Viziunea Romantica In Romanul Lui Flaubert, Doamna Bovary

Viziunea romantică in romanul lui Flaubert, Doamna Bovary

Prin strădaniile sale îndelungate, Flaubert a izbutit să cristalizeze o nouă formulă a realismului critic, cucerindu-și astfel un loc de frunte printre marii scriitori ai lumii. El are meritul de a fi descifrat sensul evoluției fenomenului literar și de a-l fi exprimat teoretic, ilustrându-l totodată prin operele sale artistice.

Flaubert a deschis orizonturi noi realismului critic, făcându-l să profite de pe urma experienței romantice atât în privința culorilor și formei naturii exterioare, cât și în aceea a pătrunderii în adâncimile sufletului omenesc. El împrumută de la cea de a doua generație romantică – a lui Théophile Gautier – tehnica savantă a execuției și alegerea minuțioasă a cuvintelor. Marea și originala lui inovație este însă o metodă de reprezentare obiectivă a realului, în stare să garanteze reducerea la minimum a erorilor de natură afectivă. Doctrina lui estetică este aceea a impersonalității în artă, expusă pe larg în scrisorile către Louise Colet și George Sand, ca și în unele capitole din prima versiune a Educației sentimentale.

Romanul Doamna Bovary, care ilustrează practic teoriile estetice ale lui Flaubert, a fost, în 1856, un eveniment de cea mai mare însemnătate în viața literară a Franței. Influența lui avea să fie covârșitoare asupra unei întregi generații de tineri scriitori, care vedeau în el un îndreptați pentru activitatea lor artistică. Deși n-a fost un fenomen izolat, ci a apărut cam în același timp cu alte opere realiste, Doamna Bovary a rămas romanul tip, deoarece era cu mult superior celorlalte producții contemporane și este de crezut că, fără el, curba ascendentă a realismului ar fi fost mai puțin armonioasă.

Spre a transforma în frumos ceea ce până atunci părea să fie, prin antonomază, o tema anti-artistică, Flaubert s-a servit, firește, de formă. Acest lucru l-a dus la concluzia că nu există subiecte bune și rele, că toate pot fi și una și altă, fiindcă asta depinde exclusiv de modul în care le abordezi. Azi ni se pare evident că așa stau lucrurile, dar la vremea respectivă, această profesiune de credință formalistă, pe care i-o confesa Louisei, era subversivă: „Tocmai de aceea nu există subiecte urâte și frumoase, și s-ar putea stabili aproape că o axiomă, din punctul de vedere al Artei pure, că nu există subiect, stilul fiind el singur un fel absolut de a vedea lucrurile“ (Scrisoare din 16 ianuarie 1852). Romancierii romantici, că și predecesorii lor, aplicaseră întotdeauna această teorie, dar nu-și puseseră problema în mod intelectual, dimpotrivă , ei afirmaseră întotdeauna că frumusețea unei opere depindea de factori precum sinceritatea, originalitatea și sentimentele implicite din subiect. De altfel, dacă atât în secolul XIX cât și în secolele anterioare unii poeți reflectaseră la importantă absolută a formei, nu același lucru se întâmplase cu romancierii, nici măcar cu cei mai mari. Nu trebuie să uităm că romanul era considerat genul cel mai plebeu și cel mai puțin artistic din literatură, aliment al spiritelor comune, în vreme ce poezia și teatrul erau formele elevate și nobile ale creației. Existaseră deja romancieri geniali, firește, dar erau niște genii intuitive, ce-și admiteau de bunăvoie statutul de creatori de mână a două (uneori eșuaseră că creatori de prima mână, deci după ce compuseseră poeme și tragedii), al căror rol era acela de „a distra“ conform nivelului popular al publicului.

Cu Flaubert se produce un ciudat paradox: același scriitor care aduce în prim plan în roman lumea oamenilor mediocri și a spiritelor banale observă că, la fel că în poezie, și în ficțiune esențială este formă. Forma decide urâțenia sau frumusețea subiectelor, adevărul sau minciuna lor, iar Flaubert spune că romancierul trebuie să fie, înainte de toate, un artist, un lucrător incoruptibil și neobosit al stilului. În fond, trebuie să izbutești această simbioză: să dai naștere, printr-o artă purificată și rafinată (aristocratică, zice el) vulgarității, celor mai comune experiențe ale oamenilor. Este ceea ce admira Gustave în povestirea Țărancă a Louisei Colet: „Ai condensat și realizat, într-o formă aristocratică, o poveste obișnuită și care în fond aparține tuturor. Asta este, pentru mine, adevărată marca a forței în literatură. Locul comun nu e mânuit decât de imbecili sau de cei foarte mari. Firile mediocre îl evita; ele caută ingeniosul, accidentul“.

Nu știm dacă Muza a reușit într-adevăr această combinație în povestirea ei, dar Flaubert a izbutit-o în Doamna Bovary, și acesta e unul din marile merite ale cărții, după cum a remarcat și Baudelaire, pentru care romanul demonstrează că „subiectele pot fi bune sau rele, după cum sânt tratate și chiar cele mai vulgare pot deveni foarte bune“.

Odată cu revendicarea subiectului banal, abordat în roman, Flaubert a manifestat o exigență maximă în privința limbajului, cu un scop repetat de mii de ori în scrisorile lui din acei ani, pe care-l sintetizează astfel: proză narativă trebuie să devină artă așa cum fusese până atunci doar poezia. Știe că, dacă reușește acest lucru, el va fi ridicat „viețile banale“ pe care le înfățișează în romanul lui la nivel de epopee: „A voi să dai prozei ritmul versului (lăsând-o proză și chiar foarte proză) și a scrie despre viață obișnuită așa cum scrii istoria ori epopeea (fără să denaturezi subiectul) e poate o absurditate. Iată ce mă întreb câteodată. Dar poate că e și o tentativă măreață și foarte originală!“ (Scrisoare către Louise, 27 martie 1853). Așa cum vrea să-i dispute poeziei sonoritatea, precizia, armonia și ritmul, în alte ocazii spune că proză lui va trebui să aibă, asemeni dramei, rapiditate, claritate și pasiune: „Ce câinoasă treaba mai e și proză!

În privința tehnicii narative, critică a subliniat în unanimitate importantă stilului indirect liber – inventat de Flaubert – pentru romanul modern. Thibaudet a fost primul care a semnalat acest lucru: „Astăzi stilul indirect liber se regăsește pretutindeni și cu siguranță că asta i-o datorăm lui Flaubert, respectiv imitării lui“.Nu e vorba de o imitație, cel puțin în cazul creatorilor autentici, capabili să folosească forme străine într-un mod original (astfel, aceste forme nu mai sunt străine, ci îi aparțin lui însuși). În literatură, imitația nu e o problema morală, ci una artistică: toți scriitorii folosesc, în diferite feluri, forme deja întrebuințate, dar numai cei care sunt incapabili să transforme aceste „furturi“ în ceva personal, pot fi numiți imitatori. Originalitatea nu constă numai în inventarea unor procedee, ea mai înseamnă și propunerea unei întrebuințări proprii care îmbogățește procedeele deja inventate. Importantă stilului indirect liber nu constă doar în faptul că această tehnică e întrebuințată de numeroși romancieri contemporani spre a prezența o lume interioară, așa cum a făcut-o Flaubert, ci mai ales fiindcă ea a inițiat o serie de procedee care, revoluționând formele narative tradiționale, i-au permis romanului să descrie realitatea mentală și să reprezinte în chip expresiv intimitatea psihologică. Pe de o parte, stilul indirect liber precede discursul proustian prin reconstruirea lentă, fluidă a memoriei timpului trecut, iar pe de altă parte e cel mai apropiat precedent al monologului interior, așa cum a fost el conceput, mai întâi de Joyce, în episodul final din Ulyse, și așa cum a fost apoi perfecționat și diversificat (spre a reprezenta nu numai desfășurarea unei conștiințe „normale“, ci și diferite tipuri de „anomalii“ psihice) de către Faulkner. Astfel, vastul sector psihologic al romanului modern, în care mintea omenească reflectă într-un fel sau altul perspectiva dominantă în realitatea fictivă, devine tributar Doamnei Bovary, primul român care a încercat să reprezinte funcționarea conștiinței fără a recurge, cum se întâmplase până atunci, la manifestări exterioare .

Modernitatea operelor realiste și naturaliste constă în căutarea frumosului în imanența realului. Subiectele frecvente în literatura timpului pot fi definite în felul următor: „Naturalismul înglobează, sub aspect tematic, conflicte de interese, complicate istorii particulare, lupta dintre generații, viața obișnuită, viața profesională, cărora li se adaugă analiza feminității, a moravurilor privind condiția femeii, infidelitatea conjugală, dramele familiei etc.” (Husar, Al., Izvoarele artei, București, Meridiane, 1988) .

Bibliografie:

1. Husar, Al., Izvoarele artei, București, Meridiane, 1988.

2. www.observatorcultural.ro

3. Flaubert , G., Doamna Bovary , București ,Editura pentru Literatură Universală, l968 .

4. cartebunaonline.files.wordpress.com