Rolul Asistentei Medicale din Sectia de Pedriatie In Ingrijirea Sugarului Si Copilului Mic cu Afectiuni Respiratorii

=== ee35dbbfc94e984d269eed63caf9ff6927db2392_490232_1 ===

INTRODUCERE

Funcția respiratorie este o funcție primară la toate ființele vii aerobe;ea este singura capabilă de a permite utilizarea cu un randament bun a substanțelor energetice metabolizate și singura capabilă să producă o cantitate suficientă de energie cu viteză suficientă pentru a putea asigura cerințele importante ale unor celule cu funcții specializate și foarte active.

Grație unui metabolism aerob în continuă perfecționare ,a putut avea loc evoluția pe pământ a vieții ,începând cu formele cele mai elementare și ajungând până la formele superioare de organizare la ,,materia conștientă de sine,,.Mecanismele care asigură un aport suficient de oxigen tuturor celulelor organismului precum și operarea lor de deșeuri gazoase sunt complexe și foarte succeptibile de a fi lezate la cele mai diverse nivele .

Efectele funcției sau disfuncției unora din sistemele implicate în procesul de transport al gazelor de la și spre celulă ,sunt de multe ori pustiitoare și nu rareori ireversibile.Durata de timp în care acționează este scurtă ,fapt pentru care măsurile de corecție trebuie luate cu maximum de promtitudine și exactitate .

Numai o foarte bună cunoaștere a mecanismelor și a manifestărilor tipuri de dereglări va permite,alături de cunoașterea metodologiei variate (azi încă destul de sofisticată) și aplicarea unei terapii eficiente.

Cunoștințele în domeniul fiziopatologiei pulmonare s-au lărgit mult în ultimii ani;metodologia terapeutică dar mai ales aparatura s-au îmbogățit și s-au completat cu o serie întreagă de posibilități necunoscute în anii din urmă.

Afețiunile respiratorii afectează, de obicei, tractul respirator superior sau inferior. Deși aceste afețiuni pot fi clasificate în funcție de virusul care le cauzează, acestea sunt, în general, clasificate în funcție de condiția în care sunt implicate (de exemplu răceala, bronșiolita, crup). În general, agenții patogeni specifici provoacă frecvent manifestările clinice specifice (de exemplu, virusul sincițial respirator cauzează, de obicei, bronșiolita), totuși aceștia pot provoca mai multe tipuri de sindroame respiratorii virale.

Severitatea afețiunilor respiratorii variază foarte mult: forma gravă a bolii este mai des întâlnită la și copii. Morbiditatea poate fi rezultatul direct al afețiunilor respiratorii sau poate fi indirectă, în cazul agravării condițiilor care stau la baza manifestărilor cardiopulmonare sau a supraifecției bacteriene de la nivelul plămânilor, sinuzitelor paranazale sau ale urechii medii.

Copii diagnosticați cu boli respiratorii pot fi de toate vârstele ,de ambele sexe cu un spectru larg de afecțiuni.Studiind literatura de specialitate , în vederea redactării acestei lucrări , pot spune că ceea ce am constatat la majoritatea cazurilor ,copiilor diagnosticați cu boli respiratorii,necesită înțelegere,afecțiune și îngrijire medicală deosebită.

Trebuie menționat faptul că copii diagnosticați cu afecțiuni respiratorii, necesită o muncă în echipă,în care medicul are un rol deosebit de important.

Lucrarea ROLUL ASISTENTEI MEDICALE DIN SECTIA DE PEDRIATIE IN INGRIJIREA SUGARULUI SI COPILULUI MIC CU AFECTIUNI RESPIRATORII prezintă o temă de actualitate ,deoarece acestea au un rol deosebit de important pentru sănătatea omului.

În realizarea acestei lucrări predomină aducerea contribuției personale, bazată pe o bibliografie selectivă și de actualitate, în vederea precizării unor aspecte particulare în care sunt implicate afectiunile respiratorii la copii internați în secția pediatrie.Acest rol îi revine în mare parte și asistentului medical.

Bibliografia еstе sеlеctivă și dе actualitatе , dând acestei lucrări calitatea de a fi prezentată în sesiunea din anul 2017.

CAPITOLUL 1

ASPECTE GENERALE DIN LITERATURA DE SPECIALITATE PRIVIND INGRIJIREA SUGARULUI SI COPILULUI MIC CU AFECTIUNI RESPIRATORII

1.1 Notiuni de anatomie și fiziologie a aparatului respirator

Plămânii sunt organele principale ale respirației.Sunt în număr de doi : unul drept , altul stâng.La nivelul plămânilor are loc schimbul alveolar de gaze .Plămânii sunt conținuți în cele două seroase pleurale , complet separate între ele.Seroasele pleurale , plămânii , separați prin mediastin , sunt situați în rândul lor , în cavitatea toracică . Între plămâni , pleurele pulmonare și pereții cavității toracelui se stabilesc relații reciproce, prin care se asigură mecanica respiratorie .

Fig.1.Plămânii anatomie și fiziologie

Dimensiunea .Capacitatea totală adică cantitatea maximă de aer pe care o conțin cei doi plămîni este în medie de 4500—5000 cmc.

Consistența și culoarea. Consistența plămânilor este moale, spongioasă și foarte elastică. La naștere plâmânii au culoare roșie, iar după primele respirații roză. La adulți culoarea plămânilor devine cenușie și prezintă depozite negricioase, deoarece în mediile viciate cu particule de cărbune, siliciu, fier etc, țesutul reticuloendotelial al plămânilor se încarcă cu aceste particule, dând în unele cazuri pneumoconioze: antracoza, silicoza, sideroza.

Conformație exterioară și raporturi .Cei doi plămîni, suspendați prin pediculii lor, pot fi comparați cu două jumătăți ale unui con tăiat de la vîrf spre bază. In acest mod, fiecare plămîn prezintă o bază, un vârf, două fețe și două margini.Aceste elemente realizează raporturi de vecinătate prin intermediul pleurei.

Fig.2.Consistența și culoarea plămânilor

Baza (Basis pidmonis). Repauzează pe diafragmă, motiv pentru care mai este numită și fața diafragmatică (Facies diaphragmatica). Baza este puternic excavată (concavă), deoarece se mulează pe fața superioară, boltită, a diafragmei.

Vârful (Apex pulmonis). Vârful părăsește cavitatea toracică, depășind orificiul superior al acesteia cu 2—3 cm; răspunde fosei supracla-viculare mari de la baza gâtului.

Fața costală (Facies costalis). Este convexă,rotunjită; privește înainte, lateral și înapoi,mărind curba descrisă de coaste. De altfel, coastele imprimă pe această față cîteva șanțuri transversale.

Fața medială (Facies medialis). Prezintă:O zonă posterioară rotunjită, numită porțiunea vertebrală. (Pars vertebralis)care pătrunde în șanțul pulmonar al toracelui osos. Raporturile acestei porțiuni se realizează cu :

●Fețele laterale ale corpilor vertebrelor toracale ;

●Extremitatea posterioară a coastelor ;

● Spațiile intercostale și ganglionii simpatico toracali ;

●Nervii intercostali și vasele intercostale .

O zonă anterioară, mai largă și ușor concavă, numită porțiunea mediastina1ă (Pars mediastinalis), datorită raporturilor pe care le are cu organele din mediastin.

Pe porțiunea mediastinală este situat hilul plămânului (Hilus pulmonis). Acesta reprezintă locul pe unde trec elementele pediculului pulmonar.

Hilul este ușor excavat și situat în treimea superioară a feței mediale. La nivelul hilului pulmonar formațiunile pediculului realizează raporturi complexe între ele. Hilul împarte porțiunea mediastinală a feței mediale într-o zonă prehilară, situată înaintea hilului și alta retrohilară, situată înapoia lui.

La plămânul drept se întâlnesc:

●impresiunea retrohilară a venei azigos;

●arcul acesteia este situat deasupra hilului;

●prehilar apare impresiunea venei cave superioare, situată în porțiunea superioară a feței;

●dedesubt apare impresiunea, puțin accentuată, a inimii.

La plămânul stâng se întâlnesc impresiunea arcului aortic, situată deasupra și impresiunea aortei descendente, situată înapoia hilului.

Marginea anterioară (Margo anterior) separă fața costală de cea medială. Ea este ascuțită; la dreapta este ușor convexă, în timp ce la stânga prezintă o scobitură situată sub nivelul coastei a patra, scobitura cardiacă (Incisura cardiacă pulmonis siniștri), determinată de prezența inimii și a pericardului. Sub scobitura cardiacă, marginea anterioară trimite o prelungire medială, numită lingula .Marginea inferioară (Margo inferior) circumscrie baza plămânului. Separă baza de cele doua fețe: costală și medială.

Baza plămânului fiind înclinată, marginea urmează același plan, fiind mai coborâtă în porțiunea ei posterioară.Marginea inferioară pătrunde în recesul costodiafragmatic al pleurei parietale.

Pe fețele plămânilor se întâlnesc fisuri sau scizuri adinei, care divid organul în lobi.La plămânul stâng se întâlnește o scizură sau fisură oblică (Fissura obliqua). La plămânul drept fisura oblica are un traiect asemănător cu fisura oblică a plămânului stâng, apare însă și fisura orizonta1ă (Fissura horizontalis). Ea pornește de pe fața costală a plămânului drept, desprinzându-se din porțiunea mijlocie a scizurii oblice; se îndreaptă medial, străbate marginea anterioară a plămânului, ajunge pe fața medială a acestuia și se termină la nivelul hilului.Fisurile plămânului drept separă trei lobi: superior, mijlociu și inferior (Lohus superior, Lohus medius, Lohus inferior). Cei trei lobi ai plămânului drept sunt inegali. Cel mai voluminos este lobul inferior, iar cel mai mic lobul mijlociu.

Lobul superior are formă conică, iar lobul inferior formă cubică, la fel cu lobii corespunzătorii de la plămânul stâng. Lobul mijlociu al plămâniilui drept ,are forma unei prisme cu baza orientată lateral. La nivelul fisurilor, lobii pulmonari au și câte o față interlobară acoperită de foița viscerală a pleurei, pătrunsă Ia acest nivel. Rădăcina plămânului (Radix pulmonis).Rădăcina plămânului sau pediculul pulmonar este formată din totalitatea elementelor anatomice oare vin sau pleacă de la plămân. Aceste elemente trec prin hilul plămânului, unde realizează pori (menționate la descrierea hilului plămînilor).Există doi pediculi pulmonari: unul drept și altul stâng.

Pediculii pulmonari sunt alcătuiți din: bronhia principal, artera pulmonară, două vene pulmonare, arterele bronhice, venele bronhice, limfatice, fibrele plexului (nervos) pulmonar și de țesut conjunctiv mediastinal.De aceea bronhiile principale realizează raporturi cu toate elementele pediculului pulmonar, numite raporturi întrapediculare.

Structura plămânilor.Plămânii sunt constituiți în felul următor:

●Componenta bronhiola, care se arborizează în ramificații din ce în ce mai mici și are rol în conducerea aerului până la nivelul parenchimului pulmonar;

●Componenta parenchimatoasă, reprezentată de totalitatea acinilor, cu rol în realizarea schimburilor respiratorii pulmonare;

●Stroma, care delimitează și unește celelalte componente ale plămânilor;

●Vasele și nervii plămânilor.

Componenta bronhială formează ramificații intrapulmonare bogate, provenite din ramificarea bronhiilor principale. Bronhiile intrapulmonare mai voluminoase au în jurul lor teritorii bronhopulmonare mari, dar pe măsura ce bronhiile se împart în ramuri din ce în ce mai mici, în jurul lor se organizează și teritorii bronhopulmonare cu extindere mai redusă.Urmărind ramificațiile intrapulmonare ale bronhiilor, se observă că bronhia principală dreaptă dă trei bronhii lobare (Bronchus lobaris): superiora, mijlocie si inferioara (Bronchus lobaris superior dexter, Bronchuslobaris medius dexter, Bronchus lobaris inferior dexter), în timp ce bronhia principală stângă dă două bronhii lobare: superioara si inferioara (Bronchus lobaris superior sinister, Bronchus lobaris inferior sinister).

Segmentele bronhopulmonare (Segmenta bronchopulmonalia) se caracterizează prin:

●aerație proprie, dată de bronhia segmentară

● pedicul arterial propriu;

●stroma intersegmentară care le delimitează de segmentele vecine;

●particularități radiologice și clinice proprii.

Aceste caracteristici conferă fiecărui segment bronhopulmonar o individualitate (de ventilație, arterială, topografică, radiologică și clinica). La nivelul plămânului drept se întâlnesc zece bronhii segmentare, care deservesc prin ramurile lor același număr de segmente bronhopulmonare:

Componenta parenchimatoasă. Ramurile bronhiilor segmentare continuă să se dividă în bronhiole lobulare sau terminale (Eronchioli). Bronhiolele lobulare deservesc teritorii care reprezintă unitățile morfologice ale plămânilor, adică lobulii pulmonari.Bronhiolele lobulare se ramifică apoi în bronhiole respiratorii (Bronchioli respiratorii). Acestea continuă să se ramifice în duete alveolare (Ductuli alveolares), terminate prin dilatații, numite săculeti alveolari (Sacculi alveolares). Saculetii se compartimentează în mai multe formațiuni .

Vasele si nervii plamânilor .Vascularizația plămânilor este dublă: funcțională și nutritivă.

Vascularizația funcțională este asigurată de trunchiul pulmonar cu cele două ramuri ale lui: artera pulmonară dreaptă și artera pulmonară stângă și de cele patru vene pulmonare: două drepte și două stângi.Trunchiul pulmonar pornește din ventriculul drept al inimii și duce la plămâni sânge sărac în oxigen, iar venele pulmonare aduc sângele bogat în oxigen de la plămâni la atriul stâng al inimii.Trunchiul pulmonar si venele pulmonare alcatuiesc vasele circulatiei mici, prin care se asigura schimbul permanent de gaze: cedarea bioxidului de carbon din sange in aerul alveolar si trecerea oxigenului din aerul alveolar in sangele capilarelor perialveolare.

Artera pulmonară dreaptă situată înaintea, apoi dedesubtul și în cele din urmă postero-lateral față de bronhia principală, se divide chiar înainte de pătrunderea ei în hil, în patru ramuri:

Ramura superioară (a lobului superior) da cinci diviziuni segmentare: apicală, pentru segmentul apical; anterioară ascendentă și anterioară descendenta, pentru segmentul anterior; posterioară ascendentă și posterioară descendenta, pentru segmentul posterior.

Ramura mijlocie (destinată lobului mijlociu) da doua diviziuni segmentare: laterală și medială pentru segmentul lateral, respectiv medial.

Pleura .Plămânii sunt acoperiți de o membrană – pleura. Aceasta este formată din două foițe, una viscerală care aderă la suprafața pulmonului și una parietală care aderă la peretele toracic.Între cele două foițe există o cantitate de lichid cu rol în mișcările respiratorii.Cantitatea de lichid ce se găsește între foițele pleurei este de 15 ml, dar în 24 de ore se secretă 600 de ml de lichid, ceea ce înseamnă că lichidul pleural este reînnoit de mai multe ori într-o singură zi. Pleura reprezintă o membrană seroasă constituită din unirea a două foițe, viscerală și parietală, care se continuă una cu cealaltă, delimitând între ele o cavitate, numită cavitate pleurală (cavum pleurae).

1.1.1. Notiuni de fizologie

Ventilația pulmonară este un proces dinamic ce asigură pătrunderea aerului în căile respiratorii. Inspirația (introducerea aerului) este un proces activ, consumator de energie, realizat prin contracția mușchilor inspiratori ce duce la creșterea volumului cutiei toracice. Viteza de deplasarea în căile aeriene este de 30 cm/sec și scade până la 0 în alveole. Din volumul de aer inspirat, doar 2/3 participă la schimburile gazoase, restul rămâne pe trahee sau în bronhii – spațiu mort din punct de vedere funcțional.

Fig.3.Sistemul respirator și diafragmul

Volumele respiratorii se pot măsura cu un aparat denumit spirograf. Acesta măsoară capacitatea vitală (CV) – formată din volum curent (VC), volum inspirator de rezervă (VIR) și volum expirator de rezervă (VER).

VC – este volumul de aer ce pătrunde în plămâni în timpul unei respirații obișnuite, de repaus. Acesta este de 500 de ml de aer, din care doar 350 de ml ajung în teritorii unde se realizează schimburi gazoase.

VIR – este volumul maxim de aer ce poate fi introdus în plămâni după un inspir normal. Valoarea acestuia este de 1200 – 1500 de ml de aer și împreună cu VC formează capacitatea inspiratorie a plămânului (CI).

VER – este volumul maxim de aer ce poate fi eliminat din plămân după un expir normal și are valoarea de 1200 de ml. Pe lângă aceste volume mai există și volumul rezidual (VR).

VR este volumul de aer ce se găsește mereu în pulmoni și nu poate fi eliminat, doar reînnoit. Valoarea VR este de 1200 de ml și împreună cu CV formează capacitatea pulmonară totală (CPT). Volumul rezidual are o mare importanță în medicina legală.

Fig.4.Fiziologia respirației

1.1.2.Mecanica ventilației pulmonare

Ventilația pulmonară împrospătează permanent aerul alveolar.Ea se realizează pe principiul unei pompe,reglate printr-un mechanism complex,nervos și chimic.Pompa este reprezentată de cușca toracică și diaphragm care împreună formează o cavitate ocupată de plămâni.Între plămâni și peretele cutiei toracice se află un spațiu capilar:virtual cavitate pleurală.Datorită forțelor de retracție elastic ale plămânilor,presiunea din cavitatea pleural și cea din țesutul pulmonar ( presiunea transpulmonară) se menține tot timpul,,negativă,, ( subatmosferică).Datorită diferenței dintre presiunea atmosferică din interiorul bronhiilor și presiunea subatmosferică din țesutul peribronhic,arboreal bronhic este menținut deschis.

Mișcările respiratorii au scopul de a respire și evacua anumite volume de gaz pentru a asigura primenirea continuă a aerului pulmonar.Respirația normal se desfășoară în 2 timpi :inspirație și expirație.Raportul între durata celor 2 timpi nu este 1/1 ,expirația fiind de obicei mai lungă decât inspirația ;ea are în mod normal o valoare de 1/1,3 ,1/1,5 .În cursul anesteziei ,raportul ajunge la ½ când pacientul respiră spontan.

Inspirația este timpul activ al respirației în condiții normale.Nivelul volumului pulmonar de la care pleacă inspirația fiziologică este nivelul CRF .Acesta reprezintă poziția de echilibru a complexului toraco-pulmonar,între tendința ușoară de expandare pe care o are cutia toracică și tendința de colaps a pulmonilor .Mișcarea inspiratorie este produsă în mod fiziologic de contracția mușchilor intercostali externi ,care acționează asupra grilajului costal : operculul toracic se ridică ,seria coastelor superioare 2-7 se rotesc mărind diametrele sagital și transversal /frontal ale cutiei toracice. Coastele inferioare prin ridicare măresc diametrul transversal/frontal al cutiei toracice ,dar totodată constituie o circumferință rigidă de inserție pentru diafragm.În inspirație ,,negativitatea,, presiunii intrapleurale și transpulmonare se accentuează și, în virtutea gradientului de presiune, față de presiunea atmosferică ,aerul pătrunde în alveolă.

Expirația este un act pasiv în respirația fiziologică .Ea se produce prin revenirea la poziția de echilibru (CRF) a complexului torace-pulmon datorită forței de acumulare în elementele elastic în timpul insipirației (recul elastic).Mai recent a început să se impună o supoziție mai veche în ceea ce privește forțele elastice ce produc revenirea pulmonilor la poziția de echilibru.Clasic ,elasticitatea pulmonară este atribuită fibrelor galbene prezente în structura parenchimului pulmonar.În cazul alveolei, condițiile pentru aceasta sunt create de existența comunicației cu atmosfera.Alveolele au deci spontan tendința de a-și micșora permanent diametrul ei ,în final ,de a colaba.Această particularitate a lichidului alveolar este datorită prezenței surfactantului alveolar o moleculă lipoproteică produsă de epiteliul alveolar și care are calități tensioactive inverse apei , care este constituientul principal al lichidului alveolar.

Prezența surfactantului care formează în interiorul alveolei un film de o grosime de 500A stabilizează astfel structura alveolei pentru o varietate mare de diametru.Numai când diametrul alveolar scade sub un anumit nivel ,forțele contractive sunt predominante și produc colapsul alveolar reducând volumul alveolar al sacilor și ducturilor alveolare,la volumul lichidului alveolar existent între ele.Expirația de repaus ( neforțată) în cea mai mare parte este pasivă,prin acțiunea forțelor elastic accumulate în timpul inspirației.Expirația forțată se produce cu ajutorul musculaturii expiratorii .ÎN expirație ,,negativitatea ,, presiunii intrapleurale și transpleurale se diminuează.

Complianța statică .Variațiile de volum ale complexului torace-pulmon produc variații de presiune intratoracică (măsurate de obicei cu ajutorul unui balon esofagian așezat în 1/3 superioară a acestuia) și intrapleurală.Relația statică dintre volumul pulmonar și presiunea intratoracică măsurată în momentul opriririi respiratorii la diverse grade de distensie pulmonară, pornind de la nivelul superior al CV și mergând până la nivelul său inferior-sau invers,poate fi înregistrată grafic.

a.Complianța toraco-pulmonară statică care rezultă din raportul dintre creșterea de volum a pulmonilor și creșterea de presiune corespunzătoare înregistrată concomitant la flux aerian = C

Δ vol.pulmonar =C

Δ presiune elastic

Cifric,complianța static exprimă creșterea de volum a pulmonilor dată de o creștere a presiunii intrapulmonare de 1 cm H2O.

b.Elastanta toraco pulmonară este valoarea reciprocă a complianței.

E = Δ presiune elastic

Δ volum pulmonar

Ea reprezintă cifric creșterea de presiune intrapulmonară pentru o creștere de volum de 1 litru.

c.Modul de elasticitate sau elasticitatea propriu-zisă ( fizică) a complexului torace-pulmoni:

ME= Δ presiune elastic

Δ vol.pulmonar/vol. pulmonar /CPT

Cum Δ pres.elast =E ME=E=CPT

Δ vol.pulmonar

În locul lui CPT ,mai recent ,se utilizează CRF.

În acest caz ME=E x CRF sau Complianța static

CRF

ME mai poartă denumirea de complianță specifică.

Rezistențele pulmonare .În condițiile desfășurării dinamice a actului respirator ,rezistențele care se opun în inspire pătrunderii fluxului gazos sunt:

Rel= rezistența dată de elementele elastice descrise mai sus

Rc=rezistența determinată de curgerea gazului în căile aeriene

RG=rezistența de frecare și deformare a țesuturilor pulmonare:normal este neglijabilă ,dar poate crește în cazuri patologice.

RM=rezistența produsă de inserția aerului și a țesuturilor pulmonare ,al căror sens de mișcare trebuie schimbat la fiecare inspire și expir.

Deci rezistența totală = Rǝl +Rc+RG +RM iar presiunea corespunzătoare necesară învingerii acestor rezistențe este:

Presiunea totală = PRel +PRC +PRG +PRM= volumul insuflat /175/

complianța dinamică

Între spațiul intraalveolar ,atmosferă și spațiul intratoracic (pleural) există o serie de corelații stabilite de următoarea formulă de bază:

Diferența de presiune Diferență de presiune Diferență de presiune

alveolă /atmosferă = Alveolă/spațiul intratoracic + Sp.I.T/atmosferă (P.pl)

(presiunea transmurală)

Presiunea intratoracică (intrapleurală-Ppl) este în poziție de repaus a cutiei toracice (CRF),subatmosferică.

Ppl =-Pel și depinde de volumul de gaz inspirit peste CRF,fiind cu atât mai mică cu cât volumul este mai mare.

În condiții dinamice ea scade și mai mult în inspirul spontan în funcție de rezistențele dinamice.

Ppl = (Pel + PRC + P RG+PRM)

În condițiile respirației controlate cu presiune intermitent pozitivă,presiunea intraalveolară devine pozitivă,anulează în parte sau total sau întrece (în funcție de volumul insuflat) valoarea lui Pel .

În respirația spontană,în inspir presiunea pleural scade continuu în timp ce în respirația cu presiune intermitent pozitivă,ea crește.

Ppl este mai negativă în poziție de ortostatism /-4-5mm Hg / și mai puțin negativă în poziție de clinostatism/-2-3 mmHg/ în poziție de CRF.În cursul unui ciclu respirator Ppl poate varia foarte mult,în funcție de volumul de gaz mișcat,ajungând în inspire până la valori de -8-10 mmHg (x 1,36 = cm apă).Presiunea alveolară este egală cu presiunea ,,la gură,, în condiții statice.

Presiunea intratoracică (pleurală),(Ppl) este egală cu presiunea esofagiană în 1/3 superioară a esofagului în poziție de ortostatism și îi este superioară cu 3 mm H2O (2,2 mmHg),în poziție de clinostatism.Făcând abstracție de RM și RG ne rămâne de studiat problema lui R1,adică a rezistenței la flux.Fluxul de gaz care se deplasează în conducte poate prezenta 2 tipuri:

a.Flux laminar ,în care tuburile de current ( cilindri) rămân paralele și alunecă unele peste altele,cele axiale având viteza cea mai mare iar cele marginale viteza cea mai redusă.

b.Flux turbulent care este caracterizat prin ruperea tuburilor de curgere și apariția unei circulații dezordonate a moleculelor de gaz.Fluxul turbulent poate fi cu și fără vârtejuri.

1.1.3.Alte funcții ale plămânilor

Plămânul, ca majoritatea organelor, are o funcție principală – funcția respiratorie, dar și alte funcții secundare: funcția antitoxică, metabolică sau de depozit.

Funcția antitoxică .Prin inspir sunt inhalate particule care pot dăuna organismului: pulberi, bacterii, gaze toxice.Particulele cu un diametru mai mare sunt reținute în mucusul de pe trahee sau bronhii, dar cele cu un diametru mic – sub 3 micrometri, ajung în alveolele pulmonare. Toate particulele oprite de mucus sunt eliminate odată cu acesta prin mișcările cililor. Pe lângă transportul ciliar mai intervine reflexul de tuse și strănut, ce contribuie la eliminarea secrețiilor contaminate cu particule.Particulele ajunse în alveole sunt fagocitate de către macrofage.Cele care scapă de macrofage i-au contact cu surfactantul din alveole.

Funcția metabolică .Plămânul este implicat în metabolismul glucidic, lipidic, proteic și în metabolizarea unor hormoni sau mediatori chimici.Plămânul determină conversia angiotensinei I în angiotensină II – o substanță cu efecte puternice de vasoconstricție.

1.2.Definiții

Bolile respiratorii sunt dintre cele mai des întâlnite la copii cu varsta cuprinsa intre 1 si 3 ani, deoarece ele se răspândesc cu mare ușurință și întâlnesc o mucoasă respiratorie cu o slabă putere de apărare. O caracteristică a infecțiilor respiratorii la această vârstă este tendința lor de a se extinde, de a nu rămâne localizate la o singură porțiune a aparatului respirator, tinzând chiar să se generalizeze. Astfel, un copil cu o rinofaringită banală poate face în câteva zile o complicație pulmonară, bronhopneumonie, prin coborârea infecției de-a lungul căilor respiratorii.

Cu toată această tendință de extindere a infecției, există și cazuri în care boala respiratorie rămâne la un singur organ, căpătând diferite denumiri după sediul ei. De notat că afecțiunile respiratorii se întâlnesc mai des în sezonul rece, fiind favorizate de frig și de umezeală (Mihăilescu, 1970).

Afecțiunile respiratorii la copii au fost și sunt în atenția multor specialiști care au realizat studii, cercetări cu privire la implicațiile acestor afecțiuni.

Mircea Geormăneanu definește afecțiunile respiratorii ca fiind „un sindrom respirator acut, semnalat în primii 2 ani de viață, cu un vârf de incidență la 6 luni. Prezintă o mare gravitate în primele luni de viață, reprezentând la sugar, una dintre cele mai frecvente cauze de spitalizare pentru boli severe” (Geormăneanu, 1983, pag. 179).

În opinia lui Florin Iordăchescu, afecțiunile respiratorii sunt infecții frecvente a căilor respiratorii inferioare de etiologie virală, caracteristice pentru copilul sub 2 ani. Modul particular de manifestare al acestor infecții este legat și de calibrul mai mic al CRI la această vârstă, suprafața totală de secțiune a bronhiolelor reprezentând numai 10% din cea a adultului. Atinge un vârf de frecvență în jurul vârstei de 6 luni, aproximativ 70-80% din totalul cazurilor apărând până la această vârstă” (Iordăchescu, 1998, pp. 656-657).

Studiile realizate în altă țară au demonstrat că afecțiunile respiratorii sunt cele mai frecvente boali care duc la spitalizarea copiilor mai mici de un an. În Finlanda, printre fiecare grupă de vârstă, boala are nevoie de spitalizare în aproximativ 3% din cazuri. Pacienții cu mai puțin de o lună de vârstă și copiii născuți prematur, în special cei care prezintă displazie bronhopulmonară, necesită terapie intensivă. Monitorizarea, oxigenare și administrare de oxigen suplimentar sunt pietrele de temelie ale tratamentului. Atunci când este necesar, inhalațiile de adrenalină racemică sunt date pentru simptome severe.

1.3.Etiologie

Afecțiunile respiratorii au etiologie virală cu incidență mare iarna și în primele luni de primăvară,sporadică sau epidemică. În 45 – 70% din cazuri agentul etiologic este virusul sincițial respirator. Nu există probe concludente că bacteriile ar putea produce primitiv aceaste afecțiuni, în schimb infecția afectează până la 20-30 % din copiii sugari.

Mai rar afecțiunile respiratorii acute poate fi de etiologie cu virus parainfluenza tip 1-3 (14-33%), adenovirus (3-10%), rinovirus (3-8%) sau enterovirus, Mycoplasma pneumoniae. Anual în SUA sunt spitalizați 75000-125000 de copii cu diagnostic de afecțiuni respiratorii, ceea ce constituie 17 % de spitalizări a copiilor sugari, însă doar 2-3 % dintre aceștia urmează tratament în staționar. Statisticele internaționale indică o incidență importantă a morbidității prin afecțiuni respiratorii la copii în primul an de viață: 11,4 cazuri la 100 copii pe an. La copiii mai mari de 1 an riscul de a suporta afecțiuni respiratorii se reduce până la 6 cazuri la 100 copii pe an. Din toți copii spitalizați cu afecțiuni respiratorii confirmată etiologic cu RS-virus, la 18-20% dintre aceștia se poate dezvolta sindromul de apnee, care este favorizat de prematuritate și vârsta fragedă a copilului.

Așa cum am amintit în paragrafele anterioare, afecțiunile respiratorii sunt boali ale căilor respiratorii însoțite de o obstrucție progresivă a fluxului de aer și de multe ori ireversibilă. Afecțiunile respiratorii pot avea mai multe cauze, cum ar fi infecția, expunerea la substanțe toxice, și etiologie idiopatică. Simptomele de tuse și producție de spută sunt adesea confundate cu boli pulmonare obstructive cronice sau de astm, ceea ce duce la o întârziere în diagnostic. Din păcate, multe tipuri de afecțiuni respiratorii nu se ameliorează cu tratament. În cele ce urmează vom trece în revistă o serie de caracteristici etiologice ale afecțiunilor respiratorii :

●VSR – aparține paramixovirusurilor, conține ARN;

●Determină infecții primare respiratorii: 60% de CRS și 40% de CRI;

●Transmisie aerogenă prin picături de aerosoli;

●Se poate lua de la persoane bolnave sau de pe suprafețe contaminate pe care virusul poate rezista aproximativ 6 ore;

●Inocularea se produce la nivelul mucoaselor (conjunctive, nazală, bucală);

●Contagiozitate ridicată, implicat în infecțiile nozocomiale;

●Până la 3 ani aproape toți copiii au afecțiuni respiratorii;

●Nu lasă imunitate de durată (motiv ce nu a permis încă obținerea unui vaccin eficient);

●Afecțiunile respiratorii apar în zonele temperate mai frecvent la începutul iernii și la sfârșitul primăverii (posibil și sub forma unor epidemii sezoniere), dar cazuri sporadice sunt posibile tot timpul.