Vеɡеtɑlul în Рοеziɑ Dеѕсriрtivă Ɑ Lui Vɑѕilе Аlесѕɑndri

=== 5f273aa55b502b7e3eedc2d27a55c44d98fe928f_194041_1 ===

Vegetalul în poezia descriptivă a lui Vasile Alecsandri

Vegetalul în poezia descriptivă a lui Vasile Alecsandri

CUPRINS

Introducere

Capitolul I Vegetalul romantic –cadru pentru Idile si meditații

Capitolul II Elementul vegetal-motiv/element constitutive al cronotopului alecsandrian-Pasteluri

2.1. Vegetalul salbatic Flora spontana

2.2. Vegetalul imblânzit -cultura,natura,muncile câmpului

Capitolul III Elementul vegetal în poezia de inspirație folclorică

3.1. Legenda rândunicii-pasărea

3.2. Metafore și comparații stereotipe asociate femeii iubite

Capitolul IV Metamorfoze ale vegetalului in lirica erotică,meditativă

Introducere

Numele lui Vasile Alecsandri este indisolubil legat de tot ce înseamnă literatura română de la mijlocul secolului al XIX-lea; „Acel rege-al poeziei”, reprezintă o caracterizare unică în literatura română și poate și în cea universală, lucru ce obligă posteritatea la o reflecție atentă și temeinică, pentru că nu se poate realiza o sinteză a poeziei românești, a literaturii în general, făra a sublinia meritele lui Alecsandri. El a fost cel dintâi scriitor român cu adevărat european, în sensul contemporanietății sale cu spiritul și mișcarea intelectuală din Apus, fără ca aceasta să însemne vreo clipă negarea valorilor naționale. La data când Alecsandri devenea om de cultură, literatura și ideile Occidentului pătrunseră demult în țara noastră, dar până la generația lui, contactul cu acestea se făcea prin călători întâmplători, prin cărți și ziare. Alecsandri face parte din generația de tineri care pleacă la studii în străinătate, chemați de o profundă nevoie interioară de înnoire pe toate planurile a propriilor concepții de transformare a țării.

Moștenirea pe care Alecsandri ne-a lăsat-o ca poet e una impunătoare. El nu doar a cultivat toate speciile existente atunci, ci a și inventat una din cele mai expresive specii ale liricii, poate anume specia ce caracterizează cel mai bine poporul român, atât de puternic legat de acest tărâm mioritic. Alecsandri a scris în total 53 de pasteluri. Dacă e să vorbim în termeni numerici despre celelalte specii, atunci trebuie să spunem ca poetul a scris: 61 poezii obișnuite; 26 legende; 22 poezii de album; 20  poeme, dintre care 12 lirice și 8 epico-lirice; 14 balade; 9 elegii; 8 hore; 5 ode; 5 romanțe; 5 cântece,dintre care 4 de lume; câte 3 fabule, epistole, serenade; câte 2 doine, stanțe, imnuri, madrigaluri, cântece istorice de tip folcloric; câte un cântec epic (haiducesc), toast, cântec bahic, descântec, satiră și sonet.

Continuând șirul constatărilor statistice trebuie să menționăm că în volumul întâi de poezii ale lui Vasile Alecsanri culoarea alb apare de 132 de ori; negru – 62; verde – 54 de ori; galben – 29; albastru – 20; roșul -13, iar cafeniul doar de două ori. În volumul doi: alb – 95; verde – 53; negru – 52; roș – 30; galben – 17; albastru – 13; cafeniul de două ori.

În poezia lui Alecsadri culoarea un rol deosebit, pentru că ea ajută poetului la crearea unei atmosfere absolut diferite în fiecare poezie, mai mult, fiecare culoare creează o atmosferă aparte, cu totul irepetabilă: albul din pasteluri creează impresia unui tărâm fantastic: „Tot e alb, pe câmp, pe dealuri / Împrejur, în depărtare / Ca fantasme albe plopii înșirați se pierd în zare”; roșul încearcă o detașare de la realitate: „Macul singur roș la față / doarme dus pe ceea lume”.

În legendele istorice  sunt prezentate plaiurile mioritice: munții, câmpiile. Iată de ce culoarea cea mai frecventă aici e verdele, care simbolizează regenerarea vieții naturii, dar și a omului: „Frunză verde de alună”, „Frunză verde stejarel”. La fel cântecele aduc adesea în prim plan natura, în mod deosebit codrul. Iată de ce acestea abundă în verde: „Român verde ca stejarul”.

Legenda mitologică creează o atmosferă feerică, sombră, una apăsătoare care ne duce cu gândul în illo-tempore. Predomină negrul: „corbi negri”, „negrul sol”, „neagra-ntunecime”.

În ode culorile încearcă să accentueze cumva însemnătatea momentului, oferindu-le nu doar o notă de importanță, ci și una de trăinicie.

Rolul culorilor în poeme este acela de a încadra cât mai mult cititorul în atmosfera acestora și de a accentua spațiul în care ele se desfășoară: „câmpie verde”; „marea albăstrie”.

George Călinescu spunea: „Muzica este disciplina de bază, fără de care nu poți înțelege ordinea supremă a universului”. Spre deosebire de operele cărturarilor, unde muzica reflecta viața de la curte, mai tîrziu muzica devine inevitabil legată de viața țăranului român.

Atunci când vorbim de muzicalitate în versurile lui Vasile Alecsandri, trebuie să spunem că aceasta e frecventă atât la nivel structural, adică vorbim de o muzicalitate internă a versurilor, preluată probabil din muzica populară, la nivel de teme și motive, cât și la nivelul elementelor muzicale propriu-zise, adică a prezenței instrumentelor muzical, a diferitor tipuri de melodii sau ființe (însuflețite sau neînsuflețite) care interpretează aceste melodii.

Un studiu detaliat al poeziilor alecsandrine, urmărind aspectul muzical, evidențiază cele mai frecvente instrumente muzicale prezente în poeziile lui Alecsandri. Acestea sunt: lira, buciumul, vioara, cobza, naiul, mandolina  ș.a. Cei care interpretează piesele la aceste instrumente sunt: păsările (ciocîrlia, cucul, prepelița); marea; greierul; îngerii; fanfarele; pădurea; sufletul; dar și inima. Doar într-o singură poezie omul e cel care cântă, aceasta pentru că în poezia lui Alecsandri omul este mai rar întâlnit, tocmai pentru a lăsa loc naturii să apară în toată splendoarea ei.

Natura în poezia lui Alecsandri nu mai e ca la predecesori spațiu, ci devine personaj, care la un moment dat pare că simte, trăiește și chiar comunică cu poetul, prin intermediul eului liric.

Autor dramatic, prozator, culegător de folclor, cu merite deosebite în fiecare dintre aceste domenii, deschizător de drumuri, înnoitor de modalități expresive, contribuind în mod decisiv la rafinarea expresiei, la fixarea și îmbogățirea limbii literare, Alecsandri a rămas în conștiința publică, printr-un fel de consens al contemporanilor, mai cu seamă poet.

Împărțind literatura română a secolului al XIX-lea în mai multe perioade, pe cea dintre 1840-1870 Ibrăileanu o numea „Epoca Alecsandri”, considerând-o dominantă în chip covîrșitor de personalitatea și creația acestuia. Hasdeu mergea și mai departe, declarând că Alecsandri e figura cea mai puternică și mai reprezentativă a  literaturii noastre din întreg secolul trecut, gloria lui o considera nediscutabilă, pe potriva căruia nu mai vedea pe altcineva. Iar Eminescu încă înaintea acestora, și mult înainte ca numeroase dintre cele mai de vază creații ale lui Alecsandri să apară, îl numea cu o admirație fără rezerve, pe care până la moartea sa nimic n-a umbrit-o: „acel rege-al poeziei”.

Alecsandri e prozatorul, dramaturgul, dar mai presus de toate poetul care și-a obținut laurii după multe eforturi, și după o muncă de sesif de zeci de ani. Și-a dedicat întreaga viață poporului român, valorificând folclorul, tradițiile, obiceiurile, într-un cuvânt trecutul românesc. E poetul care a militat pentru limba română și pentru crearea unei literaturi de inspirație autohtonă, și nu europeană. Alecsandri are meritul de a  fi deschis o seamă de drumuri pentru urmași, contribuind în felul acesta la evoluția limbii și literaturii române. Nu avem decât să citim și recitim opera lui Alecsadri și să încercăm să pătrundem taina creației sale, care ne obligă să o transmitem intactă generațiilor viitoare.

CAPITOLUL I

Vegetalul romantic –cadru pentru Idile si meditații

Evoluția sentimentului naturii așa cum s-a manifestat în creația literară românească din secolul al XIX-lea, impune o analiză, fie și sumară a acestui fenomen impresionant prin varietatea manifestărilor sale, dar în același timp și prin unitatea lui. Identitatea de viziune nu înseamnă monotonie stilistică. Dacă literatura deceniilor V-VII, dominată de scriitori care gravitează în jurul celor două mari evenimente (revoluția de la 1848 și actul Unirii), este deosebit de unitară într-un anumit fel de a vedea, simți și chiar exprima natura (omogenitatea ei explicându-se în primul rând prin subsumarea întregii generații, acelorași idealuri social-naționale, dar și estetice), atunci literatura ultimelor trei decenii, dominată de relizările unor mari personalități, exprimă viziuni diferite, fără a se depărta de o anumită înțelegere autohtonă a naturii, o confirmă  în câteva din elementele ei fundamentale.

Virtuțile acestei viziuni, reflectând un aspect al spiritualității poporului nostru, relevă nu doar individualitatea unei facturi psihice comune, ci implică o anumită geografie a teritoriului locuit de catre acesta. oricât s-ar ocoli riscurile exagerării determinismului geografic, nu se poate contesta rolul principal (alături de acela al experiențelor istorice) pe care l-a avut perimetrul locuit sau peregrinate în nașterea și configurarea sentimentului naturii. Teritoriul în care s-a format și a viețuit poporul român, cu un relief caracterizat prin  proporționalitate, armonie și unitatea de geneză,va avea consecințe adânci, care se vor repercuta nu doar într-o anumită succesiune tematică a literaturii de inspirație naturistă, ci și într-un anumit mod de a o concepe.

Recunoscutul, adâncul atașament pentru rațiune, pentru măsură, specific spiritualității noastre, se resimte puternic în făurirea unei  viziunea românești a naturii. Imaginea muntelui, câmpiei, apelor stau sub semnul măsurii, nu doar în ceea ce privește dimensiunile lor reale, ci și prin sentimentele pe care le determină.

„Adumbrite uneori nostalgic, peisajele patriei trezeau expatriaților din perioada pașoptistă ideea datorie față de solul natal. Semnificativ, primul program literar de sine stătător, cel al Daciei Literare, implică orientarea spre solul, istoria și obiceiurile autohtone. Referințele istorice sau legendare converg nu atât spre pitoresc, cât spre glorificarea tradiției eroice și edificarea valorilor constructive” . Sentimentul naturii frumoase coexistă  astfel cu valorile psihofizice, dar și cu cele etice. De străveche obârșie, transmis din timpuri imemorabile și întărit în urma experiențelor istorice ale poporului roman, sentimental comuniunii cu natura va determina o adevărată gamă afectivă, mult nuanțată și îmbogățită în cadrul prozei culte. Sentimentul solidarității, entuziasmul sau melancolia , nostalgia sau aspirația elevată, solitudinea contemplației sau dorința de integrare până la extincție și mai presus de toate acea specific – sinteză din românescul „dor” vor fi atribuite prin intropatie, în funcție de starea sufletească a omului, priveliștilor naturii.

„De la simplitatea naivă a raporturilor sentimentelor umane, la detaliile peisajului, procesul de convertire a naturii la temperatura morală a propriilor combustii interioare cunoaște o evoluție ascendentă” . Natura nu mai e un simplu decor, mai mult sau mai puțin în consonanță cu umanitatea căreia îi servește drept cadru, pătrunzînd intens; pasiunea umană imprimă imaginii unele modificări determinate de însăși subiectivitatea afectelor umane.

Din punct de vedere al sugerării în opera de artă, literatura secolului trecut a pus bazele unui filon literar deosebit de vast și compex în numeroasele lui implicații. Dacă scriitori neutri  sau chiar refractari la interferențele literare ale naturii sunt foarte puțini, apar în schimb scriitori care se dedică în întregime acestui aspect. Atestăm la constituirea literară a unor motive naturiste: (muntele și câmpia, marea, nocturnul, furtuna ș.a) precum și a unei adevărate  game ce marchează raporturile afective dintre om și natură. În configurarea unora dintre acestea, se reiau prototipurile lor din lirica folclorică, pe linia unei identități de viziune. Vechiul motiv al codrului din cântecul popular se convertește în literatura cultă în acela al muntelui.

Permanentă, imaginea naturii, dincolo de relevarea laturii ei estetice consemnează un atașament particular față de peisajul patriei, de o măreție senină și o impresionantă varietate; este fondal și factor participant al unor experiențe cruciale ale propriei sale istorii.

Cel mai important scriitor român din prima jumătate a secolului al XIX-lea, Vasile Alecsandri, a reușit într-o carieră literară ce se întinde de-a lungul a cinci decenii, să împlinească programul Daciei Literare, impunându-se ca poet, dramaturg și prozator de real talent. Atitudinea poetului față de natură nu  este una contemplativă, ci practic –hedonică. Natura în cuprinsul unui an, iar în chip simbolic în cuprinsul unei vieți omenești,  se înfățișează sub două aspecte antitetice: unul stimulator al vitalității (vara –tinerețea), altul paralizant (iarna-bătrânețea). Poetul nu măsoară cu ochiul, ci cu criteriul practic. Iarna nu-i place, fiindcă e ,,mult cumplită”. Atunci vin ,,nori grozavi”, ,,plini de geruri”,sau prevestitori de ,,aprigă  furtuna”. Stând în casă Alecsandri visează venirea primaverii, apoi o ,,cadâna”, ,,frumoasă, albă, jună” cu ,,sânul dulce val”, zâne scăldîndu-se în faptul zilei. Atracția verii o face tocmai această posibilitate de a surprinde ,,vergine goale”, și lăsând să se vadă ,,comori de tinerețe”.

În lirica alecsandrină, sentimentul naturii e mai frecvent  întâlnit, după cum era și de asteptat, în poezia de inspirație folclorică. Acestea reprezintă adevărate monumente în versuri ale naturii.

Între anii 1838-1840 în țările române s-au ivit interese deosebite pentru poezia  populară. atât Pauleti –un modest cărturar sătesc din Transilvania, cât și Heliade –Rădulescu în Muntenia, sau Costache Negruzzi în Moldova, culeg poezii populare și le comentează, exprimând idei în spiritul romantic al epocii. O fac însă accidental și nu sistemic. Dintre toți scriitorii de la 1848, doi se disting prin zel și activitate constantă, înfrățiți parcă prin iubirea de poezia populară: ei sunt Alecu Russo și Vasile Alecsandri. Ultimul o culege, o publică, o comentează, așezînd-o în mod deosebit, drept călăuză bogatei sale activități literare. În această privință avem o sumă apreciabilă de mărturii și documente.

Debutînd în proză cu bucăți memoralistice, scriitorul lasă să se vadă că în anii copilăriei a fost fermecat nu doar de basme, ci și de poezia populară, pe care a ascultat-o zisă de unii din cântăreții de la curte. Mai tîrziu, ajuns la gloria literară, Alecsandri va spune despre poezia populară: „Ea a contribuit a mă face poet”.

Primele legături cu folclorul nu s-au destrămat, cum  ne-am putea închipui, în anii de studenție la Paris. Din potrivă, o colecție ca cea a lui Claude Fauriel „Chants populaires de la Grece moderne ” cu mare faimă în epocă, nu a făcut decât să sporească și mai mult curiozitatea poetului pentru poezia țării sale. Astfel, așează preocupările pentru poezia populară pe primul plan al vieții sale, deopotrivă ca scriitor și ca cetățean. El vede în locuitorii satelor nădejdea și viitorul patriei, iar în poezia lor – o bogată sursă de întinerire și înnoire a artei literare.

Descoperind poezia populară, Alecsandri își va descoperi însăși natura artei      sale. Ciclul ,,Doine” a venit ca o  reacție împotriva spiritului străin ce stăpânea lirica vremii. Poetul mărturisea: „Am scris atunci, sau mai bine zis am improvizat cele mai bune poezii ale mele: „Baba cloanța”, „Strunga”, „Doina”, „Hora” ș.a. și mi-am propus să las deoparte încercările mele de versificație franceză, pentru ca să urmez calea pe care mi-am deschis-o singur, în domeniul adevăratei poezii românești” Publicarea câtorva din aceste poezii a provocat o mulțime de critici. În marile saloane ele erau numite „poezii de colibă”.

La Iași sau la Mircești, la Paris sau oriunde în altă parte, în perioada anilor 1842-1866, când apare întreaga colecție de poezii populare ale românilor,Vasile Alecsandri e mereu preocupat să le descopere și să le dea o formă definitivă cât mai strălucitoare. În multe scrisori adresate prietenilor vorbește cu căldură de  „această  întreprindere” care îi face atâta plăcere. La capătul a zece ani, o bună parte din munca depusă cu atâta zel de Alecsandri pentru  poezia populară o vede concretizată în cele două volumașe de „Balade”. În una dintre prefațe poetul își exprimă concepția sa față de „aceste pietre scumpe”, pentru care are o „sfântă datorie de a le căuta și feri de noianul timpurilor” . În aceeași ordine de idei Alecsandri nota: „Ceea ce le distinge întâi în modul cel mai favorabil de celelalte poezii ale literaturii noastre este naivitatea lor, lipsa de orice artificiu, de orice dispoziție forțată, simțămîntul natural ce le-a  inspirat, delicatețea expresiilor, originalitatea cuvintelor” . Unii critici consideră că retușurile făcute de Alecsandri au avut tocmai  menirea de a le reda aceste calități pierdute de-a lungul timpul. Pentru Alecsandri poeziile populare sunt documente vechi ,dar în același timp vii și utile renașterii naționale. Culegătorul și comentatorul lor vroia să pună în fața  lumii europene vechimea unui popor care avea dreptul la libertate și independență.

Poezii ale naturii și ale trecutului îndepărtat, oglindind viața și caracterul poporului, poezia de inspirație folclorică a avut un mare rol la dezvoltarea literaturii ulterioare, servind drept model de renaștere națională și culturală. În viziunea lui Alecsandri, poezia populară: „cuprindea toate pornirile inimii și toate razele  geniului poporului înzestrat de natură cu o închipuire strălucită și cu o inimă simțitoare” . Către sfârșitul vieții, Alecsandri mărturisea: „… sunt poet, aceasta am să o mulțumesc doar poporului românesc  din care m-am născut, și care cuprinde în sânul său o comoară nesecată de cea mai sublimă poezie” .

Vasile Alecsandri e poetul care a acordat atenția cuvenită poeziei populare. El a fost primul care a înțeles pe deplin însemnătatea ei pentru dezvoltarea poeziei culte: a înțeles că nu vom avea literatură națională studiind modul de scriere francez, italian și chiar latin și imitându-l, ci cultivând propria poezie. Cu Alecsandri începe la noi adevărata renaștere a literaturii naționale, și este incomensurabil avântul pe care l-a luat literatura națională română de la Alecsandri încoace.

Un alt tărâm liric în care natura își are o tratare și o abordare deosebită îl reprezintă pastelurile. Nu putem să nu menționăm aici aprecierile lui George Călinescu cu referire la pastelurile lui Vasile  Alecsandri: „După vîrsta de 40 de  ani, când începe să simtă mai cu tărie voluptatea trândăviei, Alecsandri începe să dea prin Pasteluri o poezie nouă, în care tehnica picturală predomină. Luate în total Pastelurile reprezintă o lirică a liniștii, a fericirii rurale, un horaționism. Pentru întâia oară la noi se cântă intimitatea, recluziunea poetului, meditația la masa de scris, fantomele desprinzîndu-se din fumul țigării în fața sobei.” .

Pastelurile au fost publicate în „Convorbiri literare” intre 1868-1869, fiind apreciate de Titu Maiorescu ca „un șir de poezii, cele mai multe lirice, de regula descrieri, cateva idile toate insuflețite de o simetrie așa de curată și de puternică a naturii, incât au devenit fară comparare cea mai mare podoabă a literaturii românești în general”.

Vasile Alecsandri realizează prin pastelurile sale o lirica a liniștii, a fericirii rurale, un calendar al spatiului si al timpului – iarna, toamna, primavara, vara, cu rezerve față de frig. Corespondența sentiment-natura este urmarită si subliniată de faptul că tabloul este aproape întotdeauna însuflețit de o prezență umană.

Pană la Alecsandri, întalnim elemente de pastel doar la  Georghe Asachi, Ioan Heliade-Rădulescu, Grigore Alexandrescu, în poezii de factură romantică, unde natura e zugravită în mod abstract, ca mijloc de a crea atmosfera de comunicare a unor anumite stari sufletești. Alecsandri dă individualitate peisajului, zugravindu-l cu farmecul lui specific.

Din cele aproximativ treizeci de poezii care intra în definitia acceptata a pastelului, scrise de Alecsandri se pot desprinde toate fazele anotimpurilor în lunca Mircestilor.

Alecsandri descria în pastelurile sale iarna în aspectul ei feeric, privind ninsoarea de la gura sobei. Tabloul unei nopti de iarna îi inspira poetului sentimente de admiratie în fața măreției și nemișcării naturii. Iarna este anotimpul amorțirii și al încremenirii. Maiestria picturala se gasește la apogeu în pastelurile de iarna. În poezia „Iarna”, Alecsandri deseneaza înfiorat, obiectiv și precis, cu o paleta săracă în culori, stînd la gura sobei și admirând jocul fulgilor: „Din vazduh cumplita iarna cerne norii de zăpadă/  Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă; / Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi, / Răspîndind fiori de gheată pe ai țării umeri dalbi.”

În „Mezul iernei”, datorită gerului, natura s-a transformat complet, înghețul a cuprins până și astrele, orice urmă a vegetalului a dispărut, lăsând totul pradă regnului mineral, solidificându-se sub aspectul oțelului, cristalinului, diamantului. Joasa temperatură usucă pădurea, prefăcând totul în diamante. Gerul este „amar”, „cumplit”. Poetul are impresia că se afla într-un templu în care stelele sunt „făclii”, munții sunt „altare”, iar codrii sună ca o orgă atunci cand „crivațul” bate.

Primavara este anotimpul florilor și al păsărilor călătoare. Ea este întîmpinată cu entuziasm în poezii cum sunt: „Cucoarele”, „Dimineața”, „Tunetul”. Bucuria primaverii este pictată cu seninatate. În poezia „Dimineața”, ne sunt prezentați țăranii într-o dimineață de primavară făcând pregătiri pentru muncile câmpului: „Zorii de ziuă se revarsă peste vesela natură, / Prevestind un soare dulce cu lumină și caldură (….) / Muncitorii pe-a lor prispă dreg uneltele de munca / Pasarelele-și dreg glasul prin huceagul de sub lunca. / În gradini, pe câmpi, pe dealuri, prin poiene și prin vii / Ard movili buruienoase, scoțînd fumuri cenuși”.  Primavara sunt ploi cu tunete. Sufletul poetului a vibrat la unison cu tunetul dintr-o zi de primavară, în poezia „Tunetul”: „Văzduhul bubuiește! … pământul dezmorțit / Cu mii și mii de glasuri semnalului răspunde, / Și de asprimea iernei simțindu-se ferit, / De-o nouă-ntinerire ferice se pătrunde”. Primavara lumina e mai caldă, pîraiele umflate curg iute șopotind, mugurii se văd îmbobocind, iar coloritul este redus la un fir de iarba verde sau la un galben gândăcel.

Toamna este cântată de Alecsandri în poezia „sfârșit de toamnă”. Aici este zugrăvit tabloul dezolant al naturii „despuiate” de podoabele ei, o natură ce duce dorul păsărilor călătoare: „Vesela verde câmpie acu-i tristă, vestejită, / Lunca, batută de brumă, acum pare ruginită; / Frunzele-i cad, zbor în aer, și de crengi se dezlipesc, / Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc”.

În pastelul „Plugurile” sunt salutați țăranii care ies să are. Pentru întaia oara avem imaginea unui plugar destoinic, care apasă cu bărbăție pe coarnele plugului. În timp ce țăranii ară, poetul moșier cutreiera câmpurile.

În luna florilor, poetul caută „magica placere de parfum și de cântare” a luncii din satul natal în poezia „Lunca din Mircesti”: „Căci în tine, luncă dragă, tot ce are suflet, grai, / Tot șoptește de iubire în frumoasa lună mai!”.

Alecsandri este un iubitor al liniștii rurale. Poezia „Malul Siretului” ni-l prezintă pe poet într-o ipostază romantică, așezat pe malul râului, lasându-și privirea furată de valuri. Poetul privește „în faptul zilei” cum Siretul se înconvoaie pe sub sălcii ca un balaur. Dornic de liniște, avînd sentimentul trecerii iremediabile a timpului, Alecsandri privește apa care se tot duce încet la vale, odată cu propria sa viață. Peisajul prezentat este odihnitor, lipsit de freamăt, de zbucium launtric. Singurele elemente în mișcare sunt salcia pletoasă, și rațele sălbatice. Ultima strofă a poeziei aduce sentimentul trecerii ireversibile a timpului, schimbarea permanentă din natură: „Și gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale / Cu cel rău care-n veci curge, far-a se opri din cale”.

Stilul pastelurilor prezintă mai multe trăsături specifice, printre acestea ar trebui menționată plasticitatea imaginilor artistice care alcătuiesc, împreună, o viziune senină, calmă și grațioasă asupra naturii.

Contemplator al eternei naturi, situîndu-se între primii poeți ai Bărăganului, Alecsandri a intuit imensitatea, frumusețea acestui spațiu infinit.

Despre viziunea naturii la Alecsandri s-au  scris nenumărate lucrări. Nu putem să nu amintim aici de lucrarea lui Paul Cornea: „Pastelurile sau poezia naturii și natura poeziei la Vasile Alecsandri”, în care autorul a evidențiat noutatea de viziune a lui Alecsandri față de predecesorii săi Bolintineanu, Momuleanu, Bolliac, menționînd că la ei: „natura nu e subiectul poeziei, ci metafora ei, adică un termen de relaționare; în  centrul proiectului  liric nu stă realitatea exterioară a lumii, ci gândul, emoția sau fapta omenească, natura apare ca o dependență umană pentru că se constituie în raport cu un suflet care o prețuiește sau repudiază, după înclinațiile lui capricioase” . Alecsandri a făcut altceva: „în loc de a fi o traducere retorică a ideilor, ca la atâția scriitori precedenți, la el senzația devine una  adevărată. Fiecare pastel se bazează pe un material concret de observație”. Tot în această lucrare Cornea face referire la particularitățile  tehnice utilizate de Alecsandri: ”El nu e un pictor în ulei, un colorist, ci prin excelență un desenator. Lipsa de relief a epitetului și anemia metaforei exprimă tocmai această inaptitudine pentru o culoare complicată. În schimb el surprinde conturul obiectelor pe care le redă cu o trăsătură fermă și sesizează mișcările” . În fond astea și sunt trăsăturile pastelului ca gen.

Pastelul e menit să ne comunice doar impresia generală, contururile principale, fără a ne delecta cu semicontururi, sau jocuri de  lumină. Altfel n-ar fi pastel, ci pictură de șevalet. De aici și simplitatea și scurtimea formei. În cele duble sau triple autorul își permite întroducerea unui  mic subiect. Astfel, spre deosebire de forma mică, principală, unde puteau fi desenate două –trei laturi ale obiectului și putea fi exprimat sentimentul autorului în legătură cu contemparea crîmpeiului de natură  zugrăvit, în formele mai mari („Concertul în luncă”, „Lunca la Mircești” , „Mandarinul” ș.a) avem tablouri mai ample, cuprinzînd amănunte, mișcări de la static la dinamic. La Alecsandi pastelul se dezvoltă în cadrele limitelor trasate de către poet. Menirea pastelului era în concepția lui Alecsandri peisajul și porteretul. Natura este privită de Alecsandri  cu admirație și prezenită mereu o taină de care trebui sa te minunezi.

Pastelurile lui Alecsandri transfigurează un tablou de natură caracterizat prin solemnitate. Cele mai multe pasteluri subliniază peisajul iernii, anotimpul  preferat al poetului. Natura din poeziile lui Alecsandri este statică, închegată în segvențe generice. Sentimentul liric este în general unul de extaziere în fața naturii grandioase. Pastelurile lui Alecsandri transpun imagini ale naturii, create într-o notă solemnă. Poeziile transpun peisaje în imagini descriptive: „umeri dalbi”, „ca un roi de fluturi”, „soarele rotund și paled”. În general imaginea artistică a unui pastel e creată pe denotative plasticizante (cum sunt epitetele cromatice: albi, dalbi; comparațiile concretizatoare: „ca un roi de fluturi”.

Poeziile surprind natura de-a lungul celor patru anotimpuri, dar cele mai multe sunt pasteluri de iarnă. În general, eul liric e copleșit de frumusețea naturii și își exprimă fără rezerve admirația. „Miezul iernii” înfățișează un tablou de noapte feerică, de iarnă privită pe geam; „Balta” aduce o imagine animată de faună explozivă; „Malul Siretului” e un pastel despre o dimineață de vară, iar „Oaspeții primăverii” surprind imagini de primăvară timpurie. Pastelurile transfigurează un tablou de natură caracterizat prin solemnitate copleșitoare. „Miezul iernii” este una dintre poeziile reprezentative în acest sens, deoarece propune un tablou grav, ale cărui amănunte sunt sintetizate în metafora sacralității (natura-templu): „Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios / Și pe ele se așează bolta cerului senină, / unde luna își aprinde farul tainic de lumină”.

Elementele peisajului evocă imaginea unui lăcaș îndumnezeit: munții par altare, copacii îmbrăcați în nea seamănă cu o orgă uriașă; aburii care se înalță la cer, creează impresia unor coloane. Solemnitatea imaginilor e conferită de neclintirea stranie a unui tablou de iarnă hiperbolizat, prin asocierea cu imaginea unui templu uriaș. Imaginile descriptive surprind aspecte generice: în poezia „Iarna” fulgii de nea sunt un „roi de fluturi albi”, țara poartă o „haină argintie”, copacii par „fantasme albe”, iar în pastelul „Miezul iernii”, zăpada e un „lanț de diamanturi”. Astfel de sintagme simple ,care evocă imagini ușor de reprezentat în minte, au intrat în conștiința generală ca emblemă a poeziilor lui Alecsandri. În toate pastelurile sale apar aspecte ilustrative pentru fiecare tip de peisaj.

Balta în pastelul cu același titlu, învăluită în aburii dimineții e animată de o faună surprinsă în atitudini tipice: „Șerpii lungi se-ncolacează sub a nuferilor floare / Rațele prin mușunoaie după trestii se ascund”; după cum în pastelul „Malul Siretului”, salcia pletoasă devine imaginea ilustrativă a luncii. Registrul imagistic alecsandrian e construit pe denotative plasticizante: preferința poetului întredptându-se către epitetul simplu, adeseori diminutival, ceea ce conferă un sentiment tonic, de optimism senin. Astfel, soarele e rotund, palid sau voios, salcia e pletoasă, viespea sprinteioară. În poezia „Balta”, Alecsandri alegorizează peisajul printr-o imagine a nunții: „Balta-n aburi se ascunde sub un val misterios /Așteptând voiosul soare ca pe-un mire luminos”.

Fascinat de finețea peisajului, adeseori poetul subliniază stranietatea unei naturi cunoscute sau chiar banale, devenite pe neașteptate de nerecunoscut într-un moment al zilei sau prin schimbarea anotimpului. De exemplu, instalarea dimineții, invazia luminii deasupra apei întunecate îi revelează imagini magice, adeseori asociate cu figuri spectrale. Comparația aburilor nopții cu fantasme apare frecvent în poezia lui. Fantasma e o apariție misterioasă, incertă și fantastică, iar uneori repede clarificată, ca în pastelul „Miezul iernii”, unde fantasmatica siluetă amplificată de lumina lunii e a unui lup ce se alungă după prada-i spăimântată. Pentru Alecsandri fantasmele sunt „blânde mistere crepusculare” (Negoițescu), ca în pastelul „Malul Siretului”: „Aburii ușori ai nopții ca fantasme se ridică / Răul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur / Ce în raza dimineții mișcă solzii lui de aur”. Peisajul straniu se definește aici prin simboluri mitice; comparația râului cu un balaur amplifică sensul hieraticei risipiri a nopții sub efectul razelor care se nasc. Răsăritul soarelui, moment misterios și fascinant se estompează sub efectul imaginilor tonice în care e surprins faptul zilei, când viața luncii pare ajunsă la apogeu.

În pastelul lui Alecsandri sentimentul naturii e în general unul de extaziere în fața naturii grandioase, exprimat exploziv și cu o admirație fără rezerve, ca în pastelul „Miezul iernii”: „O! tablou măreț fantastic…”; exclamația retorică subliniază aici relația pe care o statornicește eul liric cu realitatea transfigurată; e vorba de evadarea din postura de spectator, pe care Alecsandri o adoptă în raport cu natura sublimată. Tot așa, în pastelul „sfârșitul iernii”, poetul își exprimă bucuria participînd afectiv la transformările naturii: „O Doamne !Iat-un fluture ce prin văzduh se pierde / În câmpul veșted, iată, un fir de iarbă verde”. Alteori copleșit de minunea peisajului, poetul se îndreaptă spre o stare contemplativă, dar meditația sa e scurtă sau reprimată, ca în finalul pastelului „Malul Siretului”: „Și gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale / Cu cel râu care-n veci curge, făr-a se opri din cale. / Lunca-n giuru-mi clocotește; o șopârlă de smarald / Cată țintă lung la mine, părăsind nisipul cald”. Evidenta intenție de a medita asupra trecerii timpului, inoculată de imaginea răului care-n veci curge, nu este întrerupă de neașteptata apariție a șopârlei, ci de viața însăși care clocotește, se supune trecerii și devenirii. Dar când își formulează cugetări, sunt scurte și sentențioase: „sfânta muncă de la țară, izvor sacru de rodire / Tu legi omul cu pământul într-o sfântă înfrățire”.

Pastelurile lui Alecsandri inoculează un sentiment de tihnă și bucurie de a trăi prin imagini de evocare a simplității naturii. Pe tehnica mai liberă a pastelului pictural s-a grafat la Alecsadri două surprinzătoare trăsături de afinitate cu arta și poezia extrem-orientală. Este atât instantaneul sugestiv, alcătuit spontan din componente detașate, nelegate între ele, cât și radiația adesea colorată a unor corpuri asupra altor corpuri. Iarna rămâne pentru Alecsandri un câmp imens de asociații și senzații. Pe plan vizual ne întâmpină orizonturi mari, toate nuanțele livide ale cerului, când de oțel, când de plumb, când de opal. Pâcla deasă, promoroaca, soarele palid, norii negri încărcați de geruri, luna ca o icoană de agrint, sunt imagini care deșteaptă asociații teribile și sublime de refugiu.

Spre deosebire de predecesori, la Alecsandri  natura nu mai e privită ca un loc de refugiu, ea nu e doar un spațiu; la el natura devine personaj, tratat de către poet cu multă seriozitate, și ridicat uneori pe o treaptă mult mai superioară omului, el neputând exista în afara universului creat de natura.

CAPITOLUL II

Elementul vegetal-motiv/element constitutive al cronotopului alecsandrian-Pasteluri

Culoarea  este frecventă oriunde în poezia lui Alecsandri. Nu întâlnim poezie în care să nu fie prezentă fie și o singură culoare, care dă o vitalitate deosebită poeziei. Poeziile care însă abundă în elemente cromatice sunt pastelurile. Aici culoarea e la ea acasă, mai mult, culoarea e cea care compune pastelul, pentru că fără de culoare pastelul nu ar mai fi fost pastel, iar Alecsandri nu ar mai fi avut meritul de a fi inventat una din cele mai expresive specii ale genului liric. Să urmărim frecvența acestora în volumul întâi de poezii: „Scumpa alba lacrimioara”, „negri nori” („O noapte la Alhambra”); „câmpul înnegrit”, („Frumoasa juna”), „sânge negru”, „albastru cer”, „neagra întunecime”, „lacuri de smarald”, „alba luna” („Serile la Mircesti”); „vesela verde câmpie”, „nouri negri”( „sfârșit de toamnă”); „Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi / Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi”, „zale argintie”, „Tot e alb pe câmp, pe dealuri, imprejur în departare / Ca fantasme albe plopii inspirați se pierd în zare”, „Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum” („Iarna”); „neagra luncă”, „val alb de promoroaca” („Gerul”); „valuri albe” („Viscolul”); „urme albe”, „câmpia înălbită”, „fulgi albi, răcoritori” („Sania”); „fumuri albe” („Miezul iernii”); „neagra lună”, „lumea albă” ( „La gura sobei”); „Sus pe culme bradul verde”, „Sub zapada albicioasa”, „corbul negru” ( „Bradul”); „S-a dus zapada alba”, „Fir de iarba verde”(2) („sfârșitul iernii”); „În fund, pe cer albastru”, „La răsărit sub soare, un negru punct s-arata” („Oaspeții primăverii)”; „un cumplit negru popor” („Cucoarele”); „ochi roș de balaur”, „timpuri negre” („Noaptea”); „orizontul aurit”, „câmpul înverzit” („Dimineața”); „lanul lung si verde”, „nouri albi” („Tunelul”); „viorele albăstrii” („Florile”); „casuțele-nalbite”, „verde plai”, „români cu fețe dalbe”, „Românce cu ochi negri și cu ștergare albe” („Paștele”); „negre dungi” („Plugurile”); „umeri albi” („Rodica”); „verdeață drăgălașă”, „câmpul via sa verdeță”, „fir de argint”, „sân alb de lăcrimioare” („Lunca din Mircești”); „malu-i verde” ( „Malul Siretului”); „albastrul cer senin”, „raza aurie”, „albe naluciri”, „cetatea verde”, „rotunzi si albiori” („Flori de nufăr”); „strainatatea neagra”, „văpaia albastrie”, „miezul nopții dalbe”, „sânuri albe”, „Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume” („Concertul în lunca”); „Pe câmpia rourată pasul lasă urmă verde”, „frunza argintie” („Vînatorul”); „Le depune pe șoptire lângă albele-i picioare” („Puntea”); „Ceru-n zare se roșește”, „o cofiță albă”, „rumena-i guriță” („Balta”); „galbân râu”, („Secerișul”); „dungi negre”, „umbra pare verde”, („Cositul”); „Nici armura cioplită, albimea ta nu-ntrece” („Portret”); „negru munte” („Pe coastele Calabriei”); „marmura-aurie”, „nălțimea azurie”, „șiragul de alb mărgăritar” („Linda-Raia”); „râu albiu de stele”, „o stea albastră cade / tragând pe plaiul negru o brazdă argintie” („Calea Robilor”); „un cal gălbiu ca porumbul, aurit la foc de soare”, „Altul negru ca păcatul”, „lumea albă”, „alb ca un mărgăritar” („Buchet”); „coada-i de par negru”, „monștri albi de fildeș”, „colnice-nverzitoare”, „Iat-o joncă aurită pe albastrul apei line” („Mandarinul”); „Chioscuri albe”, „Papagali roși, verzi si galbeni, iubitori de dezmierdări / Prin zăbrele aurite zbor chemati de glasuri dalbe”, „Și pe buze rumeoare, cuib voios de sărutări / Ei culeg zâmbire divine, ei culeg migdale albe”, „crep gălbin”, „benghi negru” („Pastel chinez”); „Cu iarba-i mohorâtă, cu negrul ei pământ”, „bolta albăstrie”, „colnicul rotund, verde”, („Baraganul”); „voinici cu negre plete” („Vântul”); „dismierdând albul lor sân” („Stelele”); „a Asiei verzi maluri”; „Ca un balaur verde în lupte ostenit”; „luna … cu fața sa bălaie” („Bosforul”).

Volumul doi conține doar patru  pasteluri, în care elementele cromatice sunt urmatoarele: „dalba veselie”, „iarba-i verde și frumoasă”, „raze argintii”, „cămașa albă”, „ochii săi căprii” („Toamna țesatoare”); „În negrul sân al marelui Canal”, „Trec albe frunți cu flori si brațe dalbe / Trec negi ochi cu foc și sânuri albe”, „înger alb” (2), „albele zori” („Palatul Loredano”). „Fața-n albul unui crin”; „verde șes” („Margarita”); „albe lăcrimioare” („Miezul iernii”).

Dacă în pasteluri rolul culorilor e de a da expresivitate, atunci în legende culoarea are menirea de a duce cititorul pe un tărâm imaginar, îl fac pe acesta să se detașeze de realitate și să se apropie cât mai mult de un spațiul legendar. În legende predomină culorile tari, țipătoare, ca negrul, roșul ș.a.: „Ca singe ros de taur”, „Limbi de pară albastrele” („Muntele de foc”); „boi albi falcienești”, „Neagra umbră sa întins”, „visuri negre, visuri albe”, „cerul înegrit”, „a zilei albă rază”, „câmp lung, înverzit” („Visul lui Petru Rareș”); „cal alb”, „poienele negre”, „apa se roșește” , „zborul albului fugar”, („Calul cardinalului Bathori”); „Se văd turme – albind pe coaste / Colo-n crângul ce-nverzește („Legenda de la Dorna”); „pădure verde”, „luna giulgiuește cu alba ei zăpadă”, „negre peșteri”, „pletele cărunte”, „roși jăratici”, „albe oseminte”, „demoni roșii”, „negre cimitire”, „negru întuneric”, „pădurea-ntreagă arde cu negrele-i păcate”, „A ta cenușă piară în vânt și negară fie”, „Trec nori de gânduri negri”, „Sprincenele lui albe”, „neagra buturugă”, „vesela verdeață”, „floare albă”, „poame roșii” („Grui-sânger”); „raza argintie”, „Ea are-o față albă de flori de lacrimioare / Și ochi cerești albastri ca floarea de cicoare / Și-un păr ce strălucește pe fruntea sa bălaie”, „câmpul verde”, „tainic saltă luciri de forme albe / Comori atrăgătoare ca visurile dalbe”, „rai alb de fericire”, „Venit-au Roșul, craiul înaltelor lungi plaiuri / Și albul ce domnește pe douazeci de raiuri / Cu lacrimi i se umple albaștrii ochi frumoși”, „Pe când lumina-i sură”, „și mișcă-n vălurele precum o apă verde”, „O vale înverzita ce se unește-n zare / Cu   albastra, zgomotoasa, clocotitoarea mare”, „al mării verde mal”, „Plutind sub cer albastru pe-a mării albăstrime”, „Ah! unde mi-i vederea din dalba tinerețe / Amar de cine are pe ochi un negru nor / La noapte voi așterne în patu-i albe flori” („Legenda ciocirliei”); „albele potire”, „Pe maluri verzi”, „suflet alb și tânăr”; „La glas de siezi negri”, „fluviu argintiu”, „Dar tronu-i nalt aruncă o umbră neagră, lungă”, „negru șarpe”, „Grădina pudruită de-o pulbere argintie”, „În Asia ș-Europa, pe verzile lor maluri / S-acopăr cu ghirlande de flacara-argintie / Se par căzând din ceruri cununi de stele albe”, „sânuri albe”, „dalbe frescuri”, „cupe aurite”, „strugur dalb”, „slab șovăind, nemernic și galbân pe obraz”, „Adusă-n astă noapte de negrul meu chizlar”, „bucăți de carne alba” („Muzad Gazi sultanul si Becri Mustafa”); „Pe obrazu-i s-au roșit”, „mergeți vesel prin verdeață” („Poiana fermecatoare”).

În legendele istorice sunt prezentate plaiuri mioritice: munții, câmpiile. Iată de ce culoarea cea mai frecventă aici e verdele, care simbolizează regenerarea vieții naturii, dar și a omului: „Frunză verde de alună”, „Frunză verde stejărel” ( „Hoțul si domnița”); „dalba dimineață”, „alb flutur, zâmbind dulce / pe-un alb și dulce crin”, „luna pudruită cu alba promoroacă”, „e totul alb, fantastic”, „Ascunsă-n haine albe, cu lungi și albe poale”, „lunca argintie”, „alba mână” ( „Ana doamna”); „Călăii roși de sânge”, „barba atât de albă”, „negru gând”, „zare roșă” ( „Hodja Murad –Pasa”);  „Ca o fantasmă neagră, ce da înfiorare”, „Și valurile negre de-a lungul lui Bosfor”, „neagra-ntunecime” („Garda Saraiului”); „Noaptea albă” (2), „câmpul alb și lat albește / Alba lună sus lucește”, „corbi negri”, „barba argintie” ( „Noaptea alba”); „câmpiile albite”, „frunză verde drăgălașă”, „mîndră alba ,scump odor”, „o ghirlanda înverzită” („vântul de la miază-zi”); „sub zarea albăstrie, cu-a ei comoară verde”, „când cerul se ascunde în neagra-nvelitoare”, „Dar iarba îi raspunde pe câmp îngălbinind” ( „Ghioaga lui Briar”); „ochii roși”, „Iarna are-o față albă”, „Ca ștergarul alb de in”, „Par luciu de argint” („Prier și fata iernii”).

Legenda mitologică creează o  atmosferă feerică, sombră, una apăsătoare  care ne duce cu gândul în illo-tempore „Tot ce-i verde inflorit”, „plai reînverzit”, „de corbi negri, negru sol”, „până-n fund la Mărul – Roș” („Zilele babii”). O atmosferă asemănătoare o întâlnim și în legendele – basm: „Albă ca o lăcrimioară”, „Ochișorii săi căprii”, „Fața albă își spăla”, „Mult ești dalbă și frumoasă”, „Cu stelută albă-n frunte”, „Frunză verde de sulcină”, „O grădină cu flori albe”, „ca o porunbiță albă”, „aurita dălbioară”, „cu nori negri se-nveleau / Frunzele-și îngălbineau”, „Frunză verde viorele”, „Un nor negru ca un zmeu / Ce venea, venea mereu”, „Aripi negre întinzând”, „Marioara-ngălbenea”, „Caci deodată negrul zmeu”, „Frunză verde lăcrimioară”, „Neagră e străinătatea” („Marioara, Florioara”), „mărgăritare albe”(2), „dalbe flori din răsărit”, „fire aurite (6), „câmpul de verdeață”, „cosițe aurite”, „Ce mâna pe verde plai”, „lungi fire aurite”, „floricele dalbe”, „C-au venit doi îngerei / În veșminte albe / Îngerei colindători / când zorile-s albe / Și v-aduc pe aripioare / Floricele dalbe / Roua sfînată-nvietoare / și cunune albe”, „Vai de codrul care-și piede freamatul și frunza verde”, „leagăn alb”, „alba luna” („Înșiră-te margarite”) „albul unui crin”, „dalba de rochiță”. „Ce atinge iarba verde cu albelei poale”, „părul tău, lung, negru”; „alba lui (chipul) splendoare”; „verde laur”; „raza argintie”; „albe șiruri de rouă lucitoare”; „dalba feerie”; „Lăsând să se albească prin valul de cristal”; „dalba împărăteasă”.

În ode culorile încearcă să accentueze cumva însemnătatea momentului, oferindu-le nu doar o notă de importanță, ci și una de trăinicie: „dalba vitejie”; „neagra umbră” („Dezrobirea țiganilor”); „negre unde” („Odă către Bahlui”).

Rolul  culorilor în poeme  este acela de a încadra cât mai mult cititorul în atmosfera acestora  și de a accentua spațiul în care ele se desfășoară. „Trei fecioare albe” („Visul”); „murgul meu cel alb”, „lăsau urme negre pe omătul alb” („Întoarcerea în țară); „ca un dalb de luna” („Dridri”); „Pe cerul alb”, „giulgi de albă ceată”, „negru sân” („La Sevastopol”); „alb înger”, „frunte albă”, „viața neagră” („Emmi”); „întindere albăstrie”, „negra-ți tulburare”, „orizont albind”, „înger alb” („Marea Mediterană”); „Și-n cer parfumul florilor dalbe / Plutea cu lucirea steluțelor albe”; „Ca o câmpie verde” („8 Mart”).

În poeme  epico-lirice întâlnim următoarele elemente cromatice: „Pe luciul lin al mării, în care alba lună” („Venetia”); „cu a zilei albăstrime”, „Ah! mult frumoasa, alba ființă”, „vin să culeg sub alba lună”, „Precum într-o furtună doi mari și negri nori”, „marea albăstrie” („Coroana vieții”).

Poeme  istorice conțin elemente cromatice în versurile: „A Dunării verzi maluri” („Banul mărăcină”); „Fiară blândă … cu steluță albă-n frunte”, „Poiana înverzită”, „alba copiliță”, „valea înverzită” („Dragoș”); „Dar vai de-a lumii neagră stea” („Peneș Curcanul”); „E ger, e întuneric. Nori negri duși de vânt”, „lumina roșă”, „Frumos e să-neapară, cât albul din poveste”, „urât, frumos, alb, negru”  („Fratii Jderi”); „Cel viteaz era călare pe-un cal alb în nemișcare”; „Se ivește un negru nor”; „Soarele își schimbă locul! / Și apune roș ca focul”; „sub neagra sa aripă„ („Santinela romană”).

În poemele – legendă sunt prezente următoarele elemente cromatice:„Dumbrava roșie”, „troiene albe”, „barba albă”, „încălțăminte roșii de piele de Maroc”, „neagra întunecime”, „omul verde”; „umbra neagră”; „dulamă de roș postav”; „roși jăratici”; „mușchiul verde”; „Valea Albă”; „dumbrăvioara verde”; „cerul negru”; „se întinde un roș sânge”; „soare roș”; „viteaz cu părul sur”, „ochii roșii”, „braț verde”; „barba albă”; „paloșe albe”; „pe un șes întins și galbăn”; „cal negru”; „brazdă neagră”; „pământul negru” („Dumbrava roșie”); „câmpul alb” („Pohod na Sybir”); „verde-i tinereți”, „munții albi ca dînsul”, „dalba-i vitejie”, „ochii roși”, „mantii lungi și albe”, „Un voinicel în floare, pe-un alb fugar călare”, „șarpe negru”, „stejarul verde”, „pelița lui albă”, „murgul alb de spume”, „orizonul negru”, „e roșie luna”, „Luciri de arme crunte pătate roș cu sânge”, „Ursan năval s-aruncă în neagra tătărime”, „Dar iata din pustiuri un alb vîrtej că vine”, „E Fulga ce apare ca o fantasmă albă”, „șalul verde”, „Rușinea-i o rugină pe-o armă de viteaz / Un verme ce mănâncă albeața din obraz”, „Alb am trait un secol pe plaiul strămoșesc / Și vreau cu albă față senin să ma sfârșesc”, „Mormîntul meu sa fie curat și alb ca mine”, „îți pleacă fruntea albă”, „Avînd o viață albă în timpul tinereții / Și albă ca zăpada în iarna bătrâneții” („Dan, capitan de plai”).

În balade culorile accentuează cadrul și conferă o dublă însemnătate personajelor: „luna cea balaie”, „fața lunei înalbită” („Baba Cloanța”); „hai cu mine-n codrul verde”, „Lasa tot, neagra chilie” („Sora si hoțul”)”, „Părul său negru, ca norii de ploaie”, „Cu naframă albă”, „Iată că-n valea cea întunecată” („Crai-Nou”), „Pe-un cal alb ne-ncălecat”, „lânga malul alb de spume” („Maghiara”), „Pe-a lor lungi și negre plete”, „Se coboară o neagră țurcă” („Altarul monastirii Putna”), „Un cal alb” („Andrii popa”), „galbân ca făclia de galbina ceară”, „Pe-un cal alb ca iarna” („Groza”), „Cele umbre bălăioare”. „Albe ca floarea de crin” („Ursiții”), „Un cal alb (2) („Strigoiul”), „Iar pe-o culme verde”, „albe lacrimioare” („Ceasul rău”); „lângă-a Bistriței verzi maluri”, „Șiruri albe de români”, „flacăi cu negre plete”, „Aripi negre întinzând” („Biserica risipită”).

În elegii distingem următoarele elemente cromatice: „Tu care ești piedută în neagra veșnicie”, „Frumoasa îngerelă cu albe aripioare” („Steluța”), „pe malul mării de spume albite” („Așteptarea”), „neagra ceată” („Pe mare”), „verde plai” („Ursita mea”), „întinsul negru”, „cer albastru” („Pe malul mărei”), „pe o noapte întunecoasă, neagra depărtare”, „malul înverzit” („La moartea lui P.Cazimir”), „negru nor” („Strofe scrise pe un părete”), „Ieri pamîntul era verde / Azi pământul e-nalbit / Și prin negură se pierde / Soarele îngălbenit”, „Omul verde și-nflorit” („Ieri și astăzi”), „verdeața vie” („Strofe închinate lui C. Rolla”).

cântecele aduc adesea în prim plan natura, în mod deosebit codrul. Iată de ce acestea abundă în verde: „Român verde ca stejarul”, „Pe-al meu șoim albit de spume” („Cintic ostasesc”), „portocale albe” („Cintec Sicilian”), „Frunză verde de scumpie” (2), „Frunză verde de cicoare”, „Frunză verde de sulcină”, „Frunză vrede de fetică” („Cinticul lui Noe Junior”).

Poezie de album se referă în general la toate aspectele vieții, așa încât întâlnim aici toate nuanțele cromatice existente: „câmpul verde și-nflorit”, „Lacrimi albe de pe flori”, „Copila dalbă”, „Culegi roua dulce, albă” („Crinul”), „pungulița dalba”, „o mînă mică albă” („Pe albumul doamnei Aglae Rosseti”), „lipea pe geamuri albele-i flori”, „cerul negru” („Pe albumul domnisoarei Florescu”), „negri nori” („Pe albumul doamei Z.”), „S-anini pe-ai tăi umeri albastra lui haină”, „doi albi îngeri”, „negru vânt de jale” („Pe albumul unei copilite pariziene”), „copilița albă”, „copilă albă”, „frunte albă” („Pe albumul domnisoarei X”); „ființă albă”; „alba ta lumină”; „fantasme albe de iubire” („Pe albumul domnișoarei X”); „De-a naramzei albe flori” („Adevărul și minciuna”).

Poezia patriotică încorporează următoarele elemente cromatice: ,,Priviți pe cele dealuri, înalte, înverzite / Adie boarea dulce din verzile câmpii” („Păstorii și plugarii”); „se-ntinde pe-al tău soare un doliu, roș de sânge” („Eroii de la Plevna”); „Cu verzi lauri de mărire” („N. Bălcescu murind”);  „secoli negri de durere („Anul1855”); „în ceruri dalbe lumine” („cântice și sărutări”); „cât erai atunci de albă și frumoasă” („1 Mai”); „negura trecutului” („Imn lui Ștefan cel Mare”); „câmpu-i verde”(„Erin”); „Să-nverzescă”; „prin Alpiile albăstrii”; „verde mal” („Poetului Mistral”): „verzi maluri” („Ronsard la Tuluza”); „Pe-ale sale brațe albe”; „și-n orizon pe albastra mare”; „cununi verzi” („Domnului Louise Roumieux”); „albă, frumoasă, încântătoare” („Pe un mormînt”); „alb mărgăritar”; „lebede argintii” („Pe albumul princesei Maria Știrbei”); „ceruri azurii”; „nouri argintii, verzi insule”; „doi ochi mari, negri”, „negri sori” („Pe albumul Dnei V. Boierescu”); „lunca devenit-a albă” („Pe albumul domnișoarei Esmeralda Cretzeanu”); „albastrul cer vecin” („La signal de Reveil”); „Sub vaste albastre larguri”; „dalbul palat” („Podul”); „grauri negri stau la pradă” („Cireșile”); „În Cișmegiu verde” („Puii cloștii”); „raze aurie” („Versuri scrise pe un pergament pentru Ischia”); „Sub cerul lin albastru; poiana verde”; „neagra frămîntare”; „a tale zori sunt dalbe”; „frunte albă”; „păr alb”; „giulgiu alb”; „verdeață dragă”; „fulgii albi”; „cojoc alb”; „iarba-ți verde”; „zarea neagră”; „Într-a pământului verdeață / Prin frunzele de verde smalt / Privesc pe-albastrul cer înalt” („Domnului și doamnei Jaqeus Lahovary”); „luna saltă-ngălbenită”; „ochii roși țintiți la lună”; „nouri vineți se adună”; („Zimbrul și vulpea”); „Pala-i roș văpsită” („La Palestro”); „sunteți fragede și albe; albe mărgăritărele” („Lăcrimioare”); „Cu flori galbene-n cosiță / Cu flor roșii pe guriță; negru ca păcatul greu” („Doina”); „verde mal” („Gondoleta”); „albă păsărică” („Păsărica”); „Pala-i roș văpsită până la genunchi”; „Dalbă cântare de privighetoare” („La Magestra”); „dalbă cântare” („La poeții români”); „Ca cerul albastru privit printre nori”; „Cată să pună pe albul ei sân” („Lacul de Como”); „iarba cea verzie” („Moara de vânt”); „un vulpoi cu plete sure” („Lupul și momița”); „cuib de păsărele albe, sprintenele” („Bucovina”); „munți cu fruntea albă”; „balaur verde”; „lucind sub soarele gălbui”; „urși cu neagră blană”; „codrul verde” („Soarele, vântul și cerul”); „Am întins verde covor / Pentru albele-I picioare”; „Fantasmă  albă” (2); „albastre flăcări” („Mărgărinta din Duncel”).

Poeziile de dragoste conține mai puține elemente cromatice. Acestea sunt: ,,Va alunga din ochi-ți orice negri nori” („Despărțirea”); „Sub alba-ți aripioară”; „megri de-ntinde verzi covoare” („Dulce înger”); „Ridică valul negru, ce-acoperă-a ta față” („O seară la Lido”); „un negru balaur” („Făt –Logofăt” ); „de copilă mîndră albă” („Sburătorul” ); „Albe rotunde, două aripioare”; „Tu fregi roși de prin pășună / Eu crin alb pe sânul tău”; „Ici în lunca înverită” („Cinel –Cinel”); „primăvara cea verzie cu cosiță aurie” („Dor de călătorie”.).

Poezia- portret include cromatismele: „glasul argintiu”; „orizontul albăstriu”; „albe comori”; „negrul păr”; „albu-i sân” („Tînăra creolă”).

Romanța face trimitere la o singură culoare: „dalbă stelișoară” („Romanța”).

Hora spre deosebire de romanță cuprinde doar culoarea neagră: „cât e negru, cât e soare” („Hora de la Plevna”); „Marea neagră se-negrește” („Hora Dobrogeană”).

La fel și epistola face referire la negru: „al nopții negru nume” („Epistola generalului Florescu”).

Vasile Alecsandri este un poet decorativ. Peisajele lui sunt convenționale, stilizate, prinzînd contur prin forța sugestivă a epitetului ornant și cromatic. Universul poetic al Pastelurilor sale este străbătut de euforie vitală și optimism cosmic, de armonie și echilibru: „Sus pe culme bradul verde / Sub zăpada albicioasă / Printre negură se pierde / Ca o fantasmă geroasă.” (,,Bradul”); „Toți, privindu-i de departe, par că-noată-n galben râu” (,,Secerișul”); „Jos pe la tulpini, la umbră, fluturii, flori zburătoare, / Se-ndrăgesc în părechere pe sân alb de lăcrimioare” (,,Lunca din Mircești”) etc.

Culoarea alb, cea mai frecvent utilizată la Vasile Alecsandri, reprezintă curățenia, puritatea și liniștea. În poeziile lui albul are funcție plastică, fiind element esențial de plăsmuire a peisajului hibernal: „Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi, / Răspîndind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi”; ,,Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară”; ,,Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împregiur, în depărtare, / Ca fantasme albe plopii înșirați se pierd în zare”; ,,Se văd satele pierdute sub clăbuci albii de fum.” (,,Iarna”); „Răpind sania ușoară care lasă urme albe”;  ,,Ea te stropește cu fulgi albi răcoritori.” (,,Sania”)etc. Alecsandri fiind poetul care a valorificat și prelucrat poeziile populare ale românilor, chiar și în celelalte poezii ale sale, nu s-a depărtat de limba populară. Iată de ce întâlnim în poeziile lui forma populară a adejectivului alb: dalb. Eat câteva exemple: „dalbul palat” („Podul”); „dalba dimineață” („Ana Doamna”); „dalba de rochiță” , „dalba feerie” („Legenda rândunicăi”); „miezul nopții dalbe” („Concertul în luncă”) ș.a. Această utilizare intenționată are două motive. Primul e păstrarea rimei sau ritmului pentru unele poezii, iar cel de-al doilea motiv și cel mai important după părerea noastră e păstrarea specificului național al poporului roman.

Alături de alb este inevitabil locul lui negru, care semnifică sobrietate, regres și chiar moarte: „voinici cu negre plete” („Visurile”); „corbul negru”; „neagra luncă” („Ceasul rău”); „ neagra chilie”; „Părul său negru ca norii de ploaie” („vântul”).

În simbolistica generală, verdele înseamnă liniște, tinerețe, speranță sau refugiu, fiind primordial, însemnul vegetalului. Este simbol al regenerării materiei vegetale, adică un nou început: „S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării, / În câmpul veșted iată un fir de iarbă verde / Un fir de iarbă verde, o rază-ncălzitoare” (,,Sfârșitul iernii”). Culoare tonică, verdele odihnește ochiul: „Eu mă duc în faptul zilei, mă așez pe malul verde / Și privesc cum apa curge” (,,Malul Siretului”).

Galbenul simbolizează lumina, căldura, fertilitatea, dar și invidia sau gelozia. Galbenul auriu are conotații divine. Alecsandri utilizează toată gama de nuanțe de galben, în exprimarea sugestivă a câmpului selenar, dar și în descrierea diverselor peisaje de natură: „cosițe aurite”, „lungi fire aurite” („Înșiră-te mărgărite”); „zare argintie” („Concertul în luncă”); „galbîr râu” („Secerișul”); „Mărioara îngălbenea” („Mărioara, Florioara”).

Acestea sunt culorile care apar cel mai frecvent în poeziile lui Vasile Alecsandri, ele sunt cele care ajută la conturarea universului cromatic alecsandrian, oferind o notă de autenticitate creaței acestuia; o apropiere de realitatea înconjurătoare. Culorile încălzesc ochiul prin diversitatea lor și mintea prin puterea de a reda până în cele mai mici detalii un colț de natură de o frumusețe de neuitat.

Armonia și echilibrul universului liric

Dintre toți poeții de la 1948 Alecsandri e cel  care marchează întreaga epocă pașoptistă prin prezența sa, prin multilateralitatea preocupărilor, dar și prin valoarea speciilor pe care le abordează. Poezia lui rămâne un monument prețios, făcut într-o limbă la care s-a lucrat cu talent și râvnă, aproape 50 ani, prin neîncetate șlefuiri și perfecționări. Astfel prin sârguința lui s-a pregătit tot instrumentarul expresiei de la care avea să pornească ulterior Eminescu.

Prefața lui Alecsandri la culegerea sa de poezii populare din 1852 sugerează concepția poetului asupra cântecului popular românesc: ,,De-l muncește dorul, de-l cuprinde veselia, de-l minunează vreo faptă măreață, el își cântă durerile și mulțămirile, își cântă eroii, își cântă istoria și astfel sufletul său e un izvor nesfârșit de frumoasă poezie. Nimic nu poate fi mai interesant decât a studia caracterul acestui popor în cuprinsul cântecelor sale, căci ele conțin  toate pornirile inimii și toate razele geniului său” .

Încă o dată, ni se oferă prilejul de a susține că Alecsandri a fost un necunoscut muzician profesionist, nu doar  un genial poet și scriitor, ci și un eminent ziarist și un pasionat folclorist, care a dispus de o cultură de specialitate și era mai ales un interpret autentic al artei populare. ,,Pornind de la „poezia muzicii” din sufletul lui Alecsandri, vom regăsi mai ușor „muzica poeziei” sale, cu lirismul cântecului de dor și dramatismul baladei, cu ritmul jocului popular și culoarea instrumentului tradițional” .

Atunci când vorbim de muzicalitate în versurile lui Vasile Alecsandri, trebuie să spunem că aceasta e frecventă atât la nivel structural, adică vorbim de o muzicalitate a versurilor, preluată din muzica populară, însă nu putem trece cu vederea nici elementele muzicale propriu-zise, adică instrumente muzicale, tipuri de melodii sau ființe (însuflețite sau neînsuflețite) care interpretează aceste melodii.

Un studiu detaliat al poeziilor alecsandriene, urmărind aspectul muzical, evidențiază cele mai frecvente instrumente muzicale prezente în poeziile lui Alecsandri. Acestea sunt: lira, buciumul, vioara, cobza, naiul, mandolina ș.a. Cei care interpretează piesele la aceste instrumente sunt: păsările (ciocîrlia, cucul, prepelița), marea, greierul, îngerii, fanfare, pădurea, sufletul, inima. Doar  într-o singură poezie  omul e cel  care cântă, aceasta pentru că în poezia lui Alecsandri omul este mai rar întâlnit, tocmai pentru a lăsa loc naturii să apară în toată splendoarea ei. Iată care sunt versurile care ilustrează elementele muzicale, dar și concepția autorului vizavi de aceasta: „S-auz doina cea de jale” ( „Sora și hoțul”);  „Ea cântă dulce ca ciocârlia / Și sună gingaș atunci câmpia”   („Crai –Nou”);  „unde-s doinele duioase” („Maghiara”); „Buciumul vuiește-n munte”; „Sună valea de cimpoi” („Altarul monastirii Putna”); „stăm sunînd din frunzi ades”; („Strunga”); „Iată hora se pornește”; „sună bine-n cobză”; „din arcuș trage mai tare” („Hora”); „Vro doină jălitoare”; „cântecul păsărilor”; „sunetul doinelor”; „păsările cântătoare”; „cântă-ți frate cântecul”; „glas de clopot jelitor”; „Și-un glas blând ca un suspin care cântă-ncet și lin” („Mărioară, florioară”); „Auzi tu glasul tainic, ce cântă-n miez de noapte” („Vezi tu vulturul”); „cântând voios”(„Dulce înger”); „Cînt-o pasăre din rai” („Cântic de fericire”); „Ce cântă noapte lin pe mal” („Păscarul Bosforului”); „Frunza șoptește, pasărea cântă” („Așteptarea”); „Cu lira sa duioasă ce cântă ne-ncetat” („Veneția”); „Veselă horă”; „greierul cântă”;(„Visul”); „glas melodios” („Adevărul și minciuna”);” multe știu să cânte / și voios să-ncânte”; „Ea cântă tot astfel”; „astfel de cântare”; „Cântp-n nepăsare”; „Dragă copiliță cu glas aurit” („Dridri”); „Gingaș, cu iubire, un poet ferice / Prin alui cântare îndrăznea a-I zice / când privesc la tine, scumpa mea iubită / Ca o liră dulce imima-mi trezită / cântă și serbează bunurile vieții / Farmecul iubirii și al tinereții”; „La picioare poetul îi cântă / O! mult îmi e scumpă închinarea ta / Căci iubind, amorul tu știi a-l cânta („Vis de poet”); „Auzita-i frate de un plai frumos / Care-n veci răsună de cântări iubite („Cânticul Margaritei”); „Pe catarg ea saltă, cântă” (marea) („Păsărica mărei”); „O duiosă dulbiulină (privighetoare), din grădină / Începuse a cânta / Și-al lui cântec de iubire Cu uimire / Linda-Raia-l asculta”; „În horă începură-a se învărti” („O noapte la Alhambra”); „Glasuri de armonie  / În al meu suflet cântă duios; inima cântă iubind / Pe liră să cânți amorul”; „cântă-un vers falnic de reînviere” („cântice și sărutări”); „Să-nvârtim hora frăției / Hora noastră cea frățească” („Hora unirii”); „cântare triumfală”(„Presimțire”); „Dumnezeu știe ce cântă ele” (păsările); „al lor cântec în cer răsună” („Pe albumul domnișoarei Ida Vergezzi Ruscalla”); „Dalba cântare  de privighetoare” („La Magenta”); „În plăce, în amoruri / Și-n cântări de fericire”; „Precum seara-ntr-o pădure,  două june păsărele / cântă una după alta”; „Și un glas de armonie, răspunzând astfel cânta” („Corona vieții”); „Dulci păsărele cântă frumos”; „Veniți aici cu-a voastre lire”; „cântați trecutul ce se mîndrește / cântați unirea, fala străbună / Cu glas sonor / cântați, căci lumea trece, dispare / Visele per / Îns-a junei dalbă cântare / Zboară la cer”; „Ș-acolo merge de se unește / Cu sfîntul cor / Ce în lumină cântă, slăvește / Pe creator”; „când mâna morții rece s-apasă / Pe-al vieții fir / Dulce-i cântarea ce-n inimi lasă / Un suvenir” („La poeții români”); „Pasăre cu dulce grai”; „I-adormea tot în cântări”; „Le cânta cu duioșie”; „Cu vers dulce v-a-ngîna”; „Le cânta în veselie” („Înșiră-te mărgărite”); „E Ileana Cosânzeana …! în cosiță floarea-i cântă” („La gura sobei”); „Un lung bucium se aude” („Noaptea”); „Și-n sunet de vioară, de cobze și de nai”; „Se-ntoarce hora lină” („Paștele”); „pasărea … cântă”; „Cu privighetoarea dulce se îngînă-armonios”; „Prin magica plăcere de parfum și de cântare” („Lunca din Mircești”); „cântăreața-ncet prelude / O divină melodie … printre frunzi alin adie” („Concertul în luncă”); „Prepelița cântă-n glie / Greierul cântă-n mohor” („Secerișul”); „Tunuri nalte și pagoda, unde cântă vechiul bonz (preot chinez) („Mandarinul”); „Calul suflă, omul cântă hăulind / Calul geme, omul cântă plin de dor / Calul cade, omul cântă suspinînd” („Omul singuratic”); „falnice cântări” („Pe albumul domnișoarei X”); „Un înger îmi zice ca să cânt”; „Ah! În a mea junie / Necontenit cântam”; „cântat-am mîntuirea / Poporului strivit / cântat-am fericirea / Iubind de-a fi iubit / cântat-am plin de viață / Al vieții dar plăcut / Și Gloria măreață / Mărețului trecut” („Marea Mediterană”); „Iar prin stele acordează îngerii harpele lor”; „Și copila serafie / Cînt-o dulce melodie”; „cântă armonios”; „Îmi trec zilele cântând” („Tînăra creolă”).

În volumul doi întâlnim următoarele elemente muzicale: „Hora Dobrogeană”; „Lungi buciume răsună”; „cântând cu fericire / În sunetul metalic de vesele fanfare” („Dumbrava roșie”); „păsările cântătoare” („Toamna țesătoare”); „acordă mandolina”; „vibranta lui cântare”; „cade aruncat pe lângă cântăreț”; „note armonioase”; „Mister adînc! deodată a lui cântare…”; „Sub acoperiș cântând o barcarolă” („Palatul Loredano”); „pădurea cântă imnuri”(„Legenda rândunicăi”); „Că mii de paseri cântă, în sânu-i și pe afară”; „cântând o melodie simfonică”; „duioasa ciocârlie  / Ce veșnic către soare se-nalță-n adorare”; „chemându-l primăvara cu dulcea ei cântare” („Legenda ciocârliei”); „Prin arbori cântau paseri” („Legenda lăcrimioarei”); „Și-n cântecul de paseri surprinde-un dulce grai” („Ghioaga lui Briar”); „El cântă ș-apoi râde și zice-n gura mare”; „Iar vinul dulce oaspe și vesel cântător / Răsun ambele maluri de cântece voioase” („Murad Gazi sultanul și Becri Mustafa”); „Lăutari de triste hori” („Prier și fata iernii”); „Mii de cântece voioase”; „Două tinere cântări”; „cântă el cu glasul tare / cântă ea cu glas duios” („Poiana fermecătoare”); „cântări armonioase” („Soare de iarnă”); „ciocârlia sus cânta” („Stroe Plopan”); „Și cântă libertatea pe maluri dunărene” („Balcanul și Carpatul”); „cânta voios din fluier”; „Și noi jucam hora din sat” („Peneș curcanul”); „Jder luptă, umblă, cântă” („Frații Jderi”); „Trageți hora măi voinici / Trageți hora călărași / Trageți hora măi copii / Trageți hora măi curcani / Trageți hora măi români” („Hora de la Plevna”); „Hora de la Grivița”; „Am cântat în tinerețea strămoșească” („Odă ostașilor străbuni”); „Pline de cântări voioase”; „Dulce glas de ciocârlie” („Margărita”); „Joacă hora tristă lupii din răstoace”; „Goale salamander prinse-n horă vie” („La miezul iernii”); „Lira  el își acordează / Și-un cânt straniu intonează” („Ronsard la Tuluza”); „Eu cântăreț din răsărit / Atras de-al vostru vesel cor / Să cânt cu voi și să eu parte”; „Să cânt pe nobila Izoră”; „Cu graiul dulce provențal”; „cântând Mireio zîmbitoare”; „cântați armonios” („Brind”); „Una e dulce cântăreață” („Patru regini”); „Doi Mistrali în lume sunt / Unul cântă și încântă / Ca o harpă dulce-n vânt” („Poetului Mistral”); „Să cântăm puterea ei”; „s-aibă cine a-l cânta”; „cântărețule al Galiei”; „Să unești a ta cântare către versul cel ceresc” („Către D. de Lamartin”); „Hora Ardealului”; „Să-nvîrtim hora frăției” (2) („Hora Ardealului”); „Sus pe culme ea cânta / cântece divine” („Suvenir de la Prale”); „Pasărea voioasă cântă viu în zori”; „cântă mai duios”; „De vioești un cântec plin de fericire / De vrei să răsune cântece-ngerești” („Pe un album necunoscut”); „Spre a-și cânta iubirea tinerească” ( „La banca de Mircești”); „pieptul cântă” („Banchet pe malul Rhonului”); „Și imnuri și poemuri pe liră intonează” („Pe albumul princesei Maria Știrbei”); „Prin aer cântă ciocîrlii”; „În cântarea unui cuc” („Pe albumul Domnișoarei V. Boerescu”); „Ce dor l-a făcut să cânte”; „Tu cînți câteodată” („Pe albumul domnișoarei Esmeralda Cretzeanu”); „cântând vom trece împreună” („Podul” ); „cântec plin de jale” („Fiid bolnav la Princhipo”); „Eu, ce-am cântat eroii” („Eroii de la Plevna”); „Cu-a mea cântare înfocată” („Romanța de toamnă”); „Cînturi inspirate” („Domnului și doamnei Jaques Lahovary”) Alte poezii: „Gingaș cu iubire, dulce a cântat”; „Fluierul răspunde / Am cântat o doină și e de ajuns”; „el cu focul dulce cântă”; „Acordați a voastre lire”; „cântam  cu voie bună”; „Castelul ce răsună de cântări”; „cântați dacă se poate, făți buni și nu mai rageți”; „inima cînă”; „Unde patru păsărele cântă lin, armonios”; „Către ceruri se înalță glasuri dulci, melodioase”.

Dacă vorbim de muzica internă a versurilor poeziilor lui Alecsandri trebuie să menționăm faptul că poetul folosește pentru crearea acesteea o serie de procedee și figure de stil. Predomină imaginile vizuale și se observă aplecarea poetului catre cuvinte care conțin vocalele: a, e, i, contribuind la ilustrarea muzicalității versurilor. Poetul folosește adesea aliterația, asonanța, repetiția, enumerația; figuri de stil care conferă versurilor o linie melodică ascendentă.  Asonanța literei s în poezia „Hora”: „Sună bine-n cobză sună / Să nu-ți fac spetele strună”, accentuează sonoritatea întregii poezii, iar repetițiile: „Iată! hora (se pornește) / Iată! Hora (se-nvîrtește)” nu fac decât să continuie linia melodică a versurilor.

2.1. Vegetalul salbatic-flora spontană

Alecsandri este cel mai important poet român de până la Eminescu. A dăruit contemporanilor și urmașilor săi o uriașă opera cu largă deschidere către poezie, proză și dramaturgie, cu înnoiri remarcabile pentru fiecare gen și specie literară. El a dăltuit și modernizat limba literară. Un contemporan al sau, Hasdeu, aprecia pe Vasile Alecsandri: ,,El este reprezentantul cel mai puternic, cel mai complet al gândirii și al simțirii românești.

El a cântat toate dorințele, el a plâns toate nevoile și necazurile românimii El este gloria nediscutabilă a literaturii române. Geneza pastelurilor Alecsandri, din 1880 isi creează un climat liniștitor la Mircești, eliberându-se de corvezile politice și oferindu-și îndelungate ore de meditație critică asupra propiei creații. Intuind și exigențele timpului sau, îi scrie lui Hurmuzachi în 1865: ,,Am scris bucăți mai mult sau mai puțin ușoare, a venit timpul ca să scriu ceva mai serios, mai literar.

Peste trei ani, îi mărturisește aceluiași: ,,Am început o galerie de pasteluri ce va cuprinde diferite tablouri de frumuseți ale naturii și de muncă câmpului. ,,Pastelurile au apărut în ,,Convorbiri literare între 1868-1869, iar în 1875, au apărut în ,,Opere complete, într-o selecție unitară, propusă chiar de poet, și cuprinzând 30 de poezii, cărora le adaugă 10 piese, nelegate organic de acestea. În fruntea ciclului de poeme sublime(Hasdeu), autorul a așezat Serile de la Mircești, o idilă de interior, și pastel ce exprimă personalitatea creatorului sau, fiind și întâia poezie ce introduce la noi motivul meditației la masă de scris, cu somnolarea în față sobei. Mircești devine astfel reședința poeziei, un spațiu unic, cu un bogat și tare aer spiritual, cu o atmosfera de o puritate aproape metafizică, fără povara.(V. Voiculescu).

Pastelurile compuse acum, sunt expresia temperamentului sau clasic, înclinat spre soare. Ele constituie într-o lirică a liniștii și a fericirii rurale, un calendar al spiritului rural și al muncilor câmpenești(G. Călinescu). Poeziile, compuse numai din catrene, au puncte de plecare hesiodice, horațiene și vergiliene, cărora le adaugă puternice valențe de sensibilitate modernă. În veșnică rotire a anotimpurilor, Toamna, cea mai răsfățată de poeții români, are la V. Alecsandri un singur pastel:Sfârșit de toamna. Imaginile ei constracteaza cu cele ale verii, având corespondențe cu pictură lui Andreescu Pădurea desfrunzită. Anotimpul rămâne bogat reprezentat în lirică românească, prin Eminescu, Pillat În vie, Goga Coboară toamna, Voiculescu Făurirea toamnei,Bacovia În grădina, Blaga Bunătatea toamnei, demonstrând tot atîtea valențe ale anotimpului și reprezentări estetice.

Astfel, preludiu poate fi sugerat de poezia lui Alecsandri și Goga, un crescendo al anotimpului se află în creațiile celor trei siluete masive ale poeziei Voiculescu, Blaga, Bacovia, ultimul declanșând spectacolul tragic shakesperean, Blaga propunând-o că pe un catarsis. Iarnă,deși neiubită de ființă meridională a lui Alecsandri, populează universul sau poetic, oferind un spectacol fascinant,presărat uneori cu amintirea unor întâmplări parcă uitate, cu zboruri fantastice, cu vise.

,,Iarnă, ,,Viscolul, ,,Sania, ,,Miezul iernii, ,,Sfârșitul iernii, înfățișează acest anotimp cu notele lui caracteristice ; zăpadă , crivățul , gerul , ce inundă văzduhul, câmpul, dealurile, apele, casele, pădurea și viețuitoarele, ce fug spăimântate.

Vara e la Alecsandri anotimp ce amintește de iarnă, prin acea liniște deplină, dar diferit de aceasta prin mișcare, floră și faună, ca și prin verdele, ce apare atât de rar în cromatică pastelului.,,Lunca din Mircești, ,,Concertul în lunca, ,,Rodica, ,,Baltă, ,,Secerișul, ,,Cositul și ,,Bărăganul compun un scenariu original al anotimpului, simțit că o simbioză a omului cu natură.Vara lui Alecsandri o anticipează pe cea a lui Coșbuc din ,,Vara și ,,Noapte de vara, pe Blaga din ,,Vara, St.O.Iosif din ,,Pasteluri, V.Eftimiu ,,Seceta, ori pe O.Cazimir,,Iulie. De asemenea ,,Cosași odihnindu-se și ,,Țărăncuța,cunoscutele picturi ale lui Grigorescu se pot asocia celebrării acestui anotimp nuntit cu soarele. Două serii de tablouri constante sunt definite în pastelurile verii: pe de o parte seceta, (la V.Eftimiu și O.Cazimir), pe de altă, rodnicia (la Blaga, G.Dumitrescu). La Alecsandri apare cel de-al-ÎI-lea aspect, asociat cu prezența câmpului.

În cartea anotimpurilor, Primăvară ocupă în pastelul românesc o suprafață redusă, fiind înfățișată în două registre; unul de suprafață, că anotimp al copilăriei, al izbucnirii la viață, ca revanșa la amorțeală iernii, și celălalt, de adîncime, de meditație lirică. La mircesteanul Alecsandri se găsesc ambele aspecte. Strigătul triumfător al victoriei vieții izbucnește din cele mai mici glasuri: pâraie, muguri, fluturi, firul de iarbă și gândacul, copilașii veseli, ca în ,,Oaspeții primăverii, ,,Cucoarele, ,,Dimineață, ,,Tunetul, ,,Paștele,.Alte versuri sugerează un vădit potențial emotiv și meditativ al poetului care observă: ,, lumina e mai caldă și-n inima pătrunde.

Unele poezii ale lui Pillat, Voiculescu și Blaga vor adânci aceste aspecte în viziuni proprii. În pastelurile românești, că reper intermediar între cosmic și uman, se concretizează diferite elemente caracteristice cum ar fi: marea, muntele, șesul, baltă. Din acestea Minulescu, Baconski, Maniu au făcut semnificații mai adânci, simboliste. Alecsandri le-a transformat în efigii ale naturii, devenite la el însuși obiect al admirației. De exemplu, Bărăganul lui Alecsandri, aflat în vecinătatea lui Odobescu din ,,Pseudokinegeticos, ocupă un loc important,impresionând prin lipsa semnelor de viață,prin tristețea sesului.Baltă ce a debutat în literatură prin Alecsandri: în,,Malul Siretului, siBalta, creează un univers activ colcăind de viață incipientă, o expresie originală a fertilității spontane.

În același timp, în pastelurile lui Alecsandri lipsesc elementele extremității naturii, cum ar fi: marea și muntele. Că aspect general, în pastel, umanizarea naturii este privită că o înfrângere, pierzand raporturile directe sau indirecte cu cosmicul, prin intrarea sub imperiul legii umane.

Naturii i se amputează dimensiunile infinite, mai ales în poezia modernă, prin îngrădirea ei de percepții limitate ale unui spațiu că: târgul, grădina, casă (prezentate miniatural, ori umoristic sau malefic). ,,Pastelurile lui Alecsandri contribuie la cunoașterea culturi românești cu inefabilul ei, cu farmecul vieții rurale.,,Pastelurile au reprezentat,,Una din insulele cele mai izolate de furtuni din arhipelagulpoeziei noastre descriptive.Sunt Georgicele noastre ajustate la meridianul nostrul moldav(Perpessicius).

Nu numai clasic sau numai romantic, Alecsandri este mai curând ,,un tip autohton de simțire grațioasă, de un lirism senin, de o anume contemplativitate etnică ( P. Constantinescu). Valorificând exprisivitatea limbii noastre, poetul ,,Legendelor, al,,Doinelor dar mai ales al ,,Pastelurilor a făcut să sune într-un mod nou ,,graiul cel mai dulce din țările române, parcurgând un drum de căutări fericite și împliniri.

Pentru Alecsandri, limba ,,e cartea de noblețe, testimoniul de naționalitate al unui neam, altarul imprejurului căruia toți se adună, cu inima iubitoare și cu simțire de devotament unii către alții. Limba și stilul o culme a artei sale poetice în ,,Pasteluri, că o expresie a asimilării superioare a folclorului, a limbii vechi, căreia i-a adăugat elemente cărturărești și romantice.

Astfel, poetul a depășit perioada copilăriei estetismului, ,,pastelurile fiind ,,Cea mai mare podoabă a poeziei lui Alecsandri, o podoabă a literaturii române îndeobște, după cum observă marele critic literar Titu Maiorescu. Stilul sau se caracterizează prin: claritate, simplitate, expresivitate, naturalețe, conciziune, în mare măsură datorate influenței folclorului. În destule pasteluri, poetul pornește de la contemplarea unui fapt real, de la care ajunge la un element fantastic sau invers: luna ploaia, zăpadă, focul îl introduc în lumea mirifică a tinereții, a iubirii.

Pastelul e construit pe o structura binară: debutează cu o imagine a naturii în generalitatea ei sau în detaliu (văzduhul în ,,IARNĂ, cerul albastru în ,,Oaspeții primăverii, zorile în ,,Dimineață) și se încheie cu un element concret, foarte apropiat poetului(,,O șopîrlă de smarald,/ câtă țintă, lung la mine, părăsind nisipul cald în ,,Malul Siretului sau ,,Iat-o gingașă mlădiță cu șirag de mărțișor/Tu o rupi?Ea te stropește cu fulgi albi răcoritori). Poate fi această optică și o expresie a cerinței lui Maiorescu de a avea un sfîrșit brusc în poezie. Se observă în această poezie că poetul se folosește de fraze alcătuite mai ales din propoziții principale, că în creatile folclorice (ex. Oaspeții primăverii etc.) sau și cu o subordonată, de regulă, atributivă( ex.: ,,Iarnă, ,,Dimineață etc.).

Propozițiile pe care se sprijină aceste tablouri descriptive, sunt todeauna dezvoltate, cu părți multiple de propoziție. Infuzia folclorului conferă oralitatea stilului, confirmată de versuri ce conțin interjecții (,,iată, în ,,Serile la Mircești, ,,Iarnă, în,,Sania, ,,Plugurile) ori expresii populare (,,dar ce văd, în ,, Miezul iernei), exclamații ce dau o notă de subectivitate tabloului (,,Ah! iată primăvară cu sînu-i de verdeață/În lume-i veselie, amor sperare, viață, /Și cerul și pământul preschimba sărutări/Prin raze aurite și vesele cântări/-,,Oaspeții Primăverii). Cromatică pastelurilor (comentată de Călinescu, Piru, Cazacu) este monocromă. Paleta e săracă: alb, negru, rar: galben, verde, culori întunecate sau sumbre.

Notațiile auditive sunt mai rare decât cele vizuale; ,,Alecsandri nu ne oferă un tablou de natură în care să se simtă farmecul ei muzical (Vianu). În privința figurilor de stil, de asemenea, se poate observă opțiunea poetului, înrâurită de modelele epocii. Alecsandri valorifica resursele lexicale (cu măsură folosește arhaismele și neologismele, având aria lexicală cea mai întinsă și mai variată din literatură română de până la Eminescu).

Lexicul, morfologia și sintaxa sunt folosite, creator, cu diferite valențe stilistice. Mai frecvente sunt epitetele, îndeosebi cele fizice, în structuri nominale dar și verbale. ,,Alecsandri este un pictor impresionist, mai înainte că impresionismul să fie reprezentat în tânăra școală românească (Vianu).

Se remarcă și epitetele morale, personificatoare (,,Toamna, mândră harnică, ,,Tăcutul miez de noapte), epitete cu caracter enumerativ (,,Veselă câmpie acu-i tristă, vestejită). Analiză epitetelor evidențiază tehnică picturală a poetului. Un rol deosebit îl joacă și comparațiile mono și polisemantice, statice ori dinamice, simple sau complexe, obiective și subiective (,,Fulgii zbor plutesc în aer că un roi de fluturi albi). Personificările folosite în poezii, oferă dinamism (,,Siretul se-nconvoaie, adoarme la bulboace baltă care ,, se ascunde sub un val misterios).

Metafora este la Alecsandri o sinteză a influenței populare, culte, pe de o parte, pe de altă, o influență a clasicismului și romantismului (,,Săniuță, cuib de iarnă e cam strâmtă pentru doi). Se întâlnește și alegoria (,,Concertul în lunca are la baza o alegorie, natură cu privighetori este sala de concerte). Versificatia contribuie alături de celelalte elemente, la dezvăluirea sufletului poetului. Poezii că ,,Sfârșit de toamna, ,,Iarnă, ,,Sania, ,,Dimineață, ,,Plugurile, ,,Noapte au în primele două versuri rimă feminină, iar în ultimile două, rimă masculină. Predomină rimele luminoase: că de ex.,,călare/,,înfiorare, ,,rândunele/,,păsărele, ,,Zbor/,,dor etc.

Cele menționate au relevat câteva contribuții ale poetului Vasile Alecsandri la dezvoltarea patrimoniului nostru național, creația să confirmând caracterul apolinic al culturii române, că o izbândă asupra dionisiacului uman. Personalitatea lui a acoperit o epoca de răspântii în istoria noastră.

Ușa pantheonului rămâne deschisă de acel ,,rege al poeziei. MIEZUL IERNEI Deși trecuseră 28 de ani de la celebra ,,Introductie la,,Dacia literară, ecourile acesteia sunt percutante în epoca. Alecsandri a preluat strălucit impulsul de înnoire tematică, natură să scrriitoriceasca fiind susținută de formația culturală și politică a luptătorului pașoptist. Poetul a clădit, pornind de la aceste idei generoase ale acestui program al romantismului românesc, pe un teren esențialmente clasic, o opera bogată.

Dacă între 1848 și 1859 și mereu după aceea, până în 1890 chiar, a fost în Franța, fie ,, înfășurată în haina serioasă a diplomației, fie pentru motive de sănătate, ori din dorința de a face călătorii de primenire și delectare sufletească, fericitul deținător al premiului de la Montpellier pentru ,,Cântecul gintei latine a rămas todeauna o strălucită demonstrație de europenism românesc, legat că un Anteu de pământul natal. ,,În mintea lui întreagă notă Hasdeu în 1897 n-ar fi fost loc pentru nimic ce n-ar fi fost specific românesc și în talentul lui nici o pornire care să nu fie specific românească. Alecsandri e gloria nediscutabilă a literaturii române din secolul acesta.

Călătorul perpetuu care s-a simțit înmormântat în pântecele unui portofoliu ministerial că Iona în acel al balenei sau culcat în patul lui Procust ori de câte ori trebuia să facă politică, a fost totdeauna dominat de propensiunea spre natură. Marea Călătorie a lui Alecsandri a fost din toate, ,,voiajul în jalt sau ,, lungă admirare a priveliștei prin fereastră de la Mircești.

,,Peștele în apă și pasărea în aer nu pot fi mai fericiți de cumu-s eu la Mircești scria și în 1885 poetul Poți să cutreieri mult și bine și să te minunezi de progresele civilizației, nimic nu prețuiește cât farmecul colțului de pământ unde te-ai născut.

Totul îi crează o atmosfera prielnică, în care plutesc strofe poetice ,,Pastelurile născute între 1868-1869 imbucheteaza priveliștile din todeauna ,adunate în sufletul sau, demonstrând acea ,,vis discriptiva născută din contractul poetic cu realitatea.Vorbind despre o clasificare a pastelului românesc din perspectiva raportului om-natură, Mircea Tomuș remarcă două tipuri: tradiționalism și modern.

Primul exprimă oarmonie sau regretul după o armonie distrusă imtre cele două elemente: om natură, cel de-al ÎI-lea exprimă tensiunea născută din dezacordul acestora.

Criticul propune că punctele de referință ale primului tip între alții pe Alecsandri, de factură clasică și pe Blaga, prin viziunea magică. Poezia ,,Miezul iernei aparține ciclului ,,Pasteluri și înfățișează un aspect al acestui anotimp ce produce poetului un sentiment de admirație.

În cele patru catrene, se desfășoară un univers hibernal, alcătuit din tablouri dominat vizuale, împletite cu elemente auditive, pe care el le contempla cu uimire. Sălbăticia scitică a iernii e amplificată de oroarea lui Alecsandri de orizonturile boreale. Strofă întâi debutează cu două propoziții principale, exclamative: ,,În păduri trosnesc stejarii! E un ger amar cumplit!, care conturează cadrul-pădurea-însoțindu-se cu unul din motivele iernii: gerul.

Privirea se rotește și inbratiseaza un spațiu larg, de la pământ la stele, pe care îl contempla subiectiv, așa cum sugerează și verbul ,,a părea la indicativ prezent, folosit în câteva comparații grațioase: ,,Stelele par înghețate, cerul pare oțelit/În zăpadă cristalină pe câmpii strălucitoare/ Pare-un lan de diamanturi ce scârție sub picioare. Solitar, poetul filtrează spectacolul printr-o viziune poetică interesantă, de unde apare că un ,,templu maiestos ale cărui coloane de susținere sunt fumurile albe ce sprijină boltă cerului.

Compararea cu un templu maiestos amintește de celebrul sonet a lui Baudelaire, ,,Correspondances: ,, La nature este un temple ou de vivants piliers Laisent parfois sorți de confuse paroles. La Alecsandri, observă L.Galdi, însă, nu constituie alteceva decât o variație asupra temei din ,,Miorița. Grandoarea dată de spectacolul lunii, care că un străjer al unui vechi castel ,, aprinde farul tainic de lumina, dând omenirii farmecul și liniștea de care are nevoie.

Solitudinea poetului, ce consemnează aceste detalii nu este expresia mizantropiei unui romantic, ci viziunea unui clasic cu dor de tihna necesară rememorărilor în fantezie a unor imagini fericit trăite. ,,Este la Alecsandri un frumos accent de sociabilitate caracteristic pentru felul în care el percepe spectacolul naturii sublinia Vianu.

De aici poate și explozia mărturisită în strofă a treia, printr-o propoziție exclamativă, brodată cu două epitete: ,,O! Tablou măreț, fantastic! Pășim cu aceeași emoție poetică în interiorul templului, în nemărginitul templu, cu atât mai mult, cu cât timpul verbelor e invariabil (prezentul), implicându-ne deci că spectatori, având privilegiul simultaneității ,,Mii de stele argintii vor arde că-n mirificul plai mioritic.

În față noastră se construiește o catredala cu altare, catapepteasma cu făclii veșnice și o orgă ce răsună: ,,Munții sunt ai lui altare, codrii organe sonore, Unde crivățul pătrunde, scoțând note-ngrozitoare. Singurul element discordant amenință parcă, această liniște e crivățul.

El este privit cu o oarecare ostilitate ovidiană de ,,poetul tăcerii absolute și ,,al neclintirii totale. Înzestrat cu intuiția caracterului grandios al anotimpului cum observă Ștefan Cioculescu Poetul reface echilibru amenințat o clipă, în strofa a patra: ,,Totul e în neclintire, fără viață, fără glas, Nici un zbor în atmosfera, pe zăpadă nici un pas. Astfel staticul e confirmat acustic și vizual, pe verticală și orizontală necuprinsului, printr-o serie de sinonime semantice, că ,,neclintire, ,,fără glas, ,,fără viață, ,,nici un zbor, ,, nici un pas. Iarna este proclamată un anotimp al împietririi.

Friguros din fire, Alecsandri gustă iarna estetic, simțind în necontenită zăpadă o teamă de dispariție, sentiment acutizat de Bacovia, mai târziu, în iernile sale. Poate de aceea, poetul simte în final nevoia unei ființe ,,În rază lunei o fantasmă se arată .Această nu este receptată că un simbol al vreunei posibile ameliorări a comunicării, pentru că,, E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată.

De fapt, iarna lui Alecsandri e un alter-ego al așteptării, al năzuinței spre un alt anotimp, al iubirii: ,,O! tu gerule năprasnic, viu îndeamnă calul meu Să mă poarte ca săgeata, unde el știe și eu. (,,Gerul) ,,Până-n ziua stau pe gânduri și la ea privesc uimit Că-mi aduce viu aminte de-o minune ce am iubit. (,,La gură sobei) Tablourile de iarnă au aici scene de eroi, eroine pe care însuși Alecsandri le găsește comparabile cu cele din fantastică epopee ,,Orlando a lui Ariosto, de exemplu: semn comun al infuziei revelatorii a poeziei popoarelor, concentrată în opera cultă.

Într-un alt pastel ,,Sania izbucnește chiar în plină iarnă o euforie vitală.Voluptatea lui Aalecsandri a atins pragul de sus, când, după ce a împietrit iarnă pe tronul ei regesc, el o contempla viu și nevătămat, că-n versurile: ,,În zadar îngheți pământul, Ucizi florile și stupii Și trimiți moartea că vântul Și trimiți foamea că lupii. Fie iarnă, fie vara, Eu păzesc a mea verdeață. Aici, Iorga, judecător aspru a lui Alecsandri găsește,,o întrupare sprintenă a iernii, pe care frunză veșnic înnoită cutează a o înfruntă, iar pastelul o izbândă între creațiile,,bardul de la Mircești.

Dacă vara și-a găsit în Coșbuc inegalabilul cântăreț, iarna urcă pe piedestal prin până lui Alecsandri. G Călinescu remarcă: ,,Teroarea fenomenului boreal a prilejuit lui Alecsandri câteva strofe ce sunt mici caopodopere.Aprecierea este demonstrată și prin ,,Miezul iernei, unde, de fapt, poetul cu un arsenal simplu de mijloace lexicale, morfologice, sintactice, stilistice realizeză o capodoperă. Citindu-i ,,pastelurile auzim acordurile ,,anotimpurilor lui Vivaldi, vibrând ca în fața picturilor lui Grigorescu.

2.2.Vegetalul imblânzit -cultura,natura,muncile câmpului

Atent cu precădere la suprafețele, liniile, culorile și formele peisajului circumscris liric, ochiul autorului știe să discearnă proporții, să fixeze perspective sau să rezume distanțele dintre obiecte la o figurație a esențialului. Vizualitatea fiind, ca să zicem așa, facultatea dominantă a autorului, lumea, așa cum este ea transcrisă în pasteluri, ne apare dominată de imagini motorii, de sugestii ale mișcării, de linii și de suprafețe aflate într-un raport de echilibru instabil, prin care între eul contemplativ și realitate se conturează o corespondență certă, o armonie mai mult sau mai puțin secretă.

Malul Siretului e un pastel reprezentativ pentru creația lui Alecsandri. Momentul zilei care este fixat aici este acela al matinalității, moment al expansiunii senzoriale, al suavității și al delicateții de a fi și de a simți. Desfăcute din strânsoarea tenebrelor, lucrurile și ființele își regăsesc o prospețime originară, un relief marcat de neprihană și, în același timp, de o anumită incertitudine a ființării. E ca și când poetul ar asista la regăsirea identității de sine a realului, după experiența nocturnă a nediferențierii. „Aburii”, comparați cu niște „fantasme”, sporesc sugestia de vrajă a indecisului, de ezitare senzorială, de mister și nedisociere de care momentul dimineții este marcat.

Totodată, imaginea matinalului se încarcă și de unele conotații fantastice, de unele dimensiuni ale fabulosului, un fabulos tratat în peniță miniaturală și în regim al ostentației vag manieriste, și care e sugerat mai ales de comparația râului cu un „balaur”: „Aburii ușori ai nopții ca fantasme se ridică / Și, plutind deasupra luncii, pintre ramuri se despică, / Râul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur / Ce în raza dimineții mișcă solzii lui de aur”. Poziția eului liric este aceea a unui contemplativ, ce se situează într-o postură privilegiată și care se abandonează cu totul farmecului reprezentării peisajului, precum și unei stări de somnolență ce-i cuprinde încet-încet simțurile și gândirea.

De altfel, la această stare de somnolență, de toropeală senzitivă contribuie și spectacolul curgerii, al unduirii necontenite, al prefacerii heracliteene a apei, care, în mișcarea sa neîntreruptă, ne oferă o imagine paradoxală de liniște și tumult contras în sine, de dinamism și încremenire. De altfel, o asemenea reprezentare a lumii și, în particular, a malului Siretului sub spectrul contemplației pune în evidență și înclinația lui Alecsandri spre otium, spre liniște și seninătate, prin intermediul căreia între privirea poetului și suprafețele realului nu există un hiatus, ori o opoziție ireductibilă ci, mai curând, o stare de armonie, de reculegere, de senzualitate perceptivă.

Paralelismul între interioritate și exterioritate este, și în acest pastel, de ordinul evidenței. Seninătății ce domină eul liric îi corespunde un ritm monoton al naturii, o somnolență a elementelor, o încetinire a mișcărilor și o surdinizare a zgomotelor lumii: „Eu mă duc în faptul zilei, mă așez pe malu-i verde / Și privesc cum apa curge și la cotiri ea se perde, / Cum se schimbă-n vălurele pe prundișul lunecos, / Cum adoarme la bulboace, săpând malul năsipos. // Când o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară, / Când o mreană saltă-n aer după-o viespe sprintioară, / Când sălbaticele rațe se abat din zborul lor, / Bătând apa-ntunecată de un nour trecător”.

Un cititor atent poate constata faptul că Alecsandri e atras nu doar de natura nudă, de lumea „așa cum este ea” în relevanța aspectelor sale fenomenale, ci mai curând de lumea fixată în memoria sa vizuală, în care natura se preschimbă în obiect estetic și capătă un aspect reprezentativ, aproape spectacular. E vorba, așadar, întrucâtva, de o natură estetizată, așezată sub semnul poeticității. Acest fapt a fost observat și de criticul Eugen Simion, care sublinia acest dar al poetului de a „prelucra” artistic peisajul perceput: „Alecsandri caută, în fond, în această geografie – în parte reală, în parte imaginară – un număr de tablouri care să satisfacă apetitul cititorului din epocă pentru exotic, măreț, spectaculos (…). Natura reală și natura lucrată îl atrag în egală măsură. Condiția este ca faptele să formeze o scenă frumoasă. Și faptele sunt alese totdeauna cu grija de a participa la ceea ce am putea numi figura spectaculosului așezat”. Ultima strofă a poeziei se așază sub semnul unei predominanțe a interiorității. S-ar părea că gândirea poetului, urmând meandrele și contorsiunile delicate ale râului, reconstruiește, din perspectiva miniaturalului și a grațiosului, tabloul de natură, dându-i acestuia tonuri ale purității și delicateții. „Șopârla de smarald”, ce trimite la imaginea râului ca un „balaur”, e o dovadă a predilecției lui Alecsandri pentru miniatural, pentru nuanța contrasă cu minuție, pentru policromia cu valoare exorcizantă: „Și gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale / Cu cel râu care-n veci curge, făr-a se opri din cale. / Lunca-n giuru-mi clocotește; o șopârlă de smarald, / Cată țintă, lung la mine, părăsind năsipul cald”. Între vitalitatea naturii în ebuliția matinalității și aspectul static-contemplativ al privitorului s-ar părea că există o opoziție netă. În fond, ochiul eului liric e cel care construiește datele peisajului, constrânge tabloul de natură la anumite cadre vizuale și conferă o perspectivă estetică lumii. Rezumând un mod cu totul specific de a percepe jocul de suprafețe și de linii al realității, Alecsandri e departe de învolburările lamartiniene, ori de melancolia eminesciană în marginea reperezentării peisajului. Chiar când e prezentă, nostalgia capătă o figurație simbolică ori de-a dreptul decorativă. Natura e un decor, un spectacol înscenat cu grație, ritualizat, conturat în imagini de o claritate supremă, într-un desen esențializat, aproape hieratic și o versificație de ținută impecabilă.

Miezul iernei e unul dintre pastelurile cele mai reprezentative, ca viziune și stil, ale lui Alecsandri. Poezia a fost publicată pentru prima oară în revista „Convorbiri literare”, la 1 februarie 1869. În acest pastel „frigul cumplit, spațiul sinistru, cutreierat de fiare, oferă ochiului un spectacol diamantin, sclipitor, grandios” (Al. Piru). Ion Pillat, de pildă, găsea în pastelurile bardului din Mircești „simplicitate, măsură, armonie sufletească, echilibru perfect între fond și formă, claritate și acel optimism sănătos care domină viața fiindcă o înțelege trăind-o deplin”. „Viață”, „trăire”, „participare” sunt, în pastelurile lui Alecsandri, concepte onto-poetice cu totul relative. Aceasta pentru că poetul are mai mereu gustul spectacolului, al în-scenării, al revelației scripturale văzută ca artificiu. Chiar peisajul ce pare a avea în cel mai înalt grad sugestia verosimilului este, în fond, „construit”, așezat în rama unei viziuni, cu alte cuvinte, literaturizat. Viața pare simulată, trăirea se traduce mai curând prin reducție la scara miniaturalului metaforic. Compozițional, poezia e structurată pe o alternanță a planului real și a planului fantastic. De la datele realității empirice, poetul trece, adesea, în spațiul imaginarului, al fantasticului sugerat cu grație și retorism abia disimulat. Chiar din titlu e surprins nucleul semantic al poeziei. E vorba de configurarea lirică a anotimpului hibernal în plenitudinea sa, cu toate atributele sale definitorii: gerul, zăpada, atotputernicia albului etc. Primele două versuri, redate în propoziții scurte, eliptice, de o vigoare expresivă promptă, au darul de a capta în modul cel mai direct însemnele naturii hibernale, ale naturii cuprinse de ger, de zăpadă, de alb. Nemișcarea e nota dominantă a tabloului. Lipsa de dinamism, reducția la static a imaginilor, transparența viziunii – sunt dominantele cadrului. Teluric și cosmic sunt realitățile generice care stau într-un paralelism relativ, oglindindu-se reciproc. Elementul termic dominant este gerul „amar, cumplit”, așadar surprins într-o fază superlativă a sa, fază redată prin verbe de tip onomatopeic („trăsnesc”, „scârțâie”), dar și prin epitete ce redau amplitudinea fenomenului natural („amar, cumplit”). Următoarele două versuri ne pun în fața unui spațiu mai amplu, în care predominante sunt imaginile vizuale, ce conferă peisajului o amprentă cromatică ireală, de tulburătoare solaritate: „În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit! / Stelele par înghețate, cerul pare oțelit, / Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare / Pare-un lan de diamanturi ce scârțâie sub picioare”.

Alternanța static-dinamic, îngustare a viziunii-amplitudine, decupajul foarte strict al imaginilor și relieful lumii sub spectrul luminii și al luminiscenței sunt elementele peisajului surprinse cu cea mai mare acuitate de autor. Ambianța hibernală e redată într-o suită de imagini, detalii, metafore ce conferă anotimpului amplitudine, relief, dimensiune cosmică, sugestie a monumentalului: „Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios / Ca înaltele coloane unui templu maiestos, / Și pe ele se așează bolta cerului senină, / Unde luna își aprinde farul tainic de lumină. // O! tablou măreț, fantastic!… Mii de stele argintii / În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii. / Munții sunt a lui altare, codrii – organe sonoare / Unde crivățul pătrunde, scoțând note-ngrozitoare”.

Configurarea naturii ca „templu”, structurarea peisajului în forme apolinice nu sunt altceva decât modalități de „îmblânzire” a naturii, de domolire a stihialului, sau, în fond, de artificializare, prin convenție poetică a universului surprins într-o ipostază a sa particulară. Semnele de punctuație, propozițiile exclamative, punctele de suspensie, ca și tonalitatea retorică au rolul de a traduce în vers extazul eului liric în fața spectacolului grandios al naturii hibernale. La o astfel de atitudine extatică în fața realului contribuie și abundența referințelor și a elementelor ce redau strălucirea naturii surprinsă de îngheț („cerul pare oțelit”, „zăpada cristalină”, „mii de stele argintii”). Se vădește și în acest mod predilecția pentru pietre și metale prețioase, pentru luminiscența cadrului. Impresia dominantă a tabloului liric e statică. Nemișcarea, lipsa de dinamism, neclintirea elementelor conferă pastelului, în primele trei strofe, un contur apolinic, accentuându-se totodată impresia de vrajă, de mister atotputernic, de înfiorare afectivă abia reținută a poetului înaintea unei lumi de nepământească frumusețe. Ultima strofă aduce o notă de dinamism în ansamblul poeziei, sugestia mișcării creând o imagine decupată cu minuție a detaliului („Totul e în neclintire, fără viață, fără glas; / Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă – nici un pas; / Dar ce văd?… în raza lunei o fantasmă se arată… / E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată). Din unghiul versificației, poezia Miezul iernei este scrisă în versuri de 15-16 silabe, în ritm troheic și rime împerecheate, o astfel de structură prozodică concurând la accentuarea tonalității esențiale a pastelului, în care, cum precizează Călinescu, „tehnica picturală predomină”. Pastelul Miezul iernei ilustrează concepția lui Alecsandri despre redarea naturii în cadrele eufemizante ale versului. Canonul liric, tiparul încadrează colțul de natură, redându-i o dimensiune ascunsă, artisticitatea, revelația estetică.

După cum s-a observat de către critica literară, Pastelurile reprezintă un moment al desprinderii lui Alecsandri de reveria romantică și de fixare a unui imaginar mai substanțial, mai apropiat de materialitatea lumii, de tiparele structural-organice ale universului. O observație a lui Eugen Simion e edificatoare în această privință: „În Pasteluri (poeme de maturitate), Alecsandri face însă efortul de a da o anumită substanță și coerență acestei geografii sacre. Imaginația revine pe pământ și, pe cât este posibil, se încorporează în materie. Cum semnalam la început: Pastelurile sunt scrise într-un loc bine ocrotit și cu un sentiment neascuns de ostilitate față de asprimile naturii. Intervine, în imaginarul poetic, și nuanța temporală. Alecsandri vede (cântă) același peisaj iarna, primăvara, vara, toamna. Sensibilitatea lirică se modifică în funcție de orarul universului. Iarna se plânge de frig, primăvara celebrează nunta cosmică: «însoțirea naturii cu mândrul soare». Însă nu întotdeauna mesajul latent, spre a vorbi în limbajul psihanalizei, corespunde cu mesajul (limbajul) de suprafață al poemelor”.

Considerat de unii exegeți ca un poet al solarității, al elementarității de stirpe apolinică, prin cultul formei armonioase și prin predilecția pentru unele forme ale vitalismului marcat de un optimism funciar, Alecsandri ne oferă, în poezia Viscolul, o altă fațetă a structurii sale poetice. Solarității i se opune aici un tablou al crivățului devastator, al pustiirii produse de stihiile naturii. Pastelul lui Alecsandri se detașează, în primul rând, prin dinamismul și rapiditatea cu care se succed imaginile lirice, într-o cavalcadă de senzații motorii, vizuale și auditive din care se alcătuiește o panoramă dominată de imaginea învolburată a zăpezii atotstăpânitoare. Poezia are, cum se poate remarca de la bun început, o structură duală; o primă parte e dominată de imaginile înghețului, frigului și zăpezii și o a doua parte, alcătuită din ultima strofă, în care sunt foarte transparente sugestiile luminii, ale căldurii și confortului.

O apocalipsă albă, situată sub semnul înghețului, al zăpezii și al frigului ce destramă întreaga coerență a naturii, tabloul structurat de Alecsandri în imagini apăsate sugerează substratul stihinic al naturii, forța elementară ce se degajă din acțiunea viscolului și care abolește parcă orice prezență a umanului: „Crivățul din meazănoapte vâjâie prin vijelie, / Spulberând zăpada-n ceruri de pe deal, de pe câmpie, / Valuri albe trec în zare, se așează-n lung troian / Ca nisipurile dese din pustiul african. // Viscolul frământă lumea!… Lupii suri ies după pradă, / Alergând, urlând în urmă-i prin potopul de zăpadă. / Turmele tremură: corbii zbor vârtej, răpiți de vânt, / Și răchițile se-ndoaie lovindu-se de pământ. // Zberăt, răget, țipet, vaiet, mii de glasuri spăimântate / Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate, / Și-n departe se aude un nechez răsunător… / Noaptea cade, lupii urlă… Vai de cal și călător”. Senzația de învolburare, de frig, de destrămare a echilibrului lumii este sugerată de poet prin prezența unor enumerații și repetiții („Zberăt, răget, țipet, vaiet…”), a unor verbe de aspect onomatopeic, cu efect de aliterație („vâjâie prin vijelie”) dar, nu în ultimul rând, și prin imaginea de ansamblu, hiperbolizată, în care aglomerarea de detalii și de ritmuri, de mișcări contradictorii și de dislocări spațiale trasează un relief halucinant prin densitate imagistică și, totodată, cum observa Eugen Simion, o „retorică a peisajului”.

Într-adevăr, se poate desprinde din poezia Viscolul un anumit mod de a înscena peisajul, o dorință a poetului de a da un aspect spectacular tabloului, de a însufleți prin mijloace retorice colțul de natură aflat în posesia frigului și viscolului necruțător. Exclamațiile, repetițiile, enumerațiile, figurile onomatopeice sunt tot atâtea procedee ce pun în lumină un astfel de retorism, o astfel de structurare în grilă patetică ori spectaculară a peisajului. Ultima strofă a poeziei aduce cu sine speranța ieșirii din acest labirint alb marcat de viscol, de frig, de zăpada de o abundență apocaliptică. Imaginea „căsuței drăgălașe” aduce cu sine sugestia unui spațiu ocrotitor, securizant, în care ființa umană se adăpostește de agresiunile naturii dinafară, își află echilibrul și confortul ontic („Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire / Stă, aude-n câmp lătrare și zărește cu uimire / O căsuță drăgălașă cu ferestrele lucind, / Unde dulcea ospeție îl întâmpină zâmbind!”).

Evident, dincolo de retorica peisajului pe care Alecsandri o pune în joc în pastelurile sale, există și un mecanism poetic al obiectivării imaginației, de substanțializare a viziunilor și de materializare a sugestiei. Alecsandri e un poet ce surprinde, în tectonica universului, mișcările cele mai intime ale peisajului, ritmurile lumii supuse devenirii perpetue. Fără a medita prea mult pe seama precarității lumii, pe seama efemerității ființei umane în raport cu eternitatea cosmosului, Alecsandri e, prin excelență, un contemplativ, un poet ce pune natura în grilă decorativă, transformând peisajul într-o scenografie adesea grațioasă, dar uneori, cum se întâmplă în Viscolul, și într-una apocaliptică.

Exclus, la început, din natura dezlănțuită, omul își presimte, în finalul poeziei, reintegrarea în structurile universului, reîntoarcerea în sânul unei naturi situată între elementaritate și fenomenalitate. Pe bună dreptate, cred, Nicolae Manolescu observă că „Lirismul Pastelurilor provine din emoția recluziunii, nicidecum din contemplația naturii”. Recluziunea, retragerea într-un spațiu securizant e mecanismul afectiv ce pune în mișcare imaginile marcate deopotrivă de obiectivare și de sensibilitate transfiguratoare ale pastelurilor lui Vasile Alecsandri.

CAPITOLUL III

Elementul vegetal în poezia de inspirație folclorică

Doina este creația lirică populară cea mai cunoscută din folclorul românesc. Creatorul anonim își exprimă prin doină o mare varietate de stări sufletești: sentimente de dor, de dragoste, de jale, de revoltă, etc. De aceea li se mai spune și „cântece”. După criterii tematice și după sentimentele pe care le exprimă, folcloriștii au clasificat doinele în doine de dragoste și dor, de înstrăinare, de haiducie, de cătănie, de ciobănie, de revoltă socială. În aceeași doină pot apărea mai multe motive tematice: iubirea, dorul, înstrăinarea, etc.

În doine se reflectă o anumită viziune asupre naturii și a cadrului social, bucuriile și durerile individuale, un anumit sentiment al muncii și unul de revoltă față de nedreptățile sociale, viața sentimentală a îndrăgostiților, jalea înstrăinatului sau a flăcăului plecat la oaste, amărăciunea omului lipsit de noroc, dorul după cei dragi. În doinele populare există dese corespondențe între trăirile umane și fenomenele naturale, freamătul naturii reflectând freamătul sufletului omenesc. Acestea sunt exprimate în cântecul liric prin comparații și metafore accesibile copiilor. Termenii poetici sunt luați din fondul principal de cuvinte, cu care copiii sunt familiarizați. Versurile sunt scurte, compuse în ritmul trohaic, cu rimă împerecheată care înlesnește armonia și muzicalitatea doinei cântate. Pădurea devine de cele mai multe ori martorul împlinirii sau neîmplinirii sentimentelor flăcăului sau fetei.

Creația populară e axată de multe ori pe paralelismul dintre caracterul etern al existenței codrului(regenerat de rotația anotimpurilor) și caracterul efemer al vieții omului. De aici și sentimentul de jale care îl însoțește. Pofunzimea unor sentimente exprimate în doinele populare anticipează stratul filozofic existențial al creației culte, în special al celei eminesciene.

După modelul doinelor populare, scriitorii romăni au creat doina cultă. Primul poet care își orientează poezia spre izvoarele specificului național este Vasile Alecsandri. El scrie un ciclu de poezii de inspirație folclorică numit „doine”. Temele principale sunt: dragostea de viață a haiducului, a țăranului sau a fetei îndrăgostite, integrarea firească a omului în natură, degajând elan și optimism. Poeziile conțin un firav scenariu epic susținut de un lirism obiectivat. Vocabularul abundă în diminutive, versurile sunt scurte, dar poetul compune combinații strofice și ritmice mai variate și mai subtile, îndepărtându-se astfel de stereotipia producțiilor folclorice .

Vasile Alecsandri a considerat folclorul șiistoria națională ca surse de inspirație, care dau nota de originalitate literaturii romane atât prin subiect, cat și prin expresie. în poezia de inspirație istorică, poetul roman preia tehnici stilistice șimotive de la romanticii francezi și le autohtonizează. Prelucrând motive din legendele populare romanești, din care percepe o anumită simbolistică, asumându-si tehnici de configurație a personajelor din literatura eroica populara, Alecsandri creează în „Legende” un univers medieval proiectat în mit.

Împreună cu ciclul „Pasteluri” , volumele „Legende” și„Legende noua” alcătuiesc piatra de rezistenta estetica a liricii lui Alecsandri.

Publicate succesiv, intre 1872 și1874, legendele au caracter istoric, fantastic sau etiologic. Chiar printre „Doinele” sale, poetul pașoptist introduce șicâteva balade( Andrii Popa, Groza, Tătarul, Altarul monastirii Putna , Marioara Florioara), la care se adaugă inca cinci în volumul „Mărgăritarele”. Din 1865, este stăpânit de ideea unui proiect epopeic, după modelul „Legendei secolelor” de Victor Hugo.

Balade ca „ Stefan-Vodă și codrul” sau „Stefan-Vodă și Dunărea”(187?) au pregătit marele poem istoric în 8 parți „Dumbrava roșie”. Această legendă este „cel mai important fragment de epopee din literatura română, superior din toate punctele de vedere fragmentelor de același fel ale lui Heliade și Bolintineanu ( Al. Piru, Surâzătorul Alecsandri.).

Acestui poem istoric și eroic, Alecsandri i-a adăugat: Dan, căpitan de plai; Cuza-Voda; Oda statuiei lui Mihai Viteazul ; Răzbunarea lui Statu-palmă; Grui-Sanger; Toamna tesătoare; Pohodna Sibir; Legenda ciocârliei; Legenda rândunicii.

3.1. Legenda rândunicii-pasărea

– Scrisă la Mircesti în 1874 și publicată în volumul „Pasteluri și legende” în 1875, este dedicată doamnei Nyka Petre Gradisteanu

– Prelucrează un text folcloric referitor la metamorfoza unei tinere prințese în pasăre pentru a respinge iubirea Zburătorului. Ca sa scape de imbrătisarea nedorită a făpturii demonice, fata si-a abandonat vesmântul protector șis-a transformat în floarea denumita „rochita-rândunicii”.

Explicând regresiunea pe scară biologică a unei ființe omenești intr-un element vegetal, legenda cultă are un caracter etiologic, ca și basmele prelucrate de Al Odobescu și integrate în structura eseului erudit „Pseudo-kinegetikos”

Îmbinând mitul folcloric propriu-zis cu cel al eroului supranatural șimalefic, Alecsandri le-a integrat în splendide tablouri descriptive diurne șinocturne, înrudite cu spectaculosul natural din pastelurile sale.

Legenda este precedata de un moto, care reproduce un fragment de „cântic poporal” rezumând nucleul epic al intamplarii extraordinare. Poemul legendar evoca, în 4 fragmente succesive, copilăria , adolescenta șidevenirea spectaculoasa a unei frumoase fete intr-o vietate destinata spațiului celest. Eroina este o „copila dragalasa” având un nume predestinat -Rândunica. Perfecțiunea trasarurilor sale o face comparabila cu „zâmbetul de soare” cu „albul unui crin”, cu strălucirea unei stele pe cer. Ursitoarea ii menise o soarta exceptionala, ca va ramane veșnic tânăra șifericita, atrăgându-i pe numeroșii muritori prin farmecele ei. I s-a mai oferit o rochița alba, țesuta din razele lunii șibrodata cu stele în forma de „altițe”. Cromatica subliniază castitatea șipuritatea morala pe care copila le respecta.

Ursitoarea a avertizat-o ca frumusețea ei va atrage și încercarea malefica a Zburătorului  de a-i castiga iubirea șide a o amăgi prin simularea unei afecțiuni reciproce. Zâna i-l descrie ca pe o făptura nestatornica, superficiala șiinfidela, care simulează dragostea, incapabil s-o trăiască de fapt.

Eroul fantastic mimând doar condiția umana nu are preferințe sentimentale, ne se poate dărui unei iubiri unice, nu pretuieste feminitatea în sine, ci în stadiul ei primar, neprihănirea. Copila asculta îndemnurile protectoarei divine  șinu se lasă amgita de inflcarata declarație a personajului demonic.

Cuvintele lui de dragoste anticipează, prin impetuozitatea lor romantica șibogata figurație retorica, dialogurile erotice din „ Calin (file din poveste)”.

Respins de fata și având un caracter răzbunător, precum cel al zmeului din poveste, Zburătorul pandeste momentul propice pentru a-i fura fetei ce se scalda în lac rochița protectoare.

Pastelistul Alecsandri se vadeste în legendele sale, imaginând un seducător tablou nocturn. Pentru prima oara în lirica romaneasca, un poet indrazneste sa picteze în cuvinte nudul feminin, trupul fetei fiind comparat cu „o dalba feerie” și
”divina încântare”. Apariția ei de vis trezește elementele de natura personificate, care se comporta ca niște virtuali indragostiti. Natura înzestrata cu atribute senzual-omenești ia parte la euforia erotizata.

Ieșind la mal, infioarata de adierea nopții estivale, frumoasa copila se contempla ca Narcis în oglinda acvatica. Nemaifiind apărata de haina vrăjita, prințesa isi pierde unicitatea și„norocul” în lume, incalcand promisiunea făcuta zânei bune. Când Zburătorul, sigur de izbânda apropiata, a vrut sa o cuprindă în brațele sale, fata s-a metamorfozat instantaneu intr-o rândunica, scăpând imbratisarii fatale. O data cu ea, se înalta în vânt și straiul fermecat din care au căzut pe pamant florile ce vor purta de atunci numele pasării : „Odoare-a primaverei: Rochiti de rândunele!„

Doinele cuprind poezii cu subiecte și cu ton popular. Vom cita: Sora și hoțul, Andrii Popa,Baba Cloanța.

Lăcrămioarele sunt poezii lirice de caracter intim, în legătură cu primul său amor. Le-a adunat pe toate, punându-se în frunte poezia atât de cunoscută Steluța.

Mărgăritărele cuprind poezii de amor și poezii ocazionale. Cele mai fru moase sunt:Deșteptarea României și Sentinela română. Această bucată, publicată întâia oară în "România literară" (1855) este prima lui poezie mare; mare și ca dezvoltare și ca importanță a subiectului. Aci el înfățișează într-un simbol rolul neamului românesc în istorie, arătând, în momentele în care se vorbea în toată diplomația europeană despre situația celor două principate, că neamul lor a fost paza occidentului.

În natură el caută viață, nu voiește liniște, nemiș care. Descripțiile nu sunt numai descripții de peisage; omul are un însemnat loc în aceste minunate tablouri. Scenele sunt reale, dar sunt numai vesele. Așa era firea lui, așa a văzut și simțit. Țăranii din Pastelurivor cânta, vor face glume, vor îndemna boii de la plug sau de la car, fetele vor râde torcând sau venind de la apă cu cofița, sglobii și încântătoare; niciodată nu vom întâlni gemete, nu vom avea pe țăran plângând de as primea silei, de lipsa hranei și a lemnelor. Mai toate sunt cunoscute, ca Sfârșit de toamnă – Concertul în luncă – Plugarii – Iarna și altele.

Legendele cuprind o serie de lucrări cu ton epic, unele dezvoltând subiecte istorice naționale, altele, subiecte închipuite.

«Legenda Rândunicăi»și «Legenda Ciocârliei»povestesc în frumoase versuri cum atât una cât și alta au fost niște încântătoare "jumătate fete și jumătate flori", care s-au prefăcut în păsări.»Dan căpitan de plai» e poate cea mai reușită. Figurile lui Ursan și a bătrânului Dan ne apar ca niște trăsături supraomenești, luptele lor sunt din domeniul închipuirii, dar ne plac, ne entuziasmează prin modul cum sunt arătate.

«Dumbrava roșie» este înfățișarea luptei lui Ștefan contra lui Albert, regele Poloniei, învingerea polonilor și înjugarea lor la pluguri, ca să are un loc ce va deveni Dumbrava roșie, adică pădurea sângelui. Cuprinde multe frumuseți, dar nu are destulă proporție. Partea introductivă, e prea lungă, iar lupta (fondul real al poemei) prea scurtă, și figura eroului principal, a lui Ștefan ne apare mai mult în descriere decât în acțiune. »Grui Sânger»e o povestire romantică, având ca fond ideea că pentru Dumnezeu căința prețuiește tot atât cât și nevinovăția. Un tâlhar crud ucide fără să vrea pe tatăl său.

Cerul îl pedepsește a trăi ani îndelungați și a căra în gură apă din vale ca să ude o buturugă până va înverzi. Tocmai când ducea ultima picătură întâlnește o pasăre care aproape murea de sete si i-o dă. Atunci Dumnezeu îl iartă. Aci aflăm un blestem, care, pus alături cu al lui Bolintineanu din «Mihnea și baba», e dintre cele mai frumoase din literatura noastră.

În genere, putem zice de compunerile lui istorice că ne arată persoane cu totul idealizate, dar înfățișând trecutul măreț, el nu pune în față micimea prezentului ca Eminescu, ci găsește numai un prilej de a-și cânta țara.

De aceea tot ce se produce mare în vremea sa,îl entuziasmează și găsește accente energice la bătrânețe ca să cânte luptele de la 1877 în poeziile din colecția «Ostașii noștri.» Cu același meșteșug artistic, el face un corp din diferitele bucăți inspirate de diferitele momente ale luptelor din acel timp, punând în frunte o frumoasă alegorie, în care înfățișează lupta între neamul nostru, reprezentantul creștinismului și al civilizației, și între turci, reprezentanții păgânității și ai barbariei: 

Nevoie ai de o cârje ruina să-ți supoarte,
Căci ești acum, sărmane, ajuns la prag de moarte.

In împărăția poeziei pastelate sunt copii ale naturii, mici spicuiri din mulțimea fără hotare a mărgăritarelor naturii. Sufletul poetului ,încălzit de cele mai nobile emoții, vede în cele mai mici și neînsemnate manifestații ale naturii, pe care nemuritorul laic le privește cu oarecare nepăsare, o înțelepciune și armonie ideală, gândul i se avântă prin « mândri curcubei » și sufletul nobil înfrățit cu avântul talentului dau putință graiului să exprime prin cuvinte taina frumuseților acestora, pe care noi, « nu le știm gusta numai ca un complex, numai ca o frumuseță generală sub numele: natură ».

«Natura, această scriptură sfântă a dumnezeirii, care răpește cu farmecele sale pe tot călătorul acestei existențe vremelnice a încătușat în mrejele sale poate mai mult ca pe oricare ,pe Alecsandri».

Natura l-a făcut cântăreț al dorului, bardul libertății și al avântului, poetul florilor și-al iubirii.

De la sânul acestei naturi, care l-a robit atât de mult,culege el mărgăritarele pastelurilor sale, care sunt cântece de preamărire la adresa naturii.

Dacă Alecsandri a nutrit o iubire atât de mare față de natură, se înțelege de la sine, că haina în care ne-o prezintă e o haină de mătase presărată cu diamante. La Alecsandri ,natura ,în toate amănuntele ei ni se prezintă în colorile vii ale puterii și dragostei de viață.

Lui Alecsandri îi place să întrupeze natura intr-o femeie tânără, o Ileană Cosanzeană, care primăvara aduce pe pământ lumină caldă ce-n inimă pătrunde și cu zîmbetul ei drăgălaș deșteaptă flori și iarbă pe câmpii; vine aducând in poală toporași și ghiocei, insotită de cocostârci și rândunele și cocoare călătoare. Vara umple holdele de potopul spicelor de aur, se scaldă în « rîul luciu ce se’ncovoaie sub copaci ca un balaur », șoptește florilor în taină « blânde șoapte de iubire. »

Iar iarna,în bătaia razelor de căldură, la gura sobei,dorul i-se avântă departe înainte și un oftat i se furișează pe buze după dulcea primăvară, o așteaptă cu nerăbdare, ca din cer să vie acea «zană drăgălașă cu glasul aurit ».

Iar când vine primăvara sufletul îi crește de bucurie:

Ah iată primăvara cu sânu-i de verdeață

În lume-i veselie, amor, sperare, viață

Și cerul și pământul preschimă sărutări

Prin raze aurite și vesele cântări.

Pământul însuș se simte fericit auzind tunetul de primăvară:

Văzduhul bubuește!…pământul desmorțit

Cu mii și mii de glasuri semnalului răspunde,

Și de asprimea iernei simțindu-se ferit,

De-o nouă ‘ntinerire ferice se pătrunde.

La răsărit urare! urare la apus!

Un cârd de vulturi ageri, rotindu-se pe sus,

Se ‘nalță, ca s’asculte mult vesela fanfară,

Ce buciumă prin nouri frumoasa primăvară.

(Tunetul )

Primăvara ,cu tot zbuciumul de viață nouă, e terenul pe care se simte Alecsandri bine.

O dragoste sfântă nutrește Alecsandri pentru această primăvară. Ea este idealul perfect al frumuseții pentru Alecsandri. Soarele atunci lucește mai fermecător, șoaptele frunzelor atunci sunt mai dulci și dragostea florilor atunci e mai înfocată. În toate manifestațiile naturii, Alecsandri vede numai gingășie și delicatețe; veselie și blândețe primăvăratică ,ce caracterisează toate pastelurile lui.

Nota aceasta de nevinovăție e întipărită pe toate pastelurile. Iarna cu gerul ei năpraznic și cu viscolul, care frământă văzduhul, la Alecsandri e tot atât de senină ca și celelalte anotimpuri, pentru că lui îi place să culeagă și din manifestațiile iernii tot părțile încălzite de raze de soare și scântei de lumină.

Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe,

Răpind sania ușoară, care lasă urme albe.

Surugiul chiuește; caii sboară ca doi smei

Prin o pulbere de raze, prin un nour de scântei.

Pe câmpia înălbită, netedă, strălucitoare

Să văd insule de codrii, s’aud câni la vânătoare,

Iar în lunca pudruită cu mărunt mărgăritar

Salt’o veveriță mică pe o creangă de ștejar.

(Sania)

Viscolul, gerul și înghețul au la Alecsandri un caracter senin.

Faptul acesta e cauzat de comparațiile domolitoare pe care le aplică Alecsandri

consecvent. Astfel:

Gerul ,deși îl înzestrează cu atributele « aspru și sălbatic », ni-l prezintă ca un flăcău care strânge în brațe lunca amorțită și ca pe o mireasă,pe care « o încunună dinspre zori».

Toate aceste însușiri ,cu care își dăruește Alecsandri mozaicul său de tablouri, domolesc asprimea factorilor iernii.In sufletul nostru, aceste scene de iarnă trezesc aceleași senzații senine, pe care ni le deșteaptă cocorii primăverii ,ori secerișul din miezul de vară.

Cu o predilecție caracteristică, alege Alecsandri toate aceste scene senine și zâmbitoare ale naturii. Întunericul îl ocolește, căci de acesta se îngrozește. Noaptea îi place nu numai primăvara când e scurtă, când codrii „organele sonore” au amuțit și munții, „altarele naturii” dorm, când noaptea în vesmântul ei mohorît aprinde pe cer „mii de stele argintii” iar luna, crăiasa nopții ,îneacă văzduhul cu potopul de lumină feerică.

Lumina îi place, soarele, eternul far dătător de viață, pe care îl numește: dulce soare, doritul soare, iubitul soare, – mișcare, viață, veselie; aceste sunt notele, pe care le culege Alecsandri din natură și le imprimă pastelurilor sale.

Alecsandri e romantic. El a ieșit din școala trubadurilor francezi, care se emancipaseră de sub cătușile rigide ale clasicizmului și au enunțat o libertate fără hotare în concepțiile artei. Baza romanticizmului în această tendință spre deplină libertate, era natura în divina ei simplitate.

Natura,cu inspirația și farmecul ei sănătos, a dat naștere acestui curent inconștient, încă în vremuri depărtate, prin sec. XII și XIII când trubadurii călători purtau poezia dragostei și a farmecelor naturii din sat în sat, în cântecele lor persecutate de pedanteria călugărilor francezi și germani legați de glia hotarelor în care se mișcă poezia greacă și latină. Poezia trubadurilor, însă ,cu toate aceste persecuții și anateme, avea trecere la popor, deoarece era plină de farmec și sănătate naturală și poporul care numea această poezie “floarea iubirii” a susținut-o în mod latent secole, făcându-i loc tot mai larg. Poeții francezi,în frunte cu Mistral, duc acest curent de reînviere la isbândă.

Convingerea tuturor aderenților acestui curent era, că: “Artele și literatura n-au speranță de viață decât acolo, unde-și trag originea din însăși tulpina popoarelor; altfel, ele nu sunt decât niște plante exotice, care la cel dintâi vânt, ori îngheață ,ori se usucă. Ca să avem o artă și o literatură națională, trebue ca ele să fie cu societatea, cu credințele, cu obiceiurile, într-un cuvânt cu trecutul nostru”. (Kogălniceanu)

În această școală și-a agonisit și Alecsandri hrana spirituala. Încălzit de ideile romanticizmului cu o sfântă venerație pentru frumusețile naturii, simbolul dragostei de viață și a bunătății, se întoarce Alecsandri în țară și descopera tezaurul frumuseților poetice, bogăția expresiei naturale isbucnite din adâncul inimii poporului.

Alecsandri pornește pe o cale nouă, pe calea poeziei naționale, care este adevărata cale corespunzătoare și accesibilă spiritului unui popor. Poezia lui e ruptă din sufletul poporului, estetica poporului îmbrăcată într-un lirism dulce,care dă poeziilor lui farmecul care străbate la inima poporului, căruia îi cântă .

3.2. Metafore și comparații stereotipe asociate femeii iubite

Alecsandri, poetul visurilor de noroc, cântărețul gingășiei și al seninătății, e natural că n-a putut să simță față de femeie, acest vis de înger preschimbat în ființă, cum zice D. Zamfirescu, altceva, decât iubire și devotament nemărginit.

Pentru el ,femeia e cel mai perfect «cap d- operă al naturii», e dulce ca seninul de zi de primăvară. “O drăgălașă minune cu ochi vii e femeia”. Românca sprintenă cu ochii negri, cu “buze rumeioare, cuib voios de sărutări”, cu rotundul “pept de crini”, cu “glasul aurit”, iată ce îi place lui Alecsandri. Cele mai gingașe scene, de o drăgălășenie neîntrecută, ei i le dedică.

Purtând cofița cu apă rece S’ajungi mireasă, s’ajungi crăiasă

Pe-ai săi umeri albi rotunjori, Calea să-ți fie numai cu flori

Juna Rodică voioasă trece Și casa casă și masa masă

Pe lângă junii sămănători. Și sînul leagăn de pruncușori.

Ei cu grăbire îi sar în cale Ei zic ș’o seamăn’‚ cu grâu de vară

Zicînd: “Rodică, floare de crin, Apoi cofița întreag-o beau;

În plin să-ți meargă vrerile tale Copila râde și ‘n calei sboază,

Precum tu dragă ne eși cu plin!” Scuturând grâul din părul său.

Câtă deosebire între femeia plină de o sfântă nevinovăție din versurile lui Alecsandri și femeia poeziei lui Eminescu. Acesta vede în femeia de astăzi umbra unui “ideal perdut în noaptea unei lumi ce nu mai este”. Amarul deziluziilor sădește în sufletul lui o aspră ironie față de femeia de azi ,căci femeia de azi e înaintea ei o « frumuseță rece, » fără suflet, chipul de marmură al zânei Venus, divinizarea frumuseții de femeie. Eminescu intră în sufletul ei, în care află multă viclenie și necredință. Pentru Eminescu femeia e un demon cu chip de înger, căreia nici cea mai bărbătească împotrivire nu-i poate rezista. Tonul acesta al poeziei lui Eminescu , rău înțeles de școala blazaților, a fost dus la exagerare de curentul decadent în frunte cu Radu Rosetti.

Acești apostoli ai păcatelor încălziți de senzualismul decadenților fracezi, ca Francois Copee și alții, cântă femeia în versuri muiate în dragoste.

Alecsandri e un devotat adorator al femeii. El se mărginește însă și mai mult la femeia română de la țară; aceasta e tipul adevăratei femei, aceasta e frumoasă “cât eu nici nu pot o mai frumoasă să-mi socot cu mintea mea .”

CAPITOLUL IV

Metamorfoze ale vegetalului in lirica erotică,meditativă

Poeziile “Malul Siretului” și “Lunca din Mircești” sunt două pasteluri scrise de Vasile Alecsandri care fac referire la zona apropiată Mirceștiului, loc mirific ce l-a inspirat pe acesta pentru multe dintre creațiile sale.

În ambele poezii sunt prezentate peisaje de primavară. În primul vers al pastelului “Lunca din Mircești”: “Bate vânt de primavară și pe muguri îi deschide;” verbul “a deschide” induce ideea de un nou început. Întreaga natură renaște o data cu apariția mugurilor. Mugurii au semnificația copilului nou-născut, care atunci când vine pe lume schimbă viața întregii familii. Aici familia este reprezentată de natură.

Toate elementele naturii sunt în perfectă armonie. Această idee se conturează în strofa a treia a poeziei “Maul Siretului”: “Când o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară,/ Când o mreană saltă-n aer după-o viespe sprintioară,/ Când sălbaticele rațe se abat din zborul lor,/ Bătând apa-ntunecată de un nour trecător.” și în strofele a opta și a noua ale poeziei “Lunca din Mircești” :“O pătrunzătoare șoaptă umple lunca, se ridică./ Ascultați!… stejarul mare grăiește cu iarba mică,/ Vulturul cu ciocârlia, soarele cu albul nor./ Fluturul cu plânta, râul cu limpidele izvor.// Și stejarul zice ierbei: „Mult ești vie și gingașă!”/ Fluturașul zice florie: „Mult ești mie drăgălașă!”/ Vulturul uimit ascultă ciocârlia ciripind;/ Râu, izvoare, nouri, raze se împreună iubind.” Stejarul, element ce întruchipează înțelepciunea și bătrânețea, “grăiește cu iarba mică”, iarba fiind un simbol al tinereții, inocenței și frăgezimii, fapt ce întărește idea de comuniune între elementele naturii.

Omul este inițial un spectator în pastelul “Malul Siretului”, își face simțită prezența în strofa a doua “Eu mă duc în faptul zilei, mă așez pe malu-i verde/ Și privesc cum apa curge și la cotiri ea se perde,”. Spectacolul începe în strofa a treia unde “salcia pletoasă” poate fi comparată cu o cortină. În “Lunca din Mircești” strofa a patra: “El se duce după visuri; inima lui crește plină/ De o sacră melodie, melancolică, divină,/ De o tainică vibrare, de-un avânt inspirător/ Ce-i aduc în pept suspinuri și-n ochi lacrimi de amor.”  este prezentată reacția spectatorului, o reacție asemănătoare cu a celui din “Malul Siretului”: “Și gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale/ Cu cel râu care-n veci curge, făr-a se opri din cale./ Lunca-n giuru-mi clocotește; o șopârlă de smarald/ Cată țintă, lung la mine, părăsind nisipul cald.”  Peisajul primăvăratic îi distrage atenția și îl poartă într-o lume de basm.

Tablourile de primăvară se încheie cu o concluzie din partea eului liric. Acesta dă frâu liber sentimentelor și rămâne pierdut în lumea necuvântătoarelor. În pastelul “Malul Siretului” eul este subiectiv și prezintă atitudinea lui față de cele întâmplate în natură: “Și gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale/ Cu cel râu care-n veci curge, făr-a se opri din cale./ Lunca-n giuru-mi clocotește; o șopârlă de smarald/ Cată țintă, lung la mine, părăsind nisipul cald.” În poezia “Lunca din Mircești” eul liric este obiectiv și prezintă sentimentele trăite de “călători”: “Umbra ta, răcoritoare, adormindă, parfumată,/ Stă aproape de lumină, prin poiene tupilată./ Ca o nimfă pânditoare de sub arbori înfloriți,/ Ea la sânul ei atrage călătorii fericiți.// Și-i încântă, și-i îmbată, și-i aduce la uitare/ Prin o magică plăcere de parfum și de cântare,/ Căci în tine, luncă dragă, tot ce are suflet, grai,/ Tot șoptește de iubire în frumoasa luna mai!”

Ciclul Doinelor cuprinde poeziile de inspirație folclorică pe care Alecsandri le-a compus începînd cu anul 1843, după ce a avut revelația marilor comori artistice ale literaturii populare orale.

El are în istoria poeziei românești din veacul al XIX-lea semnificația unei pietre de hotar (lucru sesizat încă de Kogălniceanu la apariția primelor texte), orientînd-o spre izvoarele specificului național și proiectînd totodată o personalitate poetică de o pronunțată originalitate pe fundalul romantismului de factură lamartiniană care dominase poezia dIn ansamblul lor;

Doinele definesc o nouă estetică, dînd glas de predilecție stărilor de spirit majore, întemeiate pe o profundă dragoste de viață, o seninătate nu lipsită de luciditate și pe sentimentul integrării firești a omului în natură.În Doine trăiește o lume tînără, plină de elan vital și de optimism, sau manifes-tindu-și în forme energice și tăioase nemulțumirile.

Temele dragostei și voiniciei (haiduciei) sînt coordonatele esențiale ale ciclului, a căror fuziune intimă e subliniată în mod programatic în poezia Doina, așezată de Alecsandri la chiar începutul acestuia. Sora și hoțul (cuprinzînd o prefigurare a motivului din Făt-Frumos din tei a lui Eminescu), Hora. Strungă, Andrii Popa, Baba Cloanta se numără printre poeziile cele mai reușite, în care Alecsandri utilizează cu dibăcie sugestii formale și de conținut extrase din cîntecele lirice populare, din balade și basme, sau din speciile gnomice (strigătură).

Poeziile presupun aproape toate, în text sau în subtext, o schița de scenariu epic, fiind modele pregnante de lirism obiectivat; cui poetic se întrupează în diferite personaje (haiducul, țăranul, față îndrăgostită, bătrînă vrăjitoare etc.) între care se angajează uneori adevărate dialoguri.

Cîteva bucăți sînt propriu-zis epice (Altarul monastirei Pittna, Mărioara Florioara), anunțînd structura legendelor de mai tîrziu. Vocabularul și mai ales abundență diminutivelor, că și predominantă versului scurt de 7-8 silabe, creează aparență de imitații ale poeziei populare; în realitate, o analiză mai profundă și mai atentă a versificației învederează preocuparea poetului cult pentru combinațiile ritmice, strofice și rimice mai variate și mai subtile, care depășesc cu mult stereotipia producțiilor folclorice, uniformizate prin circulație și necesități mnemotehnice.

Ciclul Lăcrimioarelor accentuează acest caracter elaborat al bucăților, experimentînd formule strofice, ritmice și compoziționale încă și mai diverse. Poeziile cuprinse în el au un caracter intim, constituind de fapt comentariul și istoria poetică a dragostei dintre Alecsandri și Elena Negri și mai ales a călătoriei tăcute împreună în străinătate în 1846-.

Cu acest prilej, poetul îi da o structura simetrică, așezînd la început Steluța (în ediția din 1863 sub titlul semnificativ Dedicație), iar la slir.sit La Veneția mult duioasă, concepută în mod vădit că o încheiere și o concluzie. Caracteristică cea mai pregnantă, a acestor poezii erotice este lipsa de conflict: poetul a fost un îndrăgostit fericit, care n-a cunoscut suferințele incertitudinii sau ale trădării, iar atunci cînd moartea îi răpește ființă iubita, conștiința ineluctabilului îi temperează revoltă și-i atenuează expresia durerii. Alecsandri însă, — că și întreagă noastră poezie din deceniul al cincilea — nu dispune de instrumente poetice destul de fine pentru a intona un cîntec de dragoste realmente armonios și, mai ales, durabil. Natural, sincer și pregnant în proză intimă a jurnalului francez din 1846-l847 nedestinat publicității, cînd e conștient că „face literatură" poetul recurge la multe din poncifele romantismului minor și chiar ale „cîntecului de lume".

Merită totuși relevat sensul fundamental al tuturor poeziilor, anume că iubirea nu constituie doar o simplă satisfacție a simțurilor, ci înnobilează sufletul, precum și cele cîteva fragmente și imagini inspirate, unele de rezonanță preeminesciami. ce pot fi extrase din texte cum ar fi Steluța, Așteptarea, 8 Mart, O seară la Lido, Păscând Bosforului.

Celelalte două cicluri ale volumului, Suvenire și Mărgăritarele, au un caracter eterogen, ordonînd, în general în succesiunea cronologică a redactării, poezii cu conținut divers, materializat în varii formule prozodice și compoziționale. Găsim în ele poezii de dragoste, impromptu-uri de album, fabule, un basm versificat, orății funebre în versuri, legende istorice sau fantastice, meditații. Dominante rămîn însă, din punct de vedere cantitativ și calitativ, poeziile inspirate de evenimentele social-politice contemporane și cele care exprimă credință autorului în înalta menire patriotică a poetului. Alecsandri a urmărit și a imortalizat în versuri adesea inspirate, cu solemnitate de odă și avinluri retorice de bună calitate, toate momentele și evenimentele cruciale ale istoriei contemporane, la care a participai, de altfel, și în calitate de om politic.

Dezrobirea țiganilor1 (1844) vede în această recunoaștere a drepturilor unei populații obidite garanția accesului la libertate al propriului popor, Deșteptarea României servește drept imn „revoluționar moldovenilor la 1848, întoarcerea în țară da glas exultantei exilatului care-și revede patria, La mormîntul lui Gr. Romalo și N. Bălcescu murind deplîng pierderea unor tovarăși de lupta, suflete pure și exemple de patriolism ardent, Anul 1853 este o interogație patetică cu privire la soarta țării, inlr-un context european de mare complexitate și de grave consecințe, Moldova în 1857, Noaptea sfîntului Andrii și Hora Unirei militează cu mijloace diferite (amenință-tor-sarcastice în primele două, exhortative în cea de a treia) pentru Unirea Principatelor.

Caracteristică pentru lilosofia de viață a poetului este și La Sevastopol, în care se afirmă încrederea în biruință finală a vieții și a binelui, în pofida tuturor sfîșierilor și suferințelor. Cantice și sărutări și La poeții români îndeamnă pe scriitori să-și asume nobilă menire de înainte-mergători și insufle-titori ai maselor și subliniază totodată inucdcrea poetului în eficacitatea artei sale (Căci poezia adanc răsună/ între popor!"). Temele fundamentale ale ideologiei pașoptiste își găsesc în aceste poezii formulările cele mai pregnante, varietatea soluțiilor imagistice și metrice, de cele mai multe ori fericit adoptate, asigurîndu-Ie efectul de moment, dar și durabilitatea. Vocabularul poetului e bogat, versificatia bine stăpînită, o fluentă ce riscă uneori să dea și impresia de facilitate le face ușor memorabile.

În totalitatea să, volumul Doine și lăcrimioare ne înfățișează imaginea unui poet care posedă o personalitate proprie, inconfundabilă cu aceea a altor colegi de literatură și de generație, cu un aport imposibil de neglijat la conturarea fizionomiei poeziei românești de la mijlocul veacului al XlX-lea și la deschiderea cailor ei de evoluție ulterioară, însemnătatea lui a fost sesizată încă de contemporani (C. Alecsandri Rosetti, Al. Odobescu, B. P, Hasdeu, I. Negruzzi, G. Varnav Liteanu), care au publicat comentarii elogioase pe marginea acestor prime poezii ale lui Alecsandri, relevînd mai ales aportul lor la conturarea fizionomiei proprii a lirismului românesc.

Poeziile din volumul Doine și lăcrimioare au fost traduse de-a lungul timpului în mai multe limbi străine: franceză, germană, engleză, italiană, rusă, maghiară. Primele tălmăciri (în franceză, datorate lui . li. Voinescu, și în engleză, de H. Stanley) s-au tipării chiar în timpul vieții autorului și au determinat apariția unor cuvinte de caldă prețuire din partea unor filo-români că J. Michelet, Alecsandri Griin sau O. Vegezzi Ruscalla. eceniului al patrulea și va continuă să-și aibă reprezentanții și în perioada următoare.

Pastelul Iarna este romantic, pentru că tema, ideea sunt structurate pe sentimentul de dragoste față de țară. Motivul ciclului Pasteluri îl formează, de fapt, lunca din Mircești, de aceea unele dintre ele poartă titluri că:Lunca din Mircești, Concertul în lunca, Malul Siretului

Tabloul de iarnă este dominat de„oceanul de ninsoare”,de culoarea albă a zăpezii: „;Tot e alb pe câmp, pe dealuri, impregiur, în depărtare, / Că fantasme albe plopii înșirați se pierd în zare”.Satele par pierdute în„oceanul de ninsoare “; „Si pe-ntinderea pustie, țară urme, fără drum, /Se văd satele pierdute sub clăbuci albii de fum “,ceea ce sugerează climatul social, creat după înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza de la domnie, când Vasile Alecsandri se retrage la Mircești. Acesta era sensul interpretării lui Titu Maiorescu.

Imaginile vizuale sunt realizate printr-o succesiune de metafore, metonimii, comparații, epitete, cu o mare putere de sugestie. Astfel, pentru a sugera corespondență dintre cer și pământ,„norii de zăpadă”devin„Lungi troiene călătoare”;cele două metafore rezultă prin inversarea valorilor și termenilor.

Stilul lui Vasile Alecsandri are o serie de subtilități. Astfel, metaforă„ai țării umeri dalbi,“conjugată cu o personificare, se corelează cu metonimia„fiori de gheață”și cu metaforă„roi de fluturi albi”.Metafora „zale argintie”sugerează felul, în care„mândra țară”,personificată, se îmbracă, precum Ileana Cosânzeana în alb, așa cum se îmbracă miresele, așteptând pe Făt-Frumos(„soarele rotund și palid”),așa cum se credea poetul în tinerețe(„Ca un vis de tinerețe printre anii trecători”).Este o continuare a imaginii din poeziaLa gură sobei: „E Ileana Cosînzeana; în cosița floarea-i cânta”,imagine care-i aduce aminte„de-o minune ce-am iubit!”.

Dacă unele imagini sugerează viața socială, care și-a pierdut sensul de a fi, oamenii nu mai comunică între ei:

„Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum

Se văd satele pierdute sub clăbuci albii de fum “.

Înseninarea din final sugerează deschiderea socială, pe care i-o fac tinerii de la Junimea, când îi publică pastelurile „… doritul soare /Strălucește șidizmiardă oceanul de ninsoare”. Dacă la început poezia are note de elegie prin sentimentul de tristețe, în final se sugerează lumina unui sentiment de bucurie.

Poezia "Malul Siretului", publicată în "Convorbiri literare" la 1 mai 1869, este unul dintre cele mai izbutite pasteluri ale lui Alecsandri, fiind o creație reprezentativă pentru întreg ciclul, atât prin tehnica artistică, cât și prin atmosfera emotională.
Titlul ilustrează locul mirific ce l-a inspirat pe Alecsandri în această poezie, malul râului Siret, care curgea prin apropierea meleagurilor atât de dragi poetului, moșia de la Mircești.

Structură, semnificații, limbaj artistic

Poezia "Malul Siretului" este structurată în patru catrene, cu versuri lungi de 15-16 silabe, trăsătură tipică pastelurilor lui Alecsandri.

Acest pastel, apreciat în mod deosebit de mai multi exegeti literari, se particularizează prin două aspecte inedite: lirismul evidențiat de prezenta persoanei întai, auctoriale – în strofele a doua și a treia – și nota meditativă a poeziei din ultima strofă.

Strofa întai descrie acel moment incert al dimineții devreme, când ziua se îngână cu noaptea, întreaga natură pare adormită, iar deasupra luncii Siretului plutesc "aburii ușori ai nopții", ce par "fantasme" plutind peste întreaga natură, comparația provocând o puternică stare emoțională. Imaginea motorie a ceții care "se despică" printre ramurile copacilor, este însoțită de imaginea vizuală a râului personificat, care "se-nconvoaie" pe sub arborii din luncă.

Comparația "ca un balaur" este de factură mitologică, asemenea metaforei "mișcă solzii lui de aur", care sugerează curgerea lentă a valurilor unduitoare ale râului. Epitetul cromatic "de aur" accentuează lumina stralucitoare a dimineții, care se reflectă în undele Siretului.

Strofa a doua introduce persoana întai singular, vocea auctoriala, prin care poetul își exprimă încântarea pentru peisajul de basm al dimineții. Așezat pe "malu-i verde", poetul privește fascinat curgerea continuă a Siretului, care "la cotiri se perde" și ale cărui ape somnoroase sapă "malul năsipos". Atracția pe care peisajul o exercită asupra poetului este exprimată prin verbe la persoana I singular, "mă duc", "mă așez", "privesc", iar tabloul este dominat de imagini motorii, "apa curge", "se schimbă-n vălurele".

Epitetul cromatic "malu-i verde" sugerează un anotimp călduros, iar alte epitete descriptive, contribuie la crearea emoției pentru frumusețea peisajului: "prundișul lunecos", "malul năsipos". Râul Siret este personificat și în această strofă, deoarece "adoarme la bulboace".

Strofa a treia începe cu imaginea delicată a salciei pletoase care se apleacă deasupra undelor Siretului, tabloul fiind brusc dinamizat de un pește care "saltă-n aer după-o viespe sprintioară" și de rațele sălbatice care "se abat din zborul lor" și se așează pe undele primitoare.

De remarcat în această strofă sunt epitetele care evidențiază detaliile peisajului: "salcie pletoasă", "viespe sprintioară", "apă-ntunecată", "nour-trecator". Epitetul în inversiune "sălbaticele rațe" accentuează ideea peisajului unic prin specificul păsărilor care poposesc "din zborul lor" în aceste locuri feerice, iar metafora "un nour trecator", sugerează stolul de rațe care întunecă temporar albia râului.

Ultima strofă confirmă ideea că acest pastel nu descrie numai un peisaj natural, ci și un peisaj al sufletului. Atitudinea poetului este meditativă, sugerând cu discreție ideea că gândurile lui sunt atrase hipnotic de valurile mișcătoare, prin metafora curgerii Siretului: "Și gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale / Cu cel râu care-n veci curge, făr-a se opri din cale".

Poetul se detașează, parcă, de natura înconjurătoare, contemplând încremenit de admirație lunca ce "clocotește" și privind fascinat "o șopârlă de smarald" care, personificată, se uită curioasă la el: "Cată țintă, lung la mine, părăsind năsipul cald".
Pastelul "Malul Siretului" se constituie într-un adevarat spectacol al naturii, care provoacă eului liric trăiri profunde de admirație, de încântare, duse pană la extaz.

Pastelurile lui Vasile Alecsandri fac dovada peremptorie a unui poet pentru care lumea exterioară este asumată în primul rând prin intermediul vizualității. Atent cu precădere la suprafețele, liniile, culorile și formele peisajului circumscris liric, ochiul autorului știe să discearnă proporții, să fixeze perspective sau să rezume distanțele dintre obiecte la o figurație a esențialului.

Vizualitatea fiind, ca să zicem așa, facultatea dominantă a autorului, lumea, așa cum este ea transcrisă în stampele pastelurilor, ne apare dominată de imagini motorii, de sugestii ale mișcării, de linii și de suprafețe aflate într-un raport de echilibru instabil, prin care între eul contemplativ și realitate se conturează o corespondență certă, o armonie mai mult sau mai puțin secretă.

Malul Siretului e un pastel reprezentativ pentru creația lui Alecsandri. Momentul zilei care este fixat aici este acela al matinalității, moment al expansiunii senzoriale, al suavității și al delicateții de a fi și de a simți. Desfăcute din strânsoarea tenebrelor, lucrurile și ființele își regăsesc o prospețime originară, un relief marcat de neprihană și, în același timp, de o anumită incertitudine a ființării. E ca și când poetul ar asista la regăsirea identității de sine a realului, după experiența nocturnă a nediferențierii. „Aburii”, comparați cu niște „fantasme”, sporesc sugestia de vrajă a indecisului, de ezitare senzorială, de mister și nedisociere de care momentul dimineții este marcat.

Totodată, imaginea matinalului se încarcă și de unele conotații fantastice, de unele dimensiuni ale fabulosului, un fabulos tratat în peniță miniaturală și în regim al ostentației vag manieriste, și care e sugerat mai ales de comparația râului cu un „balaur”: „Aburii ușori ai nopții ca fantasme se ridică / Și, plutind deasupra luncii, pintre ramuri se despică, / Râul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur / Ce în raza dimineții mișcă solzii lui de aur”.

Poziția eului liric este aceea a unui contemplativ, ce se situează într-o postură privilegiată și care se abandonează cu totul farmecului reprezentării peisajului, precum și unei stări de somnolență ce-i cuprinde încet-încet simțurile și gândirea. De altfel, la această stare de somnolență, de toropeală senzitivă contribuie și spectacolul curgerii, al unduirii necontenite, al prefacerii heracliteene a apei, care, în mișcarea sa neîntreruptă, ne oferă o imagine paradoxală de liniște și tumult contras în sine, de dinamism și încremenire.

De altfel, o asemenea reprezentare a lumii și, în particular, a malului Siretului sub spectrul contemplației pune în evidență și înclinația lui Alecsandri spre otium, spre liniște și seninătate, prin intermediul căreia între privirea poetului și suprafețele realului nu există un hiatus, ori o opoziție ireductibilă ci, mai curând, o stare de armonie, de reculegere, de senzualitate perceptivă.

Paralelismul între interioritate și exterioritate este, și în acest pastel, de ordinul evidenței. Seninătății ce domină eul liric îi corespunde un ritm monoton al naturii, o somnolență a elementelor, o încetinire a mișcărilor și o surdinizare a zgomotelor lumii: „Eu mă duc în faptul zilei, mă așez pe malu-i verde / Și privesc cum apa curge și la cotiri ea se perde, / Cum se schimbă-n vălurele pe prundișul lunecos, / Cum adoarme la bulboace, săpând malul năsipos. // Când o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară, / Când o mreană saltă-n aer după-o viespe sprintioară, / Când sălbaticele rațe se abat din zborul lor, / Bătând apa-ntunecată de un nour trecător”.

Un cititor atent poate constata faptul că Alecsandri e atras nu doar de natura nudă, de lumea „așa cum este ea” în relevanța aspectelor sale fenomenale, ci mai curând de lumea fixată în memoria sa vizuală, în care natura se preschimbă în obiect estetic și capătă un aspect reprezentativ, aproape spectacular.

E vorba, așadar, întrucâtva, de o natură estetizată, așezată sub semnul poeticității. Acest fapt a fost observat și de criticul Eugen Simion, care sublinia acest dar al poetului de a „prelucra” artistic peisajul perceput: „Alecsandri caută, în fond, în această geografie – în parte reală, în parte imaginară – un număr de tablouri care să satisfacă apetitul cititorului din epocă pentru exotic, măreț, spectaculos (…). Natura reală și natura lucrată îl atrag în egală măsură.

Condiția este ca faptele să formeze o scenă frumoasă. Și faptele sunt alese totdeauna cu grija de a participa la ceea ce am putea numi figura spectaculosului așezat”. Ultima strofă a poeziei se așază sub semnul unei predominanțe a interiorității.

S-ar părea că gândirea poetului, urmând meandrele și contorsiunile delicate ale râului, reconstruiește, din perspectiva miniaturalului și a grațiosului, tabloul de natură, dându-i acestuia tonuri ale purității și delicateții. „Șopârla de smarald”, ce trimite la imaginea râului ca un „balaur”, e o dovadă a predilecției lui Alecsandri pentru miniatural, pentru nuanța contrasă cu minuție, pentru policromia cu valoare exorcizantă: „Și gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale / Cu cel râu care-n veci curge, făr-a se opri din cale. / Lunca-n giuru-mi clocotește; o șopârlă de smarald, / Cată țintă, lung la mine, părăsind năsipul cald”. Între vitalitatea naturii în ebuliția matinalității și aspectul static-contemplativ al privitorului s-ar părea că există o opoziție netă.

În fond, ochiul eului liric e cel care construiește datele peisajului, constrânge tabloul de natură la anumite cadre vizuale și conferă o perspectivă estetică lumii. Rezumând un mod cu totul specific de a percepe jocul de suprafețe și de linii al realității, Alecsandri e departe de învolburările lamartiniene, ori de melancolia eminesciană în marginea reperezentării peisajului.

Chiar când e prezentă, nostalgia capătă o figurație simbolică ori de-a dreptul decorativă. Natura e un decor, un spectacol înscenat cu grație, ritualizat, conturat în imagini de o claritate supremă, într-un desen esențializat, aproape hieratic și o versificație de ținută impecabilă.

Miezul iernei e unul dintre pastelurile cele mai reprezentative, ca viziune și stil, ale lui Alecsandri. Poezia a fost publicată pentru prima oară în revista „Convorbiri literare”, la 1 februarie 1869. În acest pastel „frigul cumplit, spațiul sinistru, cutreierat de fiare, oferă ochiului un spectacol diamantin, sclipitor, grandios” (Al. Piru). Ion Pillat, de pildă, găsea în pastelurile bardului din Mircești „simplicitate, măsură, armonie sufletească, echilibru perfect între fond și formă, claritate și acel optimism sănătos care domină viața fiindcă o înțelege trăind-o deplin”. „Viață”, „trăire”, „participare” sunt, în pastelurile lui Alecsandri, concepte onto-poetice cu totul relative. Aceasta pentru că poetul are mai mereu gustul spectacolului, al în-scenării, al revelației scripturale văzută ca artificiu.

Chiar peisajul ce pare a avea în cel mai înalt grad sugestia verosimilului este, în fond, „construit”, așezat în rama unei viziuni, cu alte cuvinte, literaturizat. Viața pare simulată, trăirea se traduce mai curând prin reducție la scara miniaturalului metaforic. Compozițional, poezia e structurată pe o alternanță a planului real și a planului fantastic. De la datele realității empirice, poetul trece, adesea, în spațiul imaginarului, al fantasticului sugerat cu grație și retorism abia disimulat.

Chiar din titlu e surprins nucleul semantic al poeziei. E vorba de configurarea lirică a anotimpului hibernal în plenitudinea sa, cu toate atributele sale definitorii: gerul, zăpada, atotputernicia albului etc. Primele două versuri, redate în propoziții scurte, eliptice, de o vigoare expresivă promptă, au darul de a capta în modul cel mai direct însemnele naturii hibernale, ale naturii cuprinse de ger, de zăpadă, de alb. Nemișcarea e nota dominantă a tabloului. Lipsa de dinamism, reducția la static a imaginilor, transparența viziunii – sunt dominantele cadrului. Teluric și cosmic sunt realitățile generice care stau într-un paralelism relativ, oglindindu-se reciproc.

Elementul termic dominant este gerul „amar, cumplit”, așadar surprins într-o fază superlativă a sa, fază redată prin verbe de tip onomatopeic („trăsnesc”, „scârțâie”), dar și prin epitete ce redau amplitudinea fenomenului natural („amar, cumplit”). Următoarele două versuri ne pun în fața unui spațiu mai amplu, în care predominante sunt imaginile vizuale, ce conferă peisajului o amprentă cromatică ireală, de tulburătoare solaritate: „În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit! / Stelele par înghețate, cerul pare oțelit, / Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare / Pare-un lan de diamanturi ce scârțâie sub picioare”.

Alternanța static-dinamic, îngustare a viziunii-amplitudine, decupajul foarte strict al imaginilor și relieful lumii sub spectrul luminii și al luminiscenței sunt elementele peisajului surprinse cu cea mai mare acuitate de autor.

Ambianța hibernală e redată într-o suită de imagini, detalii, metafore ce conferă anotimpului amplitudine, relief, dimensiune cosmică, sugestie a monumentalului: „Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios / Ca înaltele coloane unui templu maiestos, / Și pe ele se așează bolta cerului senină, / Unde luna își aprinde farul tainic de lumină. // O! tablou măreț, fantastic!… Mii de stele argintii / În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii. / Munții sunt a lui altare, codrii – organe sonoare / Unde crivățul pătrunde, scoțând note-ngrozitoare”.

Configurarea naturii ca „templu”, structurarea peisajului în forme apolinice nu sunt altceva decât modalități de „îmblânzire” a naturii, de domolire a stihialului, sau, în fond, de artificializare, prin convenție poetică a universului surprins într-o ipostază a sa particulară. Semnele de punctuație, propozițiile exclamative, punctele de suspensie, ca și tonalitatea retorică au rolul de a traduce în vers extazul eului liric în fața spectacolului grandios al naturii hibernale. La o astfel de atitudine extatică în fața realului contribuie și abundența referințelor și a elementelor ce redau strălucirea naturii surprinsă de îngheț („cerul pare oțelit”, „zăpada cristalină”, „mii de stele argintii”).

Se vădește și în acest mod predilecția pentru pietre și metale prețioase, pentru luminiscența cadrului. Impresia dominantă a tabloului liric e statică. Nemișcarea, lipsa de dinamism, neclintirea elementelor conferă pastelului, în primele trei strofe, un contur apolinic, accentuându-se totodată impresia de vrajă, de mister atotputernic, de înfiorare afectivă abia reținută a poetului înaintea unei lumi de nepământească frumusețe.

Ultima strofă aduce o notă de dinamism în ansamblul poeziei, sugestia mișcării creând o imagine decupată cu minuție a detaliului („Totul e în neclintire, fără viață, fără glas; / Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă – nici un pas; / Dar ce văd?… în raza lunei o fantasmă se arată… / E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată). Din unghiul versificației, poezia Miezul iernei este scrisă în versuri de 15-16 silabe, în ritm troheic și rime împerecheate, o astfel de structură prozodică concurând la accentuarea tonalității esențiale a pastelului, în care, cum precizează Călinescu, „tehnica picturală predomină”. Pastelul Miezul iernei ilustrează concepția lui Alecsandri despre redarea naturii în cadrele eufemizante ale versului. Canonul liric, tiparul încadrează colțul de natură, redându-i o dimensiune ascunsă, artisticitatea, revelația estetică.

După cum s-a observat de către critica literară, Pastelurile reprezintă un moment al desprinderii lui Alecsandri de reveria romantică și de fixare a unui imaginar mai substanțial, mai apropiat de materialitatea lumii, de tiparele structural-organice ale universului. O observație a lui Eugen Simion e edificatoare în această privință: „În Pasteluri (poeme de maturitate), Alecsandri face însă efortul de a da o anumită substanță și coerență acestei geografii sacre. Imaginația revine pe pământ și, pe cât este posibil, se încorporează în materie.

Cum semnalam la început: Pastelurile sunt scrise într-un loc bine ocrotit și cu un sentiment neascuns de ostilitate față de asprimile naturii. Intervine, în imaginarul poetic, și nuanța temporală. Alecsandri vede (cântă) același peisaj iarna, primăvara, vara, toamna. Sensibilitatea lirică se modifică în funcție de orarul universului. Iarna se plânge de frig, primăvara celebrează nunta cosmică: «însoțirea naturii cu mândrul soare». Însă nu întotdeauna mesajul latent, spre a vorbi în limbajul psihanalizei, corespunde cu mesajul (limbajul) de suprafață al poemelor”.

Considerat de unii exegeți ca un poet al solarității, al elementarității de stirpe apolinică, prin cultul formei armonioase și prin predilecția pentru unele forme ale vitalismului marcat de un optimism funciar, Alecsandri ne oferă, în poezia Viscolul, o altă fațetă a structurii sale poetice. Solarității i se opune aici un tablou al crivățului devastator, al pustiirii produse de stihiile naturii. Pastelul lui Alecsandri se detașează, în primul rând, prin dinamismul și rapiditatea cu care se succed imaginile lirice, într-o cavalcadă de senzații motorii, vizuale și auditive din care se alcătuiește o panoramă dominată de imaginea învolburată a zăpezii atotstăpânitoare. Poezia are, cum se poate remarca de la bun început, o structură duală; o primă parte e dominată de imaginile înghețului, frigului și zăpezii și o a doua parte, alcătuită din ultima strofă, în care sunt foarte transparente sugestiile luminii, ale căldurii și confortului.

O apocalipsă albă, situată sub semnul înghețului, al zăpezii și al frigului ce destramă întreaga coerență a naturii, tabloul structurat de Alecsandri în imagini apăsate sugerează substratul stihinic al naturii, forța elementară ce se degajă din acțiunea viscolului și care abolește parcă orice prezență a umanului: „Crivățul din meazănoapte vâjâie prin vijelie, / Spulberând zăpada-n ceruri de pe deal, de pe câmpie, / Valuri albe trec în zare, se așează-n lung troian / Ca nisipurile dese din pustiul african. // Viscolul frământă lumea!… Lupii suri ies după pradă, / Alergând, urlând în urmă-i prin potopul de zăpadă. / Turmele tremură: corbii zbor vârtej, răpiți de vânt, / Și răchițile se-ndoaie lovindu-se de pământ. // Zberăt, răget, țipet, vaiet, mii de glasuri spăimântate / Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate, / Și-n departe se aude un nechez răsunător… / Noaptea cade, lupii urlă… Vai de cal și călător”.

Senzația de învolburare, de frig, de destrămare a echilibrului lumii este sugerată de poet prin prezența unor enumerații și repetiții („Zberăt, răget, țipet, vaiet…”), a unor verbe de aspect onomatopeic, cu efect de aliterație („vâjâie prin vijelie”) dar, nu în ultimul rând, și prin imaginea de ansamblu, hiperbolizată, în care aglomerarea de detalii și de ritmuri, de mișcări contradictorii și de dislocări spațiale trasează un relief halucinant prin densitate imagistică și, totodată, cum observa Eugen Simion, o „retorică a peisajului”.

Într-adevăr, se poate desprinde din poezia Viscolul un anumit mod de a înscena peisajul, o dorință a poetului de a da un aspect spectacular tabloului, de a însufleți prin mijloace retorice colțul de natură aflat în posesia frigului și viscolului necruțător. Exclamațiile, repetițiile, enumerațiile, figurile onomatopeice sunt tot atâtea procedee ce pun în lumină un astfel de retorism, o astfel de structurare în grilă patetică ori spectaculară a peisajului.

Ultima strofă a poeziei aduce cu sine speranța ieșirii din acest labirint alb marcat de viscol, de frig, de zăpada de o abundență apocaliptică. Imaginea „căsuței drăgălașe” aduce cu sine sugestia unui spațiu ocrotitor, securizant, în care ființa umană se adăpostește de agresiunile naturii dinafară, își află echilibrul și confortul ontic („Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire / Stă, aude-n câmp lătrare și zărește cu uimire / O căsuță drăgălașă cu ferestrele lucind, / Unde dulcea ospeție îl întâmpină zâmbind!”).

Evident, dincolo de retorica peisajului pe care Alecsandri o pune în joc în pastelurile sale, există și un mecanism poetic al obiectivării imaginației, de substanțializare a viziunilor și de materializare a sugestiei. Alecsandri e un poet ce surprinde, în tectonica universului, mișcările cele mai intime ale peisajului, ritmurile lumii supuse devenirii perpetue. Fără a medita prea mult pe seama precarității lumii, pe seama efemerității ființei umane în raport cu eternitatea cosmosului, Alecsandri e, prin excelență, un contemplativ, un poet ce pune natura în grilă decorativă, transformând peisajul într-o scenografie adesea grațioasă, dar uneori, cum se întâmplă în Viscolul, și într-una apocaliptică.

Exclus, la început, din natura dezlănțuită, omul își presimte, în finalul poeziei, reintegrarea în structurile universului, reîntoarcerea în sânul unei naturi situată între elementaritate și fenomenalitate. Pe bună dreptate, cred, Nicolae Manolescu observă că „Lirismul Pastelurilor provine din emoția recluziunii, nicidecum din contemplația naturii”. Recluziunea, retragerea într-un spațiu securizant e mecanismul afectiv ce pune în mișcare imaginile marcate deopotrivă de obiectivare și de sensibilitate transfiguratoare ale pastelurilor lui Vasile Alecsandri.

4.1. Metafore pentru femeia iubită

Descoperită de Vasile Alecsandri, balada Monastirea Argeșului a fost tipărită în celebra culegere de folclor Poezii populare – Balade (Cântece bătrâneștI) în 1852. Atât de puternică a fost .intenția" baladei de a acredita un adevăr și o valoare generală în legătură cu o experiență umană fundamentală – creația -, încât tema a fost preluată și de literatură cultă: Lucian Blaga a scris Meșterul Manole, Octavian Goga, Meșterul Manole, G. Călinescu, Bietul loanide etc. G. Călinescu descria semnificațiile acestei balade astfel: „De asta-dată avem de-a face cu un mit estetic și ca atare a fost dezvoltat. El simbolizează condițiile creatiunii umane, încorporarea suferinței individuale în opera de artă. în moartea meșterului și în indiferență voievodului pentru ființă lui concretă s-a putut vedea un simbol al obiectivității absolute a creației. Multitudinea primește opera ca fenomenalitate independența și ignorează pe artist".

Multitudinea variantelor sud-est-europene și faptul că la originea baladelor balcanice stă o ancestrală credință despre însuflețirea construcțiilor printr-un sacrificiu uman (sau mai târziu, în istorie, un sacrificiu animal sau zidirea umbreI) i-au condus pe cei mai mulți cercetători să susțină originea greacă a baladei, de unde varianta albaneză, sârbă, bulgară, aromână, română și maghiară. Mircea Eliade vorbește însă despre rădăcini mai îndepărtate, pre-indoeuropene, baladă păstrând elemente de moștenire culturală geto-tracă.

Baladă românească, în comparație cu celelalte, își relevă caracterul particular, mularea pe mentalitatea poporului. în varianta românească Manole este în centrul atenției, chiar dacă femeia este cea care se jertfește și acceptă dorința bărbatului, în numele reușitei spirituale. Și Monastirea Argeșului, și Miorița au că motiv dramatic o moarte violență, acceptată (posibiL) cu seninătate, creatoare de frumos artistic și transfigurată. Eliade se întreabă dacă nu cumva această atitudine nu este comună cu faimoasa bucurie de a muri a getilor. Varianta autohtonă este singură care păstrează alte episoade importante: conflictul ctitor-meșteri, rugămintea eroului în față divinității pentru a împiedică sosirea nevestei, zborul de Icaral lui Manole.

Meditație pe tema creației și a condiției creatorului, Monastirea Argeșului se structurează în cinci tablouri epice, care implică momentele subiectului, dezvoltate pe o suită de motive poetice: căutarea, zidul părăsit, motivul surpării zidurilor, visul, jurământul, sacrificiul, zidirea treptată, conflictul ctitor-meșteri, motivul lui Icar, zborul, metamorfoza.

Expoziția fixează locul, pe „Argeș în gios , Pe un mal frumos", într-un timp mitic, și ne prezintă actanții. Negru-vodă și cei zece meșteri caută cu tenacitate „Un zid părăsit I Și neisprăvit", un loc al nimănui, stăpânit de forțe ale binelui și răului. Locul trebuie să fie „neașezat" (iată dificultatea proprie actului creator!) pentru că, prin anumite ritualuri consacrate, creația să aducă echilibrul. Descoperim aici și efortul de continuitate creatoare în colectivitatea românească; meșterii au preluat și dus mai departe idealul constructiv al omului. Orice creație își caută un punct de sprijin într-un efort anterior, asumându-și o tradiție.

Versurile din intrigă prezintă motivul surpării zidurilor, al instabilității și imperfecțiunii actului creator: „Dar orice lucra Noaptea se surpă", și apariția conflictului de natură internă, psihologică. Manole găsește rezolvarea, divinitatea îi comunica doar lui mesajul, prin intermediul visului: necesitatea sacrificiului. De fapt, încă de la început se face disocierea între el și ceilalți meșteri, existența lui este nominalizată (ceilalți constituie un gruP), el „îi întrece" pe ceilalți devenind Artistul de vocație.

Motivul visului aduce în evoluția conflictului remediul eșecului, impunând condiția zidirii în temelii a unei ființe omenești, o femeie din neamul unui meșter, în continuare, jurământul subliniază diferența dintre creatori, cel adevărat și falșii creatori, de dată această pe plan moral. Jurând să păstreze taină, meșterii așteaptă zorile, dar, pentru că au trădat, sorții nu puteau să cadă decât pe soția lui Manole, Ana. Episodul femeii destinate zidirii are cele mai profunde implicații estetice, conturând două personaje puternice. Manole intră în categoria eroilor civilizatori, depășind drama, situația conflictuală externă (între om și forțele cosmice, între el și meșterii trădători, apoi, mai târziu, între erou și feudaL) și internă (iubirea pentru creație și pentru femeie).

Piedicile pe care le dorește în calea soției apar că niște probe ale dragostei lui, iar învingerea lor, că o dovadă a devotamentului ei. Balada face astfel saltul de la formă străveche de ilustrare a credinței, a practicilor magice de transfer vital efectuat prin „imolare" (Eliade), la formă eroică. Solicitat de o ordine ideală a lumii, prin actul creator, Manole, deși legat de latura reală a vieții, prin iubire, își împlinește destinul, vocația creatoare. Și drumul Anei are o simbolistica aparte: obstacolele care-i stau în cale refac un parcurs inițiatic, drumul către un „centru" simbolic însemnând chiar împlinirea destinului, atât pe plan macrocosmic (moartea – trecere spre o altă existența, creatoare), cât și pe plan familial (îndeplinirea datoriei de soție exemplară).

În cadrul motivului zidirii treptate se desăvârșesc profilurile morale: Ana acceptă „jocul" cu o naivitate adolescentină, iar Manole dovedește stăpânire de sine și tărie de caracter. Zidirea urcă treptat suferință pe culmile tragismului, atingând, în planul tensiunii emoționale a cititorului, un punct de maximă intensitate.

Motivul conflictului feudal are două funcții: estetică – pasiunea devoratoare a artistului nu mai cunoaște limite: „Află că noi știm Oricând să zidim Altă monastire Mult mai luminoasă Și mult mai frumoasă!" – și etică -idealul artistului fiind pus în opoziție cu egoismul îngust al conducătorului medieval care nu dorea decât pentru sine o astfel de reușită. Finalul oferă o rezolvare mitică dragostei celor doi soți.

Meșterii sunt lăsați fără schele pe acoperiș, captivi ai propriei lor creații, dar își construiesc aripi din șindrilă, refăcând legendă zborului icaric. Zborul este însă o cădere, un eșec, nu o salvare cum părea intenția prima, creatorii arătându-și limitele lor umane. Manole transformă locul unde cade într-o „fântână lînă I Cu apă puțină, I Cu apă sărată, I Cu lacrimi udată"', simbol evident al apei vii din basmele românești. Astfel, cei doi soți „trec prin moarte în nemurire, devenind copărtași la ridicarea edificiului" (C. CălinescU).

Realizarea poetică este reușită prin suită de simboluri și imagini poetice. Excursul epic este susținut, sub raport compozițional, de „schelă" momentelor subiectului și de o derulare lingvistică dinamică realizată prin verbe la timpuri trecute. în special expozițiunea și intrigă se consumă alert, alături de verbe la imperfectul durativ și gerunziile din finalul versurilor stand, la nivel stilistic, repetiții și enumeratii: „V-oi zidi pe voi, I Voi zidi de vii", „A două zi iar, IA treia zi iar, IA patra zi iar", „Cea-ntâi sotioara, I Cea-ntâi sorioara".

Procedeele artistice sporesc o dată cu portretizarea celor doi eroi. Un loc central îl ocupă metaforă caracterizatoare atribuită femeii („Floarea câmpului"). Dezlănțuirea hiperbolizată a stihiilor se face prin intermediul a două invocații patetice: „Da, Doamne, pe lume I O ploaie cu spume, I Să facă pâraie, I Să curgă șiroaie", „Suflă, Doamne-un vânt, I Suflă-I pe pământ" și prin enumeratii: „Brazii să-i despoaie, I Paltini să îndoaie, I Munții să răstoarne". Tragismul crește treptat, o dată cu zidirea femeii, iar în versificație predomină diminutivul („mândruță", „glez-nisoare", „pulpișoare", „costișoare", „țâțișoare") și interjecția, tocmai pentru a se colora mai bine latura afectivă și semnul sub care se creează, ludicul că formă estetică. Jocul, cu funcție creatoare de cultură, „iese din cadrul obișnuit al vieții, păstrând doar caracteristică formală a să, și se mișcă într-o lume mai frumoasă, în vecinătatea bună a sacrului" (Johan HuizingA). Invocația repetată a Anei marchează nu numai dispariția ei sub ziduri, dar mai ales înțelegerea realității, transferul pe scară emoțională, de la starea de amuzament la durere și chiar întrezărirea morții: „Manoli, Manoli, I Agiunga-ți de saga", „Manoli, Manoli, I Zidul rău mă strânge", „Manoli, Manoli, I Viață mi se stinge". La nivelul realizării onomastice s-a studiat dublă nominalizare a eroului în paralel cu cele două jumătăți ale personalității sale creatoare: biserica și femeia iubita. El este numit Manole doar când iese din zodia firescului, când își depășește condiția umană, altfel el este meșterul Manea. Zborul sau trebuie interpretat nu din perspectiva eșecului uman, ci că dorința de perfecționare, de atingere a idealului.

Dacă în alte culturi creatorii construiesc poduri, cetăți, turnuri, edificii sociale, în cultură autohtonă scopul utilitar al zidirilor este depășit de înțelegerea estetică a existenței, opera de artă trebuie să fie nepieritoare în timp, deci trebuie să împlinească un tel spiritual. Acest lucru este redat în baladă, unde meșterul devine arhetip, sublimând orice pasiune trecătoare, umană, și renăscând la alt nivel, cel cosmic, sub formă acvatică, apă care apare, că un simbol al purității, în mod circular, la început prin formă să curgătoare, iar la sfârșit printr-o formă statică, dar și umană, fântână formată din lacrimi.

Aprecieri critice

„De asta-dată avem de-a face cu un mit estetic și că atare a fost dezvoltat. El simbolizează condițiile creatiunii umane, încorporarea suferinței individuale în opera de artă. în moartea meșterului și în indiferență voievodului pentru ființă lui concretă s-a putut vedea un simbol al obiectivității absolute a creației. Multitudinea primește opera că fenomenalitate independența și ignorează pe artist."

„Variantele transilvănene circulă sub formă de colind, deci aparțin acelui mod vechi de realizare a cântecelor epice în cadrul obiceiurilor, care presupunem că a fost propriu satului patriarhal de obște. Dacă acest lucru este adevărat, și numeroasele variante culese până acum par a pleda în favoarea acestei presupuneri, atunci se naște ipoteza existenței unui strat mai vechi al formelor românești, contemporane poate cu formele grecești, albaneze și macedoromâne. Prin această se repune în discuție ipoteza formulată mai demult de unii antropologi în legătură cu originea primelor forme poetice de realizare a temei jertfă zidirii în substratul cultural comun tuturor popoarelor balcanice."

4.2. Antroponime,toponime si hidronime in poezia lui Alecsandri

În ciclul “Mărgăritărele” a lui Vasile Alecsandri poeziile latinității nu sunt atât de importante pentru valoarea lor literară cât pentru cea ideologică. “Santinela romană” este o sinteză a genezei poporului roman în registru eroic și vitejesc, grefată pe rezistența în fața popoarelor migratoare. Parcursul poetic rezumând luptele cu năvălitorii conține fragmente exemplare de poezie imitativă, remarcabile prin dinamismul ritmului și energia enumerărilor verbale:

“Vin și hunii, vin și goții

Vin potop, potop cu toții

Pe cai iuți ca rândunele

Cai sirepi ce fug ca gândul

De cutremură pământul

…

Vie! Ca o stâncă-naltă

Ce din vârf de munte saltă

Tună, se rostogolește

Cade, rumpe și zdrobește

Codrii vechi din a sa cale

Până-n fund, în fund devale.

Astfel crunt ostașul meu

Își zdrobește calul său

El îi spare și-i răzbește

Snopuri, snopuri îi cosește

Și-i înfrânge, și-i respinge

Și-I alungă, și-i învinge.”

În Margăritărele , Alecsandri inaugurează tendința de consacrare literară a originilor și existenței unice ale neamului precum și intenția de a populariza în Europa latinitatea poporului român. Legăturile sale europene, prietenia cu mari personalități literare ale vremii și , în afara acestor fapte extra-literare, frecvența în opera propriu-zisă a trimiterilor la vechimea ș noblețea originii românilor mărturisesc o întreagă strategie, desfășurată pe toată durata vieții, vizând afirmarea dreptului de națiune suverană a României.

Getta din “Fântâna Blanduziei” de care se îndrăgostește marele Horațiu este de origine geto-dacă, ceea ce dovedește că “Fântâna Blanduziei” este o descriere metaforică a sincretismului dintre daci și romani.

Drama “Ovidiu”, prin însăși opțiunea lui Alecsandri pentru acest subiect, era o formă de a vorbii lumii despre români printr-o asociere ilustră cu biografia poetului roman exilat la Tomis. Ovidiu moar în piesa lui Alecsandri cu viziunea profetică a unui popor ce se va naște prin sinteza daco-romană și cu afirmarea oraculară a nemuririi latinității, a continuității acesteia în spațiul carpato-danubiano-pontic: “Dumnezeiri! Nu! Ginta latină în veci nu moare.”

Alecsandri era preocupat de versificarea unor detalii revelatoare istorico-literare care să popularizeze legăturile de tradiție dintre români și celelalte popoare din aria romanică, cel mai bun exemplu in acest sens fiind poemul epic “Banul Mărăcină” în care dezvoltă o “raritate” istorico-literară ce se referă la descendența valahă a celui mai important poet al Pleiadei, Pierre de Ronsard.

Versurile dedicate Italiei din Mărgăritărele (“Pe albumul domnișoarei Ida Vegezzi Ruscalla”, “La Palestra”, “La Magenta”, “Pilotul”, ș.a.), fără a fi nemijlocit propagandistice, au în subtext idea refacerii unei solidarități romanice în Europa. Desigur, în acest context ideologic, cea mai important poezie rămâne “Cântecul gintei latine” care i-a adus lui Alecsandri trofeul feliorilor de la Montpellier, de care era atât de mândru și care era întâiul premiu internațional de poezie al românilor.

BIBLIOGRAFIE

Alecxandrescu Emil-Introducere în literature română, EDP, 2007 sau Academia Română, Dicționarul general al literaturii române, vol. I (A-B), Editura Univers Enciclopedic, Buc. 2004

Alecsandri, Vasile-Opere, ed. critică îngrijită de G.C. Nicolaescu și Georgeta Rădulescu-Dulgheru, ed. Academică 1905, vol. I+II 1966

Alecsandri, Vasile-Doine, Pasteluri, lăcrămioare, colecția Cartea de acasă, editura ERC PRESS 2009

Bachelard, G-Romantism – Arte poetice-Romantism

Chevalier, J Gheerbrand Dicționar de simboluri vol I-III

Cornea, Paul- Originea romantismului rom . cap. introductiv-Alecsandri (indice de nume

G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, București, 1982.

N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Minerva, București, 1990.

Edgar Papu, Din clasicii noștri, Editura Eminescu, București, 1977.

Eugen Simion, Dimineața poeților, Editura Cartea Românească, București, 1980.

Mihai Pop, Pavel Ruxandoiu – Folclor literar romanesc,EDP, Bucuresti, 1991

Mircea Tomuș, Cincisprezece poeți, Editura pentru Literatură, București, 1968.

Papu, Edgar-Existența romantică (romantism/vegetal) I

Popovici, Dumitru – Stdii literare – vol. II

Perpessicius, ,,Elogiul Mirceștilor” în Scriitori români, vol II, Ed. Minerva, Buc. 1986 (162-164)

Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Istoria literaturii române moderne, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971.

Vianu, Tudor-,,Alecsandri ca descriptive” în Scriitori români, vol I, Ed. Minerva, Buc. 1970