Viata Politica Interbelica din Romania Reflectata In Romanele Lui Mircea Eliade Si Mihail Sebastian

În secolul al xx-lea, societatea europeană cunoaște o evoluție accelerată pe toate planurile, caracterizându-se prin realizări științifice remarcabile. Se înregistrează progrese culturale în învățămant, în domeniul artelor precum: sculptură, arhitectură, muzică, de asemenea, în gândire filozofică apar o serie de curente filozofice noi, precum existențialismul lui Jean-Paul Sartre sau Albert Camus. Când vorbim de perioada interbelică ne referim la intervalul de 21 de ani dintre cele două războaie mondiale (1918-1939). Această perioadă, pentru România a fost una zbuciumată, periodă în care în ciuda păcii aparente, conflictele erau în stare latentă.

Din perspectivă economică, societatea românească interbelică, cuprinde mai multe etape: prima etapă este cuprinsă între anii 1918-1922 și reprezintă intervalul de timp în care societatea se resimte după incheierea Primului Razboi Mondial, situația economică după razboi fiind una dificilă, se poate vorbi de o criză profundă. Urmează apoi o perioadă de reconstrucție și avânt economic, crescând producția industrială și agrară. O problemă cu care se confruntă societatea românească și nu numai , este criza eonomică din 1929-1933, care este una de ordin global. Marea criză a fost provocată de prabușirea Bursei din New York în Joia neagră – 24 octombrie 1929. Criza a cuprins întreaga economie și s-a manifestat prin inflație, șomaj, scăderea producției, scăderea drastică a nivelului de trai, nemulțumiri sociale. Partidul care guvernează în timpul anilor de criză este Partidul National Țărănesc. Urmează între anii 1934-1937 o nouă guvernare liberală care a însemnat dezvoltarea marelui capital. Anul 1938 reprezintă apogeul economic al perioadei interbelice.

Din punct de vedere politic observăm un pluralism politic, principala ideologie din perioada interbelică fiind Liberalismul, însă și-au facut loc în arena politică a țării noastre și alte ideologii. Liberalismul promovează libertatea individuală, ceea ce înseamnă statul de drept în care funcționeză separația puterilor în stat. În timpul guvernării liberale din 1922-1926 a existat o susținută activitate cu caracter legislativ, astfel în anul 1923 este adoptată Noua Constituție, Constituția Unificării, cea de-a doua în istoria României, prima fiind cea adoptată în anul 1866 dupa model belgian. Liberalii erau adepți ai politicii economice ,,prin noi înșine’’ ceea ce înseamnă dezvoltarea economiei pe baza capitalului autohton. Cele două partide politice care s-au aflat la guvernarea țarii în epoca interbelică au fost: Partidul Național Liberal, cel mai puternic partid politic, alternând la guvernare cu Partidul Național Țăranesc, mai slab cotat ca importanță.

PNL, cel mai influent partid era alcătuit din burghezi. Viața economică a Romaniei era condusă de familia Brătianu, astfel vorbim despre oligarhia financiară, alcătuită în jurul acestei familii. Printre conducătorii partidului până în anul 1930 îi enumerăm pe Ionel Brătianu, Vintilă Brătianu dar și I. G. Duca. Țara noastră datorează numeroase succese PNL mai ales în perioada 1922-1926, când partidul condus de Ionel Brătianu a reușit să răspundă și să găsească soluții pentru probleme dificile, legate de unificarea provinciilor din punct de vedere administrativ și legislativ, de asemenea refacerea economică și aplicarea reformelor se datorează aceluiași partid. Doctrina PNL era neoliberalismul, care admite necesitatea implicării statului pentru a regla mecanismele economice, fără afectarea principiilor economiilor de piață.

PNȚ a fost cel de-al doilea partid politic în perioada interbelică, apărut în anul 1926 prin fuziunea dintre Partidul Național Român din Transilvania condus de Iuliu Maniu și Partidul Țărănesc, înființat în 1918, avându-l drept conducător pe Ion Mihalache. Baza socială a partidului era asigurată de țărănime, intelectualitate dar și unii burghezi. PNȚ a avut o bază socială mult mai diversificată în comparație cu PNL, dar a guvernat mult mai puțin (1928-1931; 1932-1933). Deși liderii au fost cu o moralitate ireproșabilă, activitatea lor a dovedit clar lipsa unei experiențe politice. Ideologia partidului a fost țărănismul, având ca reprezentanți pe Constantin Stere, Gh. Zane și Virgil Madgearu și continuând ideile conservatoare.

Evoluția partidelor politice e consecința regimului politic democratic asigurat de Constituție, precum a și trecerii de la votul cenzitar la votul universal, fapte care au permis afirmarea în viața politică românească a unor ideologii dintre cele mai diverse inclusiv cele extremiste.

Partidele conservatoare dispar din viața politică deoarece cu prilejul alegerilor parlamentare, acestea nu au reușit să obțină niciun vot în Parlament.

1.1. Între extrema stângă și extrema dreaptă

Mișcarea socialistă a ieșit puternic divizată din razboi. Cu prilejul Congresului socialist din mai 1921 s-au evidențiat două orientări: socialiștii moderați, care îmbrățișează ideile socialiste orientale, și radicalii, care au evoluat către extrema stângă fiind adepții ideologiei marxiste. Ei constituie Partidul Comunist Român, care va funcționa ca o adevărată filială a Internaționalei a 3-a comunistă, înființată la Moscova în 1919 de Vladimir Ilici Lenin. Liderii, majoritari străini erau numiți direct de către Moscova , fără a se ține cont de prevederile statuale. Partidul Comunist Român se situează pe poziții antinaționale, promovând teza lui Buharin, conform căreia România era un stat multinațional, de aceea PCR milita pentru destrămare statului român. În 1924 acest partid va fi scos în afara legii ca urmare a politicii sale antiromânești.

Relațiile externe ale României cu URSS au fost tensionate, datorită confiscării tezaurului de către regimul bolșevic și nerecunoașterii unirii Basarabiei cu România. Sunt desfășurate tratate în vederea reluării relaților diplomatice încă din 1921, la Copenhaga și Varșovia, în 1924 la Viena și în 1932 la Riga. În 1934 aceste relații diplomatice sunt reluate.

Extrema dreaptă, teoretizată de Nae Ionescu, care susținea păstrarea specificului național, pe baza tradițiilor, el revendicându-și ideile din sămănătorismul lui Nicolae Iorga. promovează tradiționalismul. Între adepții acestuia se afla și Dan Bota, care iși expune ideile în lucrarea Țara analfabetă. Ideile au fost preluate de mișcarea legionară, care promovează un naționalism exagerat, intolerant și xenofob, subliniind caracterul religios pur și nealterat al spiritului creștin românesc ortodox .

Curentul de extremă dreaptă a jucat un rol mult mai important în viața politică decât mișcarea de stânga. Extrema dreaptă era reprezentată de gruparea politică numită Liga Apărării Național Creștină, condusă de A. C. Cuza, organizație a cărei ideologie era antisemitismul. Membrii săi militau pentru expulzarea evreilor din viața economică și culturală a țării. De asemenea, luptau intens pentru educația tineretului în spiritul naționalist și creștin. În 1927 se desprinde o grupare radicală denumită Legiunea Arhanghelului Mihail sub conducerea lui Corneliu Zelea Codreanu, cunoscută începând cu 1930 sub numele de Garda de Fier. Mișcarea legionară își are originea în șocul produs de război și de revoluția bolșevică și exprimă, încă din 1918-1919, dorința de revitalizare a speranței naționale, apărătoare și cuceritoare totodată. Unul dintre analiștii momentului, filozoful Nichifor Crainic evoca în cateva rânduri din Memoriile sale publicate în 1991, la București, portretul și prezența șefului mișcării, Corneliu Zelea Codreanu:

Preferințele mele se îndreptau spre legionari, iar eu îmi puneam speranța în ei, ca promotori ai noului spirit. Primul grup de intelectuali pe care l-am introdus în mișcare a fost grupul Axa: Vasile Marin, Alexandru Constant,Victor Ion Vojen și alții. Aceștia colaborau la ziarul Calendarul. Apoi au aderat mii de tineri intelectuali. Codreanu nu propune de fapt un program ci suscita un climat, o stare de spirit, animate de campanile de mobilizare. Patru virtuți îi caracterizează pe legionari: credința în Dumnezeu, credința în misiunea lor, comunicarea prin cântec, iubirea reciprocă. Obiectivul era crearea unei atmosfere, unui mediu moral în care va putea să se nască și să se hrănească omul modern. Misiunea propusă: eroul ieșit din scoala legionară va ști să eleboreze programe, să rezolve problema evreilor, să organizeze statul.

Legionarii au reușit, așadar să atragă de partea lor reprezentanți ai unor categorii sociale dintre cele mai diverse: studenți, burghezi, preoți, locuitori din mediul rural.

Democrația românească în perioada interbelică se va încheia în anul 1938, când regele Carol al II-lea instaurează un regim de autoritate monarhică – Dictatura Carlistă. Instaurarea dictaturii carliste a însemnat doar începutul unei vieți politice tumultoase, prin care a trecut țara noastră într-o perioadă scurtă, de doar un deceniu, marcând evenimentele istorice din această perioadă. Astfel în Romania între anii 1937- 1947, la conducere s-au perindat diferite personalități cu diferite idei, asadar putem vorbi despre: o democrație relativă, pana la sfarsitul anului 1937, regimul dictaturii carliste din februarie 1938 până în septembrie 194, statul național legionar din septembrie 1940 până în ianuarie 1941; Apoi putem vorbi despre puterea mareșalului Ion Antonescu – asociat cu legionarii – din ianuarie 1941 până în august 1944; scurta perioadă de democrație, care și aceasta avea destule limitări, din august 1944 până în februarie 1945. O personalitate care conduce România în perioada de după al doilea război mondial este Petru Groza, care guvernează din martie 1945 până la sfârșitul lunii decembrie 1947, iar la 30 decembrie 1947, odată cu proclamarea Republicii Populare Române, țara noastră intră deplin într-un sistem comunist. ,,Într-o perioadă de doar zece ani, o succesiune de șapte regimuri, acoperind întreg evantaiul politico-ideologic, de la extrema dreaptă la stângă și de la democrație la totalitarism.’’

1.2. Democrație versus Naționalism

Principalele dezbateri politice în România anilor treizeci sunt legate de existența a doua direcții: democrația și naționalismul. Unii politicieni, și nu numai, considerau că țara noastră, recent reîntregită nu e destul de democratică iar altii puneau pe primul plan nationalismul țării, în condițiile existenței în spatiul romanesc a numerosilor alogeni (evrei, magheari, rusi).

Dacă comparăm Romania interbelică cu cea din timpul regimului comunist, instaurat la putin timp dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, țara noastră pare mult mai democratică decat a fost in realitate. Este greu să decidem dacă Romania între cele doua razboaie mondiale este caracterizată de democratie sau nondemocratie, însa putem spune că apare o îmbinare între democrație și autoritarism. Astfel, votul universal introdus in anul 1918 era destinat numai barbatilor; Aplicarea acestui drept nu era tocmai democratică. Istoricul Lucian Boia vorbește în lucrarea sa Capcanele istoriei- Elita romaneasca intre 1930-1950, despre faptul că ,,până în 1937 toate guvernele chemate la putere au caștigat alegerile cu scoruri zdrobitoare’’ ceea ce spune mult despre presiunile de sus si despre educatia politică precara a celor de jos.

De asemenea, în cazul presei, deseori intervine cenzura, se ajungea chiar la perchezitii, arestari și confisacari de gazete, acestea fiind considerate un pericol pentru siguranța statului. Democrația socială era și mai putin avansată decat cea politica: ,,drumul era încă lung pentru ca democrația românească să semene ceva mai bine cu o democrație autentică’’

Elita romanească, politică si intelectuală era orientată spre dreapta iar populația minoritară era mai atrasă de stânga și de ce le-ar fi putut oferi orientarea către socialism. Comuniștii fuseseră scoși în afara legii, după cum am mai spus, la cativa ani după încheierea primului razboi mondial, pentru că propuneau autonomia ținuturilor considerate minoritare, inclusiv până la despartitrea de stat. Privind compoziția etnică a elitelor intelectuale și politice, cu cât avansăm spre stânga observăm că numarul minoritatilor crește. ,,O reconstituire statistică propune urmatoarea compoziție etnică a Partidului Comunist din Romania, în anul 1930: români 26%, unguri 22,7%, evrei 18,1%.’’ Observam, așadar că procentajul minoritatile din România era destul de crescut.

Pentru mulți intelectuali români ai anilor treizeci naționalismul era mai important decat democrația. Sentimentul românilor era că sunt dominati de straini, Transilvania era sub unguri, Bucovina sub austrieci, Basarabia sub rusi. În Țara Românească și în Moldova multa vreme guvernaseră grecii și o bună parte a aristocrației și burgheziei era de origine greacă sau amestecată cu elemente grescești. Spre deosebire de sate, orasele cuprindeau un numar destul de mare de străini.

La sate încă se pastrau valorile tradiționale românesti, aici erau adevarații romani iar strainilor nu le era permis să cumpere pămant, fapt ce duce la o creștere a minoritaților în mediul urban. Această situație crează frustrări. Potrivit recensămantului din 1930 ,,Minoritatile reprezentau 28, 1% din populatia totala , cu o pondere mai mare, pana destul de aproape de jumatate, în provinciile alipite in 1918: 42,4% în Transilvania propriu-zisă, 45,7%in Banat, 39,3% în Crișana-Maramureș, 43,8% in Basarabia, și peste jumatate, 55,5 în Bucovina.’’

Se ajunsese ca în orașele acestor provincii romanii sa fie minoritari in raport cu adevarata populatie minoritară, românii practic pierdeau teren; sârbii se consolidau în zona Banatului, ungurii in Transilvania, ucrainienii in Bucovina si Basarabia, evreii intr-o buna parte a tarii.

Având in vedere raportul români-străini (cei din interiorul tarii) Mircea Vulcănescu constata următorul lucru: ,,Cât umbli prin orașele romanești, prin toate straturile sociale, abia auzi două, trei vorbe romanești. În Muntenia auzi mai mult frantuzește, apoi nemțește și ungurește mai mult ori mai puțin stricat. În Ardeal, nemtește. În Basarabia și Bucovina, rusește și nemtește, tot stricat.’’

1.3. Problema evreilor în lume și în țara noastră

Trasarea noilor granițe in urma Primului război mondial a urmărit să existe un număr cât mai mic de minorități, însă delimitarea netă nu a fost posibilă, urmare a trecutului istoric. Integrarea minorităților a constituit o preocupare importantă, urmărindu-se deplina egalitate în drepturi cu populația majoritară.

În anul 1919, la Paris s-a semnat Tratatul minoritatilor, inclusiv de catre Romania, prin care acestora le erau asigurate drepturi legitime, precum folosirea limbii materne in invatamant , presa, practicarea libera a cultului religios, drepturi politice precum: dreptul de vot sau participarea partidelor minoritatilor la alegeri. Practic se asigura o deplina egalitate intre toti locuitorii indiferent de religie, origine etnica.

Cu toate acestea, minoritarii s-au considerat discriminati adresand memorii Societatii natiunilor, unde sesizau abuzuri si inegalitati. Este adevarat că in tările cu regimuri autoritare, precum Germania, aceste dicriminari si abuzuri au existat.

Evreii au suferit dintotdeauna și au fost persecutati, însa cel mai mare numar de evrei ucisi a fost atins în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în întreaga lume au fost nimiciti șase milioane de evrei sau o treime din toată populația evreiască.

Convingerile ideologice ale lui Adolf Hitler care au stat la baza nazismului, au avut un pronuntat caracter anti-democratic, ele vizand desfasurarea partidelor politice, instituirea cenzurii, eliminarea adversarilor politici, chiar si a opozantilor din propriul partid. A fost creată politia politică denumita Ghestapo și au fost inființatee primele lagare în care au fost internați detinuții politici.

Sunt luate masuri împotriva evreilor bazate pe conceptia necesitatii purificarii rasei ariene. Acestea erau indreptate impotriva evreilor, astfel in 1935 sunt date legile de la Nurnberg, prin care evreilor le erau retrase importante drepturi civile si politice. In data de 10 noiembrie 1938 in ,,Noaptea de cristal’’ trupe ale politiei politice au savarșit numeroase atrocități fata de evrei. Sunt invadate casele evreilor, oamenii sunt omorati prin lovire, peste treizeci de mii de evrei sunt dusi in lagare de concentrare, peste o mie de sinagogi sunt incendiate. Dupa declansarea celui de-al doilea razboi mondial, impotrvia populatiei evreiesti va fi aplicata soluția finală, Holocaustul. Acesta a luat 60% din populatia evreiasca din Europa, iar daca ne referim la intreaga lume putem vorbi de o treime din populatia evreiască. Practic se produce un geocid din partea statului, este distrusă o mare parte a poporul evreiesc. De-a lungul istoriei, evreii au fost exterminati in mai multe state inclusiv in Spania si Portugalia.

Nu putem vorbi despre democratie si nationalism in Romania Mare, fară a lua in calcul si problema evreiască. Evreii reprezentau 4% din populația tarii in perioada interbelica. Erau foarte numerosi in orasele din Basarabia: 26,8%, si din Moldova 23,1%.

În anii 30 numarul studentilor evrei era mult mai mare cel al profesorilor. Dat fiind faptul ca pana in Primul Razboi Mondial, putini evrei au beneficiat de cetatenie romana, le-a fost practic inchisa cariera, insa nici acum institutiile statului nu erau prea primitoare., de aceea evreii se axeaza pe profesiile liberale : medici, avocati, jurnalisti.

Unul din cei mai importanti jurnalisti evrei aceasta perioada este Mihail Sebastian. Asadar, evreii se integreaza printre romani, invata limba romana, scriitorii si jurnalistii se adresau publicului romanesc, iar unii chiar isi romanizeaza numele, aratand astfel ca doresc sa se integreze cat mai bine in societate. Însă, ,,actiunea lor era considerata de catre nationalisti, deghizata, insidioasa, pornind chiar din inima cetatii, se arata cu atat mai primejdioasa’’

Antisemiții și nu numai, erau de parere că evreii nu simțeau la fel ca romanii si nu se comportau la fel ca aceștia, oricat de mult ar fi dorit acest lucru. Chiar si Eugen Lovinescu, este fundamental rasist , dar in sens intelectual, nu ideologic, ,,vedea o deosebire sensibila de ,,rasa’’ chiar intre munteni si moldoveni, ce sa-i mai pretindem atunci cand vine vorba de evrei ? ’’

Si in Romania au avut loc evenimente ce au caracter antisemit, in special in Basarabia, care in perioada interbelica apartinea Romaniei Mari. Pana in anul 1938, cand a fost instaurată politica legionară, rasistă, relatiile dintre romani si evrei erau armonioase/pașnice, însa odata cu instaurarea la putere a legionalilor pe teritoriul Basarabiei au loc adevarate masacre, evreii sunt impuscati. In 1941 Politica antisemita ia amploare. Sunt arestati chiar si unii romani alaturi de evrei si sunt deportati peste Prut.

In Basarabia, reprezentantii acestei etnii au mai fost mascacrati in perioada 1903-1905 cand tara noastra era gubernie rusească. Insa, apogeul distrugerii natiunii evreiesti a fost atins insa in timpul celui de-al doilea razboi mondial.

Prezența evreiască este definită astfel de Codreanu: Numărul ridicat de evrei din țara noastră ridica o întreaga serie de probleme: problema pamântului românesc, problema orașelor, problema școlilor românești și a clasei conducătoare. In ultima analiză, atacul iudaic împotriva clasei românesti de mijloc conduce la moartea, la exterminarea poporului roman.

1.4. Criza dinastică, domnia lui Carol al II-lea și relația regelui cu oamenii de cultură

Criza dinastică se declanseaza in anul 1925, cand Carol, renuntă la calitatea de mostenitor al tronului si pleacă din tară la Paris, unde o intalnește pe Elena Lupescu , cea care ii va fi amanta și apoi soție si cea care ii marchează destinul lui Carol si nu numai al sau ci și al Romaniei.

La 4 ianuarie 1926, Parlamentul il proclamă drept succesor pe Mihai, fiul lui Carol. La moartea lui Ferdinand se constituie o regentă alcatuită din patriarhul Miron Cristea, Printul Nicolae si Gheorghe Buzdugan. Influentele liberalilor in perioada regentei 1927-1930, asupra institutiei monarhice, se accentueaza. Taranistii criticau, insă aceasta situatie si sustineau revenirea lui Carol in tară.La 8 iunie 1930, pe fondul crizei economice aparute, se produce Restauratia Carlista.

Regele Carol al II-lea a avut numeroase calități, dar si mari defecte de aceea a fost în acelasi timp admirat cat si denigrat. Imaginea sa a rămas una defavorabilă pentru posteritate, datorită domniei sale care s-a sfarșit tragic pentru tara noastră. Fiind inteligent și o persoana populară stabilește raporturi firesti cu oamenii, nefacand uz de prestigiul sau și adaptându-se oricăror situații.

Sociologul Henri Stahl ne relatează o întamplare în care regele se implică direct în problemele legate de viața culturală: ,, Îmi aduc aminte – spune el când lucram la Muzeul Satului, venea să vada cum merg lucrurile. Și ii spuneam atuncea: am vrea să ne întindem și în locul cutare, însa este aici un gard și Dobrovschi- primarul, nu ne da voie să-l dărâmăm. Vodă Carol a ridicat un picior, l-a pus pe gard și l-a trântit pe pământ: ,,să-i spui că eu l-am dărâmat!”.

Incurajarea culturii ramane singurul capitol fara umbre in cariera sa regala. Ajută creatorii atat material dar mai ales dându-le sentimentul ca reprezintă ,, ceva ” în societatea romnaneasca. Mircea Eliade consemneaza in „Memorii” , dupa spusele generalului Condiescu, „citise pare-se entuziasmat, Maitreyi”

Prin bunavoința generalului Condiescu, care era foarte apropiat de rege , scriitori ca Mircea Eliade , Mihail Sebastian, Tudor Arghezii au beneficiat de bunuri materiale din partea regelui, care aproba ca din fondurile oferite de Parlament Casei regale, să li se repartizeze acestora banii de care aveau nevoie. Mihail Sebastian, dupa moartea lui Condiescu din 1939, spune ca ,,ii datorez detule lucruri generalului- intre altele postul meu de la Fundatia pentru Literatura si Artă”

Se intemeiaza in 1933 Fundatia pentru Literatura si Artă ,,Regele Carol al II-lea” al cărei director va fi numit Alexandru Rosetti. Fundatia condusă de el a fost una înesemnată ce publică cărti fundamentale precum Istoria Romanilor de Constantin Giurescu, propria sa Istorie a limbii romane, Istoria literaturii romane a lui G. Calinescu. De asemenea, Fundatia, a scos ediții definitive ale unor scriitori incepând cu volumul de Versuri a lui Tudor Arghezi. Chiar si lui Nicolae Iorga care ii era adversar ii publica Oamenii care au fost si Sfaturi pr intunerec. Ultimul cuvant il avea regele, căruia i se comunica totul spre aprobare. Anual, Fundatia pentru Literatura si Arta , in numele regelui, acorda un premiu national de literatura, in valoare de 100 000 lei. Cei dintai premiati au fost Tudor Arghezi si George Bacovia.

O alta realizare in perioada interbelica o constituie Revista Fundatiilor Regale, infiintata in anul 1934.

Carol al II-lea sustine literatura lui Blaga, il lauda pe acesta cand e ales ca membru al Academiei. In Jurnalul sau, Victor Slavescu prezinta interventia regelui : ,, regele citeste un frumos discurs în care face elogiul lui Blaga: prin alegerea lui Blaga, regle recunoastea literatura tanara de dupa razboi, care , chiar cand are unele licente, are merite mari care trebuiesc recunoscute”

In plan politic,a beneficiat de intreaga putere, folosind-o cum a crezut de cuviința, rezultatul fiind dezastros- instaurarea dictaturii carliste – care reprezintă un regim de autoritate monarhica manifestat in perioada 1938- 1940. Este rezultatul actiunilor lui Carol, care înca de la inceputul domniei sale a încercat să se abată de la prerogativele constituționale și să guverneze ,, pe deasupra partidelor politice”. Acest regim autoritar s-a putut institui într-un context legat de criza enconomică dintre anii 1929-1933, instaurarea regimurilor dictatoriale, lipsa de incredere a electoratului in partidele politice.

Alegerile parlamentare din 1937 au aratat deruta electoratului- taranistii realizand un pact cu legionarii astfel ca niciun partid nu a reusit sa obtina prima electorala. In aceste conditii, regele l-a numit ca prim-ministru pe Octavian Goga, care n-a condus decat patruzeci si patru de zile. In februarie 1938, regele il numeste ca prim-ministru pe Miron Cristea. Măsurile adoptate de noul guvern au un caracter antidemocratic, se instituie starea de asediu și cenzură, sunt desființate partidele politice și inlocuite cu un singur partid, Frontul Renasterii Nationale, avandu-l ca lider pe Carol al II care isi va lua denumirea de Partidul Natiunii in anul 1940.

La 27 februarie 1938 e publicata noua Constitutie a Romaniei, prin care se consacra juridic noul regim politic. Aceasta conținea o serie de restricții privind exercitarea dreptului de vot, sporind in același timp rolul suveranului. Deși se pastrează principiul conform căruia puterea emană de la popor, regele era proclamat drept ,,capul statului”. Dreptul de vot era asigurat numai pentru cetățenii cu vârsta de peste treizeci de ani , știutori de carte. Se prevedea și dreptul la vot pentru femei.

Dictatura Carlistă a deschis calea instaurarii urmatoarelor dictaturi ce au urmat : Dictatura Antonesciană, Regimul totalitar comunist. Unele prevederi ale Constitutiei erau îndreptate împotriva legionarilor. Ulterior acetiunile regelui vor fi îndreptate împotriva lui Corneliu Zelea Codreanu, astfel liderul legionar va fi asasinat în noiembrie împreună cu alți lideri din ordinul regelui. Noul lider legionar Horia Sima va dispune la randul sau de măsuri de raspuns, astfel la 21 septembrie 1939, va fi asasinat de legionari primul ministru Armand Calinescu. Ulterior , avand în vedere situația pe plan extern și susținerea de către Germania Nazista a Garzii de Fier se poate vorbi de ,,reconcilierea cu miscarea legionară”.

In vara lui 1940 Horia Sima va deveni secretar de stat la Ministerul Culturii. Anul 1940 se caracterizeaza prin numeroasa pierderi teritoriale pentru tara noastra. Aceste cedari teritoriale au dus la prabușirea Regimului Carlist, regele fiind invinuit în bună măsură de aceste cedari și nevoit la 5-6 septembrie 1940 să abdice și să părăsească țara.

1.5. Evoluția economiei în perioada interbelică

Anul 1938 reprezintă apogeul economic al perioadei interbelice. Se manifesta o anumită discrepanță în ce privește viața de oraș, mai ales comparând periferia cu zonele centrale. Mediul rural rămâne unul conservator, depozitarul valorilor morale și elementelor de identitate morală.

În România se regăsesc fenomene similare cu cele din Europa. În perioada 1922-1928 se vorbește despre o guvernare liberală, ceea ce înseamnă o creștere economică.

În perioada 1928-1933 guvernează Partidul Național Tărănesc, care se suprapune peste anii crizei economice. Între anii 1934-1937 vorbim din nou despre o guvernare liberală care a însemnat dezvoltarea marelui capital, apar monopolurile și trusturile precum Malaxa, Auschnitt sau Mociorniță.

Istoricul Ioan Scurtu realizează un portret al societății române interbelice în care

subliniază rolul marilor industriași :

După urcarea lui Carol al II-lea pe tron, la 8 iunie 1930 și mai ales după ieșirea din criza economică din 1929-1933, statul s-a implicat masiv în sprijinirea marilor întreprinderi prin comenzi, credite și achiziționarea produselor fabricate. Între cei care au profitat cel mai mult de această politică s-au aflat Nicolae Malaxa și Max Auschnitt membri de bază ai camarilei regale. Malaxa și Auschnitt – și-au propus să-l cointereseze pe Carol, oferindu-i o consistentă sumă de bani. Operațiunea părea riscantă, deoarece predecesorii săi – Carol I și Ferdinand – erau renumiți prin corectitudinea și rigiditatea lor în probleme de afaceri, astfel că nimeni nu a îndrăznit să-i mituiască.Carol al II-lea nu numai că nu a refuzat cadoul, dar le-a mulțumit și chiar i-a decorat pentru rolul lor în dezvoltarea economiei naționale. Din acel moment, cadourile au devenit o practică, mai ales la zile aniversare, când Carol și Elena Lupescu primeau bijuterii, automobile, tablouri, documente istorice, cai de curse ,vile.

1.6. Societatea interbelica. Viața citadină interbelică

Nu putem vorbi despre societatea interbelică fară a menționa cafenelele literare. În Bucuresti, cafeneaua genereaza râsul, iar bârfa literară e inocentă atata timp cat nu conteaza eroii ci anecdota în sine.

Scriitorii iși construiesc un spatiu masculin , în care acestia se retrag, ascunși în spatele fumului gros de țigară. La cafeneaua Capsa, de exemplu femeile nu aveau acces, această cafenea fiind exclusiv pentru bărbați. Când Gerda Barbilian, merge sa-si caute soțul acolo, e nevoită să trimită un chelner pentru a sta de vorbă cu acesta.

Cafenelele literare au ocupat spațiul cultuґal încă dinaintea Primului Război Mondial. Scriitori și artiști se adunau in aceste cafenele și discutau despre literatuґă și artă sau lucrau la propriile creații pe o margine de masă, fără să se simtă deranjați de prezența celorlalți.

În epoca aceea, cafeneaua era astfel nu doar un spațiu de întâlnire a ideilor și a disputelor, ci și un biґou în care se lucra foarte serios. De exemplu, matematicianul și poetul Ion Baґbu venea zilnic la cafeneaua Capșa ca să lucґeze la un tratat de matematică. A rămas proverbial textul pe care l-a scris în condica de sugestii și reclamații a cafenelei, într-o zi când nu s-a simțit prea în largul lui:

Nu vin la cafenea nici să fac afaceґi, nici să stau de vorbă.Vin să-mi fac munca mea de matematician, caґe are, din păcate, nevoie de excitantul cafelei. Desigur, apa dulceagă și neagґă, ce se ascunde sub acest nume, nu face 200 de lei! Declar că această neґegulă aplicată mie, pentru care cafeneaua e un cabinet de lucru, înseamnă, pur și simplu, sabotaj.

Tudor Aґghezi scria de Capșa ca de un ,,parlament universal”. Cafeneaua era un teґitoґiu în care trebuia să demonstґezi că ești destul de inteligent ca să reziști. Ideile cele mai bune pentru creații sau scrieґea unor articole în ziarele cele mai de seamă ale vremii primeau mai întâi certificat de liberă treceґe din partea acelora care toceau lemnul de stejar al meselor de la Capșa: ,,Capșistul e un individ inteligent și primejdios și critica reală se face la Capșa, nu în presa literară. Dacă ești prost la Capșa, este imposibil – zice capșistul – să fii inteligent altundeva, măcar în scris’’.

Romania, ca stat recent unificat, dorea sa se afirme pe toate planurile, economic, social și politic si bineînțeles si pe plan cultural. Apar importante transformari; Arta romnească a fost ridicată pe noi culmi de Constantin Brâncuși –unul dintre cei mai maгi sculptori ai tuturor timpurilor.,,Deschizator de noi drumuri în aгta, Brancuși a urmărit esentializarea foгmelor si concentrarea maxima a expгesiei.

Bucureștiul devine în perioada dintre cele doua razboaie „Micul Paris”. Interbelicii stau surâzatori la cafenea, la mesele scoase pe trotuar, privind la trecatorii iesiti la plimbare. Nu făceau altceva decat să meargă la teatru, la bazinul cu valuri din Lido, să evadeze la Balcic si la Sinaia, la Paris si la Londra, cu vaporul sau cu avionul , dincolo de ocean. Casele sunt tot mai confortabile, au radio si carti frantuzesti, au magazine cu marfa adusa direct de la marile firme din Paris, au cinematografe cu aer conditionat. Sunt fericiti, inteligenti, capabili de constructii in toate planurile si la toate nivelurile, case si romane, obiecte vestimentare si coafuri, filme si transport in comun.

Camil Petrescu e genial, e filozof, se intereseaza de toate noutatile, ii incurajeaza pe tineri, el insusi fiind vesnic tanar. Arghezi e un talent iesit din comun si nu scrie un rand fara sa se raporteze la o instanta superioara. Sadoveanu e prolific, el insusi scrie cat altii zece si o face bine. Lovinescu e occidental ,, de la soneria de la inrtrare pana la scaunul de pe care vegheaza lecturile de la Sburatorul, e cel mai civilizat om din Bucuresti”.

Tinerii sunt o generatie puternica, deșteaptă, activă, vitală, dau tot ce pot , scot maximum din viața lor. Femeile au pentru prima dată independență, ele sunt elegante, fermecatoare, și iși fac simțită prezența în lumea bărbatilor, iar numele lor apar pe coperțile cărtilor scrise de bărbați.

Preocupările pentru modă devin frecvente, atât din dorința de frumos cât și din cea a etalării statutului social, preocuparea aceasta pentru modă o întalnim chiar in Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, viata mondenă căpătând pentru Ela importanța primordială. Noile ei preocupari se îndreapta spre lux și cumparaturi, înnoieste mobilele și incearcă sa-i schimbe chiar și lui Stefan Gheorghidiu hainele și accesoriile, să-l facă sa-i placă eleganța. Ela, stanjenita de ținuta neingrijita a sotului, îl convinge să-și comande camăși și costume noi, diferența dintre el și snobii care frecventau aceleași cercuri fiind evidentă.

Viata politica e democratica, Constitutia din 1923 e bine gandita si respectata,, de la mahala pana la Palat e totul bun si frumos”. Titulescu e un diplomat admirat in toata lumea, Maniu, Averescu si Mihalache sunt cinstiti, Iorga e o personalitate politica de prim rang, familia regala e iubita, Carol al II-lea se ocupa de viata culturala si infiinteaza fundatii. Bancherii si industriasii isi investesc banii in opere filantropice. Acestea sunt evenimentele pozitive de la inceputul perioadei interbelice, insa „ exista in ochii viitorului si cealalta perspectiva”

Nu trebuie sa uitam ca Bucurestiul este un oras balcanic, cu oameni care sunt lenesi

și incapabili de lucruri grandioase. In timp ce burghezul isi petrece timpul la cafenea, muncitorul e amenintat de somaj si saracie. Exista o dicrepanță mare intre clasele sociale.

1.7. Principalele directii in literatura perioadei interbelice

In perioada interbelică, literatura a atins performanțe cu adevarat excepționale, datorită unor scriitori precum: Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia. Critica si istoria literară au fost dominate, la inceputul acestei perioade, de Garabet Ibraileanu, apoi de Eugen Lovinescu și George Călinescu- autorul lucrării Istoria literaturii romane de la origini pană în prezent (1941).

Evenimentele care au loc in perioada interbelică si in special perioada anilor de război influentează modul de abordare a literaturii.

Odată cu războiul, România a intrat în modernitate. Această modernitate s-ar traduce printr-o eliberare.Miza nu mai este reprezentată de tema singurătații sau a nerecunoașterii membrilor elitelor, subiect dezvoltat înca din 1840 de Alecsandri care se plângea de îngustimea de spirit a Iașilor, sau pe la 1880, de către Macedonski, care era foarte revoltat că s-a născut pe malurile Dâmboviței și nu pe cele ale Senei.

Anul 1919 s-a eliberat de conformism, a eliberat scriitura și a lansat talentele într-o nouă provocare: aceea a esteticii împotriva non-sensului. Marii romancieri ai anilor ’20 se confruntă cu aceasta invazie a experienței și amintirea războiului. Exista trei texte majore care jalonează această perioadă: Padurea spanzuratilor, de Liviu Rebreanu (1922), “Întunecare”, de Cezar Petrescu(1927), Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi de Camil Petrescu (1930).

Intre cele două războaie mondiale au existat două direcții principale în literatura română: literatura modernistă si literatura inspirata de traditie.

Traditionalismul in sens larg, a fost o orientare culturală si literară al cărei nume este derivat din cuvantul ,,traditie’’. Adeptii acestei orientari si-au exprimat atașamentul fata de obiceiurile, datinile, credinta stamosească si universal rural. In esenta, estetica traditionalismului cuprinde urmatoarele norme: conservarea valorilor folclorice, orientarea spre miturile autohtone, spre ritualurile si credintele stravechi, ortodoxismul este considerat o dimensiune a spiritului romanesc, in consecinta, literatura se umple cu imagini ale lui Iisus sau ale ingerilor ori cu motive biblice. Sursa de inspiratie este spatial rural, tehnica prozodică este traditionalistă. Atmosfera patriarhală, relatia cu stamoșii si prozodia clasica sunt tot marci ale traditionalismului.

O notabilă incercare de conservare a valorilor traditiei romanesti se regaseste in activitatea poporanismului si samanatorismului, care s-au manifestat pregnant in primele doua decenii ale secolului al XX-lea si a caror reactie a avut si un aspect negativ deoarece au respins cu fermitate orice tendinta de modernizare a literaturii ntionale.

,,Samanatorul’’ este o revista de cultură si literatură ce apare in Bucuresti la inceputul secolului trecut. Dintre personalitatile care conduc aceasta revista ii putem enumera pe: Alexandru Vlahuta ,George Cosbuc, Nicolae Iorga si nu in ultimul rand pe A.C.Popovici.

Prin preluarea conducerii Semănătorului a lui Nicolae Iorga, autoritatea revistei creste considerabil si tot acum revista isi schimba numele devenind Sămănatorul. Samanatoristii considerau influentele din exterior periculoase pentru cultura noastră si că amenintau practic nationalismul tarii. Din punct de vedere politic, semanatorismul exprima ideile Conservatorismului. Prin prisma ideologiei semanatorismului e vazuta alianta dintre taranime si boierime impotriva elementului capitalist invadant.

Semanatoristii respingeau urbanizarea si industrializarea si erau de parere ca acestea altereaza raporturile omului cu natura si cu semenii sai. Semanatoristii considerau literatura un mijloc de educatie si chiar un mijloc de lupta si din acest motiv ,erau de parere ca aceasta trebuie sa fie accesibila oamenilor de rand, clasei taranesti si trebuie sa fie facuta pe intelesul lor, in alte cuvinte sa fie una accesibila oamenilor de rand, ignorand uneori valoarea estetica.

O a doua manifestare a traditionalismului are loc in perioada interbelica prin gruparea constituita in jurul revistei Gandirea al carui ideolog este Nichifor Crainic.

Grupare va prelua o bună parte dintre ideile înaintașilor de la critica maioresciană a formelor fără fond, la militantismul în favoarea sufletului național, dar dezvoltate pe o bază spiritualist-ortodoxistă. Tradiționalismul interbelic are ca trăsături: cultivarea valorilor naționale; sensibilitatea la valori etice; teme preferate: trecutul, lumea rurală, țăranul, determinarea religioasă specifică( ortodoxismul), mitologia.

Tradiționalismul nu e, în contextul literaturii române interbelice sinonim cu tradiția. Sunt doi termeni complet diferiți, ce trebuie tratați ca atare. Tradiționalismul implică o anumită raportare la tradiție, o atitudine de valorificare a tradiției.

Intoarcerea la sat, peisajul rural, ortodoxismul reprezinta cadre prielnice pentru traditionalisti ce ii ajuta sa creeze si sa priveasca cu claritate viata spirituala si totodata sa-si regaseasca autenticitatea si reintoarcerea la stabilitatea pierduta a fiintei neamului.

Tradiționalismul poate fi privit așadar, în perfectă opoziție cu modernismul. Dacă acesta din urmă se situează pe pozițiile unei deschideri spre valorile occidentale, se pronunța pentru sincronizarea literaturii române cu cea apuseană, tradiționalismul adoptă o atitudine contrarie, de închidere, de izolare.

În Sensul tradiției, din 1929, Nichifor Crainic sintetizează principiile tradiționalismului românesc de esență gândiristă:

Cum noi ne aflăm geogragic, în Orient și cum, prin religiunea ortodoxă deținem adevărul luminii răsăritene, orientarea noastră nu poate fi decât spre Orient, adică spre noi înșine, spre ceea ce suntem prin moștenirea de care ne-am învrednicit. Moștenim un pământ răsăritean, moștenim părinți creștini-soarta noastră se cuprinde în aceste date geo-antropologice. O cultură proprie nu se poate dezvolta organic decât în aceste condiții ale duhului nostru. Occidentalizarea  înseamnă  negarea orientalismului nostru; nihilismul europenizat  înseamnă  negarea  posibilităților noastre creatoare. Ceea ce înseamnă  negarea principal a unei culturi  românești, negația unui destin propriu românesc și aceptarea unui destin de popor născut mort.

Nichifor Crainic ne îndeamnă la păstrarea tradiției autentice moștenite și totodată la îndepărtarea de Occident din cauza poziționării noastre geografice și spirituale în Orient. Tradiția poporului român  se identifică, în primul rând,  prin scoaterea în relief a tuturor surselor pitorești, morale  și etince ale obiceiurilor noastre folclorire, dar și prin năzuința  de a readuce la viață timpul istoric scurs. Mitul istoriei naționale este unul dintre miturile cele mai durabile ale tradiționalismului de la noi.

Tradiționalismul nu se mai identifică cu sămănătorismul sau cu poporanismul. Deși tradiționaliștii își însușesc teme din lumea satului sau cu tendință religioasă, ei au spre deosebire de sămănătoriști și poporaniști, o fereastră deschisă spre schimbarea la nivel formal pe care noile curente o impun. Nicolae Manolescu constată în Metamorfozele poeziei: ,,tradiționalismul nu e convertirea sămănătorismului: tradiționalismul e un stil, o formulă inventată de poeți moderni, ieșiți adesea din școala simbolismului. El reprezintă, înlăuntrul poeziei moderne, una din tendințele acesteia, tendința de autoconservare, ce se opune evoluției prea rapide, în alte direcții, a poeziei moderne”.

Asistăm însă la fenomenul așa-zisei „întoarceri la natură”. Majoritatea celor ce trăiesc la oraș, posedă un spațiu ce îl numesc ,,la țară”. Plictisiți și tulburați de zgomotul și sufocarea spațiului citadin, orășeanul simte nevoia către un refugiu, evadând în liniștea satului. Satul ne reprezintă pe fiecare dintre noi iar elementele din jurul satului sunt elementele ce ne definesc identitatea naționala ca popor. Pentru a ne valoriza și a ne prețui pe noi ca indivizi ai satului, trebuie mai întâi de toate, să valorificăm și să respectăm elementele ce țin de zestrea noastră populară. ,,Numai așa se explică orizonturile vaste ale creației populare în poezie, în artă, în credință, acea trăire care participă la totul, siguranța fără greș a creației, belșugul de subînțelesuri și de nuanțe, implicațiile de infinită rezonanță și însăși spontaneitatea neistovită.

Dupa Primul Razboi Mondial apare o deschidere catre modernitate,datorita dorintei de afirmare nu doar pe plan social, politic sau economic, astfel Romania, stat nou unificat incerca sa-si castige locul printre celelalte tari europene.

Exista o grupare culturala formata in jurul revistei si cenaclului literar ,,Sburatorul’’ , care il avea in frunte pe Eugen Lovinescu, care susținea că literatura română trebuie se sincronizeze, ,,sa arda etapele’’ cu ajutorul imitatiei ,cu literatura europeană,.

Conceptul de ,,modernism’’ creat si impus de Lovinescu, este suficient de larg pentru a primi si proza realista a lui Rebreanu si epica de analiza psihologica a Hortensiei Papadat-Bengescu. Rolul pe care l-a avut in evolutia literaturii romane in perioada interbelica, il egaleaza ca importanta, pe cel al junimistului din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, Titu Maiorescu.

Nu toți „moderniștii” se inspiră din mediul urban: Liviu Rebreanu își plasează majoritatea romanelor, printre care și mult-apreciatul Ion, în cadrul satului. Este, totuși, modernist, pentru că viziunea lui asupra satului diferă față de a tradiționaliștilor, La Rebreanu, satul nu mai e spațiul românismului autentic, ci spatiul asuprit pe nedrept de ocupația străină, ca la Goga.

,,La noi sunt codri verzi de brad

Si campuri de matsa

La noi atatia fluturi sunt,

Si-atata jale-n casa

Privighetori din alte tari

Vin doina sa ne-asculte

La noi sunt cantece si flori

Si lacrimi multe, multe …’’(O.Goga La noi )

Satul lui Rebreanu e înfățișat realist, ca spațiu al unor destine omenești individualizate, influențate din punct de vedere economic, etic, religios și ca un cadru în care sunt urmărite transformările psihice ale personajelor, asa cum putem observa in romanul ,,Padurea spanzuratilor’’ sau in ,,Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi’’.

În general, istoria critică vorbește despre modernism ca fiind un curent literar impus în arta și literatura primei jumătăți a secolului al XX-lea. Prin modernism înțelegem îndepărtare de tradiție prin apropiere de inovație. Astfel, modernismul înglobează o serie de curente artistice noi, cum ar fi: simbolismul, expresionismul, dadaismul și avangardismul etc. Eugen Lovinescu afirmă în Istoria literaturii române contemporane:

,,Civilizația noastră actuală s-a format prin importație integrală, fără refacerea treptelor de evoluție ale civilizației popoarelor dezvoltate pe cale de creștere organică. Se poate spune că la popoarele tinere imitația este prima formă a originalității. Nimeni nu recomandă, firește, principial, imitația. Prin interdependența materială și morală a vieții moderne ea există însă ca fenomen incontestabil. Dacă ar rămâne sub forma ei brută, imitația n-ar fi un element de progres[…] . Numărul invențiilor sau al ideilor originale al fiecărui popor în parte fiind foarte limitat, originalitatea oricărei civilizații stă mai mult în capacitatea de adaptare și prelucrare, decât în elaborație proprie -și aceasta mai ales la popoarele tinere.”

Teoriile lui Lovinescu susțin existența unui spirit al veacului, care conving în general, sincronizarea culturilor europene, prin grăbirea transferului de valori. Teoria imitației și principiul sincronismului, temeliile modernismului lovinescian, se regăsesc în următoarele lucrări de doctrină: Istoria civilizației române moderne și Istoria literaturii române contemporane. Potrivit principiului sincronismului, trebuie să existe unele transferuri tematice și estetice care să înlăture literatura română de tradiționalismul sămănătorist și gândirist și să o înregistreze în modernism.

Transferurile privesc trecerea de la tematica dominant rurală la una de inspirație citadină, evoluția de la epic la liric, subiectivismul, intelectualizarea emoției. Titu Maiorescu nu agreează acest model al ,,viciului” pe care noi l-am impus în epocă, prin obiceiul de a împrumuta specificul formelor culturii apusene fără o cel puțin o adaptare la condițiile noastre de viață și la specificul nostru etnic astfel, el afirmă:

s-au imitat și s-au falsificat toate formele civilizatiunii moderne. Înainte de a avea partid politic, care să simtă trebuința unui organ, și public iubitor de știință, care să aibă nevoie de lectură, noi am fundat jurnale politice și reviste literare și am falsificat și disprețuit jurnalistica. Înainte de a avea învățători sătești, am făcut școli prin sate, și înainte a avea profesori capabili, am deschis gimnazii și universități și am falsificat instrucțiunea publică. Înainte a a vea o cultură crescută peste marginile școalelor, am făcut atenee române și asociațiuni de cultură și am deprițiat spiritul de societăți literare.Înainte de a avea o umbră măcar de activitate științifică originală, am făcut Societatea Academică Română cu secțiunea Filologică, cu secțiunea istorico-archeologică și cu secțiunea științelor naturale , și am falsificat ideea academiei. Înainte de a avea artiști trebuincioși, am făcutconservatorul de muzică; înainte de a avea un singur pictor de valoare, am făcut școala de bele-arte; înainte de a avea o singură piesă dramatică de merit, am fundat teatrul național […] . În aparență, după statistica formelor din afară , românii posed astăzi aproape întreaga civilizație occidentală.

Multe publicații, aderente sau nu la principiile estetice ale Sburătorului în ale căror pagini public numeroși scriitori ai vremii, promovează orientarea modernistă.

Pe lângă propunerile lui E. Lovinescu, în noua poezie se observă: suprimarea speciilor lirice stabilite (meditație,elegie,idilă), în schimbul cărora apar noi forme poetice (,,inscripție”, ,,creion”, ,,psalm” etc.), conceperea volumului de versuri ca un întreg, prefațat de cele mai multe ori de o artă poetică, folosirea unui vocabular insolit (combinarea de termeni argotici, colocviali,abstracți etc.),dispariția rigorilor prozodice (versul liber,alternanța majusculă/ minusculă la început de vers).

1.8. Romanul românesc interbelic

Ceea ce caracterizează literatura româna în perioada /in epoca interbelica este orientarea catre roman. Romanul românesc se diversifica, apar acum: romanul realist de tip fresca socială. In aceasta categorie intra romanele lui Liviu Rebreanu: Ion, Rascoala, romanele lui Sadoveanu, Cezar Petrescu. Aceste romane au o tema rurala.

De asemenea, apar romane care reflecta noile aspecte ale societatii capitaliste precum romanul lui Gib Mihaiescu: Rusoaica. Nu putem sa nu menționăm romanele de analiza psihologică precum: Pădurea spânzuraților, Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de război. Tot in aceasta perioadă vorbim despre aparitia romanului nou, romanul experientei. Acest tip de roman este ilustrat de prozatori ca Mircea Eliade, Anton Holban, Mihail Sebastian, Max Blecher. Romancierii deceniului al IV-lea prornesc de la alte modele decat predecesorii lor. Ei sunt familiarizati cu lumea romanelor lui Andre Gide, Giovanni Papini si Aldous Huxley.

In concluzie putem afirma ca romanul românesc interbelic cunoaște atât dezvoltarea exemplară a formulei realiste traditionale prin Rebreanu si Sadoveanu , cat și explozia unor noi formule epice prin care se sincronizeazaa cu literatura straină. Coexistenta noului cu vechiul e o trăsătură distinctivă a romanului românesc pe care o vom gasi si in epoca contemporană.

Capitolul II

Huliganii –Mircea Eliade

2.1. Personalitatea lui Mircea Eliade și influența lui în cultură

Anul 1907 este anul în care Eliade se naște în București, locul care devine orașul multor scrieri ale lui Eliade. Deși primele amintiri ale copilariei sunt legate de Râmnicu Sărat, Eliade revine în București în 1914. Elev al Liceului Spiru Haret, Eliade este mediocru, fiind dezinteresat de unele materii, rămanând chiar corigent, însa toate acestea nu au reprezentat o piedica în implinirea destinului său. ,,A citit mult, fară odihnă, de la șase la saptezeci și noua de ani’’. Mircea Eliade devine personalitatea culturii române cea mai cunoscută și apreciată în întreaga lume. El este, deopotrivă, un spirit românesc, cât și un spirit universal. Ionel Jianu îi face portretul lui Eliade: ,,Mircea Eliade ne fascina prin curiozitatea sa intelectuală, prin puterea sa de muncă, prin vastitatea cunoștințelor și prin intensitatea trăirii. Miop, scund, cu parul roscat, cu privirea ascunsă în dosul ochelarilor, cu hainele ponosite, nu era arătos. Dar simțeai în el o flacară vie. Trăia la o înaltă tensiune. Vorbea și lucra cu fervoare. Știa să ne dezvăluie o nouă dimensiune a lumii. Era un spirit viu, un om viu”.

Ajuns student la Facultatea de Litere si Filosofie în primul an îl are ca profesor pe Nae Ionescu, pe care Eliade îl admira nespus.,, Simțeai că tot ce spune Nae Ionescu nu se gasea în nicio carte. Era ceva nou, proaspăt gandit și organizat acolo, în fata ta , pe catedră. Era o gandire pesonală și , dacă te interesa acest fel de gândire, știai că nu o puteai întalni altundeva, că trebuie să vii aici să o primești de la un izvor’’. In 1926, Eliade va incepe să colaboreze la ziarul Cuvantul, unde va fi angajat redactor de Pamfil Seicariu. La acest ziar scria si Nae Ionescu, personalitate care îi va influența intr-o bună măsură viata.

Eliade a scris foarte multe opere, contribuind la îmbogatirea literaturii interbelice și nu numai, Eliade scriind și în perioada exilului. Primul roman scris este Romanul adolescentului miop, roman autobiografic. Poate cel mai cunoscut roman al lui este Maitryi, scris in 1933, un roman experimental și exotic în același timp, scris pe baza jurnalului său de călătorie din India. În 1934 scrie primul roman din ciclul ,, Întoarecerea din rai”. Anul urmator s cea de-a doua carte numită Huliganii este finalizată. În 1936 scrie romanul fantastic, Domnișoara Cristina. Tot acum, Eliade este acuzat de pornografie și este exclus din învătământ. În 1938, scrie si romanul Nuntă în cer . Acestea sunt romanele pe care le publică Eliade în perioada interbelică. Pe lângă aceste romane, Eliade scrie și eseuri: în 1932 apare volumul Solilocvii, în 1939 apare un alt volum de eseuri Fragmentarium.

Pe langă romane și eseuri, Eliade scrie și nuvele Pe strada Mântuleasa, în 1968, La țigănci în 1969. În 1981, la București apar nuvelele: Șanturile, Ivan, Uniforme de general, În curte la Dionis si Tinerete fară bătranete. În anul 1940, pleacă ca atașat cultural la Londra. În anul următor devine consilier cultural la Lisabona. Eliade nu poate să se întoarcă în țară, întrucât aceasta era ocupată de sovietici, de aceea in 1945 ajunge la Paris. În primul an situația lui financiară este extrem de precară, însa mai tarziu tine cursuri la Sorbona. Anii următori sunt prolifici pentru autor : în 1948 îi apare Techniques du Yoga, în 1949 publică Tratat de istorie a religiilor,. La un an după ce se casătorește cu Christinel Cotescu, cea de-a doua soție, e publicată lucrarea Le Chamanisme et les techniques archaiques de l’extase. In 1957 ajunge la Chicago, ca profesor, unde va rămâne pană la moarte. În 1966 Eliade este ales membru al Academiei Americane de arte si stiinte, și tot acum devine Doctor Honoris Causa al Universitătii Yale, același titlu îl primește la Sorbona zece ani mai târziu. Așadar ,Mircea Eliade a fost istoric al religiilor, profesor universitar în America, prozator, într-un cuvant s-a dovedit a fi o mare personalitate a culturii române și universale.

2.2. Contextul politic al anilor 30. Poziția lui Eliade față de politică și Garda de Fier

2.2.1. Omul nou și revoluția

În România dar și în Europa anilor treizeci se discută mult despre revoluție. Nu doar comuniștii , ci și grupurile de dreapta visau la o revoluție ce va aduce un om nou și o lume nouă. Eliade nu are încredere în nicio revoluție care pornește dintr-o teorie politică, fiind de părere că adevărata revoluție provine dintr-o furie biologică împotriva minciunii, a nedreptatii, a ipocriziei, dintr-o sete pagână pentru o altă lume. În 1934 el scrie că se săturase de toate discuțiile despre revoluție și noua epocă: ,,Cred că nu e tânăr conștient din aceasta țară căruia să nu i se fi acrit de atat Karl Marx, de atâta Mussolini, de atâta comunism și nu mai știu eu ce”.

Totusi, Eliade afirmă într-un articol din decembrie 1935 că adevărata revoluție este revoluția sufletului și privește o experiență interioară iar modelul și sursa revoluției adevărate este dată de creștinism.

O miscare mesianică nu poate începe și nu se poate justifica decât printr-o puternică efervescentă spirituală. A crea sau a regăsi, a instaura sau a restaura misiunea istorică a unui popor – este un act de înalt ordin spiritual , la care pot participa direct numai acei oameni care sunt convinsi de falsitatea formulei : politique d’ abord.

Chiar dacă scopul este o restructurare a vieții politice sau civile a națiunii , punctul de plecare trebuie să fie o transormare spirituală a oamenilor. Fară a-l menționa după nume pe Codreanu, șeful legiunii, Eliade se referă la el pentru prima dată în acest articol. ,,Un conducator politic al tinerimii spunea că scopul misiunii sale este de a impăca Romania cu Dumnezeu, iată o formulă care nu face apel nici la lupta de clasă, nici la interesele politice, nici la instinctul economic, nici la insticnctul bestiei din om. ”

Eliade nu îl cunoștea foarte bine pe Codreanu, probabil îl întâlnise prin intermediul lui Nae Ionescu. Credințele lui coincideau în anumite puncte cu cele ale liderului legionar, însă nu a împărtășit antisemitismul Garzii de fier. Deși nu a fost niciodată membru al Garzii, Eliade a fost asociat cu aceasta datorită prieteniei cu Nae Ionescu. Abia în 1936, când se convinge că pretențiile Legiunii nu erau politice, ci Garda de fier dorea regenerarea natiunii, Eliade începe să acorde sprijin moral.

2.2.2 Comunism și Fascism in viziunea lui Eliade

Marele istoric al religiilor se opune ca intelectualitatea să participe la viața politică, considerând că intelectualii ar trebui să rămână în afara politicii, pentru că gândirea lor este întotdeauna în avans față de cea a politicienilor obișnuiți. Eliade se opune, totuși ideologiilor politice precum: marxismul, fascismul sau liberalismul acest fapt datorându-se concepței sale conform căreia aceste chestiuni străine României sunt împrumutate și nu s-ar potrivi cu specificul cultural al țarii noastre. ,,Cum putem imita noi hitlerismul care persecută cresșinismul sau creștinatatea care incendiază catedrale? Huligani și barbari sunt și comuniștii incendiatori de biserici ca și fasciștii prigonitori ai evreilor.’’

Într-un alt articol, din 1934 Eliade admite că orice român care iși amintește de moștenirea lui de omenie nu e atras nici de stânga , nici de dreapta și că pentru acesta exista numai drumul înainte. Cu toate că în aceste articole reclamă fascismul și hitlerismul, presa de stânga îl consideră un susținător al fascismului.

2.2.3. Legătura lui Eliade cu Legiunea

În Memorii, Mircea Eliade menționează un atac din partea lui Belu Silber, cu care avea o prietenie înainte de a scrie un articol în care il acuză de fascism. Scopul acestui articol era să demonstreze că toti membrii tinerei generații ,,fiind feciorii lui Nae Ionescu , erau fascisti si gardiști ’’deși ei negau acest lucru.

Pentru Silber, orice apel la tradiția natională, la religie sau spirit e dovada de fascism. Chiar mai simplu , dacă cinva nu era pentru comunism, era clar împotriva lui și astfel era considerat fascist..De asemenea, incercand sa-si explice parerea spune despre Eliade că oricum , ,,adorandu-l pe Nae Ionescu, gardistul , e suficient pentru a arata incotro se îndreaptă simpatiile sale’’.

Tot Silber vede în admirația lui Eliade pentru Papini ,,premergatorul urletului fascist “incriminatoare și presupune că vechea procupare a lui Eliade pentru virilitate vine de la Nietzsche, îndragit de hitleriști. Ca și Silber, Miron Paraschivescu era de părere că toate manifestarile spiritului nu sunt altceva decat drumuri care duc catre un singur obiectiv: fascismul. Fară indoială Eliade s-a opus fascismului cât și a comunismului în acea perioadă 1933-1934. Îi dezvăluie în 1978, lui Culianu faptul că simpatia lui pentru Legiune a fost indirectă , prin Nae Ionescu.,, Simpatia mea fata de Legiune n-a avut nicio influentă în gandirea și scrierile mele”.

În timpul exilului din Franța, în timp ce în România se afla sub regim comunist , Eliade scrie un articol numit I-a mancat capul politica, în care blamează generația sa și implicit pe sine pentru faptul că nu s-au implicat în viața politică. E convins că dacă nu ar fi lăsat locul liber oportuniștilor și mediocrilor situația politică a Romaniei ar fi fost diferită. În același articol îi îndeamnă pe conaționalii săi din exil să ,,studiem marxism-leninismul, încat să fim în stare să argumentăm împotriva lui cu adepții săi, trebuie să învătam istoria partidelor politice europene și să studiem democrația americană. Trebuie să învatăm toate acestea, să le gândim să le asimilăm, pentru că ne pregatim pentru ziua de maine.”

Eliade vedea în tânăra generație, al carui exponent este o generație în care este evident primatul spiritualul. De asemenea în perioada de sfârșit a anilor treizeci vede în

Legiune starea și spiritul timpurilor și este de parere că în programul Legiunii se regăsește misiunea României, mișcarea legionară fiind o una mistică și religioasă. Acest fapt îl regăsim și în Jurământul pe care multimile îl depun la funeraliile celor doi legionari, Ion Moța si Vasile Marin, căzuti în Spania în razboiul civil împotriva comunistilor – 1937

Juramantul suna astfel: ,, Moța și Marin, jur în fata lui Dumnezeu, în fața jertfei voastre sfinti, precum Hristos și Legiune, să rup din mine bucuriile pământești, să mă smulg din dragostea omenească și, pentru învierea Neamului meu, în orice clipă să stau gata de moarte.”

Prin acest jurământ mulțimile se lepădau în mod voit de lumesc și se apropiau de un comportament monastic, așa cum consideră și Mircea Eliade. Semnificația acestui jurământ este copleșitoare, după cum spune Traian Vedinaș în lucrarea sa Bataliiile mistagogului Mircea Eliade si politicile anilor 30: ,,Ceea ce lovește în primul rând pe un creștin din afara mișcării este prezența atât de gravă a morții. Nu mai e vorba de o mișcare politică ci de un razboi, de o Revolutie însufletită de ideea jertfei de sine.”

Foarte mulți oameni au participat la ritualurile funerare și tot acum Mișcarea Legionară castigă noi susținători. Chiar și Eliade a fost atras de grandoarea evenimentului, confundând propria bătalie pentru o revoluție spirituală cu mesajul creștin al ,,revolutiei legionare”. Filozofia Legiunii o constituie ,,o noua mistică nationalistă” una cu adevarat crestină care caută nu puterea ci crearea unui om nou.

Moartea liderilor legionari Vasile Marin si Ion Moța (1937) a reprezentat evenimentul care a declanșat o mai mare simpatia față de Legiune, marele istoric al religiilor, pentru Mișcarea Legionară.

Succesul Miscarii Legionare printre tinerii intelectuali se datorează faptului că aceasta nu se comporta ca un partid politic. Înainte de plecare, Ion Moța îi lasă lui Nae Ionescu, considerat ideologul Mișcării legionare, două scrisorii pe care să le înmâneze, în cazul in care nu se va mai întoarce: una mamei lui iar cealaltă Căpitanului, caruia ii scrie: ,,nu e o mare binefacere sufletească pentru viața viitoare să fi căzut în apărarea lui Cristos? și l-am iubit pe Cristos și m-am dus fericit la moarte pentru El. ” Prin aceste cuvinte adresate lui Codreanu, se demonstrează caracterul religios al Legiunii de care Micea Eliade a fost atras. Aflând de moartea celor doi legionari, Eliade e profund miscat.

Eliade face o paralelă între idealul legionar și problema vitregiei sorții cu care se confruntă intelectualul sau artistul din provincie și ajunge la concluzia că asa cum Legiunea admite că idealul legionar poate fi realizat oriunde in Romania, așa si intelectualul se poate dezvolta oriunde, mutând astfel problema dinspre exterior către interior.

Mircea Eliade nu a scris foarte multe despre Mișcarea Legionară însă, în general , articolele au fost favorabile acesteia, laudând-o pentru doctrinele și spiritul său, însa acest lucru se întamplă după scrierea romanului Huliganii și nu înainte.

A existat un articol intitulat ,, De ce cred in biruința legionară?” pe care Eliade sustine că nu l-a scris. La puțină vreme Eliade e surprins să citească în ziarul Buna Vestire un răspuns pe care nu l-a scris și a aparut sub semnătura lui. Articolul suna astfel: ,,cred în destinul neamului nostru, cred în revoluția creștină a omului nou, cred în libertate, în personalitate, în dragoste”

Deși nu a scris acest articol, e evident faptul ca Eliade credea și spera în biruința Miscarii Legionare. Așadar, abia după 1937 Eliade a acordat sprijin moral Miscarii Legionare prin articolele scrise, și nu în perioada în care a scris romanul Huliganii 1934-1935, perioadă in care a fost împotriva politicului.

Drept concluzie Mircea Eliade, discipol fidel al lui Nae Ionescu într-adevăr a fost un simpatizant legionar si a scris articole prolegionare între ianuarie 1937 si februarie 1938. Cu toate acestea nu a fost membru niciodată al acestei organizatii politice. El isi exprima propria sa ideologie care conținea anumite valori spirituale de factură nationalistă. După cum spune și Francisc Ion Dworschak în lucrarea sa despre Eliade ,, acest nationalism, uneori cam exaltat nu era identic cu cel al Garzii de Fier. Se referă la valori spirituale si nicidecum politice. Era cucerit de crestinismul ortodox si de nationalismul acestei mișcări.”

2.3. Viața politică reflectată în romanul Huliganii

Huliganii, cel de-al doilea volum al ciclului Intoarcerea din rai a fost scris într-un timp scurt. Potrivit Memoriilor, Eliade a început să scrie în august și a terminat prin octombrie, așa încât a apărut în librării la începutul lui decembrie. Această carte este considerată de multi critici drept cea mai reușită operă literară a anilor treizeci . Unii critici au văzut însă în ea o carte politică , desi ,,huliganii” lui Eliade nu sunt nicidecum antisemiți desemnați cu acest termen. Ba mai mult ,,Huliganii a fost gândită ca o carte de trecere, volumul de mijloc al unui ciclu în trei parti, și doar în partea ultimă, Viata nouă, se va dezvălui cu totul intenția autorului. Din păcate, acest al treilea roman –care se intindea pe doua sau trei volume în proiect – nu a fost terminat niciodată ”.

Romanul lui Eliade a fost , în general, bine primit de critica literară din perioada interbelică. Într-o scrisoare pe care Emil Cioran i-o trimite lui Eliade, acesta îi mulțumește pentru dedicație și isi exprimă in acelasi timp admirația față de noul roman publicat de acesta.

Îți mulțumesc mult pentru roman, pentru dedicație și pentru clipele petrecute citindu-le. Un roman așa de bine scris, atât de rotunjit și de complet și care este în același timp revelația putregaiului nostru, a ratării noastre ascunse, a fatalitătii noastre secrete. Huliganii m-a făcut trist, fiindca m-a făcut să-mi dau seama cât suntem de pierduți, cât ireparabil ascund frământările generației noastre, în ce măsură suntem condamnați”.

După cum afirmă biograful american al lui Eliade, Mac Linscott Ricketts în lucrarea sa Radacinile romanesti ale lui Mircea Eliade criticii ,, Huliganilor’’ se impart în trei categorii. În prima categorie îi includem pe cei care il judecă in functie de opera literara, o a doua categorie îi include pe criticii preocupați de ,,imoralitatea’’lui, preocupati de valorile morale. O ultima categorie este ocupată de cei care apartin orientarii marxiste și declară romanul propagandă fascistă.

Pentru că au existat voci care au susținut că prin romanul său, Eliade a încercat ,,să dea o justificare ideologică Gărzii de Fier”, si au văzut in el ,, sinistre implicații politice” am stabilit anterior legătura lui cu Legionarismul și Garda de Fier, iar în urmatoarele pagini voi încerca să evidențiez adevaratul mesaj al romanului și anume libertatea, ,,curajul fară limite, dus pâna la isterie, crimă, ori sinucidere. ” după cum spune Dan C. Mihăilescu în prefața romanului.

,,Aici se încheie al doilea episod din ciclul Întoarcerea din rai,” astfel se sfârșește romanul, sunt chiar vorbele lui Eliade. Această afirmație demonstrează că filozofia lui de viată nu este definitivată în aceasta carte care nu reprezintă decat o etapa din seria de romane contemporane care portă titlui general Întoarcerea din rai. ,,Când opera va fi sfarșită sau când voi fi completat și alte episoade principale- multe dintre aparentele incoerențe cruzimi se vor lamuri de la sine. Ceea ce pare excesiv de cardiac in Huliganii se va atenua cand ciclul va fi completat .’’

Dacă în primul roman, Întoarcerea din Rai avem de a face cu un moment de interiorizare, ce caracterizează tineretul din perioada contemporană autorului însuși, în Huliganii, ,,o izbucnire, un moment grandios, de spargere, de rupere a tuturor limitelor exterioare, de încredere oarbă în tinerețea ta, încredere care justifică pentru tine, orice crimă și orice violentă.” în ultima etapă vom observa că dominantă este dragostea, etapă în care se va prezenta cum vor triumfa acești intelectuali în Istorie. Practic, se poate discuta despre trei etape în viața unor personaje caracterizate în primul rand de tinerețea lor.

Etapa despre care voi discuta în acest capitol este cea a Huliganismului. Prin acest ciclu de romane Eliade a căutat să creeze tineri intelectuali care să nu mai eșueze, asa cum intelectualul român ,,eșuase” până la acea vreme în literatură noastră. După cum spune și Mac Linscott Ricketts, „el( Eliade) se gândea la persoanajele lui principale ca eroi de tipul Renașterii, intelectualii care fac intr-adevar ceva eficient”. Insuși Eliade credea în posibilitatea unei renașteri romanești, așadar considera că astfel de intelectuali trebuiau să existe în viata de zi cu zi, de aceea ,,îmi îngaduiam să prezint astfel de eroi”.

Prin acest ciclu de romane, după cum se confesează în Memorii : „voiam să dau un anumit prestigiu existențial și axiologic unor comportamente românești care fuseseră până atunci interpretate exclusiv sociologic sau condamnate, moralizant în literatură.”

Comportamentul la care se refera autorul este al oportunistului care dorește să obțină prin mijloace imorale avantaje materiale sau puterea. Din contră ,,Huliagnii lui Eliade, personajele lui respectau anumite principii precum libertatea interioară, creativitatea. Așadar , ceea ce ii caracterizează în principal pe acești huligani este faptul că ei rămân fideli principiilor de libertate și creativitate.

Eliade a dorit sa realizeze prin romanul său o radiografie a tinerei generații de intelectuali și a reușit să creeze un astfel de roman -frescă iar acest lucru este evident. Având în vedere faptul că in perioada anilor anteriori scrierii romanului Eliade fusese atacat de comuniști, considerandu-l de dreapta, acestia nu puteau rata ocazia de a nu percepe romanul ca pe un elogiu adus Legiunii. Existau așadar, criticii marxiști, care au încercat să politizeze cu orice pret ,,dezorientarea sufletească a unei generații tinere”, iar prin concepțiile despre roman nu fac decât să minimalizeze valoarea operei.

Pornind de la titlul romanului, ,, Huliganii”, observăm că acesta este destul de neclar chiar pentru lectorul din zilele noastre, având în vedere ca percepția noastră este adânc viciată de conotațiile actuale acordate acestui termen și într-adevar la rebeliunea legionară putem recunoaște un astfel de înteles. Titlul este unul sonor si ambiguu în același timp, a ridicat anumite semne de întrebare pentru cititorul anilor treizeci, având în vedere contextul politic și anume antisemitismul. Pentru publicul acestei epoci care spera sa regasească scene ale unor lupte de stradă, textul propriu-zis pare să fie o dezamăgire. Mircea Eliade dă o alta definiție huliganismului, intr-un interviu acordat in decembrie 1935 revistei Rampa, oferă termenului ,,huligan’’ sensul rusesc, un sens frumos și anume: ,,Huligan este în primul rand un om viu, adică un om tânar, stăpanit numai de biologia lui, fascinat de puterea lui obscură, de libertatea tinereții sale și nu recunoaște nicio rigoare din afară, nicio morală, nicio superstiție legitimă.” În roman cuvantul huligan e folosit de David Dragu, personaj care seamană cel mai mult autorului și spune astfel :

Cuvantul acesta e frumos, e un cuvant foarte frumos… Și cuprinde foarte multe lucruri…De aceea îmi place, și-l intrebuintez des…Există un singur debut fertil în viată: experienta huliganică. Sa nu respecți nmic, să nu crezi decât în tine, în tinerețea ta, în biologia ta, dacă vrei… Cine nu debutează asa, faă de el însuși sau fața de lume, nu va crea nimic. Să poți uita adevarurile, să ai atâta viața în tine încât adevărurile să nu te poată pătrunde nici intimida- iată vocația de huligan…

Așadar, pentru Eliade huliganul adevarat este unul ca Petru și nu cel de pe stradă, deși nu vede o diferență calitativă între el și cei de pe stradă, ambele tipuri de huligani având aceeași vocație, aceeasi structură, toti ignoră adevarurile stabilite, ordinea stabilită. , „Unii sparg geamuri, altii afirmă că lumea începe prin ei. Ce superb! Ce vitalitate orgolioasă! Cu toate acestea un huligan de pe stradă poate fi sau este periculos, în schimb un huligan ca Petru Anicet sau ca d-ta (Alexandru) este o valoare , pentru că amandoi sunteti intelectuali așezati și veti contribui pozitiv la creșterea spirituală a acestei țări…”.

Observăm deci viziunea lui Eliade asupra huliganului și in consecință nu putem confunda huliganii (antisemitii) din viata reala cu cei din roman

Pentru a evita orice fel de intrebari legate de receptarea sau interpretarea titlului , în interviul acordat revistei Rampa, Eliade precizează că acțiunea romanului nu este una politică și accentuează că nu a dorit sa scrie o carte politică și din contră ,,eroii mei sunt preocupați numai de biologia lor si morală, singurele realitati care contează. Politica nu mă interesează. Și numai o parte din personajele mele se intereseaza întamplator și de politică…”

Cu toate aceste precizări ale lui Eliade au existat voci care au susținut contrariul, una este chiar sub semnătura anonimă Str. și scrie astfel în ziarul Șantier : ,,nu stiu și nici nu mă interesează dacă e vorba numai de Garda de Fier sau de huliganismul românesc în general, adică psihoza fascisto-șovinista care a cuprins o parte din tineretul nostru intelectual. In orice caz e vorba de acest fenomen de psihologie socială si în al doilea rand de problema general-omenească a tinereții”. Din spusele acestui ziarist care nu are curajul să iși arate în primul rând identitatea, întelegem că este conștient de faptul că romanul prezintă o problemă specifică tineretii – libertatea, însa acesta o pune în mod intentionat pe plan secund. Dacă ar fi să ne ghidam dupa spusele acestuia practic Str. exclude problema răului la Dostoievski, imoralismul gidian, conflictul (turghenivian) dintre tineri si bătrani. Toate acestea sunt puse pe plan secund și nu interesează in mod deosebit. Asa cum spune si Dan C. Mihailescu in prefata romanului, pentru Str toti eroii lui Eliade nu răman decat niste bieți ratați, ,, pentru care, cu toată diareea discutiilor inalte, singura realitate este femeia si betia”.

2.3.1 Violența și Nihilismul huliganilor

Pentru același critic comunist Str. al revistei de stânga Santier , violența și nihilismul huliganilor echivalau cu fascismul. Str. notează : Mișcarea de dreapta nu este creație ci negație, ea nu se exprimă prin realizari, ci prin reacțiuni de o violența disctructivă. Eliade raspunde de ce ,, Huliganii era și trebuia să fie o carte violentă“ în explicația pe care o formuleaza astfel: ,,Era un protest al unei părti din mine împotriva celui care hotărâse să traiască acest fel de viată”. Prin ,,acest fel de viața“ întelegem viața linistită petrecută alaturi de soția sa Nina Mareș, cu care se casatorește în ianuarie 1934.

Violența într-adevar exista în comportamentul multor personaje din roman. Ceea ce mi-a atras atentia in mod special este furia pe care o simte Mitica Gheorgiu pentru Marcella Steinu ca urmare a faptului că aceasta nu-i împartașea aceleași sentimente.

Mitica Gheorghiu, fiu al unui politician se dovedeste a fi si el un tip de huligan care săvarsește fapte șocante și violente în același timp. Furia apare odată cu dorința de răzbunare și poate fi considerată în același timp o lecție de resemnare și eșec. Un nou sentiment de furie nemarginită îl cuprinde pe Mitică în momentul în care Marcella îi destainuie faptul că il iubește pe prietenul acestuia, Jean Ciutariu. O agreseaza verbal, jignind-o:,, Curvă, asta ești tu, o curvă!” iar acest lucru creează o ruptură iremediabilă între cei doi.

Nu se multumește doar cu vorbe urâte spuse la adresa Marcellei, și o îmbâncește din mașină, lăsând-o singură pe marginea drumului. După toate cele întamplate Gheoghiu merge în căutarea vreunui prieten , în vreun restaurant de vară, însă nu găsește pe nimeni. Rătacește pe străzile Bucureștiului , imaginându-și scene petrecute de Marcella alături de Jean Ciutariu,, probabil ca pe acelasi divan a trântit-o și pe Marcella, ca pe toate celelalte actrite debutante și coriste de la Operă. Mitică iși inchipuie scena cu amănunte exasperante. Toate aceste lucruri nu fac decât să-l imbolnăvească și să-l înspăimânte.,, Il cuprinde o furie oarbă nu numai împotriva Marcellei ci și a lui insuși: ,, simtea că se sufocă”

Cu toate acestea, târziu spre miezul nopții i se face dor de Marcella și iși dorește să o revadă , să reia un contact cu aceasta, cu parfumul ei. Își aduce aminte de batista îmbibată în parfumul ei , pe care o aruncase mai devreme într-o curte. Îl cuprinde un sentiment de disperare și în același timp oboseala își face simțită prezența ,, descoperi deodată că e mult mai comod să mergi așa , cu capul plecat.[…] poți să mergi așa la nesfârșit, fară să mai gandești și fară să-ți mai amintești ceva, aproape fară să sti că exiști.”

Disperat din cauza ,,despărtirii” de Marcella , Mitică încearcă să-și revina facând un lucru din impuls și merge la familia ei, la Barlad, unde se prezintă drept logodnicul Marcellei. După aceasta vizită, ajunge acasă unde stă închis timp de câteva zile apoi organizează o petrecere ,,cu băutură și fete”, cu ,,englezoaicele” unde își substituie iubita prin Marcela 1 si Marcela 2. La câteva luni de la această orgie, Mitică dorește să se răzbune pe iubita și o răpește pe aceasta din trenul care o ducea la Paris, apoi o obligă să-și petreacă câteva zile într-o cameră de hotel, la Viena. În tot acest timp o terorizează. violarea și umilirea Marcellei fiind expresia iubirii patetice a lui Mitică – iubirea ce inseamnă pentru el doar biologie.Așadar observam că suferința nu îl ajută pe Mitică să contemple, ci din contră îl bestializează. Chiar Eliade spune: ,,în general, huliganul nu este capabil de contemplație în suferintă, de asemenea pentru a uita suferința el se îmbată, umilește”.

O atitudine violentă afișează și Felicia Baly spre sfârsitul Seratei , vorbind cu o mânie vulgară : ,,M-am săturat, întelegi tu? M-am săturat să mă îndrăgostesc in preziua sinuciderii lor sau a logodnei lor.”Se simțea căzută într-o lume întunecată,, Ar fi avut incă puterea să tipe, să sparga ceva, dar nu simtea nici cea mai mică dorintă să facă asta. ” Aceeasi atitudine de violenta si ură o are si Adriana fata de mama ei,, Am să innebunesc in casa asta”,i se confesează lui Petru, cand acesta soseste pentru prima data in casa familiei Lecca. Adriana o consideră pe mama ei ,,dusmanul meu de moarte”.Toate aceste lucruri se datorează faptului că Adriana era rodul adulterului mamei sale cu un pictor. Observăm tot aici conflictul dintre generatii.

Cartea prezintă destinele mai multor personaje. După cum spune biograful lui Eliade, Mircea Handoca, ele sunt în marea majoritate tineri cu vârsta cuprinsă între nouasprezece și douazeci și cinci de ani, având ceva în ei din nihilismul eroilor lui Dostoievski. ,,Noncomformisti, cu o uriașă încredere în sine, considerând problemele de sexologie esențiale, cred că lumea începe cu ei, plini de contradicții nu le pasă de prieteni sau de propria familie, nu-și respectă cuvantul dat , nu au nici milă, nici complexe. Pentru ei nu există morală”.

2.3.2 Adevăratul huligan

În deschiderea romanului este prezentată scena în care Petru Anicet sosește în casa familiei Lecca, ca profesor de pian al Anișoarei, fata cea mica a familiei în vârstă de șaisprezece ani. Ca și Alexandru Pleșa, Petru sfidează orice lege sau ordin stabilit, are încredere numai în el, încrederea că va deveni un geniu, iar creeațiile sale cu siguranță nu vor fi neglijate. Cu toate acestea lui Petru îi este greu să pună pe hartie muzica pe care o are în minte.

Urmărind destinul lui Petru, numit de Eliade eroul principal al întregului ciclu de romane și adevăratul huligan, observăm că uneori comportamentul lui pare a fi nihilist deoarece negă morala actuală și credea numai într-o nouă morală, cea stabilită de el, caracterizată prin nerespectarea legilor sau moralei curente dar în același timp asumarea faptelor săvarșite, ceea ce înseamnă libertate.

Având în vedere conversațiile lui cu Alexandru, cu care va avea o prietenie destul de apropiată și din atitudinea pe care o are față de cele trei femei din viața lui: Nora, Anișoara și mama lui, reușim să intelegem filozofia de viață a lui Petru. Astfel purtarea pe care acesta o are față de Nora evidențiază concepția lui de libertate. Când Petru hotărăște să i-o prezinte pe Nora lui Alexandru, cel dintâi îi destăinuie prietenului său că se simte foarte liber față de aceasta, pentru că într-un fel și-a câștigat dreptul de a se comporta cum doreste față de ea. ,,Nu știu cum sa-ti explic asta, mă simt atât de liber după câte am îndurat pentru ea, încât aș putea face orice… După tot cât am suferit eu și mama din cauza Norei, cine m-ar putea opri să mă răzbun, s-o părăsesc, Să- o ucid chiar…Mi-e ingaduit orice… Ce extraordinară libertate…” Deci, Petru a plătit pentru această libertate în avans, iar acum se poate bucura din plin de ea după bunul plac. Ajunși acasă la Nora, Anicet îi cere bani să plătească taxiul, păstrând restul fără nicio jenă. Petru consideră că aceasta este datoria Norei și în același timp este o plăcere să facă un gest că acesta pentru el.,, Dă-mi patruzeci și șase de lei, pentru mașina, îi spuse Petru, desprinzându-se din brațele ei fară jenă, dar și faă părere de rău.[…] Aceasta este datoria și bucuria Norei.”

De asemenea, Petru vorbeste cu Nora doar când dorește,, -Tu m-ai vorbit de rău Petrută? Petru nu-i răspunse” și totodată discută despre ea cu prietenul său, ca și când aceasta nu ar fi prezentă. Petru spune despre Nora că a încercat să restaureze în ea simțul demnității ,, Am incercat să o fac demnă, încât nciunul dintre defectele ei actuale să n-o umilească , să n-o poată devaloriza în proprii săi ochi. După cum vezi Nora e vulgară, prost-crescută și celelalte”. În momentul în care Petru intră în odaia vecină pentru a căuta de mâncare, Nora se simte stingherită și ,, plecă din nou capul în jos”. Alexandu credea că acest lucru e urmare a scenei penibile de dinainte și ,, ca să curme atmosfera de stingherelă începu să-i vorbească familiar: Petru ăsta e un mare zapacit. Așa se poartă cu toți, brutal și violent.”

Deși îl descoperă pe Iorgu Zamfirescu în cameră alaturată, Petru nu se înfurie și nici nu este gelos, însă îi cere bani lui Alexandru pentru a-i înapoia Norei. ,,Nu primesc bani decat din leafa ta de model[…] Eu nu sunt gelos, poate să primească omagiile întregii mahalale, dar nu pot accepta să fiu pește[…] Tu poți primi de la cine iti place, sti că esti cea mai liberă iubită din România”. Petru și-a câstigat acest drept de a o trata pe Nora cum dorește iar Nora a acceptat acest lucru. Spre sfârșitul vizitei Alexandru întelege de ce Petru iși trata iubita aspru și rece poate chiar neomenește ,,Fata asta poate porunci la o suta de bărbați”.

Prin atitudinea aceasta nihilistă Petru rămane fidel eticii lui personale. El acceptă fără probleme bani de la Nora și chiar spune la un moment dat ,,Prefer sa fiu imoral pe contul meu” și numește aceasta ,, o noua morală”.

Noua relație pe care o are cu mezina familiei Lecca, Anișoara îi provoacă bucurie și extaz lui Petru, fapt pe care i-l dezvăluie lui Alexandru prin intermediul scrisorilor,, Dar, Alexandre ce zici, ce zi extraordină, ce noapte nefirească ! In două cuvinte ar fi Anisoara!Anisoara! O iubesc? Nu știu, nu-mi pasă! Dacă ai ști ce am descoperit, ce am cunoscut! O nouă morală, ai spune tu , o altă tinerețe poate . E o experientă extatică , dar înspăimântător de tristă”. Petru e conștient că această relație va crea probleme ,, după ce mi s-a dat am înteles că s-a ridicat cortina primului act dintr-o lungă tragedie”. În primul rând vor apărea indiscutabil complicații generale din cazuri de acest gen, apoi apare dorința lu Petru de a se umili(cerându-i bani) și de a-i da ocazia Anisoarei de a-l umili, așa cum făcuse și cu Nora ,, înt-un cuvant de a-mi pregati liberarea, desfacerea totală de ea.” În ultimul rând Petru nu se putea desparți încă de Nora, și asta nu pentru că mai simțea ceva pentru ea , ci doar din cauza faptului că familia Anicet nu mai avea bani ,, Trebuie să mă despart de Nora și nu pot”. Petru încheie scrisoarea către Alexandru astfel: ,, După cum vezi , o noua tragedie din care nu voi suferi eu , firește ci partenerele mele”. Așadar Petru dă dovadă că nu iubește cu adevarat e niciuna din cee doua fete, iar experienta pe care o are cu Anisoara, este numai una prin care el reuseste sa cunoasca mai mult.,,un instrument de cunoastere”,, Mi se parea ca sunt barbat si cunosc femeia […] Ce infinit superior am ajuns eu deodată”.

Într-un final Petru Anicet se horăște să se despartă de Nora, agresand-o verbal și renuntând să o mai vadă vreodată. ,, Vorbea crunt, cu un glas pe care niciodata nu-l auzise Nora, pâna atunci. Și ca să dea mai multă tărie vorbelor , îi spuse ,, la revedere”! și de depărtă. Nora încearcă să alerge dupa el , dar Petru se întoarse din drum și– i spuse : Vrei să te plesnesc aici în stradă?[…] Porni iar cu pasul hotarat , fără să mai privească inapoi , fără nici o parere de rau”. Acest comportament fața de Nora se dovedește a fi mult mai brutal și mai crud decât cu ceea ce Nora era obișnuită deja până atunci și pare să nu aibă nici cel mai mic regret față de despărțirea de femeia cu care a avut o relație mai bine de trei ani. Incă o data, Petru nu respectă niciun principiu, nicio morală, mințind-o pe Nora că are o relație cu o femeie din inalta societate, pentru a o face să sufere mai mult . Îi promite mamei că nu se va mai întâlni cu Nora și se va ține de cuvânt,, Iti jur că nu mă voi mai intalni niciodată cu Nora.” Nici măcar faptul că Nora îl asteaptă pe Petru deseori plângând în fața casei lui ,nu il impresionează ,,N-a simțit nicio emoție, zărind-o într-o după-amiază ci figura supta, cu ochii în cearcăne, aproape ascunsă după gard.[..]. Iorgu , Iorgu te va vindeca și-a spuse el zâmbind, aproape binedispus”. Este clar că Nora îl iubește, însă acest lucru nu e reciproc, dimpotrivă Petru este din nou rece și nu are nici măcar un gram de milă față de Nora.

Petru îi destăinuie Anișoarei că o iubește și că din cauza aceasta o va face să sufere. Cu toate acestea Anișoara nu se teme de suferinta:,, – Ah Petru, nu mi-e teama de suferintă! Aș putea suferi orice pentru tine, orice, Petru.” O îndeamna ulterior să fure pentru el și e conștient de faptul că relatia cu Anișoara nu va mai dura mult indiferent dacă s-ar afla sau nu de furt.

Anișoara fură bijuterii și câteva monede de aur în speranța că Petru va inchiria o camera in oras numai pentru ei doi. Insa Petru isi incalca promisiunea facuta Anisoarei si cumpara din banii obtinuti : stofa mamei, lemne si mancare. Petru e un om liber pentru ca accepta responsabilitatea, isi asuma relatiile cu cele doua femei si nu le datoreaza nimic, nu se simte vinovat pentru suferinta Norei, pentru ca la randul lui a suferit din pricina acesteia. ,,Eu am indurat toate umilintele numai pentru a ramane liber” spune Petru la un moment dat in roman. Tot din acest motiv o pune si pe Anisoara sa fure pentru el, pentru ca astfel o va indeparta de si nu se va simti prea legat de ea.

În concluzie putem spune că, spre deosebire de Alexandru, Petru și-a asumat responsabilitatea, iar acum se comportă liber față de cele două femei din viața lui.

Cu privire la ceea ce Petru consideră important în viata, amintim scrisoarea pe care i-o trimite lui Alexandru in care ii destainuie ca pentru el nu exista nimic mai important decat omul liber si muzica. ,,Restul nu ma intereseaza, nici adevarul, nici Dumnezeu, nici dragostea, nici societatea.”. Asadar, Petru are un mod de viata care presupune negarea valorilor, increderea numai in sine, in forta proprie, in destinul sau de a crea. Restul sunt instrumente de care se ajută pentru a fi liber sau pt a crea, dar asumandu-si consecintele faptelor sale.

Petru este asadar intruchiparea idealului de om nou, personaj care renunta la toate regulile externe.

2.3.3 Pseudo-huliganul

Cu privire la Alexandru, personaj nou introdus in Huliganii, observăm in comportamentul lui negarea moralei, nerespectarea cuvantului dat. Alexandru nu are prea mari pareri de rau pentru sinuciderea Vioricăi, fata din provincie care se indrăgostise de el. O considera prea amorală și de asemenea spune la un moment dat că lipsa de inteligență se platește. În timp ce îi povestește verisoarei sale Irina Pleșa despre relația pe care a avut-o cu aceasta fata, ii marturisește că el nu i-a spus niciodata ca nu poate trai fara ea si ca nu ii incurajase niciun gest absolut. ,,Dimpotriva, eram cateodata vulgar cu ea, vulgar si prost, ca sa se dezguste , sa ma poata uita dupa despartire.” Alexandru consideră că a-ți păstra o imagine perfectă în memoria unei femei este o imoralitate și înseamnă să o izolezi ,, să o rupi de viata , atatia barbati de care s-ar fi apropiat libera, poate fericit[…]sa te prezinti in amintiri destul de mediocru si vulgar, ca ea sa nu fie nevoita sa te regrete.” Totusi, un regret are ,, Desigur, imi pare rau, imi pare rau mai ales de parintii ei, de baietasul ala care imi spunea ,, Nene”. Era o familie atat de cumsecade. ” Asadar, regretele lui Alexandru nu tin neaparat de pierderea în sine, a Vioricai, ci mai degrabă îi pare rău pentru familia ei. Momentul intalnirii lui Alexandru cu David Dragu este marcat de vacanța de pe litoral, unde au loc lungi discuții. Una din acestea are ca subiect libertatea. Alexandru crede intr-o libertate colectivă ,, cea a speciei umane” si este de părere că aceasta libertate este ,,mai grandioasa si mult mai euforica”. In discutie apare si un anume Tomescu, functionar la ecomatul garii, care ii raspunde ca libertatea colectiva la care viseaza Alexandru nu se poate realiza ,,decat in betia colectiva, intr-o exaltare uniforma”. Ii aduce ca exemplu cruciatii si consideră că asemenea exaltari reale corespund unei existente reale ,, erau libertati colective perfecte pentru ca oamenii erau stapaniti de sentimentul mortii de care se temeau sau se indreptau cu bucurie…Era asadar prezent sentimentul mortii sentiment care ii facea sa isi rascumpere toata bestialitatea si mediocritatea vietii lor de pana atunci”. Cezar Tomescu e de parere că ,, dumneavoastră colectivii propovaduiti astazi libertatea colectiva in numele burtii sau al rasei” Drept raspuns Alexandru dezvaluie că lui nu îi pasă ce se intamplă cu el după moarte si că foamea este umilitoare. Din aceasta atitudine a lui Alexandru, observam ca pentru el ceea ce conteza este intinctul, ,,aceasta chemare catre biologie”.

Intr-o alta discuție intre Alexandru si Dragu, acesta din urma isi exprima regretul pe care il are datorita trecerii timpului si intrarii lui intr-o alta etapa. Aceasta diferenta de varsta dintre cei doi atrage dupa sine ,, o suma de lucruri mai mari, mai grave, responsabile in jurul meu.” Cu toate acestea il incurajeza pe Alexandru sa ramana huligan ,,ramai tu insuti, sa te realizezi, sa creezi.” Dragu ii destainui ca si el a fost la fel, deci se vede pe el insusi in Alexandru, iar anii in care a avut o astfel de atitudine fata de viata, au fost singurii sai ani creatori. Tot atunci, Dragu nu se simtea legat de nimic, liber. Dragu il pune in tema pe Alexandru in legatura cu ce va simti imediat dupa depasirea acestei etape a huligansimului si descrie ce simte el in momentul actual: ,,o cumplita sila de tine si de lume.[…] Aș vrea să am douazeci de ani in loc de douazeci si noua sau patruzeci”aceasta varsta presupunand maturizarea. Dragu este constient ca ar fi realizat multe lucruri daca nu s-ar fi desteptat, „daca n-as fi descoperit ca sunt oameni care ma iubesc si fata de care ma simt dator,cu trupul si cu gandurile mele”. Dragu este personajul cu care autorul se identifica cel mai mult, iar renuntarea la la viata de dinainte si sacrificarea idealurilor de dragul iubirii si a datoriei fata de familie, corespunde in plan real casatoriei lui Eliade cu Nina Mares, insa Eliade nu are regrete referitoare la casatorie, aceasta nepunandu-i nicio piedica in dorinta sa de a evolua pe planul literaturii si nu numai. In schimb David este deziluzionat ca a descoperit adevarurile si ca acestea par a fi inutile, cel putin in perioada huliganismului desi nu le cunostea avea o mare incredere in sine. Prin aceasta discutie cu Alexandru, Dragu se descopera mediocru aratandu-si toate regretele pe care le are. Asadar Dragu nu il judeca nici pe Alexandru nici pe Petru pentru huliganismul lor, insa revenind la Bucuresti situatia se schimba. Dragu devine critic fata de Alexandru. În urma unei discutii violente cu Eleazar il acuză pe Alexandru că, desi cei doi Eleazar vorbesc despre responsabilitate si curaj, el nu a demonstrat in niciun caz aceste doua calitati, in momentul in care Viorica s-a sinucis pentru el. „Ti-ai spus, probabil ca esti prea mare pentru o biata fata indragostita, ca esti deasupra legilor, deasupra moralei.” În timpul aceleiasi discutii David îl acuză pe Alexandru Pleșa de lașitate și de faptul ca nu doreste sa se casatoreasca cu o fata din provincie ,,Ti-a fost teamă sa nu te tragă la fund, sa nu te oprească pe loc, să nu te ratezi!”

Pentru a-i demonstra ca pentru el o casatorie nu insemna amanarea libertatii lui, Alexandru isi da cuvantul de onoare ca isi va gasi o logodnica saraca, chiar la petrecerea Feliciei Baly ,,De maine va trebui sa-mi caut casa, să-mi comand mobilă și tot ce-mi trebuie”. Alexandru pare foarte hotărât de ceea ce isi propune sa faca. Într-adevar, la serata Feliciei, Alexandru o întâlnește pe Valentina Pușcariu și o cere de soție. Foarte entuziasmat ,, scoase cele doua verighete din buzunar, ii apuca degetul si-i vari inelul, fara ca Valentina sa se poata opune. ”

La cateva zile însă , Alexandru iși exprima regretul ca s-a logodit si consideră că ar fi pacatuit impotriva Vioricăi prin aceasta casatorie, desi nici el nu pare convins de acest lucru, ,, Parcă jertfa ei, ca să spun jertfa adusa libertatii mele de atunci de a ramane perfect liber, nelegat de nimeni și de nimic, jertfa e inutila. Viorica a murit in van.” Prin ruperea relatiei cu Valentina, Alexandru isi incalca promisiunea. I se pare acum ridicola logodna cu Valentina. Afland de ruperea logodnei, David se infurie ,, Se apropie de Plesa cu pumniii stransi”. Din nou Alexandru da dovdă de iresponsabilitate, însă în apărarea lui pretinde că este inteligent și nu se predă niciunui fel de santaj ,,nici macar al cuvântului meu de onoare”. Parerea lui Dragu despre acei oameni care se tem de imprejurari si de medii, este ca sunt oameni slabi, lasi si iresponsabili.,, D-ta fugi de raspundere, fugi pentru ca crezi , ca toti imbecilii, ca ai o misiune prea mare ca sa poti rane onest. Fugi pentru ca ti-e teama de ratare. Asta e un semn care niciodata nu-mi scapa, frica omului mediocru de ratare…”

Alexandru isi va crea o morala noua ,,morala in care vor crede toti oamenii tineri, toti oamenii tari.” Alexandru hotaraște să se implice in politică și creeaza un partid numit Actiunea , astfel crezand că trăieste noua viata eroică. Pentru Petru viata eroica pe care doreste sa o traiasca Alexandru nu reprezinta mare lucru. Altceva viseaza Petru: „ să pot gasi ceva fundamental si neschimbator, in acest univers al formelor” Astfel, implicandu-se in politica, Alexandru se rupe din randul huliganilor. Alexandru este in final doar un aspirant al titului de huligan, „o imitatie nereusita caruia ii lipseste curajul celor mai inalte convingeri ale sale” asa cum spune Mac Linscott Rikkets

Obeservam in comportamentul acestor tieneri dorinta de a se realiza pe plan personal, pentru Petru cel mai important lucru ramane muzica iar Alexandru vede in crearea unui partid polictic o noua morala.

Concluzii

Romanul Huliganii este un roman vast, construit pe mai multe planuri. El cuprinde trei directii epice principale. Cuprinde câteva grupuri familiar, distincte, câteva medii sociale de atmosferă deosebită. Personajele lui Eliade sunt oameni chinuiti de idei, de instincte, de saracie dar mai presus de toate chinuiti de ambitie. Conflictul dintre neputința și orgoliu deșteaptă in sufletul acestor tineri vointa de a face rau, constient, ostentativ. A fi hulign, înseamnă sa te simti creator in viata intima, in inteligenta. Adevaratul huligan, omul eliberat de toate valorile, de toate adevarurile, poate deveni un om perfect, deorece libertate suprema generează perfectiunea.

Capitolul III

Viața social-politică în operele lui Mihail Sebastian

Mihail Sebastian s-a născut la data de 18 octombrie 1907 într-o familie de evrei din Brăila. Cu numele său real de Iosif Hechter acesta a studiat Dreptul si Filosofia la București și s-a afirmat ca romancier, dramaturg, critic literar dar și publicist român de origine evreică în perioada interbelică.

Mihail Sebastian a fost invitat de Nae Ionescu să colaboreze la revista Cuvântul fiind unul dintre cei mai importanți discipoli ai acestuia. Tocmai din această cauză, prefața romanului De două mii de ani semnată de Nae Ionescu, prefață ce conține multe elemente antisemite, a condus la o polemică fulminantă în acea perioadă.

Iosif Hechter moare lovit de un camion în 1945, la vârsta de doar 38 de ani lăsând posterității:

Proză

• Fragmente dintr-un carnet găsit (1932)

• Orașul cu salcâmi (1935)

• Accidentul (1940)

• De două mii de ani (1934) și Cum am devenit huligan (1935)

Piese de teatru

• Jocul de-a vacanța (1939)

• Steaua fără nume (1942)

• Ultima oră

Jurnal intim

• Jurnal, 1935-1944

Publicistică

• Corespondența lui Marcel Proust (1939)

• Cronici. Eseuri. Memorial, ediție de Cornelia Ștefănescu, Editura Minerva, 1972

• Opere, vol. I, ediție de Cornelia Ștefănescu, Editura Minerva, 1990

• Jurnal de epocă. Publicistică

• Jurnal indirect, 2006, ediție de Teșu Solomovici

Pentru a reflecta viața politică în România interbelică, am ales sa analizez romanul lui Mihail Sebastian De două mii de ani însoțit de prefața semnată de Nae Ionescu.

3.1. De două mii de ani și perioada interbelică

Romanul lui Mihail Sebastian, De două mii de ani a fost publicat în anul 1934 și a declanșat o intensă polemică datorită conținutului său dar mai ales a prefeței sale semnate de Nae Ionescu.

Apariția romanului a produs numeroase atacuri și critici cărora Mihail Sebastian le răspunde prin intermediul lucrării Cum am devenit huligan.

Scris la persoana I, romanul ia forma unui jurnal, cuprinzând însemnările făcute de un tânăr evreu. Romanul este împărțit în 6 părți distingându-se 3 momente, perioade ale existenței personajului principal:

– studențimea ( 1922 – 1923 );

– perioada de împăcare cu sine;

– perioada 1932 – 1933, în care parcă istoria se întoarce cu 10 ani în trecut, existând din acest punct de vedere o simetrie a romanului.

3.2. Perioada studențimii 1922 – 1923

Prima și a doua parte a romanului prezintă procesul interior la care se supune tânărul în perioada studențimii ( 1922 – 1923). Romanul ia forma unui jurnal iar pentru tânărul evreu, jurnalul are rol terapeutic, fiind „martor” al tuturor trăirilor și tensiunilor interioare:

„Mi-e un dor imens de simplicitate și inconștiență. Dacă aș putea să regăsesc de undeva din fundul veacurilor câteva senzații simple și tari – foame, sete, frig -, dacă aș putea să trec peste două mii de ani de talmudism și melancolie, să am încă o dată, presupunând că cineva din neamul meu a avut-o vreodată, bucuria limpede de a viețui"

De asemenea, în această parte de început a romanului, autorul prezintă drama evreilor din România și politica la care erau supuși aceștia în acea perioadă.

Trebuie deci amintită situația social-politică în România primilor ani de după Războiul Mondial din 1914 – 1918. Primii ani de după 1918 descoperă o Românie unită, Marea Unire de la 1918 oferind tuturor românilor o țară a lor în care aceștia nu sunt privați de libertate. Este o perioadă complexă, o perioadă cu mari schimbări de ordin economic și social, România trecând de la vechea societate a moșierimii, la burghezie.

Fiind o perioadă de tranziție, existau și momente de nemulțumire totală, nemulțumire ce era îndreptată împotriva minorităților, în special asupra evreilor. După Marea Unire de la 1918, pe teritoriul României trăiau peste 20 de minorități iar populația României atingea număr de 16 milioane de locuitori. Dintre aceștia aproximativ 70% erau români, iar 30% minorități: maghiari, germani, evrei, ucrainieni, rommi, etc.

Pentru a asigura buna conviețuire a etniilor într-un stat multicultural și multisocial s-au luat măsuri pentru a crea un cadru de asigurare a egalităților între cetățeni. După alipirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei s-a acordat cetățenia română tuturor locuitorilor din aceste teritori, neținând seama de etnie. Mai apoi, Constituția din 1923 prevedea drepturi pentru minorități. Integrarea acestor minorități în cadrul Statului Român a cunoscut multe momente de tensiune, momente ce sunt amintite și în romanul De două mii de ani.

Personajul principal al romanului De două mii de ani este marcat de originea sa iudaică și de suferința predestinată acestui neam. Acesta încearcă să găsească cauzele suferinței sale, întreg romanul construindu-se pe această dramă a iudeilor. Și Nae Ionescu încearcă în prefața romanului să găsească cauzele acestei probleme plecând de la premisa că întradevăr există o suferință a evreilor dintotdeauna: „Iuda se chinuiește pentru că… e Iuda”. Acesta consideră că drama iudaică nu poate fi însă explicată și rezolvată pentru că ea nu este nici măcar o problemă politică ci un fenomen iar cauzele acestuia sunt în evrei : „…drama iudaismului nici nu este o problemă politică – o asemenea problemă implicând întotdeauna o soluție- ,ci pur și simplu, un fapt” , în continuare filozoful reducând drama iudaică la o cauză relațională, considerându-i singurii vinovați pe evrei.

Pe lângă suferința destinului neamului său, personajul principal cercetează și alte cauze, de natură personală de această dată, cauze ce îl condamnă la singurătate. Personajul principal este marcat de o sensibilitate din naștere, în el regăsind atât acea sensibilitate dată de protecția mamei cât și duritatea celor din familia tatălui său. „Ai toate pachetele? N-ai uitat nimic în tren? Încheie-te bine la gât. Numai de am găsi trăsură…” Vorbește mult, grăbită, despre atâtea lucruri mărunte și nu-și șterge lacrima din gene, de teama să n-o văd eu.” Cu o sensibilitate specifică copilăriei, „Ce copilărie, de care ar trebui să-mi fie rușine și nu-mi este.” acesta se simte stingherit când trebuie să își ia rămas bun de la mama sa: „La vârsta mea să nu pot pleca de acasă pentru trei luni, fără strângerea asta de inimă, fără dorul de a o fi îmbrățișat pentru rămas-bun.”

O altă sursă a anxietății acestuia pare a fi apartenența la categoria oamenilor intelectuali, „aceste plante de apartament, incapabile să suporte aerul tare" și refuză să se plafoneze într-o lume mediocră, a negustorilor mulțumiți de viața lor modestă dar liniștită. „S-ar fi putut să fiu ca ei toți, un negustor gras, însurat, mulțumit, jucând duminica seara pocher și spunând porcării însurățeilor tineri. O știi pe aia cu trenul?

Uneori, mă întreb cu spaimă dacă evadarea mea dintre ei este întreagă.”

Încă de la începutul romanului sunt prezentate câteva scene de agresiune la care erau supuși evreii, scene ce reies și din urmatoarele citate:

„M-a oprit pe stradă Marcel Winder, ca să-mi spună că iar l-au bătut.<<E a opta>> mi-a spus, fără să precizeze dacă e a opta bătaie sau numai a opta rană. Avea într-adevăr o vânătaie neagră sub ochiul stâng. Era volubil, aproape vesel, oricum superior.” sau „Sigur, eu n-am fost vrednic de asta. M-am ferit. Se pare că băieții se pregătesc pentru 10 decembrie…”

Ziua de 10 Decembrie era declarată sărbătoarea oficială a studențimii. În anul 1922 are loc un Congres al delegaților studenților anticomuniști din România în București, congres ce a dat un semnal de alarmă asupra pericolelor ce se ridică în estul României datorită provocărilor sovietice. Se condamnă bolsevismul și francmasoneria și au loc pe străzile Bucureștiului manifestații deloc lipsite de violență, România aflându-se într-o perioadă a schimbărilor și a confruntărilor politice și ideologice.

Pe lângă agresiunea fizică la care erau supuși evreii, acestora li se interzicea posibilitatea de a participa la cursuri fiind identificați și dați afară. Se vorbește chiar despre posibilitatea închiderii universității datorită violențelor.

„A fost o zi grea. Se hotărâse să intrăm neapărat la civil, unde era vorba să se marcheze frecvența. Până acum, nu ne-am dus decât izolați, în grupuri de cel mult trei. Asta evită încăierările mari, dar nu servește la nimic, pentru că de obicei ne identifică pe toți și ne dau afară.”

–

„E o strategie greșită, cred, dar n-am s-o spun băieților, prea excitați de succesul lor de azi. Au mâncat și ceilalți bătaie, poate, dar cine l-a văzut pe Leibovici Isidor strivit în colțul de lângă tablă, cu paltonul sfâșiat și cu buza ruptă, plină de sânge?”

–

„Seara, Marcel Winder a făcut lista celor bătuți, ca s-o dea la gazetă. I-am spus să mă șteargă: nu cred să fi primit mai mult de două palme și, mai ales, nu e nevoie să afle mama.”

–

„Se vorbește iar despre închiderea universității. Bătăile se încing. Facultatea este ocupată militar de o săptămână.”

Tot în această parte a romanului sunt prezentate condițiile în care trăiau studenții din București. „Suntem, cu mine, 11 băieți în odaie. Sadigurski Liova, vecinul meu din dreapta se rade cu lamele vechi pe care i le dă Ionel Bercovici, vecinul din stânga.” Pe lângă numărul mare de studenti nevoiti sa se înghesuie într-o cameră, mai există și o altă problemă legată de lipsa căldurii. „De trei zile nu se mai face foc. S-au terminat lemnele și se așteaptă o subvenție promisă.” Condițiile vitrege pe care este nevoit să le suporte il determină pe eroul nostru să nu mai pună mare accent pe aspectul său fizic „Nebărbierit de patru zile. E prea frig ca să stau un sfert de ceas în fața oglinzii”

Conștient de faptul că nu posedă niciun gram de violență necesară în aceste situații, nici atmosfera antisemită din Universitatea, nici injuriile sau bătăile primite nereușind să îi aducă o reacție, personajul principal este atent la soluțiile găsite de cei din jurul său. Încercuit de diferite tipologii de prieteni, personajul nu reușește să aleagă între cele trei moduri de viață esențiale ale acelei perioade. Sami Winkler este sionist și va pleca în Palestina, sionismul susținând întoarcerea populației evreiești în patria lor, S. T. Haim este marxist și alege calea „internaționalistă” a unei revoluții care să aducă un nou om, iar Abraham Sulitzer apără cultura ghetoului fiind adeptul izolării evreilor de restul populației.

Personajul nostru găsește pentru o perioadă, o cale de evadare, la cursul despre „noțiunea de valoare în istoria doctrinelor economice” a profesorului de economie politică, Ghiță Blidaru. „Miercuri și vineri, de la 6 la 7, cursul lui Blidaru. Suntem câțiva obișnuiți, care ne cunoaștem fără să ne vorbim.” Singurul refugiu pe care îl găsește în această perioadă marcată de agitație și violență este cursul lui Ghiță Blidaru. „Mai rămâne cursul lui Ghiță Blidaru, ascuns în sala obscură de la etajul II, unde nu vine nimeni, pentru că nu știe nimeni.” Eroul nostru nu este dispus să renunțe și la acest curs„Nu, la asta n-am să renunț. Am plecat de la civil, am plecat de la estetică, am plecat de unde ați vrut și am să plec de unde vreți, de la istorie, de la sociologie, de la chineză, de la germană, dar nu renunț la cursul lui Ghiță Blidaru.”

Tot Ghiță Blidaru este cel care îl îndrumă să aleagă profesia de arhitect, profesie care îi oferă o rădăcină terestră și care îi aduce împăcarea cu sine. „Tu ar trebui să faci ceva, care să te lege de pământ. Nu știu încă bine ce. Nu drept, în orice caz, nu filozofie, nu științe economice. Seva care să-ți redea simțul materiei, dacă l-ai avut vreodată, să ți-l învețe de aici încolo, dacă nu l-ai avut. O meserie făcută din certitudini.”

Deși în dicuția avută cu profesorul, eroul nostru nu pare convins că dorește să urmeze cursurile de arhitectură „N-am avut curajul să spun limpede „nu”, și am încercat tot felul de obiecții. El le-a înlăturat, una câte una.” Giță Blidaru il asigură că este o alegere bună ce il va ajuta să umble pe pământ.

3.3. Perioada împăcării cu sine

În partea a-III-a și a-IV-a a acestui roman este prezentată o a doua perioadă a trăirilor personajului principal.

În partea a-III-a, personajul principal practică deja meseria de arhitect, de cinci ani, într-un mare concern petrolier american, la Uioara în județul Prahova iar în partea a-IV-a este prezentată perioada în care acesta se mută în Franța, la Paris, pentru a profesa în continuare în exploatările miniere. Este nevoit să stea aici doi ani.

Acum, personajul acordă o importanță sporită problemelor profesionale, acesta înregistrând o împăcare cu sine. Problemele sale sunt lipsite de această dată de „febra și patetismul adolescentin de odinioară”, personajul demonstrând siguranță de sine. „Mă simt însă liber, împăcat, gata să primesc lucrurile ce vin și trec, să aștept delegarea lor cu supunere, să le privesc fără spaimă, să le pierd fără deznădejde. Mă gândesc la marile mele probleme personale de pe vremuri și nu le pricep. Nu le pricep, și pace bună.” Într-adevăr se pare ca predicțiile lui Ghiță Blidaru se adeveresc, această meserie făcându-l să vadă lururile mult mai logice și mai clare în același timp. „ Viața este simplă, viața este imens de simplă.”

Perioada istorică specifică acestei părți a romanului este una înfloritoare pentru economia României. Perioada cuprinsă între anii 1923 și 1929 a fost una în care economia românească a înregistrat un avânt considerabil. În 1924 au fost elaborate cele patru legi ale economiei, de exploatare a bunurilor statului și ale bogățiilor naturale. Urmări ale acestor legi se regăsesc și în romanul nostru, vorbim aici despre comercializarea întreprinderilor economice ale statului, legea regimului apelor, legea energiei și legea minelor.

Acestea au favorizat dezvoltarea economiei românești impunând restricții în ceea ce privește activitățile desfășurate prin capital străin. În 1928, Partidul Național Țărănist condus de Iuliu Maniu, ajunge la putere impunând programul „porților deschise”. Astfel, până în 1929, economia românească se dezvoltă puternic, perioada de refacere de după război încheindu-se. Cauzele acestei accentuate dezvoltări fiind lărgirea pieței interne, consolidarea poziției burgheziei autonome, intervenția statului în economie prin politicile protecționiste propuse dar și datorită contribuției capitalului străin.

Intelectualii din perioada interbelică au început să renege vechile valori, practicând un modernism agresiv (artiștii precum Brâncuși, Ion Barbu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Eugen Ionescu, George Enescu).Alții dintre aceștia aveau simpatii pentru mișcările de stânga sau de dreapta. Simpatizanții Legiunii, precum Nae Ionescu sau Nichifor Crainic respingeau ideile modernismului crezând într-o Românie a tradițiilor.

Intelectualii tradiționali însă își pierd o parte din respectul contemporanilor, datorită ideilor lor considerate depășite în timp ce scriitorii trăiau cu convingerea că au rolul de a observa lumea.

A apărut și o intelectualitate „tehnică”, a noilor științe, intelectualitate din care făceau parte Virgil Madgearu, Victor Slăvescu, Mihail Manoilescu sau Gheorghe Zane.Se poate spune că intelectualitatea română din perioada interbelică a cunoscut atât o creștere numerică cât și una calitativă, fapt dovedit și prin faptul că Universitatea din București se afla printre primele trei universități din lume din punct de vedere al numărului de studenți și a pregătirii acestora.

O altă clasă socială apărută a fost muncitorimea. Această grupare a apărut datorită puternicei industrializări. Condițiile de muncă erau diferite de la o întreprindere la alta în funcție de importanța lor, cei ce lucrau în întreprinderi mari beneficiind de condiții foarte bune.Muncitorii erau organizați în sindicate, ca în statele vest-europene, care luptau pentru respectarea drepturilor acestora prin diverse acțiuni inclusiv grevele. Și în romanul lui Mihail Sebastian, De două mii de ani, apar informații despre aceste greve, precum greva petroliștilor din Prahova.

În partea a treia a romanului, este prezentată activitatea pe care acesta o desfășoară la Uioara precum și reacția țăranilor la schimbările ce apar în viața lor odată cu activitatea de exploatare minieră. În începutul celei de-a treia părți a romanului, personajul principal își dă seama că au trecut cinci ani de când au început lucrările la Uioara și își amintește prima zi când a ajuns aici. De asemenea, își amintește și reacția localnicilor, speriați de aceste schimbări. Personajul principal, alături de Rice, maistru și Dronțu, are o primire rece și ciudată de parcă aceste ținuturi nu ar fi locuite. „Era ceva apăsător în acea primă plimbare a noastră prin ținut – Rice, calm, cu mâinile în buzunare, maistrul tăcut și întrebător în această tăcere, Dronțu curios, privind cu nedumerire acea uliță deșartă, pe care doar câte o găină în panică o tăia din când în când, semn că totuși locurile acestea nu sunt cu desăvârșire moarte.”

Conflictele locuitorilor Uioarei Vechi și Exploatarea Minieră Rice S.A. nu sunt legate atât de mult de faptul că localnicii trebuiau să își schimbe domiciliul pentru că Rice le-a răscumpărat terenurile și locuințele, ci țin în mod special de poluarea care are loc în zonă, poluare ce afectează producția de prune. „Nu știam decât vag, din ziare, despre conflictele Exploatării miniere Rice S.A. cu țăranii foști proprietari ai concesiunilor.” Rice era genul de om care putea să spună oricând, oricum și oricui că plătește. „Le-am plătit terenurile până la un ban, după rapoartele de expertiză. Ce mai vor? Sunt încăpățânați și proști.” Remarcăm reacția populației față de lipsa măsurilor ce trebuiau luate de autorități pentru diminuarea poluării cauzate de exploatările miniere

„ – Prunii trebuie să fie pricina, a intervenit în discuție Marin Dronțu.

Care pruni?

Prunii. Nu i-ați văzut? Sunt albi din vârf până în rădăcină. Nu știu ce a căzut pe ei: cenușă, scrum de țigară, praf de cărbune, nu știu ce o fi.”

„Și nu se puteau cruța prunii? s-a cam răstit Dronțu, spre surpriza noastră.”

„Copilărie, domnule. Nu ești, se vede, prea tare în industrie petrolieră. Astea sunt riscuri inevitabile. Și minime, de altfel.”

„Mi-am amintit vorba asta a lui Dronțu de multe ori de atunci, căci n-a fost conflic în regiune, n-a fost proces care să nu fi plecat de la acești prăpădiți arbori, pe care el îi văzuse din prima zi cu ochiul lui de țăran, la cea dintâi generație de surtucari.”

După cum spuneam, frământările și problemele sale sunt legate acum de profesia sa și de nemulțumirile domnului Rice, cel care deținea concernul de exploatare minieră.

„Bătrânul Ralph a sosit joi din străinătate și a venit direct de la gară la schele. Avea, se vede, presimțiri. A făcut un scandal enorm, de a produs panică pe o rază de un kilometru.”

Faptul că România trecea printr-o perioadă prosperă și mult mai liniștită ca înainte, reiese și din faptul că S. T. Haim, una dintre cele mai puternice „voci” când discutăm despre proteste în masă, dispăruse din peisajul ultimilor ani. „Sunt și eu ca fetele de ovrei, care cântă cu emoție Beethoven și Schumann, până ce într-o zi se mărită, lasă pianul, uită muzica, se îngrașă și fac copii.”

S.T.Haim știe că după o creștere economică și stabilitate urmează și o perioadă nefastă: „Suntem într-un an stupid, an de prosperitate. Aștept criza. Acolo toate cad, toate se răstoarnă.” S.T. Haim rămâne un marxist convins însă este mult mai temperat în exprimarea convingerilor sale. Acesta anticipează însă ceea ce va urma„Acum sunt prea mulți bani, prea multe excedente, prea mult optimism. Să-i vedem în 1930, în 1931. Atunci o să se aleagă într-un fel. Până atunci, mă odihnesc.”

Vizita profesorului Ghiță dar și plecarea lui Pierre Dogany la Budapesta îi reamintește personajului principal despre perioada de zbucium interior prin care acesta a trecut cândva. „Reduceam totul la drama de a fi evreu, ceea ce este poate mereu o realitate, dar nu atât de precumpănitoare încât să anuleze și nici măcar să depășească dramele și comediile strict personale. A fost o bună întâmplare aceea de a-mi fi întrerupt jurnalul.” Personajul nostru are o relație bună cu maistrul Vieru, de care se simte apropiat datorită faptului că ambii aveau anumite „umiliri intime de vindecat”. Mircea Vieru este un arhitect controversat, care cu doar câțiva ani în urmă reușise să stârnească antipatia și atacurile populației Capitalei și a presei după cum apare și în următoarele citate: „Nu numai articole de gazetă, nu numai discuții de cafenea, nu numai scrisori anonime consorțiului care îl angajase pe Vieru.” sau „Dar interpelări la Cameră, dar telegrame la ministerul artelor, dar manifestații „spontane” la Primăria Capitalei, dar dezertări colective de la lucru…” În schimb personajul principal avea de vindecat toate bătăile, jignirile și adversitatea de care a avut parte în primii ani de facultate.„N-am stat niciodată de vorbă cu cineva fără să mă întreb cu teamă dacă știe sau nu știe că sunt evreu și dacă, știind acest lucru, mi-l iartă sau nu mi-l iartă.”

În ceea ce îi privește pe evrei, față de anul 1923, lucrurile par a se fi calmat. Există o mai multă înțelegere și bunăvoință față de aceștia. Sami Winkler, unul dintre vechii prieteni ai personajului principal, sionist convins, decide să plece în Palestina, preferând sionismul aflat în criză în acei ani, decât acel sionism aflat la apogeu în 1923, venit din frica și teroarea la care erau supuși evreii. „Eu prefer însă acest sionism în criză, pentru că este al unor oameni hotărâți, în timp ce sionismul din 1923 era al unor oameni speriați.” Chiar și „10 Decembrie”, sărbătoarea studenților, era lipsit de violență, luând aspectul unei petreceri. Se menținea însă replica: „Jos jidanii!” dar cu un aer de simpatie. „Trebuie să recunosc că toată manifestația avea un aer de petrecere, un aer de început de vacanță, fără gravitate, jumătate glumă, jumătate entuziasm.”

Populația de la oraș, în perioadă interbelică este o societate a cafenelelor, aici având loc majoritatea dezbaterilor politice, sau pe alte teme de interes general.„Seară la Costaridi. Lungi dezbateri despre neliniște, nevroză modernă, Gide, generația războiului, Berdiaev… Sunt uimit cu câtă vervă se poate vorbi despre neliniște, la cafea.”

Ultimele pagini din partea a-III-a, fac referiri la prietenii săi actuali. Personajul principal constată că aceștia sunt persoanele de care se temea el în 1923 și rămâne puțin mirat de faptul cum s-au făcut aceste păci succesive. „Nu e ciudat că mă găsesc astăzi în bună prietenie cu triștii eroi ai caietului din 1923?” Ștefan Pârlea este unul dintre acei „huligani” care dorește o schimbare, considerând că orice faptă violentă este una bună, că astfel ar putea trezi un cutremur care să schimbe lumea pe care o știe. Pentru asta trebuie să mai aștepte, deoarece „huliganismul” de la 1923 s-a stins ușor în acești ani de dezvoltare pentru România. În schimb, cursul lui Ghiță Blidaru a devenit o mică problemă pentru stat. A existat chiar o interpelare a unui deputat din majoritatea parlamentară, în care se întreba dacă „guvernul va tolera ca Universitatea să se transforme într-un centru de perturbări politice”. Ghiță Blidaru își urmează programul dar în același timp, într-o Românie condusă de „liberali” catedra sa devine ultimul refugiu al antiliberalismului.

Un alt aspect de interes pentru tema acestui proiect, fapt ce se regăsește în romanul De două mii de ani , este aspectul legat de cenzura presei. „Ce e ciudat în tot acest război este că, în timp ce ziarele sunt sub cenzură și deci orice opoziție exclusă, un profesor de economie politică poate să atace deschis, fără putința de a fi oprit, orice vrea.” În perioada interbelică presa era cenzurată, dreptul la opinie nefiind garantat sută la sută, cum nici dreptul de vot, deși devenise unirvesal, nu toți locuitorii se bucurau de acesta.

În cea de-a patra parte a romanului De două mii de ani este prezentată perioada în care personajul principal este transferat în Franța, la Paris, unde se dorea a se începe noi exploatări miniere. Petrece aici doi ani de zile, timp în care singurele evenimente notabile sunt întâlnirile cu Maurice Buret. Maurice Buret este un fin observator al societății pariziene, în fața lu defilând o mare de zâmbete, drame, trădări sau povești de dragoste. Mai mult acesta se inspiră din poveștile celor pe care îi observă, dând naștere unor povești și personaje. „De la masa noastră, Maurice Buret urmărește răbdător desfășurarea filmului și îi notează momentele decisive. Nimic în această imensă sală, nimeni în această agitată mulțime care să scape vigilenței lui.”

În această parte a romanului se face referire și la începutul de criză economică înregistrată în toată Europa, începută cu o criză a petrolului și a agriculturii. Vorbim de anii 1931 – 1932, când investițiile, mai ales cele legate de exploatările miniere sunt supuse unor riscuri foarte mari. „Nu e timpul să se facă investiții într-o afacere care, oricum, în cele mai fericite condiții, n-ar deveni rentabilă decât în câțiva ani.”

„Astăzi, în 1931, ea este cel puțin riscată, dacă nu aventuroasă. Petrolul suferă de o criză pe care numai agricultura o egalează.” Astfel, după o perioadă de creștere economică importantă ce atinge un vârf pe la 1929, România și toată Europa se confruntă la începutul anilor 1930 cu o criză economică pe o perioadă de câțiva ani, lucru amintit și în roman unde se vorbește despre restrângerea activității unor întreprinderi. „Criza l-a speriat serios. Mai mult decât criza, l-a speriat starea de spirit din România.”

Ralph Rice renunță la o parte din proiectele inițiale ale întreprinderii: „Pare însă de pe acum decis să restrângă mult dimensiunile întreprinderii, așa cum fuseseră plănuite la început.”

Spre sfârșitul acestei părți, personajul rămâne surprins de veștile primite de la Phillip Dunton despre starea de agitație din România. În mai puțin de doi ani, situația politică și economică s-a schimbat foarte mult. „Lipsești numai de un an, mi-a spus, dar, dacă te-ai întoarce acum, cred că multe lucruri nu le-ai mai recunoaște. Nu știu: se întâmplă ceva acolo, fierbe ceva în ascuns.” Situația politică a României este descrisă din nou în roman, unde se face referință la câteva momente dificile precum grevele muncitorilor din Uioara, ciocnirile dintre lucrători și „direcție”, nemulțumirile salariale sau repetatele răbufniri ale locuitorilor din Uioară împotriva poluării provocate de exploatările miniere. Toate acestea sunt doar începutul unei crize ce va măcina economia României și situația social-politică.

În final personajul nostru descoperă arta lui Chagall, făcându-se din nou referire la iudaism și problemele sale deoarece pictura lui Marc Chagall, prin originalitatea sa este „incapabilă” de a se desprinde de iudaism. „Timiditatea evreului în fața câmpului deschis. Stângăcia lui în fața plantelor, rezerva lui în fața animalelor! Dintre singurătăți, aceasta este cea mai grea. E atât de dificil să te apropii cu simplitate de un pom, când n-ai trăit niciodată lângă el.” De asemenea, este prezentată scurta reîntâlnire a personajului cu S. T. Haim, la Paris. Acesta din urmă îi transmite câteva vești din România și din restul Europei. Agitația de mai devreme atingea încordarea maximă, totul fierbea, situația politică stând să explodeze. „Nu numai Berlinul sau Viena, unde încordarea este maximă, dar Bucureștii chiar sunt mai vii, mai actuali[…] Ai să vezi și tu la toamnă, când ai să pleci. Ai să găsești în Europa, oriunde, o fierbere care aci nu se simte și nici nu se bănuiește.”

Se face referire, din nou, la o revoluție ce urma să vină datorită situației tensionate și a crizei economice: „S-a terminat, domnule, s-a terminat. Puteți închide prăvălia.”

„Mergem spre revoluție, cum te văd și cum mă vezi. Germania nu mai ținte, Austria nici vorbă că nu, extremul Orient trosnește. Nu mai e o criză de 7 sau 11 ani, din alea despre care scrie în cărțile de economie; este un naufragiu general.”

Refugiul pe care personajul principal îl găsește în lumea intelectuală și realizarea din viața profesională, a fost doar unul temporar și parțial. Integrarea nu a fost niciodată deplină, la un momentdat se va transforma în respingere, vechii săi prieteni dezvăluindu-i antisemitismul latent. Naționalismul și cosmopolitismul sunt simbolizate în carte de profesorul Ghiță Blidaru, respectiv de arhitectul Mircea Vieru, două personaje reprezentative pentru cele două curente intelectuale ale societății românești din perioada interbelică, până la instaurarea dictaturii care a schimbat cursul firesc al istoriei României și în general, a ideilor. Reprezentanții celor două ideologii, își răspundeau prin intermediul revistelor, astfel Mircea Vieru răspunde unei anchete a ziarului „Universul” unde vorbește despre specificul național: „ <<Specificul national>> există fără îndoială. În artă, el este întrunirea tuturor locurilor comune. Gradul de specificitate indică astfel și gradul de platitudine. De aceea a crea înseamnă meru depășirea acestui specific.” Profesorul Blidaru vine și el cu o replică la această declarație, într-o conferință la Universitate:

„Întrebarea mea este dacă cineva are dreptul de a avea geniu împotriva necesităților pământului pe care traiește.”

În România, la sfârșitul anilor ’20 și începutul anilor ‘30, o luptă social – politică se ducea între adepții comunismului și legionari, două ideologii ce au jucat un rol important în societatea românească interbelică.

Comunismul nu este doar o ideologie, ci este mult mai mult de atât. Comunismul este o ideologie, o mișcare politică și un regim politic, toate în același timp devenind oarecum contradictorii.

Ca ideologie, oficial, promovează un sistem social în care nu există stat, clase sociale sau proprietate privată, și care are scopul de a realiza o societate egalitară.

Ca mișcare politică, un partid comunist dorește să implementeze acest sistem.Un regim politic care se revendică „comunist”, „socialist”, „republică populară” sau „democrație populară”, este acela în care statul există și este atotputernic și totalitar sub conducerea excluzivă a unui singur partid „comunist”, „socialist” sau „muncitoresc”. Clasele sociale nu sunt diferențiate prin accesul la proprietate ci prin accesul inegal la uzufructul proprietății colective.

Mișcarea legionară, sau Garda de Fier cum mai este numită, a fost înființată în România interbelică, în 1927 de Corneliu Zelea Codreanu – în urma rupturii dintre acesta și mentorul său A.C. Cuza – ca o organizație paramilitară teroristă de orientare naționalistă-fascistă, creată după modelul organizațiilor naziste. Are un caracter mistic-religios, violent anticomunist, antisemit și antimasonic.

Informații despre disputa acestor ideologii, regăsim și în roman, făcându-se referire la arestările „de comuniști în România”.

Această parte a romanului, se încheie cu vestea primită de personajul principal, acest alter – ego al romanului, despre S.T. Haim care este arestat după doar câteva zile de la întâlnirea celor doi:„Îți aduci aminte ceasul de spasm de care vorbeam odată. A venit.”

3.4. Perioada anilor 1932 – 1933, reîntoarcerea în România

După experiența pariziană de doi ani, în care personajul principal ajunge la un echilibru în viața sa, acesta se reîntoarce în țară. Spre surprinderea sa, găsește aici o atmosferă nu tocmai liniștită, din contră, totul parcă se reîntoarce în timp cu 10 ani, situația social – politică din România anilor 1932 – 1933 se aseamănă din punct de vedere al agitație cu cea de pe la 1922, demonstrându-se încă o dată că istoria se repetă. Acest lucru dă simetrie romanului.

Perioada acestor ani, a fost una agitată pentru viața social – politică a românilor, aceștia confruntându-se din nou cu o criză economică foarte puternică. După perioada de avânt economic din anii 1923 – 1929, o nouă criză economică a afectat România pe toate sectoarele economice. Caracterul predominant agrar al economiei României, dominația capitalului străin, creșterea datoriei publice sau exportul și importul deficitare sunt câțiva din factorii ce au dus la această criză.Printre efectele acestei crize s-au numărat scăderea masivă a prețurilor, falimente, concedieri, sărăcirea populației, revolte violente sau scăderea producției, efecte nocive societății. Criza și-a atins apogeul în anul 1932 când au fost înregistrați peste 300 000 de șomeri. Într-o economie predominant agrară, cum era economia României, cel mai mult a avut de suferit agricultura. Pentru agricultură criza a însemnat diminuarea suprafeței cultivate și a prețurilor produselor agrare, precum și sărăcirea țărănimii.

Și industria a avut mult de suferit în urma crizei. Aici criza a dus la creșterea numărului de șomeri, diminuarea productivității industriale și falimentul multor întreprinderi.Pentru depășirea acestei crize au trebuit luate măsuri pentru reorganizarea economiei. Pe plan politic, au fost fondate noi ministere care să ajute la reorganizare, precum Ministerul Economiei Naționale, Ministerul Înzestrării Armatei sau Ministerul Corpului Superior de Control iar economia și investițiile erau controlate tot de stat.

Perioada revenirii în țară, perioada anilor 1932 – 1933, este specifică ultimelor două părți din roman, partea a – V – a și partea a – VI – a. Acest „al treilea moment al biografiei” cuprinde însemnări legate de viața socială de la 1932 – 1933 și se construiește după cum am mai spus în simetrie față de cea dintâi.

Partea a V a începe prin descrierea drumului ce duce spre Jilava, unde personajul nostru îi face o vizită la închisoare lui S. T. Haim. „Maidanul se deschide pe stânga, trist, murdar, cu lăzi sparte, vechituri, cutii de tinichea, movile de gunoi arzând mocnit. Pe alocuri, un petic de iarbă, care a rezistat începutului de noiembrie, un pom pe jumătate desfrunzit, un dulău fără treabă.” Pe parcursul drumului, personajul principal avea o singură neliniște vizavi de această vizită. Îl frământa reacția lui S. T. Haim și ce are să îi spună. „…poate că e o greșeală vizita aceasta. Ce am să-i spun? Ce are să-mi spună? Nimic nu mă dezarmează mai complet decât o situație solemnă, căci vorbele obișnuite mi se par sărace, iar vorbele mari mă stingheresc.” „De trei zile, de când am căpătat biletul de liberă trecere, nu mă pot gândi la altceva decât la momentul revederii.” Spre surprinderea sa, acesta îl găsește pe bunul său prieten zâmbitor și optimist. Se pare că S. T. Haim a găsit aici persoane cu aceeași gândire ca a sa, discutându-se și aici mult despre visul acestuia la o revoluție care să aducă o schimbare majoră. „Dacă ai ști ce frumos e aici ! Oameni, mă, primii oameni pe care îi cunosc.”„Nu știu cum o fi pe Calea Victoriei, dar aici, în cazemate miroase grozav a revoluție. Nu râde. O simt, o simt precis, fizic.”

Din nou, este descrisă acea societate a barurilor și a cafenelelor, precum și atmosfera de aici. Erau câțiva obișnuiți care petreceau aici întreaga după amiază, până noaptea târziu, printre care și Ștefan Pârlea. „Am trecut pe la „Central”, unde eram sigur că-l voi găsi pe Ștefan Pârlea. Nu se mișcă de aici din zori până după miezul nopții. Are în fund, pe dreapta, lângă bar, o masă pe care toată lumea o știe proprietatea lui.”

În această atmosferă tensionantă, în care arestările adepților comunismului și ai revoluției erau la ordinea zilei, aceștia își găsesc în aceste cafenele, un refugiu al lor, unde pot discuta, comenta diverse foi de pamflet, recita versuri sau manifestații ori proclamații. Atmosfera de la „Central” este descrisă ca fiind una destul de plictisitoare, în ciuda unor certuri izbucnite în urma unor dezacorduri de idei. „E o continuă fierbere la „Central” și, în același timp, un apăsător aer de plictiseală, de inutilitate. Băieții ăștia sunt pasionați sau simulează pasiunea, sunt descurajați sau simulează descurajarea. Sunt câțiva foarte tineri, agresivi, gălăgioși, cu eczeme de pubertate pe frunte, juni incendiatori fără ocupație deocamdată.” Există și anumite reguli de conduită la Central. ,,Să nu saluți decât cel mult cu un deget și în nici un caz, dacă porți pălărie, să n-o scoți din cap. Să nu spui nimănui „dumneata”. Să nu te prezinți nimănui.”

În finalul romanului „De două mii de ani” sunt amintite din nou acele greve ale muncitorilor de la exploatarea minieră dar și a locuitorilor Uioarei. Au loc manifestații violente ce pun în pericol activitatea minieră. „Mi-e frică pentru rafinărie, spune Hacker. S-au strns cu toții pe acolo, în grupuri mari, și discută.”„Cel puțin dacă ar rămâne oamenii de la uzină, ca să avem lumină. Numai de întuneric să ne ferească Dumnezeu. Cred că nici nu așteaptă altceva țuicarii de la Uioara Nouă. Firele de telefon tot ei le-au rupt.”

Politicul intervine și el în aceste revolte și greve în masă, un reprezentant al Ministerului Muncii negociind cu cei nemulțumiți. „De la Exploatare au plecat pentru tratative doi directori, însoțiți de un delegat al Ministerului Muncii și precedați de câteva plutoane de jandarmi.”

Reîntoarcerea de la Paris îl readuce pe eroul nostru în mijlocul atmosferei traite în vremea studenției antisemitismul revenind pe primul plan. Manifestări antisemite se aud din nou iar amenințarea este din nou concretă pe străzile Capitalei anilor ’30. „În colț, spre bulevardul Elisabeta, era un grup de băieți în uniforme care vindeau ziare. <<Misterele Cahalului! Moarte jidanilor!>> ” „Nu știu de ce m-am oprit. De obicei, trec liniștit mai departe, fiindcă strigătul ăsta e vechi, aproape familiar. De astă dată, am rămas surprins locului, ca și cum abia în acest moment aș fi ințeles pentru prima oară sensul acestor silabe. E ciudat. Oamenii ăștia vorbesc despre moarte, și anume despre moartea mea. Iar eu trec neatent pe lângă ei, cu gândul la alte lucruri, auzindu-i doar pe jumătate.”

„Oare de ce o fi atât de ușor să se arunce pe o strada românească strigătul de “moarte” fără ca nimeni să întoarcă măcar capul?”

În această atmosferă ostilă evreilor, personajul principal își testează rezistența interioară descoperind în sine stabilitate de durată și conștiința unei identități multiple pe care nici măcar violențele antisemite sau faptul că prietenii săi, precum Marin Dronțu sau Mircea Vieru, își arată treptat antisemitismul latent. „Eu stiu ceea ce sunt, și dificultățile, dacă există, nu pot fi decât în ceea ce sunt eu, nu în ceea ce scrie în registrele statului. Liber statul să mă decreteze vapor, urs polar sau aparat fotografic, eu nu voi înceta prin aceasta să fiu evreu, roman și dunarean.” Ca dovadă a acestei stabilități și a împlinirii sale profesionale, în finalul romanului, personajul principal înregistrează o victorie concretă și anume, casa de vacanță pe care i-a construit-o profesorului Blidaru, clădire care este „ceea ce mereu am visat să fiu – un lucru simplu, curat și calm, cu o inimă egal deschisă tuturor anotimpurilor.”

III.5. Concluziile capitolului III

Romanul De două mii de ani este unul schematic, preocupat în special de impunerea unei idei care să demonstreze drama interioară trăită de evrei. Prefața semnată de Nae Ionescu este cea care influențat în mare parte destinul acestui roman și de asemenea tratează la rândul său, problema suferinței iudaice.

Nu întămplător acest roman a provocat un scandal de proporții, ținând cont că a apărut într-o perioadă istorică în care antisemitismul atingea un apogeu nu doar la nivel intelectual ci și violent, marcat de confruntări în care evreii aveau de suferit. Romanul De două mii de ani, este un roman memorabil mai ales prin modul în care sunt expuse dilemele societății interbelice precum antisemitismul, confruntările ideologice și nu numai între tradiționaliști și cosmopoliști ori între comuniști și legionari, toate în viziunea unui evreu. Ca probleme conexe ale acestui roman sunt prezentate: condițiile neprielnice în care trăiau studentii, lipsa caldurii, măsurile care se luau în cazul neplății taxei de asemenea pasiunile studentilor, de exemplu pocherul de care eroul nostru fuge si îi pare bine că alege viata in loc să fie „al patrulea la pocher”.

Este de reamintit faptul că romanul apărut în 1934, a fost atacat atât de cele două extreme care se confruntau în perioada interbelică, extrema stângă și extrema dreaptă, ba mai mult chiar și de comunitatea evreiască, autorul fiind acuzat că a devenit antisemit, huligan. Acesta le răspunde tuturor acuzațiilor câteva luni mai târziu prin lucrarea Cum am devenit huligan, lucrare care încearcă să explice toate acuzațiile primite.

Capitolul IV

Sebastian „huliganul”și huliganii lui Mircea Eliade

În situația în care se afla Sebastian după apariția cărții De două mii de ani, s-a aflat și Mircea Eliade, fiind numit jidan în mai multe randuri: pentru faptul că a spus ceva complementar despre evrei și iudaism la Universitate sau pentru faptul că s-a adresat unui grup de studenți evrei. De asemenea a fost denunțat „antisemit” și „huligan” scriind câteva articole cu conținut naționalistic. Să nu uităm de romanul Huliganii al lui Eliade, care a fost la rândul lui acuzat de huliganism și legionarism.

În cele două romane Huliganii și De două mii de ani sunt prezentate două tipuri de huligani. Pentru Eliade „a fi huligan” era o structură, o vocație specială de a intra în viață și de a se comporta, care constă într-o ignorare totală a convențiilor sociale, a moralei oficiale, a părerii oamenilor celorlalți, care, mai precis pornește dintr-un egocentrism orgolios și plin de vitalitate, de optimism și de încredere oarbă în sine. Acesta este sensul pe care îl dă Eliade huliganului, astfel de personaje fiind prezente în controversatul roman.

În De două mii de ani regăsim huligani primejdiosi. Antisemitismul acestora este relevat prin diferite situații în care este implicat eroul cărții. De exemplu, în perioada liceului eroului nostru îi era interzis să se autoincludă în istoria neamului românesc: „Era aproape inevitabil în liceu, la lecția de istorie, povestind un război, să întrebuințez acest plural de persoana întâi: noi românii, (care români?, mi-a strigat odată unul din bancă, interzicându-mi pe multă vreme să mă solidarizez cu istoria lui Ștefan cel Mare). ” Mai târziu în prima noapte de gardă, la regiment nu i se oferă postul de la adjunctură, datorită faptului că era evreu. „exista un ordin special pentru evrei”. Așadar eroul nostru era considerat o amenințare, un posibil trădător. Apoi, ajuns student la Universitate ni se prezintă multe situații care evidențiază antisemitisul. Bătăile pe care le primesc studenții evrei, interdicția de a participa la cursuri. Antisemitismul într-o stare latentă îl întâlnim și la unele personaje la care eroul cărții nu se aștepta să existe, dar care însă se relevă într-un final. De pildă Mircea Vieru ,,singurul om pe care l-am crezut incapabil cu desăvârșire de a fi antisemit, era el, Mircea Vieru. Așadar și el… ”.

Revenind la huliganii lui Eliade observăm că termenul huligan este introdus în text de David Dragu, personaj care trecuse de perioada huliganismului, într-un dialog purtat cu Alexandru:

Rămâi întreg, rămâi huligan!/Nu știam că se spune așa, vorbi Alexandru zâmbind. Credeam că se spune un om liber, un om demn, un om nou, dacă vrei./Acestea toate sunt glose. Un singur cuvânt le cuprinde în întregime, este cuvântul acesta, atât de frumos „huligan”/ Știam că huliganii sunt numai spărgătorii de geamuri, râse Alexandru./ Sunt și ei huligani, firește, răspunde Dragu, serios. Între ei și dumneata nu e nicio deosebire calitativă. Aveți aceeași structură, aceeași vocație. Totala ignorare a adevărurilor, a ordinii, a maturităților. Unii sparg geamuri, altii afirmă că lumea începe prin ei. Ce superb! Ce vitalitate orgolioasă. Să împarți lumea în buni și răi, vii și morți cu o simplă judecată de valoare, sau cu un singur geam spart.

Dragu face distincția între cele două tipuri de huligani; deși au aceeași structură observăm și diferența: „huliganul de stradă e primejdios pentru că sparge geamuri, iar un huligan ca Petru Anicet sau ca dumneata este o valoare, pentru că amândoi sunteți intelectuali așezați și veți contribui pozitiv la creșterea spirituală a acestei țări”.

De doua mii de ani scoate la lumina atacuri si aversiuni ce erau gata sa izbucneasca. Anul 1934 este unul nefast pentru Sebastian, el fiind redus la tacere datorita neputintei de a da o replica interpretarilor, injuriilor si acuzatiilor aduse. Sebastian se hotaraste sa scrie o carte in care isi atribuie in mod intentionat insusirea de huligan. De fapt Sebastian nu este huligan ci un cautator al adevarului si al valorilor morale. In opinia lui Sebastian cazul De doua mii de ani numara mule confuzii pe care le primeste „cu o ironie coroziva, imbibata cu melancolia dezamagirii, malitia impinsa la sarcasm iar aceastea sunt numai cateva dintre mijloacele folosite de Sebastian, care se dovedeste un combatant redutabil in sfera ideilor”-Grasoiu-64

Mihail Sebastian preia cuvantul in mod ironic, punându-l în titlul cartii , tocmai in ideea de a se detasa de sensul curent al cuvantului, din epoca interbelica.Timp de cinci luni Mihail Sebastian a adunat critici aduse romanului, strângând articole, poate în sute de pagini.

Sebastian propune articolul Intre umilinta si impertinenta al lui Petru Nicador, in care sunt sintetizate foarte bine toate acuzele aduse romanului sau si implicit lui.

Asadar problemele supreme sunt urmatoarele: o problema antisemita, o problema democrata si o problema gramaticala. Pe langa problemele principale sunt enumerate si probleme conexe precum „gravul delict al colaborarii mele la Cuvantul , imprudenta de a fi cerut si publica prefata lui Nae Ionescu ” sau tradarea de neam. In urmatoarele pagini voi incerca sa analizez toate aceste acuze, luand in calcul raspunsul lui Sebastian la acestea.

Criticul literar, Petru Nicador observă și numeroase greșeli gramaticale în roman: „este total lipsit de talent și limbă românească: taie iarba cu secura și alte urâciuni. Nimic fluid. Totul scorțos, împăiat ca un animal vânat, dezgustător prin pretenții, stupid ca semnificație. Acesta este romanul De două mii de ani al d-lui Mihail Sebastian”

Sebastian susține că această critică și atitudine nu reprezintă decât un antisemitism filolog. O astfel de formă de antisemitism o susține și Petre Pandrea care publică cincizeci și trei de erori de limbă culese din controversatul roman și protestează împotriva acestui „oribil jargon”, în numele limbii daco-române. Acest „oribil jargon” pe care îl vede Pandrea este explicat chiar de către un coleg de redacție al acestuia, prin greșeli de tipar.

Și acest critic literar crede că îl distruge pe romancier fiindcă i-ar fi găsit în roman multe greșeli de limbă.

Astfel a găsit: nu mai în loc de numai, în altă parte numai în loc de nu mai.

Târăgănat, în loc de tărăgănat,… oțețit în loc de oțetit. Umblii în loc de umbli, pâtlagină în loc de pătlagină, kilometrii în loc de kilometri.

Dar culmea indignării criticului este atunci când a citit în roman că unul din personaje tunde iarba din grădina cu securea! Noi credem că unele din greșelile relevante sunt pur și simplu greșeli de tipar, altele sunt forme dialectale, iar altele sunt forme care se găsesc la cei mai de seamă scriitori ai noștri. Iar securea care a provocat indignarea criticului când a decretat că romancierul nu știe românește trebuie să fi fost în manuscris o secere pe care tipograful a prefăcut-o în secure.

Sebastian nu e singurul scriitor care face greseli de acest gen, de pildă, cu ocazia apariției Huliganilor lui Mircea Eliade, Constantin Noica îi trimite autorului o scrisoare în care chiar îi enumera o serie de greșeli de limbă.

4.1. „Antisemitismul ” lui Sebastian și trădarea de neam

Trecând peste această problema gramaticală a romanului, ne concentrăm atenția asupra unei alte probleme a cărții și autorului. După cum am mentionat mai sus, Petru Nicador descifrează în roman: o problemă antisemită „factura sa (referindu-se la Sebastian) intelectuală era eminamente huliganică”

Asadar romanul De două mii de ani a fost acuzat de rasism. „Cartea cuprinde puternice accente antisemite. În gândire, în metoda filozofică, în notații psihologice – găsim cele mai autentice documente rasiste. Sunt fragmente luate parcă direct din Alfred Rosenberg. Ne aflăm, deci în fața unui caz de evreu devenit antisemit. Cazul este, orice s-ar spune, senzațional.”

Drept răspuns la această acuzație, Mihail Sebastian explică în Cum am devenit huligan, motivele pentru care este considerat un renegat, iar romanul său unul rasist, și se destăinuie astfel: „Cam șaisprezece rânduri de tipar culese dintr-o carte de trei sute cincizeci de pagini” , aceste randuri rupte de contextul lor au devenit subiect de discuție și o armă împotriva lui însuși, iar „de vreme ce rândurile criminale fuseseră expropriate și zvârlite în domeniul public, prada curiozității generale și simțului obștesc de onoare, lectura cărții devenise în acea perioadă inutilă.”

Petru Chiricuță a publicat în câteva numere din ziarul Adevărul Literar câteva fragmente în care îl denunță pe Sebastian drept trădător al neamului său. Pentru a demonstra acest lucru, el se folosește de citate ,,toate trucate”. Bunăoară, Chiricuță citează următoarea frază izolând-o de contextul ei, falsificându-i astfel sensul: ,,Uneori, mă întreb cu spaimă dacă evadarea mea dintre ei este întreagă.” Pentru a înlătura un mod echivoc de a aborda acestă frază, citez fragmentul din care este extrasă aceasta:

Seară de familie. S-a întors vara-mea Vicky cu bărbatul ei din voiajul de nuntă. Se pare că e însărcinată. Un unchi se amuză de întâmplare:

– Dar harnici ați mai fost! Vicky e rușinată, bărbatul ei – grav.

-Ehe, băiatule, acu e acu! S-a sfârșit cu binele. Vrei nu vrei, ai poftă n-ai poftă, trebuie… știi povestea cu trenul?…

Și spune povestea cu trenul. Toată lumea râde zgomotos. Dintr-un colț, mama mă privește încurcată…

S-ar fi putut să fiu ca ei toți, un negustor gras, însurat, mulțumit , jucând duminica seara pocher și spunând porcării însurățeilor tineri. O ști pe aia cu trenul?

Uneori mă întreb cu spaimă dacă evadarea mea dintre ei este întreagă.

Așadar, prin personajul său, Sebastian nu-și renega neamul evreiesc, iar „evadarea mea dintre ei” se referă de fapt la negustorii mulțumiți cu viața mediocră pe care o trăiesc, găsind bucurie în jocuri precum pocherul în serile de duminică sau făcând tot felul de glume deplasate la adresa celor mai tineri.

Sebastian își dă seama că ștergând un cuvânt, greșind o virgulă o pagina poate exprima ceea ce iți dorești și astfel ,,arma antisemită cea mai gravă, n-a fost nici revolverul, nici piatra, ci cu totul alta și anume citatul; Nu cu citate s-a dovedit omorul ritual? Nu cu citate au dovedit domnii Codreanu și Cuza că neamul lui Israel se hrănește cu sânge de creștin?”

La un un moment dat în roman, eroul îi destăinuie lui Vieru referitor la problema antisemită:

-Esti abil dumneata, m-a intrerupt Vieru. Nu cumva pentru că antisemitismul o fi etern vrei să-l scoți inexplicabil? Și pe evrei inocenți?

– Doamne ferește! Nu numai că antisemitismul mi se pare explicabil, dar evreii mi se par singurii vinovați. Aș voi doar să recunoști că esența antisemitismului nu este nici de ordin religios, nici de ordin politic, nici de ordin economic. Cred că este pur și simplu de esență metafizica. Nu te speria. Există o obligație metafizică a evreului de a fi detestat. Asta e funcția lui în lume. De ce? Nu știu. Blestemul lui, destinul lui. Dacă vrei, treaba lui.

Eroul nostru continuă, precizând că: „Ceeea ce se schimbă în antisemitism, ca fenomen etern, este planul pe care se manifestă, nu însă și cauzele lui prime… esența feonomenului este însăși aceeași, mereu aceeași. Și ea se cheamă, oricât ai protesta, obligația iudaică de a suferi.”

Pornind de la această declarație, în prefața romanului, Nae Ionescu încearcă să dea un răspuns întrebării pe care Sebastian o adresează în roman: De ce trebuie să sufere evreii? Nae Ionescu pare că uită însă, de problema pe care dorește să o abordeze, prefața sa punând problema răspunderilor, întrebarea fiind de această dată: cine este vinovat în conflictul dintre evrei și celelalte neamuri? Tot prefața răspunde acestei întrebări, blamându-i pe evrei. Așadar, după cum putem observa, antisemitismul lui Nae Ionescu este prezent din plin în această prefață, subiect la care voi reveni pe parcursul acestui capitol.

4.1.1 Roman asimilist

Pentru alți critici, Șerban Cioculescu sau Pompiliu Constantinescu, romanul este doar asimilist. Sebastian nu apară asimilarea, iar afirmația celor doi critici i se pare o acuzație gravă și e convins că ,,a cugeta asupra raporturilor dintre spiritul iudeu și cel local” nu poate să fie un act asimilist. De asemenea este de părere că un scriitor nu poate fi asimilist întrucât ,,Acest lucru l-ar anula în însăși ființa lui”. Asimilismul creează, în viziunea lui Sebastian un sentiment de neîncredere, de inferioritate și înseamnă totodată renunțarea la propriul popor. Pentru a pune punct capitolului despre ,,asimilism” Sebastian îl propune ca exemplu pe Ion Trivale, evreu care după ce scrie un articol despre noțiunea de ,, a fi român” pentru ca mai apoi să meargă la luptă pentru țara noastră, murind pe front în fruntea plutonului său. „ Își închipuia că murind cu capul pe mitralieră că moare român; S-a înșelat. În 1930, se dezvelea la Predeal un monument al scriitorilor căzuți în război și numele lui Ion Trivale nici nu era pomenit”

Iată, deci că prin acest exemplu oferit de Sebastian, ne dăm seama că într-adevar ,,asimilarea creează un grav complex de inferioritate care este un pas spre disoluție, spre sterilizare, spre moarte ” .

4.2. Obligatia evreilor de a suferi

Sebastian isi asuma conditia de evreu si doreste sa clarifice pentru sine si pentru poporul sau vina tragica a evreilor care porneste din interiorul lor.

De ce trebuie să sufere Iuda? La această întrebare încearcă să răspundă și Mihail Sebastian în De două mii de ani și Nae Ionescu în mult discutata prefață.

Sebastian admite că într-adevăr există obligația iudaică de a suferi, iar când afirma acest lucru e conștient că această afirmație poate fi interepretata ca antisemitism. Această frază, în mod clar a creat confuzii, însă suferința la care se referă Sebastian este una metafizică, nu una cauzată de probleme exterioare, de pildă cele politice, economice. Acestei drame, pe acest plan scriitorul nu-i găsește niciun remediu. ,,Evreii suferă pentru că sunt evrei, un neam tragic”.

Intr-adevăr există și o dramă politică evreiască, iar în roman observăm două moduri de abordare și rezolvare a acestei drame: prima este propusă de sioniști (Sami Winkler, Abraham Sulizer) care consideră că această dramă a evreilor se încheie odată cu reclădirea statului iudeu în Palestina. Evreii suferă pentru că sunt în exil. O altă abordare aparține marxistilor (S.T.Haim așteaptă revoluția ,,Nu știu cum o fi pe Calea Victoriei, dar aici, în cazemate, miroase grozav a revolutțe. Nu râde! O simt precis, fizic. Nu e noapte să nu mă culc cu gândul că dimineața s-ar putea să găsim porțile vraiște.” Marxiștii sunt de părere că această dramă nici măcar nu există, și de aceeea nu are cum să se termine. Pentru ei există o singură dramă „lupta de clasă” , sunt exploatatori și exploatați, iar evreul poate face parte din oricare din cele două categorii. Așadar, muncitorul evreu trăiește aceeași viață mizerabilă ca și muncitorul român. Eroul romanului nu face parte din niciuna dintre cele doua categorii, însă crede că cele două alternative pot oferi soluții problemei evreiești înțeleasă drept un complex politico-economico-social.

După cum am precizat anterior, Sebastian socotește că suferința evreilor are o proveniență interioară și este una metafizică, drama lor fiind una spirituală. În spiritul evreiesc există numeroase contradicții. Iudeul este în același timp abstract și pasionat, mistic și sceptic, orgolios și umil. Toate acestea sunt drame interioare pe care le trăiește evreul. O explicație nu se poate găsi ,,Pentru aceleași motive pentru care elvețienii sunt un neam placid. E o chestiune de destin” .

Pe lângă toate aceste contradicții se mai adăuga o alta dramă, cea a singurătății, însă se vorbește și despre o solidaritate evreiască care este o realitate. Evreul, spune Sebastian, e un om singur, „îl duce spre singurătate, orgoliul lui, luciditatea, îndoiala.” În evreu există totuși un sentiment de participare, spre exemplu rugăciunile din sinagogi nu pot fi săvârșite fără a fi zece credincioși „Dacă lipsește unul, ceilalți sunt neputincioși, Dumnezeu nu-i ascultă, dar când sunt zece tot poporul e acolo”

În privința contradicției orgoliu-umilință, observăm că într-adevar, evreii sunt un popor orgolios, dar în același timp sensibil fiind conștient de acestea: „Dacă plâng, sunt pierdut. Strânge pumnii dobitocule, dacă e indispensabil, crede-te erou, roagă-te lui Dumnezeu, spune-ți că ești fiul unui neam de martiri, da, da, spune-ți asta, dă-te cu capul de pereți, dacă vrei să te mai poți privi în ochi și dacă nu vrei să-ți crape obrazul de rușine, nu plânge. Iți cer atâta: nu plânge! […] „Îmi simt ochii calzi. Nu e nimic, băiatule. Nu te vede nimeni. Și nu simți că asta face bine, o, infinit mai bine decât orgoliul de a-ți strânge pumnii și a te opri.?”

Lucrul acesta este confirmat de ei dar și de antisemiți. Cu toate acestea „nici un popor nu s-a biciuit pe sine cu mai multă sălbăticie, nici un popor nu și-a mărturisit cu mai multă cruzime păcatele reale sau imaginare. Nimeni nu s-a pedepsit mai rău”.

Iată că pe parcursul atâtor mii de ani deoarece drama evreilor nu începe odată cu venirea lui Iisus, iudeii nu au putut găsi o cale de mijloc, un mod echilibrat de a trăi, între aceste contradicții. Așadar, ajungem la concluzia că antisemitismul nu este cel care provoacă suferința evreilor, însă este cel care o alimentează. „el rămâne la periferia suferinței evreiești, care își are autonomia ei spirituală.”

Sebastian scrie la un moment dat în roman „Adversitatea lor, a antisemitilor ar fi la urma urmelor suportabilă. Ce ne facem însă cu adversitatea noastră, cu propria noastră adversitate? Cu ei ne vom împăca, poate, cine știe? – într-o zi, cu noi însă când? Tot Sebastian își dă și răspunsul: „Probabil, niciodată!”

4.3 Crima de a fi lucrat la ziarul Cuvântul

O alta acuză adusa lui Sebastian este legata de activitatea la ziarul Cuvantul. ,,Mihail Sebastian a fiert timp de 7 ani in cazanul cu smoala antisemita de la Cuvantul ”-pg 271Faptul că a lucrat la ziarul Cuvântul, pentru unii critici reprezintă o crimă, pentru aceștia Sebastian rămânând: „un gazetar burghez de la ziarul naționalist, ortodox și huligan, Cuvântul ”.

Până în noiembrie 1933, când se produce alunecarea spre legionarism, spune Sebastian, ziarul Cuvântul a reprezentat o serioasă redută împotriva antisemitismului. „Mișcările studențești nu au primit cuvinte mai aspre decât cele pe care le-a scris profesorul Nae Ionescu în Cuvântul, fără grija de a menaja susceptibilități sau a caștiga simpatii”.

Pentru a demonta toate acuzațiile aduse din pricina participării active la ziarul Cuvântul, devenit antisemit in 1934, Sebastian prezintă trecutul ziarului, atitudinea acestuia cât și a lui Nae Ionescu față de populația minoritară evreiască din România, până în anul 1933.

Sebastian propune ca exemplu articolul „Duminica” din 12 decembrie 1927, scris în urma devastărilor de la Oradea Mare: „Studenții arată că pentru ei creștinismul e o formă polemică și politică, nu o realitate spirituală” spune Nae Ionescu .( anexa 5 )

Politica ziarului la care scria și Sebastian, față de problema evreilor și minorităților în general, era una liberă și curajoasă, reclamând drepturi pentru evrei, magheari sau ucrainieni. Așadar atitudinea acestui ziar nu putea fi în niciun caz una reacționară. Acesta fusese deci huliganismul Cuvântului.

4.3.1. Nae Ionescu și Iudaismul

După întoarcerea de la studiile făcute la Paris, în 1931, Sebastian se hotărăște să scrie romanul De două mii de ani și îi aduce profesorului la cunoștință acest fapt „scriu o carte evreiască.” Tot acum Sebastian îi cere lui Nae Ionescu o prefață la romanul pe care urma să îl scrie.

Motivul pentru care îi cere profesorului o prefață este explicat de Sebastian în următorul citat:

În măsura în care pot răspunde faptelor mele, am impresia că nici pentru bani, nici pentru trădare, nici pentru bucuria de a-mi compromite profesorul în rândul apostolilor cuziști și gardiști, nu l-am rugat să-mi scrie paginile pe care mi le făgăduia cu atâta bunăvoie. Mi se părea în primul rând foarte firesc să cer omului care îmi călăuzise pașii, anii de tinerețe, o judecată directă asupra unei cărți ce trebuie să lămurească, cel puțin în intenția mea, o sumă de întrebări hotărâtoare.

Motivul strict personal explică de ce Sebastian ținuse cu atâta inverșunare să aibă în fruntea cărții o prefață semnată de Nae Ionescu. Situația se schimbă și în iunie 1934, ,,a-i cere profesorului Nae Ionescu o prefață la un roman evreiesc pare, în principiu un lucru ciudat”, spune Sebastian. În 1931, însă nimic n-ar fi fost mai normal și desigur, nimeni n-ar fi fost surprins.

Tot din destăinuirile lui Sebastian aflăm că Nae Ionescu, avea o simpatie pentru iudaism. Nae Ionescu are o atitudine de înțelegere și de cunoaștere obiectivă a fenomenului iudaic.

Antisemitul Nae Ionescu a ținut în 1928 o conferință despre spiritualitatea iudaică, invitat de Asociația Femeilor Evreice, la căminul sionist. Ba chiar, această atitudine de indulgență, față de evrei se relevă și pe plan politic și cultural. „El preconiza mereu o politică de largi libertăți publice și culturale pentru minorități și mai ales pentru evrei” .Cuvântul a cerut pe parcursul anilor de nenumărate ori pentru evrei și minorități drepturi și libertăți pe care, poate chiar ei însăși, ar fi ezitat să le ceară.

Așadar, Nae Ionescu era familiar cu metafizica iudaică, scriind și câteva articole despre aceasta, Criza iudaismlui, Alte perspective, in iulie 1926.

Sebastian era mândru că era asociat cu ziarul Cuvântul, pe care îl considera un „ziar de omenie”, nici de stânga, nici de dreapta.

De asemenea, Sebastian era recunoscător pentru faptul că a lucrat alături de Nae Ionescu și vedea în acesta „modelul a vreo douăzeci de tineri care lucrau la Cuvântul, unde erau strânși ca în familie” și chiar îi compatimește pe tinerii care n-au întâlnit la timp, în viata lor, spune el, un om care să-i pasioneze, până a le modifica viața.

Drept urmare Sebastian cere această prefață nu numai mentorului său, ci mai înainte de toate, unui om avizat în această problemă „unui pasionat cercetător al spiritului iudaic”. Însă din iulie 1931, când prefața a fost cerută și promisă până în iunie 1934 când a fost scrisă, pe plan politic, s-a produs o alunecare spre extrema dreaptă. Anul 1931 nu fusese unul antisemit față de anul 1934 – unul huliganic. ,,În deschizătura acestui compas încape prefața Nae Ionescu.” În aproape trei ani, toate formele democrației au căzut, toate punctele de reper ale păcii s-au pierdut. Anul 1933, este momentul în care se produc schimbări majore în activitatea ziarului Cuvântul, ziar care devine antisemit, gardist.

La putere vin liberalii, cei care în 1927 subvenționează devastările de la Oradea Mare, liberali, huligani, agitatori și oprimanți pe care Nae Ionesscu îi denunță în martie 1927.

Sebastian refuză să creadă într-o orientare antisemită a ziarului Cuvântul. „Eram convins că ziarul Cuvântul nu le va suporta (echivocuri, compromițătoare alianțe) și că va pune repede ordine în acțiunea lui, restabilind hotarele ce le-au despărțit întotdeauna de aventurieri, de impostori și de revoluționari politici”. De asemenea, Sebastian nu-și putea închipui un Cuvântul gardist, aducând ca argumente cunoașterea trecutului acestui ziar și a liniilor politice și spirituale între care s-a mișcat acțiunea lui.

Dorind să clarifice lucrurile, Sebastian încearcă să plece de la ziar „Am primit un răspuns care îmi dădea de rușine toate ezitările, toate îndoielile: Cuvântul, antisemit? Cuvântul, fascist? Nu simți că e absurd?” La câteva zile, Sebastian publică un articol despre Ion Trivale, evreu și el, spre stupoarea antisemiților. Situația creată i se părea în acele momente clară. „Așteptăm cu inima strânsă, dar cu o certitudine neclintită momentul în care Cuvântul va face tăcere în jurul lui și va vorbi răspicat, nu puteam crede că va suporta multă vreme groaznica ceață ce acoperea politica românească în noiembrie și decembrie 1933, între acele umbre disperate, între acele epave fără busolă, între aventuri fără sens”

Nae Ionescu e arestat, considerat instigator moral al asasinării primului-ministru I.G.Duca, săvârșit de legionari. Cuvântul interzis, Nae Ionescu închis, valul antisemit în plină ascensiune – acesta era contextul în care apărea romanul De două mii de ani, moment neprielnic pentru apariția cărții, după cum însuși Sebastian susține. Apariția cărții în mod normal în 1931, devenea subiectul unui mare scandal. „Antisemiții așteptau prefața profesorului ca pe un manifest politic, evreii ca pe un cuvânt de ințelegere și unii și alții așteptau cu temeri diferite”.

Mihail Sebastian nu își făcea niciun fel de grijă în această privință, era sigur că Nae Ionescu nu va scrie „nici pentru prieteni, nici pentru dușmani ci pentru carte”

Credea că Nae Ionescu îi va scrie prefața din 1931 iar că evenimentele petrecute până în 1934 nu vor influența modul de abordare al problemei cărții, nu avea dreptul să-i modifice gândirea asupra unei drame ce nu e nici de azi, nici de ieri ci de totdeauna. ,,Această gândire o cunoșteam și orice surpriză mi se părea exclusă”. Se pare că toate așteptările sale în privința lui Nae Ionescu, de a fi obiectiv și de a scrie „numai pentru carte” s-au dovedit a fi spulberate. „Trebuie să recunosc astăzi: m-am înșelat!”

4.4. Prefața

Acceptand si publicand prefata pe care profesorul Nae Ionescu i-o scrie din nou Sebastian este considerat antisemit, renegat, huligan.

Comentând asupra prefeței romanului De două mii de ani, Sebastian spune că în urma lecturării și înțelegerii acesteia, „rămâne o impresie totală de cenușă și de moarte”. Mihail Sebastian nu vede în această prefață asprime „asprimea e și ea un act de iubire”, din contră, observă o cruzime rece, metodică și indiferentă. Tot referitor la prefața, o caracterizează astfel: „o piesă de dosar, un rezumat juridic, un jurnal de grefă, din care a dispărut suflul vieții. „Nu se aude nicio voce, nu se simte niciun om în acest pustiu”. Vede în această prefață un exces de adevăruri generale „cu care gândirea lui Nae Ionescu nu ne obișnuise până azi: că doar de la el am învățat ce se cheamă a gândi concret”

Nae Ionescu presupune că problema autorului și a eroului romanului – căruia el îi dă numele real Iosef Hechter – este suferința evreilor în general, și a lui în particular, și consideră că Sebastian nu a reușit să rezolve problema, abandonând-o „Iuda suferă și se chinuiește și nu se poate altfel”.

În primele pagini ale prefeței, Nae Ionescu observă două aspecte referitoare la drama evreilor. Primul este unul interior, suferința evreilor își are rădăcina în evreul însuși, pornind dintr-un conflict cu sine. În acest punct, Nae Ionescu este de aceeași părere cu Sebastian. Cel de-al doilea aspect al problemei iudaice este unul exterior „Suferința evreului vine din afară și constă într-un conflict permanent cu ceilalți oameni”. Nae Ionescu alege dintre aceste două aspecte, luându-l doar pe primul în calcul, considerându-l esențial. „Înapoi, deci la cealaltă metodă; Iuda se chinuiește. De ce? Nu există un de ce, Iuda se chinuieste că e Iuda”, dacă Iuda trebuie să sufere, suferința lui trebuie să își aibă originea în el însuși.

Așadar, din primele pagini ale prefeței rezultă că drama iudaismului nu este un fenomen de relație în viziunea lui Nae Ionescu. „Cine vrea să vorbească despre această dramă trebuie să vorbească despre iudaism, nu despre altceva, să caute resorturile suferinței iudaice și elementele constitutive spiritului iudeu, în conflictele sale intime, nu în raporturile sale „defectuoase” cu restul lumii” . Pornind de la același punct de plecare, în 1926, Nae Ionescu, scrie în Cuvântul articolul numit „Alte perspective”. În acesta, Nae Ionescu ajunge la concluzia că Iuda se chinuiește datorită antinomiei intime a iudaismului pe care nu o poate rezolva. În schimb, în prefața din 1934, el ajunge la concluzia că Iuda suferă datorită necunoașterii lui Hristos, ceea ce provoacă reacția și defensiva creștinilor – articol- pg 306

Revenind la articol, Nae Ionescu reduce drama iudaismului la „o pendulare între momentul național și cel religios” adică un conflict interior. Din contră, nu mai vede în prefață un conflict interior, ca rădăcină a acestei drame, rădăcina fiind acum necunoașterea lui Hristos, iar această nerecunoaștere punându-l pe evreu în conflict cu creștinii, nu cu sine însuși. Așadar, Nae Ionescu, explică drama evreilor printr-un fenomen de relație, fenomen pe care îl exclude la începutul prefeței. In încercarea de a explica drama evreilor, prin nerecunoașterea lui Iisus Hristos, Nae Ionescu deschide o nouă serie de întrebări. Așadar, această explicație nu a acoperit întreg obiectul dramei.

Mihail Sebastian formulează două obiecții:

Evreii că nu l-au recunoscut pe Hristos de unde rezultă drept consecință că situația aceasta de suferință începe odată cu venirea lui Hristos (și aceasta nu ar fi existat înaintea acestei veniri).

O altă obiecție este reprezentată de faptul că necunoscându-l pe Hristos, ei se opun creștinilor și sabotează așezările creștinești. Creștinii reacționează, lovesc și drept urmare evreii suferă; de aici rezultă că evreii suferă numai când sunt în contact cu creștinii.

Sebastian admite ca desi evreii nu suferă de la venirea lui Hristos, ci de la facerea lumii, „toată istoria lor este un lanț de tragedii” și acest fapt e convins ca îl cunoaște și Nae Ionescu după cum mărturisește în acel articol despre evrei din 1926. „Perioada cea mai echilibrată a istoriei este desigur cea înainte de trecerea în diaspora. Dar și atunci echilibrul este îndoielnic.” Așadar Sebastian se întreabă dacă suferința evreului se mai poate explica prin nerecunoașterea lui Mesia – o întrebare care rămâne nedeslușită și căreia prefața nu răspunde.

O altă problema rămâne și ea fără răspuns. Dacă evreii, refuzându-l pe Hristos-Mesia, sabotează valorile creștine, inseamna ca ei vor avea de suferit rigorile creștinilor. În acest fel se explică antisemitismul creștin. Însă, Sebastian știe că există și antisemitism arab sau turc. Ar fi ilogic să spunem că aceștia sunt antisemiți pentru că evreii nu l-au recunoscut pe Iisus. Așadar explicația lui Nae Ionescu are anumite lacune și nu cuprinde întreaga dramă a evreilor și după cum spune Mihail Sebastian: „Dacă nu o cuprinde întreagă nu o cuprinde deloc.”

În continuare, Nae Ionescu constată că „între evrei și popoarele în mijlocul cărora trăiesc au existat întotdeauna nepotriviri și neînțelegeri, de pe urma cărora evreii au fost supuși la un regim deosebit, din care pentru ei au izvorât întotdeauna suferințe.” Mihail Sebastian punctează din nou „nepotriviri și neînțelegeri”. Si le considera și „defectuoase luări de contact între evrei și ceilalți oameni; Nu cumva ne întoarcem aici la un „fenomen de relații” pe care l-am îndepărtat din capul locului?” .

După toate aceste comentarii/incercari de a explica drama evreilor, prefata lui Nae Ionescu se îndreaptă spre un drum antisemit: ,,Cine e vinovat? și prefața ofera răspunsul: evreii”, Sebastian știe că filozoful va sări indignat și va cita chiar din romanul său:

„ – Ești abil dumneata, … Nu cumva pentru că antisemitismul o fi etern vrei să-l scoți inexplicabil? Si pe evrei inocenți?

Doamne ferește. Nu numai că antisemitismul mi se pare explicabil, dar evreii mi se par singurii vinovați.”

Mihail Sebastian nu va răspunde acestui citat pentru că „nimic nu e mai dificil în lumea asta mare, decât să demonstrezi cuiva că o ironie este ironie”.

Odată stabilită această vinovăție, Nae Ionescu îi studiază circumstanțele agravante. Evreii reprezintă o primejdie permanentă, „<<spiritul dizolvant al iudeilor>> (acesta fiind o grosolană și sinistră legendă).” Aflam de la Sebastian ca acest fapt este lămurit chiar de Nae Ionescu în articolul său din 1926 Criza iudaismului ,în ziarul Cuvântul.

Așadar aceasta era prefața profesorului Nae Ionescu. Mihail Sebastian a publicat-o în primul rând pentru că a cerut-o, indiferent de conținutul ei. „Am cerut această prefață, nu o anumită prefață.” și un al doilea motiv constă în faptul că pentru Sebastian, a interzice o pagină scrisă i se părea un lucru odios.

Pentru Sebastian nu era important faptul că prefața era cunoscută de atâta lume, ci faptul că Nae Ionescu a putut scrie o astfel de prefață. „Ce importanță au toți Pandrii și toți Luzii din lume, cât cântăresc insulta, mizeria și indignarea lor, cât mai pot lovi ei, acolo unde a lovit odată Nae Ionescu? ” Singurul mod de a se răzbuna, spune Sebastian era să o publice. În urma scrierii romanului ,,iși pierde casa” adică locul la ziarul Cuvântul, este dezamagit de multe persoane din jurul sau, iar cu ocazia apariției romanului, Sebastian pierde mulți prieteni, care acum iși arată adevărata fața. Cazul De doua mii de ani a reprezentat o lectie de viata pentru Sebastian,iar increderea in oameni devine un lucru pe care Sebastian il pierde.

In paginile anterioare am discutat despre huliganismul lui Sebastian si ce a insemnat aceasta dar si tipul de huligani prezenti in De doua mii de ani facand comparatie cu huliganii lui Eliade .

Concluzii

În concluzie putem afima că noua societate aparuta după primul razboi mondial s-a caracterizat prin modernizare. Din punct de de vedere economic, tara noastra s-a dezvoltat ,,prin noi insine”, deviza economica a Liberalismului, economia tarii trecând insa si prin perioade de criza, cea mai importanta fiind cea dintre anii 1929- 1933. Perioada aceasta este precizata si in romanul analizat De doua mii de ani. Viata citadina era caracterizata de existenta cafenelelor, unde intelectualii se intalneau pentru a discuta tot felul de probleme, sau chiar pentru a scrie. De asemenea si societatea cafenelelor este descrisa in roman.

Din punct de vedere politic apar mai multe partide. Isi fac aparitia miscarile de extrema stanga, reprezentate de comunisti si miscarile politice de extrema dreapta avandu-i ca reprezentanti pe legionari. Miscarea legionara a atras oameni din diverse categorii sociale; in principal studenti si intelectuali. Intelectualitatea a fost atrasa de această miscare datorita faptului ca nu se comporta ca un partid politic. Odata ajunsa ideologie de masa, crimele isi fac aparitia iar efervescenta spirituala a acestei miscari dispare, lăsând loc intereselor politice. Mircea Eliade a fost atras si el de aceasta miscare, insa neîmpartasind antisemitismul Legiunii. Desi nu a facut parte niciodata din Garda de Fier, el regaseste aici unele dintre idealurile sale de factura nationalistă. O problema cu care se confrunta societatea in perioada interbelica este reprezentata prin cresterea numarului minoritatilor, in special a evreilor. Toate aceste chestiuni politice devin subiectul a doua dintre romanele pe care le-am discutat . In romanul lui Eliade, Huliganii autorul prezinta o radiografie a tinerei generatii intelectuale. Etapa de care se ocupa scriitorul este huliganismul, etapa prin care nu trec insa toti oamenii. Datorita contextului politic din perioada in care romanul este publicat si a faptului ca generatia lui Eliade, al carui exponent este, s-a identificat cu legionarismul, romanul a fost criticat de comunisti prin prisma acestui lucru. Oare erau acestia incapabili sa vada adevaratul mesaj al cartii sau pur si simplu ignorau cu buna stiinta definitia data de Eliade huliganismului si ce presupune aceasta? Asadar ne intrebam oare fervorile senzoriale, incarcatura sufleteasca, furia sexualasau liberatea au reprezentat numai niste travestiuri ale ideeologiei? Ce legatura au cultul ,,carnii si al sangelui” sau violenta ,,noptii de cristal”cu cinismul lui Petru Anicet, gelozia lui Mitica Gheorghiu, patetismul doamnei Anicet? De ce sa descifram in dezorientarea sufleteasca a unei generatii de intelectuali subsoluri politice ? Un motiv pentru care acesti critici pun pe plan secund mesajul adevarat al cartii este acela ca doreau sa demonstreze cu orice pret ca simpatizandu-l pe Nae Ionescu, gardistul, Mircea Eliade nu putea fi decat un adept al Legionarilor si incercă sa dea o justificare ideologei legionare prin intermediul cartii sale.

Toate aceste acuze au continuat sa existe pana tarziu. Asadar romanul lui Eliade a fost acuzat de tezism desi chiar el afirma intr-un interviu, faptul ca romanul nu este unul cu teza politica, ci din contra este unul cu agenda morala. Criticii comunisti acuzau romanul de legionarism, neglijand problema general-umana a tineretii si anume libertatea. In concluzie afirmam adevaratul mesaj al cartii si anume libertatea suprema, a fost trecut cu vederea in mod intentionat. Eliade a dorit sa zugraveasca prin aceasta carte spiritul de furie sufleteasca al tinerilor care sunt convinsi ca lumea incepe de la ei. Acesti huligani sunt cuprinsi de ambitia de a cuceri de a supune viata de a schimba insa imoralitatea lor nu afecteaza in niciun fel valoarea cartii. Huliganii rezista si astazi la lectura in primul rand ca roman de atmosfera. E bine prinsa o lume ce se destrama, o societate romaneasca in care copiii nu vor sa stie nimic de valorile morale aparate de parinti. Romanul aduce in prim plan o generatie tanara, frenetica si confuza, obsedata de tragismul ei. Prin romanul De doua mii de ani Sebstian prezinta viata politica interbelica. Dat fiind faptul ca era evreu el se axeaza pe o problema specifica neamului. Asadar in acest roman Sebastian ilustreaza foarte bine problema evreilor din perioada interbelica. Prin aceasta carte lasa din punct de vedere literar o opera de mare valoare literaturii interbelice. Prin cea de-a doua carte a sa Cum am devenit huligan demonstreaza ce influenta are situatia politica(antisemitismul) in gandirea oamenilor, mai ales a celor apropiati. Sebastian este dezamagit in primul rand e atitudinea profesorului Nae Ionescu pe care inca il considera inca directorul constintei sale.

In concluzie, de ce sufera evreii? Aceasta este intrebarea la care a incercat sa raspunda Sebastian prin cartea sa De doua mii de ani . Dupa cum se explica Sebastian in Cum am devenit huligan, deducem faptul ca acestia sufera nu datorita antisemitismului, deci nu din cauze relationale ci suferinta evreului se afla in el insusi, in contraditiile cu sine. Intr-adevar antisemitismul alimenteaza durerea evreilor dar nu suferinta lor are ca radacina antisemitismul.