Motivația alegerii temei

Argument

Prin intermediul aceste lucrări ne-am propus să analizăm discursul mediatic prin prisma formelor umoristice, din dubla perspectivă, atât la nivelul conținutului discursului comic cât și al modului în care este folosit acesta pentru a exprima intențiile de comunicare ale enunțatorului.

Studiul de față vizează analiza umorului întâlnite în scurtele vox-uri săptămânale din cadrul Vax populi. Cercetarea se întinde pe parcursul mai multor astfel de emisiuni-vox, televizate între anii 2010-2015. Motivul pentru care studiem aceste vox-uri este acela de a cerceta modul în care transcede informația de la omul educat până la omul de rând, capacitatea de sinteză și de analiză a celui din urmă și modul în care este structurat discursul acestuia.

Luând în considerare faptul că emisiunea Vax populieste o emisiune televizată la un post de televiziune prahovean, filmările amuzante au devenit rapid cunoscute pe plan național, succes datorat fenomenului socializării online- facebook. Cei care vizionează emisiunea pot sa adere, pot să combată, sa comenteze emisiunile, să dea idei pentru noi întrebări, practic se creează o punte de legătură între realizatorii emisiunii și public. Vax populinu reprezintă un model al jurnalismului clasic, “așezat”, de calitate. Reporterulinteracționează cu oameniipână la nivelulîn care se împrietenește cu aceștia, le câștigăîncredereași le conferăcurajul de a discutadespresubiectepe care aceștia nu le stăpânesc.

Emisiunea Vax Populi a atras atât public prin naturalețea comicului. Obișnuiți să vizioneze emisiuni de entertainment cu formate aproape copiate la indigo, telescpectatorii au fost atrași de acest gen nou de emisiune, care cu minim de resurse tehnice, dar cu abunență de elemente care provoacă râsul.

Lucrarea de față este un studiu de caz privind analiza discursului din cadrul vox-urilor. Am structurat studiul de caz în 9 subdiviziuni care cuprind motivația alegerii temei, o scurtă revizuire a formelor de umor, iar apoi analiza propiu-zisă pe vox-uri cu temă religioasă, vox-uri cu temă social, cu temă culturală și cu temă politică. La sfârșitul lucrării am inclus o analiză a gesturilor personallor chestionate, care completează clasele de umor, și concluziile.

Trăim într-o societate care cultivă superficializarea? Cât de mare este diferența bagajului cultural între cei care participă la emisiuni și publicul acesteia? Reflectă emisiunea nivelul cultural al românilor? Sunt personajele special alese pentru aceste emisiuni?

Nu este întâmplător faptul că emisiunea a fost preluată de televiziuni, radio și presă scrisă. Enumerăm Gândul, Ziua Constanța, Știrile PRO Tv, Observatorul, România Tv, Starea Nației, etc. Este acuzator tonul celor care urmăresc emisiunea, iar studiul nu își propune să demonstreze că nivelul mediu al românului este deasupra celui regăsit în emisiuni, ci să analizeze discursul celui din urmă, coerența și să sublinieze mărcile umorului. Conținutul discursului din această emisiune este atipic. Filmările stârnesc anumite opinii, atitudini, reacții, emoții grație naturaleții și vericidității întâmplărilor reale prezentate.

Motivația alegerii temei

Emisiunea a apărută încă din anul 2010 continuă să fie vizionată la nivel național, și nu sunt puține articolele și știrile care au apărut în presa națională despre Vax Populi. Pe FRONTPRESS.RO a apărut știrea cu titlu “Trei minute de rușine națională cu răspunsuri la întrebarea cum se numește țara noastră” iar pe publicația religioasă Semnele Timpului articolul s-a numit “ Vax populi și religia de toate zilele- între hax și necaz.”, articolul vizând lipsa profunzimii religioase, dar totodată reliefând faptul că nu doar creștin-ordodocșii sunt în aceasta situație “Recent s-au gândit și americanii. Confuzia care poate fi citită pe chipurile persoanelor intervievate este destul de răspândită și în rândul celor din bisericile din SUA. Un sondaj recent sugerează faptul că nici ramura evanghelică nu stă mai bine (adică una din ramurile creștine care s-a născut mizând pe cultura biblică). Chiar dacă problemele americanilor sunt de alt gen, elementul comun care definește cele două situații este confuzia și lipsa profunzimii religioase.”

Andrei Pleșu a afirmat despre această emisiune “Nu mă grăbesc să condamn ignoranța oamenilor simpli, deși mi-e greu să privesc înțelegător spre parohul care nu se simte obligat să o trateze (…)Mai mult decât răspunsurile celor care nu știu, mă îngrijorează însă răspunsurile celor care cred că știu. Căci aici nu mai e vorba de educație religioasă lacunară, ci de un fals spiritual întreținut de mai multe instituții, între care școala, politica și o anumită presă nu sunt cele mai inocente”.

Totuși, realizatorii emisiunii nu pot fi blamați pentru aceste discursuri neconvenționale deoarece telespectatorul este prevenit încă din titlu de faptul că emisiunea este un teritoriu al construcțiilor umoristice al oamenilor simpli, reprezentănd vocea poporului. Expresia Vox Populi este o juxtapunere după modelul vorbei latine vox populi, consensul general este cel care dă valoare de adevăr, de justețe a unei atitudini sau a unei opinii.

În schimb,Vaxeste un cuvânt de origine rusească, iar la modul figurativ înseamnă “fleac, moft, lucru prost”.

Titlurile acestor filmări sunt chiar întrebările pe care reporterul le adresează aleatoriu persoanelor simple, întâlnite pe străzile din mediul rural prahovean. Răspunsurile oamenilor sunt de cele mai multe ori absurde, ilogice, contradictorii, tocmai acest amalgam inedit de caracteristici psihosociale colorează și conturează acest Vax Populi, conferind emisiunilor umor.

Important este să înțelegem cum a apărut emisiunea, pentru a vedea cum a evoluat dintr-un moment scurt dat înaintea știrilor un fenomen.

Emisiunea este moderată de Răvan Anghelescu, reporter Prahova TV. El însuși este un personaj atipic, venit din lumea sportului, fără studii în jurnalism, începe să filmeze această emisiune. Spune despre el că încearcă să fie amuzant, dar că nu îi iese întodeauna.

A început să meargă pe stradă și să vorbească cu oamenii pentru că i s-au dat drept resurse un microfon și o cameră. Și-a dorit să realizeze ceva la care să nu se uite doar rudele și prietenii. Afirmă că întrebările pentru emisiune îi vin spontan și nu au scopul de a-i atrage pe cei chestionați într-o capcană ci doar să creeze o conexiune cu viața și preocupările acestora. Întărește veridicitatea emisiunii spunând că nu le sugerează el oamenilor ce anume să zică pentru că aceștia au o imaginație mult mai bogată decât el.

Despre oamenii pe care îi chestionează spune că acum recunoaște prototipul celui chestionat care este gata să împărtășească convingerile lui despre lume și viață cu ceilalți.

“Eu nu prea apar în reportaje, așa că nu mă sufocă lumea pe stradă și nici nu prea îmi doresc. Mai sunt și oameni care mă recunosc. Și evident că cei mai mulți îmi pun aceeași întrebare obsedantă: „Unde-i găsești, frate?”. Îi văd că se simt mult mai deștepți față de cei care apar prin reportaje, deși de multe ori am dubii.”

Despre umor

Reprezentativ pentru acest subcapitol este un citat din Freud “umorul evită consumul de sentimente, surâde printre lacrimi și se naște din înăbușirea unei emoții”. Umorul are un potențial imens în a le induce oamenilor starea de bine și de bucurie. Analiza discursului pe care o vom efectua pe emisiunile Vax populiva fii din perspectivă umoristică. Vorbele de duh pe care le lansează cei care participă la emisiune sunt enunțuri surprinzătoare pe care interlocutorul le produce spontan, iar umorul rezultă din confuzii, coincidențe, greșeli de pronunție, folosirea dublului înțeles. De cele mai multe ori se poate constata o nepotrivire totală între ceea ce încearcă enunțatorul să afirme și rezultatul afirmației sale. Efectul imediat al comicului îl reprezintă râsul.

Forme de umor

Pentru a putea realiza analiza discursivă a dialogurilor din emisiunea Vax Populi vom recurge la identificarea itemilor umoristici din acestea. Grație umorului această emisiune a devenit rapid cunoscută, de aceea vom analiza ce anume produce umorul în această emisiune.

Pentru rigurozitate în realizarea analizei vom considera formele de umor pe care Gabriel Baldovin le-a identificat și reliefat. Este vorba despre șapte forme de umor care stabilește valoarea ideatică pozitivă sau negativă și clasifică oamenii în funcție de umorul pe care îl gustă.

Umorul natural face parte din viața noastră de zi cu zi. Apare ca urmare a unei erori care conferă o semnificație opusă celei așteptate.

Umorul de tip 2 este reprzentat de manfestările comice reale care în primă fază nu pot fi înțelese pentru că prezintă un fapt neobișnuit și este nevoie să fie și explicate faptele. Vorbitorul prezintă ceva ce doar el știe pentru că ceilalți nu au fost prezenți

Umorul de tip 3 reprezintă interpretarea unei situații coerente spațio-temporale. Gabriel Baldovin dă următorul exemplu: o persoană deține o mașină “de făcut copii”. După ce apare prima serie de bebeluși albi, șe naște un bebeluș negru. Reacția deținătorului mașinii stărnește umorul :fir-ar să fie, l-am ars pe acesta”. Însă nu doar reacția acestei persoane stârnește râsul ci și imposibilitatea creării unei astfel de mașini dar și omisiunea ca bebelușul să fie un copil negru, nicidecum unul ars.

Umorul de tip 4, spre deosebire de cel de mai sus este legat de o situație logică, din care decurge o a doua situație, fără legătură cu prima. Pentru umorul de tip 5 unui final pozitiv îi este atribuită o situație inițială negativă.

Umorul de tip 6 are un final opus celui așteptat, care nu rezultă din formularea inițială. Ultima categorie de umor este cel absurd, care frapează însăși prin modul de construcție, întrucât finalul este cu totul ilogic față de ceea ce aștepta receptorul.

În cadrul discursului, umorul se manifestă sub următoarele forme:

Dubla conotație produsă ca urmare a plurisemantismului, omonimiei sau paronimiei unui cuvânt;

Scindarea unui cuvânt reprezintă procedeul prin care este scoasă sau introdusă o literă sau un grup de litere din interiorul unui cuvânt, astfel cuvântul rezultat se opune total primului;

Modelarea cuvântului reprezintă adaptarea sensului unui cuvânt, aflat în contradicție cu cel inițial, care face parte dintr-un enunț;

Cuvântul-valiză este rezultatul alăturării a două sau mai multe cuvinte care se exclud reciproc sau au altă conotație;

Înlocuirea cuvântului este folosită într-un context în care termenul inițial nu se încadrează;

Absurditatea enunțului reprezintă un enunț ilogic de la început până la final.

Analiza discursului ne oferă o înțelegere mai bună asupra modului în care se reflect societatea.

Gesturile

Ce ne spunem când nu ne vorbim?Limbajul non verbal reprezintă aproximativ 90% din ceea ce comunică un om. Așadar, Mai înainte de a ne vorbi, ne citim gesturile reciproc.

Într-adevăr gesturile noastre sunt cele care vorbesc, atunci când noi tăcem, ele sunt cele care ne trădează de multe ori emoțiile sau gândurile pe care dorim să le ținem departe de percepția celorlalți. Preocuparea de a studia comportamentul gestual al oamenilor nu este recentă, chiar dacă rezultatele cercetărilor nu sunt pe atât de popularizate și de cunoscute de majoritatea oamenilor pe măsura importanței pe care această cunoaștere ar avea-o în viața fiecăruia dintre noi. Gesturile oferă informații nu doar în lipsa cuvintelor, ci și în completarea lor.

Gesturile au, în raport cu planul verbal, funcții de accentuare, de completare, de contrazicere, de reglaj, de repetare sau de substituire. Motiv pentru care vă propun o scurtă prezentare a gesturilor și a semnificațiilor acestora în funcție de zonele corporale pe care se bazează:

Mișcările capului.

Mișcările capului ori ale umerilor, dau și ele indicii semnificative asupra celorlalți.Umerii plecați, capul între umeri ori capul plecat ne sugerează prezența în fața noastra a unei persoane umile, fără personalitate.Poate indica tristețe, suferință, apăsare sufletească. Mișcările capului, ca și privirea, pot avea rol de înlocuire a cuvintelor de aprobare sau dezaprobare într -o discuție pot avea rol de indicare. Ridicarea din umeri semnifică faptul că acea persoana este nehotărâtă, nu știe ce să creadă sau ce să facă.

Mișcările brațelor și mâinilor

Mișcările pe care cineva le face cu mâinile, mai ales acele miscari “naturale”, necontrolate, „neregizate”, sunt un indiciu important asupra acelei persoane. Gesturile largi ale brațelor, cu palmele deschise, indica în general sinceritate, deschidere către ceilalti; avem de a face cu o fire extrovertita. Miscarile rapide, frecvente ale mâinilor si brațelor, care însoțesc vorbirea, pentru a accentua mesajul ori pentru a-l face mai expresiv, aparțin de regulă tipului temperamental coleric.

Un individ cu personalitate foarte puternică, cu tendințe excesive de dominare, va folosi frecvent gesturi cum ar fi acela de a bate cu pumnul în masă. Mișcările verticale ale mâinii, menite să atragă atenția asupra elementelor esențiale ale unui discurs, atunci când sunt folosite în comunicarea publică, sunt considerate indicii ale agresivității și dorinței de dominare.

Sunt numeroase situațiile în care oamenii, sub influența normelor sociale, a regulilor de politețe, sunt nevoiți să spună cuvinte de complezența, ori să facă față unor situații fara a-și putea permite să spună ce gândesc ori ce simt. Dar aceleași reguli de politețe ne cer să nu facem abuz de timpul, de răbdarea, de amabilitatea celorlalți.

Mersul

Mersul unei persoane furnizează despre aceasta nenumărate informații, mult mai multe decât se crede în mod obișnuit. Fiecare om are un ritm propriu al mersului, un anumit mod de a-și ține capul și umerii în timpul mersului, o anumită lungime a pasului. Spunem de regulă despre cineva fie că are un mers lent, fie că are un mers rapid, fie că are un mers haotic. Chiar dacă fiecare om are un tip de mers caracteristic, totuși, acesta se poate schimba în funcție de anumite conjuncturi specifice, de anumite variabile, astfel ca mersul, pentru a da indicii despre personalitatea ori temperamentul cuiva, trebuie analizat în contexte diferite și raportat la ceilalți indici nonverbali.

Mersul, ca mai toate tipurile de indicii nonverbale, a făcut obiectul studiului multor cercetători. O varietate semnificativă de tipuri de mers a fost identificată de Horst H. Ruckle:

– mersul ritmic, indiciu al unei stări pozitive

– mersul sacadat, indicând apariția bruscă a unor anumite motive

– mersul repezit, caracteristic celor ce se grăbesc să atingă un scop, respectiv mersul lent, caracteristic celor ce tergiversează ajungerea la o țintă nedorită

– mersul cu „pași uriași”, caracteristic persoanelor extravertite, respectiv mersul cu „pași mici”, caracteristic celor introvertite

– mersul „împiedicat”, semnalând nesiguranță, conflict interior

– mersul relaxat, caracteristic celor lipsiți de scop precis

– mersul legănat, propriu persoanelor ce vor să pară sigure pe ele .

Social media

Vox-uri religioase

Sub acest titlu vom reuni textele care își fundamentează discursul pe baza celui științific cu scopul de a lua în derâdere subiecte ale cotidianului și de a le prezenta publicului într-o manieră comică, umoristică. Emisiunile care își fundamentează interviurile pe bazatemelor religioase redă trista discrepanță dintre ce înseamnă credința pentru oameni și cum e manifestă de fapt aceștia.

Cine l-a omorât pe Iisus?

Femeie : -Cine, a murit singur!A murit singur! (…) De obicei femeile în vârstă sunt cele care freacventează instituțiile bisericești și care îi învață pe ceilalți cum să trăiască, ascultând de cuvântul lui Dumnezeu. Însă tot la ele vedem că nu este vorba de credință pură, ci de superficialitate. A fii prezent în biserică presupune a asculta slujba preotului. Reacția de uimire a reporterului o face pe femeie să nu mai fie atât de sigură pe afirmația făcută, așa că reconsideră răspunsul:

– Huliganii, dușmanii.

Reporter : Care huligani, doamnă? Ce ori fi avut cu el? (…) Văd că dumneavoastră mai știți, de aia vă întreb.

-Mă duc la biserică, uite aici.(…) Era prea pricopsit, era sărac și nu avea de unde să le dea la toată lumea bani, avuții, ce avea Iisus.Umorul este stârnit în acest caz de declarațiile contradictorii ale femeii, o persoană nu poate fii în același timp și săracă și bogată.

Un alt personaj din această emisiune care acceptă să răspundă la întrebări este un bărbat care știe totuși să se poziționeze în ierahia cunoștințelor.

Bărbat: -De Iisus am auzit, dar cine l-a omorât nu pot nici eu să vă spun. (…) A fost un simplu … și el… om. (…)

Reporter – Dar de ce e cunoscut la nivel mondial? Ce a făcut?

În simplitatea lui, omul de rând care nu a ieșit poate din localitatea sau județul unde a copilărit, nu conștientizează faptul că despe Iisus nu vorbește doar preotul de la biserica din satul său.

-Ce să facă, a făcut un bine, pentru o biserică. A ajutat cât de cât lumea! Dar cine l-a omorât, nu pot nici eu să vă dau răspunsul. (…) Deci orice om dacă e cât de cât sufletist, un dușman tot trebuie să îl aibă.

Firul logic pe care îl urmează bărbătul stârnește râsul. Dacă cineva a murit din alte cauze decât naturale sau accidentale, însemnă că acea persoană a avut un conflict cu o alta, conflict ce a impins-o pe cea de-a doua persoană la crimă.

-El a murit, nu? În momentul ăsta e mort sau viu?

-A murit…și răstignit…

-Și acum el cum e? Mort sau viu?

-Deci, ca să vă dau un răspuns, a rămas un suflet, adică în privința raiului, cum se mai zicea pe la aștia bătrânii, ia rămas sufletul în … deci cu toate că a avut dușmani, cu toate că l-a omorât, răstignit, cum a fost el omorât, ce-am auzit și eu prin bătrâni așa, sufletul i-a rămas! (…) Deci de aia i s-a zis Iisus, fiul lui Dumnezeu.(…) sufletul ăsta i-a rămas pentru că a fost iubit cât de cât (…) deci el nu a fost înmormântat ca orice om în mormânt, a fost (…) cum era credința acolo la dânșii, într-un cearceaf, într-o peșteră, și sufletul …

Răspunsurile pe care le dă bărbatul sunt pe departe unele dintre cele mai bune pe care le poate da o persoană needucată. Folosindu-se de vocabularul restrâns pe care îl are, bărbatul explică simplist cum înțelege el teoria învierii precum și momentul îmbălsămării și înmormântării trupului lui Iisus.

-Spuneți că a fost un om sufletist care a făcut fapte bune!

-Mi așa mi s-a părut! (…)

-Unde ați auzit de Iisus că a făcut fapte bune?

-Se aude și pe la televizor, pe la radio. Nu știu dacă e viu sau mort. (…) ce am auzit de la bătrâni, sufletul i-a rămas, pentru că a fost iubit cât de cât.

Însă câți dintre cei care consideră hilar discursul bărbatului înțeleg cel puțin la fel de bine mitul religios? Să ne gândim că este vorba în această situație de un om simplu, de la țară, care reproduce discursurile auzite din bătrâni. Un om care poate nu a avut acces la lectură, la școală, la educație.

Este adevărat că jurnalistul Răzvan Anghelescu își alege personajele. Însă mai puți amuzant este faptul că cele mai multe persoane chestionate s declară credincioase. O altă femeie suține că ea a auzit de Iisus, știe că este fiul lui Dumnezeu, dar nu a văzut. Cuvintele ei sunt aidoma celor ale lui Toma Necredinciosul. Încrederea într-o entitate devine deplină dacă aceasta este palpabilă.

Ce sărbătorim de Crăciun?

Un alt vox pe care am ales să îl analizăm în lucrarea de față este cel despre cea mai cunoscută sărbătoare religioasă românească, Crăciunul. Deși colindele sunt transmise din generație în generație, la fel și tradițiile, oamenii par să nu conștientizeze adevărata semnificație religioasă, și să se concentreze mai mult pe bucatele specifice acetei perioade.

Bărbat: -(…)Tradiția. Mâncăm sarmale, caltaboș, carne friptă la grătar, mai multe alea.

Reporter: Dar de ce mâncăm astea? Ce s-a întâmplat de Crăciun.

-(…) Da, înainte de 89. Cu domnul Ceaușescu.

Această persoană de sex masculin are o atitudine umilă. Răspunde cu timiditate și cu neîncredere. Umerii îi sunt strânși iar zâmbetul îi taie brutal chipul deja brăzdat de prea multe riduri. Bărbatul acesta nu este în mod sigur un formator de opinii la cârciuma satului, când se strâng să vorbească despre politică. Este genul de persoană care tace, care înțelege alterat informația, dar a cărui confuzie dintre Crăciun și căderea lui Ceaușescu poate veni din faptul că abia după decembrie 1989 a putut sărbători Craciunul, comunismul interzicând conotațiile religioase.

Răzvan Anghelescu este un jurnalist care își poate stăpâni foarte bine reacțiile și totodată cel care stimulează imaginația interlocutorului, cel care îi dă imbold să creeze discursurile controversate, conferind persoanei respective încrederea că răspunsul pe care îl oferă este cel corect:

-Spuneți, că știți!

-Păi cu domnul Ceaușescu! Dacă a făcut multe rele!(…)

Pentru că bărbatul a răspuns evaziv, reporterul este nevoit să se întoarcă la întrebarea inițială.

-Dar ce sărbătorim de Crăciun? Haideți să o luăm invers. De Paște ce sărbătorim?

-De Paște? Pe domnul Iisus. (…)Mâncăm ouă roșii, pască.

Fără a conștientiza adevărata semnificație a sărbătorii, bărbatul continuă să amintească

-Sărbătorim ziua 1, 2, 3. Hai să întrebăm pe vecinul!

-Așa de datina. De când mă știu, așa e datina! Nu se întâmplă nimic, mergem la biserică, luăm anafură, și mergem acasă și mâncăm bunătăți.

Care e principala diferență între Paște și Crăciun?

Păi Crăciunul e iarna, cu zăpadă, cu Moș Crăciun, și de Paște e primăvara.

Cine au fost Adam și Eva?

Femeie și bărbat : -Adam și Eva a fost un sfânt după ani…(…) Acest Adam și Eva a fost un sfânt…Oamenii au crezut până și la ora actuală credem…da, fiindcă așa au lăsat ai noștri și așa credem!

Reporter: – Și (…) ce au făcut să ajungă sfinți?

-Păi Tatăl sus din ceruri a poruncit ca din Adam și Eva să se facă ființă de om. Iar noi suntem făcuți din ființă de om?

-Nu credeți că ne tragem din maimuță? Asta o întrebam și pe doamna mai devreme?

-Păi după cum am văzut la televizor, nu e!

-Ce ați văzut la televizor?

-Cum s-a format chipul omului în femeie! Deci asta a fost dat de la duh sfânt să se facă om și femeie.(…)

-Păi și dumneavoastră ce credeți? De la duh sau din maimuță?

– Păi duhul și maimuța provine tot dintr-un personaj. Deci s-a făcut în așa fel un animal…

-Noi ne tragem din maimuță sau ne-a creat Dumnezeu?

– Ne-a creat Dumnezeu!

-(…) Am făcut și noi o teorie cum s-ar zice, am citit și noi, am fost la școală, (…) Acuma istoria…(…) De la Dumnezeu s-a făcut omul! Din Duhul sfânt!

-Și ăsta cu maimuța, cine credeți că are interese? Adică ce urmăresc?

-Deci vorbele astea au fost din strămoși(…)Deci unii poate cred în chestiile astea, unii poate nu, că sunt multe insescte.(…)

Femeie:-Niște oameni ca și noi, pe ea a înșelat-o șarpele și a mâncat din pomul oprit și i-a dat afară din rai, dacă a greșit și a mâncat au fost dați afară din rai. Dar acum două săptămâni, cred eu că este, e de când i-a iertat bunul dumnezeu?

Reporter: I-a și iertat?

-Păi așa cred, dacă a fost sâmbăta lui Adam.

De cele mai multe ori, răspunsurile persoanelor inervievate sunt ilogice, absurde, uneori chiar contradictorii,

Reporterul pare ca se adresează direct pulicului, întrebările din cadrul emisiunii nu sunt puse doar pentru a primi un raspuns, ci mai degraba pentru a vedea cât înțeleg oamenii in jocurile spălarii encefaliene.

Vox-uri sociale

Discursul social reprezintă totalitatea producerii de semnificații și reprezentari despre lume, locul în care se întâlnesc discursurile mass-media, conversațiile. Marc Angenot definea discursul social ca fiind ceea ce se spune sau se scrie într-un anumit moment din cadrul evoluției societății, fie că acea informație este tipărită, televizată sau redată electronic.

Este normal ca discursurile oamenilor să fie influențate e puterea discursului social, pentru că la baza lor stau mii de discursuri produse înainte, sursă pentru cele actuale. Problema este că cei mai mulți percep informația alterată, astfel că vox-urile sociale studiate tind să fie redundante.

Cum se numeștețaranoastră?

Femeie: M-ațiluaașaprinsurprindere. Nu prea le am cu istoria. Păi, capitalaesteBucureștiulșițara nu știucesă spun. Așaîn mare nu preamaiștiu. M-ațiluat așaprinsurprindereși nu mi-am datseamadesprece e vorba,a răspuns o femeie.

Ceva, cevacunosc, dar nu îmi vine acum,arăspuns un bărbat, întimpce o altăfemeie a spus: Nu știu. Dacă nu îiînvață la școală.

Femeie: Nuștiu, mama, căsuntșibolnavă, a fost replica pe care o altăfemeiei-a dat-o jurnalistului la întrebarea „Cum se numeștețaranoastră”.

Care estecapitala României?

Bărbat :-Capitala României? Moldova parcă, sau…? Cam așa ceva?

Reporter :-De unde ați auzit de capitala asta?

-De prin cărți.

-Ați fost vreodată?

-Nu! Acolo nu.

Bărbat:-Iașiul! Iașiul ar fi capitala… cum ar veni..

-Ați fost vreodată?

-Da! Cum să nu!

Reporter:-Știți care este capitala României?

Femeie: -Nu știu domne, sunt bătrână.

-Haideți să ne gândim, doamnă! Nu plec de aici!

Femeie :-Nu știu că am 60 și ceva de ani, sunt femeie bătrână, nu am mai învățat de 50 de ani.

-Nu știu. Ploiești? Femeie

Bărbat:- Deci nici pe asta nu o știm noi, deci suntem inculți? Bucureștiul –bărbat

-V-a plăcut școala?

-Da!

-Care a fost materia preferată?

-Mai mult geografia, care e pe primul loc. Istoria, citesc. Matematica mai puțin. Acum îmi place, ca să socotesc. Că am un viitor ca să socotesc în matematică, deci e vorba de niște socoteli.

Discursul ne dă o identitate, ne oferă un rol social și ne poziționează față de alte discursuri.

Care sunt culorile steagului național?

Bărbat:-Asta nu! Asta nu am văzut! Păi am văzut multe steaguri, dar nu…

Bărbat: -În orice caz roșu este, cred că și albastru. Verde? Ceva?

Bărbat : -Nu știu! Nu prea am văzut!

Femeie: – Nu m-am întrebat niciodată! Uite, nu știu? Albastru? Dracul să îi ia pe toți.

Bărbat: -Roșu și albastru. Păi nu am observat…

Femeie: -Nu știu, nu le am eu cu televizorul.

Bărbat :-Are vecinul de lângă biserică un steag spre brumăriu închis, dar tot mare e.

Femeie:-Bleumarin

Femeie :-Albastru, galben și verde? Nu e verde? Roșu!

Aproape de e fiecare dată rubrica se închieie cu răspunsul corect dat de o persoană.

E adevărat că barza aduce copii?

E adevărat, da așa este. (La dvs s-a întâmplat să vină barza?

-S-a întâmplat, că am și eu copii mulți (…) șapte am!

-Da, avem încredere că e ea!

-V-ați trezit de la barză cu copilul direct în…

-Brațe! Direct în brațe!

-Ați văzut doamnă barza?

-Barza nu am văzut-o! Dar așa e din bătrâni, că v-am spus, din bătrâni știu!

-Dar de unde știți că era barză dacă nu ați văzut-o?

-Așa mi-a zis și mie soacra mea. Am încredere că mi-a adus șapte.

Păi măi mamă, eu nu pot să vă dau nici un răspuns. Scuzați-mă! Eu nu știu nici carte!

Păi, cred că îi aduce! Eu zic că da! …Zic eu..

Aveți și dvs o experiența

-Mai există vreo varianta? Sau barza?

-Barza

-E adevărat că îi aduce barza?

-Da!

-Și spuneți că vi s-a întâmplat și dvs. Dvs ați văzut barza?

-Da!

-Ați și văzut-o?! Și cum arăta?

-Ca o pasăre mare cu picioare mari…

-Și a venit și a lăsat copilul? Sau cum?!

-Da!

-Altceva ați mai văzut? Decât asta?

-Da

„Eșecul inteligenței are loc atunci cînd cineva se încăpățînează să nu recunoască un lucru evident, cînd nimic nu îl scoate dintr-ale sale, cînd o convingere e invulnerabilă în fața criticii sau a faptelor care o contrazic. Cînd respectivul nu învață din experiențe și devine un modul blindat. Psihiatrii știu că multe patologii se caracterizează prin această siguranță eronată și de neînvins. Halucinațiile reprezintă un caz bine cunoscut. Pacientul aude ceva și nimeni nu îl poate convinge de faptul că această experiență nu e produsă de un fapt real.”

În spațiul public oamenii se deschid, și astfel sunt împărtășite lucruri și valori comune. Raporturile de putere și schimbul de idei sunt relații care se manifestă, în final, înspațiul dintre oameni. În acest spațiu există și se dezvoltă numeroase forme de comunicare, dintre care cea politică iese în evidență

„Rolurile sunt cu atât mai fragmentate și jocul, fără a fi fals sau disimulat, mai impersonal, cu cât contactele sociale sunt mai largi, mai superficiale și efemere.”

Interpretarea discursului într-un astfel de spațiu este destul de dificilă, pentru că acest eveniment, după cum îl numește Ricoeur, trece de la un nivel semiotic al lingvisticii semnelor, la unul semantic al lingvisticii frazei. Discursul ajunge chiar să depășească bariera cuvintelor, trântindu-ne în față personajul politic prin excelență, pentru că „în spațiul public se naște politica”, și aruncându-ne în prăpastia confuză de intersecțiile limbajului. Dincolo de cuvinte, apar gesturile și tonalitățile care însoțesc discursul politicianului. Deoarece politica se bazează foarte mult pe aparență, ea atrage majoritatea persoanelor care sunt fascinate de comportamentul uman. Deoarece politicienii petrec atât de mult timp pretinzând că sunt ceea ce nu sunt, există șanse foarte mari ca ei să-și arate din greșeală adevăratele sentimente sau intenții din spatele discursului, prin comportament(un alt factor determinant de interpretare a discursului). Dramele politicii, modul în care politicienii se permută dintr-un partid într-altul (avem și noi cazurile noastre speciale), fac înțelegeri secrete, realizează alianțe, creează diversiuni și își acoperă spatele, aruncă vina asupra altora și își acordă merite pe care în realitate nu le au, toate acestea fac ca probabilitatea apariției unor indicatori care să le dezvăluie adevărata față să fie tot mai mare. Hermeneutica discursului din spațiul public este dependentă de gesturile și microexpresiile oratorului.

Vox-uri culturale

O atenție specială a fost acordată de public vox-urilor cu temă culturală. Gafele, incorențele și neacceptarea necunoașterii au făcut din aceste emisiuni să fie printre cele mai cunoscute. Greșelile intervievaților își găsesc dezaprobarea în rândul publicului care taxează orice abatere.

Când a avut loc Revoluția din 1989?

-Nu mai țin minte. Parcă pe 24 sau 23 decembrie era revoluția.

-În ce an? Ce mai țineți minte de la revoluția asta? Când l-am dat jos pe Ceaușescu?

-În ’90. Păi ce să mai ținem minte? (…) s-a întâmplat, ai văzut, cu trăgături, cu împușcături, cu hai să-l dăm jos, hai că nu știu ce.

-Vă bucurați în momentul acela? Vă parea rău?

-Păi ne părea rău! Ne gândeam, înțelegi, că se întîmplă, înțelegi, de se face un război, ce?

-Se mai poate întâmpla o revoluție?

-Nu se știe, înțelegi?

-Spuneți că atunci erați speriat?

-Păi atunc fratele meu, împușcături… nu știu ce face țara asta! (…) Că l-a omorât, că s-a împușcat, ce s-a întâmplat, teroriști.

De cele mai multe ori discursurile sunt alterate pentru că folosim preconstrucții pe care le introducem involuntar în vocabularul nostru.

-Nu mai țin minte, maică! Dacă mă gândeam, nu spuneam?! (…) 1990, cam așa.

-Nu mai știu de atunci!

-Păi dar cum? Ce?au trecut atâția ani? Dar mai țineți minte ce s-a întamplat?(…)

-Păi nu a fost revoluție? L-a împușcat!

-Ce vă mai aduceți aminte? Cum ați trăit momentul?

– Deci sigur nu îmi amintesc nimica! Deci nu prea am umblat! Eu plec dimineața la muncă, și mă întorc noaptea.(…) Pentru mine, mi-a plăcut Ceaușescu că aveam bani! Și mă ajungeam să mă aia, să mă aia (…). Aveam de mâncare, aveam să mă îmbrac, pentru familie (…) iar acum la banii aștia muncesc , decât să beau o bere sau ceva! Și atât!

Care este ultima carte citită?

Blonda

-Nu știu, sunt multe cărți de care îmi aduc aminte.

-Nu știu, că nu prea m-au pasionat cărțile, și nu prea m-am uitat.

-am citit din foarte multe cărți dar nu îmi mai aduc aminte pentru că sunt foarte multe

Mihai Eminescu mi-a plăcut și mi-a plăcut. Foarte multe, foarte foarte multe mi-au plăcut. Și roman, și foarte multe. Nu prea îmi aduc aminte că din câte am avut și câte am citit am și uitat.

-Am cititi și Mihai Creangă foarte foarte multe, dar nu le mai știu că de când nu am mai fost la școală. Am știut foarte multe dar le-am uitat după aia.

Satena

-Nu știu, chiar nu am citit în ultimul timp. Ultima carte- la școală, cărțile școlii.

De ce sunt atât de mulți analfabeți?

-Din cauza la părinți

-Nu știu să citesc, dacă nu am fost la școală. Nu mă ajută să stiu. Nu îmi plac poeziile, nimic. Mă descurc fără.

-Părinții nu sunt vinovați în nici un caz. Statul!

Câte minute sunt într-o oră?

-Nu știu că nu am stat să le înumăr.. chiar nu aveam de ce să stau așa să mă gândesc!

Care e moneda națională a României?

Șefule, nu știm noi aici.(…) Umblăm cu banii, toată lumea umblă. Plătim de la un om, de la magazin.

Euro, cum să nu! Aoleu, să trecem mai repede la Euro să scăpăm de toate nenorocirile. Să termine cu tot balamucul, cu tot circul ăsta. Eu asta îmi doresc!

Despre cultură și moralitate se poate vorbi continuu, dar nu ai cum să nu implici și politica între aceste două paranteze. Nu ai cum să neglijezi personajul politic, care declară răspicat: Sunt moral în măsura în care această moralitate îmi va susține și consolida scopul! În timpul susținerii unui discurs politic cultura va reprezenta principalul mijloc de a prosti mulțimea, de a o impresiona până la lacrimi, de a-i oferi iluzia că ea este stăpâna deciziilor pe care le ia. Să cunoști înseamnă să ai acces și să poți controla. Dincolo de toate acestea poți să fii moral tocmai prin faptul că driblezi moralitatea cu jocurile teatrale. Atât mesajul pe care îl transmiți, cât și tonul pe care o faci și modul în care te exprimi, precum și gesturile care îmbracă episodul oratoric, fac din personajul aflat pe scenă fie un bufon supus iprecațiilor de tot felul, fie un zeu supus adulării publicului.

Vox-uri politice

Rolul discursului politic este acela de a îndepărta poporul de la adevăratele sale probleme, și de a-i oferi piste false dându-i impresia că face alegerileindependent. „Ceea ce se cere actorului social este să învețe suficiente roluri pentru a fi capabil să improvizeze și să se descurce în orice situație. ”

Comunicarea pe care politicul o stabilește cu mass-media este determinată de influența uneia asupra celeilalte. Activitatea politică este unul dintre subiectele cel mai des discutate, în Moromeții bărbații se strângeau la poiana lui Iocan. Astăzi oamenii pot avea acces direct la ceea ce se întâmplă în politic, pot să analizeze discursul candidaților, pot vedea dezbaterile dintre aceștia. Cele mai multe persoane ar afirma că urmăresc cu interes și înțeleg fenomenul alegerii unui nou președinte. Însă realitatea tinde să ne surprindă.

Puține sunt vox-urile cu subiecte politice, iar acelea se referă la subiecte care privesc politica internă. Cel mai întâlnit instrument al comicului, neintenționat, de altfel este reprezentat de pronunațarea numelui unuia dintre candidații politici:

Cine candidează la președinție?

Bărbat:-Ponta și Iohaus, Claudiu Iohaus. Ponta Cristian și Iahaus Iohanus

Bărbat:-Victor Viorel Ponta și Klaus Giohanis. Cei doi candidați sunt buni amândoi, decât că unul e profesor, Iohanos, și d-l Ponta a fost lăcătuș mecanic.

Această persoană urmărește dezbaterile politice, însă cade în mrejelo jocului politic și își centrul interesului. Astfel în loc să se concentreze asupra programului electoral, se concentrează asupra omului pe care vrea să îl voteze, în acest caz meseriile candidaților, însă confundă meseria lui Victor Ponta cu a unui alt politician.

Bărbat: Vă duceți să votați? Da. De ce? De plăcere!

Dreptul de a vota nu este văzut ca o datorie socială, ci este mai degrabă un joc. Persoana chestionată răspunde ironic, dar poate prin această reacție încearcă să ascundă o lacună în cunoștințele despre această campanie.

Umorul este stârnit și de pronunțarea greșită a numelui de origine germanică, Klaus Iohannis.

-Victor Ponta și Iohanos și cum …îl mai chemă. Nu mai știu. În fiecare seară mă uit la televizor dar nu pot să disting.

-Domn prim-ministru Victor Ponta și Ianuși. Nu știu, nu prea am de a face cu din astea. (…)Ba da,mă duc la vot!

-Păi dacă ne uităm ce ne dă? Ne dă ceva? Pui ștampila pe care o fi. Ce părere să fac că nu am. Așa, la întâmplare, care s-o nimeri.

-Victor Ponta și celălalt înalt nu știu să zic.

Alte personaje stârnesc comicul prin confuzie. Un domn confundă alegerea președintelui cu alegerea primarului.

-Se votează care iese primar.

Politicienii trebuie să aibă mereu un discurs convingător, ușor de înțeles și de reținut. Dacă un lider politic nu are carismă, locul lui va fi luat de o persoană care posedă aceste calități. Un bun discurs politic trebuie să fie simplu și să fie bine argumentat.

Mediatizarea politicului a condus la crearea unei națiuni neîncrezătoare în clasa politică, pentru care simte ură și antipatie.

Alvin Toffler spunea despre informația că înseamnă putere, însă depinde de modul în care o comunici.

Concluzii

De ce simțim nevoia să ne facem plăcuți în spațiul public? De ce vrem să fim ascultați și de ce dorim să-i convingem pe cei din jurul nostru de anumite lucruri? De ce simțim nevoia aceea diabolică de a-i domina pe toți cei care își deschid urechile în fața noastră?! Vreme de secole discursul public a fost principalul instrument de manipulare, persuasiune și de deschidere a pereților ermetici care îmbrăcau suprafețele alunecoase ale informației. Discursul presupune, nu numai împrăștierea cuvintelor în fața unui public. Discursul presupune deschiderea în fața propriului eu. Vrem să spunem ceva și o facem, dar contează cum o spunem! Asta va popula amintirile multor părtași ai discursului nostru. Modalitatea, ci nu scopul. Ieșind puțin din sfera mea personală și intrând în cea didactică, pur formală, vă pot spune că discursul public este o expunere oratorică făcută în fața unui public larg. Un discurs public înseamnă capacitatea de a vorbi coerent, de a pregăti și organiza un material și de a ne controla verbal și non-verbal (tonul, mimica feței, gesturile), de a capta și de a menține atenția cuiva etc. Aceste abilități sunt folositoare în orice situație de comunicare, în cadrul relațiilor noastre personale sau în diverse alte contexte sociale. Abilitatea de a susține un discurs implică un set întreg de abilități de comunicare. Oricine ajunge să susțină cu succes un discurs ajunge să aibă mai multă încredere în sine, scapă de timiditate mai ușor, învață să comunice mai eficient (mai clar, mai logic) și are, astfel, un impact mai mare asupra celor cu care vorbește.

Mark Twain considera că sunt două tipuri de vorbitori: cei care au emoții și cei care mint că nu au emoții. Anxietatea, respirația rapidă, nervozitate, vocea tremurată sau lapsus-urile sunt doar câteva dintre dificultățile ce sunt întâmpinate de cei ce care susțin public un discurs. Toate acestea sunt naturale atunci când nu avem experiența prezentărilor publice și pot duce la eșecul unui discurs public. Însă nimic nu este mai important în cazul unui discurs decât conținutul său. Putem spune că 75 % din succesul unui discurs este asigurat de pregătirea discursului (conținut interesant, structura ușor de urmărit, argumentare clară, materiale multimedia ajutătoare etc.) și 25% este asigurat de un comportament non-verbal eficient (voce, gesturi, privire, îmbrăcăminte etc.) și de starea mentală și fizică adecvată.

Comunicarea își găsește paroxismul expresiv în discurs. Secretul unui discurs de succes constă într-o analizare cât mai profundă a acestuia și a publicului în fața căruia ne deschidem cuvintele. Ciudat sau nu, omul a fost proiectat să comunice, să interacționeze, să schimbe opinii și valori culturale. Discursul nu este doar un produs al activității lingvistice individuale, exercitate prin mobilizarea competențelor cognitive și lingvistice, ci este și un proces ce are o anumită finalitate socială, întemeiat pe convenții stabilite în interiorul comunității care utilizează o anumită limbă.

Bibliografie

Tratate, monografii, cursuri universitare și alte lucrări de specialitate

Arendt, Hannah, Condiția umană, Ed. Idea Design & Print, 2007.

Collett, Peter,Cartea gesturilor, Ed. Trei, București, 2011.

Craia, Sultana, Introducere în teoria comunicării, Editura Fundației România de mâine, București, 2005.

Duvinaug, Jean, Spectacle et société, , Denoél-Gonthier, Meditations, 1971

Ekman, Paul, Emoții date pe față, Ed. Trei, București, 2011.

Ekman, Paul, Minciunile adulților, Ed. Trei, București, 2009

Frumușani, Rovența, Analiza discursului. Ipoteze și ipostaze, Ed. Tritonic, București, 2012.

Goffman, Erving, Viața cotidiană ca spectacol, Ed. Comunicare.ro, București, 2007.

Habermas, Jürgen, publică și transformarea ei structurală, Ed.Comunicare.ro, 2005.

Marina, José Antonio, Inteligența eșuată. Teoria și practica prostiei, Ed. Polirom, București, 2006.

Ricoeur, Paul, De la text la acțiune, Ed. Equinox, Cluj-Napoca, 1999.

Wittgenstein, Ludwig, Cercetări filozofice, Ed. Humanitas, București, 2013.

Zajnoc, R.B., Emotion, 2001

Surse internet

Anexa 1

Anexa 2