Viata O Aventura Perpetua
Viata – o aventura perpetua
Centru comercial renumit încă din secolul al XIV – lea când devenise o adevărată poartă, atât pe uscat, cât și pe apă, între Orient și Occident, va fi o raia turcească timp de câteva sute de ani. Revenită la statutul de oraș românesc prin Tratatul de la Adrianopole, Brăila va cunoaște în secolul al XIX – lea o dezvoltare fără precedent din toate punctele de vedere: social (peste 50.000 de locuitori și cu o zestre imobiliară apreciabilă după Războiul de Independență), economic (după 1836 este declarată porto-franco, are un port fluvial înțesat de antrepozite și docuri moderne pe unde trecea aproape un sfert din importurile și exporturile României înainte de Primul Război Mondial), cultural (este suficient să amintim că, în aceeași perioadă, aici se publicau peste 30 de ziare și reviste în toate limbile europene: greacă, bulgară, idiș, franceză, engleză, germană, italiană și că orașul devenise un adăpost sigur pentru cărturarii greci și bulgari care continuau pe meleaguri românești lupta antiotomană pe plan spiritual și cultural) și, nu în ultimul rând, politic (mișcarea socialistă devenise o adevărată forță având un club al muncitorilor afiliat la Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România, în stare să organizeze mari mișcări de masă în 1868, 1874, 1884, 1896, cu câteva gazete: 1886 – Lampa, 1888-1890 -România viitoare, 1888 – Unirea muncitorilor ,1896 – Socialistul).
Despre Brăila acestei perioade, istratologul Mircea Iorgulescu notează: „Poziția geografică și creșterea însemnătății sale comerciale au făcut apoi ca Brăila să atragă în mod constant numeroși străini și de-a lungul secolului al XIX-lea și în primele decenii ale veacului XX, unii refugiați din motive politice și religioase din apăsătoarele imperii vecine, alții aduși de omeneasca speranță a unei vieți mai bune, întemeind aici colonii și comunități, tipărind publicații etc.; de altfel, România de atunci era țara cu cel mai democratic regim politic din această parte a Europeiˮ.¹
În această Brăilă înfloritoare se naște Panait Istrati în anul 1884² – declarat în acte Gherasim -, dintr-o fiică de țărani români, Joița Istrate³, și „precupețul” Ghiorghios Valsamis4, cei doi având o relație stabilă de câțiva ani, dar neoficializată niciodată, deoarece la nici un an de la nașterea copilului (al doilea, căruia i se dăduse numele primului copil, Panait, mort la șase luni de la naștere) „tatăl pleacă brusc în Grecia unde va muri fără a-și revedea familia din Brăila”: „M-am născut în Brăila la 10 august 1884 (pe vechiul stil), dintr-o nemuritoare țărancă româncă și un contrabandist grec…”.5
Primii șapte ani îi petrece la Baldovinești, satul mamei sale, fiind dat în îngrijirea bunicii, Nedelea Istrate, dar, mai ales a lui Dumitru, fratele mamei, de care copilul, adolescentul și maturul Panait Istrati se va simți atașat din toată inima și pe care îl va respecta și îl va ajuta în tot timpul vieții sale.
Revenit la Brăila, va fi atras cu prisosință de pitorescul oraș, mai ales de viața tumultuoasă a portului brăilean și de fluviul pe malurile căruia își va petrece cele mai plăcute momente. O descriere a Brăilei va evidenția atracția fascinantă pe care o exercită miraculosul oraș asupra sa: „Brăila – paceaură planturoasă ce-și contemplă amantul ei, Dunărea, cu o privire pe cât de înflăcărată pe atât de desfrânată – este construită după un plan poate unic în lume. Un evantai desfăcut aproape în întregime. Din sâmburele care-i formează centrul, opt străzi și două bulevarde alcătuiesc tot atâtea brațe ce-i înlănțuiesc mijlocul, arătând-o Dunării ca pe o ofrandă ispititoare. Dar pentru ca frumoasa să nu se simtă stingherită, patru căi curmă elanul celor zece brațe, traversându-le întocmai ca legătura unui evantai. Lungi, fără sfârșit, mergând de la Dunăre la Dunăre, mereu în linie curbă și atingând la periferie șase sute de numere, fiecare din cele zece drumuri își păstrează denumirea, deși sunt întretăiate de Căi. Totuși, pentru că populației nu-i place monotonia, a botezat în felul ei porțiunile despărțite prin marile artere, ceea ce a dat naștere cartierelor, faimoaselor noastre mahalale: ovreiască, grecească, rusească, țigănească etc.”.6 Iubire perpetuă pentru orașul copilăriei exprimată târziu, când se afla departe.
Și mulțimea pestriță de nații locuitoare în Brăila îl atrag „în joile … de nebună libertate”, când întâlnește la tot pasul „greci visători și berbanți, turci cu fețe severe, cadâne indolente, sfioase[…] grecoaice sprâncenate, melancolice, lascive” care îl făceau să uite de Dumnezeu și să fie atras de păcate pentru care îl pășteau chinurile iadului, cu sufletul încărcat de iubirea pentru orașul ce-și trăiește viața sub semnul Dunării, sentiment pe care îl va împărtăși, peste o jumătate de veac, un alt brăilean, Mihu Dragomir: „Și trec iarăși prin mine străzi prelungi brăilene, /curcubeie boltite pe umerii Dunării, / străzile ca țigăncile tinere și iubețe, / mințita mea tinerețe…/ Miros de clisă și bări cătrănite,/ miros de sălcii, năvoade, căruțe văpsite…”.7 Îi plăcea cu deosebire să se învârtă „printre aceste neamuri străine, venite la Brăila după procopseală, dar reduse acum la lupte pentru trai, veșnic muncite de nostalgia patriei…”.8
De altfel, mult mai târziu, mama sa va exprima aceeași părere despre Brăila, unde vin neamuri de pretutindeni, fiindcă aici își găsesc mai ușor posibilitatea de a asigura cele necesare traiului, ba chiar „să se procopsească: Tu nu vezi că toate națiile vin la Brăila ca să-și agonisească un codru de pâine, ba adesea se înstăresc?”.9
Fermecătoarea Brăilă prezentată de Panait Istrati cu dragoste, chiar dacă nu i-a oferit condiții de viață și de existență dintre cele mai bune, a declanșat interesul cititorilor săi chemându-i parcă s-o admire în toată splendoarea și pitorescul ei de „urbe cosmopolită”. Acest lucru va fi surprins de concitadinii săi mândri de acest lucru: „Întâlnirea cu orașul și împrejurimile lui, tatuaje eterne, desenate de mâna „vagabondului” consumat de visul reîntoarcerii acasă, a avut un impact previzibil asupra tuturor. Iar cei care l-au recreat prin imaginație de lectori, neavând posibilitatea de a descinde în arealul istratian, l-au văzut ca pe un miraj greu sau chiar imposibil de atins”.10
Aceeași Brăilă a prozatorului este la fel de miraculoasă și pentru străinii preocupați de viața și opera lui, impresie sintetizată prin afirmația lui Dominique Foufelle: „Quand deux istratiens se rencontrent de quoi parlent – ils? De Braïla!”. Edouard Raydon11 afirmă: „Braïla est restée ce qu’elle était autrefois; elle s’est seulement agrandie à sa périphérie: Ses maisons basses, de couleur rose, et agrémentées d’ornements en stuc, de fenêtres à meneaux, cernées par de larges rues, n’ont guère vieilli. L’activité de son port en a fait une ville cosmopolite et l’on reconnaît les maisons grecques, turques, italiennes à leur architecture. Des lipoveni, des turcs, des grecs vivent encore dans ces quartiers qui ont perdu leur animation d’autrefois”.12 Și Joël Devesnes este încântat: „La ville est bien toujours la belle et aventureuse dame qu’elle était autrefois. Elle possède encore cette magie qui a fasciné Panaït et qui, du Baragan au large fleuve, nous invite à la découverte et au voyage. On sait que Braïla était très cosmopolite au début du siècle et que Turcs, Grecs, Russes, Juifs, Tziganes, Hongrois et Roumains se cotoyaient en grande quantité, du fait de la proximité du port. La ville ne donne peut-être plus cette impression aujourd’hui, mais on peut retrouver ce parfum d’exotisme en nous promenant dans les vieux quartiers de la ville ou de très vieilles et très belles maisons demeurent les temoins du passé”.13
Cercetătorii brăileni ai operei sale nu trec cu vederea acest lucru și surprind în mod plăcut interesul pe care îl stârnesc cărțile lui Panait Istrati cititorilor de pretutindeni pentru fermecătoarea și cosmopolita Brăilă, învăluită „în mătăsării orientale ca pe o cadână” de scriitor: „Brăila este o țintă obsesivă pentru cititorii de ieri și de acum ai ciclurilor de povestiri și romane istratiene. În acest oraș au rămas adânc săpate liniile vieții și aventurile existențiale prin care a trecut «vagabondul de geniu», exponent al lumii românești și balcanice”.14
Chiar dacă din paginile entuziaste dedicate Brăilei sale dragi se desprinde admirația și mândria de a fi aparținut acestui oraș, mai târziu, Panait Istrati va vorbi despre copilăria sa grea, plină de suferințe de tot felul, de încercări uneori imposibil de surmontat, petrecută într-un oraș în care mama sa „și-a agonisit existența spălând și călcând rufe, cu ziua, pe la casele înstărite”, el însuși muncind de la o vârstă când alții de-o seamă cu el huzuresc și nici prin gând nu le trece c-ar putea munci ca cei mai în vârstă așa cum o făcea copilul Panaitache: ,,Mon enfance a été agitée. Celui qui, enfant, n’a pas été boulversé par des souffrances inexplicables, par des désirs indicibles, par des inquiétudes tumultueuses, et n’a pas eu, dès petit, un penchant pour un genre quelconque d’art, ni des illusions folles, des espérances baroques fondées sur ses forces et aptitudes, sur ces créations plus ou moins comiques; celui qui n’a pas soupiré mille fois la nuit sans savoir pourquoi, ni tombé dans des extases inaccoutumées, ni éclaté dans des joies inattendues, ni fait des bêtises extravagantes, celui peut être sûr qu’il arrivera à être tout ce qu’il voudra: bon avocat, bon gendarme ou épicier, mais jamais un artiste; il n’a pas le souffle de Dieu, pas l’âme.”15
După care, cu chiu, cu vai, obține certificatul de absolvire a școlii primare abia la vârsta de 13 ani, fiindcă rămăsese repetent de două ori din cauza antipatiei față de metodele învățătorilor, dar și din cauza neastâmpărului său care îl făcea să nu suporte regimul școlar impus: „Prea mult am iubit libertatea; prea mi-a fost drag să fac totul din proprie pornire, pentru ca să pot îndura cea mai mică silnicie. Și, Dumnezeu să mă ierte, dar știința instrucțiunilor publice n-a descoperit încă mijlocul de a face cartea dragă copilului.”16
Crescut până la vârsta de șapte ani la Baldovinești într-o libertate fără margini, atunci când mama îl va aduce la Brăila, contactul cu școala i se va părea actul cel mai dușmănos cu putință, mai ales din cauza profesorilor, dar și a privării de libertate: „Am fost un copil rău și un școlar mediocru […] Dat la școală la șapte ani, avui nenorocul să încap pe mâinile unui bărbat care ne snopea în bătăi, pe degeaba. Urmarea: jumătate din clasă fugea de la școală. Ne duceam în baltă, sau iarna ne jucam cu săniuța. Din anul întâi n-am mers la școală decât vreo trei luni și, natural, am rămas repetent. În anul următor, mă trezii cu un dascăl și mai nebun decât primul. Ne rupea urechile, ne învinețea mâinile cu nuiaua, ne pălmuia până ne podidea sângele pe nas. Adesea, punându-ne în genunchi pe boabe de porumb uscat, ne ținea la ora prânzului până la două, lăsându-ne nemâncați. Aproape toată clasa dezerta până la sfârșitul anului. M-au trântit, fiindcă nu m-am prezentat la nici un examen.”17 Norocul lui s-a chemat Petre Moisescu, directorul școlii, care, venindu-i rândul să predea la clasa întâi, îl are ca elev și printr-o schimbare de tactică îl face să învețe destul de bine, terminând trei clase între primii 10 din 44 de elevi, iar în ciclul primar clasându-se al treisprezecelea din 54 de elevi.18
Odată terminată școala primară, adolescentul de numai 13 ani se poate bucura din nou de libertatea atât de mult dorită, regăsită în „raiul” de la Baldovinești, unde scăpat de „norocul” de a merge „la liceu timp de șapte ani (care nu-l „îmbia deloc”, fiindcă nu voia „să-și irosească adolescența în obținerea unui problematic bacalaureat, cu care atâția posesori nu știau ce să facă”19, timp de o vară întreagă, „se prepara de «crâșmărit»” cu unchiul Anghel sau umbla pe câmpuri după unchiul Dumitru, unde „se îmbăta” de ultimile pâlpâiri ale unei libertăți care avea să treacă în domeniul amintirilor ce nu se mai pot uita.”20
Este vorba despre Bărăganul întins cât vezi cu ochii, fără margini, care îi dădea senzația de libertate, de mișcare fără nici un fel de opreliști, deoarece „pământul întreg, cu toate frumusețile lui” i se va fi vârât în minte și în inimă „cu violența dragostei” încă din clipa când a apărut pe lume, convins fiind că primul său gest „a fost de-a îmbrățișa pământul.” Bărăganul nu este numai locul unde s-a născut mama sa și unde a trăit copilul Panait în primii șapte ani, pentru ca mai târziu să devină un reper spațial definitoriu pentru unele dintre operele sale, ci un meleag al copilăriei, pe care îl va revedea cu aceeași dragoste și admirație ori de câte ori va reveni în țară.21
Alt loc care îl atrage ca „un magnet în copilărie”, loc care îi oferă „singurătatea dorită pentru a-și plânge viața grea dusă la stăpânii schimbați foarte des, loc unde se simte liber ca pasărea cerului”22 este Dunărea. Pe malul Dunării va veni singur ca să-și strige durerea de a se fi simțit străin în propriu-i oraș și chiar în propria-i familie: „E greu să te simți străin în propriul tău oraș și familie… sunt momente când alung ființele iubite și viu aici, singur, să-mi sting durerea la Dunăre.”23
Acest sentiment al libertății i-l dădea Dunărea atunci când „trândăvea” pe malul ei: „Într-o zi, după ce mi-am luat obișnuita porție copioasă de hoinăreală, am trândăvit mai mult ca de obicei pe marginea râpei. Dunărea se umflase peste măsură și priveliștea era nemaipomenită. Cât vedeai cu ochii, toată întinderea bălților era acoperită cu o pânză nesfârșită de apă tulbure. Cârduri nenumărate de păsări, gâște și rațe sălbatice zburau anapoda. Trunchiurile sălciilor plângătoare – cei mai buni prieteni ai mei din anii triști de școală, singurii care-mi răsfățau zilele de hoinăreală – erau complet sub apă”.24 Însuși Romain Rolland va folosi, mai târziu, în prezentarea operei Chira Chiralina, numele fluviului atât de drag românului, văzându-i cartea drept „Dunărea cu meandrele ei”.25
Odată cu toamna anului 1897, copilăria petrecută în aceste mult admirate locuri – Brăila și malurile Dunării dragi, necuprinsul Bărăgan – se sfârșește brusc, deoarece adolescentul cu doar patru clase se angajează ca băiat de prăvălie într-o cârciumă grecească, din proprie inițiativă, pentru „a-și câștiga singur hrana și îmbrăcămintea”, dar, mai ales pentru a-și ajuta mama (care nu precupețea nimic pentru binele lui muncind din greu pe la casele bogătașilor cu mâinile umflate de atâta spălat rufe străine), căreia voia să-i aducă „o mică sumă de bani” ce aveau să o elibereze de o mare parte din griji.
Excesiva grijă maternă îl agasa destul de mult pe adolescent, încât își pusese în gând să devină „băiat de prăvălie” încă din ultimul an de școală și, odată faptul împlinit, stârnește disperarea Joiței Istrati care visa un alt viitor pentru fiul său. Cu ochii în lacrimi, aceasta îi reproșează: „ – La ce-a folosit că mi-am închis tinerețele, c-am trăit în văduvie, c-am muncit ca o roabă, numai și numai ca să te feresc pe tine de mâna străină -, dacă tot pe mână străină a trebui să intri! …”26 Conștient de sacrificiul mamei, dar dorind cu ardoare să scape de răsfățul ei care îi restrângea oarecum libertatea, impulsul de a se angaja la o muncă, brută și dificilă pentru vârsta lui, nu se poate explica altfel decât prin dorința lui de a fi liber, de evadare de sub aripa ocrotitoare, „de realizare, în afară, a unui destin bărbătesc”.
Petre Pandrea încearcă să explice dragostea și grija excesivă a mamei prin inadaptabilitatea la viața de oraș și prin lipsa îndelungată a tatălui din cauza preocupărilor sale de contrabandist, afirmând că „această acaparantă preocupare maternă a modelat trăsăturile sufletești ale scriitorului conform acelor legi generale omenești care definesc complexul lui Oedip”.27 Istoricul literar Al. Oprea nu agreează acest punct de vedere considerând că prin complexul lui Oedip se exprimă dorința lui Panait Istrati de a hoinări „mereu sub alte ceruri”. El consideră că din punct de vedere psihologic afecțiunea peste măsură a mamei poate provoca oricărui copil o stare de sastisire sufletească și, implicit, dorința de realizare pe cont propriu prin evadarea de sub tutela maternă.28
Într-un comentariu mai recent29 asupra punctului de vedere a lui Petre Pandrea, care în 1934 revenise la problemă30, Elvira Sorohan, pleacă de la faptul că, în ceea ce îl privește pe Istrati, eseistul pune semnul egalității între delincvență și vagabondaj și vrea să demonstreze că „altele decât acestea sunt coordonatele personalității scriitorului”. Primul aspect din eseul lui Petre Pandrea pe care îl ia în discuție cercetătoarea ieșeană este constatarea acestuia privind prezența complexului lui Oedip în comportamentul lui Panait Istrati, cu argumente luate din scrierile ficționale ale autorului român. După ce explică originea legendară a complexului lui Oedip, Elvira Sorohan demonstrează că relațiile copilului Panait cu mama sa au fost de o cu totul altă natură: dat la stăpân la o vârstă fragedă și necunoscându-și tatăl natural niciodată, Panait Istrati va fi urmărit permanent de „complexul … mamei rămasă singură și săracă”.
Plecând de la această constatare, Elvira Sorohan afirmă că, „departe de a fi un delincvent cu dorințe incestuoase”, Panait Istrati a fost întotdeauna solidar cu nedreptățiții sorții, precum era mama lui săracă, el însuși având obsesia stării materiale. După ce elucidează această problemă, Elvira Sorohan găsește, în manifestările comportamentale ale lui Panait Istrati, alte complexe legate fie datorită frustrărilor de ordin material (încă din copilărie), fie neonorării datoriei morale față de o mamă săracă. Este vorba, în primul rând, de complexul sărăciei, nota dominantă a comportamentului lui Panait Istrati încă din copilărie până ce va muri, chiar dacă succesul ca scriitor îi va aduce o ameliorare temporară a situației sale materiale. Al doilea este complexul de culpabilitate declanșat de comportamentul față de mama sa de ale cărei rugăminți n-a ținut cont atunci când a plecat în lume. Chiar dacă a fost „altruistul întregii umanități”, față de mama sa nu s-a comportat aidoma, fiind vorba de o „responsabilitate morală filială neonorată”. Autoarea comentariului afirmă că acest complex este de o cu totul altă natură și, în nici un caz, nu poate fi pus în legătură cu cel al lui Oedip. Astfel se aduc noi argumente și noi interpretări ale complexului de culpabilitate. După moartea mamei sale, Panait Istrati dă tot mai des și în mod repetat glas sentimentului său de vină pentru a-și fi părăsit mama și pentru a nu fi avut grijă de această femeie săracă pentru care fiul său era un idol. Toată viața sa a trăit sentimentul condiției de sărac, chiar și după ce criza financiară a fost depășită. Mai mult, Elvira Sorohan evidențiază trăirile scriitorului inhibat de sărăcie, sărăcie aflată la originea complexului de vinovăție, care ajunge chiar să se autoflageleze moral până la paroxism: „Mi-e silă de mine!”.
Epilogul zbaterilor morale, al trăirilor sufletești cauzate de „o posibilitate nerealizată, ratată și permanentizată ca vină imposibil de expiat”, s-a concretizat în Spovedanie pentru învinși, dovadă a eșecului său moral în fața adevăratei fețe a comunismului, idealul său de societate pentru nedreptățiții sorții la care a ținut atât de mult.
Viața de băiat de prăvălie în cârciuma lui Kir Leonida nu este tocmai ușoară, dar are și câteva consecințe dintre cele mai favorabile pentru adolescent. În primul rând, alesese un „stăpân” grec, la sfatul unuia dintre unchi, pentru a învăța grecește, lucru util pentru a-l ajuta pe călătorul neobosit care va deveni Panait Istrati nu peste mult timp. În al doilea rând, aici va cunoaște pentru prima oară noțiunea de prietenie, întrucât unul dintre clienții crâșmei, poreclit Moș Căzătură, îi va deveni primul prieten, chiar dacă era mai în vârstă. Dar cel mai important aspect al acestei prietenii este darul cel mai de preț făcut de jalnicul bătrân – Dicționarul universal al limbii române, de Lazăr Șăineanu. Acest dicționar va deveni „cartea sfântă” a adolescenței sale, „izvorul bucuriilor și al surprizelor unei vieți de copil chinuit”, o „amantă a copilăriei sale”, cum va mărturisi mai târziu. Concediat de Kir Leonida, Panait Istrati își va schimba foarte des nu numai locurile de muncă, ci și ocupațiile.
Rememorându-și copilăria, adolescența și primii ani ai tinereții petrecuți în și numai în Brăila sa natală, Panait Istrati va evidenția nestatornicia sa privind locurile de muncă, sutele de meserii pe care le-a practicat, regăsindu-se în apelativul de „haimana” folosit în mahalalele brăilene.31
După cum se observă, dorința de libertate în acțiune s-a manifestat încă din copilărie odată cu neîmplinirile pe plan social. La acestea se adaugă spiritul de aventură, toate făcându-i viața un chin despre care vorbește ori de câte ori foamea și mizeria îi dau târcoale, trăind luni întregi „cu pâine și tomate, o varză acră” sau chiar flămânzind de-a dreptul. Așa se explică dorința sa de evadare dintr-o „lume păgână”, împins doar de firea și de voința sa: „Eu m-am lăsat dus numai de ceea ce convenea firii mele și toată voința mea a fost să nu mă împotrivesc legilor care decideau, în orice împrejurare, ce trebuie și ce nu trebuie să fac”.32
Ideea de libertate la Panait Istrati este asemenea unei moriști, simbolul moriștii fiind o reprezentare a gândirii libere: liberă să gândească ce vrea, liberă să nu mai gândească ce nu mai vrea să gândească. Ființa eliberată de a urma o linie fixă inventează această linie sinuoasă, iar când are chef o apucă pe drumuri piezișe. Se consideră că linia frumuseții reprezintă linia libertății care constă în a-ți urma capriciul, în a adopta schimbătoarele itinerarii propuse spiritului de către fantezie, dar este dezmințită de un principiu de necesitate ce o domină: „dacă sunt liber să-mi urmez curba capriciului, capriciul însuși este dinainte determinat printr-un întreg mecanism de legi interne și externe. Sinuozitatea gândirii mele depinde de condițiile exterioare între care mă aflu, de experiențele sensibile care mă modifică și în sfârșit, de legea asociației de idei care nu mă constrânge cu nimic să-mi fixez gândirea, nici să o fac să se învârtească în cerc, nici să o urmăresc în linie dreaptă, dar în schimb pe ea o constrânge cu subtilitate, prin contiguitatea punctelor comune, să treacă de la o idee la alta, așa cum se trece în punctul de coincidență, de la o curbă concavă la o curbă convexă.”33
Pierre-André Rieben afirmă că ,,nu întâmplător, Camus se întâlnește cu Panait Istrati în conștiința despre caracterul derizoriu al vieții cotidiene. Această «sclavie deghizată în libertate», imaginea monstruoasei evidențe a nedreptății în lume se apropie, efectiv mult, de conștiința absurdă’’34.
Punerea temeliilor conceptului de om absurd și literatură a absurdului, ca și formularea ipostazelor de revoltă și literatură a revoltei presupune o largă arie de informare, susținută de un spirit speculativ extrem de subtil. Literatura absurdului neagă caracterul rațional coerent al vieții, proclamând ilogicul, aberantul, ininteligibilul existențial. Albert Camus era familiarizat cu gândirea lui Descartes și Pascal, Kirkegaard și Schopenhauer, Max Scheler, dar cel mai aproape de sensibilitatea absurdului și ideea de libertate fără Dumnezeu a fost Nietzsche, iar dintre scriitorii străini, Dostoievski, cu cele două romane ale sale Crimă și pedeapsă și Frații Karamazov.
Pentru copilul sărac din Brăila absurdul se naște, ca și la Camus, din sentimentul «înstrăinării» sale față de universul înconjurător: ,,E greu să te simți străin în propriul tău oraș și familie…Sunt momente când alung ființele iubite și vin aici, singur, să-mi strig durerea la Dunăre’’(…)35 Camus recunoaște că absurdul, ca regulă a vieții, este contradictoriu. Dar, experiența absurdă duce la revoltă. Aceasta se ,,naște din spectacolul nesăbuinței, în fața unei condiții nedrepte și de neînțeles.’’36
Literatura absurdului încearcă să exprime (nu neapărat să explice) drama omului captiv într-o lume de neînțeles și fatalmente ostilă valorilor individuale: ,,Opera absurdă – spune Camus în Mitul lui Sisif – ilustrează renunțarea gândirii la prestigiul său și resemnarea de a nu mai fi decât inteligența care pune în operă aparențele și acoperă cu imagini ceea ce nu are înțeles”. De aceea, literatura absurdului are frecvent un caracter simbolic, ca în operele lui F. Kafka și E. Ionescu. Chiar dacă acest tip de beletristică are rădăcini îndepărtate (în baroc și în grotesc), abia în secolul al XX-lea va căpăta statut estetic major.
Există o serie de analogii între gândirea din Mitul lui Sisif și viața lui Istrati. La Camus, revolta este răspunsul dat absurdului, ea menținând opoziția conștientă dintre dorința de lumină și iraționalul lumii. Istrati respinge resemnarea, iar nostalgia binelui e legată de conștiința răului. În Mitul lui Sisif se precizează că a trăi o experiență, un destin, înseamnă a-l accepta în întregime, ceea ce întâlnim și la Istrati care și-a dorit să cunoască mizeria umană din toată lumea cu prețul suferinței proprii. Asta înseamnă să accepți viața așa cum este, chiar și în contradicțiile sale: «Nu scăpăm de înjosire decât împletindu-ne viața cu tot ceea ce constituie binele și răul în jurul nostru». Această ,,împletire” a vieții cu tot ce e viu înseamnă trăire la maximum, atât pentru Camus cât și pentru Istrati, ca urmare a revoltei.
Miraculosul și promițătorul Orient reprezintă pentru Panait Istrati o iluzie, un fel de El Dorado care-l va scăpa de sărăcie, o himeră, dar mai ales, locul unde speră că prietenul său, Mihail, se va vindeca. Peisajul solar al Sudului este o atracție permanentă și trupul bolnav al lui Mihail se încălzește sub razele binefăcătoare ale soarelui, iar speranța celor doi vagabonzi, ca, de altfel, a tuturor vagabonzilor cu care se va împrieteni „haimanaua brăileană” (cum îl blagoslovește evreul Herman Binder, patronul birtului „La Dorobanțul român” din Alexandria)*nota în periplul său oriental.
Din „imensa mulțime a haimanalelor care umplu cârciumile și potecile internaționale”37, face parte, alături de singurul său prieten adevărat, Mihail, bătrânul evreu Musa (Moritz Feldman), zugrav originar din România împreună cu care Panait Istrati muncea în Liban pe bani puțini și cu care petrece o iarnă la Set Amra, unde, spune viitorul scriitor „crăpăm de foame, fumăm narghilele și ne hrănim cu speranțe”38. De altfel, Musa este unul dintre puținii oameni despre care prozatorul spune că i-a iubit, pentru că „… a fost unul dintre puținii tovarăși de drum care știu să-și țină inima sus în nenorocire, să înfrunte vitregia împrejurărilor potrivnice și să rămână bun prieten în ceasuri de restriște”.39
NOTE
Mircea Iorgulescu, Spre alt Istrati, Editura Minerva, București, 1986, p.p. 138-139.
2) Panait Istrati s-a născut în Brăila, str. Romană, nr. 149, „vineri 10 curent, la ora șeapte înainte de amează”, nașterea fiind înregistrată „azi 11 august”, fiind declarată de bunica lui „Gherasim, de sex masculin”, Nedelea Stoica Istrate, mama Joiței care era atunci „în vârstă de douăzeci și nouă de ani, de religie ortodoxă, profesie casnică”. Locul pentru numele tatălui este liber, deoarece Ghiorghios Valsamis figurează ca „martor de ani treizeci și nouă, profesia precupeț, domiciliat într-o casă cu muma copilului”. Apud Panait Istrati, Publicistica de tinereé (1906-1916), ediție îngrijită de Ion Ursulescu, Editura Porto-Franco, Galați, 1993, p. XXVIII.
3) Se știe despre Joița Istrate că s-a născut la 22 ianuarie 1855, în familia lui Stoica și a Nedelei Istrate, în comuna Cazasu, plasa Vădeni, județul Brăila. A murit la 21 aprilie, osemintele sale aflându-se în prezent în mormântul fiului său din cimitirul Belu.
4) Fire aventuroasă și contrabandist înnăscut, Ghiorghios (Gherasim) Valsamis s-a născut în anul 1848 în localitatea Faraklata de pe insula Kefalonia din Grecia. Plecat, ca mulți greci, în lume pentru a face avere, Ghiorghios Valsamis o cunoaște pe Joița Istrate în jurul anului 1875 și trăiește cu ea în concubinaj aproape zece ani. Pleacă în 1885, pe neașteptate, în Grecia, unde a și murit, se pare, în același an.
5) P. Istrati, Cum am devenit scriitor, I, Editura Minerva, 1985, p. 78.
6) Idem, Neranțula și alte povestiri, Editura Minerva, 1984, p. 389.
7) Mihu Dragomir, poet, prozator și traducător, născut la Brăila în anul 1919 – mort la Giurgiu, în anul 1964. Poezia Străzi brăilene a fost publicată postum în volumul Minutar pentru netimp. Versuri inedite, ediție îngrijită de Chira Dragomir, cuvânt-înainte de Aurel Martin, București, 1974.
8) P. Istrati, Cum am devenit scriitor, I, ed. cit., p.p. 109-110.
9) Idem, Amintiri, evocări, confesiuni, 1, Editura Minerva, 1985, p. 105.
10) Maria Cogălniceanu, Istrati după Istrati, Editura Limes, 2006, p.p.34-35.
11) Edouard Raydon, co-fondator al Asociației «Les Amis de Panaït Istrati» (1969) și Președintele asociației (1969-1975). Pictor și scriitor, autor al cărții «Panait Istrati. Vagabond de génie», Paris, Edition Municipale, 1968.
12) Edouard Raydon, Impression roumains, în „Cahiers”, no. 3, 1970, p. 7: „Brăila a rămas ceea ce era altădată; ea doar s-a întins spre periferie. Casele sale joase, de culoare roz și împodobite cu ornamente din stuc, ferestrele cu giurgiuvele, înconjurate pe străzi largi, n-au îmbătrânit deloc. Activitatea portului a făcut din ea un oraș cosmopolit și se recunosc casele grecești, turcești, italienești după arhitectura lor. Lipoveni, turci, greci trăiesc încă în aceste cartiere care și-au pierdut animația de altădată” (trad. A. L.).
13) Apud Maria Cogălniceanu, op. cit, p.p. 40-41: „Orașul este în continuare frumoasa și aventuroasa doamnă de altădată. El posedă încă acea magie care l-a fascinat pe Panait și care, din Bărăgan până la marele fluviu ne invită la descoperire și la călătorie. Se știe că Brăila era foarte cosmopolită la începutul secolului și că turci, greci, ruși, evrei, țigani, unguri și români, mergeam cu toții de-a lungul lui, din apropierea portului. Orașul nu mai oferă poate aceeași impresie astăzi, dar putem regăsi acest parfum de exotism plimbându-ne în vechile cartiere ale orașului unde casele foarte vechi și foarte frumoase rămân martorele trecutului” (trad. A. L.).
Joël Devesnes, membru al Asociației «Les Amis de Panaït Istrati», a fost un admirator și un prieten al lui Alexandru Talex, identificându-se biografic cu Panait Istrati.
14) Ibidem, p. 34.
15) P. Istrati – R.Rolland, Correspondance complète inédite (1919-1935) în Cahiers Panaït Istrati, nos. 2-3-4, 1987, p.p. 22-23 „Copilăria mea a fost agitată. Cel care, copil fiind, n-a fost răscolit de suferințe inexplicabile, de dorințe negrăite, de neliniști tumultoase și n-a avut, de mic, o înclinație spre un gen oarecare de artă, nici iluzii nebunești, speranțe baroce bazate pe forțele și aptitudinile sale, pe aceste plăsmuiri mai mult sau mai puțin comice; cel care n-a suspinat noaptea de mii de ori fără să știe de ce, nici n-a căzut într-o adorație neobișnuită, n-a izbucnit în veselii fără motiv sau n-a făcut prostii ieșite din comun – acela poate fi sigur că va deveni tot ceea ce dorește: bun avocat, bun jandarm, sau băcan dar niciodată artist: el nu are chemare, el nu are simțire.” (trad. A. L.).
16) P. Istrati, Cum am devenit scriitor, I, ed. cit., p. 111.
17) Ibidem, p.p. 106-107.
18) În acești ani de școală, elevul Gherasim Istrati obține cam aceleași note, excelând la citire la care obține 10, nota 9 are la scriere și exerciții gramaticale, în schimb matematica și compunerea (sic!) îi creează probleme, deoarece nu obține decât nota 6. „Atențiunea” este slabă, ,,silința” este mulțumitoare, ca și ,,conduita”.
19) ) P. Istrati, Cum am devenit scriitor, ed. cit., p. 111.
20) Idem, Trecut și viitor. Pagini autobiografice, Editura Renașterea, 1940, p.48.
21) Idem, Cum am devenit scriitor, ed. cit., p.p. 99-100: „Mai târziu, când am putut să merg sprijinindu-mă pe spinarea dulăului, am izbutit să cunosc nemărginirea Bărăganului. Întins, de când e lumea, peste toate țarinile pe care le arde soarele între duioasa Ialomiță și Dunărea ursuză, Bărăganul se află cât ține primăvara și vara, în luptă violentă cu omul harnic, pe care nu-l iubește și căruia îi refuză orice bunăstare, afară doar de aceea de-a hoinări și de-a urla în toată voia.
Bărăganul e singuratec. Pe spatele lui, nici un copac! Și de la un puț la altul ai tot timpul să mori de sete. Nici împotriva foamei nu prea e treaba lui să te apere. Dar dacă ești cumva contra acestor două nevoi ale gurii și dacă vrei să te afli singur cu Domnul tău, atunci du-te pe Bărăgan: e ținutul pe care Dumnezeu l-a hărăzit Munteniei, pentru ca românul să poată visa în voie.
O pasăre care zboară între două lanțuri de munți, e ceva demn de milă. Pe Bărăgan, aceeași pasăre urcă cu ea în zbor pământul și depărtatele lui zări. Întins pe spate, simți cum talerul pământesc se înalță spre zenit. E cea mai frumoasă ascensiune ce poate s-o facă nevoiașul lipsit de toate.
Visări, gândiri, înălțare și pântec gol, iată ce dă gravitate omului născut pe Bărăgan, – această pustietate care ascunde apa în adâncimile ei și unde nu răsare de la sine nimic, afară de ciulini”.
22) P. Istrati, Cum am devenit scriitor, I, ed. cit., p. 124.
23) Apud Silvestru Boatcă, Panait Istrati, Editura Recif, 1994, p. 127.
24) Ibidem.
25) P. Istrati, Opere alese, I, Editura pentru literatură, 1966, p. 15.
26) Idem, La stăpân în Trecut și viitor, ed. cit., p. 60.
27) Petre Pandrea, Complexul lui Oedip la Panait Istrati în „Viața Românească”, nr. 10-II/1928.
28) cf. Al. Oprea, Panait Istrati. Dosar al vieții și al operei, Editura Minerva, 1984.
29) Elvira Sorohan, Complexele lui Panait Istrati, în „România literară”, nr.17 / 14 mai 2007, p. 10.
30) P. Pandrea «Delicventul» oedipian Panait Istrati în Psihanaliza judiciară, 1934.
31) P. Istrati, Cum am devenit scriitor, p. 134: „Am încercat tot felul de meserii… Am slujit mai întâi ca băiat de prăvălie și apoi la o băcănie, plăcintar la Kir Nicola, ucenic în atelierul mecanic al Docurilor Brăilei (dat afară pentru furt, după doi ani, ceea ce fu cât pe-aci s-o omoare pe mama), ucenic la lăcătușerie și cazangerie, ucenic la pescărie (vis de fericire), ucenic la o fabrică de frânghii. Între timp, am cutreierat peste munți și văi, în căutarea propriei inimi”.
32) Ibidem, p. 75.
33) G. Poulet, Metamorfozele cercului, Editura Univers, 1987, p. 77.
34) Pierre-André Rieben, Prefață la vol. Les chardons du Baragan.
35) Apud S. Boatcă, Panait Istrati, ed. cit.
36. A. Camus, Omul revoltat, Editura RAO, 1994, traducere din lb. franceză Mihaela Simion, p. 217.
37) P. Istrati, Cum am devenit scriitor, p. 367.
38) Ibidem, p. 147.
39) Ibidem, p. 367.
,,SUNT UN VAGABOND ÎNNĂSCUT!”
Vocația vagabondajului și a existenței libere care „se datorește numai intransigenței și dorului meu de hoinărit”1 îi va îndruma pașii spre peisajul solar al Mediteranei. Periplul mediteraneean începe sub semnul prieteniei cu Mihail Mihailovici Kazanski, împreună cu care, spune scriitorul, începe „nouă ani de viață eroică, de prietenie însorită, de vagabondaj ca-n povești prin România, Egipt, Grecia, Turcia și întreg bazinul mediteraneean”.2 Mihail devine astfel omul providențial pentru cel care dorea să cutreiere lumea, fiind un maestru versat în „arta vagabondajului” și pentru care lumea largă se constituise în singura scenă pe măsura marelui bâlci al existenței sale3.
De altfel, visul de a vedea Egiptul și nu numai se născuse încă din copilărie, dorința de a vedea lumea s-a înstăpânit pentru totdeauna în inimă, pelerinul de mai târziu justificând-o astfel: „Când pământul este atât de bogat și felurit, iar sufletul nostru așa însetat după Frumos, poți oare să te pironești locului unde te-ai născut, al cărui orizont e mărginit, unde nu ți se întâmplă nimic deosebit și unde întreaga viață ți se scurge ca într-o închisoare ?”4
Cunoscând bine viața grea a concitadinilor săi obligați s-o trăiască numai „între locul unde muncește și odaia în care doarme”, el însuși, fiind obligat să facă același lucru, se simțea claustrat într-un oraș în care toată lumea se zbătea pentru asigurarea unor mijloace minime de existență, exclamând cu amărăciune, dar și cu dorința de evadare: „La ce bun că pământul este atât de mare și de atrăgător, la ce bun dorurile fierbinți care ne frământă inima, dacă suntem siliți ca, o viață întreagă, să ne învârtim în același kilometru pătrat de spațiu terestru ?”5
Chiar dacă mama sa îi reproșase că „vântură lumea ca un apucat” ironizându-l că „i-a intrat un ardei undeva” și asigurându-l că „toate națiile vin la Brăila ca să-și agonisească un codru de pâine, ba adesea chiar se înstăresc”, altele erau motivele pentru care Panait Istrati era atras de alte zări și în niciun caz „pâinea n-a jucat un rol precumpănitor în vagabondajele sale.”6
Cu toată durerea pe care i-o produc plecările dese, mama îl îndeamnă la cumpătare, înțelegere și dragoste pentru oamenii pe care îi va întâlni în drumurile sale: „Caută să fii bun cu oamenii, pe acolo pe unde te duci. Nu te lăsa prins de mânie și iubește pe om, oriunde te-ai afla. Numai așa viața ta va fi ferită de primejdii, iar eu o să am fericirea de-a te vedea și săruta încă odată, înainte de-a închide ochii”.7 Sunt cuvintele unei mame îndurerate, dar iubitoare, îngrijorată de viitorul nesigur al fiului său, dar gata oricând să-i dea un sfat bun transmițându-i acea atitudine țărănească de bun-simț, de omenie și de iubire față de aproapele său.
Cel care îi va deveni cel mai bun prieten, Romain Rolland, va scrie în textul ce va prefața opera apărută în Franța:8 „Cu toată afecțiunea ce i-o păstra (mamei, n.n.), la doisprezece ani o părăsește, împins de un demon al vagabondajului, sau mai curând de o nevoie mistuitoare de a cunoaște și de a iubi”.
Întrebarea vine de la sine: A fost Panait Istrati un vagabond ? sau: Se încadrează conduita lui existențială în tipologia vagabondului ?
Definiția dată de orice dicționar cuvântului vagabond sună, în general, la fel: „ (Om sau animal) care rătăcește fără rost pe drumuri, care hoinărește fără țintă; (om) fără ocupație stabilă, fără domiciliu fix; (Om) de nimic, fără căpătâi.” Mai la vale, termenul vagabondaj este explicat astfel: „Vagabondare; starea celui care vagabondează; infracțiune comisă de omul capabil de muncă ce refuză să exercite o ocupație, fără domiciliu stabil și lipsit de mijloace cinstite de trai”.9
Pentru a răspunde la întrebarea dacă scriitorul se încadrează în tipologia vagabondului, trebuie să plecăm de la ideea de libertate, libertate pe care brăileanul și-a dorit-o, a iubit-o și a încercat să și-o asigure din cea mai fragedă copilărie. Libertatea înseamnă, în fond, inexistența oricărui fel de constrângere (sau înlăturarea ei) pe care un om, orice om, o consideră anormală, în afara oricărei legi și, deci, imorală. Să ne reamintim că Panait Istrati și-a clamat dorul și dragostea de libertate în nenumărate ocazii: „Prea mult am iubit libertatea; prea mi-a fost drag să fac totul din proprie pornire, pentru ca să pot îndura cea mai mică silnicie.”10 Înțelegem, deci, că nimeni și nimic, poate chiar nici ordinea socială nu puteau să-l supună la anumite constrângeri: nici mama nu-l poate reține să plece unde vrea, nici școala nu-i poate impune un regim sever și, cu atât mai puțin stăpânii pe la care a trecut.
De cele mai multe ori libertatea este asociată aventurii. Aventura înseamnă o experiență fascinantă, în pofida primejdiei și a riscurilor, a dificultăților de orice fel, a momentelor de fericire alternând cu cele de disperare. Cu toate acestea aventura este o permanentă promisiune. Angajarea în necunoscut presupune în mod obișnuit o dublă coordonată a experienței de cunoaștere: cea geografică, pe de o parte, constând în contactele cu teritorii și oameni noi, cu obiceiuri noi, dar și cu primejdii noi, și cea morală și, nu în ultimul rând cognitivă, legată de limitele omenești ale fiecăruia, descoperite în confruntarea cu necunoscutul.
Răspunzând unei anchete literare, scriitoarea Nora Iuga spunea că o călătorie este un adevărat ritual, ca atunci când, dându-ți jos hainele, treptat, trupul rămâne al tău. Aflat pe mare, partea cea mai privită este marginea ei, dar, aflat pe munte, miezul acestuia nu e altceva decât „iadul din spatele fiecărui altar”.11 Aceste simțăminte trebuie să le fi avut și Panait Istrati, pentru care călătoria a constituit însăși viața sa, așa cum îi scria lui A. M. de Jong (poate cel mai bun prieten al său, care l-a ajutat ori de câte ori a fost necesar) că, pentru el, voiajul „nu este deloc o partidă de plăcere, ci viața mea, viața mea de totdeauna exprimată mai ales în călătorii.”12
Într-o proiectată carte despre Panait Istrati, începută dar neterminată, Josué Jéhouda,13 un ziarist care-i devine prieten, îl citează, în aceeași privință pe scriitor care spunea: „Sunt un vagabond înnăscut, nimic nu m-a oprit în viață, nimic nu mi-a plăcut și niciodată n-am stat locului! E un adevărat blestem!”14
Panait Istrati vede în vagabondaj o adevărată artă și ajunge la concluzia că este făcut pentru această artă, deoarece idealul său dintotdeauna a fost călătoria imediată. Niciodată nu premeditează călătoria, ci ia hotărârea pe moment și o și aplică. La el, vagabondajul este un modus vivendi, hoinărind fără țintă, descoperind neașteptatul, evenimente și oameni, de cele mai multe ori neobișnuiți (să nu-i uităm pe Mihail Kazanski, Musa sau Hafif, un alt tovarăș de viață și de drum, mare iubitor de hoinăreală care fusese în America de Sud și avea vagabondajul în sânge), „o legiune străină de oameni fără căpătâi și fără nume, întâlniți în hoinărelile sale peste mări și țări, de care s-a ciocnit la nevoie și cu care s-a unit sufletește, din solidaritatea ce se înfiripă și leagă pe cei căzuți în nevoie …”15
Vagabondul Istrati, hoinar de când se știe, va scrie destule cărți ai căror eroi fac parte din această lume a vagabonzilor, dar nu orice fel de vagabond. Vagabondul adevărat este un om superior, el nu se confundă nici cu vagabondul cerșetor cu o viață de trântor, de linge-blide, nici cu vagabondul care caută să se îmbogățească peste noapte căutând aur sau te-miri-ce alte bogății minerale aducătoare de profit. Vagabondul autentic este un om civilizat care are o existență pusă sub semnul absolutului, cu o inimă frământată de dorul fierbinte de a colinda și a cunoaște tot ceea ce este „mare și atrăgător” pe pământ. El se deosebește total, chiar de toți oamenii, pentru că nu este încorsetat de griji materiale, pe el nu-l interesează bogăția materială, ci numai cea spirituală prin care va lua contact cu minunățiile și eternitatea universului. Acesta e codul moral al vagabondului autentic, un cod aristocratic pe care Panait Istrati și-l va însuși de la și alături de Mihail, primul său prieten adevărat și cel alături de care va evada din lumea românească plină de constrângeri, din realitățile sociale ale Brăilei începutului de secol XX.
Din aceste motive se poate afirma că Panait Istrati a fost un vagabond în sensul nonpeiorativ al cuvântului. O stare de spirit, un avânt romantic dăinuie în imboldurile ce-l purtau pe drumuri.
„- Care-i atunci, irezistibilul resort ce, veșnic, îl îndemna la drum?”, întreabă retoric istoricul literar H. Oprescu și tot el răspunde: „- Atavica pornire de a protesta, de a combate nedreptatea, de a se dărui pentru cei în suferință. Încredințarea că, scrisul lui are misiune de tribun. De propovăduitor pentru binele semenilor…”16
Statistic, îl putem alătura pe Panait Istrati de ceilalți „zvânturători de graniți”17, însă deosebirile ce-i separă sunt diametral opuse. Se pare că Milescu, spătarul moldovean, a fost primul sedus de patima drumeției, călătorind spre China acum trei veacuri. Merită evocat Dinicu Golescu cu veritabilul său reportaj de drumeție, Însemnare a călătoriei mele, în care vorbește de oameni, de locuri, de moravuri și stări sociale, ca și Ion Codru Drăgușanu în Peregrinul transilvan publicat în 1865.
Aceste elemente, raportate la epoca respectivă, se răsfrâng și în paginile lui Istrati, „cavaler rătăcitor al dragostei de oameni” sau „vagabond cu inima plină de suflu umanitarist.”18
Nici până în anul debutului literar (1906), Panait Istrati nu fusese un om statornic, încercând tot felul de meserii, schimbând stăpân după stăpân, de la 13 până la 16 ani. Este „băiat de prăvălie” angajat din proprie inițiativă la Kir Leonida grecul, plăcintar la Kir Nicola, ucenic mecanic în docurile dunărene ale Brăilei, încearcă să învețe lăcătușerie și cazangerie, ucenic la o pescărie sau la o fabrică de frânghii: „O sută de meserii, fără a prinde rădăcini în vreuna, spre disperarea mamei… Fugeam des de la stăpân, ca și de-acasă, ca să hoinăresc. Nu puteam fi statornic la nicio treabă, eram adică o «haimana», cum spunea mahalaua.”19
Umblă din stăpân în stăpân, schimbă meseriile atât de des, încât dă impresia că este în stare să facă de toate. Mai mult, nu se oprește la orașul său natal, ci își extinde hoinărelile în toată țara, într-un du-te-vino de la Brăila la București, de la Giurgiu la Sinaia, de la București la Constanța, pe unde trăiește din expediente20. Îndeletnicirile sale sunt atât de diverse, încât nu se poate vorbi de o calificare anume, provizoratul caracterizează primul sfert de secol din viața scriitorului, perioadă de vagabondaj fără întrerupere în care principala grijă a fost supraviețuirea. El nu se poate stabili undeva, plecările și revenirile alternează cu precipitare, pentru că nu are nevoie de o perioadă lungă de meditație asupra a ceea ce urmează să facă sau unde să plece. Dimpotrivă, este omul hotărârii de moment și pleacă fără să stea pe gânduri fără o țintă anume, chiar dacă nicio plecare nu este pe un drum fără întoarcere, totdeauna sfârșind prin a se întoarce.
Acest comportament nu este pe placul vecinilor, cunoscuților, mahalaua declarându-l haimana, având în vedere faptul că adolescentul pleca intempestiv, lipsind cu lunile de acasă, lăsându-se în voia simțurilor și a fanteziei de moment. Când tejghetarul lui Kir Leonida, „barba” Zanetos, îl împinge în râpă cu intenția de a se răzbuna pentru că îl dăduse de gol în fața stăpânului pentru hoțiile sale, copilul nu pregetă să fugă: ,,Dépité, je prends la décision de ne plus rentrer, malgré le chagrin que je savais que cela produira à ma mère, et pendant deux jours avant d’aller à la maison, je vais donner libre cours à ma fantaisie et à mon trop plein de vie”(s.n.)21.
NOTE
1) Panait Istrati, Cum am devenit scriitor, ed. cit., p. 139.
2) Ibidem, p.p. 138-139.
3) Se pare că acest Mihail era descendentul unei familii aristocrate, fugit din Rusia deoarece se revoltase împotriva privilegiilor pe care i le oferea originea sa nobilă. După spusele lui, era originar din orașul Kazan, ceea ce ne îndreptățește să credem că numele Kazanski este un pseudonim. De altfel, în călătoria sa în Uniunea Sovietică, Panait Istrati nu va reuși să afle nimic despre originea lui, cu toate căutările sale insistente. Panait Istrati își va aminti cu tristețe: „Văd figura aprinsă de ftizie galopantă a lui Mihail Kazanski, eroul prieteniei mele, creier enciclopedic și inimă nobilă, descoperit de mine la șaptesprezece ani, în plăcintăria lui Kir Nicola din Brăila, unde citea cărți franțuzești, pe când păduchii îi umblau agale pe umăr. Nouă ani de prietenie eroică, de sărăcie eroică, de vagabondaj eroic, de lecturi și discuții, pentru ca într-o bună zi să-și dea sufletul în cine știe ce colț al imensei Rusii, neavând încă etatea de treizeci de ani”(P.Istrati, Trecut și viitor, în Viața lui Adrian Zografi, Editura Minerva, București, 1983, p. 421).
4) Ibidem, p. 139.
5) Ibidem, p. 142.
6) P. Istrati, Amintiri, ed. cit., p. 36.
7) Idem, Cum am devenit scriitor, ed. cit., p. 141.
8) Este vorba despre prima apariție a operei Kyra Kyralina, la 15 august 1923, în revista „Europe”, prefațată de Romain Rolland (Un Gorki balcanic).
9)* DEX.
10) P. Istrati, Cum am devenit scriitor, ed. cit., p. 111.
11) Nora Iuga (pseudonimul Eleonorei Almosuino), născută în anul 1933 într-o familie de artiști (tatăl – violonist, mama – balerină), reprezintă o voce aparte în lirica feminină contemporană, volumele sale fiind bine primite și apreciate prin premii importante (Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie) și, în același timp, o traducătoare a operelor aparținând unor mari scriitori europeni.
Fragmentul citat face parte din răspunsul dat de poetă la o anchetă literară apărută în revista „Cuvântul”, nr. 7/2007.
12) P. Istrati, Cum am devenit scriitor, ed. cit., p. 59.
13) Josué Jéhouda îl cunoaște pe Panait Istrati pe vremea când erau amândoi internați în sanatoriul elvețian Sylvana-sur-Lausanne. El este cel care îi va recomanda opera lui Romain Rolland, a cărei lectură va constitui, după mărturisirea românului, o adevărată „revenire la viață”.
14) P. Istrati, Cum am devenit scriitor, ed. cit., p. 336.
15) Al. Talex, Panait Istrati, Editura Vremea, 1944, p. 19.
16) H. Oprescu, Scriitori în lumina documentelor, Editura Tineretului, 1968, p. 164.
17) Ibidem, p.163.
18) Perpessicius, Jurnal de lector, Casa Școalelor, 1944, p. 91.
19) P. Istrati, Cum am devenit scriitor, ed. cit., p. 135.
20) P. Istrati, Autobiografia trimisă lui Romain Rolland într-o scrisoare din martie 1923 cuprinde o rememorare telegrafică a vieții sale, din care selectăm fragmentul următor: „17-22 de ani, plecare la București cu Mihail. Servitor, valet de etaj, agent la un birou de plasare, servitor la un spital de boli venerice, nu știu ce încă altceva. Contact cu mișcarea socialistă. Adept ardent. Divergențe de opinii cu Mihail, care pleacă în Manciuria. Mizerie, foamete, lipsă de adăpost, păduchi, chiștoace. Plecare (singur) la Giurgiu, port dunărean. Descărcător de vagoane de sare. Mizerie atroce. O foame nemaipomenită. (Culcat într-o barcă pe jumătate acoperită, pe un ger de 25 de grade, neînvelit, fără saltea, pe paie. La două sau trei zile, puțină pâine cu ceai din mila unor armeni. Dumnezeu să le ajute! Cum de n-am murit?) Adus acasă de mama. […]
Întoarcerea la Brăila. Ucenic zugrav. Fericit. Viață demnă. Mama fericită. Amor nenorocit (Aneta se căsătorește). Văicăreli. Sosirea lui Mihail. Înfrățire, bucurie! Nouă plecare la București. Muncitor zugrav. Femei și conflicte. Plecare la Sinaia (Sotir). Întoarcere la București (însoțit de o prostituată pe care o scot dintr-un bordel).
1905 – Revoluția rusă. Entuziasm. Luptă de stradă. Militant mărunt. Întoarcere cu forța la Brăila din cauza unei încurcături amoroase. Judecător de instrucție. Serviciu militar (o lună de cazarmă și scutire).
Nouă plecare la București, dar Mihail este la Constanța, pleacă în Egipt! Strigăte, durere! Și întoarcere la Brăila, exact pentru a-mi pune mama cu sufletul pe jar să mă lase să plec pentru a-l întâlni pe Mihail la Cairo (1906). Condamnare la pușcărie pentru «răpire de minoră» (o mică târfă). Plecare la Cairo!” (2 aprilie – ca articol în Le Matin).
21) Scrisoare către R. Rolland din 20 august 1919 în Cahiers, nos. 2-3-4, 1987, p. 24: ,,Furios, m-am hotărât să nu mă mai întorc la el, cu toată durerea pe care știam că o să i-o pricinuiesc mamei, și, timp de două zile, înainte de a mă înapoia acasă, m-am lăsat în voia fanteziei și a prea plinului vieții din mine” (s.n.).(trad. A.L.)
3. LA ÎNCEPUT A FOST…ORIENTUL
Și totuși vine o vreme când România nu îi mai ajunge, deoarece „pământul e atât de mare și de atrăgător”, încât nu rezistă tentației de a vedea o cât mai întinsă parte din el. Este atras de Sud și cu un sentiment irepresibil de mulțumire și de fericire călătorește clandestin spre Egipt, de unde începe, ca un autentic vagabond, periplul prin Orient. Din Egipt ajunge în Italia, vrea să ajungă în India, dar nu reușește, merge la Jaffa, la Beirut, la Damasc, apoi în Grecia. Vocația vagabondajului și a existenței libere îl împinge spre peisajul mirific al Mediteranei, pe valurile căreia va călători timp de nouă ani spre un spațiu al iluziilor, deoarece „Mediterana este marele orgoliu al Europei, spațiu privilegiat în care s-au născut cultura greacă și toți factorii esențiali ai civilizației europene, spațiu al măsurii, cuprins între infinitul Atlanticului și cel al Nirvanei, între înșelăciunea luminii, în sudul plin de miraje, și cea a întunericului, în Septentrionul unde apa, aerul și pământul fuzionau, întâmpinându-l pe Pytheas la Thule. Mediterana înseamnă atracția soarelui și a celei mai vechi culturi europene.”1
Panait Istrati nu mai este adolescentul absolvent doar a patru clase, ci este deja un tânăr cultivat. El cunoscuse lumea cărților, o „lume” în care se statornicește pentru totdeauna, deoarece, odată devenit cititor, această pasiune devine singura „îndeletnicire”, singura „meserie” pe care a practicat-o, devine, de fapt, ,,patima de a citi” care i-a dat sens vieții, așa cum spunea într-o scrisoare din 1919 (prima ajunsă cu o întârziere de doi ani) lui Romain Rolland. El citise deja cărți scrise de Balzac, Carlyle, Dostoievski, Ibsen, Shakespeare, Schopenhauer, Tolstoi. Explorată cu pasiune, fără a-i deveni prizonier, această lume nouă, a cărților, descoperă o nouă dimensiune a existenței, specific umane, cea culturală. Ajuns în acel spațiu al celor mai vechi culturi și civilizații europene, Panait Istrati va vedea cu alți ochi toate comorile spirituale ale țărilor prin care trece. S-a spus că nu ,,un pelerinaj spritual îl aduce pe țărmurile mediteraneene, ci dorul de soare, climatul lor paradiziac.”2
Chiar dacă rememorează momentele plăcute de „bucurii în stare să ne fărâme inima” oferite de „soarele iernatic al Alexandriei, soarele ei mediteraneean”, își amintește cu drag tot ceea ce l-a impresionat în Egipt sau în Grecia3, amintire cernită de moartea celui care-i vestise soarta de vagabond odată cu prima plecare din țară: „Acum ți-ai luat zborul. Asta ți-e soarta!”.4
Mihail a rostit un adevăr: soarta lui Panait Istrati este aceea a unui hoinar, a unui vagabond, dar nu orice fel de vagabond, ci unul cu certificat în regulă purtând ștampila azilului de noapte din Lausanne, un vagabond idealist care nu poate prinde rădăcini nicăieri, care are plăcerea permanentă de a se rupe de orice loc în care trăiește pentru scurtă vreme, ca și când ar simți o chemare îmbietoare către alte locuri, un om a cărui principală trăsătură de caracter este „dorul de hoinărit”.
Scriitorul este conștient de faptul că vagabondajul este soarta sa și, în singura scrisoare adresată mamei sale la 10 august 1904, din București, consideră că destinul său a fost acesta, de vagabond, ba, mai mult, a fost idealul său urmărit de-a lungul întregii sale vieți: „Ești mereu bună cu mine, cu toate greșelile mele. Dar poți spune matale că din răutate fug de-acasă? Nu, mamă, așa e soarta mea. Și soarta e inima noastră. Suntem mari sau mici, sau mediocri, prin inima noastră căreia ne supunem orbește. Ea ne duce și la bine și la rău. Unde mă va duce a mea? Cine poate ști? De dimineață până seara nu mă gândesc decât la lucruri mari și frumoase. Aș vrea să fiu folositor omenirii acesteia care suferă, din vina ei, datorită egoismului ei.”5
Este Panait Istrati un idealist care, în viața sa zbuciumată, își lăsa mintea și sufletul să zburde spre visuri înălțătoare sau erau niște idealuri deșarte? Era oare conștient sau avea conștiința valorii sale, a talentului, in nuce la vremea respectivă, cu care își va scrie operele – „lucrurile mari și frumoase” – pentru a fi „folositor omenirii acesteia” egoiste? Răspunsul, mai mult sau mai puțin credibil, mai aproape sau mai departe de adevăr, l-au dat unii dintre prietenii săi ori istratologii români sau străini.
Într-o scrisoare din 9 martie 1931, A.M. de Jong îi scria ,,frățește”: „Je renonce à tout espoir de retrouver ta trace dans le monde. Comment vas-tu, sacré bougre de vagabond? Pas encore riche à millions? Toujours trainant ton âme inassouvie à travers ce monde ingrat…”6 Și prietenul său îi surprinde acel „dor de ducă” și ideea de a fi de folos pentru o lume care nu va fi niciodată recunoscătoare acestui om cu suflet mare, chiar dacă este un ,,afurisit vagabond fără pereche.”
Romain Rolland, prezentându-l pe autorul Kyrei Kyralina, spune despre el că a plecat de acasă „împins de un demon al vagabondajului, sau mai curând de o nevoie mistuitoare de a cunoaște și de a iubi” și că, timp de douăzeci de ani, a dus o „viață rătăcitoare, de aventuri extraordinare, de munci istovitoare, de hoinăreli și de suferințe[…] stăpânit de pasiuni și crăpând de mizerie.”7 Față de alți exegeți ai vieții și operei lui Panait Istrati, Romain Rolland formulează ideea, cu care suntem de acord, că ,,vagabondul” nu umbla chiar hai-hui, fără vreun interes cognitiv, iar cultura căpătată din multiplele lecturi îl făcea cel puțin curios, dacă nu interesat de vestigiile egiptene, grecești sau de aiurea.
Și Gabriela-Maria Pintea consideră că, dacă n-ar fi avut acel „demon al vagabondajului”, poate n-ar fi avut sau n-ar fi știut despre ce să scrie: „Devenit scriitor la 40 de ani, în condițiile știute, el n-a avut de transmis decât o experiență limitată, cea a vieții sale de vagabond până la vârsta de 30 de ani…”.8 Găsește și o explicație a vagabondajului, în sensul bun al cuvântului, în dragostea față de libertate: „Există în Istrati două moduri esențiale de a opta și trăi în libertate: unul eroic și fără complexe și un altul umbrit de remușcări și nostalgii. Primul…este întruchipat de tipul haiducului. Al doilea, contemporan, este realizat de vagabond.”9 Vagabondul este cel ce sfidează ordinea publică, cel ce nu ține seama de opinia publică, cel ce părăsește familia și orașul natal încă din copilărie. Gabriela-Maria Pintea crede că vagabondul se plimbă prin țară sau „pe cărările lumii” cu nostalgia a ceea ce a părăsit, a ceea ce a lăsat în urma sa; pentru P. Istrati – mama sa, a cărei suferință constituie prețul libertății de a colinda pe meleaguri străine.
Să nu uităm, totuși, că Panait Istrati considera că plecarea sa de acasă i-a fost datul sorții și că toate gândurile sale sunt îndreptate spre binele omenirii, însăși autoarea lucrării recunoscând că ,,Istrati…făcea din vagabondaj un crez.”10
Constatând că inițierea în meseria și arta vagabondajului a prozatorului i-o face Mihail, arhetipul tatălui căutat de adolescentul Panait, căutare care îl împinge la înfruntarea neprevăzutului și a tuturor dificultăților întâmpinate pe toate meleagurile pe unde hoinărește, Al. Oprea crede că vagabondul Istrati este interesat de frumusețile naturale sau de cele create de mâna omului: „Alături de el (Mihail Kazanski, n.n.), Panait va descifra codul moral nescris, aristocratic al vagabondului. Ei, vagabonzii autentici, sunt altfel decât ceilalți oameni, eliberați de imediatele griji materiale, cunosc adevărata libertate spirituală, se pot contopi total (pentru că sunt pe deplin dezinteresați) cu splendorile și mișcarea eternă a universului etc.ˮ11(s. n.). Pentru Al. Oprea, Panait Istrati este tipul vagabondului idealist, pentru că el trăiește intens clipa, își multiplică senzațiile și, mai ales, trăiește „cu o mare acuitate ceea ce s-a numit «maladie de l’idéal», nevoia unor idealuri care să depășească prezentul și să lege ființa morală de viitor”.12
La polul opus se situează Mircea Iorgulescu, unul dintre cei mai de seamă istratologi, care crede că, în plecările sale, în peregrinările sale, Panait Istrati are preocupări „efemere, provizorii”, căutând soluțiile cele mai simple pentru „supraviețuirea strict biologică.” După douăzeci și cinci de ani de vagabondaj „neîntrerupt și neobosit”, tânărul Istrati este văzut de M. Iorgulescu astfel: „Un hoinar, un neisprăvit, o haimana, un om nu lipsit de calități, pitoresc și fermecător, instabil însă, capricios, abrupt în reacțiuni, nestăpânit, înflăcărându-se iute și căzând apoi la fel de repede în deprimarea cea mai neagră, când contemplativ și fatalist, când nerăbdător, agitat, în trepidație, trăind numai la întâmplare, de azi pe mâine: o derivă fără sfârșit.”13
Scurt și cuprinzător, portretul evidențiază, cu deosebire, calitățile sale morale, dintre care farmecul personal și înflăcărarea în slujba unor idealuri ne reamintesc nevoia de comuniune și de comunicare, simțământul și nevoia de prieteni, precum și dorința de a se pune în slujba omenirii. În celelalte elemente ale portretului recunoaștem „afurisitul vagabond fără pereche” cu priviri iscoditoare, neliniștit, veșnic pe drumuri.
Vorbind despre ideea de libertate, ca tentație și consecințe, Maria Cogălniceanu crede că „setea năprasnică de viață și disperarea de frumos”, dragostea pentru întregul Pământ și pentru om justifică vagabondajul lui Panait Istrati, dorul de a ,,hoinări” fiind ursita lui: „Îndrăgostit din copilărie de orizonturi largi, simțind ca pe o predestinare dorul de a călători, violența pasiunii de a evada din spațiul mărginit al lumii sale, apare ca firească plecarea spre altceva, spre altundeva.”14 Continuatoare a lui Al. Talex, M. Cogălniceanu întregește portretul hoinarului Istrati argumentând că dorința de a ști și de a cunoaște a stat la baza vagabondajului acestuia, autoexilându-se cu o sete de dezmărginire nemăsurată: „Chemat de dorința de a ști și de a cunoaște, Panait Istrati a fugit continuu dintr-un loc în altul «descătușat chiar de dragostea tiranică a mamei». A vagabondat prin țările Orientului și Occidentului, forjându-și, în același timp, un alt destin decât cel pentru care părea făcut.”15
Și istratologii străini au remarcat faptul că Panait Istrati n-a fost un fluieră-vânt, un vagabond fără căpătâi, ci „un pelerin al dragostei frățești.[…] Desigur, pelerinajul său pasionat a fost uneori dureros. Întotdeauna însă pelerinul a rămas aceeași inimă generoasă, entuziastă, poate naivă, opresat de limite, de lanțuri, de asuprire.[…] Orice hotar îl sufoca. Singura lui patrie: pământul.[…] Era înfometat de spațiu, de poezie, de dragoste pentru om.”16
Odată cu traducerea operelor sale în țările europene, Panait Istrati a atras atenția și a stârnit admirația unor scriitori celebri. Renumitul prozator spaniol Blasco Ibañez aprecia deopotrivă omul și scriitorul. Despre omul Panait Istrati spunea: „Este un boem inspirat și genial, din aceeași familie cu Gorki și Jack London. Un vagabond neliniștit, care a cutreierat Orientul european pentru a-și potoli setea de cunoaștere, de a-și explica totul prin impresii proprii…”.17
Panait Istrati este un căutător al orizontului mânat de demonul curiozității, mânat pe drumurile pământului de același vis care i-a hăituit pe vagabonzii renumiți, pe cuceritori și aventurieri deopotrivă, cum remarca A.-M. De Jong: „Istrati rătăcește prin lume, gustă din toate fructele vieții, se adapă la toate izvoarele bănuite a avea apa miraculoasă care te întinerește, îți dă înțelepciune și fericire.[…] Un vagabond genial, o flacără rătăcitoare, un exilat printre oameni.”18
NOTE
1) Gabriela Maria Pintea, Panait Istrati, Editura Cartea Românească, 1965, p.p. 183-184.
2) Ibidem.
3) „Au trecut anii și mă opresc din nou, cu ochii înotând în lacrimi, fiecare obelisc și sarcofag, la fiecare muzeu, la toate blocurile de piatră răsturnate la picioarele Piramidelor, de-a lungul Nilului până la Luxor, în toate catacombele, la Acropole, la Theseu.” (P. Istrati, Cum am devenit scriitor, p. 156).
4) Ibidem, p. 143.
5) Ibidem, p. 95.
6) P. Istrati, Corespondență cu scriitori străini, ed. cit., p. 72. În traducerea lui Alexandru Talex: „Renunț la orice speranță de a-ți da de urmă în lume. Cum îți merge afurisit vagabond fără pereche? Încă n-ai devenit milionar? Mereu târându-ți razna sufletul nepotolit în această lume ingrată.”.
7) R. Rolland, Un Gorki balcanic, în Prefața la Kyra Kyralina, p. 3.
8) G.-M. Pintea, op. cit., p.12.
9) Ibidem, p. 109.
10) Ibidem, p. 121.
11) Al. Oprea, Panait Istrati. Dosar, ed. cit., p. 30.
12) Ibidem, p. 32.
13) M. Iorgulescu, Spre alt Istrati, ed. cit., p.58.
14) M. Cogălniceanu, Tentația și ghimpii libertății, Editura Ex Libris, 2005, p.p. 13-14.
15) Ibidem, p. 33.
16) Daniel Anet, cf. P. Istrati, Cum am devenit scriitor, p. 420.
17) Ibidem, p. 457.
18) A-.M. de Jong, Panait Istrati, omul și opera, în „Les Cahiers des Amis de Panaït Istrati”, nr.12, p.p. 9-10.
4. HOMO BALCANICUS 1
Aminteam mai înainte despre plăcerea copilului Panait Istrati de a colinda străzile Brăilei cosmopolite pline de greci, turci, grecoaice sau cadâne, mânat de curiozitatea infantilă de a privi, de a afla, de a cunoaște. Aceeași curiozitate, îmbinată cu marea sa dragoste pentru oameni, îl va însoți în periplul său oriental și îl va apropia de toate neamurile străine „plecate după procopseală, dar reduse acum la lupta pentru trai, veșnic muncite de nostalgia patriei, nădăjduind mereu s-o revadă într-o zi și sfârșind, întotdeauna, prin jalnice țintirimuri.”2 Având conștiința răului și a nedreptăților suferite de mai mulți oameni, indiferent de etnie, – chiar biografia sa fiind exemplară din acest punct de vedere -, Panait Istrati vibrează totuși la frumusețile naturii orientale, la comorile civilizațiilor țărilor vizitate. Vorbește limba greacă, limbă a tuturor hoinarilor din Orient, muncește și se comportă ca un grec, ca un albanez, ca un turc, pentru că, la fel ca ei, manifestă o dragoste de viață inepuizabilă. Este vorba de o lume frecventată de el timp de nouă ani, lumea din Balcani și Levant, numită lumea balcanică, populată de homo balcanicus.
Noțiunea de balcanism a fost inventată de occidentali, călători și/sau diplomați în secolul al XIX-lea, cumulând diverse clișee datorate neînțelegerii exacte, delimitărilor insuficiente și, mai ales, imaginarului plin de senzațional și pitoresc pe latura decorativă.
În perioada medievală, Bizanțul avea încă o mare influență în țările din jur, astfel încât cele mai importante elemente ale civilizației bizantine sunt adoptate și adaptate la specificul național, – atât cât va fi fost -, de către forțele politice conducătoare ale statelor existente în Balcani, mai ales în cele care îmbrățișaseră ortodoxismul cultivat de Biserica de la Constantinopol, chiar dacă populația din peninsulă este de diferite etnii. În acest sens, balcanologul Antoneta Olteanu evidențiază influența elementului turcesc, la realizarea unei culturi și civilizații comune, afirmând că „elementul islamic, prin Turcia în primul rând, ca generator de profunde influențe în mentalul regional, dar și prin comunitățile musulmane mai mici sau mai mari, rezidente aici întreține permanent o alteritate ce furnizează sau întreține elemente sincretice.ˮ3
În sprijinul afirmației sale, cercetătoarea menționează comunitatea preferințelor muzicale, gastronomice, vestimentare, etnografice și chiar prezența cafenelei văzute ca o instituție socială. Aceeași bază comună a culturii și civilizației balcanice este explicată prin „stăpânirea comună sub care s-au aflat aceste populații (bizantină, otomană) – s.n. -, fapt ce a generat reacții de protest asemănătoare… ”.4 Așa se explică faptul că între noțiunea de balcanism și cea de bizantinism nu s-a făcut o diferențiere netă, despre balcanism putându-se vorbi abia în momentul în care populațiile din peninsulă s-au organizat în state naționale.
Aceste confuzii – între balcanism și bizantinism sau între balcanism și balcanitate – au fost posibile din cauza decalajelor economice și chiar a celor de mentalitate.
Trecând în revistă câteva puncte de vedere privitoare la această noțiune, specialistul în balcanologie Mircea Muthu5 consideră că „balcanismul (delimitat de balcanitate) trebuie analizat în cel puțin trei accepțiuni coextensive. Mai întâi, balcanismul este o realitate politică și etnică fragmentată generând conflicte armate și sentimentul/conștiința a ceea ce numim echilibru instabil. În al doilea rând, din unghiul mentalității, balcanismul – ca dramă colectivă însoțită de reversul său parodic – este parte integrantă dintr-o adevărată filosofie a supraviețuirii. Există, în sfârșit, balcanismul ca răscumpărare prin artă și cu funcție compensativă, provocată dar și întreținută, generic vorbind, de regimul autocratic și de spațiul închis, adiabatic”.6
După ce clarifică felul în care s-a ajuns la sensurile peiorativizate ale termenului balcanism, din cauza substituirii acestuia cu cel de bizantinism și de orientalism, Mircea Muthu explică felul în care s-a produs fenomenul: „Echivalențele dintre balcanism, bizantinism și orientalism își au originea în cunoașterea distorsionată a istoriei sud-estice și orientale pe de o parte și, desigur, în mecanismele de europocentrizare care s-au ilustrat și în etichetări […], cu finalitate centrifugă”.7
Noțiunea de balcanism creează, implicit, și pe aceea de homo balcanicus, sintagmă care trimite, după părerea specialistului „la o tară descriptivă și categorială”, ca și cum „categoria aceasta, redevabilă prin contaminare parțială omului bizantin, se întinde ca un elastic peste realități și ideologii variate, iar finalitatea acestui proces este, în chip paradoxal, una de autonegare”.8 Nefiind de acord cu această percepție a termenului, Mircea Muthu consideră că „omul balcanic trimite de fapt la o lume diversificată etnic și cu o structură de panopticum, în funcție de starea modelului bizantin și apoi a Turcocrației, în această pierdere de viteză în veacul al XIX-lea”.9 El consideră că diversele unificări ale lumii balcanice, de la Alexandru Macedon la coeziunea economică și politică impusă de Poarta Otomană, au precipitat în ființa lui homo balcanicus, în așa fel încât prin etnia sa, prin structura mintală și sufletească, aceasta aparține la mai multe naționalități, cultivând în diverse situații o adevărată filosofie a supraviețuirii în acest spațiu de interferență a culturilor și civilizațiilor.
Analizând aceste considerații generale, se naște întrebarea firească dacă Panait Istrati a fost un homo balcanicus, el ca persoană, ca hoinar cunoscător al realităților din țările orientale, mai precis balcanice, pe care le-a cunoscut, sau este doar unul dintre creatorii români care au cultivat balcanismul literar românesc sub diferitele lui aspecte.
Cercetând cu atenție publicistica istratiană, constatăm că aceasta reprezintă ecoul simțirii și gândirii pelerinului român care, timp de nouă ani a colindat prin câteva țări orientale. Câteva sunt argumentele care vin în sprijinul acestei afirmații. În primul rând, ținta călătoriilor sale a fost un spațiu geografic cu multiple interferențe – Orientul Apropiat, cuprinzând țări pe unde au călcat pașii vagabondului, alături de Mihail, cel care îl va iniția în arta vagabondajului: Egipt, Siria, Liban, Grecia, Turcia. El va duce o existență hrănită cu mirajul Mediteranei, având în vedere natura sa solară, atracție față de Orientul plin de miraje naturale sau de creații ale omului admirate de viitorul scriitor autodidact în toată splendoarea lor: „Timp de o săptămână, am fost și noi gonacii plini de însuflețire ai acestui echipaj care trecea cu fast pe frumoasele meleaguri ale Egiptului.[…] Despărțirea de Mihail în portul Pireu. Încercarea (nereușită) de-a ajunge la Marsilia. Revin în Egipt. Mizerie la Alexandria și Cairo. […] Plec la Port-Said (tentativă de-a ajunge în India), Iaffa, Beirut, Liban. Mă cert cu patronul și îmi iau tălpășița, în toiul nopții, la Ghazir, rătăcindu-mă prin munți. În sfârșit, Damascul… […] Sunt azvârlit la Beirut, într-o stare de plâns”.10
Cum se vede, călătorul Panait Istrati este stăpânit de o nestatornicie caracteristică hoinarului balcanic, el însuși constatând că prima condiție a artei vagabondajului era „o voință de-a pleca pe care nu trebuia s-o supui la analiza microscopică a rațiunii. Eram făcut pentru această artă”.11
În articolele sale, ca și mai târziu în literatura sa, Panait Istrati se manifestă ca un temperamental exploziv ca orice balcanic, ale cărui manifestări se eliberează fie printr-un cântec al unuia dintre stăpânii săi, Kir Nikola, fie prin amintirea despre tânărul Mavromati12.
În al doilea rând, balcanismul scriitorului are și o componentă morală, în sensul că, în peregrinările sale orientale, hoinarul român a cunoscut o realitate sud-estică – conviețuirea multietnică și religioasă. P. Istrati călătorul a avut ca prieteni sau/și tovarăși de drum un turc, un rus, un grec, un arab și mulți alții care l-au însoțit pe cel pentru care „pământul și viața nu sunt niciodată prea mari, pentru a le cuprinde” și pentru care prieteniile erau necesare ca aerul și apa, „deoarece fac parte din acea specie umană – generatoare de viață superioară – care, ca și lumea, nu trebuie ținută sub obroc”.13 Având în vedere înțelegerea și solidaritatea viitorului scriitor față de oamenii de toate neamurile alături de care luptă pentru trai, se poate spune că umanitarismul social este o altă trăsătură a omului balcanic Panait Istrati, care acceptă conviețuirea multietnică și religioasă și manifestă toleranță ca un adevărat înțelept.
Cea mai importantă ipostază în care se manifestă homo balcanicus o reprezintă pitorescul gnoseologic, deoarece „decide funcționalitatea categoriei în calitatea sa operatorie și ca parte integrantă din psihologia sud-esticului și, prin extrapolare, din aceea a răsăriteanului […] […] la estropiații lui Panait Istrati, conștiința degradării proprii și sentimentul de vinovăție se convertește în dorința de răscumpărare etică dar și estetică (prin povestire)”14.
Mircea Muthu se referă la personajele din scrierile lui Panait Istrati, dar prozatorul însuși însuși simte nevoia să scrie despre tot ce i s-a întâmplat în viața de vagabond, recunoscând astfel caracterul autobiografic al operei sale: „Aici începe odiseea unei vieți de vagabondaj, care durează 28 de ani, și pe care o putem urmări aproape pas cu pas, în cele 16 volume publicate până azi, căci opera lui Panait Istrati e în mare parte autobiografică”15.
În afara faptului că Romain Rolland însuși îl numise pe Istrati drept un „Gorki balcanic”, și Tudor Vianu consideră că balcanismul acestuia trebuie receptat ca o dramă socială ținând cont de faptul că el însuși, precum și lumea pestriță, etnic și social, în mijlocul căreia s-a învârtit toată viața, porturile în care „de sute de ani se continuă un proces de infiltrație balcanică”, cu oameni „mânați de-o aprigă nevoie de a-și cuceri un loc pe lume”. Esteticianul realizează și un portret al lui homo balcanicus. Acestui tip îi aparțin toți acei oameni în căutare de procopseală sau cel puțin de un mijloc de trai, care sunt „naturi impetuoase, întreprinzători și harnici la ocazie și străbătuți de un nostalgic sentiment al lungimii și lărgimii pământului. Firi individuale, care știu că bucata de pâine pe care o mănâncă nu și-o datoresc decât lor și care sunt aduși astfel să prețuiască energia personală mai presus de orice… Cred în omul absolut și în omenie care este aceeași în toate părțile, sau când o deziluzie amarnică le rănește sufletele se îndoiesc de omenie și detestă radical pe om”16.
Se întrezărește în acest portret omul Panait Istrati care, oriunde ajungea, era nevoit să-și găsească o slujbă pentru a trăi, dar niciodată n-a uitat că este „un om de-al nostru și fiu al Mediteranei”, „o fâșie ruptă din trena vânturilor dezlănțuite peste mările calde ale Sudului”17; după cum scriitorul însuși o recunoaște mai târziu: „Soarta îmi hărăzea puține ceasuri de lumină, în schimbul unei zile de trudă, fără plăcere, dar forțam părticica de fericire, mărind cu știință feliile de amărăciune. Mă lipseam de atâtea lucruri necesare vieții, numai să-mi satur mai bine ochii de lumina ce se revărsa, de cerul care te zăpăcea, de Mediterana ce-și lua zborul”18.
Dintre toate aceste puncte de vedere se poate deduce că Panait Istrati se încadrează în tipul de homo balcanicus prin dragostea față de Mediterana, prin familiaritatea cu care vorbește despre Damasc, Cairo, Pireu, Alexandria, Muntele Athos, locuri îndrăgite de vagabondul atras de solarul Levant, dar care nu-l pironesc pentru nimic într-o admirație mută, nesfârșită pentru că este nestatornic, un tip neastâmpărat. Totodată, nu trece niciodată nepăsător pe lângă săracii cerșetori cu ochii plini de puroi față de care are deplină înțelegere și compasiune, dovedind acel umanitarism social despre care vorbeam mai înainte. Încă de pe atunci se manifestă îndârjirea sa împotriva unei societăți în care era exploatată munca omului, îndârjire manifestată nu numai în opera sa literară, ci și în articolele sale vehemente în care va evidenția pe lângă nenorocirile unei lumi ultragiate, și demnitatea de a-și purta mizeria, precum și energia ei proverbială.
În acest sens, prozatorul sârb Ivo Andrić19 sintetizează un portret al omului din Levant: „Asta-i soarta omului din Levant, căci el e la poussière humaine, pulbere umană vânturată între Orient și Occident, care nu aparține nici unuia, nici altuia, dar e călcată în picioare și de unul și de celălalt. Sunt oameni care știu o sumedenie de limbi, dar niciuna nu-i a lor, care se închină la două altare, dar în fața niciunuia nu îngenunchează cu toată îî. Sunt victimele fatalei risipiri a oamenilor despărțiți în creștini și păgâni; veșnic tălmăcitori și veșnic mijlocitori, care poartă însă în ei o imensă cantitate de echivoc și dubiu; buni cunoscători ai Orientului și Occidentului, ai obiceiurilor și datinilor; dar disprețuiți și suspectați deopotrivă și aici și dincolo”20.
Biografia lui Panait Istrati se înscrie aproape perfect în portretul de mai sus, dar și în acela pe care un alt cercetător, bulgarul Bogdan Bogdanov, îl face, cu destulă simpatie, unui homo balcanicus: „Generozității orgolioase i se adaugă, într-o manieră complexă, indiferența afișată față de bani și bunuri materiale.[…] Dar, odată ce se găsește în afara căminului său, el este cheltuitor, are o comportare sărbătorească și boemă…”.21
Trăsăturile personalității sale de homo balcanicus se regăsesc la multe dintre personajele operelor sale, acest lucru îndreptățind încadrarea lui Panait Istrati în balcanismul literar, chiar dacă G. Călinescu nu l-a inclus nici măcar în „tagma balcanicilor”. Nici cercetătoarea Antoaneta Olteanu nu îi reține numele printre scriitorii români din toate timpurile în ale căror opere se regăsesc „însușiri ale mentalității balcanice.” Când, împărtășind și puncte de vedere ale altor cercetători ai fenomenului de balcanism, reliefează acele „trăsături pe care le putem circumscrie mentalității balcanice” din operele unor scriitori români precum Nicolae Filimon, Ion Ghica, Anton Pann, I. L. Caragiale, Mateiu Caragiale, fără a-i uita pe cei din perioada postbelică – Eugen Barbu, Fănuș Neagu, Dumitru Radu Popescu, Ștefan Bănulescu, dar trece cu vederea faptul că, poate, mai mult decât alții, în opera lui Panait Istrati există acea lume pestriță, colorată, neîncadrabilă în șabloane, dominată de sentimentul inutilității, al zădărniciei efortului uman, al existenței umane în condițiile vitrege ale unei stăpâniri străine, peste puterile omului de rând; zeflemeaua, persiflarea ca mod de rezistență sau chiar de subzistență, derizoriul ca modalitate de viață[…]; vorbăria, pălăvrăgeala, simptom al dorinței de comunicare…”,22 fiind, de fapt, lumea în care s-a născut și a trăit o bună parte din viață pe care a trecut-o, ca reper spațial al faptelor și întâmplărilor puse pe seama personajelor sale, aproape în întreaga sa creație ficțională și/sau nonficțională.
NOTE
Titlul este preluat de la M. Muthu, Balcanism literar românesc, Editura Dacia, 2002.
P. Istrati, Autobiografie, autoportret realizat la persoana a III-a și semnat M. S., publicat în almanahul Lumea ilustrată, 1934.
Antoaneta Olteanu, Homobalcanicus. Trăsături ale mentalității balcanice, Editura Paideia, București, 2004, p. 55.
Ibidem, p. 56.
Mircea Muthu este profesor universitar doctor, titular al cursurilor „Teoria literaturii ” și „Estetică” de la Facultatea de Litere a Universității „Babeș – Bolyai” din Cluj-Napoca, membru al Uniunii Scriitorilor și membru al Asociației Internaționale de Literatură Comparată.
M. Muthu, Balcanism literar românesc, vol. 3, p. 47.
Ibidem, p.51.
Ibidem, p. 75.
Ibidem.
P. Istrati., Cum am devenit scriitor, p.p. 145-147.
Ibidem, p. 146.
P. Istrati, Kir Nicola, în Chira Chiralina, Editura Minerva, 1982, p.p. 357-358:
„Din vârful muntelui
Unde a văzut lumina zilei
…………………………………..
Un tânăr coboară la vale.
…………………………………
Plecarea lui va fi poate în viață
Mumele care și-au pierdut fără întoarcere
…………………………………………………….
Să dea domnul să nu mai rămână copilul,
……………………………………………………
[…] care a plecat pe meleaguri străine,
Unde graiul lui va fi batjocorit
Unde durerile și bucuriile lui vor fi neînțelese,
Și unde fiecare îl va striga: «Veneticule!»”
P. Istrati, Cum am devenit scriitor, p. 163.
M. Muthu, op. cit., p.106.
P. Istrati, Autobiografie, în almanahul „Lumea ilustrată”, 1934.
Tudor Vianu, Panait Istrati: „Chira Chiralina”, în Scriitori români, vol. III, Editura Minerva, 1971, p.p. 185-186.
T. Vianu, La mormântul lui Panait Istrati, în op. cit. , p. 190.
P. Istrati, Cum am devenit scriitor, p. 158.
Ivo Andrić (1892-1975) a fost scriitor și diplomat al fostei Iugoslavii. Pentru opera sa literară, care cuprinde îndeosebi romane de analiză bazate pe o riguroasă documentație istorică având ca fundal lumea pitorească a Bosniei, a primit, în anul 1961, Premiul Nobel.
Ivo Andrić, Cronică din Travnik, E.P.L.U., 1969, p. 293.
Bogdan Bogdanov, Homo balcanicus, în Balcanismul, „Secolul 20”, nr. 7-9/1997, București, p. 72.
Antoaneta Olteanu, op. cit., p. 65.
5. BIOGRAFIE, OPERA ȘI REALITATEA 1
Pentru obiectul teoretic și practic al biografiei (din gr. graphein care înseamnă ,,scriere” și gr. bios care înseamnă ,,viață”), ,,recunoașterea principiului că orice om duce mai multe vieți paralele se dovedește de cea mai mare însemnătate. Etica antică face o distincție esențială între viața practică, activă, și cea teoretică și contemplativă, de unde rezultă că există două tipuri de vieți și, deci, două tipuri fundamentale de biografii.[…] Teoria biografiei rămâne, totuși, în bună parte ezitantă. Explicația stă în faptul că orice diviziune precisă a studiului biografic atrage după sine o reierarhizare radicală a direcțiilor sale.”2
Ca metodă folosită în critica și istoria literară, biografismul ajută la înțelegerea, atât a operei, cât și a concepțiilor estetice ale unui scriitor. În această perspectivă, fiecare mărturie este prețioasă, fiecare aduce o depoziție despre fapte și sentimente, despre implicațiile politice, personale și culturale ale unei personalități, care ar facilita stabilirea unui raport corect între biografia autorului și istoria pe care acesta o trăiește sau a trăit-o.
În această privință, istoricul literar Mircea Anghelescu3 are în vedere faptul că o biografie trebuie să reflecte aspecte strict legate de viața personalității respective, în principal, pe lângă participarea sa la evenimente istorice: „Participarea scriitorului la evenimentele istorice nu se petrece doar sub raportul proiectării biografiei sale sau a cunoscuților săi pe scara uriașă a umanității, ea implică și felul de a înțelege și de a trăi conceptele, ideile cu care vine zilnic în contact, literatura pe care o citește, presa care îi reflectă cum poate evenimentele zilei trecute; reacția scriitorului față de aceste abstracțiuni este și ea parte a biografiei și totodată o fereastră prin care se poate întrevedea perspectiva largă a întregii epoci.ˮ4
Nu toți scriitorii au acceptat să li se publice biografiile încă din timpul vieții. De pildă, Gustave Flaubert respingea, în 1860, cererea unui posibil biograf de a-i oferi datele necesare, considerând că scriitorul nu trebuie să lase în urma sa decât opera, pentru că viața lui are o importanță mai mică.
Nici scriitorii români n-au fost mai receptivi la o asemenea întreprindere. Ion Luca Caragiale îi răspunde într-o scrisoare tânărului doctorand la Lipsca, Horia Petra-Petrescu, în urma rugăminții acestuia de a-i comunica date despre familie necesare pentru teza sa de doctorat: „Ce-are a face familia mea, care nu e nobiliară, cu operele mele! …socotesc că … despre aceste opere vrei să faci un studiu…, iar nu despre umila mea familie vreunul heraldic.”5 Chiar biografia lui Mihai Eminescu scrisă de G. Călinescu nu corespunde în totalitate noțiunii de biografie și nu este completă, din punctul de vedere al lui Eugen Ionescu, care consideră că autorul ei nu a realizat decât o simplă viață romanțată, întrucât pe el îl interesează în mod special biografia interioară, viața spirituală, trăirile sufletești ale poetului. De altfel, Eugen Ionescu ajunge la concluzia că genul însuși este ingrat, neoferind posibilitatea de a surprinde și complexitatea interioară, de aceea autorul unei biografii nu este vinovat de eșec: „Eugen Ionescu înțelege deci prin biografie descifrarea indescifrabilului, pătrunderea în cifrul secret al relației individului cu arta, aflarea și înțelegerea chimiei interioare care duce la creația pentru care e admirat: ea este un gen imposibil, sau hibrid la rigoare, pentru că ar trebui să ducă la explicarea genetică a artei prin incursiuni fericite în istoria vieții afective și intelectuale a eroului său…”.6
Considerăm, totuși, că G. Călinescu este cel care reliefează adevăratul sens al biografiei, în care trebuie să se facă legătura dintre viața și opera scriitorului: „Ce este biografia unui scriitor? Este viața în sensul cel mai înalt al cuvântului, succesiunea de momente superioare sufletești explicând opera, sinteza ideologică a zilelor trăite, proiectată pe tabloul epocii. Biografia ca și romanul este o operă realistă, adică de generalizare concretă, iar nu de notație naturalistică”.7
Viața lui Panait Istrati nu a constituit obiectul vreunei monografii atâta timp cât a trăit. De la debutul său fulminant în Franța s-au publicat diverse articole, în special despre opera sa, și mai puțin despre viața scriitorului. Primele elemente biografice sunt furnizate de Romain Rolland în prefața prozei Kyra Kyralina, mai întâi în revista „Europe”, mai apoi în volum, sub titlul Un Gorki balcanic, prefață în care scriitorul francez prezintă, pe scurt, locul și anul nașterii, copilăria, pribegia, meseriile practicate, pentru ca în final să evidențieze calitățile de povestitor de geniu. În Franța, abia în 1941, un român stabilit la Paris, Ion Căpățână, va publica o lucrare cu caracter memorialistic, merituoasă pentru a fi analizat publicistica lui Panait Istrati din ultimii ani de viață: Panait Istrati ou l’homme qui n’adhère à rien.
Tot înainte de al Doilea Război Mondial, și tot în străinătate, au mai văzut lumina tiparului alte două lucrări meritorii cu caracter pur memorialistic. Elena Samios, care se va căsători mai târziu cu Nikos Kazantzakis, scriitorul și prietenul grec al lui Panait Istrati, va publica în 1938, la Santiago de Chile, lucrarea La verdadera tragedia de Panait Istrati (Adevărata tragedie a lui Panait Istrati), iar la New York va apărea, în 1940, lucrarea Teg und necht nait Panait Istrati (Zile și nopți cu Panait Istrati) aparținând lui Isaac Horowitz, jurnalist originar din România.
În țară, încă de la publicarea versiunii românești, Chira Chiralina, în 1924 (este drept că textul fusese schilodit de traducătorul anonim al Editurii Adevărul), Panait Istrati a fost întâmpinat cu răceală de o parte a criticii, dar cu entuziasm de alți confrați români și, mai ales, de publicul cititor. Printre cei care au primit cu răceală, dacă nu chiar cu dușmănie, apariția lui Panait Istrati pe firmamentul literaturii românești s-au numărat Nicolae Iorga8 și Al. Cazaban9, dar în apărarea sa au sărit mulți scriitori de excepție, cum ar fi Mihail Sadoveanu.10
Neașteptată a fost atitudinea lui G. Călinescu în monumentala sa Istorie a literaturii… unde îi acordă lui Panait Istrati un spațiu extrem de mic, plasându-l între Scriitorii români de limbă străină: „Cu toate că Panait Istrati a dat versiuni române ale operei sale franceze, el nu va fi niciodată scriitor român, deoarece versiunilor le lipsesc spontaneitatea și traducțiunea aceea servilă a idiotismelor ce fac în franțuzește efect exotic”, calificându-l drept emigrant literar și afirmând că „istoriile literare franceze îl ignorează și ele”.11 Cu toate acestea, mult mai înainte ca scriitorul să moară, afirmase că „judecata asupra întregii opere a lui Panait Istrati are o deosebită greutate pentru noi, cu atât mai mult cu cât opera scriitorului nu este despărțită de naționalitatea sa, căreia i se recunoaște dreptul de revendicare a unei creații ieșite din granițele sale sufletești[…]. Judecățile lui Tilgher sunt măgulitoare pentru autor, dar mai măgulitoare pentru noi, ce vedem în ele recunoașterea personalității noastre etnice”.12
Primul care îi consacră o monografie lui Panait Istrati13 este Alexandru Talex, aproape la zece ani de când l-a cunoscut, devenindu-i un foarte bun prieten și pentru care va nutri până la sfârșitul vieții o elevată afecțiune: „L-am iubit pe Panait pentru forța de a crede cu prețul suferinței. Pentru forța de a-și mărturisi căderea, tot crezând în ideal. Pentru forța de a rămâne om în acest pustiu, care e omenirea, populat de lupi. Îl voi iubi până la capătul zilelor mele, având o singură dorință: de-a transmite oamenilor … cât mai multă căldură din căldura inimii sale, a făpturii sale întregi, așa cum s-a relevat peste 40 de ani”.14
În aproape 60 de pagini, Al. Talex trece în revistă viața lui Panait Istrati, argumentând cu citate din paginile autobiografice ale marelui său prieten: nașterea, părinții, rudele mamei, școala, peregrinările și zecile de meserii practicate prin locurile în care a vagabondat cu prietenii săi de hoinăreală prin țară și prin lume, prietenia cu Romain Rolland, debutul și publicarea operelor, amurgul și moartea. Autorul monografiei consideră că „evocarea de față este o împletire de amintiri, de spovedanii și mărturii scrise. Toate laolaltă se străduiesc să reînvie o imagine scumpă, transmițând-o și celor care probabil n-au cunoscut-o…”.15
La aniversarea împlinirii a 80 de ani de la nașterea scriitorului, Al. Oprea publică o monografie conjuncturală despre viața și opera lui Panait Istrati. Lucrarea a fost scrisă sub imperativele ideologiei comuniste din vremea respectivă16, despre care el însuși mărturisește că a trebuit să surmonteze „condițiile dificile ale pionieratului, fiind prima monografie publicată despre acest scriitor, în anii în care abia începea să se ridice voalul tăcerii așternute asupra numelui său, după evenimentele care precedaseră și succedaseră cel de-al Doilea Război Mondial”17, considerându-și lucrarea drept „un act temerar”. Al. Oprea – devenit între timp directorul Muzeului Literaturii – va relua prima sa monografie și, pe baza unor investigații mai profunde, va reconstitui, cu un plus de detalii, meandrele existenței lui Panait Istrati într-o nouă ediție, în anul 1976. Nici aceasta nu-l va mulțumi și, revenind asupra ei, renunțând la metoda clasică a analizării separate a vieții și operei, adoptând metode noi și apelând la serviciile unor științe auxiliare cum ar fi caracterologia literară comparată, Al. Oprea va elabora o nouă ediție care se vrea „suprem omagiu care se poate aduce acestui scriitor, ale cărui opere continuă să facă să fie cunoscute peste hotare imagini de neuitat ale pământului românesc”.18
O ultimă monografie dedicată, mai ales, operei lui Panait Istrati, o reprezintă teza de doctorat a Gabrielei-Maria Pintea19 pe care Al. Talex o consideră „un pas înainte în exegeza operei lui Istrati, deși nu este întrutotul de acord cu toate punctele de vedere ale autoarei, mai ales cu aserțiunea că nu poate fi socotit scriitor român, deoarece limba decretează naționalitatea unei opere”.20
O contribuție considerabilă la cunoașterea operei lui Panait Istrati o are prețioasa antologie realizată de Al. Talex, Cum am devenit scriitor, care reunește paginile autobiografice ale scriitorului, prefețe, articole și interviuri, jurnalul său intim, însemnări din carnete și foi volante disparate, extrase din corespondența cu scriitorii români și străini, organizate după metoda par-lui même, deoarece „materialul autobiografic era din abundență, pretându-se de minune unei confesiuni pe capitole ce marchează etapele vieții sale, de vagabond, de militant în mișcarea muncitorească, de scriitor, – cu toate implicațiile în epocă”.21
Nu se pot trece cu vederea alte două lucrări, contribuții esențiale la cunoașterea vieții și operei lui Panait Istrati, publicate după al Doilea Război Mondial în străinătate. Prima exegeză critică ce apare peste hotare poate fi considerată teza de doctorat a istratologului belgian Monique Jutrin-Klener care a folosit cu prisosință rezultatele cercetărilor efectuate până atunci (1970) în țara noastră, consultând și arhiva lui Jean-Richard Bloch, cel care, la recomandarea lui Romain Rolland, îi va corecta manuscrisele din punctul de vedere al limbii franceze. Cercetătoarea belgiană este încântată de limba scrierilor istratiene, dar și de valoarea imanentă a operei: „Devenit scriitor într-o limbă străină, Istrati a rămas îndrăgostit de cuvintele limbii materne, fericit să le citească, să le audă răsunând. El preferă adesea un cuvânt românesc, chiar dacă există un echivalent francez, fiindcă îl leagă sufletește de copilărie, îi evocă mai bine acest acord subtil care împletește imaginea cuvântului și a gândirii…”.22 Ea apreciază caracterul pur uman al operei istratiene, ceea ce îi asigură o imagine universală, și în autor vede un Rousseau modern: „Românească prin rădăcinile ei, franceză prin formă și universală prin caracterul ei profund omenesc… ea este o operă după chipul eroilor ei, operă de haiduc[…] Un Rousseau modern, prin contradicțiile sale, prin credința în om și nevoia veșnic-prezentă de autojustificare”.23
O altă lucrare evocatoare a personalității scriitorului român o reprezintă studiul lui Edouard Raydon, care, deși nu strălucește prin rigoare științifică, conține informații utile prin înregistrarea amintirilor celui ce-i va oferi adăpost și hrană lui Panait Istrati la Paris, cizmarul Gheorghe Ionescu. Autorul a împrumutat din scrierile de inspirație autobiografică istratiene diverse elemente, considerându-le documente biografice, ceea ce scade valoarea istoriografică a lucrării. Cu toate acestea, din studiul respectiv se desprinde admirația fără margini a autorului, atât pentru „vagabondul de geniu”, cât și față de scriitorul a cărei operă va deveni nemuritoare: „Avec la mort de Panaït Istrati disparaît un vagabond de génie, un homme exceptionnel. Exceptionnel par ses dons littéraires, par ses révoltes, par son désintéressement et par ses renoncements. Exceptionnel aussi par sa soif d’amour pour l’être humain, son frère.[…] L’oeuvre ne mourra pas et l’homme revivra. Il appartient à la phalange des «Géants de la Pensée Généreuse» vers laquelle, toute sa vie, il éleva son crédo et qui lui doit bien une place dans son Parnasse.”24
Analizând felul în care și-a conceput fiecare autor monografia despre Panait Istrati, constatăm că Al. Talex realizează o monografie pe alocuri romanțată bazată pe textele autobiografice istratiene, referindu-se, în principal, la viața scriitorului și doar foarte puțin la operele acestuia. El pornește, de fapt, de la ideea că, în primul rând, trebuie să cunoaștem omul, creatorul, și abia apoi vom înțelege opera, idee exprimată mai târziu de academicianul Eugen Simion care consideră că „biografia poate găsi o cale spre omul care a scris poemul, dar nu poate găsi niciodată o cale spre esența poemului. Cunoștințele despre epocă sunt utile, dar cunoștințele nu ne ajută să înțelegem și să apreciem poezia ca atare.”25
Spre diferență de acesta, Al. Oprea renunță la metoda, considerată de el tradițională, utilizată în primele două ediții ale monografiei sale, aceea de a cerceta separat viața și opera unui scriitor și apelează la un alt tip de investigație, necesară „pentru a-l restitui în ceea ce are esențial”, cuvenindu-se „să-l așezăm sub unghiul unei viziuni totale”. Citându-l pe Panait Istrati însuși care spunea că „viața unui artist sentimental, pasionat și care mai ales a trăit așa cum am trăit eu, e adesea tot atât de pasionată ca și opera lui”, Al. Oprea afirmă că sunt foarte puțini „scriitorii ca Panait Istrati, la care să întâlnim, în forme atât de directe, interdeterminări între biografie și creație”.26 Acest punct de vedere va fi contrazis categoric, mai târziu, de Eugen Simion care afirmă că, astăzi, critica biografică și critica textului sunt adversari de neîmpăcat, deoarece, „biografia nu poate explica opera, asta este sigur, și nici nu trebuie să-i pretindem s-o facă […]. Ea trebuie să explice altceva și anume (…) coerența unui destin, structura unei existențe.”27
Monografia Gabrielei-Maria Pintea nu este realizată printr-o împletire a elementelor biografice cu cele din operele lui Panait Istrati considerând că opera acestuia spune întotdeauna ceva despre omul care a scris-o. Este posibil acest lucru, pentru că apar situații în care opera poate aduce lumină asupra vieții unui scriitor, dar, mai rar apare fenomenul invers. „Evocarea aventurii trăite – spune Gabriela-Maria Pintea -, […]se oprește la Istrati în 1913, data renunțării sale la Levant și a începutului odiseei europene. Lumea europeană nu l-a inspirat pe Istrati”28, pentru a conchide că scriitorul nu a avut ca sursă de inspirație decât experiența sa limitată de vagabond până la treizeci de ani. Ea crede că „nici cea mai strălucită biografie (și ea nu există încă) nu poate rezista comparației cu opera însăși, cu universul spiritual revelat al scriitorului”.29 Încă de la apariția primei sale cărți în Franța, receptarea operei a pornit de la legendă, însuși Romain Rolland punând în fața volumului legenda despre Panait Istrati. Acest procedeu a fost perpetuat și – crede Gabriela-Maria Pintea – cei mai mulți dintre exegeții lui au pornit în prezentarea fenomenului Istrati de la un principiu greșit, și anume acela de a „judeca opera prin autorul ei și nu pe autor prin operă”.30 Concluzia la care ajunge cercetătoarea este aceea că opera este mai semnificativă și mai durabilă decât autorul ei, pentru că „studiul imanent al operei trebuie să ateste valabilitatea și valoarea scriitorului, iar legenda, privită în sine, să-și afirme semnificația ei particulară”.31
Punctul nostru de vedere pornește de la ideea unei biografii ce poate fi văzută și din perspectivă romantică. Chiar dacă îl desparte total de Eminescu, care nu și-a găsit niciodată locul în lumea în care a trăit alegându-și o lume imaginară, aceea a singurătății interioare, P. Istrati se întâlnește undeva cu acesta în sensul că nu își găsește locul, este într-o permanentă mișcare, este acel vagabond de geniu a cărui operă se modelează după stilul său de viață, care își realizează opera în pofida vieții sale disolute, triste, nefericite, minată de boală, uneori de neînțelegere, într-un cuvânt de soarta lui de geniu. În opera lui noi nu căutăm un anume ins, un oarecare cu o copilărie frustrată, cu o adolescență furtunoasă, ci căutăm copilăria, adolescența, tinerețea, aventurile lui Panait Istrati. Dar opera aceasta nu este biografia strictă a scriitorului, ci face din viața lui un simbol, un model de-a fi, de-a trăi viața. Eugen Simion spunea că „opera ne împiedică […] să citim oarecum viața unui creator, pentru că nu numai autorul creează opera, dar și o operă începe să-și creeze un autor pe măsura ei”.32
Să amintim numai de faptul că Panait Istrati era deosebit de sensibil la anumite crize din viața personală care, de multe ori îl rețineau sau chiar îl îndepărtau de finalizarea unor proiecte, că nestatornicia sa îl făcea să tergiverseze scrierea unei opere și Romain Rolland îl „biciuia” mereu îndemnându-l la scris. Chiar statutul său ameliorat în urma succeselor sale financiare datorate scrisului se simte în valoarea estetică a operei mereu crescândă. Unii cercetători chiar susțin că, în ultima parte a vieții, Istrati începuse să se comporte aidoma eroilor săi. Deci, iată că opera influențează pe autorul ei, chiar dacă autorul este creatorul ei. De aceea, suntem în asentimentul lui Romul Munteanu care afirmă că ,,relația dintre biografia scriitorilor, opera lor și epoca în care au trăit intră atât în preocuparea criticii biografice și istorice, cât și a celei sociologice. O distincție netă între aceste moduri de exercitare a actului critic nu se poate face întotdeauna cu ușurință.”33
În concluzie, la Panait Istrati, într-un fel diferit de alți scriitori, se manifestă o interferență a caracterului omului cu circumstanțele existențiale și cu opera, toate la un loc însemnând destinul unui scriitor ieșit din comun și, nu pentru a judeca opera, ci pentru a înțelege omul care a scris-o, faptele lui trebuie să fie cunoscute.
Exegeții scriitorului au avut și au un bogat fond documentar în chiar textele autobiografice scrise și publicate între anii 1924-1928, constând în confesiuni, memorii, scrisori, articole, unele chiar polemice, profesiuni de credință.
Considerăm că orice demers critic autentic trebuie să pună în lumină o anumită filosofie umanistă a existenței și, în acest caz, relația dintre critic și obiectul său capătă o motivație rațională, fie că este un act de acceptare, fie unul de negare. Atât detractorii, cât și elogiatorii lui Panait Istrati au fost numeroși. Dar vocile lor negatoare sau elogiatoare s-au auzit o anumită vreme, timpul le-a anulat pe cele mai multe dintre ele devenind istorie literară (mai mult sau mai puțin cercetată și/sau cunoscută), pe câtă vreme opera sa a devenit nemuritoare, a intrat definitiv nu numai în patrimoniul literar românesc, ci și în cel al literaturii universale.
Mulți scriitori au devenit propriii biografi, în sensul că și-au prezentat viața sub forma unor memorii, spovedanii sau amintiri, ori o însemnată parte din opera lor are caracter autobiografic.34
Pentru cunoașterea și înțelegerea primilor 25 de ani din viața lui Panait Istrati sunt relevante textele autobiografice, unele transformate în scrieri literare (cum a fost O noapte în bălți, ca să dăm numai un exemplu). Pentru prima dată, scriitorul în devenire publică, la recent-înființata editură „Renașterea”,35 volumul, scris în limba română, Trecut și viitor care cuprinde opt texte. Este cartea de debut în limba română în al cărei preambul autorul se prezintă astfel: „Mă aflu în clipa asta, pe cale de-a păși pragul unei case sfinte: mă înfățișez cititorilor mei din România”36, explicând cititorilor români hotărârea sa de a se prezenta în fața lor cu un volum de pagini autobiografice pentru ca ei „să vadă până unde a fost legat de omeneștile slăbiciuni ale vieții, cât a luptat cu ele, cum a învins sau a fost învins”.37
La stăpân și „Căpitan” Mavromati38 reînvie anii întâilor confruntări cu viața, când ia contact cu ceea ce înseamnă nedreptate socială, cruzime omenească, egoism, ignoranță. Paginile autobiografice, numite chiar de către autor profesiuni de credință, Crezul meu, Cum am debutat eu, Între artă și dezrobire39 și cea care dă titlul volumului – Trecut și viitor -, prezintă un scriitor al oamenilor simpli care se zbat în ghearele unei vieți pline de vicisitudini, un luptător pentru dreptatea celor alături de care este și cu inima, și cu scrisul.
Volumul cuprinde și articolul polemic Moravuri literaro-gazetărești în care scriitorul răspunde unor atacuri nedemne la adresa sa și a operei sale venite din partea lui Liviu Rebreanu și a unor gazetari, fără a pierde prilejul de a lua apărarea evreilor cărora intenționează să le dedice următoarea sa carte. Iar Cine este autorul lui „Hamlet”? este textul autobiografic care ne revelează un Istrati obsedat de uitarea numelui lui Shakespeare și alergând prin tot Damascul pentru a încerca să regăsească numele pierdut, de fapt o parabolă a interogației asupra ființei sale pe care o urmărește prin tot Orientul.
Alte trei texte autobiografice nu sunt cuprinse în acest volum: Direttissimo40, text care rememorează peripețiile din perioada vagabondajului din timpul adolescenței, întâmplări ale vieții petrecute cu o dispoziție debordantă, o viață trăită cu zâmbetul pe buze biruind foamea, mizeria și suferința; scrise în singurătate în anul când împlinea o jumătate de veac, Pagini de carnet intim evocă, într-un fel de bilanț, o viață trăită sub impulsul inimii, între durerea și fericirea de a fi om;41 Mes départs …reînvie câteva episoade zbuciumate și vesele ale unui tineret care nu cere decât să trăiască, așteptând totul de la viață. Cartea prezintă, cu siguranță, inconvenientele frustrante ale culegerii din «bucăți alese», dar poate fi o bună introducere la opera îndrăzneață și colorată a unui scriitor care merită să fie cunoscut de marele public și recunoscut de critică.
Tradiția jurnalelor intime, indiferent de titlul purtat, pornește în literatura română de la C.A. Rosetti cu ale sale Note intime publicate abia în anul 1902, continuă cu Însemnările zilnice ale lui Titu Maiorescu, și acestea editate între 1937-1939, dar are o evoluție destul de firavă până în 1975, când în colecția ,,Restituiri”, Editura Dacia începe să publice texte aparținând unor scriitori din toate epocile literare. Este adevărat că în prima jumătate a secolului al XX-lea scriu jurnale scriitori precum Liviu Rebreanu, Camil Petrescu și mulți alții, unii fără pretenția de a realiza un adevărat jurnal obiectiv-subiectiv. Însuși Camil Petrescu susținea că realizarea unui jurnal, în adevăratul sens al cuvântului, presupune renunțarea la o operă propriu-zisă și a preferat să rețină, în Note zilnice, mărturii pentru posteritate caracterizate prin veracitate, mărturii din care să se realizeze de către cititor, mai ales de către cel cu intuiții superioare, adevăratul portret al scriitorului.
Cum se observă, Panait Istrati nu a lăsat posterității un jurnal intim, ci numai pagini disparate, numite fie Pagini autobiografice, fie Pagini de carnet intim. Explicația ne este la îndemână: viața zbuciumată, lipsurile financiare și, mai ales, boala care îl ține țintuit la pat și din cauza căreia nu mai are puterea de a scrie.
Ceea ce structurează primele pagini autobiografice constituie tema lor: conflictul omului cu lumea și cu sine. Paginile acestor texte înregistrează tragedia mizeriei și deznădejdea ca resort al voinței de a învinge Urâtul și Răul în favoarea Frumosului și Binelui: „Totuși, nicio mândrie n-a putut să mă depărteze de nevoia profundă ce-o aveam de-a lupta pentru binele omenirii […] pătruns de acea lumină nouă, a Frumosului și a Bineluiˮ. (s.a.).42 Totodată, artistul și omul se destăinuie cu sufletul deschis, iubind cu ardoare farmecul vieții reale, cu bucuriile și vicisitudinile ei, cu preocupările majore sau platitudinile ei, fiind atras de promovarea firescului, a demnității și a libertății umane.
Chiar dacă nu sunt exhaustive, aceste pagini autobiografice descoperă omul cu suflet arzând de dragostea pentru oameni, și artistul luptător, mereu în ofensivă, în pofida celor care i-au întâmpinat operele cu indiferență sau chiar cu ostilitate.
NOTE
1) Cf. Romul Munteanu, Metamorfozele criticii europene, Editura Univers, 1988.
2) A. Marino, Dicționar de idei literare, Editura Eminescu, 1973, p. 255.
3) Mircea Anghelescu (n. 1941) este profesor doctor, șeful Catedrei de literatură română din cadrul Universității București, autor a peste 14 cărți de istorie și critică literară.
4) M. Anghelescu, Biografie și istorie în Literatură și biografie, Editura Universal Dalsi, 2005, p.50.
5) Apud Șerban Cioculescu, Viața lui I. L. Caragiale. Caragialiana, Editura Eminescu, 1977, p. 13.
6) M. Anghelescu, op. cit., p. 36.
7) G. Călinescu, Cronicile optimistului, Editura pentru Literatură, 1964, p.p. 217-218.
8) N. Iorga, Clase și curente literare în revista „Ramuri”, 15 octombrie -1 noiembrie 1924: „Acești oameni (autorul și personajul său pervers și vicios, Stavru, n.n.) n-au niciun simț pentru morală practică și cu atât mai puțin pentru aceea superioară etică, fără care orice literatură nu e decât produsul efemer al unui suflet bolnav sau rătăcit […]. Kira Kiralina, cu aventurile ei chefalonite și scârbăriile de bordel levantin o anunță”.
9) Al. Cazaban, Un Gorki căruia îi zice Istrati, în revista „Viitorul”, 18 iunie 1924: „Dar de unde a răsărit acest scriitor năzdrăvan, care a reușit să treacă granița, așa pe nesimțite, încât nu a prins de veste niciunul din criticii noștri literari?”.
10) M. Sadoveanu, Mărturisiri, E.S.P.L.A., București, 1960, p. 116: „Au fost și în breaslă capete care au judecat drept și unii care s-au bucurat. Mai multe însă au fost judecățile ostile […]. L-au privit de sus și l-au repudiat […]. Eu totuși îl voi revendica pe Panait Istrati ca pe un frate al meu și fiu al acestui pământ […]… eu deci voi stărui să socotesc pe pribeag ș-al nostru, deși e al unei literaturi străine”.
11) G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Minerva, București, 1988, p. 969.
12) G. Călinescu, Adriano Tilgher și Panait Istrati, în revista „Viața literară”, 3 mai 1928. 13) Al. Talex, Panait Istrati, Editura Vremea, București, 1944.
Membru al Uniunii Scriitorilor, ziarist, scriitor, istoric și critic literar Al. Talex a fost prietenul lui Panait Istrati, cel mai autorizat istratolog, care i-a publicat întreaga operă antumă și postumă și i-a dedicat multiple studii în care promovează spiritul istratian.
14) Maria Cogălniceanu, Alexandru Talex între două orizonturi literare, în Istrati după Istrati. Documente recente inedite, ed. cit., p.82.
15) Al. Talex, op. cit., p. 8.
16) Al. Oprea, Panait Istrati, Editura pentru Literatură, București, 1964.
17) Idem, Panait Istrati. Dosar al vieții și al operei, ed. cit., p. 5.
18) Ibidem, p. 8.
19) Gabriela-Maria Pintea, Panait Istrati, ed. cit.
20) M. Cogălniceanu, op. cit., p.93.
21) Alexandru Talex, Notă asupra ediției, în P. Istrati, Cum am devenit scriitor, I, ed. cit., p. 29.
N.B. Prima ediție a fost publicată în anul 1981, La Editura Scrisul Românesc, Craiova.
22) Monique Jutrin-Klener, Panait Istrati. Un chardon déraciné, Maspero, Paris, 1970, p. 49.
23) Ibidem, p. 51.
24) E. Raydon, Vagabond de génie, Editions Municipales, Paris, 1968, p.149 : „Prin moartea lui Panait Istrati, dispare un vagabond de geniu, un om excepțional. Excepțional prin darurile sale literare, prin revoltele sale, prin dezinteresarea și renunțările sale. Excepțional, de asemenea, și prin dragostea înfocată față de om, fratele său. […] Opera nu va muri și omul va supraviețui. Aparține falangei «Uriașilor gândirii generoase», către care și-a îndreptat crezul toată viața și care va trebui să-i facă loc în Parnasul său.” (trad. A.L.).
25) Eugen Simion, Întoarcerea autorului, Editura Minerva, București, 1993, p. 171.
26) Al. Oprea, op. cit., p.p. 9-10.
27) Eugen Simion, op. cit., p. 175.
28) Gabriela –Maria Pintea, op. cit., p. 11.
29) Ibidem, p. 13,
30) Ibidem.
31) Ibidem, p. 14.
32) Eugen Simion, op. cit., p. 176.
33) R. Munteanu, Metamorfozele criticii europene, ed. cit., p. 51.
34) M. Anghelescu, op. cit., p. 280.
35) La 10 martie 1925 înființează, cu Jacob Rosenthal, editura „Renașterea” unde tipărește volumele Trecut și viitor (în limba română în original) și Moș Anghel (în traducerea autorului).
36) P. Istrati, Trecut și viitor, Editura „Renașterea”, București, 1940, p. 21.
37) Ibidem, p. 17.
38) Cele două texte sunt reunite sub titlul Primii pași spre luptă în Trecut și Viitor, p. p. 45-103 și vor fi republicate separat sau în diverse volume în 1940, 1974 și 1983.
39) Între artă și dezrobire este o scrisoare datând din mai 1925, trimisă din Masevaux, Alsace, prietenului său, pictorul Alexandru Vodă-Ploiești.
Crezul meu fusese scrisă la Paris în data de 24 iunie 1924, iar Cum am debutat eu este datată – Nisa, martie 1925.
40) Diretissimo reconstituie o pagină dureroasă din viața lui de vagabond petrecută în anul 1907 – prima tentativă de a pleca în Franța, pe mare, povestită lui Romain Rolland într-o scrisoare din 22 martie 1923. Textul este publicat pentru prima oară în 1928 în volumul Mes Départs, apoi în 1940, 1957, în traducerea lui Alexandru Talex.
41) Pagini de carnet intim au fost publicate în ziarul Credința din 24 decembrie 1934 și republicat drept manuscris inedit în Almanahul ziarului „Momentul”, pe anul 1946, cu titlul schimbat în Carnetul intim al lui Panait Istrati – O impresionantă spovedanie în fața morții.
42) P. Istrati, Pagini de carnet intim, în Viața lui Adrian Zografi, ed. cit., p. 452.
6. UN PICARO MODERN
Apărută pentru prima dată în literatura spaniolă în secolul al XVI-lea, proza picarescă reprezintă unul dintre genurile literare originale și complexe din această țară1. Proza picarescă surprinde personajul picaro și se bazează pe evenimente și persoane reale care au fost fie oameni din păturile de jos, fie nobili scăpătați.
De-a lungul timpului s-a încercat explicarea etimologiei cuvântului „picaro”, dar fără niciun rezultat. S-a încercat derivarea lui din Picardia (provincie din Sudul Franței) cu sensul de ticălos, murdar, zdrențăros, bătrân, căci în timpul războaielor de cucerire soldații lui Carlos V așa i-au văzut pe locuitorii Picardiei. Punctele de vedere au fost diferite, de aceea o altă încercare de a explica cuvântul a pornit de la pica (suliță de care romanii își legau prizonierii, desemnând o situație ingrată, „ticăloasă”). Încercările au continuat , pornindu-se când de la picador (tocător) sau pinche de cocina (rândaș de bucătărie) când de la picaria (cazan cu smoală, în latină).
Se pare că Bonilla y San Martin este cel care a găsit explicația care se cuvine a fi luată în considerație. El găsește etimologia termenului în cuvintele arabe: bocaron (minciună), bycara (vagabond), bicaron (matinal). La noi, criticul și istoricul literar Ovidiu Ghidirmic2 îl prezintă pe picaro drept un om de rând, sărac, un coate-goale, un aventurier, un șmecher, un „ticălos”, adesea cinic, lipsit de scrupule, ingenios, constrâns să-și câștige, prin orice mijloace, chiar și prin cele mai puțin loiale – cum ar fi: necinstea, prefăcătoria, înșelăciunea, hoția, jaful – existența. Mulți dintre „picaros” sunt adevărați bandiți.
Fără îndoială că, înainte de a deveni o ficțiune literară, picaro-ul reprezenta o realitate istorică, dar prezența sa reală nu era suficientă atâta timp cât nu apăruse acel „gen favorabil de sensibilitate literară pentru introducerea sa ca personaj în universul romanesc”3.
Reprezentativă pentru un „picaro” este marea capacitate de deambulare, străbaterea unor mari spații geografice, călătoria și pe alte meridiane, radiografierea tuturor mediilor sociale, în căutarea celor necesare traiului. Nu întotdeauna are drept scop obținerea hranei, ci el se simte atras de o irezistibilă dorință de vagabondaj, de a colinda și vedea lumea, acest lucru devenind mai stringent decât instinctul de autoconservare.
Picarescul pătrunde în literatura română ca o consecință a influenței orientale și nu apare ca urmare a unui împrumut livresc, ci ca o stare de fapt, ca o atitudine în fața existenței, întâlnindu-l în literatura lui Gala Galaction, Panait Istrati, Zaharia Stancu și Fănuș Neagu, scriitori care pot fi asociați cu spiritul meridional.
Urmărind biografia lui Panait Istrati putem constata o sinonimie dacă nu integrală, măcar una parțială cu eroii săi, motiv pentru care scriitorul însuși poate fi numit picaro. Picaro-ul are un traseu existențial deturnat încă din copilărie. Părinții acestuia sunt, de obicei, niște oameni care nu se înscriu în nota comună a societății. Astfel, se poate spune că micul Gherasim Panait s-a născut într-o familie care nu era familie. Tatăl nu-l recunoaște ca fiu, din moment ce numele său apare printre cele ale martorilor. Mai mult, fiul nici nu-și amintește figura lui, pentru că Gherasim Valsamis și-a părăsit soția și fiul când acesta avea puțin peste nouă luni. Gherasim (Ghiorghios) Valsamis se dădea „de profesie precupeț”, deși, în realitate, se ocupa cu contrabanda de tutun turcesc în ținutul Brăilei și Galaților, sub iminenta amenințare a poterei. Însuși bunicul lui Panait, Stoica Istrate, participa la contrabanda „ginerelui” din care pricină a și murit într-o încăierare cu potera.
Cum se vede, și bunicul, și tatăl erau niște oameni în afara legii. Tatăl își va găsi foarte repede sfârșitul, după plecarea în Grecia, fiind, de fapt, bolnav de tuberculoză și epilepsie.
Așadar, un bunic și un tată morți, iar mai târziu, un tată vitreg ignorat cu desăvârșire de fiu, o mamă, foarte iubitoare de altfel, poate chiar prea posesivă, dar copleșită și cu tinerețea distrusă de o muncă îndobitocitoare de dimineața până noaptea, „care venea seara acasă cu mâinile crăpate de ger și de leșie, care se lipsea de pâinea ei ca să-mi cumpere mie haine și cărți”4, iată care sunt factorii care au determinat devierea traseului vieții lui Panait Istrati.
Și, poate, la devierea traseului vieții sale au contribuit și ordinea socială și „stăpânii” pe la care s-a spetit de la o vârstă fragedă muncind pe nimic: „Cum să nu fie lumea asta plină de oameni răi, de hoți, de tembeli și de răsturnători de «ordine» (s.n.) când «ordinea» voastră, o, stăpân, nu e întemeiată decât pe cruzimi neîngăduite de legile naturii ?”.5
Panait Istrati este un om sărman, provenind dintr-o familie săracă, un coate-goale, uneori cinic, dar ingenios, constrâns să-și câștige, prin orice mijloace, existența, chiar și prin furt. El intră în total dezacord cu iubirea neînțelegătoare a mamei și a rudelor, cu felul de a trăi și de a judeca al mediului său și va rupe brusc orice legătură cu acestea devenind un adevărat picar. Panait, băiatul de doar 13 ani, străbate diferite straturi ale societății, practică tot felul de slujbe, slujește la tot felul de indivizi, care de care mai hapsân și suportă cu dificultate umilințele la care este supus.
Dar picaro-ul nu poate fi statornic pentru că nu suportă înjosirile și nedreptățile, făcându-și un titlu de glorie din condiția de vagabond. El ia viața în piept mânat de dorința de a cunoaște limitele existenței, niciodată mulțumit de ceea ce dă, de ceea ce primește, de ceea ce vede, de lumea degradată în care muncește: „Istrati are o incapacitate organică de a se obișnui cu obișnuitul, de a intra în obișnuit. E un dar, e un blestem? Este, în mod sigur, o constantă a personalității lui. Nu poate accepta ceea ce toți acceptă[…]; el refuză și sfidează înseși mecanismele intrării în comun. […] De aici provine dezacordul său cu lumea. Cu această lume: care banalizează (s.n.) viața, răpindu-i strălucirea, strivindu-i frumusețea, ignorându-i măreția”6.
Nemaiputând suporta această lume, pleacă. Dar nu oriunde, ci în Orient, și nu singur, ci cu Mihail, un alt picaro modern care a plecat în lume răzvrătindu-se împotriva enigmaticei sale familii nobile rusești. Și în Egipt, în Siria, în Liban, în Grecia și pe unde l-a mai purtat destinul său de vagabond, duce o viață senzațională, extrem de agitată, însoțindu-se, atunci când rămâne fără primul și cel mai iubit prieten al său, Mihail, de alți bătuți de soartă având aceeași existență lipsită de idealuri înalte. Străbate mari spații geografice, de cele mai multe ori călătorind clandestin, nu o dată fiind prins și debarcat în cine știe ce port departe de țară, radiografiază toate mediile sociale, în special în căutarea celor necesare existenței, dar răbdând și de foame: „Cât despre mâncare, puteam trăi luni întregi cu pâine și tomate, o varză acră, ca să nu mai vorbesc de zilele în care flămânzeam cu totul”7. Dar nu grijile materiale s-au aflat pe primul plan. Ca orice picaro, tânărul Istrati s-a simțit atras de o irepresibilă dorință de a vagabonda, de a hoinări prin întreaga lume („am trăit în douăsprezece țări ”). Vagabondajul devine pentru Istrati o necesitate cu mult mai imperioasă decât grijile materiale: „Sfidarea grijilor materiale, a primejdiilor imprevizibile pe care le ascundeau aceste aruncări în necunoscut, alcătuiește plăcerea și chiar voluptatea actelor sale de vagabondaj. Să pleci fără să știi unde vei ajunge și care-ți vor fi mijloacele de trai, să cheltuiești pentru satisfacerea unor capricii imediate bruma de bani cu greu câștigată […], să te descoperi pe tine însuți în fața universului întreg – iată o existență palpitantă pe care adolescentul Panait o îmbrățișează cu sentimentul că, în fond, comite isprăvi la fel de temerare ca și străbunii tatălui său (palicarul), când cutreierau lumea în căutarea lânii de aur”8.
Și picaro-ul a cutreierat lumea și se pare că, până la urmă, a găsit „lâna de aur”. O descoperise, de fapt, atunci când a descoperit bucuria lecturii. În lectură își găsește sursa cea mai importantă de energie vitală: „Explorează și exploatează fabulosul teritoriu[…], năzuind chinuitor să acapareze altele”9. Devine astfel un picaro studios, dornic de cunoaștere, de cucerire a științei și culturii lumii și, neputându-și satisface prin lectură dorința, pleacă în lume pentru a-și împlini „nevoia de a acumula cât mai multe «experiențe», de a constata strâmbătatea lumii și a legilor, putreziciunea societății, găsindu-și o scuză propriei existențe mizerabile, confecționându-și o filosofie asupra vieții”10. În acest moment apare treapta de emancipare a picaro-ului Panait Istrati, când dornic de libertate, având conștiința că toate lucrurile sunt relative, picaro pleacă în lumea largă, în aventura vieții sale. Spre deosebire de eroii romanelor picarești, la care orizontul de cunoaștere este limitat la lupta pentru existență, prin agonisirea celor necesare traiului de pe o zi pe alta, la picaro-ul Panait Istrati tentația cunoașterii se transformă într-o aventură a cunoașterii, deoarece în vagabondajul său vede, aude, simte tot ceea ce întâlnește în cale, dar își pune și întrebări despre sensul existenței, despre rostul vieții pe pământ, despre nedreapta organizare socială sau chiar despre diferențierile etnice. Picaro-ul Istrati s-a emancipat, întrucât dorința lui de cunoaștere, empirică la început, s-a transformat în cunoaștere metafizică.
Textele autobiografice ale lui Panait Istrati sunt aglomerate cu cele mai variate și, uneori, palpitante aventuri, într-un lung discurs autodiegetic. Autorul devine un fel de eu narativ care enunță informații despre sine și despre familie, despre prietenii cei mai apropiați, despre întreaga societate în mijlocul căreia se mișcă. Într-un stil colocvial și, pe alocuri, chiar oral, autorul se adresează direct cititorilor narându-le fapte, întâmplări, aventuri, călătorii demne de un picaro.
NOTE
1) Prima operă fundamentală de acest gen este Viața lui Lazarillo de Tormes, soarta și suferințele sale, apărută în 1554 și atribuită lui Diego Hurtado de Mendoza, tradusă în românește dintr-o ediție franceză, având titlul Lăzărilă din Torma.
2) Ovidiu Ghidirmic, Zaharia Stancu sau interogația nesfârșită, Editura Scrisul Românesc, 1977, p. 10.
3) Romul Munteanu, Clasicism și baroc în cultura europeană din secolul al XVII – lea, Editura Univers, 1983, p. 134.
4) P. Istrati, Trecut și viitor, ed. cit., p. 25.
5) Ibidem, p. 62.
6) M. Iorgulescu, Spre alt Istrati, p.p. 98-99.
7) P. Istrati, Pagini de carnet intim în Viața lui Adrian Zografi, ed. cit., p. 451.
8) Al. Oprea, Panait Istrati. Dosar al vieții și al operei, Editura Minerva, 1984, p. 27.
9) M. Iorgulescu, op. cit., p. 103.
10) Ov. Ghidirmic, ibidem.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Viata O Aventura Perpetua (ID: 154864)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.