Valori Etice Si Estetice In Creatia Lui Dumitru Matcovschi

Valori etice și estetice în creația lui Dumitru Matcovschi

Cuprins :

Adnotare

Abstract

Introducere

Capitolul I. Eticul și esteticul în opera literar-artistică.

1.1 Valorificarea eticului și a esteticului în literatură.

1.2 Fiziunea eticului și esteticului în literatura din Basarabia. M. Cimpoi Ion Ciocanu

D. Matcovsci despre coprezența eticului și a esteticului în opera literară.

Capitolul II. Poetica eticului și esteticului în lirica lui D. Matcovschi.

Particularitățile liricii matcovschiene.

Valori etice și estetice în poezia lui Matcovschi.

Tradiția liricii matcovschiene în contextul poeziei din RM

Capitolul III. Semnificații ale elementelor etico-estetice în dramaturgia matcovschiană.

Arta dramatică ale pieselor lui D. Matcovschi

Dimensiunea etică a tematicii operelor dramatice.

Elementele etico-estetice în construcția personajelor dramatice.

Concluzii

Bibliografie

Declarația privind asumarea răspunderii

Introducere

La etapa actuală, începutul secolului al XXI-lea, cînd trăim într-o lume globalizată, cînd tehnologiile informaționale și mijloacele mass-media sunt prima sursă de documetare și divertisment, cînd majoritatea tinerilor petrec cel mai mult timp din viața lor în fața calculatoarelor, tehnologiilor noi, cartea pare a rămîne în umbră. Totuși valoarea unei cărți a fost și rămîne una inestimabilă.

În pofida faptului că puțini din tinerii contemporani păstrează în sînge plăcerea lecturii unei cărți, unei poezii sau roman, sunt sigură că se găsesc și ființe ce au îmbrățișat arta cuvîntului, ce cunosc adevărata valoare și prețuiesc lectura la justa sa valoare.

Pentru a exista, o literatură are nevoie nu doar de scriitori, ci și de un public cititor, interesat de opera literară care vor avea grijă de ea și o va transmite din generație în generație. Iar prin acest studiu Valori etice și estetice în creația lui Dumitru Matcovschi, mi-am propus și eu acest lucru, de a fructifica opera unui scriitor autohton, care s-a afirmat plenar prin multa sa producție românească în spațiul Basarabean, dar și în contextul general românesc.

Alegerea temei și realizarea acestei teze de licență, s-a dovedit a fi încă de la început o provocare. Motivele sunt numeroase: tema opera lui Dumitru Matcovschi este una de valoare prețioasă, întrucît ipostazele în care se produce Omul de Cultură D. Matcovschi sunt variate și plenare. Fiecare dintre ele, chiar dacă scriitorul s-ar fi limitat la una singură, ar fi fost suficientă pentru a vorbi de o individualitate creatoare distinctă. Dar și de un interes nemărginit pentru a afla elementele etice și estetice ale operei poetului etc.

Pînă la moment s-au scris cîteva articole cu privire la creația marelui poet ce reflectă unele aspecte ale vieții și activității scriitorului. Cu toate acestea, există foarte puține analize, lucrări care să înfățișeze un ansalmblu senin a activității sale. Prezenta lucrare vine cu o completare a celor relatate pînă acum în privința aspectului etic și estetic al operii.

Scopul prezentei lucrări a fost cercetarea teoretică a aspectului etic al creații, analiza particularităților estetice în opera lui Dumitru Matcovschi prin intermediul cercetării operelor literare.

Lucrarea este structurată în trei capitole: capitolul 1 Eticul și esteticul în opera literar-artistică. –2 – Poetica eticului și esteticului în lirica lui D. Matcovschi. Și capitolul 3 – Semnificații ale elementelor etico-estetice în dramaturgia matcovschiană.

De asemenea, așa cum este obișnuit, lucrarea cuprinde la început o argumentare a alegerii temei –și la final, Concluzii și Recomandări, și Bibliografie.

În scopul expunerii logice și coerente a conținutului, fiecare capitol reflectă un aspect al tematicii abordate.

Capitolul I, intitulat Eticul și esteticul în opera literar-artistică, cuprinde perspective teoretice asupra ascestor doua aspecte – etic/ estetic în opera litarar- artisitcă, îndeosebi în literatura basarabeană, precum și exemple concrete de opere și scriitori care au contribuit la dezvoltarea elementelor de frumos în creația artistică.

Capitolul II – Poetica eticului și esteticului în lirica lui D. Matcovschi, expune o imagine de ansamblu a liricii lui Dumitru Matcovschi, conținînd și analiza unor texte a marelui scriitor. Ținînd cont de tematica expusă ar fi păcat să nu menționăm că o gamă întreagă din textele poetice o constituie poezia cîntată.

Capitolul III- Semnificații ale elementelor etico-estetice în dramaturgia matcovschiană, descrie un compartiment aparte din creația scriitorului și cetățeanului Dumitru Matcovschi. Mesajul civic, spus direct și ferm în piesele sale ne oferă posibilitatea de a analiza semnificațiile particularităților etice și estetice.

Concluziile acestei teze de licență prezintă principalele aspecte importante care definesc aspectele abordate, și anume cele estice și estetice. Dar și rezultatele procesului de analiză asupra creației matcovschieme.

Bibliografia tezei conține titlurile lucrărilor și autorii cei mai reprezentativi pentru tema de față.

Pentru realizarea acestui scop ne-am propus următoarele obiective:

să definim conceptul de valori etice;

să diferențiem noțiunele de etică vs estetică ;

să descriem particularitățile liricii matcovschiene;

să determinăm aspecte etice în opera lui D.Matcovschi;

să caracterizăm dimensiunea etică a tematicii operei dramatice.

analiza complexă a textelor poetice la nivel dublu- specificul tematic și procedeele etice și estetice.

formularea concluziilor și recomandărilor pertinente în urma cercetării temei.

Ceea ce ține de suportul metodologic și teoretico-științific al cercetării. În procesul lucrării au fost aplicate metode generale științifice:

identificarea problemei;

acumularea și ordonarea materialului;

interpretarea datelor;

formularea concluziilor;

De un real folos ne-au fost lucrările savanților: Mihai Cimpoi, Mihai Papuc “Dumitru Matcovschi – poet și om al cetății”, ș.a.

Așadar, studiul în cauză constituie o analiză multi-aspectuală a operei lui D.Matcovschi, și de ce nu, o premise pentru elaborarea unei teze de master.

Importanța teoretică și practică a tezei de licențe: cercetarea conferă un spectru deslușit, transparent asupra operei matcovschiene, mai cu seamă asupra dimensiunii etice și estetice a operii literare. Studiul cuprinde, la fel, și multe puncte de vedere și opinii critice, fiind concomitent realizată și o sinteză a ideilor de bază din cele mai importante opinii cu privire la valoarea operei literare a marelui poet.

Capitolul 1. Eticul și esteticul în opera literar-artistică.

Valorificarea eticului și a esteticului în literatură.

Din cele mai vechi timpuri oamenii au fost interesați să fixeze relațiile dintre ei prin norme care să ducă ca scop apărarea fiecărui individ al comunității, a comunității ca întreg sau ca numitor segmente ale acesteia (familie, popor, națiune, etnie, organizație) etc. Astfel de norme trebuie să aibă câteva praticularități fără de care șansa lor de a se impune este puțin avantajoasă: să circumscrie, pentru toți și pentru fiecare în parte obligații, interdicții, permisiuni, să fie recunoscute de toți sau de cel puțin o majoritate. La temeiul formării acestor norme au stat întotdeauna valorile promovate în diverse momente istorice și în diferite arii de conviețuire umană, desemnate în raza concepțiilor dominante vehiculate în societate despre sursa, valoarea și sensul existenței umane. S-au constituit, astfel, un complex de perechi valoare+normă predistinse să călăuzească viața indivizilor și a comunităților umane în raport cu idealul uman și cu sistemul de interese promovat la un timp dat.[ 48, p.59 ]

Din mulțimea acestor perechi, s-a desprins o categorie aparte, identificată ca aparținînd de domeniu de preocupări a eticii: sfera moralei. Esența acestui compartiment este dată de problematica omului, relatatătă la sensul și semnificația, valoarea și scopul ființei umane, de valori, norme, atitudini și manifestări raportate la categoriile de Bine și Rău, toate acestea promovate, susținute și apărate sub sancțiunea opiniei publice și a propriei conștiințe.

Astfel, în convingerea autorului Ion Slavici, eticul si esteticul își au originea ca Binele, Adevarul și Frumosul – valori suplimentare care se justifică și se explică viceversa. Aceste valori sunt o expresie a aspirației omenești spre o viata desăvârșită.

Explicația înțelesului termenului estetic poate generă un conflict în înțelegerea sintagmei “Eticul și esteticul sunt același lucru”. Explicația pleacă de la “ceea ce produce plăcere”. [49, p.61]

Pe de o parte, avem cunoașterea publică asupra esteticului care provoacă plăcere prin înțelegere, prin etic [1, p. 201] și gândirea sacadată a diferitelor “forme de viață”.

Pe de altă parte, avem trăirea atitudinii estetice care produce plăcere dincolo de compartimentul înțelegerii, stârnind efecte și urmări în conștiință, sub forma de “non-sens”.

Explicația înțelesului cuvântului etic depinde foarte mult de formă de viață și cultura celui care pune noțiunea de etic, într-o anumită ipostază. Și apoi ne punem întrebarea, de ce avem nevoie de limbaj? Pentru a putea comunica cu ceilalți oameni? Sau pentru a fi în acord, chiar și atunci când nu este așa?

Eticul expune logica gândirii, ritmul constant al minții umane generat de legile sale fundamentale general acceptate. 

Raporturile dintre literatură și etică au oferit variate pretexte pentru neînțelegeri, ale căror ecouri se păstrează pînă în zilele noastre. Ele pot fi abordate într-un cadru estetic, lărgit, dar și reduse la lature caracteristice, particulare. Atît literatura, cît și etica se folosesc în intervențiile lor de cuvînt. Ceea ce, pe de o parte, dă simplitate lucrurilor, dar pe de alta, le încarcă de consens. Chiar foarte mult. Cu toate ca frumosul are o valoare autonomă, el își are adevaratul sens doar în concordanța cu valorile morale. Adevarta literatură trebuie sa cuprindă atât eticul cât si esteticul.

[ 48, p.63]

Analizînd literatura românească la moment, putem deduce că atît eticul cît și esteticul cuprind un amalgam de idei, sugestii și forme ale frumoasului. Aceste două noțiuni înglobează arta scrisului național sub aspectul frumosului și plăcutului.

Drept exemplu, este marele autor,  Ioan Slavici, care viețuiește și scrie într-o epoca în care "criteriul de apreciere al valorilor era sacul cu bani, relatiile capitaliste de producție începusera sa afecteze morala tradiționalistă, legile omeniei românești și să pervertească oamenii simpli care traiseră cinstit dupa legile pamântului "[2, p.201]. Prin perceperea serioasă moralizatoare asupra lumii, Ioan Slavici întregește priveliștea literaturii române din a doua jumatate a secolului XIX, aducând în creatia sa, pe lângă o concepție etică puternică, imaginea adevărată, plină de dramatism a satului transilvanean în momentul pătrunderii relațiilor de producție captaliste peste vechile sale rânduieli patriarhale. Urmarește cu finețe în planul analizei psihologice destramarea relațiilor idilice, patriarhale și dezlănțuirea  sălbatică a patimilor sub influența banilor, care încep să aiba puteri nelimitate în cadrul noilor relații sociale. [46, p.288-292]

Desigur, exemplele pentru susținerea apropierii eticului cu esteticul nu au de ce să se limiteze la cea mai îndrăgită specie, și anume basmul. În literatura contemporană- în romanul de aventuri sau cel de anticipație, specii predilecte azi- eroul pozitiv, un nepotolit explotator ca Andrei Lupan din romanul “Toate pînzele sus!” de Radu Tudoran, de exemplu) se personifică în imagini, fapte, gesturi, expresii, ca model uman îmbinând eticul cu esteticul, un model original, născut sub ochii și în inima cititorului.

Așadar, etica își pune problema normelor acțiunii, iar estetica se preocupă de intuiția frumosului, de artă și valoare estetică în general. Logica, etica și estetica sunt ști planul analizei psihologice destramarea relațiilor idilice, patriarhale și dezlănțuirea  sălbatică a patimilor sub influența banilor, care încep să aiba puteri nelimitate în cadrul noilor relații sociale. [46, p.288-292]

Desigur, exemplele pentru susținerea apropierii eticului cu esteticul nu au de ce să se limiteze la cea mai îndrăgită specie, și anume basmul. În literatura contemporană- în romanul de aventuri sau cel de anticipație, specii predilecte azi- eroul pozitiv, un nepotolit explotator ca Andrei Lupan din romanul “Toate pînzele sus!” de Radu Tudoran, de exemplu) se personifică în imagini, fapte, gesturi, expresii, ca model uman îmbinând eticul cu esteticul, un model original, născut sub ochii și în inima cititorului.

Așadar, etica își pune problema normelor acțiunii, iar estetica se preocupă de intuiția frumosului, de artă și valoare estetică în general. Logica, etica și estetica sunt științe normative, între care există unadevarat paralelism. Pe de o parte logica este știința legilor gândiriice se ocupă cu adevarul , etica este știința obiceiurilor ce se ocupăcu justul și estetica constă-n schimbarea gustului estetic. Valoarea estetică are ca substrat sentimentul.

În ceea ce privește cercetarea valorii estetice poate fifăcută prin intermediul a trei căi precum: istoric ce constă în evoluția intuiției estetice precum și diferite moduri de a concepe frumosulatât în trecut cât și în prezent, psihologic ce va determina analizasentimentelor ce întovărășesc orice reprezentare estetică si critic normativ ce constă în fixarea unui ideal estetic, a unei valorisupreme, care e unitatea de masură a frumosului. Momentul normativ constă în arătarea condițiilor și legilor frumosului și prin aceasta se arată calea pe care se poate ajungechiar la scopul artistic, la creația frumosului, deși aceste legi și condiții ca norme pentru crearea frumosului sunt inutile, căci artistul în creația sa nu urmează nici o normă, ci el dă norme artei. Frumosul și estetica trimit către creația artistică, plăcerea estetică și opera estetică. Aceste trei lucruri sunt diferite între ele deși toate sunt cuprinse sub același termen general de frumos. Momentele sufletești sunt deosebite în creația artistică și în plăcerea estetică. În creația artistică, artistul obiectiveaza viața sa proprie, deci unmoment subiectiv, prin ajutorul unui material sensibil, printr-un element obiectiv.Orice artist creează valori pentru un public ideal. El poate crea valori ascunzînd ceea ce e pur subiectiv, dînd impresia ca nu a pus nimic personal, și atunci arta sa e numită rece, academică. [47, p 55-59]

În ceea ce privește originea creației artistice, sunt mai multe teorii precum: teoria spontaneității, care susține că arta rezultă din instinctul spontan al jocului, din trebuința de a cheltui un surplus de energie. O altă teorie este a expresiunii, ce consideră creația artistică ca o expresie a personalității artistului. Teoria imitației, consideră că arta este un rezultat al imitației naturii. Cea mai plauzibilă este a doua teorie, care are în vedere plăcerea estetică ce variază de la un individ la altul, în funcție de sensibilitatea fiecăruia. După felul în care se manifestă fiecare individ, există trei tipuri estetice precum: tipul senzoric, motor și discursiv.Valoarea estetică constă în plăcerea estetică, care e determinată de opera de artă. [46, p. 287-289]

Deci, atît valoarea estetică cît și cea etică reprezintă o conotație deosebită pentru fiecare poet creeînd opera sa. Desigur valorile estetice se pun în plan mereu cu valorile teoretice și morale, ca și cu alte valori de altfel…Valorile estetice sunt, în sfîrșit, atît de apropiate cu suportul lor, încît orice modificare a lor transformă suportul, după cum orice modificare a suportului transformă sau dezechilibreză valoarea pe care acesta o susține. Stricta individualitate a formei artistice, a literaturii în special și absoluta originalitate a personalității care se întrevede prin ea sunt fapte cunoscute și adeseori scoase la iveală. Astfel le putem numi o altă expresie pentru acea strînsă solidaritate cu suportul lor, care conferă valorilor estetice unul din caracterele lor cele mai indiscutabile.  În cuvînt, trăiește un cerc vicios, ce duce la imposibilitatea materializării acestuia. Deducem de aici trăirea, ce stă la baza cunoașterii și nemijlocitului necunoscut. Prin “forma de viață”, înțelegem ceea ce ni se pare mai firesc să înțelegem.

Nu putem oferi o lămurire etică la ceva ce nu poate avea un sens în compartimentul limbajului. Dacă lumea ar fi cunoscută așa cum este ea întradevăr, nu vom mai avea grija zilei de mîine prin nevoile existențiale ce ne fac să știm și să simțim că existăm.

Combaterea unei lumi ce trebuie acceptată și redată în autenticitatea ei, duce la distrugerea a tot ceea ce e mai frumos și mai extraordinar în ea. Subscriu celor care acceptă un strop de nuanțare către Sinele autentic în spațiul nedefinit al posibilității de exprimare neintenționată. Farmecul lucrurilor false, degajează o apucătură mentală și lasă cititorul să-și înglobeze propriile concepte existențiale în lămurirea sa, trecînd sfera eticului, prin estetic.[49, p.61]

Fiziunea eticului și esteticului în literatura din Basarabia. M. Cimpoi Ion Ciocanu

Literatura romană din Basarabia s-a închis în tăcerea propriului său cerc, emblemã prin excelență a mioriticului. Spiritul românului basarabean cunoaște o mișcare circularã, care este aceea a unui fatum asumat. În acest cerc identificarea cu Iisus îi asigurã liniștea existenței, chiar dacã aceasta e pusă sub semnul tragicului. În linii mari, literatura ce se creeazã este expresia unui asemenea cerc care își este suficient sieși. [ 43,p.258] Ea este, binențeles, o literaturã română, etalând totuși un anumit regionalism cultural în carea întrezărit o notă proprie și în legãturã cu aceasta un provincialism păgubitor: Este greu sã scrii istoria unei literaturi naționale, ca artă, cînd întreg cadrul te ispitește să faci referiri esențialmente neliterare, sã te dedai la speculații despre etica și despre caracteristicile naționale care n-au aproape nimic de-a face cu arta literaturii, afirmã René Wellek, nu fără a concretiza, îngăduitor și obiectiv, că desigur, orice dezvoltare naționalã a artei literare prezintă o problemă pe care istoricul nu-și poate permite s-o ignore [René Wellek, Austin Warren, Teoria literaturii, București, 1967, p. 353].

Criteriul valoric, literatura fiind esențialmente un sistem de valori, trebuie să preocupe o istorie a literaturii ce se vrea criticã prin excelență.

Odată cu apariția în anii 70 a primelor cărți ale poeților Nicolae Dabija, Arcadie Suceveanu, Leonida Lari, Vasile Romanciuc, Leo Butnaru, Iulian Filip, Valeria Grosu, Ion Hadârcă, Ilie Zegrea, Vasile Tărățeanu, Marcela Benea, Nina Josu, Ludmila Sobiețchi, Constantin Dragomir, Leonard Tuchilatu, prozatorilor Nicolae Vieru, Ion Bogatu, Viorel Mihail, Constantin Munteanu s-a conturat imaginea distinctă a unei generații de creașor (T. Vianu) cu un program anumit care continuă, în linii mari, programatismul etic al generației copiilor anilor treizeci cu un maximalism estetic la nivelul stării de grație naturaleții discursului poetic (sau narațiunii).

E o generație ce se încredințează ochiului al treilea care anulează tirania realului, stimulînd insinuarea posibilului și visului, care desființează hotarele dintre mimesis și fantezie, imaginație. Vederea cu cel de-al treilea ochi interiorizează viziunea, o scoate din vechile convenții realiste, purifică verbul poetic, îl scoate pe poet(prozator) din contingentul care-l țintuia tiranic și îl transferă în transcendent (care e, de fapt, un țărîm mai împămîntenital poeticului, o zonă de puritate solară, de firesc și organic. De la un timp, din ce în ce mi-e mai greu / să deosebesc realul de vis, ceara din lună de seara din plopi / amețitor,amețitor se-nvârt în jurul meu / lucrurile văzute cu al treilea ochi (Nicolae Dabija) [ 50, p.333]

Hotărîtor în cultura românească a Basarabiei a fost mereu imperativul (polemic) al împlinirii naționale, al întoarcerii la izvoare. Simpatia față de tradiție nu e conservatorism, ci simț de conservare pe care-l mărturisește omul de cultură de aici în scopul menținerii ființei naționale. Basarabenii și-au făcut o marcă de noblețe din sentimentul apartenenței la spațiul mioritic, exaltînd nu în fața devenirii, a noului revoluționar, ci a continuității. Tipul reprezentativ al culturii a fost și rămâne timp de decenii cel conservator, mesianic, neopașoptist.[ 50,p.479]

Omul de cultură basarabean e prin definiție om al cetății careare vocația eticului, socialului, naționalului, a coborîrii în contingent, în contextul favorabil renașterii românescului. Amîndoi Hașdeii, Alexie Mateevici, Constantin Stere, Nicolai Costenco și George Meniuc, Vladimir Cavarnali, Petru Stati,Sergiu Matei Nica (avem în vedere poezia anilor 30 cu specificul orizont îngust-provincial basarabean peste care se revarsă lumina aurorilor matinale), Grigore Vieru și Dumitru Matcovschi, apoi generația șaptezeciștilor (generația lui Nicolae Dabija și a Leonidei Lari) au în comun această undă agitată a mesianismului. Mesia este identificat, bineînțeles, cu Poetul. [ 50, p.480]

Cultura românească din Basarabia s-a creat în ciuda tuturor constrângerilor cenzurii, preceptelor și schemelor metodologice, înciuda mentalității străine impuse fondului ei imanent. Au existat,fără îndoială, și conformisme, acceptări necritice și conjuncturaleale modelelor străine, dar prin scriitorii săi reprezentativi ea a fosto cultură a rezistenței. Muza românească la Stamati, Omul de țară la Negruzzi, Omul creștin la Mateevici, Păstorul de vreme la Buzdugan, fumul patriei la Stere, casa mare, clopotnița și Doina, transformată în personaj dramatic, la Ion Druță, mama, verdele veghetor și izvoarele la Grigore Vieru, casa la foarte mulți poeți sunt tot atîtea simboluri ale spiritului continuității, întreținut nu numai în literatură, ci și în pictură (porțile,boii grigorescieni și pământul cosmic-mioritic al lui Mihai Grecu), teatru și cinematografie (montările lui Valeriu Cupcea, Ion Ungu-reanu, Ion Sandri curea, unele filme ale lui Emil Loteanu,documentarele lui Anatol Codru), în tablourile semnate de Igor Vieru, Gheorghe Vrabie, Glebus Sainciuc, Valentina Rusu-Ciobanu, Eleonora Romanescu, Aurel David. [50, p.480]

Cercul este, notoriu, figura emblematicã a spiritului basarabean predispus, pe de o parte, spre contemplativitate, adică spre ieșirea din contingent în atemporalitate, iar, pe de altă parte, spre trăirea dramatică, pînă la ultimele consecințe, în sfera îngustă a cotidianului, a imediatului.

Literatura basarabeană este o literatură a rupturii în sensul dantesc expus de Mircea Eliade: ea își păstrează în subtextun curent etnofolcloric, un sentiment profund al rădăcinilor spirituale, un legămînt tainic cu plaiul natal, exprimat fie în mioritismul ei de fond, fie într-un pathos programatic. Programul național (și, evident, naționalist) se conține, la nivelul structural, în baladismul ei general, în ruralismul de esență, în reacțiile de respingere a falsului, neorganicului, livrescului excesiv, mecanicului, într-un cuvânt, a nonvalorilor.[ 50, p.484].

În articolul „Reflecții inaugurale sau dreptul la critică” Ion Ciocanu remarcă o implicare necesară și salutară a poeților de diferite vîrste în tumultul vieții. El aduce exemplul unui „liric total și definitiv” precum Grigore Vieru, care a devenit „un publicist activ, bătăios”. La fel Ion Hadârcă, Leonida Lari (este amintit articolul acesteia Nimeni și noi, pe tema imigrației), Dumitru Matcovschi: „Poeți deveniți publiciști. Timpul însuși nu le permite să fie doar poeți. Sau mai degrabă, după cum am menționat, timpul acesta prielnic cugetării esențiale și echilibrate le permite să devină, în sfârșit, poeți în sensul deplin al conceptului. Azi mai mult ca oricînd avem mare nevoie de scriitori-conștiințe, de scriitori luptători”. Această mutație impusă de viață ar fi cel de întîi considerent al dreptului de critică. Noul statut al scriitorului impune o reexaminare a drumului încîlcit, uneori nefavorabil, al culturii moldovenești în anii stalinismului și ai brejnevismului, în variantele locale și mai păguboase „cu bodiulii, cu postovoii, cu medvedevii timpului”. Este al doilea suport al dreptului la critică.[41, p.120].

Scriitorul (omul de culturã) basarabean este maximalist sub aspect etic, vulnerabil sub aspect psihologic și organicist (nespeculativ, adică) sub aspect filosofic. Are, în consecință, un comportament artistic străin de negativism, radicalism, extremism. Faptele sunt confruntate cu bunul-simț elementar, cu rînduiala lor organică. În aprecierile lui predomină prudența specific țărănească. Simțul natural minunează, în fond, cel de-al șaselea simț, înstrăinarea de natură anunțînd pentru el catastrofa existențială ca și cea națională.

Sentimentul plaiului, ca și acela profund ontologic alunității cu el pe care l-am numi mioritism naturistic (spre deosebire de cel cosmico-creștinesc pe care-l relevă balada) a modelat profund ființa basarabeanului, potențîndu-l și prin rezultatul contrar al înstrăinării. Cu cît mai înstrăinat a fost de propriul plai, cu atît mai răvășitoare a fost puterea legământului afectiv cu el. Condiția de întemnițat a sensibilizat acest atașament, reactualizând imaginea vetrei basarabene (poezie de Nicolai Costenco pe malurile Eniseiului consună perfect cu poemele cumplitului canal ale lui Andrei Ciurunga sau Sergiu Matei Nica).

Sentimentul plaiului mioritic este la moldoveni am putea conclude o boală. O spune și interlocutorul lui Sadoveanu din Drumuri basarabene: Din munte (adică de la Ceahlău) pînă la liman la Cetatea Albă, îmi spune el înflăcărat, natura se desfășoară așa de variat, de armonios și de poetic, încît nu mă surprinde că dragostea pentru pământul nostru la noi, Moldovenii, e o boală. Eu bănuiesc că din pricina asta au făcut Moldovenii invazie în istoria literaturii românești.[50, p.485 ]

În plan artistic pur, are loc o contopire totală cu scrisul. Graiul moldovenesc, prin moliciunea tenurilor sale, e de lasine artistic, observă George Călinescu. Un Neculce, un Creangă în Muntenia sunt mai greu de așteptat. Când vine vorba de ase exprima logic, de a observa fenomenele interioare, moldoveanul e în primejdie de a rămâne artist, de a stendhaliza în limba lui Rabelais ( Istoria, ed. II, p. 10). Scriitorii basarabeni continuă să stea prost cu expresia epică logică, rămînînd puri povestitori. Ca și Ardealul, Basarabia a adus ființei românești regăsireade sine.

Printre scriitori evocați- repere ale spiritualității naționale-, literatura română a atins nu numai cele mai înalte cote valorice, ci și cel mai înalt grad al artei angajate, ale patriotismului. Iar dacă să ne specificăm pe poezia lui Dumitru Matcovschi, aceasta absoarbe motive și inflexiuni eminesciene, tonalități și idei coșbuciene, gesturi mesianice din poezia lui Octavian Goga, sonorități și patos din creația lui A.Mateevici.

În fond, Scriitorii din Basarabia erau interesați de a reflecta în operele lor tradițiile, obiceiurile, credința poporului din Basarabia, precum și idealurile acestui popor nedreptățit de vicisitudinile istoriei. Ființa basarabeană, ca și cea ardeleană, a avut înclinația ființei adevărate, vorba lui Noica, convertind în bine, în spor de realitate istorică chiar ceea ce părea s-o primejduiască: răul, înstrăinarea. [50, p.486]

1.3 D. Matcovsci despre coprezența eticului și a esteticului în opera literară.

Poezia maestrului Matcovschi, de  mărturisire adîncă, de atitudine etică sau civică, mobilizatoare și combativă, muzicală și senină, cucerește prin simplitatea și claritatea discursului, prin armonia sonorităților, dar și a sentimentelor (dorul de viață, de casa părintească, de grai, de femeie, de oameni).

„Este a noastră limba noastră/ și noi suntem cu ea popor,/ cum stelele/ din cer/ sunt stele/ cu veșnică lumina lor.” Tema limbii materne și a plaiului natal este chintesența esteticii matcovschiene. Sigur, nu sunt singurele teme care îi susțin opera, după cum nu sunt temele îndrăgite doar de el.

Mai mult, simbolurile-suport sunt de multe ori comune cu ale altor colegi de generație, lucru firesc, pentru că a făcut parte din generația scriitorilor basarabeni luptători pentru recuperarea valorilor românismului, pentru reabilitarea cuvintelor românești (chiar în cadrul așa-zisei „limbi moldovenești” –  și lupta pentru salvgardarea limbii materne, a creat un climat aparte în mediul intelectual și artistic), apoi pentru trecerea la alfabetul latin, apoi… Și astăzi luptă. Altfel. Poate că de acolo dintre stele, din veșnicia Adevărului, continuă lupta începută aici pe Pământ. Luptă cu armele pe care le-a creat. Recitind și redescoperind opera lui Dumitru Matcovschi, găsești firesc faptul că unele dintre acele metafore sunt reluate – e adevărat, în contexte diferite -, astfel încât creează impresia unui infinit monolog interior, chiar dacă acesta ia uneori forma unor dialoguri (cu irepetabila amprentă a experienței de dramaturg), chiar dacă acest monolog interior se „sparge” în voci și personaje diferite… [23, p.21]

Lirica lui Dumitru Matcovschi pare să fi apărut sub marca teiului  eminescian. Există o  gamă de poeme ca o lungă și complexă pledoarie pentru cauza eminesciană, e ca și cum am fi mereu în căutarea lui Eminescu. Nu a unui Eminescu pe care să-l dărîmăm, odată descoperit (unii poeți au „norocul” de a fi tot mai incomozi, după ce trec la cele veșnice), ci a unui Eminescu-reper, pe care să-l considerăm parte a zestrei strămoșești.

De fapt, poezia lui Matcovschi este dedicată în întregime temei reperelor (etice și estetice – sau, ca să mai citez  o dată calamburul lui Em.Galaicu-Păun, „est-etice”, presupunând că esteticul include în mod implicit, obligatoriu, eticul). Văzut printre rândurile operei lui Matcovschi, Eminescu este un ideal, o stea călăuzitoare, o sursă de nostalgie, dar și de speranță, de salvare, o icoană, demnă de pus în „casa nouă”, pe care ne-o construim: „Unde ești, bade Mihai?/ Trece altă primăvară,/ Peste gura cea de rai/ Flori de tei se scutur iară”. [23, p.25-26]

Poemele lui Matcovschi au o cantabilitate aparte (multe au și devenit cântece și, dintre mijloacele poetice, repetiția,cea care conferă versului și mai multă cantabilitate, e la loc de cinste ), un simbolism și o dramaturgie specifice. Și, chiar dacă nu oricine gustă acest gen de literatură, dincolo de toate disputele estetice, rămâne legenda, mitul unui Poet care și-a transformat opera în viață, și viața în simbol. Rămâne exemplul. Pentru toate astea îi datorăm recunoștința noastră. Criticii poetului au datoria să demonstreze că sunt mai buni, dar și admiratorii lui au datoria să-i continue visul, astfel încât poetul să nu aibă de ce ne acuza, de acolo, din ceruri, că a suferit degeaba, sacrificându-se pentru o turmă de nerecunoscători.

Iată de ce revenim la poezia lui Matcovschi, la moștenirea lăsată de el (sau de poeți, mai bine zis, pentru că aceeași a fost și voința lui Grigore Vieru, și a Leonidei Lari, și a lui Ion Vatamanu, și a lui Anatol Codru, ca să numesc doar câțiva dintre colegii de generație, care au iubit cuvântul, și-au iubit limba maternă, Țara lor de armonii, în care au creat).

Și, ca un argument de rigoare, imagini rămase în arhive cu Dumitru Matcovschi, recitînd, în fața studenților, aplaudat și aclamat de o mare de oameni: „Română, Română, Română va rămânea/ Basarabia!”[ 37, p.366].

Oricît de paradoxal ar fi , estetica lui Dumitru Matcovschi este, într-o expresie la modă astăzi, o estetică, adică, mai întîi, o etică a scrisului postsovietic, a scrisului la libertate, eliberat din menghina cenzurii (între altele: Matcovschi a fost supus unei critici acerbe din partea unor lachei ai sistemului totalitar, unii dintre ei, din păcate, ajunși academicieni, dar nu fără concursul poetului). Uneori în versul său răzbate o sinceritate absolută și amară: „Trăiește fiecare/ cum poate, nu cum vrea”.

Și astăzi, chiar dacă nimeni nu se pronunță deschis, estetica scriitorului basarabean, în ochii mai multora, rămîne, fără mult înconjor, totuși oarecum stranie chiar stînjenitoare, cel puțin, din punctul de vedere al unor neofiți ai„ismelor” de ultimă oră. La prima vedere, e o estetică, într-adevăr, greu de înțeles. [24, p.52-53].

Într-o dezvoltare normală, într-o evoluție de după poezia unui George Bacovia, Lucian Blaga, Tudor Arghezi sau Ion Barbu, dar mai ales după Eminescu, pentru care D. Matcovschi are un respect, un cult admirabil, sunt foarte riscante unele dialoguri de texte, experimentele intertextuale în maniera lui Goga, Coșbuc, Alecsandri sau Eminescu într-un caz ca acesta: „Ce-ți doresc eu ție, maică Romînie,/ dorul și nădejdea sufletului meu?/ Să rămîi aceeași veche ctitorie/ unde face slujba însuși Dumnezeu.//… Ce-ți doresc eu ție, maică Romînie?/ Niciodată sclavă, roabă să nu fii./ Iar pe mucenica fată Basarabă,/ supărare, rog-te-rog, să nu mai ții.// A vîndut-o cine, că-i și azi vîndută?/ La străini vîndută, slugă a rămas./ Umblă sărăcuță, umblă abătută,/ umblă singurică, plină de necaz”. [55, p.10]

Concluzii

Păstrînd proporțiile, am spune că Dumitru Matcovschi își invocă – pe alte meridiane și în altă conjuctură temporală – să intoneze o cîntare „a pătimirii noastre” în versuri evidențiat profetice peste care se revarsă lacrima înfiorată a unui colț de țară românească înstrăinat, vitregit, bătut necăjit barbar de vînturile istoriei. Tonalitatea elegiacă și sentimentală, ca și cea blasfematorie, posacă care se stoarce în dedesupturile îngrozite ale versurilor, ne vorbesc despre un dramatism organic sau chiar un suflu tragic înflăcărat.

Ce-i drept, operele care marschează creația literară analizată cu tematică socială a poetului se cer nu numai consemnate, dar parcurse în toată durerea pusă de autor la temelia lor, și nu numai de un cronicar atent la valorile spirituale remarcabile, ci toată societatea în numele căreia un fiu al ei, luminat și demn, se străduiește permanent s-o deștepte prin verbul său inspirit. [50, p.39].

Arta literară a lui Dumitru Matcovschi posedă acest dar rar : de a fi mesager a unor trăiri, emoții, gînduri și idei însemnate petru toți acei care – și iubesc și prețuiesc cu ardoare glia strămoșească, istoria și spiritualitatea acestui blînd și generos popor. Esențial pentru întraga creație a poetului, prozatorului, dramaturgului și publicistului Dumitru Matcovschi e acest laitmotiv mobilizator : dragostea nețărmuită de pămîntul mioritic, Moldova, și față de neamul moldovenesc din cele mai vechi timpuri și pînă în prezent. Artistul D.Matcovschi face din patriotism tărîm de existență artistică.

Așadar, pe linia celor expuse, putem conclude doar cu impresia învăpăiată a aspectului de etică și estetică în cultivarea operei literare naționale. Apelînd mereu la concordanța dintre etic-estetic, percepem un context al frumosului, extraordinarului, și-n cazul nostru, mai cu seamnă în opera lui Dumitru Matcovschi.

Capitolul 2. Poetica eticului și esteticului în lirica lui D. Matcovschi.

2.1 Particularitățile liricii matcovschiene.

Membru titular al Academiei, Scriitor al Poporului, Laureat al Premiului de Stat, poet, prozator, dramaturg, publicist, traducător, editor de reviste culturale, sunt titluri și preocupări care acoperă un destin. Poezia marelui autor Matcovschi, cucerește prin simplitatea și transparența discursului, prin armonia sonorităților, dar și a sentimentelor (dorul de viață, de casa părintească, de grai, de femeie, de oameni). Dar ea este și de un dramatism profund, în reverberațiile unei voci tremurînde de neliniște, un „strigăt existențial” cu accente tragice, trecînd și în registrul major al discursului justițiar, viguros, răspicat. Lirica patriotică, fi e tulburătoare, dramatică, mesianică, fie solemnă și înălțătoare, sau militantă și mobilizatoatre alcătuiește un compartiment notabil al poeziei sale. O serie întreagă din textele poetice o desemnează poezia cîntată. Gama aici este diversă, de la meditații și elegii pînă la textele cu pronunțat mesaj civic și patriotic. Dumitru Matcovschi este poetul care a reabilitat valoric textele scrise pentru cîntec. Este autorul Imnului Academiei de Științe. [7, p.21-25]

Creația lui Dumitru Matcovschi este variată nu numai ca tematică, dar și sub aspectul genurilor și speciilor literare cultivate. Debutează editorial cu placheta de versuri “Maci în roură”(1963), în prefața căreia autorul este numit “liric prin excelență”.

Ulterior, publică mai multe volume de poezie, prin care își aprofundează formula și crezul poetic: Univers intim ( 1966), Casa părintească( 1968), Melancolia (1971), Axa (1977), Patria, Poetul și Balada (1981), Tu, dragostea mea (1987), Soarele cel Mare (1990), Imne și blesteme (1991), Capul și sabia (1993), Aici, departe (1997, 2004), Vlad (1998), Veșnica toamnă (2001), Pasărea nopții pe acasă (2003), Neamul Cain (2008), Amarele confesiuni (2011) ș.a..

Primul lucru pe care îl destingem este polivalența înzestrării: după cum am menționat, D. Matcovschi a scris poezie, proză, drame, literatură pentru copii, publicistică … Al doilea fason ce se cere semnalat este legătura de continuitate dintre genurile și speciile abordate; o legătură la nivelul motivelor și al mesajului, la nivelul formulei artistice și al tipologiei personajelor.[ 14, p.17-23]

Apoi, purtînd marca plăsmuitoare a generației pe care o reprezintă (60-știi), scriitorul a scris mereu cu conștiința provenienței de neam, dar și cu conștiința destinului acestei generații, un destin dramatic, care merită să fi e cercetat. Considerate drept particularități esențiale ale creației 60-știlor, se impun de-a lungul anilor tradiționalismul cu surse și forme diferite (continuitatea în raport cu poezia clasicilor (eminescianismul), folclorismul, apelul la istorie,

prozodia clasică – acestea s-au manifestat în mod pregnant și în creația lui D. Matcovschi (să tragem atenția grație în sonorități a poeziei lui, viziunile sale folclorice ale unui refren ca „ai pelin, floare de amar” ș.a. [38, p.350].

Totodată nu uităm că, abordînd mai multe motive din cele abordate și de alți poeți-șaizeciști, D. Matcovschi și-a impus o formulă și un scris, un eu liric care se percepe printr-un neastîmpăr creator și printr-un reliefat spirit militant (acesta manifestîndu-se mai ales în poezie și în publicistică). Recunoaștem că unele concluzii din paginile de față le-am preluat din vechiul studiu „D. Matcovschi și vadurile sale”.

Anume păstrarea identității spirituale îi preocupă pe majoritatea poeților basarabeni. Imaginea casei părintești (la Dumitru Matcovschi), imaginea satului sunt evocate în scopul regăsirii spiritualității autohtone, venind de peste veacuri. [26,p.17-19]. Poezia lui Dumitru Matcovschi optează pentru păstrarea sufletului popular, care cuprinde credința, omenia, cumpătarea, iubirea de părinți și de pămîntul natal, respectul pentru moștenirea străbunilor, un înalt sentiment al naturii. Influența folclorului asupra poeziei se resimte nu numai la nivelul expresiei, al formei versului sau al motivului liric. Ea se denotă mai cu seamă în caracterul și în atmosfera acestei poezii străpunse de un umanism profund.[15, p.9-11]. În general, laitmotivul „casei” în lirica basarabeană ne duce cu gîndul la „casa părintească” a lui Dumitru Matcovschi și la „casa de pe margine de Prut” a lui Grigore Vieru.

La Dumitru Matcovschi, „nouă” sau „mai bătrînă”, ea este „sfînta casă părintească”. Aflată „lîngă-o gură de fîntînă, lîngă-un rîu, lîngă-o pădure”, este locul “Unde mama ne-a dat nume, „Și cu dîns’ la fiecare – Jumătatea lui de soare”. „Cu căciulă mocănească” și „cu prag de piatră tare”, ea coboară din timpuri străvechi cînd, așa cum scrie Mircea Eliade, „casa omului arhaic nu era o „mașină de locuit” ci, cu tot cu imagina și ce făcea el, un punct de intersecție într-un mai multiple niveluri cosmice. Adăpostindu-se într-o casă, omul arhaic nu se izolează de cosmos, dimpotrivă, venea să locuiască chiar îm centrul acestuia. Căci așa era ea, însăși o imago mundi (s.a.), o icoană a întregului cosmic” [127, p. 250]. Dumitru Matcovschi evocă tradiționala casă cu contururi arhaice, locul de salvare de intemperii: „Iar cînd grijile ne-ndeasă, Tot aici venim, acasă…”.

Așadar, poezia lui D.Matcovschi impresionează prin arta delicată a nunațelor și preganața formulărilor lirice. Ea nu încape în limitele unei formule estetice unice, de aceea vom accentua doar unele din însemnele ei: lirismul, sugestivitatea, un folclorism de bună calitate (baladescul), muzicalitatea accentuată. Speciile profesate nu se deosebesc de cele abordate de poezia perioadei- confesiuni și crochiuri lirice, instantanee, micropoeme, unele încercări de prozopoem, poezii de inspirații confidențiale, cîntece și balade, blestemul, descîntecul.

Sub aspect tematic creația lui poetică are în obiectiv realități apropriate și dragi care rămîn aceleași de-a lungul anilor- autorul scrie despre casă și pom, axă și rădăcini, Moldova și Eminescu, pîine și Patrie (Patrie cu pîine pe masă pentru fiecare) . [50, p.18]

Pasiunea sa constantă pentru actualitate se denotă nu în actualizarea “la zi” a poeziei, ci în permanentul ei suflu actual de mesaj, de idee profundă, adîncă. Caracterizîndu-și scrisul într-o poezie-program din volumul Grîul, autorul mărturisește:

“Mi-e dor de cîntec simplu și-ncet, și vrăjitor,

Ca frunza și ca șoapta tîrzie de izvor,

Ca verdele de iarbă și galbenul de spic,

Ca picurul de rouă scînteietor și mic,

Ca veșnicul Luceafăr, ce-alunecă în jos,

La căpătîiul nostru senin și credincios,

Ca vorbele măicuței în pragul casei, cînd

Feciorii și-i petrece în lume rînd pe rînd…”

Aflăm aici o limpezime a conceptului de poezie la D.Matcovschi și chiar cîteva semne ale modului lui aritsitc- “ca frunza și ca șoapta”, “ca verdele de iarbă”.

Axa programului poetic a lui D.Matcovschi a fost și a rămas simplitatea, măsura și echilibrul, armonia interioară, definită de intuiția organică a complexității trăirilor umane. O altă particularitate a liricii matcovschiene este muzicalitatea sugestivă, alimentată de incantația cuvintelor, de aranjamentul lor în fraza poetică, nu întîmplător autorul își concepe texte ca pe niște cîntece (Cîntec de veșnicie, Cîntec de plugar, Un cîntec de iubire ș.a.). Vocea inocentă vigrează baladesc, se leagănă în întonările cîntecului, se înnegurează a bocet și a bluestem- poezia lui D.Matcovschi o creație în tradiție. [50, p.18].

În contextul general al poeziei din Basarabia, lirica lui Dumitru Matcovschi se distinge prin faptul că, totalitate, nu este declarativă- patetismul ei este structural, de profunzime, versurile se înșiruie, spontane, găsindu-și parcă fără prea mare efort haina, culoarea, sunetul.

Cultivînd cu precădere un lirism confesiv- elegiac (mai ales în anii ’60- ’70 ), cu accente meditative și implicații baladești, poetul a transmis pe calea imaginii o tristețe luminată de gingășie. Uneori resemnată, alteori sfîșietoare, poezia lui a fost și a rămas o poezie gravă, cu amprente dramatice, dinamizată din interior de durerea-răspundere, durerea-neînțelegere, durerea înțelegere, sentimentul vremelniciei ș.a. Versurile vibrează într-o tulburătoare litanie la suferințele omului și a pămîntului: de la cartea de debut pînă astăzi sălășluiesc în poezia aceasta reculegeri, melancolii, nostalgii, dureri.

Este o elegie fără văitat și teatralitate, sinceră, traducînd nostalgia realului, sentimentul frustrării chiar, vibrațiile unei sensibilități rănite. Eroul său liric , deși îl descoperim uneori a fi de o vitalitate explozivă, preferă totuși o postură suav-răscolitoare, suav-melancolică, în permanență tensiune a conștienței (o conștiință căutătoare). [50, p.20]

Este un temperament romantic, neliniștit, frămîntat, sensibil. O sursă de dramatism de-a lungul anilor a rămas sentimentul relativității, al trecerii și perisabilității.

Pe de altă parte descoperim în D.Matcovschi pe exponentul lirismului romînesc din Republica Moldova în cele două ipostaze: lirismul elegiac și patosul polemic.Plusul de vitalitate pe care îl cîștigă poezia poetului din ultimul deceniu se consumă în două direcții. Prima ar fi poezia de omagierem de cîntare tradițională. [34, p.37]

Demonstrative în acest context sunt ciclurile din cartea Armonii (De Patrie, De legămînt, De înalțare), cele din volumul Imne și blesteme, precum și ciclurile din plcheta Of (Destin, Povara istoriei, Viața cu fortăreața, Neamul unde plînge)

O serie de piese lirice gravitează în jurul “dorului”: dorul-lacrimă romînească, dorul-dragoste, dorul-întrebare și nostalgie, dorul-disperare și nădejde (Iarăși dorul , Bob de grîu și strop de rouă, Dor de Bucovina). “Apa mare ne desparte/ Nu știu pasăre să fiu./ Știu că-n mine crește lutul/ Și că lutul doare, știu” (poezia Dor).

Theodor Codreanu consideră că scriitorul Dumitru Matcovschi este unul dintre autorii ale căror opere se formează dintr-o singură Carte. În opinia sa, destinul uman și literar al scriitorului pare a fi în contratimp cu istoria. Scriitorul Matcovschi a suferit enorm (unul din primele sale volume, „Descîntece în alb și negru” (1969), a fost dat la cuțit, iar în 1989 a fost victima unui accident dezastruos. Suferința l-a făcut un luptător, un autor de imne și blesteme. „Mă bat ca Don Quijote / cu morile de vînt / și rîd ai mei, ai casei / de gîndul meu din gînd”, scrie poetul în poezia „Așa-i la moldoveni” (1986). [40, p. 104-105]

Valori etice și estetice în poezia lui Matcovschi.

După cum afirmă într-o comunicare a sa, Mihai Cimpoi, spune ca poezia lui Dumitru Matcovschi, în mod programatic străină „ mievreriilor moderne” (expresia aparține lui Titu Maiorescu), se hrănește asiduu din sevele bogate ale tradiției. Ea este o formă a unei chemări existențiale, a unei stări de neliniște dramatică reflectată în fața destinului și, din punct de vedere filozofic. Identificăm, desigur, în aceast accent sentimental și melancolic a versului, o bază biografică: să luăm drept exemplu Goga are, să zicem, un suflet atacabil de ardelean, tot astfel Matcovschi are un suflet pișcător și totodată mioritic-înseninat de basarabean.

Păstrînd raporturile, putem afirma că Dumitru Matcovschi își propune – pe alte meridiane și în alt context temporal – să intoneze o cîntare „a pătimirii noastre” în versuri accentuat mesianice peste care se varsă lacrima tremurată a unui colț de țară romînească înstrăinat, vitregit, bătut nemilosde vînturile istoriei. [ 26, p.31 ]

Tonalitatea melancolică și sentimentală, ca și cea blasfematorie, posomorîtă care se infiltrează în dedesupturile înfiorate ale versurilor, ne vorbesc despre un dramatism organic sau chiar un suflu tragic înfocat. Poetul este situat între un dincoace și un dincolo de hotarul existențial, apărîndu-se de amenințarea neantului printr-un sentimentne contrafăcut al valorilor vieții. Plenitudinea trăirii întregului spectru al acestui sentiment este axul ființei poetului deschisă frumosului, binelui, sublimului și închisă tuturor nonvalorilor. În acest sens poezia lui Matcovschi denotă un pathos etic, justițiar, deontologic. Lumea se desface – maniheic – în antimonii bine delimitate.[26, p.31-33]

Legătura cu folclorul este una consangvină, ca la cei mai reprezentativi poeți basarabeni, configurînd un program etic și estetic care presupune cultul rădăcinilor, originilor, solului, casei, pragului și vetrei. Satul este un univers rotund, o cetate morală – o axis mundi care sacralizează întregul univers. Infernul e alungat din acest univers al sănătății, elementarității rustice, stabilității și permanenței. Rustificarea are, așadar, un efect terapeutic, excluzînd oboseala inspirației, decadentismul bolnăvicios, predispoziția fragmentaristică postmodernistă. Versul se arcuiește fără eforturi și artificii între imn și descîntec. Între afirmație și negație, între strigăt mesianic și șoaptă lăuntrică, între lacrimă exteriorizată și plînsul bărbat introvertit.[26, p.34]. Există, dincolo de acest fond impersonal, o undă lirică, izvorîtă din sentimentul acut al trecerii ireversibile a timpului,al clipei celei repede a dragostei.

Dumitru Matcovschi preferă balada iarăși din raționamente etice și estetice limpezi. Starea baladescă este, înainte de toate, profund dramatică colorat-existențială în neobișnuit, în miraculos, întîmplările și situațiile sînt puse sub semnul destinului fără ostentație, legile primare ale firii sîntsingurele care dictează desfășurarea evenimențială.

Sintaxa poetică în opera lui Matcovschi evidențiază semnificația poetică, construcțiile sintactice, figurile dominante care sunt prezente în creație. Scriitorul dezvoltă ideile poetice prin: aliterație, asonanță, anaforă, ebiforă, repetiții lexicale, repetiții anaforice, gradații artistice ș.a. Versurile lui Matcovschi au sugestie muzicală, poetul realiza muzica prin cuvinte, scria cu un colorit emoțional, repetițiile utilizate frecvent apar cu rol intonativ de subliniere a stărilor sufletești trăite intens și exprimate de sentimente profunde trăite, creînd o formulă poetică unică adoptată doar de D. Matcovschi.[ 27, p.57-58]

Prin volumele de versuri Melodica (1971); Grîul (1974); Axă (1977); Patria, poetul și balada (1981); Tu, dragostea mea (1987), poetul, adîncindu-și filonul lirico-emoțional, a abordat o problematică mai acută, multiplicîndu-și atitudinile critico-polemice, uneori utilizînd un limbaj esopic („spînii”, „omul negru”), formulîndu-și cu mai multă vigoare și claritate menirea poeziei și confesiunile de credință.

Totodată, autorul a evocat imnic Patria și baștina, casa părintească și limba maternă, a pledat pentru pace și lumină, pentru adevăr și frumos, pentru puritatea morală a contemporanului.

Îndrăzneața carte de poezii “Descîntece de alb și negru”, dată la cuțit de cenzura comunistă, a apărut în altă variantă în anul 1989. Rezistînd fizic și sufletește încercărilor dure ale vieții, poetul a desfășurat o activitate scriitoricească și mai fertilă, și mai efervescentă, și mai pusă în slujba poporului, a idealurilor naționale de dreptate, libertate, adevăr.[ 39, p.451-453]

Cărțile din anii ’80–’90: Soarele cel Mare (1989); Imne și blesteme (1991); Floare Basarabie (1992, București); Al țării fiu (1993); Of (1993); Capul și sabia (1993, București); Vad (1998); Veșnica teamă (2001) sunt convingătoare în acestă schiță. Scriitorul devine, înainte de toate, un poet al dorului, al dorului confundat cu marile aspirații ale omului din spațiul mioritic: dor de viață și patrie, dor de neam și grai, dor de casă părintească și strămoși, dor de femeie și natură, dor de adevăr și dreptate, dor de bine și frumos, dor de omenie și demnitate.
În pragul renașterii naționale, poetul a avut curajul, printre primii, să-și facă revizuirile de rigoare, autocondamnîndu-se pentru cîntările odice de altădată și să-și reformuleze crezul cetățenesc, misiunea poeziei.[ 35, p.40-42]

D.Matcovschi se afirmă cu o poezie radical angajată politic și sincer militantă. Temele predilecte li se adaugă cîteva teme noi, în primul rînd- sentimentul vinovăției, al culpatibilității omului-cetățean în fața țării. Încercate de răspunderea gravă pentru dramele semenului și al pămîntului, versurile sunt pline de tensiuni interogative, de invocații și suspansuri. Poetul se întreabă asupra rosturilor existenței omului și societății, cugetă asupra destinului creator, revenind la motivele îndrăgit cu o imensă rezervă de tandrețe, cu multă nostalgie.

A sporit tensiunea dramatică a poeziei lui D.Matcovschi. De la o bărbătească melancolie, pe care anterior o trăia eul subminat de neliniști și incertitudini, de frămîntul căutării de sine și de dorul de casă (în fond, o melancolie luminoasă), poetul vine în anii ’80-’90 spre motivul adînc al durerii, trăită la o altă temperatură și într-un alt registru sufletesc. Disperarea în fața răului social și moral îi provoacă un sentiment acut de vinovăție. Ipostazele și sursele durerii sunt diferite: conștiința mărginirii omului în timp și spațiu, sentimentul fragilității ființei umane, dezagregarea societății, dramele existențiale.

Există și un fel de suferință difuză, și o durere concretă, nedisimulată, dublată de un sentiment de alarmă.[50, p.21].

Spațiul autohton, interesul pentru priveliștea pitorească și pentru natură, componența universului său (cu imagini care revin și reverberează cu maxima frecvență: casă, pămînt, pîine, plugar, codru, grîu), integrarea mioritică a omului în cosmos-toate acestea scot în evidență “rusticitatea” și “tradiționalismul” poetului. D.Matcovschi, care intona, în anii ’60, binecunoscutele vresuri “Sutem țărani de la Moldova/ cu fața neagră ca țărîna” sau “Sfînta casă țărănească/ cu căciula mocănească…”, pornește și astăzi de la ideea că suntem un neam clădit pe o etnicitate agrară, cu gîndirea și simțirea noastră se leagă de simțurile omului de la pămînt, că acel “acasă” moldovenesc a definit rezistența în timp a neamului. Poetul clădește o poezie orgolios țărănească, ale cărei linii de forță se află și în senciritatea cu care este descris și cîntă un mirific pămînt numit țară.

Graiul, doina, dorul, hora, Miorița și alte valori ale spiritualității naționale, care reprezintă verticalitatea demnității noastre , sunt evocate și cîntate cu un patetism nedisimulat, iar baladele, cîntecele, blestemele rămîn pentru poet nu numai niște motive folclorice asimilate orgranic, ci și structuri artisitce eficiente pentru exprimarea unui mesaj de idei combativ și de actualitate.[ 37, p. 368].

D.Matcovschi – poetul are vervă și spontaneitate, gîndește ca un om modern, iar tradiționalismul lui (agresiv) vine nu din “ereditatea” sa etnofolclorică, ci dintr-o poziție de viață și de creație adoptată în mod conștient: poetul se vrea și este exponent al spiritualității românești.[ 50, p.25]

Autorului îi plăcea să rămînă el însuși, profesînd o poezie muzicală, sinceră, negălăgioasă, pătrunsă de un aer de îngîndurare melancolică. Se conturau astfel, de pe atunci, calitățile fundamentale ale creației lui D.Matcovschi: rigoarea stilistică, armonia, simțul cuvîntului și al întregului, consistența ideatică.

Ceea ce a demonstrat poetul în anii 60-70 este o bună stăpînire a prozodiei, sensibilitatea față de cuvînt, priceperea de a scoate o melodie captivantă din instrumente care par a fi extrem de elementare și de a păstra un substrat de prospețime și inocență, de simplitate binefăcătoare prin motivele și imaginile cele mai obișnuite.

Dumitru Matcovschi a fost și a rămas un poetal imaginii sonore. Versul sonor (nu neapărat gălăgios-cantabil), rigoarea prozodică, recurgerea la sugestia muzicală a cuvîntul cu sonorități intrinsecidau una din notele definitorii ale poeziei (mai luăm aminte și lasugestivitatea titlurilor: Melodica, Armonii).

Poetul și-a inventat un univers procoerent, mizînd pe motive tradiționale, pe o problematică general -umană de luare-aminte largă, și-a conturat cîteva note esențiașe ale scrisului din care reținem romantic coloritul local în evocarea poetică a unui spațiu geografic și spiritual, o policromie de tip popular, coerența și vitalitatea, elanul ș.a.[37, p.368-369].

Cînd avem în vedere despre fidelitatea lui față de propria formulă să apăsăm asupra creației poetului din acești ani; cu atît mai mult cu cît se poate vorbi, ne gîndim și la topusul caracteristic, și la imagistica cu nuanțe băștinașe, și la sugestivitatea necăutată. Poetul se transpune în context atît prin sursele de inspirație, cît și printr-un mod specific al său de a concepe și continuitatea, și noțiunea de tradiție, și acea de finalitate a actului poetic. El continuă să promoveze poezia care are un scop, un adresat, o misiune; continuă să practice nu poezia elaborată, ci pe cea spontană, inspirată,reacție a sensibilității, expresie a unei atitudini.

În consecință, el îngăduie actul poetic ca pe o expresie de angajare, de implicare.„M-am știut dator să iau atitudine față de tot ce se întîmplă aici și acum”, destăinuie poetul

într-o tabletă în proză din placheta “Of” , pronunțîndu-se contra deznaționalizării și acosmopolitismului absolut. Așadar, ”dator să iau atitudine”- uite un principiu și o poziție.[39, p.452]

Așadar, Dumitru Matcovschi a întreținut, ca pe o lumnare nestinsă, cultul lui Eminescu, care este icoana noastră spirituală, „conștiința mai bună” a romînilor. În plan practic acest cult s-a tradus, la Matcovschi, într-o viziune asupra lumii, hrănită din miturule fundamentale romînești, într-o expresie folclorică simplă, limpede și adîncă, în conceperea poetului ca om al cetății.

Tradiția liricii matcovschiene în contextul poeziei din RM.

Creația lui D.Matcovschi este variată nu numai ca tematică și problematică, dar și sub aspectul genurilor și speciilor literare cultivate. S-a afirmat în literatura ca poet publicînd mai multe culegeri de versuri (Maci în rouă, Univers intim, Casa părintească), scrie proză (Bătuta, Duda), dramaturgie (Președintele, Tata, Abecedarul).

Poet, scriitor si dramaturg din generația lui GrigoreVieru, I.Vatamanu ș.a. pentru creația lui D.Matcovschi sînt caracteristice aceleași trasaturi generale, comune literaturii din anii ’60-’80 și anume: viziunea artistică asupra trecutului, valorificarea artistică a creației popoulare orale, cercetarea și reflectarea în opere literare a problemei timpului în care traiește. [ 41, p.35]

Piesa «Tata», de exemplu, reflectă problemele morale și sociale din timpul celui de-al II-lea razboi mondial. În operele pe aceeași tema predomină înțelegerea și interpretarea lor de către contemporani și nu descrierea unor momente din trecut.

De aceea și susținem, că în aceste opere este oglindită viziunea artistică asupra trecutului. Valorificarea artistică a creației populare orale în creația lui D.Matcovschi este săvîrșită prin preluarea unor motive populare, dar mai ales prin reedificarea mijloacelor poetice. Astfel, multe din poeziile sale au aceeași bază ritmico-melodică.

Apropiere creației lui D.Matcovschi de structurile ale poeziei populare este una din caracteristicele esențiale ale operei sale. Aceasta l-a facut cunoscut nu numai printre cititori, care au moștenit codul genetic al muzicalității versului popular, dar și printre compozitori. Multe din poeziile sale fiindu-i puse pe note muzicale și interpretate cu succes de-a lungul mai multor ani:

«Bucurați-vă», «Cu numele tau», «Sarut iubito, mîna ta», «Inima de mama», «Dincolo». [41, p.36-37]

În anii renașterii conștiinței naționale, de luptă pentru limbă, alfabet și tricolor, D.Matcovschi este, alături de Leonida Lari și Grigore Vieru, exponentul impetuos al poeziei patriotice, prin cuvintele căreia se reconstrui esențele spirituale ale neamului. În toiul acestei lupte poetul este grav accedentat. Viața sa era prinsă slab de firul speranței, numele sau era însoțit de determinativul «poet martir». Dar marea dragoste de neam nu l-a lăsat atît de ușor pe poet morții. Iar acest moment din biografia sa a căpătat valoare general natională, fiind sugerat cu iscusință și talent de poeta Leonida Lari în poezia «A doua naștere». [41, p.42]

Una din poeziile reprezentative ale temei renașterii spiritualitatii naționale este «Cuvîntul» din ciclul «Timp probabila». Folclorică prin factură și baladescă prin spirit, lirica lui Dumitru Matcovschi este una a dezbaterilor etice, a raspunderilor și angajării civice. Ea atestă o împletire fericită a intimității (o placheta de versuri a autorului, din 1965, se numea Univers intim) cu deschiderea largă spre elementul social.

Personajul liric al poeziei “Va fi ca mîine”, de exemplu, este sigur că va veni judecata/ Mult patimitelor țărîne , că vom așteptă rasplata/ Pentru păcate, se-nțelege . Vom răspunde în față cui? Judecatori vor fi străbunii/ Ce-au stat de veghe la hotare/ Pe timpurile Semilunii,/ Pe vremea hoardelor barbare;// Străbunii, poate și părintii,/ Bătrani de tot, pașind agale,/ Puțini la trup, uscați ca sfinții/ Ce luminează catedrale. Și ce ne asteaptă la marea judecată a viitorului? Va fi candva, va fi oriunde,/ Neaparat va fi. De-aceea/ Hai sa vedem ce vom raspunde:/ Noi am tradat sau nu ideea?/ Noi am furat sau nu poporul?/ Noi ne-am vandut sau nu credința?/ Noi am știut ce-nseamna dorul?/ Ce rost mai are pocainta? [ 7, p. 21-22]

Filonul publicistic al acestei poezii nu sufocă trăirea puternică a personajului conștient de misiunea sa în istoria noastra de azi și de mîine. Pentru pacate (ca cele pomenite) avem a raspunde și daca zeii, buni cu toții,/ Ne vor ierta, cum iartă zeii,/ N-au să ne ierte strănepoții / Învingătorii și plebeii!

Dragostea pentru parinți și în general pențru înaintași, ale caror nazuințe, idealuri și acțiuni suntem chemați să le continuăm, este o tema stabilă a poetului. Evidențiem, pentru început, poezia Mama, opera plină de duioșie și recunoștința, exemplu de vers sincer și inspirat: Palma ta ne-a mangaiat,/ Vorba ta ne-a lega nat,/ Am crescut cu alti copii de-o seamă./ Langă pomul cel ro tat,/ Langă pragul casei noastre, mamă… .[7, p.23]

Mama e fiinta care ne scoate in lume cu tot ce-i trebuie unui om: Am fost buni și rai am fost,/ Tu ne-ai căutat un rost/ Cu povete planse in năframă./ Tu ne-ai invațat un grai,/ Tu ne-ai daruit un plai/ Si-am plecat cu el in lume, mamă… .

Simplitatea versului de orginte folclorică, tonalitatea baladescă, păstrată pană la ultima silabă a poeziei, adresarea directă, în poziție de epiforă ( mama ), comparația cu o floare din gradină , vestezită de toamne și troienița de ierni, apoi alte particularitați de concepție și de compoziție fac memorabilă imagi nea celei mai scumpe ființe de pe pămant.

De la mama provine cuvantul matern, o alta permanență a universului tematic matcovschian. În creația lui Dumitru Matcovschi graiul nostru are un specific inconfundabil, pe care în poezia Limba maternă il redă prin detalii concrete și concludente, ca busuiocul, dorul, doinele, codrii, balada, mioara, luceafarul. Metaforele izvorand firesc din textul alcătuit din cuvinte neaose, au aroma folclorică, merg drept la inima cititorului îndragostit de tot ce e al nostru, frumos și nemuritor. Limba maternă, ca floarea eternă/ De busuioc si de dor / Dor de tarane, de doine bătrane,/ De freamatul codrilor e aceea care ne adună cu soare și luna,/ Cu viitor și trecut / Frunza de laur batută in aur/ De-un mester necunoscut . [ 17, p.9-10]

Poetul apelează la asociații imprevizibil de rodnice în context, care intesifică enorm expresivitatea imaginilor sale: Limba de paine, de neam ce ramîne,/ Casa cu masă în prag./ Cîntă și plange, cînd roua o frange,/ Ramura verde de fag.

Chiar reluarea primei strofe, în finalul poeziei, sugerează dăinuirea în timp, prelungirea ființării și evoluției limbii floare eternă. Din aceleași semne ale veșniciei noastre se includ și obiceiurile naționale, ca semanatul de Anul Nou. În stilul baladesc drag, Dumitru Matcovschi îi vede pe semanători într-o adiere de poveste: Ca brazii de la munte luminînd,/ Pe umeri păsări tinere purtînd,/ Ei vin, barbati, să binecuvanteze/ Povara grea a bunului pămant.”

Lexicul poeziei, imaginile, chiar ritmul versurilor sunt de origine folclorica: Si crește graul pe picior de plai/ Vrabie-n spic și tres tie in pai,/ Din moși-stramoși și incă mai destoinic/ Din inimile noastre și din grai . Intreaga poezie Semănători este o glorifi care a continuității noastre, sugerătă de altfel si de repetarea, in final, a strofei inaugurale: Vin sarbatori cu bravi semanători,/ Vin bravi semănători cu sărbători,/ Pe drum de tară spulberat fol cloric,/ Din datina de vreme călători .[ 17, p13-14]

Dumitru Matcovschi simte pînă la durere nevoia noastră de radăcini, aceasta fiind in concepția lui una dintre ideile care nu trebuie nicidecum trădate (a se mai vedea o data poezia Va fi ca maine). O dovada este parabola deosebit de sugestiva Rădăcini.

Nuca picată din cer (din pliscul unei ciori călătoare) a incolțit in humele noastre, dar a dat un nuc cu dor de duca . Pentru el plaiul nostru e străin, de aceea nucul il poate oricand părăsi. Cu totul altfel se prezintă gospodarul casei și nevasta acestuia. La vederea nucului care a luat-o razna-n lume ei n-au putut răbda și au ingenuncheat plangand . Ei n-au reușit să-l țină locului pe nucul internaționalist . Rostul parabolei matcovschiene rezidă in sugestia foare puternica a radacinilor care-i țin in huma strămo sească pe gospodarul casei și pe nevasta lui: S-au tot plans o noapte, vai,/ De-au ajuns să se trezeăsca / Ea balaie, el balai,/ Iar din talpă, din genunchi/ Incepură să le crească/ Rădăcini de nuc, manunchi .[17, p.15]

Simplitatea folclorică a vocabularului și atmosfera de basm din finalul poeziei acccentuează spiritul profund național al întregii parabole. Mesajul etic al operei nevoiă de rădăcini a omului din popor, devotat vetrei părintești și care nu se confundă cu acela pe care vîntu-l poartă ca pe-o scamă (Grigore Vieru), este unul intremător, reconfortant.

Ca și acela al unui excelent Cîntec bătrînesc, al carui personaj liric își imaginează o circumastanță extrem de complicată, dominată de un dramatism sfîșietor. Și-am crescut un biet stejar/ Lîngă-o apă de hotar,/ Și-am trecut din mîini în mîini,/ De-am slujit pe multi stăpîni este conținutul plin de sugestie lirică a destinului personajului-copac pe parcurs de secole, de pe la 1812 poate.

Am slujit stăpan bogat,/ Mi-a fost slujba chin curat,/ Am slujit stăpan străin/ Și slujba mi-a fost pelin aceasta e, de fapt, situația personajului, urmatoarele doua strofe constituind o desfașurare sau o dezvaluire, o concretizare metaforică, folclo ric-metaforică a acesteia: Cel bogat, ca e bogat,/ Ramurile mi-a taiat,/ Mi le-a rupt, mi le-a ciuntit,/ Vergi din ele-a pregătit.//Cel străin, că e străin,/ M-a săpat la rădăcini/ Și, cum m-a săpat, mi-a spus/ Ca n-o să mai cresc în sus… .[ 9, p.17]

Situația delematică a personajului-copac formează o paralelă artistică fată de omul nimerit, pe rand, in slujbă diferitilor stăpani, unul mai nemilos decat altul. Rezolvarea situației urmează mode lul folcloric, fiind o expresie a optimismului popular si luand for ma unei confirmări depline a nevoii de rădăcini: Noroc că ma știu stejar/ Si-am crescut din mine iar,/ Alte radacini am prins,/ Ramuri dese am întins. [ 18, p.21-22]

Muza lui, înțeleasă ca epifanie nu-i altceva decît Basarabia. Patria Poetului dintotdeauna a fost țara dorului. „Trecută prin foc și prin sabie, / furată, trădată mereu, / ești floare de dor, Basarabie, / ești lacrima neamului meu…

Accentul exegezelor punîndu-se pe relația poetului cu lumea și natura din care provine, e plămădită din lumină și întuneric, din suferință și iubire, din revoltă și disperare, dar mai ales din grija înfiorată pentru ziua de mîine a Basarabiei.

În linia celor expuse, poetul, familarizat cu poezia modernă, profitînd de avantajele netaforei revelatoare și ale asociaților complexe, el apelează frecvent și la creația populară. Nu e un împrumut mecanic al experiențelor folclorice, ci o legătură de esență, de profunzime. În folclor poetul vede un depozitar al memoriei evenimențiale, un patrimoniu inestimabil de valori și principii morale, o condesare de frumuseți artistice. Infuzia de sugestii și elemente folclorice se realizează la nivelul fondului și formei, poezia lui fiind îmbibată de spiritul nostru etnic, de motivele baladești, de sensurile și rezonanțele cîntecului. Se remarcă mai ales fascinația pe care o exercită balada populară, din care autorul preia și imaginastica, și viziunele ,și tehnica de versificație.

Concluzii

Șaizeciștii, îmbogățind patrimoniul liricii din Basarabia , au impus un anumit tip de sensibilitate: o mare risipă de energie, o receptivitate acută de frumos și deci o mai mare forță de combustie estetică. Debutînd în aceste condiții, Dumitru Matcovschi plăsmuiește cărți nemaipomenite prin unitatea lor organică și prin mesaj.

„Dumitru Matcovschi a scris dureri, a transpus întreaga suferință a acestui pământ. Matcovschi trăiește după moarte, aceasta e recunoașterea valorii, a clasicizării lui”, a afirmat Arcadie Suceveanu, președinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova.

Așadar, fost menționat că alături de Nicolae Dabija, Dumitru Matcovshi este unul dintre cei mai curajoși luptători pentru triumful adevărului și dreptății pe această mînă de pămînt, care se numește Basarabia. Iar muzicalitatea și puterea metaforică a versurilor matcovschiene, caracterul memorabil și adînc al lor, sinceritatea și simplitatea i-au impulsionat pe mulți compozitori de renume (E. Doga, Ion Aldea-Teodorovici) să le prefere drept texte pentru cîntece.

Capitolul III. Semnificații ale elementelor etico-estetice în dramaturgia matcovschiană.

Arta dramatică ale pieselor lui D. Matcovschi

Paralel cu poezia D.Matcovschi practică intens și cu realizări deosebite și alte genuri literare: proza, dramaturgia, litaratura pentru copii, publicistica.

„Dumitru Matcovschi își scria piesele sale în teatru”, astfel ne afirmă Viorica Chircă, actriță la Teatrul Național „Mihai Eminescu”. Dumitru Matcovschi și-a început activitatea de dramaturg la mijlocul anilor ‘70 ai secolului trecut. În condițiile statului sovietic, a cenzurii, a diverselor interdicții din partea organelor comuniste de conducere. Cum a spus și actrița Viorica Chircă, „inițial, piesa „Abecedarul” a fost interzisă de comitetul central și foarte greu a fost acceptată de organele de conducere”.

Dumitru Matcovschi este autorul mai multor piese, printre care enumerăm: „Președintele”, „Tata”, „Pomul vieții”, „Cîntec de leagăn pentru bunici”, „Abecedarul”, „Bastarzii” ș.a. Majoritatea din ele au văzut lumina rampei pe scena Teatrului Academic „A.S.Pușkin” din Chișinău în anii ’70-80 ai secolului trecut, iar mai apoi în deceniul zece, anii 2000, pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău (fostul academic) și a Teatrului „Veniamin Apostol” din Soroca.

“O întîlnire fericită a fost colaborarea dintre dramaturgul Dumitru Matcovschi și regizorul Veniamin Apostol, care a montat mai multe piese ale autorului”, ne afirmă Viorica Chircă.

"Șase din piesele mele (Tata, Președintele, Pomul Vieții, Abecedarul, Destinul, Sperietoarea) de un regizor au fost montate – Veniamin Apostol. Le-am scris în zece ani de zile, și tot în zece, el, Veniamin le-a montat. Nu l-am cunoscut pe Veniamin pînă în 1972, așadar, nu el mi-a montat prima piesă. Ne-am întîlnit, pentru că trebuia să ne întîlnim. Era singurul regizor basarabean școlit, doctor în studuiul artelor, de la Dubna venit, de prin părțile Sorocei, de unde era și Stere. Avea rădăcini în acest pămînt. Nu-i nu mai este…" (Dumitru Matcovschi)[33, p.25]

Cu părere de rău și mari regrete, astăzi, nu mai este printre noi poetul Dumitru Matcovschi, dar a rămas vie opera sa!

Astfel,  de un succes aparte s-au bucurat și se bucură piesele de teatru: Tata, Troița, Destinul, Toamna porumbeilor albi,  Focul din vatră,  Președintele, Pomul vieții, Ion Vodă cel Viteaz,  Cîntec de leagăn pentru bunici,  Piesă pentru un teatru provincial, Abecedarul, Sperietoare,  Bastarzii  etc.

Multe din versurile lui Matcovschi au fost transpuse pe note de către compozitori ca Ion Aldea-Teodorovici, Petre Teodorovici, Mircea Oțel, Mihai Dolgan, Constantin Rusnac, Tudor Chiriac, Anatol Chiriac, Ion Enache, Eugen Doga,  Bucurați-vă, prieteni  fiind unul din cele mai recunoscute cîntece din repertoriul muzicii ușoare autohtone. Poetul a prezentat un interes aparte pentru creația populară orală (poeziile Inimă de mamă, Cu numele tău) și probleme ale timpului (piesa Abecedarul). Piesa „Tata”, un spectacol emblematic pentru dramaturgia lui Dumitru Matcovschi a avut mare rezonanță la public și îi sunt consacrate pagini memorabile în cartea coordonată de Larisa Ungureanu.

D.Matcovschi se înfățișează un dramaturg cu personalitate , cu gîndire teatrală și cu fantezie. Valorificînd îndelungata experiență dramaturgică a confraților din breaslă, poetul se remarcă prin configurația conflictelor, prin lirism și psihologism, prin structura eroilor și atitudinea față de probleme. În miezul preocupărilor continuă să se afle problemele spirituale ale vieții: ce e pierdut și ce e a cîștigat omul în drumul său de zbucium și de căutare, cum se încadrează în problemele existențiale contemporane căutările și problemele omului la țară, datoriile neachitate ale semenilor ș.a. Piesa Troița a fost ecranizată în 1993 prin premiera filmului televizat de lung metraj cu același nume.

“Președintele” este o dramă despre “grijile pentru primenirea spirituală a satului, pentru înțelegerea și satisfacerea doleanțelor fiecărui membru al colectivului, lupta lui contra bețiilor și scandalurilor unora, contra carierismului și ipocriziei altora” (N.Bilețchi); [ 8, p.12]. “Tata” este o retrospecție dramatică cu subiectul legat de anii războiului; “Pomul vieții” evocă problemele omului în ani și condiții de muncă pașică. “Abecedarul”are în obiectiv problemele școlii și ale tinerii generații; “Ion Vodă cel Viteaz” este o ivocare istorică în care sunt formulate idei extrem de actuale ce vizează destinul omului și al neamului.

Într-un interviu din paginele săptămînalului “Literatura și arta”, D.Macovschi mărturisea: “…dramaturgia nu poate sta la doi pași de poezie, ea este însăși poezia…Sunt adeptul unui teatru liric, încărcat de poezie”. A încercat să dovedească acestă profesiune de credință a sa și în Președintele și-n Cîntec de leagăn pentru bunici și, mai ales, în Tata. [5]

Parțial, spectacolul Tata explorează acest timbru liric al piesii, căutîndu-și un punct de rezisteță în metaforă și-n detaliile ce o sugerează. Mai mult concepția regizorală admite și chiar presupne existența unei surse lirice în textul dramatic.. După piesele lui Ion Druță- D.Matcovschi scrie dramaturgie cam în același stil-, acest mod de a scrie devine în accepția unor oameni de teatru un fel de etalon; întrunind o particularitate națională a dramaturgiei și teatrului nostru.

D.Matcovschi vine după I.Druță și continuă cel puțin sub aspect formal, tema lui I.Druță: satul contemporan cu problemele sale, relațiile dintre generații, ciocnirile dintre mentalități.

În particular, preocupările prozaice ale celorlalți și gesturile patetice ale cîte unuia mai bizar, de regulă, un bătrîn, sau o bătrînă, dar și un Fimca peregrin prin sate în căutarea cîntecelor bătrînești, tentația rădăcinilor, izvoarelor, care-și au păstrătorii lor și înstrăinarea celor mai tineri, ambiții nerealizate, iubirii ratate- toate sunt redate la nivelul satului. [50, p.105]

Transpare din aceste lucrări o melancolie al rupturii de natură și de tot ce înseamnă univer rustic, de care era atît de aproape sufletul țăranului. O nostalgie ce e mai de graba a autorilor, copii de țărani, și mai puțin a țăranilor propriu-ziși.

Tema de singurătate, teama înstrăinării de oameni, indiferent de cauzele cele generează devine astfel în spectacol unul din motivele cheie, care implică direct sau indirect majoritatea personajelor. Iar remediul – și mesajul spectacolului nu lasă nici o ambiguitate în acest substrat vine, pînă la sfîrșit, din conștiința legăturii secrete dintre oameni diferitor generații.[35, p.42]

La scurt timp după premiera cu Abecedarul de la teatrul “A.S.Pușkin”, o altă piesă a autorului, “Troița”, a văzut lumina la “Luceafărul”. Ca detaliu am remarca aici că prima prezentație a piesei a împlut sala teatrului pentru tineret, mai puțin frecvent.

În ultimul timp cu afluxul de spectatori. E și aceasta o dovadă, chiar dacă nu cea decisivă, a interesului pentru dramaturgia contemporană, în spețe pentru cea semnată de D.Matcovschi, care “ține afișul” la acest capitol de-a lungul mai multor ani. Prin urmare, Troița.

Un titlu ce cere o metaforă- ca și Pomul Vieții sau Abecedarul. Această ultimă, în ordinea montării, lucrarea reprezită întru-un context tot un episod din “istoria dramatizată” a Dunei. Și aici D.Matcovschi rămîne credincios și e însuși ca motive tonalitate și, uneori, ca personaje, cum este Fimca, acest “poet al mandolinei” sau Margareta. Scenele piesei nu se desfășoară consecutiv, ci sunt legate printtr-un fel de simultaneitate a acțiunii, procedeul oferind o sursă fertilă în planul tehnicii teatrale. Sentimentul vieții, ce-i face solidari de eroii Troiței la bine și la rău, vibrația în fața a celei de multe ori raționale de vis, floare a sensibilității și imaginației, ce există în fiecare om, le imprimă autencitate și căldură.[50, p.113]

Punctul vulnerabil al acestui spectacol, cu o viziune , fără ezitare, îcărcată de originalitate, constă însă în acea inadecare a manierei regizorale la posibilățile actorilor. Deprinși cu o manieră de joc fireasc-realistă, interpreții continuă să se plieze cu dificultate “nefirescului”sarcinii regizorale, despre care am menționat mai sus.

În piesa “Președintele”, parcă pledăm pentru un caz aparte în urma lecturii. Scriitorl inventează un univers uman, o colectivitate de eroi (unii, la drept vorbind, au vizivbile filiațiuni, afinități cu Moș Harpacică a lui A.Makaionok, cu mătușa Ruța a lui Ion Druță) desprinși dintr-o realitate, pe care o percepem, căci toți, creatori și necreatori, trăim deplin realitățile prezentului impetuos al satelor noastre. Iar D.Matcovschi, pentru că este înzestrat cu harul imaginației și al observației, simte și vede mai mult , grăiește realitățile satului înfloritor de azi mai acut.

Evident, susține cu ardoare pentru acest prezent. Dar, nu e mai puțiin adevărat, vede dincolo de coaja festivă, trandafirie a lucrurilor. De aici. Conflictul piesei, aruncat undeva, în trecut, care nu se consumă pe scenă, dar care prezintă sufficient material dramatic pentru ceea ce ar fi putut să aibă loc. [33, p.26-27].

Președintele colhozului, după cum știm, nu se prezintă în piesă, despre este doar de vorbește. De faptele lui, care trăiesc, opera lui de-o viață este omniprezentă. Sătenii îl țin minte, îl simt alături de ei, îi ascultă sfaturile lui. Deoarece președintele și-a motivat viața prin făpturi mărețe, concretizațe prin nivelul de trai al sătenilor, prosper și îmbeșlugat, prin amploarea pe care o cunoaște economia gospodăriei. Cu atît mai mult că acțiunea piesei se axează în jurul bunului său nume…Dramaturgul însă realizează prin această modalitate artisitcă o reușită a construcției arhitectonice a piesei, care-i permite să procedeze la o redare retrospectivă a evenimentelor cruciale din viața satului, în care modalitatea lirică a scrisului său se face mereu simțită, auzită. Și aici are un cuvînt mai mult poetul, decît dramaturgul Dumitru Matcovschi…[36, p.88]

Astfel, Matcovschi-dramaturgul rămîne un liric (de altfel ca și-n proză), practicînd o formulă de teatru în care mizează mult pe sugestivitatea cuvîntului și a detaliului elocvent, pe simbol și pe diverse mijloace de expresie plastică. E preocupat și în acest caz de coloratura atmosferei capabilă să transmită stări și atitudini. Replicile sunt dense, precutante în text și subtext, dialogul- aluziv, fraza- uneori problematică. [50, p.26-27]

Întreaga operă a lui Dumitru Matcovschi este străbătută ca un de cuvîntul Basarabia, prin care poetul iubește la fel mama, femeia, glia, limba romînă, omenia, viața, doina, ș.a Un compartiment bogat al operei matcovschiene îl constituie lirica de dragoste. Sinceritatea sentimentului, simplitatea monologului actoricesc, sonoritatea imaginilor, puritatea și valoarea etică a mesajului comunicat de scriitor asigură textelor lui o originalitate excepțională, care n-a putut să nu se bucure de atenția compozitorilor.

Peste o sută de versuri ale poetului au fost puse pe note de compozitorii: Ion Aldea-Teodorovici, Petre Teodorovici, Eugen Doga, Mihai Dolgan, Mircea Oțel, Constantin Rusnac  ș.a., care în scurt timp au devenit adevărate șlagăre. Cine nu cunoaște piesele: Bucurați-vă prieteni,  Chișinăul meu cel mic, Cele fete moldovene, Cu numele tău, Inimă de mamă, Focul din vatră, Lacrimă amară, Limba maternă, Satele Moldovei mele.

În furibunda încleștare dintre viață și moarte, dintre dragoste și ură, dintre bine și rău, dintre prietenie și dușmănie, dintre lumină și întuneric, dintre frumos și urît, dintre poezie și banalitate, dintre alb și negru, dintre rîs și plîns , dintre bucurie și durere, dintre zi și noapte, scriitorul și luptătorul Dumitru Matcovschi, oricît i-ar fi fost de greu- în însușirea unor dificile cumpene ce a avut a le înfrunta personal, dar și a celor suportate alături de norodul său, s-a plasat și se plasează , ferm și hotorît, pe unda valorilor trainice ale neamului căruia îi aparține și pe care le slujește cu dăruire și devotament.[36, p.89-90]

Scriitorul, poetul și dramaturgul Dumitru Matcovschi a trecut în neființă în anul 2013. De numele lui este legat numeroase pagini de o valoare inestimabilă din literatura națională. Datorită meritelor sale speciale, Dumitru Matcovschi a fost ales membru titular al Academiei de Științe, decorat cu distincția supremă „Ordinul Republicii”. De asemenea, poetului i s-a acordat titlul „Scriitor al Poporului” și Premiul de Stat al Republicii Moldova.

Dimensiunea etică a tematicii operelor dramatice.

La drept vorbind, autorul a reușit să proiecteze o tipologie de eroi memorabilă și polifonică. Firi poetice, pentru care omenia, adevărul și frumosul sunt triada lor morală călăuzitoare, acești eroi pretind a fi suflet din sufletul scriitorului, atitudine din atitudinile lui.

Poetizarea și dramatizarea-limită sunt dominanta stilistică specifică și pentru dramaturgia scriitorului – o dramaturgie care știe a ridica probleme de conștiință și a le dezbate pe calea unor conflicte reale și realiste. E vorba de piesele, bine cunoscute spectatorilor din Moldova și din alte părți, Președintele (1975); Cîntec de leagăn pentru bunici (1977); Tata (1979); Pomul vieții; Abecedarul; Troița ș.a. Obiectivul principal al acestor lucrări dramatice îl constituie diverse probleme spirituale de actualitate, concretizate artistic prin personaje de toate vîrstele: de la elevi și tineri pînă la vîrstnici și bunici. Dramaturgul a sondat și trecutul istoric al poporului nostru, aflînd puternice vase comunicante cu prezentul descumpănit: piesele Ion Vodă cel Cumplit și Bastarzii (2005). În anul 2005 Editura „Prometeu” i-a scos volumul Teatru, întocmit numai din piese. Autorul a posedat în egală măsură arta teatrală: arta dialogului și a replicii, arta sugestiei figurative și a arhitectonicii, arta autoexprimării personajelor.

De altfel, o particularitate definitorie a prozei lui D.Matcovschi e legată de faptul ca Matcovschi-prozatorul rămîne poet, plăsmuind o proză lirică de atmosferă, impregantă de o impunătoare încărcătură afectivă. Un regim metaforic bogat și variat, tehnica sugestiei exploatată din plin, modulațiile lirice ale tonului, un sistem de referințe poetice, întîlnite și-n versuri, apetența pentru poetizare- sunt cîteva dintre particularitățile care intensifică lirismul prozei lui D.Matcovschi.

Romanele lui stau sub titluri simbolice- Duda e mai mult decît denumirea unui sat, Focul în vatră e focul spiritual, de care are atîta nevoie contemporanul nostrum, Toamna porumbeilor albi e un fel de “ultimă lună de toamnă” – toamna frumosului și a aspirației spre înalt. Actuale prin caracterul conflictelor și prin mesaj, prozele autorului se impun printr-o accentuată refelxivitate etică. [45, p.96]

În anii ’70-’80, Dumitru Matcovschi s-a afirmat și ca autor dramatic, care a îmbogățit repertoriul teatral național prin cîteva piese de rezistență. Președintele, Cîntec de leagăn pentru bunici, Tata, diferite ca problematică, mesaj, conflicte și grad de realizare, au fost niște reușite notorii ale dramaturgiei naționale.

Pentru mulți poeți basarabeni din anii '60 puterea cunoașterii artistice este egală cu  puterea văzului și a auzului. Șaptezeciștii își intesifică puterea de vedere, căutînd să investească ochiul cu funcții noi, ochiul al treilea, ochiul visător, ochiul închis, ochiul nevăzător cum mai este denumit de unii cercetători. O asemenea privire ușurează evadarea în metafizic, în căutarea revelațiilor transcendente. [61]

Pentru ași manifesta deplinătatea trăirilor, starea de tensiunemintală și neliniște dramatică, poetul face apel la interogație. Această organizare interogativă oferă poeziei sensuri problematice profunde, care cer răspunsuri și soluții pe potriva lor.

O altă particularitate esențială a romanelor matcovschiene constă în capacitatea scriitorului de a aborda cu multă îndrăzneală asupra unor probleme etice complicate, de a aborda destine omenești care se afirmă în împrejurări vitrege, în procesul învingerii unor obstacole serioase, unele personaje sacrificându-și în cele din urmă viața în confruntarea lor cu oameni josnici, hidoși. Filonul liric al romanelor matcovschiene, pomenit ceva mai devreme, e ca și cum completat de un altul, dramatic sau chiar tragic, după cum se întâmplă în Toamna porumbeilor albi și Focul din vatră.[ 28, p.36].

Oarecum mai puțin „agreat” de critica literară, este demn de o atenție înaltă pînă azi și romanul Focul din vatră. Dumitru Matcovschi e – și în această operă – un descoperitor îndrăzneț al esenței etice nedezmințite a faptelor și fenomenelor subjugate investigației literare.

Și aici el plăsmuiește personaje vii, expresii concentrate ale unor oameni diferiți ca trăire sufletească, mentalitate, comportament social, îmbrățișează atitudini lipsite de compromis față de ceea ce urățește realitatea, îndeamnă cititorul – prin personaje inedite și situații existențiale complicate – spre idealuri etice nobile. [37, p.375].

Dumitru Matcovschi este un poet al simplității, al stilului deschis, nud, folclorizant, sfătos, uneori inegal, atunci cînd se declanșează, peste toată starea de tensiune curentă, cîte o metaforă neașteptată. Îi lipsesc zorzoanele, nu are vreme pentru ele, nu-i convin în necesitatea deliberată de a convinge exprimînd purele adevărului. Seninătatea și armonia universală ar fi fost caracteristicile sale, dacă problema Basarabiei nu i-ar fi deschis nervii spre o acută sete de împlinire națională. Această stare se exprimă dur, pietros, deși irizăriile viitorului dau sclipiri diamantine. Căci D.Matcovschi a fost și rămîne un om al mîniei sfinte, ce țintește mereu minciuna, fariseismul, corupția, păcatul social, totul ce sfidează bunul-simț și produce rușine- morală estetică.

El spune adevărul nu de ieri, nu de azi, ci demult, de cînd aducea în scenă oameni reali cu probleme reale, aducea satul nostru așa cum este el: plin de necazuri, lasat în uitare, dar păstrîndu-și ființa și valorile prin cîte un muzicant de felul lui Fimca, prin cîte un păcală întors de la război la vatră.[50, p.180]

Poet, prozator, dramaturg, publicist, om de cultură, Dumitru Matcovschi este cu trup și suflet dedat procesului de renaștere națională. Este un scriitor – simbol în acest sens.

Așadar, Dumitru Matcovschi în proză de dovadă de o descriere sufletească extraordinară, uneori o mărturisire, o credință că Dumnezeu nu ne-a părăsit niciodată. Firul prozelor lui D. Matcovschi este ca un râu, fără să vrea ne îndrumă după legile amintirilor.  Scriitorul era îngrijorat, că moldovenii vorbesc rusește, scriu rusește, gîndesc rusește. Poetul a fost un mare curajos plasînd în scenă valorile acestui popor. Dramaturgia lui Matcovschi are o tematică variată și impresionează prin îndrăzneala de a spune adevărul.

Piesele lui Dumitru Matcovschi sunt jucate ani de-a rândul pe scenele Teatrului Național „Mihai Eminescu”.

În opera sa Dumitru Matcovschi a invocat nu istoria abstractă, ci fenomene, fapte și personalități cocrete din istoria neamului românesc, folosind fabula istorică pentru a condamna faptele nedemne și viciile trădătorilor de neam. Avem impresia că undeva Dumitru Matcovschi se identifică chiar într-un fel sau altul cu destinul martirilor ce s-au sacrificat pentru neam și țară, mai ales, cu Ioan-Vodă cel Viteaz, care la 1574 a căzut la datorie, pe cînpul de luptă, pentru cauza națională, pentru Patrie, fiind trădat în mod mișelește de către pîrcălabul Ieremia Golia, care, trădînd domnul și neamul , și-a vîndut turcilor sufletul și demnitatea pentru 30 mii de galbeni.

Trădătorii de neam și cozile de topor de ieri și de azi sunt biciuite cu toată patima disprețului de către Dumitru Matcovschi în opera sa , mai ales în așa lucrări ca: “Ion-Vodă cel Viteaz”, “Tata”, “Abecedarul”, “Povoara istoriei”, “Patria”, “Impostorii”, “Troița”, “Cancerul”, “Cei trei și al patrulea”, “Antiteze”, “Oameni, nu vă dușmăniți”, “Vătămătorii vechi și noi”, “Străin la mine acasă”, “Șaizeci”. [50, p.140]

Înzestrat de la natură cu talent și cu spirit critic, Dumitru Matcovschi a avut “noroc” și de un destin pe potriva prorocului neînțeles la baștina sa, fiind mereu huiduit și terorizat de regimul totalitar, așijderea de nulități invidioase și neputincioase.[50, p.141]

Așadar, într-o altă ordine de idei, ar fi păcat să nu menționăm că Dumitru Matcovschi fost și un publicist de forță, care, însușindu-și creator satira eminesciană, cu învectivele-i cauterizătoare, a țintuit la stîlpul infamiei pe toți „neionii” și răufăcătorii Moldovei, a demascat și a acuzat maladiile și metehnele societății, a criticat și a dezaprobat starea literaturii contemporane și a repertoriului național al teatrelor. E o publicistică luptătoare, curajoasă, profund cetățenească.

Elementele etico-estetice în construcția personajelor dramatice.

În vasta creație a lui Dumitru Matcovschi, , un loc de vază îl ocupă operele în proză. La drept vorbind, primul roman al scriitorului Duda (1973) este mai curînd o proză poetică, prin ceva amintind de stilul volumului întai al Rădăcinilor sunt amare de Zaharia Stancu. Același filon liric este păstrat în Bătuta (1975), Toamna porumbeilor albi (1979), Focul din vatra (1982) și Roman teatral (1984).

Așadar, o altă probă a evoluției operei lui Dumitru Matcovschi trebuie observtă și în intensificarea dramatismului . Nu mai este melancolia sau vaga meditație de altădată, nu mai sunt nostalgiile lămurite de visare, ci înnegurările ca niște proiecții interioare ale angoaselor existențiale. Este un dramatism autentic, plămădit din serioase îngrijorări și deziluzii, din străpungătoarele indoieli și chiar dintr-un sentiment de neputință în fața vieții, din conștiința cercului vicios.[45, p.95]

Romanele lui Dumitru Matcovschi sunt inegale,mai întîi de toate din cauza insuficienței în unele a materialului epic concret și obiectiv, a carui explorare de catre autor, fie și cu mijloace și procedee lirice, să poata produce impresia de sondaj adanc în psihologii și mentalități umane. Analizînd dintr-un compartiment oarecare, “Toamna porumbeilor albi” desemnează o reușită a scriitorului, fiind liric, poetic, acesta e în același timp cel mai dramatic și chiar cel mai tragic dintre toate. Tustrele cuvintele din titlu sunt simbolice, au o reală capacitate de sugestie. Toamna nu este numai anotimpul cand se desfașoară actiunea și cînd Valentin al lui Lisandru Povara se întoarce acasa, să le aducă la cunoștință parinților că acesta se însoara.

El se dovedeste, pînă la urmă, epoca rodului agonsisit de Lisandru Povara și care urmează sa fie daruit: omenia, grija pentru aproapele, bunatatea originară. Porumbeii se află sub semnificația, pentru protagonistul romanului, un echilibru a sufletului, o sete a acestuia de frumos.[40, p.104]

Albul e puritatea imaculată a simțirii și cugetării protagonistului romanului, probăluite în ciocnirea tragică a lui Lisandru cu un om negru. Extrem de rodnic, sub aspectul semnificațiilor etice, se prezintă simbolul hulubilor.

Pentru Aristid ei sunt niște păsari de prins cu undița și de fiert în oală. Însă pentru Lisandru aceștia sunt niște păsări sfinte, blînde și mult prea cuminți . Protagonistul romanului are mare nevoie de hulubi anume pentru suflet . Hulubii l-au întovărășit în anii de razboi. Cu ochii închiși se dezvăluie deodată soldat, la Königsberg… Soldații s-au adunat grămezi în piata largă, iar hulubii li se așază pe umeri, pe mîini, pe paturile a armelor lor… .Hulubii lui Lisandru Povara fac satul Duda mai frumos.

Dar cu părere de rău, ei sunt pîndiți de uliu. E sugestia lirică a încleștării dintre bine și rau, dintre frumos si urît, mai direct spus dintre Lisandru și Aristid. Este conflictul de baza al romanului, generatorul dramatismului necesar operei epice (de fapt, epico-lirice). [45, p.93]

Lisandru Povara este prezentat în două planuri diferite, ba chiar mai bine spus nelegate între ele direct. Planul exterior este schițat în epigrafele capitolelor, care sugerează locurile de muncă și unele fapte ale biografiei pur cetățenești ale personajului. Dumitru Matcovschi nu înșiră în roman aspecte ale activității de producție a lui Lisandru Povara, concentrîndu-se asupra lumii launtrice a acestuia.

În relațiile cu soția, cu fiul Valentin, cu finul Fimca și cu celelalte personaje, în aducerile aminte, mai cu seamă în cele legate de fostul luptător pe front Imanuil și în general de aflarea lui în focul razboiului, la Königsberg), în poziția sa nefavorabilă față de Aristid, protagonistul romanului se dovedește bogat sufletește, interesant ca personalitate, memorabil înainte de toate prin felul de a fi și prin dramatismul existenței sale.

Prin mijlocirea lui Lisandru Povara autorul pune în apreciera publicului cititor probleme la zi , ca dispariția imașului la țară, împutinarea cailor ș. a., dar mai ales probleme etice, materializate în relatiile lui cu Aristid.[45, p.95]

Aristid este un om-fiară, în care apucăturile de chiabur se împletesc în permanență cu ura oarbă față de toți acei care lucrează cinstit și îi cer și lui să nu fure, să nu-și maltrateze soția și propriul sau fiu minor. Este un personaj prezentat în exclusivitate în culori negre, fapt regretat de autorul însusi intr-o interventie publicistica in saptamanalul Literatura si arta (1981, 21 mai).

O anumită complexitate psihologico-intelectuală a personajului ar fi contribuit la perfecționarea romanului. Dar scriitorul are o îndreptățire: el este chemat să vadă adîncimile originare ale răului, să nu reducă pericolul pe care îl prezintă acesta, să nu demobilizeze cititorul pus în situația de a lua poziție față de tot ce e urît, meschin, brutal, josnic etc.

Dintre celelalte personaje ale romanului se memorizează Valentin, prin intermediul căruia Dumitru Matcovschi sugerează lumea orașului cu problemele, dramele și ciudățeniile ei, ce-i drept nu totdeauna legate de linia principală de subiect a cărții (Lisandru Aristid).

Unele reproșuri care se cer facute autorului în privința limbii romanului, uneori coborată la nivelul exprimarii orale, improvizate, prea putin ingrijite, cu rusisme si alte abateri de la firea limbii romane, solicita atentie sporita si spirit de discernamant din partea cititorilor. Or, atare greseli din paginile romanului Toamna porumbeilor albi por fi usor corectate in procesul lecturii.[ 47, p.55].

Trebuie să menționez că romanele lui Dumitru Matcovschi „sunt îngemănări organice ale poeziei și dramelor vieții, divulgînd – fiecare – poetul aplecat în permanență asupra unor personaje cu o „viața interioară bogată, implicate în situații încordate și generatoare de dramatism autentic” (drept exemplu : Poezia și dramele vieții. Marginalii la romanul „Toamna porumbeilor albi”) [42, p.374]

S-a cristalizat așadar, în romanele lui Dumitru Matcovschi un stil, s-au configurat niște preferințe tematice , s-a contrurat o tipologie de personaje, temperamentul artistic și strucutra sufletească a autorului relevîndu-se și în proză. În urma analizei textelor, vom depista și-n romanele lui tensiunea patetică și forța spiritului, interesul accentuat pentru probleme etice. La vatră, în armată, în sat, printre oameni, la datoriile sufletului…

Dacă să luăm pentru analiză piesa “Pomul vieții”, observăm că aceasta concentrează, de fapt, trei drame particulare a fiului olog, a mamei alcoolice, fără putință de împotrivire în fața acelei patimi măcinătoare, și a tatălui, ce trăiește la limita răbdării între nenorocirea fiului, și cea a soției, dezonorată, umilitoare, ca un coșmar ce nu se mai sfîrșește. Un cadru perfect realist, decupat parcă din viața obișnuită. Primul accent ce se memorizează în această piesă este personajul Ion Puiu, cu o viziune metaforică, cu complicate corespondețe în fondul materialului dramatic.

Un alt personaj cu simțire dramatică , un chip tragic în piesă, este mama președintelui din piesa “Președintele”. Lecția dură a vieții nici nu putea sa nu-i mîhnească existența, să nu-i umbrească bucuria de a fi avut un fiu, ca președintele. Supravețuindu-i fiul, trăiește deci drama lui, mereu contraversată, repovestită de personajele piesei din unghiuri diferite de vedere.

Eroii din piesă se mișcă, se agită, trăiesc, sufăr sau se bucură într-o ambiață emotivă, într-un spațiu convențional…

Concluzii

Întreaga creație a scriitorului pledează contra pierderii de suflet, de valoare. Romanele sale țintesc în aceeași direcție. Dacă am încerca să completăm o fișă a personajelor, ne-am convinge că cei mai mulți sunt purtătorii unui mesaj etic bogat, în care grija pentru suflet ocupă un loc primordial, profund. Toate împreună, romanele (în continuarea poeziei) devin o vulnerabilă profesiune de credință a artistului și cetățeanului.

Și romanele, și piesele autorului includ puternice elemente baladești, cîmpeie de cîntec și de bocet, personajele fiind conturate cu un plus de pitoresc și de poezie. Tendința marcată de proza de factură lirică se verifică în ritmurile rapsodice sau elegiac-baladești, în profilul musical al frazelor, în poezia adînc lirică a peisajelor, în imagistica cu accentuat caracter plasticizant, î digresiunile lirice cu caracter variat. Prin toate autorul cîștigă o modalitate în plus de a releva ființa lăuntrică a omului.

Fiind acestea relatate, putem conclude că Dumitru Matcovschi este un om al mîniei sfinte, ce țintește minciuna, fariseismul, corupția, păcatul social, totul ce sfidează bunul-simț și produce rușine-morală estetică. Este un adevărat Jupiter tonus care îndreaptă fulgerele sale asupra răului și urîtului.[50, p.180]

Poet, prozator, dramaturg, publicist, om de cultură , Dumitru Matcovschi este cu trup și suflet dedat procesului de renaștere națională.

Este un scriitor – simbol în acest sens. Și faptul că a fost propus de către Consiliul Uniunii Scriitorilor la titlul de acedemician este absolut îndreptățit.

Concluzii și recomandări

Prezenta teză reprezintă o cercetare a fundamentelor teoretice valorilor de etică vs estetică, o analiză a operei literare din creația poetului, dramaturgului, publicistului și omul de cultură Dumitru Matcovschi, studiu al particularitățile liricii matcovschiene, de asemenea incluzînd și dimensiunea etică a tematicii operei dramatice.

Cercetarea particularităților distincte ale operei lui Dumitru Matcovschi ne-a oferit un spațiu impunător de factologie literară, întrucît, scriitorul, în cele din urmă, și-a descoperit terenul cel mai prielnic pentru a-și fructifica talentul, acesta fiind poezia-romanul. În această formulă a lucrat o perioadă îndelungată, anevoioasă, creînd astfel o adevărată operă cuprinsă de sinceritate, melancolie, sfințenie, dor și nostalgie. Cu o structură diversă și destul de incitantă atît pentru cititorul fascinat sau de rînd, cît și pentru cercetătorii din domeniul filologiei.

Astfel operele analizate în contextul studiului, relevă, prin tipologia titlurilor, diversitatea tematică și a unghiurilor artistice prin care sunt reflectate aspectele de realitate: “Casa părintească”, “Melodica” , “Grîul”, “Limba maternă”, “Patrie”, “Tata”, “Troița”, “Președintele”, “Duda”, “Toamna porumbeilor albi”, “Focul din vatră”… .

Așadar, Dumitru Matcovschi , impunîndu-se ca poet al patosului grandilocvent și al spiritului combativ, a rămas în același timp și un poet- rapsod, un poet al durerii. Felul în care autorul a izbutit să realizeze echilibrul dintre gravitate și delicatețe,dintre nota discret-patetică și spiritul vindicativ probează talent, și înțelepciune.

În primul capitol abordăm fundamentele teoretice pe care se bazează studiul nostru aceasta ne-a permis să concluzionăm următoarele:

Raporturile dintre literatură și etică au oferit variate pretexte pentru neînțelegeri, ale căror ecouri se păstrează pînă în zilele noastre. Ele pot fi abordate într-un cadru estetic, lărgit, dar și reduse la lature caracteristice, particulare. Atît literatura, cît și etica se folosesc în intervențiile lor de cuvînt. Ceea ce, pe de o parte, dă simplitate lucrurilor, dar pe de alta, le încarcă de consens. Cu toate că frumosul are o valoare autonomă, el își are adevaratul sens doar în concordanța cu valorile morale. Adevarta literatură trebuie sa cuprindă atît eticul cît si esteticul.

Analizînd literatura românească la moment, putem deduce că atît eticul cît și esteticul cuprind un amalgam de idei, sugestii și forme ale frumosului. Aceste două noțiuni înglobează arta scrisului național sub aspectul frumosului și plăcutului.

Așadar, pe linia celor expuse, putem conclude doar cu impresia învăpăiată a aspectului de etică și estetică în cultivarea operei literare naționale. Apelînd mereu la concordanța dintre etic-estetic, percepem un context al frumosului, extraordinarului, și-n cazul nostru, mai cu seamnă în opera lui Dumitru Matcovschi.

Păstrînd proporțiile, am spune că Dumitru Matcovschi își invocă – pe alte meridiane și în altă conjuctură temporală – să intoneze o cîntare „a pătimirii noastre” în versuri evidențiat profetice peste care se revarsă lacrima înfiorată a unui colț de țară românească înstrăinat, vitregit, bătut necăjit barbar de vînturile istoriei. Tonalitatea elegiacă și sentimentală, ca și cea blasfematorie, posacă care se stoarce în dedesupturile îngrozite ale versurilor, ne vorbesc despre un dramatism organic sau chiar un suflu tragic înflăcărat.

Capitolul doi constituie un studiu lingvistic și estetic privind particularitățile estice și estetice a poeziei lui Dumitru Matcovschi. Pentru specificarea acestora am analizat unele texte poetice pentru conturarea temelor și motivelor din creația literară.

Prezențna complexă și neordinară în viața literară din Republica Moldova, poet, prozator, dramaturg, publicist, Dumitru Matcovschi este un scriitor cu largă audiență la public, cunoscut atît prin cărțile sale, cît și prin angajarea vie în bătăliile pentru spirit, pentru renaștere națională din anii ’80 – 90‘. Încă de la primul debut “Maci în rouă”, poetul nutrește convingerea fermă că literature este o formă de traducere a unei datorii civice și umane.

Șaizeciștii, îmbogățind patrimoniul liricii din Basarabia , au impus un anumit tip de sensibilitate: o mare risipă de energie, o receptivitate acută de frumos și deci o mai mare forță de combustie estetică. Debutînd în aceste condiții, Dumitru Matcovschi plăsmuiește cărți nemaipomenite prin unitatea lor organică și prin mesaj.„Dumitru Matcovschi a scris dureri, a transpus întreaga suferință a acestui pământ. Matcovschi trăiește după moarte, aceasta e recunoașterea valorii, a clasicizării lui”, a afirmat Arcadie Suceveanu, președinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova.

Așadar, fost menționat că alături de Nicolae Dabija, Dumitru Matcovshi este unul dintre cei mai curajoși luptători pentru triumful adevărului și dreptății pe această mînă de pămînt, care se numește Basarabia. Iar muzicalitatea și puterea metaforică a versurilor matcovschiene, caracterul memorabil și adînc al lor, sinceritatea și simplitatea i-au impulsionat pe mulți compozitori de renume (E. Doga, Ion Aldea-Teodorovici) să le prefere drept texte pentru cîntece.

Deci, poezia lui D.Matcovschi cucerește prin arta delicată a nunațelor și preganața formulărilor lirice. Ea nu încape în limitele unei formule estetice unice, de aceea evidențiem doar unele din însemnele ei: lirismul, sugestivitatea, un folclorism de bună calitate (baladescul), muzicalitatea accentuate, etc. Speciile profesate nu se deosebesc de cele abordate de poezia perioadei- confesiuni și crochiuri lirice, instantanee, micropoeme, unele încercări de prozopoem, poezii de inspirații confidențiale, cîntece și balade, blestemul, descîntecul.

Capitolul trei reprezintă un studiu comparativ în care analizăm unele probleme și diferențe privind aspectele etice și estetice a operei dramatice. Efectuarea cercetării pe bază a selectării pieselor și romanelor analizate în studiu, ne oferă imaginea largă a greutăților pe care viața ni le pune în fața destinului.

Întreaga creație a scriitorului pledează contra pierderii de suflet, de valoare. Romanele sale țintesc în aceeași direcție. Dacă am încerca să transpunem o fișă a personajelor, ne-am convinge că cei mai mulți sunt purtătorii unui mesaj etic bogat, în care grija pentru suflet ocupă un loc primordial, profund. Toate împreună, romanele (în continuarea poeziei) devin o vulnerabilă profesiune de credință a artistului și cetățeanului.

Și romanele, și piesele autorului includ puternice particularități baladești, cîmpeie de cîntec și de bocet, personajele fiind conturate cu un plus de pitoresc și de poezie. Tendința marcată de proza de factură lirică se verifică în ritmurile rapsodice sau elegiac-baladești, în profilul musical al frazelor, în poezia adînc lirică a peisajelor, în imagistica cu accentuat caracter plasticizant, î digresiunile lirice cu caracter variat. Prin toate autorul cîștigă o modalitate în plus de a releva ființa lăuntrică a omului.

Fiind acestea relatate, putem conclude că Dumitru Matcovschi este un om al mîniei sfinte, ce țintește minciuna, fariseismul, corupția, păcatul social, totul ce sfidează bunul-simț și produce rușine-morală estetică.

Poet, prozator, dramaturg, publicist, om de cultură , Dumitru Matcovschi este cu trup și suflet dedat procesului de renaștere națională. Este un scriitor – simbol în acest sens. Și faptul că a fost propus de către Consiliul Uniunii Scriitorilor la titlul de acedemician este absolut îndreptățit

Încheiem această expunere subliniind faptul că materialul studiat ne arată că opera lui Dumitru Matcovschi impresionează prin limpezimea programatică și simplitatea la toate nivelurile (lexicul, imaginea, organizarea întregului). Profund personale, cărțile vin să întregească preocupările autorului, deschiderea lui activă spre epocă în datele fundamentale ale acestuia. Dumitru Matcovschi a plăsmuit o operă bogată și variată, mobilizatoare ca idee și sentiment, emoționantă și plină de suflet. Manifestîndu-se așa cum s-a văzut, într-o arie întinsă de genuri și specii, el s-a exprimat aproapre în toate registrele lirice, exteriorizînd totuși o constantă predilecție pentru un anumit compartiment de probleme, o anumită ținută, un anumit tip de poezie. Lirismul de factură specifică, bogatul mesaj etic, sugestivitatea și dramatismul, sinceritatea și consecvența sunt cîteva trăsături ale scrisului său. “La început a fost cuvîntul, zice autorul într-o poezie, și dacă este Dumnezeu – un cuvînt este” (Cuvîntul). Cu această încredere în cuvînt își dăinuiește Dumitru Matcovschi opera. “Pentru Matcovschi a scrie înseamnă a trăi. Deci a fi sincer, a fi în elementul său, a fi copil al firii. Scrisul este esențialmente spovedanie, deschidere sufletească, rostire ființială” (Mihai Cimpoi).

Iar recomandările pe care le-am putea propune tinerilor cercetători, dar nu numai, înfățisează în primul rînd :

de a-și aduce contribuția la păstrarea valorilor etice și estetice în opera națională;

să se mențină interesul atît teoretic cît și practic pentru domeniul de cercetare‚ fiind de o actualitate deosebită și de importanță majoră pentru valorificarea patrimoniului național;

să formuleze propuneri de refelctare, analiză a problemei cercetării vizate în lucrare;

să manifeste interes pentru valoarea culturală, în cazul de față asupra operei expuse;

Bibliografie

Ion Dodu Balan"Ioan Slavici"Editura Albatros,București 1985, p.102

Mihai Cimpoi, Poezia casei. În cartea lui: Alte disocieri , Chișinău, Ed. Cartea moldoveneasca, 1971; O istorie deschiă a literaturii române din Basarabia, Chișinău, Ed. Arc, 1996; ediția a II-a, 1997.

Ion Ciocanu, Soarele și amara lumină a lui. În cartea lui: Dreptul la critică , Chișinau, Ed. Hyperion, 1990.

Victor Craciun, Floare Basarabie. În literatura și arta , 1992, 16 aprilie.

Ana Ghilaș, Dumitru Matcovschi: Părinții. În Limba română , 1994, nr. 5-6.

Gheorghe Mazilu, Resursele atitudinii imnice. In cartea lui: Reabili tarea calitatii artistice, Chisinau, Ed. Literatura artistica, 1989.

Eliza Botezatu, Dumitru Matcovschi intre rapsodie si pamflet. In cartea: Literatura romana postbelica. (Integrari, valorificari, reconsiderari) ,Chisinau, Firma editorial-poligrafica Tipografia centrala, 1998, p.21-25

Anatol Gavrilov, Valoarea etica a dramelor intime. In Nistru , 1978, nr. 10.

Ion Ciocanu, Ochiul care vede. In Literatura si arta , 1983, 21 iulie;

Poezia si dramele vietii. In cartea lui: Dreptul la critica , Chisinau, Ed. Hyperion, 1990.

Nicolae Biletchi, Romanul si contemporaneitatea, Chisinau, Ed. Stiinta, 1984.

„Necrolog semnat de către membrii Consiliului Suprem pentru Știință și Dezvoltare Tehnologică al Academiei de Științe a Moldovei”. Timpul. 27 iunie 2013. Accesat la 2 iulie 2013.

Sanduța, Iurie (11 iulie 2013). „Dosarul asasinării lui Matcovschi (investigație jurnalistică)”. Ziarul de Gardă. Accesat la 12 iulie 2013.

Ion Hadîrcă despre Dumitru Matcovschi: „A fost un simbol al libertății pe vremuri grele și întunecate“, Felicia Nedzelschi, Adevărul. 27 iunie 2013, p.17-23.

Ana Ghilaș, Dumitru Matcovschi: Parintii. In Limba romana, 1994, p.9-11.

„Simplă de tot, scurtă de tot viața ne este…“, 28 iunie 2013, Andrei Rizescu, Adevărul

 Mihai Cimpoi, Poezia casei. În cartea lui: Alte disocieri Chișinau, Ed. Cartea moldoveneasca, 1971;

O istorie deschisa a literaturii romane din Basarabia, Chisinau, Ed. Arc, 1996; editia a II-a, 1997.

Ion Ciocanu, Soarele si amara lumina a lui. In cartea lui: Dreptul la critica , Chisinau, Ed. Hyperion, 1990.

Victor Craciun, Floare Basarabie. In literatura si arta , 1992, 16 aprilie.

Ana Ghilas, Dumitru Matcovschi: Parintii. In Limba romana , 1994, nr. 5-6.

Gheorghe Mazilu, Resursele atitudinii imnice. In cartea lui: Reabilitarea calitatii artistice, Chisinau, Ed. Literatura artistica, 1989.

Eliza Botezatu, Dumitru Matcovschi intre rapsodie si pamflet. In cartea: Literatura romana postbelica. (Integrari, valorificari, reconsiderari), Chisinau, Firma editorial-poligrafica Tipografia centrala, 1998. http://www.cuvintul.md/

Crăciun, Victor. Reînviatul Dumitru Matcovschi. Prefeță//În cartea: D. Matcovschi. Floare Basarabie.– București, 1992.

Manolescu, Nicolae. Poezia romîna modernă. De la Bacovia la Emil Botta. – București: EdituraALLFA, 1996.

Cimpoi, Mihai. Poezia ca strigăt existențial. Prefață// În cartea: D. Matcovschi. Capul și sabia. – București: Editura Fundației Culturale Romîne,1993.

Matcovschi Dumitru, La deschiderea numărului//Basarabia, nr. 1, 1992.

Matcovschi Dumitru, Capul și sabia// Basarabia, nr. 9-10, 1994.

Matcovschi Dumitru, Dincolo, dincoace//Basarabia, nr. 11-12, 1994.

Matcovschi Dumitru, Ziua vieții// Basarabia, nr. 10-11, 1995.

Academicianul Dumitru Matcovschi: [la 70 de ani de la naștere]:

Biobibliogr. Ch.: Știința, 2009. 218 p. ISBN 978-9975-67-642-7.

Matcovschi Dumitru. Amarele confesiuni. Ch.: Magna-Princep, 2011. 247 p. ISBN 978-9975-4173-8-9.

Matcovschi Dumitru – Poet și Om al Cetății. Ch.: Știința, 2009. 328 p.ISBN 978-9975-67-640-3.

Matcovschi Dumitru – 72 de ani, poet. În: VIP magazin. 2011, mai. p.40-42

Corbu H. Fața ascunsă a cuvîntului. Ch.: Cartea Moldovei, 2007. p.504. ISBN 978-9975-60-103-0.

Matcovschi Dumitru // Cetatea de cuvinte: Scriitori Soroceni. Antologie. Ch., 2011. – p. 366-380.

Matcovschi Dumitru // Dicționarul scriitorilor romîni din Basarabia 1812 – 2010. – Ch., 2010. – p. 351-352.

Matcovschi Dumitru // Mica enciclopedie ilustrată a scriitorilor din Republica Moldova. – Ch., 2005. – p. 451-464.

Ciocanu, Ion. Dumitru Matcovschi, descendent din baladă // Ciocanu Ion. Dincolo de literă. – Timișoara, 2002. – P. 104-117.

Ciocanu, Ion. Retrospectivă critico-literară asupra poeziei lui Dumitru Matcovschi // Ciocanu Ion. Cărțile din noi: art., studii, cronici lit. – Ch., 2011. – P. 119-127.

Ciocanu, Ion. O carte ostracizată (“Descîntece de alb și negru” de Dumitru Matcovschi) // Ciocanu Ion. Nevoia de vase comunicante sau cartea între scriitor și cititor. – Ch., 2006. – P. 372-376.

Ciocanu, Ion. Poezia și dramele vieții: [Dumitru Matcovschi] // Ciocanu Ion. Dreptul la critică: articole, eseuri.- Ch., 1990. – P. 317-333.

Dolgan, Mihail. Teoretician profesionist, critic, dar și soldat curajos … // Mihail Dolgan: polifonismul creativității: (Conștiința civică și estetică a poeziei). – Ch., 2010. – P. 31-33.

Duca Gheorhe, “Dumitru Matcovschi, poetul reînviat care ne-a readus Biblia în casă”// Bibliopolis. – 2009. –  Nr 3. – p. 93-96.

Roman Ingarden, Studii de estetică, Editura Univers, București.pp. 287-292

Tudor Vianu, Estetica, E.P.L.U. 1968, pp. 55-59

Tudor Vianu, „Introducere în teoria valorilor, bazată peobservarea conștiinței", în Opere 8, pp. 59, 61, 63, 66;

Ludwic Wittgenstein. „Cercetări filozofice” Ed. Humanitas, București – 2004, p.61

RESURSE ELECTRONICE

http://www.moldovenii.md/md/people/9 (vizitat 11.02.2015 )

http://festivaldumitrumatcovschi.din.md (vizitat 18.02.15)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Dumitru_Matcovschi (vizitat 22.02.2015)

http://www.poeziile.com/autori/Dumitru-Matcovschi/index1.php (vizitat 22.02.2015)

http://www.cuvintul.md/article/2608 (vizitat 22.02.2015)

http://www.istoria.md/articol/527/Dumitru_Matcovschi,_biografie (vizitat 22.02.2015)

http://www.moldova.org/tag/dumitru-matcovschi (vizitat 01.03.2015)

http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/m/dumitru-matcovschi-6zuttcu (vizitat 12.03.2015)

http://alecurusso.blogspot.com/2014/01/anul-dumitru-matcovschi.html (vizitat 12.03.2015)

http://ortodox.md/tag/dumitru-matcovschi (vizitat 20.03.2015)

http://russkaia.agonia.net/index.php/author/0002668/index.html (vizitat 22.03.2015)

http://agepi.gov.md/md/news/detail.php?ELEMENT_ID=27706 (vizitat 10.04.2015)

https://bvbiblioteca.wordpress.com/2014/09/03/viata-si-opera-lui-dumitru-matcovschi-in-cateva-secvente/ (vizitat 04.05.2015)

Bibliografie

Ion Dodu Balan"Ioan Slavici"Editura Albatros,București 1985, p.102

Mihai Cimpoi, Poezia casei. În cartea lui: Alte disocieri , Chișinău, Ed. Cartea moldoveneasca, 1971; O istorie deschiă a literaturii române din Basarabia, Chișinău, Ed. Arc, 1996; ediția a II-a, 1997.

Ion Ciocanu, Soarele și amara lumină a lui. În cartea lui: Dreptul la critică , Chișinau, Ed. Hyperion, 1990.

Victor Craciun, Floare Basarabie. În literatura și arta , 1992, 16 aprilie.

Ana Ghilaș, Dumitru Matcovschi: Părinții. În Limba română , 1994, nr. 5-6.

Gheorghe Mazilu, Resursele atitudinii imnice. In cartea lui: Reabili tarea calitatii artistice, Chisinau, Ed. Literatura artistica, 1989.

Eliza Botezatu, Dumitru Matcovschi intre rapsodie si pamflet. In cartea: Literatura romana postbelica. (Integrari, valorificari, reconsiderari) ,Chisinau, Firma editorial-poligrafica Tipografia centrala, 1998, p.21-25

Anatol Gavrilov, Valoarea etica a dramelor intime. In Nistru , 1978, nr. 10.

Ion Ciocanu, Ochiul care vede. In Literatura si arta , 1983, 21 iulie;

Poezia si dramele vietii. In cartea lui: Dreptul la critica , Chisinau, Ed. Hyperion, 1990.

Nicolae Biletchi, Romanul si contemporaneitatea, Chisinau, Ed. Stiinta, 1984.

„Necrolog semnat de către membrii Consiliului Suprem pentru Știință și Dezvoltare Tehnologică al Academiei de Științe a Moldovei”. Timpul. 27 iunie 2013. Accesat la 2 iulie 2013.

Sanduța, Iurie (11 iulie 2013). „Dosarul asasinării lui Matcovschi (investigație jurnalistică)”. Ziarul de Gardă. Accesat la 12 iulie 2013.

Ion Hadîrcă despre Dumitru Matcovschi: „A fost un simbol al libertății pe vremuri grele și întunecate“, Felicia Nedzelschi, Adevărul. 27 iunie 2013, p.17-23.

Ana Ghilaș, Dumitru Matcovschi: Parintii. In Limba romana, 1994, p.9-11.

„Simplă de tot, scurtă de tot viața ne este…“, 28 iunie 2013, Andrei Rizescu, Adevărul

 Mihai Cimpoi, Poezia casei. În cartea lui: Alte disocieri Chișinau, Ed. Cartea moldoveneasca, 1971;

O istorie deschisa a literaturii romane din Basarabia, Chisinau, Ed. Arc, 1996; editia a II-a, 1997.

Ion Ciocanu, Soarele si amara lumina a lui. In cartea lui: Dreptul la critica , Chisinau, Ed. Hyperion, 1990.

Victor Craciun, Floare Basarabie. In literatura si arta , 1992, 16 aprilie.

Ana Ghilas, Dumitru Matcovschi: Parintii. In Limba romana , 1994, nr. 5-6.

Gheorghe Mazilu, Resursele atitudinii imnice. In cartea lui: Reabilitarea calitatii artistice, Chisinau, Ed. Literatura artistica, 1989.

Eliza Botezatu, Dumitru Matcovschi intre rapsodie si pamflet. In cartea: Literatura romana postbelica. (Integrari, valorificari, reconsiderari), Chisinau, Firma editorial-poligrafica Tipografia centrala, 1998. http://www.cuvintul.md/

Crăciun, Victor. Reînviatul Dumitru Matcovschi. Prefeță//În cartea: D. Matcovschi. Floare Basarabie.– București, 1992.

Manolescu, Nicolae. Poezia romîna modernă. De la Bacovia la Emil Botta. – București: EdituraALLFA, 1996.

Cimpoi, Mihai. Poezia ca strigăt existențial. Prefață// În cartea: D. Matcovschi. Capul și sabia. – București: Editura Fundației Culturale Romîne,1993.

Matcovschi Dumitru, La deschiderea numărului//Basarabia, nr. 1, 1992.

Matcovschi Dumitru, Capul și sabia// Basarabia, nr. 9-10, 1994.

Matcovschi Dumitru, Dincolo, dincoace//Basarabia, nr. 11-12, 1994.

Matcovschi Dumitru, Ziua vieții// Basarabia, nr. 10-11, 1995.

Academicianul Dumitru Matcovschi: [la 70 de ani de la naștere]:

Biobibliogr. Ch.: Știința, 2009. 218 p. ISBN 978-9975-67-642-7.

Matcovschi Dumitru. Amarele confesiuni. Ch.: Magna-Princep, 2011. 247 p. ISBN 978-9975-4173-8-9.

Matcovschi Dumitru – Poet și Om al Cetății. Ch.: Știința, 2009. 328 p.ISBN 978-9975-67-640-3.

Matcovschi Dumitru – 72 de ani, poet. În: VIP magazin. 2011, mai. p.40-42

Corbu H. Fața ascunsă a cuvîntului. Ch.: Cartea Moldovei, 2007. p.504. ISBN 978-9975-60-103-0.

Matcovschi Dumitru // Cetatea de cuvinte: Scriitori Soroceni. Antologie. Ch., 2011. – p. 366-380.

Matcovschi Dumitru // Dicționarul scriitorilor romîni din Basarabia 1812 – 2010. – Ch., 2010. – p. 351-352.

Matcovschi Dumitru // Mica enciclopedie ilustrată a scriitorilor din Republica Moldova. – Ch., 2005. – p. 451-464.

Ciocanu, Ion. Dumitru Matcovschi, descendent din baladă // Ciocanu Ion. Dincolo de literă. – Timișoara, 2002. – P. 104-117.

Ciocanu, Ion. Retrospectivă critico-literară asupra poeziei lui Dumitru Matcovschi // Ciocanu Ion. Cărțile din noi: art., studii, cronici lit. – Ch., 2011. – P. 119-127.

Ciocanu, Ion. O carte ostracizată (“Descîntece de alb și negru” de Dumitru Matcovschi) // Ciocanu Ion. Nevoia de vase comunicante sau cartea între scriitor și cititor. – Ch., 2006. – P. 372-376.

Ciocanu, Ion. Poezia și dramele vieții: [Dumitru Matcovschi] // Ciocanu Ion. Dreptul la critică: articole, eseuri.- Ch., 1990. – P. 317-333.

Dolgan, Mihail. Teoretician profesionist, critic, dar și soldat curajos … // Mihail Dolgan: polifonismul creativității: (Conștiința civică și estetică a poeziei). – Ch., 2010. – P. 31-33.

Duca Gheorhe, “Dumitru Matcovschi, poetul reînviat care ne-a readus Biblia în casă”// Bibliopolis. – 2009. –  Nr 3. – p. 93-96.

Roman Ingarden, Studii de estetică, Editura Univers, București.pp. 287-292

Tudor Vianu, Estetica, E.P.L.U. 1968, pp. 55-59

Tudor Vianu, „Introducere în teoria valorilor, bazată peobservarea conștiinței", în Opere 8, pp. 59, 61, 63, 66;

Ludwic Wittgenstein. „Cercetări filozofice” Ed. Humanitas, București – 2004, p.61

RESURSE ELECTRONICE

http://www.moldovenii.md/md/people/9 (vizitat 11.02.2015 )

http://festivaldumitrumatcovschi.din.md (vizitat 18.02.15)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Dumitru_Matcovschi (vizitat 22.02.2015)

http://www.poeziile.com/autori/Dumitru-Matcovschi/index1.php (vizitat 22.02.2015)

http://www.cuvintul.md/article/2608 (vizitat 22.02.2015)

http://www.istoria.md/articol/527/Dumitru_Matcovschi,_biografie (vizitat 22.02.2015)

http://www.moldova.org/tag/dumitru-matcovschi (vizitat 01.03.2015)

http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/m/dumitru-matcovschi-6zuttcu (vizitat 12.03.2015)

http://alecurusso.blogspot.com/2014/01/anul-dumitru-matcovschi.html (vizitat 12.03.2015)

http://ortodox.md/tag/dumitru-matcovschi (vizitat 20.03.2015)

http://russkaia.agonia.net/index.php/author/0002668/index.html (vizitat 22.03.2015)

http://agepi.gov.md/md/news/detail.php?ELEMENT_ID=27706 (vizitat 10.04.2015)

https://bvbiblioteca.wordpress.com/2014/09/03/viata-si-opera-lui-dumitru-matcovschi-in-cateva-secvente/ (vizitat 04.05.2015)