Viata Si Opera Lui Marin Preda

Marin Preda este un prozator, eseist, dramaturg, publicist, editor, traducător, care a rămas, prin opera sa, nemuritor. El s-a născut la 5 august 1922 în satul Siliștea-Gumești, județul Teleorman. Tatăl său se numea Tudor Călărașu iar mama sa Joița Preda.

Marin Preda va avea o copilărie și o adolescență anevoioasă așa cum scriitorul însuși povestea în operele sale „Întâlnirea din pământuri, „Moromeții”, „Delirul”, „Viața ca o pradă”.

Între anii 1930-1937 este înscris la școala primară din satul natal în clasa întâi. De când era copil citea pe imaș atunci câd mergea cu vitele la păscut, Biblia și Descartes. „Când eram mic venea pe la noi unul Cârstache al lui Dumitrache cu câte-o carte sub braț, seara se așeza lângă lampă și ne citea la toți și toată lumea îl asculta , și tata și mama și frații mei vitregi, care erau prieteni cu el…Nimeni nu mi-a stârnit mai târziu, în materie de carte, mai multă admirație decât Cârstache ăsta…”.

Astfel Florin Mugur în opera „Convorbiri cu Marin Preda” ne prezintă faptul că Marin Preda la vârsta de paisprezece ani citea ,,Dialogurile lui Platon” , Descartes, ,,Mizerabilii” de Hugo iar în această perioadă a apărut,, gândirea reflexivă care dă tânărului o neasemuită trufie”.

Copilul Marin Preda era fascinat de fața violenței căreia nu i-a înțeles multă vreme sensul în armonia lumii.

Cursurile le-a început la Școala Normală de la Abrud, apoi le-a continuat la Cristur Odorhei, dar întrucât școala s-a închis ca urmare a Dictatului de la Viena, elevii au fost repartizați la Școala Normală din București. Ceea ce l-a sensibilizat cel mai mult era cuvântul rostit de oameni: ,,Am devenit scriitor, descoperind fața magică a cuvântului”.

În această perioadă se stabilesc și primele încercări literare, pe de altă parte în anul 1941 duce la redacția revistei Albatros schița „De capul ei”.

Debutul literar al lui Marin Preda este la ziarul Timpul cu schița ,,Pârlitu”, iar în cenaclul Sburătorul, condus de Eugen Lovinescu, citește schițele ,,Calul”, ,,Strigoaica”, ,,Salcâmul”, ,,Noaptea”, ,,La câmp”.

Anii 1943-1945 reprezintă pentru Marin Preda îndeplinirea serviciului militar, experiență ce va fi pusă în valoare din punct de vedere artistic prin schițele ,,Soldatul cel mititel”, ,,Albastra zare a morții” și ,,Îndrăzneala”. După ce va efectua serviciul militar va deveni corector la România liberă și va publica noi schițe în Contemporanul, Lumea, Viața socială.

În anul 1947 a luat parte la concursul organizat de editura Cultura Națională cu volumul ,,Întâlnirea din Pământuri”- manuscris.

Volumul de proză ,,Întâlnirea din pământuri” reprezintă de fapt debutul literar al lui Marin Preda după cum el însuși spunea.

,,Debutul meu literar s-a petrecut cu adevărat abia la apariția volumului de nuvele, în 1948, la o distanță de șapte ani de la publicarea în presă a primei povestiri”.

Intrat în lumea scriitorilor și a ziariștilor, tânărul scriitor va îndeplini funcții gazetărești și la alte publicații ale vremii. Lucrează la redacția revistei Viața românească și va publica nuvela „Desfășurarea” inspirată din viața satului contemporan, pentru care va primi Premiul de stat pentru literatură.

Anul 1954 este anul apariției volumului I al romanului ,,Moromeții” în revista Viața românească, fragmentar pentru ca în anul 1955 să fie publicat volumul I. După apariția ,,Moromeților” I – 1955, Marin Preda ocupă diverse funcții în conducerea Uniunii Scriitorilor, director al editurii Cartea Românească, funcție pe care o va deține până la încetarea sa din viață, survenită într-un mod neașteptat și tragic la Mogoșoaia.

Nuvela ,,Ferestre întunecate” apare în 1956 în Gazeta Literară și tot în acest an primește Premiul de stat pentru literatură. Un nou succes va însemna anul 1962 o data cu apariția romanului ,,Risipitorii”, după o lungă perioadă de timp, în care scriitorul va încerca să-și schimbe domeniul de investigație literară, pentru a introduce tema autorului.

„Eram atât de entuziasmat încât socoteam acest roman, în sinea mea, mai bun din tot ce reușisem până atunci. În doi ani l-am terminat și avea peste opt sute de pagini. Urma să apară. Profitând însă de o defecțiune editorială de ultimă oră, mi-am recitit romanul și nu l-am mai găsit bun. Din opt sute de pagini l-am redus la trei sute cincizeci, pentru ca apoi, în șpalturi, să-i mai adaug o suta”.

Nuvela „Friguri”a fost scrisă în urma unei călătorii în Vietnam în 1963, iar în anul 1965 traduce romanul,, Ciuma” de Albert Camus. Volumul al doilea al romanului ,,Moromeții” apare în anul 1967 în Viața Românească .

,,Intrusul” a fost scris în vara anului 1967, imediat după ,,Moromeții” volumul II, și așa cum mărturisește autorul: ,,L-am scris zi de zi într-o progresie constantă și foarte sigură, ca și cum aș fi redactat o lucrare îndelung gândită înainte…Ce este un intrus? Un om care se introduce fără să întrebe într-o adunare, într-o casă, sau într-un oraș. Cum în cazul nostru orașul e chiar al eroului, aici apare jocul dialectic între existență și idee.

,,Existența eroului și a orașului, în relația care se creează, este imprevizibilă, iar în cazul nostru împinsă la limită. Descripția vieții zilnice dacă nu e împinsă undeva n-are sens în literatură”.

În anul 1968 apare piesa de teatru ,,Martin Bormann”, iar Marin Preda este ales vicepreședinte de onoare al Uniunii Scriitorilor.

Va publica numeroase articole la revista Luceafărul și, în mare parte, aceste articole vor alcătui volumul ,,Imposibila întoarcere”, prima carte de publicistică a lui Marin Preda .

,,Imposibila întoarcere” apare în anul 1971, iar în 1972 publică romanul ,,Marele singuratic” pentru care primește Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor.

Marin Preda definea temele principale ale romanului său în volumul de ,,Convorbiri cu Marin Preda” realizat de Florin Mugur.

„Cum să te miști și cum să acționezi, când structurile sociale sunt atât de prezente și atât de greu de ocolit. Ca să acțonezi, să faci bine, să fii un cavaler al unui sentiment, un cavaler al reparării nedreptății, cum spuneai, ei bine, nu poți altfel decât cunoscând bine realitățile timpului în care trăiești”.

Primul studiu fundamental despre viața și opera lui Marin Preda este volumul ,,Vocație și aspirație” de M. Ungheanu dar si volumul realizat de Florin Mugur ,,Convorbiri cu Marin Preda” ce apare în anul 1973. În acest volum va fi descoperită personalitatea acaparantă a acestui prozator a cărui operă etică depășește miza estetică. Volumul cuprinde o serie de interviuri care aduc informații prețioase legate de procesul de creație, amintiri, considerații generale despre istorie și despre rostul artei.

În 1974 este ales membru corespondent al Academiei Române, secția de științe filologice, literare și artistice. În anul 1975 apare primul volum al romanului ,,Delirul”, ce va constitui întâia încercare de reconstituire literară.

Spre surprinderea tuturor, în anul 1977 editează volumul al doilea al romanului ,,Delirul”, si volumul ,,Viața ca o pradă”.

Romanul ,,Cel mai iubit dintre pământeni” apare în anul 1980 iar la apariția sa scriitorul afirma : „Cred că este cel mai mare efort creator pe care l-am depus până în prezent.Pot să spun , că dacă aș fi fost mai tânăr n-aș fi putut să scriu aceaslă carte, este deci, rodul maturității biologice, dar și artistice. Romanul este o mare proză realistă,evocare social-politică și reflecție asupra perioadei 1940-1960, un roman despre iubire și despre adevăr, principii supreme în existența omului.

,,Este o operă complexă, cu numeroase personaje, cu un erou intelectual aflat mereu în situații limită – devenit din asistent universitar – deținut politic, strungar, contabil, acuzat de crimă, profesor secundar”.

La 16 mai 1980 se stinge brusc din viață Marin Preda înainte de a împlini 58 de ani. Pe 21 mai este înmormântat la Cimitirul Belu, în Aleea marilor scriitori ai neamului.

Creația sa acoperă epic istoria românească de la primul război mondial până la sfârșitul anilor 1970. În opera sa apar teme și motive fundamentale cum ar fi viața și moartea, familia, țărănimea și drama ei istorică, releția individului cu istoria, dragostea, comunicarea umană și înstrăinarea ființei, adevărul și demnitatea, creația și demnitatea scrisului.

Literatura se îmbogățește prin noutatea perspectivei din care Marin Preda tratează vechi teme general umane , cât și prin gravitatea sa , prin capacitatea de a lăsa să vorbească documentul.

Nichita Stănescu în volumul „Timpul n-a mai avut răbdare” scria: „îmi pare că greul cuvântului lui Marin Preda este greul pământului. M-aș strânge în mine însumi aidoma cornului de melc, atins atins de obiectul întâmplător în sine însuși, dacă ar trebui să fiu fericit din numai pricina că sunt. A fi nu este pricina onoarei. A fi înălțat e pricina aripei în aer…Ceva din mine s-a umilit când Marin Preda a fost înălțat din pricina lăudării și justificării, așa cum părea a fi făcut-o țăranilor. Nu pentru că Marin Preda a demonstrat că țăranul român este nobil și inteligent îl iubesc cu lacrimă. Acest lucru este o evidență și numai un călător fără dragoste prin Țările Românești l-ar putea lăuda din această pricină. Faptul că Marin Preda a avut încă o dată curajul limbii române, aidoma lui Rebreanu, și amândoi, Marin Preda și Rebreanu, aidoma celui mai de seamă poliglot al limbii române, Ispirescu-cap și începătură a prozei, din această pricină și fără de această pricină, îl sărbătoresc cu inima”.

Marin Preda nu era un filosof, ci un cunoscător al filosofiilor, era un propulsor de idei. El a săvârșit literatură, și și-a slujit profesja cu credință .

„Proza lui Marin Preda își găsește punctul de plecare în Dostoievski și cred că nici un scriitor la noi n-a fost mai puternic și mai influențat de opera marelui romancier rus ca el…Originalitatea o dă aici structura complet deosebită a mediilor. Umiliții și obidiții lui Dostoievski sunt sau mici slujbași, sau, declasați care trăiesc în lumea citadină rusă de acum un veac, eroii lui Marin Preda sunt țărani, țărani din Câmpia Dunării din România de ieri.

Apare la ei un fel de tărie, de siguranță interioară, de răbdare și de îndârjire, care n-are nimjc de-a face cu conștiința bolnavă a personajelor din „Crimă și Pedeapsă” sau „Frații Karamazov”.

Nuvelele din volumul Întâlnirea din pământuri anticipează, în majoritatea, lor romanul Moromeții. Marin Preda nu e Moromete și nici nu-l creează pe acesta după chipul și asemănarea lui. Scriitorul este mai degrabă acela care-și imită eroul. Nuvelele arată că Moromete nu există de la început, că autorul îl descoperă treptat, ca și cum propriul personaj i s-ar releva cu încetul. Marin Preda devine, în raport cu opera lui, moromețian, pe măsură ce Moromete însuși devine, în raport cu lumea lui, moromețian.Nuvela ,,Întâlnirea din Pământuri” descrie o criză a virilității. Dugu o vede pe Drina, goală, scăldându-se, și se bate pentru ea cu Achim. Disputa dintre cei doi parodiază ușor cavalerismul medieval. În ,,La Câmp”, doi flăcăi dau de o fată dormind sub un tufan și o violează. În ,,Colina”, un băiat e surprins pe câmp de o negură deasă și are vedenii. Toate sunt narațiuni obișnuite, care abia dacă lasă să se bănuiască plăcerea povestirii de mai târziu. Violența este aici expresia unei inocențe, a unei purități: Dugu, Drina, cei doi ciobani sunt niște candizi și, pe această linie, rude de departe cu Moromete. În ,,Calul”, personajul se teme parcă să recunoască de la început că-și va omorî calul: el se simte oarecum vinovat față de animal și se amăgește ascunzându-și scopul drumului său matinal, amânând conștiința crimei. Este tipică în ,,Calul” mișcarea înceată a narațiunii, parcă indiferentă, meticuloasă, împiedicată. Pațanghel din ,,O adunare liniștită” este dintr-odată uimitor de asemănător cu Moromete. El este aici adevăratul povestitor, substituindu-se autorului. Pațanghel pregătește meticulos efectele istorisirii. Amânarea, ocolurile țin de o anume plăcere a personajului de a-și crea și regiza spectacolele. Odată cu apariția acestei nuvele, apare în opera lui Marin Preda spiritul socratic, prețuirea valorilor libertății, încercarea de a sustrage de sub fatalitatea determinărilor elementare.

Marin Preda sfârșește prin a-și imita personajul, procedând ca el. Moromețianismul profund al operei constă în acest transfer: autorul împrumută de la eroul lui gesturi, cuvinte, un fel de a fi.

,,Desfășurarea” apare în 1952 și este o replică dialectică, cu mult sub nivelul,, Moromeților”, la tema timpului răbdător. Ilie Barbu pare un moromețian de dată recentă. În fond, nuvela e, sub raport tipologic, o variantă a romanului. Sub același raport romanul o copleșește însă. Tipologic, ea e anulată de roman. Toate reacțiile moromețiene ale lui Ilie Barbu dintr-o anume fază a lui sunt retopite și înghițite de roman la un nivel artistic superior. Ilie Barbu este în literatura lui Marin Preda, primul erou activ.

Tema îndrăznelii va fi amplificată la proporții majore, sociale, în nuvela ,,Îndrăzneala”, unde multe pagini stau sub semnul Moromeților, adăugându-se însă o încordare surdă, plutind amenințătoare deasupra câmpului unde înfruntarea dintre cei doi e descrisă magistral. Evoluția lui Anton Modan merge spre îndrăzneala acțiunii. Nuvela toată este o demonstrație a fortificării eroului, a conștiinței de sine.

,,Romanele și nuvelele lui Marin Preda, prin particularitățile psihologice ale personajelor, viziunea lor proprie asupra vieții, limbajul atât de caracteristic, reconstituie o lume puternic impregnată de elemente esențiale specificului nostru național”.

De aceea surprinde, poate, faptul că autorul Moromeților se inspiră, în nuvela ,,Friguri”, dintr-un alt mediu și dintr-un spațiu geografic diferit de al nostru. Autorul s-a inspirat din lupta de eliberare dusă de patrioții din Vietnam și nu urmărește aspecte exterioare, decorative, ci probleme umane profunde, cruciale, care apar în conștiința eroilor.

Prin noblețea sufletească și omenia care-i caracterizează, eroii din nuvela Friguri se integrează universului artistic al lui Marin Preda. Cunoscător al psihologiei oamenilor din popor, autorul a descoperit în imensa lor simplitate o nebănuită măreție, care n-are însă în ea nimic spectaculos. Subiectul propriu-zis al nuvelei îl constituie, de fapt, relatarea vieții eroului în răstimpul în care el se străduiește să-și îndeplinească misiunea. Poveste vieții lui Nang e aparent simplă. Fiu al unor țărani nevoiași, el a avut “una din acele copilării care trebuie uitate, fiindcă altfel nu se poate suporta”. Rămas orfan la o vârstă fragedă, ajunge de timpuriu în armată, devenind un luptător devotat pentru independența națională. Misiunea pe care trebuie să o îndeplinească presupune abilitate și eforturi supraomenești. Obstacolele pe care trebuie să le înfrunte sunt nespus de grele. Nang rămâne o frumoasă figură de luptător patriot, un personaj de acțiune care îmbogățește galeria eroilor lui Marin Preda, în general mai închiși în ei, mai frământați. Ca structură psihologică, el nu e din spița medievală a lui Moromete, ci mai sigur din aceea a lui Ilie Barbu și Anton Modan, după momentul regăsirii conștiinței propriei demnități umane, când se desfășoară și se încălzesc.

Romanul ,,Risipitorii” a apărut în 1962 și reprezintă pentru Marin Preda trecerea de la stilul epic indirect la stilul epic direct, acela care dă posibilitatea autorului să-și exprime ideile fără a mai recurge la limbajul personajelor.

„Prozatorul știe mai mult decât eroii săi și, intervenind în dialogul cărții, devine el însuși un personaj și anume personajul cel mai bine plasat pentru a judeca pe celelalte și a da faptelor, la urmă, o viziune unitară, coerentă”. „Risipitorii” constituie, deci, în multe privințe, o carte de experiment și faptul că Marin Preda a dat trei versiuni arată că la dificultățile demersului s-au adăugat și o nemulțumire de ordin estetic față de soluțiile inițiale.

Așa cum se prezintă în forma definitivă, ,,Risipitorii” este romanul unei familii și, lucru nou la Marin Preda, romanul unui sentiment. El acoperă o mare arie socială și se întinde pe spațiul a două generații : părinții (Petre și Rodica Sterian, Toma Sterian) și copii (Constanța, Vale, Gabi, dr. Munteanu, Mimi Arvanitache). Materia romanului o constituie dramele copiilor și, analizându-le, talentul lui Marin Preda își regăsește forța lui reală.

Volumul al II-lea al ,,Moromeților” apare după mai bine de un deceniu de la apariția celui dintâi, în anul 1967. Acțiunea lui este grupată în jurul anului 1950. Moromete dinainte, devenit punct de referință literară, e mai viu, mai fascinant, de o mai înaltă spiritualitate decât cel de acum, mohorât, fără strălucire, ca un general trecut în rezervă. Romanul nu este cu totul detașat de primul, dar e scris altfel, cu altă tehnică epică și la altă vârstă spirituală. Între primul și al doilea volum, prozatorul a scris și altfel de literatură, a cunoscut alte forme epice, contactul lui cu proza occidentală nu a rămas fără consecințe pe plan epic. Și în volumul al II-lea, ,,Moromeții” rămâne romanul lui Ilie Moromete, deși cartea vizează o relație socială mai întinsă și chiar o epocă în totalitatea ei. Ce se impune însă și dă o impresie de neuitat e destinul bătrânului țăran, trecut prin multe, ieșit din zona de umbră în care o existență socială nemiloasă îl aruncase. În epoca de tranziție, Moromete dispare ca erou activ. Personajul are aici un destin mediocru iar evenimentele îl copleșesc. Când totul pare iremediabil pierdut și Moromete joacă farsa îmbolnăvirii, personajul capătă aura tragică pe care o pierduse. În momentul când Moromete se ridică din închipuita lui boală și pune mâna pe par pentru a face ordine în familie, el iese din zodia mediocră în care trăise până atunci și redevine eroul tragediei sale. În spatele replicilor formulate cu aceeași dezinvoltură, se simte că mulțumirea eroului nu mai e aceeași. Rolul lui de stăpân absolut, nu-i mai dau siguranța de înainte. Rolul lui de stăpân absolut în familie îi fusese retras, feciorii plecați la București nu se mai întorc, iar când tatăl, hotărât să refacă unitatea familiei, îi cheamă cu o nefirească duioșie, refuzul lor ia forme neașteptate. Catrina îl părăsește și ea, amenințând-ul cu pedepse biblice. Nici un copil nu-l mai ascultă și observațiile lui spirituale se întorc împotriva sa. Discuțiile dintre Moromete și fiul său capătă sensul unei confruntări între două moduri de a concepe viața, în ultimă instanță între două civilizații.

Eroul principal al volumului al doilea e Niculae Moromete. Ilie Moromete e prea puțin implicat, el fiind redus la un rol secundar de simplu spectator din afară a faptelor. Descrierea peripețiilor lui Niculae prilejuiește autorului nu numai o pagină vie de istorie, dar și o capodoperă de observație a psihologiei țărănești superioară într-un moment de mare încordare, de ezitare între acceptarea necesității și refuzul ei.

În ideea de monografie, vizând o atitudine proprie față de existență, în toate actele fundamentale ale vieții, Marin Preda se aproprie de Rebreanu, din direcția unei proze în care analiza psihologică e magistrală. Moromeții e și sub acest aspect opera unei elaborații exemplare.

Romanul ,,Marele singuratic” a apărut în 1972 și este o reluare dintr-o altă perspectivă a romanului Moromeții. Prin acesta, Marin Preda revine la romanescul tradițional cu o experiență nouă. Personajul principal este Niculae, fiul cel mic al lui Moromete. Cunoaștem din volumul al II-lea al romanului Moromeții istoria eșecului său politic și retragerea sa la o fermă din jurul capitalei. Istoria acestei retrageri este continuată în romanul Marele singuratic.

„Toate aceste reluări, reveniri, arată că Marin Preda vrea să ducă până la capăt istoria unei familii și că biografia personajelor sale nu este încheiată. Figura tatălui apare și în acest roman, deși, este limpede că romanul e acaparat de problemele fiului. Dar, întotdeauna când vine vorba de acest personaj, narațiunea capătă o vibrație nouă, celelalte personaje intrând în umbră”.

Autorul a imaginat în Marele singuratic un roman cu multiple sensuri simbolice, care comunică, cu o evidentă participare lirică, lucruri esențiale despre om, despre iubire, despre adevăr.

Marin Preda, prin toată opera sa, a cultivat o literatură inspirată din realitățile contemporane, abordând teme morale sau existențiale într-un stil epic de mare densitate, care a așezat proza românească pe terenul solid al observației psihologice.

Până la apariția „Delirului” nici un istoric nu a scris atât de mult despre generalul Ion Antonescu. De fapt romanul are o deschidere largă, descriind principalele evenimente din Europa în momente de grea cumpănă pentru bătrânul continent și anume cel de-al II-lea război mondial. Cartea nu se doreste a fi un document istoric, ci este o excepțională realizare artistică bazată pe creativitatea și intuiția scriitorului și, desigur, pe dovezi istorice incontestabile.

Când cititorii așteptau cu nerăbdare volumul II al „Delirului”, Marin Preda publică în 1977 romanul autobiografic „Viața ca o pradă”. „Chiar dacă are caracter autobiografic, Viața ca o pradă poate fi considerat un roman indirect. Este de fapt romanul scrierii unui roman, căci ampla confesiune este determinată de căutarea dramatică a unui subiect pentru o viitoare carte”.

„Cel mai iubit dintre pământeni” este ultimul roman scris de Marin Preda și reprezintă, fără îndoială, apogeul forței sale creatoare. Eugen Simion numește romanul „total”: „Nu roman – fluviu (…), nici roman – ciclic (…), ci roman total: romanul unui destin care asumă o istorie, romanul unei istorii care trăiește printr-un destin”.

Naratorul (eroul) își scrie, în închisoare, tot itinerarul vieții sale de până la arestarea și închiderea sa (pentru a doua oară), urmând ca în final să aflăm motivul arestării și verdictul judecătoresc. Victor Petrini (acesta este numele protagonistului) nu este altceva decât o „jucărie a sorții”, dar care nu se resemnează în fața loviturilor vieții, fiind ghidat în permanență de luciditate în gândire și credința izbăvirii sale prin iubire. „Marin Preda scrie, în esență, istoria unui sentiment (iubirea) și-i analizează degradarea progresivă până ce iubirea coboară aproape de abjecție. Destinele eroilor sunt luate de valul unei pasiuni obscure, demențiale și duse spre limita de jos a existenței lor (limita insuportabilului) luciditatea lor mărește forța pasiunii, dar n-o apără de suferințe și cădere”.

Cel mai iubit dintre pământeni” are o amplă construcție epică. Romanul poate fi considerat ca fiind unul de dragoste, dar în același timp și un roman politic, roman intelectual, roman de senzații și un roman de moravuri. Complexitatea problemelor dezbătute dar și maniera specifică de a le trata, au făcut ca ultima carte a lui Marin Preda să înregistreze un succes apreciabil.

Roman al „unei conștiințe”, al „unui erou care crede în puterea spiritului și în mitul fericirii prin dragoste”, „Cel mai iubit dintre pământeni” rămâne a fi și în continuare una dintre cele mai reușite realizări scriitoricești ale literaturii române.