Valente ale Dezertarii In Romanele Lui Liviu Rebreanu

Argument

Ministerul Educației și Cercetării Științifice recomandă, prin intermediul programelor școlare de limba și literatura română, dezvoltarea competențelor de comunicare ale elevilor.

Pe parcursul învățământului obligatoriu, elevii trebuie să-și formeze competențele de comunicare atât de utile în lumea contemporană. Orice tip de activitate presupune comunicare, oamenii fiind nevoiți să se exprime corect, clar, coerent și uneori expresiv, să asculte, să producă mesaje dar să și înțeleagă mesaje.

Curriculumul de limba și literatura română pentru gimnaziu și liceu se bazează pe modelul comunicativ-funcțional ce vizează studieraea limbii, comunicării și textului literar. Capacitatea elevilor de a comunica prin utilizarea în mod corect a limbii române se formează prin antrenarea elevilor în diferite situații de comunicare având ca instrumente texte literare și nonliterare potrivite pentru fiecare vârstă școlară.

Am ales tema " Valențe ale dezertării în romanele lui Liviu Rebreanu" în primul rând pentru că mi-a atras atenția termenul "dezertare" . Termenul, asociat oricărui scriitor , ar fi avut același impact, deoarece considerăm că existența noastră, a oamenilor, este marcată de semnificația acestuia.

A dezerta = a fugi . Fugim, alergăm mereu spre ceva la care nu reușim să ajungem în această viață. În graba noastră, uităm să trăim și devenim superficiali. Ar fi de înțeles acest lucru dacă am avea la dispoziție două vieți, în una să alergăm și în cealaltă să trăim. Dar nu, nu avem decât una și ar trebui să o apreciem.

Societatea, aflată într-o continuă transformare și dezvoltare, oferă provocări cărora nu le putem face față; nu reușim să ne mai îndeplinim sarcinile de muncă pentru că ne depășesc nivelul de pregătire, dar și maniera în care am fost instruiți, nu reușim să ne mai menținem relațiile sociale pentru că nu mai facem față din punct de vedere material, nu reușim să mai costruim și să menținem o familie pentru că nu avem bani și nici educație în acest sens. Și atunci, fugim, dezertăm, abandonăm propria existență.

Un alt aspect al societății care duce tot spre superficialitatea modului de a exista al omului, de data aceasta cu implicații profunde la nivel de nație, îl reprezintă modul de informare al cetățenilor și intenția cu care sunt transmise informațiile. Acest lucru afectează în primul rănd pe cei ce se află la început de drum, pe cei care trebuie să ia o decizie în ceea ce înseamnă direcția în care îți vor îndrepta pații în viață. E vorba de elevi, cei care, pentru început, trebuie să aleagă să învețe cu scopul de a ști ce trebuie să facă atunci când vor deveni adulți, atât ca oameni în societate, ca membrii ai acesteia, cât și ca viitori participanți activi la procesul complex de câștigare a propriei existențe. Informația care ajunge la aceștia nu îi încurajază să se implice în procesul de învățământ care urmărește instruirea și educarea lor, ci îi determină să se îndepărteze de școală, să abandoneze și să aleagă o cale mai puțin onorantă pentru individul care se crede superior tocmai pentru că are capacitatea de a gândi. De aici vine gradul mare de abandon școlar la nivel național precum și o rată foarte mare de analfabetism la nivelul elevilor și mai apoi la nivelul întregului popor.

Am considerat că, analizând dezertarea într-o varietate de sensuri, atingem latura psihologică a valențelor termenului și ne apropiem de problema reală a învățământului contemporan, respectiv lucrul cu elevi care nu mai sunt interesați de ceea ce reprezintă procesul de învățământ, de mesajul pe care îl transmite școala prin intermediul profesorilor care predau și abandonarea programului școlar în favoarea altor activități nepotrivite vârstei și nevoilor copilului.

Căutăm să propunem modalități prin care elevul să fie atras în mrejele cunoașterii, promovând scriitori naționali care ne-au lăsat moștenire o operă vastă și de calitate, urmărind în același timp dezvoltarea gustului pentru artă, pentru frumos, pentru lectură. Apropierea de carte nu poate să fie decât un pas către un izvor de liniște și de mângâiere a sufletului.

L-am ales pe Liviu Rebreanu pentru a stârni plăcerea pentru lectură a elevilor și poate nevoia de lectură a acestora, pentru că este scriitorul care creează într-o manieră deloc protocolară, iar opera sa ajunge ușor la inima cititorului pentru că este scrisă "pe limba lui". S-a creat un raport între literatură, psihologie și om încă din antichitate, dar secolul XX este cel care acordă o importanță majoră psihologiei omului.Scriitorii analizează universal lăuntric al personajelor, urmărind în detaliu taine ascunse ale conștiinței. Astfel de preocupări are Liviu Rebreanu în scrieri precum "Ciuleandra""Ion""Pădurea spânzuraților""Adam și Eva".

Lucrarea noastră este alcătuită din două părți importante. Prima parte nuanțează noțiunile teoretice legate de metode și mijloace de învățământ așa cum apar în lucrările de pedagogie și analizăm romanele lui Liviu Rebreanu, insistând pe latura psihologică, pe aspect ce țin de frământările interioare ale personajelor, precum și locul și rolul pe care îl are scriitorul în literatura română. În cea de-a doua parte, practic- aplicativă, prezentăm activitatea de cercetare implementată la Școala Profesională Daneți, în vederea apropierii de carte și de lectură a elevilor de gimnaziu, precum și a optimizării exprimării acestora. În urma unei diagnosticări a măsurii în care elevii reușesc să se exprime în diferite situații, vom elabora măsuri complementare derulate pe parcursul a doi ani școlari.

1."A dezerta"- valențe și semnificații

Utopia este o dezertare teoretică din fața realității. Defectul utopiilor este că au încercat să elimine din viață ceea ce are ea mai durabil: tragedia. Emil Cioran

Panica este o dezertare bruscă din sine și o trecere în tabăra inamică din imaginația noastrăChristian Nestell Bovee

Dar cum ajunsese omul acesta stimat, unul dintre stâlpii ierarhiei, aici? Cum putea el să-și sprijine pe regulile scrise pasul pe care-l făcea și care rămânea oricum o dezertare, câtă vreme existau totuși sute de alte legături nescrise, nu mai puțin sacre și de la sine înțelese, care trebuiau să i-l interzică?

Să nu abdici de la visele tale nici măcar sub ghilotină. Să nu ai nici un fel de respect pentru convențional indiferent de felul în care te vor privi ceilalți. Viitorul aparține celor care sunt dispuși să renunțe la totul pentru visele lor. Nebunia lor va propulsa umanitatea dincolo de granițele imaginației.Hermann Hesse

A dezerta= (despre militari) a părăsi în mod nejustificat nunitatea militară din care face parte, locul în care prestează serviciul sau câmpul de luptă; a-și părăsi îndatoririle, obligațiile, a se sustrage de la îndeplinirea lor;

Dezertare= faptul de a dezerta;

A dezerta= a abandona,a trăda, a fugi, a lipsi;

Dezertare= abandon, apostazie, insumisiune, trădare, fugă la inamic, dezerțiune;

A abandona= a părăsi, a renunța, a lepăda, a abdica, a capitula, a ceda, a înceta, a declara forfăit, a demisiona, a dezerta, a îngropa, a neglija, a se debarasa, a se da bătut, a se retrage;

Insumisiune= dezertare, frontă, indisciplină, insubordonare, insurecție, jacquerie, nesupunere, neascultare, revoltă, sedițiune;

Indisciplină= abatere, anarhie, dezobediență, dezordine, indocilitate, insubordonare, insumisiune, neascultare, nesupunere,sedițiune

Apostazie= renunțare publică la o anumită credință religioasă; renegare a unei doctrine sau concepții; revoltă, răzvrătire împotriva stăpânirii;

A trăda= a înșela în mod voit și perfid încrederea cuiva, săvârșind acte care îi sunt potrivnice, pactizând cu dușmanul; a fi neloial față de cineva sau ceva; a se abate de la o linie de conduită, a dovedi inconsecvență față de o acțiune, de o idee; a comite o infidelitate în dragoste sau în căsnicie; a înșela; ( despre facultățile mintale)a nu mai funcționa bine, cauzând dificultăți; a se da de gol;

Jacquerie= răscoală țărănească antifeudală care a avut loc în provinciile din nordul și nord- vestul Franței la jumătatea sec.XIV

A renunța= a se lăsa de ceva, a întrerupe, a înceta de a mai face ceva, a părăsi de bună voie ce va sau pe cineva;

A capitula= (despre o armată) a înceta ostilitățile și a se preda învingătorului, în condițiile dictate de acesta, (destre oameni) a da înapoi în fața piedicilor sau a greutăților, a nu mai continua o acțiune, o discuție, a ceda;

Omul și liberul arbitru

Moartea este cea care încheie existența umană dar o și îmbracă ăntr-o haină tragică. Omul însă, uzând de gândirea cu care a fost înzestrat, reușește să dea un sens atât existenței cât și morții definitive, un sens pozitiv ce se creează prin dăruirea între semeni dar și către Dumnezeu.

" Cu cât se dăruiește o persoană mai mult lui Dumnezeu și altora, cu atât urcă la mai multăsau la o mai înaltă și mai nobilă viață. Dacă orice faptă bună pentru altul e o renunțare la tine sau o jertfă parțială a ta pentru alții, aceasta nu se poate face decât ca o dăruire simultană lui Dumnezeu… E firesc să-ți aducă o bucurie și o viață nouă, sporită la maximum, întrucât vine din partea Celui ce ți-a dăruit prin creație viața și are în tine viața infinită" (pag. 278)

Moartea așadar trebuie primită ca jertfă pe care Dumnezeu o solicită pentru alții și reprezintă efectul unui act de mare voință și tărie.

Omului i s-a dat libertatea de a alege binele sau răul, pentru că cele două există oricum. " Răul e umbra Binelui". Voința omului fiind limitată duce spre o libertate la fel de limitată și de aici apar acele situații în care omul alege răul.

Iubirea lui Dumnezeu față de oameni este cea care sporește voința acestora și nevoia de a crește liberi. " De la altul, care vrea unitate cu mine îmi vine puterea de-a mă întări în libertate și în ultimă instanță de la Cel ce voiește să ne adune pe toți cu iubire în unitatea în care ne vom uita toți pe noi în sens egoist, că ne iubim unii pe alții în Cel ce ne voiește astfel, cum ne-a arătat dăruindu-se pe sine însuși prin jertfă nouă tuturor" (pag. 280)

Voința ce nea fost dată de către creator stă în fiecare dintre noi și o cunoaștem fiecare, nu aparține unei persoane care a trăit anterior nouă. Această voință ne este dat să o cunoaștem atunci când ne gândim la ce avem de făcut în momente esențiale din viața noastră. O cunoaștem nu doar sub forma unei dorințe de-a rămâne în viață ci și ca o nevoie de-a selecta acel ceva ce ne este necesar vieții în fiecare episod al acesteia. Dumnezeu ne-a înzestrat existența cu voință fără ca nouă să ne fi fost cerută părerea nici dacă vrem să existăm. Alegerea felului cum ne vom trăi viața ne aparține.

Perioada interbelică

3.1Context socio- politic- cultural

După 1918, societatea românească a cunoscut un proces de împărțire, oamenii diferențiindu-se radical datorită spațiului de locuire, a stării materiale, dar și a mentalității. Astfel, se formeazã două cadre sociale, unul fiind cel de la oraș și celălalt cel de la sat.Primul cuprinde acea parte a populației legată de modern și de Occident, iar celălalt este format din oameni care-și trăiesc viața după tradiție și obicei. Chiar dacă majoritatea populației țării trăia la sat, cele mai importante schimbări se petrec la oraș, unde modernitatea are cea mei mare influență. Mulți dintre intelectuali aveau simpatii pentru mișcările de stânga, sau de dreapta. In genere, simpatizanții universitari ai Legiunii, ca Nae Ionescu sau Nichifor Crainic, respingeau ideile modernismului, căutând să defineascã o spiritualitate română și crezând cu tărie în acea Românie a tradițiilor, pe care ei o consideră pierdută dar atât de necesară păstrării identității naționale.
Pe de altă parte, intelectualii tradiționali, ca Nicolae Iorga, pierd respectul studenților și chiar a colegilor, datorită ideilor prezentate de aceștia, considerate, depășite.
Scriitorii formau o categorie aparte, trăind cu convingerea că reprezentau un aspect important al societății, și că slujba e degradantă. Ei considerau că rolul lor era acela de a observa lumea de departe, și nu de a face parte din ea în mod active așa cum era cazul celor care munceau.
În același timp, s-a format o intelectualitate tehnică, și a noilor științe sociale.Dintre aceștia, se remarcă personalitãți ca Dimitrie Gusti, Virgil Madgearu, Victor Slăvescu, Mihail Manoilescu și Gheorghe Zane.În principal, intelectualitatea română din perioada interbelică a cunoscut o creștere numericã și calitativă remarcabilă. Universitatea din București, în privința numărului de studenți și a gradului de pregătire, se afla printre primele trei universități din lume.
Una dintre noile grupări apărute a fost muncitorimea, apărutã ca urmare a industiralizãrii masive.” Industria nu ește numai cheia bogăției statelor moderne, dar este în același timp marea școală a popoarelor[…]. In industrie există o multitudine de specialități tehnice și științifice, ea trezește în om însușiri latente și nebănuite. Păstoritul corespunde pe plan cultural cu analfabetismul, agricultura cu școala primară și industria cu gimnaziul și liceul” Mihail Manoilescu. Astfel, muncitorimea aparținea unui nivel relativ ridicat, în comparație cu țărănimea, din punct de vedere al cunoștiințelor deținute și al capacităților creatoare.
Condițiile de muncă difereau în functie de întreprindere. Astfel, întreprinderile mici și atelierele erau, de regulă, insalubre, lipsite de condiții igienico-sanitare, iar întreprinderile mari aveau condiții mai bune, fiind dotate cu utilaje moderne,baie și cantinã. Viața cotidiană după primul război mondial a constituit un stil de viață relativ modern, cu multe facilități pentru unii și cu multe neajunsuri pentru alții. În general, se manifestăun caracter diferențiat al condițiilor de viață, al mentalității, în funcție de zona locuită, existând diferențe clare între mediul urban si cel rural. Viața socială a perioadei interbelice depindea atât de poziție, cât și de avere. Avem de-a face cu o societate de tip capitalist, în care este răsplătită atât munca, cât și deschiderea spre nou. Modernismul, din punct de vedere economic și social, câștigă în defavoarea tradiționalismului, creîndu-se o societate plinã de orizonturi.

În sufletul multor români domnește ideea că perioada interbelică reprezintă cea mai prețioasă parte din existent României de până acum. Efervescența culturală din acei ani, cu marii oameni de cultură care s-au afirmat în vremea aceea, este un aspect ce trebuie luat în considerare. Din punct de vedere politic, România acelor ani este apreciată deoarece democrația a fost cea care a stăpânit teritoriul, o democrație cu multe lacune în comparație cu ceea ce a urmat. La nivel social lucrurile nu erau prea bine aranjate, iar economia a avut mult de suferit.

Personalități ale epocii aduc multe critici societîții românești interbelice:

"Democrația de la război încoace a izbutit să zădărnicească orice încercare de redeșteptare națională. Prin piloții orbi de la cârma țării, democrația ne-a adus astăzi acolo unde suntem. Democrația a zdrobit definitiv instinctul statal al cârmuitorilor noștri.Că s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor, puțin interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că nici un om politic de la 1918 încoace n-a știut și nu știe ce înseamnă un stat.Și asta e destul ca să începi să plângi…” Mircea Eliade Vremea,din 19 septembrie 1937

”Toamna trecută, într-un vagon în trecere prin Polonia, se vorbea despre România ca: Țara lui bacșiș – bacșiș. Expresia, cât ar fi fost ea de umilitoare, nu mi s-a părut prea aspră. […]

Trăsături generale ale scriiturii

Văzută de departe, politica noastră culturală și propaganda noastră în străinătate se dovedește o creație de inconștienți sau de demenți. Nici nu vom ști pe cine să tragem la răspundere. Se fac greșeli atât de grave și întreaga noastră  propagandă este atât de ridicolă încâtgenerațiile viitoare ne vor taxa, pe toți, drept inconștienți, tâlhari sau demenți. Încercați să vă imaginați ce ar fi țara românească după ce Liviu Rebreanu și Papadat-Bengescu ar fi traduși și lansați în toată lumea; după ce universitățile noastre ar fi încăpute în mâini tinere; după ce atașații de presă din străinătate ar fi înlocuiți cu oameni harnici și pricepuți, imaginați-vă toate acestea și veți înțelege ce vor crede generațiile următoare despre noi. Ar fi atât de simplu ca roumain, rumenian, rumane și rumeno să nu se mai lege în memoria europenilor numai de Skoda, de ”bacșiș – bacșiș”, de incapacitate politică și de conștiință ieftin de cumpărat, ci și de opera unui Rebreanu, Blaga, Brâncuși sau Enescu. Ar fi atât de simplu… Un ministru inteligent ar înțelege că, în starea de lucruri de astăzi, singura ofensivă ieftină și eficace împotriva insultelor legate automat de numele neamului nostru ar fi ofensiva valorilor maxime și specifice.

Dar nimeni nu înțelege. Și pe fiecare zi noroiul ne stropește mai direct și numele de român e mai compromis.”Mircea Eliade, Profetism românesc. Vol. II. România în eternitate

"Orice om care vrea sau este chemat să joace un rol profetic în viața României trebuie să se convingă că în țăra aceasta orice gest, orice acțiune, orice atitudine este un început absolut, că nu există continuări, reluări, linii și directive. Pentru ceea ce trebuie făcut nimeni nu ne precede, nimeni nu ne îndeamnă, nimeni nu ne ajută.

[…] Fiecare din noi este în situația lui Adam. Sau poate condiția noastră este și mai nenorocită, fiindcă nu avem nimic înapoi, pentru a avea regrete. Totul trebuie început, absolut totul.Noi n-avem de lucrat decât cu viitorul. Adamismul în cultură nu înseamnă altceva decât că fiecare problemă de viață spirituală, istorică și politică se pune pentru întâia oară, că tot ceea ce trăim se determină într-o lume de valori nouă, într-o ordine și un stil incomparabil. Cultura românească este o cultură adamică, fiindcă tot ce se naște în ea n-are precedent.

Misiunea României trebuie să ne fie mai scumpă decât toată istoria universală, deși noi știm că trecutul României este un timp fără istorie.” Emil Cioran, Schimbarea la față a României

Apogeul dezvoltării istorice îl atinge cultura românească în perioada interbelică, tradiționalismul și modernismul confruntându-se la nivel global. Această confruntare se manifestă mai ales în plan literar, unde își fac loc direcții moderniste și de avangardă împreună cu formule tradiționale.Diapazonul acestor stiluri merge de la proza de tip clasic a lui Rebreanu, Sadoveanu sau Cezar Petrescu la noile formule susținute de criticul E. Lovinescu, la Sburatorul, si confirmate artistic de scrierile lui Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban sau Mircea Eliade; de la poezia lui Goga, Al. Philipide, Blaga, Bacovia și Arghezi, până la cea de factură modernistă și experimentală a lui Ion Barbu, Ion Vinea sau Tristan Tzara. Revista Contimporanul (1922-1932), condusă de Ion Vinea (1895-1964), a dezvoltat modernismul până la avangardă. Înca in timpul razboiului, Tristan Tzara (1896-1963), fondatorul dadaismului, a participat la mișcările avangardiste din Occident; alături de el, alți scriitori sunt Gherasim Luca (1913-1994) si Ilarie Voronca (1903-1946), autori care s-au afirmat mai târziu in străinatate. Brunea-Fox si Geo Bogza (1908-1993) au revitalizat genul reportajului și poetul Gellu Naum, unul dintre cei mai valoroși exponenți ai suprarealismului, are o opera impresionantă.
În domeniul esteticii, al teoriei literare și al criticii literare, întâlnim un evantai de abordări și de formule metodologice, de la cele ilustrate de Mihai Dragomirescu, Iorga, până la abordările noi, datorate lui Lovinescu, Calinescu, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Dimitrie Caracostea, Pompiliu Constantinescu, sau elaborări de teorie estetică datorate lui Vianu, Ralea, Liviu Rusu
În istoriografie și în gândirea istorică se confruntă perspective ilustrate de Parvan, Iorga, C-tin C. Giurascu, Ion Nistor sau Ioan Lupaș, după cum în știintele geografice și etnologice avem poziții datorate lui Simion Mehedinți și Gh. Valsan.

Perioada ulterioară Primului Război Mondial aduce o creștere a numărului revistelor literare. Dintre acestea, amintim doar câteva :

                “Viața românească”. Apare la 6 martie 1906 condusă fiind de Constantin Stere, și Paul Bujor, iar director științific devenind profesorul dr. Ion Cantacuzino. Din 1915 director al revistei rămâne Garabet Ibrăileanu. În timpul Primului Război Mondial, revista nu mai apare,iar în 1920 reapare sub conducerea lui Ibrăileanu. Din 1930 se mută la București sub directa îndrumare a lui Mihail Ralea și George Călinescu.

“Sburătorul” apare la București între anii 1919-1922 și mai apoi între anii 1926-1927. Coordonator este criticul Eugen LovinescuO existent mai îndelungată va avea cenaclul cu același nume,între 1919-1947.Gruparea avea ca obiective afirmarea tinerilor scriitori și promovarea modernismului în literatură.

“Gândirea” apare la Cluj în 1921 condusă de Cezar Petrescu și I.Cucu. În 1922 revista se mută la București sub conducerea lui Nechifor Crainic.

“Revista fundațiilor regale” apare lunar la București între 1934-1945 și mai apoiîntre 1945-1947. Primul redactor-șef al revistei este Paul Zarifopol, iar după 1934 revista este condusă de Camil Petrescu și ulterior de D. Caracostea. Seria nouă apare sub conducerea lui Al. Rosetti.

Tudor Arghezi, Gala Galaction, Ion Barbu, Hontensia Papadat Bengescu au fost câțiva dintre colaboratorii revistei.

ROMANUL, SPECIE A GENULUI EPIC

 Romanul este o scriere epică în proză, deschisă modificărilor de structură și îmbogățirilor de conținut. Definirea termenului evoluează o dată cu istoria speciei și în raport cu epoca și cu dezideratele estetice ale fiecărui moment cultural.

       Ajuns astăzi, în mod incontestabil, cel mai frecventat tip de proză literară, romanul a avut o traiectorie plină de sinuozități. Originea lui e greu de precizat, amintind de amploarea narativă a epopeii. Abia la sfârșitul secolului al XIII-lea devine o specie exclusiv în proză. Până în secolul al XVIII-lea, a fost considerat preponderent ca o literatură de divertisment.

Definiție.Romanul este specia literară aparținând genului epic, în proză, cu acțiune complexă și de mare întindere, desfășurată pe mai multe planuri, cu personaje numeroase și intrigă complicată.

     Caracteristici:

 -romanul are o structură narativă amplă;

 -permite desfășurarea subiectului în planuri paralele;

 -combină nuclee narative distincte;

 -folosește un număr mare de personaje, deosebite ca pondere în ansamblul epic;

 -prezintă destinul unor personalități bine individualizate sau al unor grupuri de indivizi;

 – cunoaște o mare varietate de forme.

Clasificarea romanelor:

– după amploarea epică: roman-fluviu, roman-ciclu, roman-epopeic, roman-frescă;

– după criteriul tematic: roman de dragoste / „curtenesc”, „sentimental”, roman de problematică socială, roman de moravuri, roman istoric, roman de război, roman de aventuri / cavaleresc, picaresc, roman polițist / de spionaj, roman SF, roman al formării / inițiatic, „bildungsroman”, roman psihologic, roman filosofic, roman mitic etc.;

– după formula compozițională: roman-epistolar (convenția manuscrisului găsit / primit), roman-jurnal, roman confesiune, „roman în roman”, roman-cronică, roman-eseu, roman-document;

– după caracteristicile discursului: roman obiectiv, roman subiectiv, „roman indirect”;

– după structurile narative: roman tradițional, roman modern, roman postmodern etc.;

– după dominanta estetică: roman medieval, romantic, baroc realist, naturalist, modernist, postmodernist.

 1. Romanul Doric :

Doric- prima vîrstă a romanului, o vîrstă  „a iluziei și inocenței genului” (sec. XVIII- XIX)

Trăsături:

– lume omogenă, rațională

– aici intră romanele traditionale care se vor oglinda vietii

– morala tuturor  triumfă asupra moralei unuia singur

– eroii sunt energici, ambițioși și constituie tipologii

– ele sunt scrise de obicei la persoana a treia de catre narator omniscient

– timpul e urmarit liniar

– se încadrează romanul frescă, cronică și istorie.

„Mara” de I.Slavici, „Răscoala”, „ Ion” de L.Rebreanu, „Moromeții” de M.Preda, „Enigma Otiliei” De G.Călinescu.

2. Romanul Ionic:

Ionic – a doua vîrstă a romanului, „o vîrstă a conștiinței de sine”.

Trăsături:

– preferă analiza și confesiunea

– sunt scrise de obicei la persoana întîi

– naratorul devine personaj

– personajul e singuratic, izolat

– firul temporal nu mai e cronologic

– unitatea de perspectivă, o singură conștiință unifică realitatea și îi conferă coerență

– compoziția este modernă

– modul de expunere dominant este monologul

– finalul este deschis

„Ultima noapte de drgaoste, prima noapte de război” de C.Petrescu, „Patul lui Procust”, „Adela” de G.Ibrăileanu, „Concert de muzică de bach”, „Maytrei” de M.Eliade.

3. Romanul Corintic:

Corintic- înfățișează o vîrstă a ironiei (a doua jum. A sec XX)

Trăsături:

– subiectul e ambiguizat, ascuns

– dispariția eroului

– personajele par măști, marionete, trase de sfoarele autorului- păpușar

– eroii sunt in eternă căutare a sinelui, în conflict cu sistemul politic și social, trăiesc experiențe tragice

– cultivă parodicul, atipicul, ludicul, alegoria, simbolul, caricatura, masca.

– deconstrucția formelor epice

Romanul modern e o creație care se folosește de o povestire pentru a exprima altceva. El continuă să reprezinte totalitatea omului modern; structurile și perspectivele narative sunt foarte diverse, de la punctul de vedere omniscient tradițional, la narațiunea impersonală, comportamentistă ori mediată de conștiința unui personaj, de la cronologie, la metamorfoze ale timpului, de la topos real, la alegorizarea spațiului”.  R.M. Alberes (Istoria romanului modern)

Liviu Rebreanu în perioada interbelică

Creația rebreniană în perioada interbelică

Rebreanu este considerat ctitorul în ceea ce privește romanul românesc. Tematica operelor sale îl apropie atât de sămănătorism cât și de poporanism ca și curente literare, dar lipsa intenției de idealizare la tot ce se referă la spațiul rural îl deosebește de sămănătorism, iar lipsa compasiunii față de cei rămași fără bunuri îl deosebește de poporanism. Obiectivitatea, viziunea realistă caracterizează opera scriitorului.

Scriitorul se reculege în munca sa în care a adunat în liniște detalii nenumărate cu scopul de a prezenta cititorului o operă colosală ce zugrăvește o personalitate și un anumit gen literar. Aflat într-o perioadă existențială în care totul se peterece în grabă se impune o maturitate tensionatășiforțată.

Sinceritatea cu care este privit trecutul trebuie să fie obligatorie. Realismul scriitorului vizează viața dar nu ajunge la ea. Dacă amănuntul nu este pus în valoare prin creație el rămâne lipsit de sens; orice mediu creionat rămâne la fel de neplăcut atâta timp cât acesta nu este prezentat prin intermediul artei.

”Rebreanu e, alături de Sadoveanu și Agârbiceanu, un narator interesant alconflictelor din lumea rurală și un pictor desăvârșit al sufletului țărănesc, văzut individual și în masă, un analist încercat al conștiinței și subconștientului, un creator remarcabil de tablouri istorice. Îm istoria literaturii romane însă numele său este definitiv legat de înfăptuirea romanului de tip monumental și a romanului epopee în care, pentru multă vreme, varămâne neatins.”

Reprezentând epicul pur, Liviu Rebreanu marchează o nouă fază a realismului românesc. Lovinescu vorbește de realismul dur din opera lui Rebreanu, de originalitatea marilor sale construcții epice, de obiectivitatea prozei.

Romanul lui Rebreanu fortifică intuițiile romanului din secolul al XIX-lea, restabilind legătura cu tradiția reprezentată de Nicolae Filimon și Duiliu Zamfirescu, dar și cu proza lui Ioan Slavici. Rebreanu așează în centrul romanului său un erou voluntar, produs simbolic al unei anumite realități social-istorice, dar îi conferă și monumentalitate.

Originalitatea și modernitatea romanului său este susținută și de vocația constructivă a scriitorului, comparabilă cu cea a marilor creatori de formule epice. Ctitorul romanului românesc modern modelează cu migală fiecare structură a întregului ansamblu arhitectonic. În compoziția cărților sale, Rebreanupune accent pe simetria ansamblului. Autorul însuți mărturisește" În cursul elaborării am căutat să realizez împărțirea fiecărui capitol în mici diviziuni, care cuprind câte o scenă, câte un moment. Toate acestea apoi au trebuit înnodate în anume fel ca să se poată întoarce în cuprinsul acțiunilor principale. Acțiunile principale la sfîrșit trebuiau să se unească, să se rotunjească, să ofere imaginea unei lumi unde începutul se confundă cu sfârșitul." Semnificative în acest sens sunt paginile de început și de sfârșit ale fiecărui roman. Planurile paralele, așezate uneori în contrast, gradația ascendentă a episoadelor și succesiunea lor ca într-un scenariu cinematografic conferă romanelor unitate structurală și dimensiuni epopeice

Modalitățile de plăsmuire a personajelor sunt diverse, făcând posibilă impunerea unor caractere complexe, tipice și viabile. Prezentarea unor fapte și întâmplări, schița biografică, părerea altor personaje sunt procedee artistice ce țin de tradiția românească. Surprinde în creația lui Rebreanu interesul pentru sondajul psihologic și pentru monolog, pentru analiza atitudinilor, a gesturilor, a privirilor și tonului personajelor.

Din perspectiva artei narative, romanul Lui Rebreanu se impune și prin dinamizarea acțiunii, izvorâtă din acumularea treptată a faptelor semnificative. Dacă la începutul fiecărei cărți narațiunea se desfășoară lent, acumulând treptat și greoi tensiuni care mai târziu vor exploda, în cele din urmă discursul epic se bazează pe dialectica unor urcușuri din ce în ce mai rapide, pregătind declanșarea furtunii.

Stilul se caracterizează prin sobrietate, limpezime, precizie, scriitorul fiind un "anticalofil", cum însuți preciza. Limbajul artistic este bogat și variat, preferând comparația și epitetul ca procedee stilistice. Se remarcă imaginile vizuale și auditive,, fraza este sacadată și armonioasă, cuprinzând uneori repetiții obsesive de cuvinte.

Romanul epopeic, de frescă socială, romanul de analiză psihologică, reprezentat prin Ion, Pădurea spânzuraților, Răscoala, justifică opinia unanimă a criticii și istoriei literare că Liviu Rebreanu e adevăratul întemeietor al romanului românesc modern

Romancierul își studiază personajele, se documentează atent, acumulează material informativ despre răscoalele țărănești, despre război, pentru că un concept esențial pentru viziunea sa literară este cel de viață. Arta reprezintă, în viziunea scriitorului, conturarea vieții și a oamenilor și devine un mister care se aseamănă mult cu ceea ce ănseamnă eternitatea. Prin intermediul cuvintelor descrie clipe din viața personajelor și asta înseamnă frumosul în artă.

Optează pentru autentic preferând credibilul, veridicul și refuză expresiile artistice căutate cu migală. Realismul este desprins din viața însăși dar și instrumentul prin care sunt valorificate teme precum dragostea, moartea, pământul, războiul. Geneza multora dintre operele sale o reprezintă propriile experiențe de viață, fapt ce demonstrează înclinația spre realitate.

Nuvelele lui Rebreanu sunt considerate un exercițiu pentru romanele de mai târziu. "Acestea arată raza exactă de investigație psihologică a scriitorului, care este sufletul întunecat cvasi- bestial, cu procese încete, trudnice, cu izbucniri violente, aproape fioroase".

Deși modeste ca realizare, nuvelele conțin adevărate nuclee epice, o paletă de teme și motive semnificative care se vor regăsi dezvoltate în romane.

Prozele referitoare la viața satului sunt concepute ca o matrice a existenței tonice, reale. Titluri reprezentative pentru creația nuvelistică sunt Dintele, Ofilire, Răfuiala, Nevasta, Proștii.

O altă temă importantă din proza scurtă este legată de război, de armată și evidențiază drame psihologice derulate pe fondul unor legi aspre ale războiului. Dintre nuvele amintim Calvarul, Hora morții, Ițic Ștrul, dezertor, Catastrofa.

Tema orașului, regăsită în nuvele nu este dezvoltată în romane. Este prezentată lumea funcționarilor, o lume măruntă, cu indivizi umili, mediocrii. Culcușul, Golanii, prezintă drame conjugale, moduri de existență.

ROMANELE LUI REBREANU

PĂDUREA SPÂNZURAȚILOR

Pădurea spânzuraților tratează condiția intelectualului ardelean în timpul războiului care de altfel îi aduce și mult căutata liniște sufletească prin îndeplinirea sarcinilor militare.

Scriitorul folosește ca tehnică-narativă introspecția, retrospecția, portretul direct al autorului, dialogul și monologul interior, coborând cu analiza până în zonele cele mai adânci ale conștiinței individuale și ale subconștientului, cu sinuozitățile lor.

Vorbind de caracterul obiectiv al romanului iui Rebreanu,. N. Manolescu observă că în Pădurea spânzuraților scriitorul aduce un alt tip de obectivitate, înlocuind perspectiva actorială cu ceea ce personajele pot vedea și înțelege

Numeroase pasaje realizează profunde pătrunderi în zonele conștientului și subconștientului. Scena tragică a pregătirii și execuției de la începutul cărții, la care participă cu zel, convins că-și face datoria, discuția scurtă cu căpitanul Otto Klapka pe tema vinovăției sau nevinovăției condamnatului îi provoacă lui Bologa gânduri chinuitoare

Aflăm că Apostol Bologa este fiul avocatului memorandist Iosif Bologa, condamnat la doi ani închisoare, din orășelul, transilvănean Parva. Crescut într-o atmosferă religioasă de către mama sa, la șase ani are viziunea divinității în biserică. Fire sensibilă aflat la cursurile liceului din Năsăud, se simte „părăsit, izgonit, străin și neputincios". Își regăsește echilibrul interior văzând în peretele odăiței o icoană cu Iisus Hristos răstignit pe cruce. Moartea neașteptată a tatălui îi declanșează prima criză de conștiință: „a simțit cum i se dărâmă în suflet, cu zgomot îngrozitor, o clădire veche, cu temelii ca rădăcinile stejarului". „Am pierdut pe Dumnezeu" . „Avea impresia foarte clară că se prăbușește într-o prăpastie fără fund și nu se poate opri. Nu se poate agăța de nimic. Aceasta însă a ținut numai un moment, sau poate nici atâta, iar pe urmă a rămas cu o groază crâncenă, în inimă, ca și când s-ar fi trezit, în miez de noapte, singur. într-un cimitir imens, fară să știe încotro să apuce… Se întoarse la Năsăud buimăcit, cu sufletul zdrențuit de îndoieli și sigur că și-a pierdut rostul în lume."

Personajul se autoiluzionează de fiecare dată, trăind intens stări de înflăcărare a spiritului și de deznădejde.

Apostol Bologa, protagonistul romanului, se înrolează de bună voie, iar activitatea sa în timpul războiului este exemplară până în momentul în care trebuie să participe la execuția prin spânzurătoare a locotenentului Swoboda. Acest eveniment îi tulbură ordinea interioară.

Regăsirea lui Dumnezeu în sufletul său odată cu întoarcerea acasă în convalescență, întoarcere care a adus și ruperea logodnei cu domnișoara Marta, face ca toate acțiunile sale ulterioare să vină din profunzime, din stăruința în acceptarea regulilor divine, din dorința de a face bine aproapelui, dar mai ales din necesitatea unei eliberări sufletești, uneidezertări din propria realitate. Logodna cu Ilona, fata ungurului Vidor, care se materializează în fața unui preot român din sat, iese din linia conștiinței patriotice a personajului și intră în contradicție cu dorința acestuia de dezertare pe frontul românesc, reușind astfel să se elibereze de încărccarea sufletească dată de lupta interioră dintre datoria militară și iubirea față de frații români. Această idilă însă nu-l abat de la planurile sale, căci până la urmă „pleacă, orbește, nu pentru a scăpa, ci pentru a se jertfi și a fi prins. Totul se petrece fără prezența lui efectivă, fără voința lui de a se apăra, șoptind mereu ca într-un extaz Dumnezeu.”(264)

Bologa trebuie să aleagă între necesitatea îndepliniriidatoriei de ofițer austro-ungar și imposibilitatea de a lupta în război împotriva conaționalilor. Din această cauză el va parcurge o criză morală ce- l va determina să- și adreseze o mulțime de întrebări legate de rostul lucrurilor în lume, întrebări care rămân fără răspuns. Alegerea sa, ieșirea din criză, poate fi considerată „ o predare”.

Putem afirma totuși despre Bologa faptul că nu reprezintă imaginea unui patriot profund care funcționează în spiritul acestui crez al devotamentului față de țară și că lupta sa interioară vine din incapacitatea de a se adapta regulilor morale și umane.

Perpessicius Scriitori romani vol V antologie alc in redactie de Tudor pacurarubiblioteca pt toti 1990 Ed Minerva,Bucuresti

ION

"Ion" se înrudește substanțial cu "Mara" lui Ion Slavici. Ion poate fi considerat un Julien Sorel al mediului rural sau un personaj de epopee. Criza pe care o trăiește este aceea a așezării la casa sa. Conflictul interior se dă între două posibile variante de însurătoare; o iubește pe Florica, dar aceasta este săracă, îl atrage Ana pentru că aceasta ar putea primi zestre frumoasă. În final o alege pe Ana, chiar dacă tatăl acesteia nu este de acord cu relația lor. Lui Ion îi lipsește inteligența și implicit ambiția. Preferă să rămână în lumea satului deși ar fi putut alege să meargă la oraș unde și-ar fi putut clădi o carieră. Dorința lui cea mare este să dețină cât mai mult pământ, fapt ce reprezintă o lăcomie inexplicabilă de la un punct. El nu este altfel decât ceilalți țărani care vor ca zestre pământ mult și vite multe numai că lăcomia lui este mult mai mare decât a celorlalți. "Toți flăcăii din sat sunt varietăți de Ion". Ion dă dovadă de o falsă inteligență atunci când o seduce pe Ana și așteaptă ca acesteia să-i fie pătată onoarea în sat din cauza gravidității;lucru ce îi permite bărbatului să meargă la tatăl femeii pentru a negocia zestrea pe care ar trebui să o primească în cazul în care Ion ar fi spălat rușinea familiei prin căsătoria cu Ana. Ideile personajului nu ascund decât o șiretenie murdară care nu-i face deloc cinste ca bîrbat."Lăcomia lui de zestre e centrul lumii și el cere cu inocență sfaturi, dovedind ingratitudine calmă, lilială." Viclenia instinctuală de care dă dovadă personajul este una ce caracterizează orice ființă redusă. El nu uzează de o rezolvare legală, procedurală a problemei ci se mulțumește cu promisiunea făcută de socru cum că-i va da zestrea cerută și simte deja o bucurie nesănătoasă. Problema care intervine este aceea că și viitorul socru se dovedește poate la fel de viclean cași el refuzâd să-și predea avutul. Lupta nepriceperii și avariției dintre cei doi se încheie cu înfrângerea celui care are mai puțină răbdare. Cei doi indivizi sunt de fapt armele de luptă pe care le uzează grupuri simbolizate, iar în mijlocul luptei este prinsă Ana, văzută ca instrument și pe care nici o parte nici cealaltă nu o apreciază, ba chiar o urăște. "Într-o societate țărănească femeia reprezintă două brațe de lucru, o zestre și o producătoare de copii. Odată criza erotică trecută, ea încetează de a mai însemna ceva prin feminitate. Soarta Anei e mai rea, deosebită cu mult de a oricărei femei de la țară nu. Drama Ion- Ana este dar drama căsniciei țărănești."

Alături de soarta familiei lui Glanetașul și a familiei lui Vasile Baciu mai este urmărită și soarta familiei învățătorului Herdelea, văzută la un nivel ceva mai înalt al conștiinței. Ceea ce caracterizează viața acestei familii este totuși banalul, membrii săi fiind tipici. "Rostogolirea romanului este epopeică și prin neînsemnatele evenimente familiale din casa Herdelea autorul cântă familia." Romanul "Ion" prezintă cu măreție realitățile vieții, scoțând în evidență evenimente precum nașterea pruncilor, legarea prin taina căsătoriei a tinerilor sau sfârșitul vieții oamenilor. "e un poem epic solemn ca un fluviu american, o capodoperă de măreție liniștită."

„Ion reprezintă o revoluție și față de lirismul sămanatorist sau de atitudinea poporanistă și față de eticismul ardelean, constituind o dată, istorică am putea spune, în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice.”

„ Formula lui Ionnu e formulă nici actuală, nici comodă; ea e, totuși, formula marilor construcții epice, pornind de la cei vechi și ajungând la cei moderni, formula romanului naturalist, a Comediei umane, de pildă, dar, mai ales, formula epicei tolstoiene. Formula ciclică a zugrăvirii, nu a unei porțiuni de viață limitată la o anecdotă, ci a unui vast panou curgător de fapte învălmășite, ce se perindă aproape fără început și fără sfârșit, fără o necesitate apreciabilă, fără o finalitate deci și această zugrăvire nu printr-o selecțiune de elemente simple, caracteristice, ci printr-o îngrămădire de imponderabile.E, negreșit, o metodă fără strălucire artistică, fărăstil, cu mari primejdii (și cea mai amenințătoare e banalitatea), dar care ne dă impresia vieții în toate dimensiunile ei, nu izolată pe planșe anatomice de studiu, ci curgătoare și naturală; formulă realizată rar în toate literaturile și pentru prima dată la noi în Ion.”

"Ion e expresia instinctului de stăpânire a pământului în slujba căruia pune o inteligență ascuțită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală și, cu deosebire, o voință imensă: nimic nu-i rezistă; în fața ogorului aurit de spice, e cuprins de beția unei înalte emoții și vrea să-l aibă cu orice preț." Iubirea ajunge să reprezinte o unealtă îndelung modelată în flacăra focului ce-l mistuie, iar Ana este victima unei bătălii pentru pămant îndelung purtată între Ion și Vasile Baciu, tatăl fetei. Motivul luptei îl reprezintă un petec de pământ care nu este decât imaginea inutilității omenești.(257

Idealul lui Ion este obscur și foarte limitat, el fiind marca violentă ce aparține unei forțe, prin asta putând fi considerat un erou stendhalian cu un alt mobil al dorinței dar aceeași pricepere și aceeași lipsă de moralitate. Dragostea pe care o nutrește pentru Florica este cea care mai oprește din când în când în loc setea mare de pământ, dar în mod năprasnic se manifestă doar atunci când setea de pământ a fost potolită. „ Sufletul său este, în realitate, unitar: simplu, frustr și masiv, el pare crescut din pământul iubit cu ferocitate; prin gesturi voluntare și încăpățânate, condiția lui umilă se topește în imensitatea simbolică a unei creații chtonice. Deși simbolic și poate mai mare ca natura, impasibilitatea scriitorului îi subliniază realitatea: eroul merge, astfel, până la crimă pentru a se umaniza apoi în liberul joc al unor acțiuni, pe care nu le determină nicio intervenție sau rezervă; e o forță ce se destinde prin virtutea legilor ei interioare, și pe care scriitorul n-o înfrânează, nici n-o grăbește.”(258-259)

Remarcăm cum cursul vieții îi duce pe unii dintre săteni în situația de a se dori eliberați, de a tânji spre o dezertare din propria existență, mâhniți sau împăcați cu viața lor. Așa este cazul cârciumarului Avrum care se sinucide și spre care Ana privește cu milă dar și cu oarecare considerație. Crede că ar fi fost inutilă o”necăjire” a spânzuratului și, în același timp, în sufletul ei speră că odată cu moartea a venit și liniștea sufletească a omului, iar acest dar ar fi fost recompensa pentru curajul înfăptuirii gestului extrem. Tânjind și ea după aceeași liniște eliberatoare, se va spânzura mai târziu, renunțând astfel la o viață care o încorsetase în suferință și dezamăgire. Cu atitudinea specifică românului, care îmbracă resemnarea și supunerea în fața morții, se stinge bătrânul Dumitru care își simte sfărșitul aproape” omul trăiește ca să moară și cum trăiește așa moare” și se pregătește pentru a-l întâmpina așa cum s-a pregătit toată viața pentru orice eveniment deosebit. Ana i-a parte și la acest eveniment, care se alătură celui care a vizat moartea lui Avrum, ambele având rolul de a o pregăti pe Ana pentru propia moarte.

În romanul ”Ion” întâia oară țăranului din satul românesc i se atribuie trăsăturile specifice și i se dă voie să reacționeze și să se manifeste adânc, profund, așa cum de fapt îi stă în fire acestuia. Personajul are o structură specifică, este capabil să acționeze energic, fapt ce-l apropie de eroii lui Stendhal sau ai lui Balzac.”A fost nu numai o replică dată țăranului patriarhal, imaginat de sămănătoriști, dar și o dovadă că omul de la țară nu e, sub raportul conștiinței, cu nimic inferior celui de la oraș, atunci când romancierul nu e stăpânit de prejudecăți”

Încercând să atingă nu doar o pătură a societății, ci toate nivelurile vieții ardelenilor, ar putea fi ”Ion” un roman tolstoian, căci sunt adunate nenumărate amănunte, e obiectivitate în creație, e un flux de întâmplări care uneori par haotice, ele fiind totuși ordonate prin corespondențe misterioase. Începutul și sfârșitul romanului sunt arbitrare, viața continuând după propriile reguli și după ultimul rând al cărții.

Mișcarea în roman este una ”centripedă”, Ion reprezentând axa care adună în jur tot ceea ce funcționează. ”Din linia țăranilor lui Balzac dar mai ales ai lui Zola, Ion e expresia instinctului de posesie a pământului în serviciul căruia pune o inteligență suplă, o cazuistică inepuizabilă, o viclenie procedurală și, cu deosebire, o voință imensă” Fiul Glanetașului își dorește pământul lui Baciu cu atâta ardoare deoarece suferea de lipsa de pământ pe fondul sărăciei pe care o simțise de atâta timp. Pentru el, ca și pentru viitorul socru, femeia reprezintă doar un nivel ce trebuie parcurs în drumul spre atingerea unui țel. ” Redus la un instinc puternic, Ion e un om de voință și de acțiune; agitîndu- se în dedalul complicațiilor pentru a pune mâna pe pământ, este totuși mai inexistent sufletește decît contemplativul car, cu un braț de fân sub cap, sar întreba despre enigma corpurilor cerești.”

Despre romanul acesta putem spune că împlinește în întregime scopul sămănătoriștilor, Viața pe acre o prezintă nu e rezultatul ” Unei formule exclusive” ci cuprinde și oameni care aparțin unei categorii din care vor fi aleși mai târziu cei care vor conduce poate anumite segmente ale societății; putem vorbi de candidatul la deputăție, de luptătorul cu puternice manifestări naționaliste. Obiectivitatea ce caracterizează această creație este cea care o elimină din banala literatură ce prezintă războaie, conflicte armate și o plasează la nivelul creațiilor care nu au cauze finale evidente.

Ion este compus dintr-un "singur instinct" în același fel în care personajele lui Molière dispun de o singură pasiune, tulburările, oscilațiile, luptele nu mai pot exista. Interiorul lui Ion este dominat de "glasul pământului" și de "glasul iubirii", dar în perioade diferite ale existenței sale. Mai întăi este strict interesat de pământul pe care îl iubește cu ardoare și îl vrea cu foame de lup, iar apoi îl interesează și iubirea cea adevărată, cea normală, transformându-se într-un om normal care o iubește pe Florica, iubire ce nu îi afectează cu nimic prima sa pasiune, pământul. Personajul merge la extremă pentru a reuși să-și asculte acest al doilea glas puternic al iubirii, crima la care recurge fiind decisă din interior, fără ca scriitorul să intervină în vreun fel. De altfel și celelalte personaje beneficiază de indiferență din partea creatorului, deciziile lor precum și modul de acțiune le aparține în totalitate.

CIULEANDRA

Un alt roman, foarte apropiat de celelalte, propune o analiză psihologică așa cum nu mai intâlniserăm la Liviu Rebreanu și vorbim despre romanul Ciuleandra. Puiu Faranga, fiu de fost ministru, este protagonistul operei urmărit îndeaproape pentru a evidenția comportamentul unui obsedat sufletește. El ajunge să plătească o eroare umană a tatălui, care decide să-și căsătorească băiatul cu o fată de la țară, pură și „de calitate” fără să țină seama de faptul că pe cei doi nu-i leagă nimic și fiecare are viața lui. Alegerea este aleatorie, iar imprejurările în care se face sunt dintre cele mai banale; în timpul unui joc numit Ciuleandra, într-un sat din Argeș, joc ce presupune mișcări haotice, așa cum urmează să fie și viața celor doi, este selectată o anume Mădălina și aproape cumpărată de viitorul socru. În afară de o frumusețe proaspătă evidentă, fata nu avea nimic nobil care să corespundă familiei din care provenea Puiu, motiv pentru care este crescută și educată în străinătate suficient timp, urmănd să se transforme în marioneta de care avea nevoie familia Faranga. Această instruire de care beneficiază fata, alături de schimbarea numelui în Madeleine conduc de fapt spre pierderea identității persoanei. Criza sufletească a lui Puiu abia acum începe, deoarece fata devenise mult prea educată, stilată și alături de frumusețea ei extraordinară s-a creat o soție căreia soțul îi rămâne inferior incapabil să țină pasul cu ea. Singura soluție pe care o găsește pentru a se elibera de această situație înjositoare este uciderea soției. Familia îi sare în ajutor și pentru a nu răspunde penal pentru fapta sa mijlocesc internarea într-un sanatoriu. Aceasta reprezintă a doua încercare de abandonare a propriei existențe, de eliberarea răspunderii pentru propriile fapte, numai că, tocmai această alegere ajunge să-l adăncească mai mult în criza mentală de mult începută. Dacă la intrarea în sanatoriu doar se prefăcea că este iresponsabil pentru asasinat, ajunge să înnebunească în mod real pentru că descoperă că medicul său curant este de fapt cel care o cunoștea pe Mădălina cu mult înainte să o descopere el și era chiar cel care o iubea în mod real. Aici intervine a treia încercare de eliberare, de dezertare din realitate a personajului, care probabil nu face față presiunii create de prezența medicului Ion Ursu, iar în incercarea de a-și aminti regula jocului Ciuleandra este prins în mrejele miraculosului dans și dus în lumea nebuniei, a alienării ireversibile.

JAR

Ca și în romanul Ciuleandra, romanul Jar aduce în pagină povestea unei existențe predestinate amărăciunii. Liana, protagonista romanului, primește o viață destinată tristeții, neîmplinirii, deznădejdii. Cunoaște iubirea, dar aceasta nu-i aduce amărăciune, decepție. Nu reușește să depășească neîmplinirea nici măcar făcând un compromis și atunci alege să se elibereze de suferință prin moarte. „ În locul altarului nupțial, care după decepția întâlnirii iubirii, urma să o consoleze într-un mariaj de compensație, Liana preferă sovonul mortuar de mireasă.”

Susținem afirmația conform căreia personajul Liana se aseamănă foarte mult cu personajul Mădălina din Ciuleandra prin destinul potrivnic ce le este dat.

FACTORII DEZVOLTĂRII PSIHICE

Pedagogia abordează problema personalității sub aspectul dezvoltării și al educației, cu scopul de a identifica cele mai eficace căi, metode, mijloace și procedee, de orientare și formare a personalității.

Prin dezvoltare, în general, se înțelege un .proces complex de trecere- de la inferior la superior, de la simplu la complex, de la vechi la nou printr-o succesiune de etape, de stadii. Trecerea de la o etapă la alta implică atât acumulări cantitative, cât și salturi calitative, acestea aflându-se într-o condiționare reciprocă. Dezvoltarea personalității se manifestă prin acumularea și constituirea de noi conduite și atitudini care permit adaptarea activă la cerințele mediului natural și social-cultural. Dezvoltarea permite și facilitează constituirea -unor relații din ce în ce mai diferențiate și mai subtile ale ființei umane cu mediul în care trăiește și se formează.

Condiția esențială a rezolvării șirului ascendent de contradicții este activitatea, efortul depus de individ în mod sistematic și mereu adecvat etapei dezvoltării sale. Deși procesul dezvoltării are caracter universal, el ia forme specifice în funcție de natura particulară a fenomenelor în cadrul cărora se manifestă. În cazul dezvoltării psihice a ființei umane, caracteristicile individuale, particularitățile diferitelor fenomene psihice imprimă un ritm propriu de creștere și transformare la fiecare individ în parte, de care acțiunea pedagogică și educativă este obligată să țină seama.

Complexitatea și specificul dezvoltării psihice sunt determinate de două grupe de factori : factori interni care pot fi de natură biologică, ereditară și psihosocială și factori externi, cum sunt mediul și educația.

În cursul dezvoltării psihice, factorii interni și externi se constituie într-o acțiune simultană și diferențiată, integrată și relativă, în funcție de caracteristicile individuale ale ființei umane.

Factorii interni sunt : ereditatea, trăsăturile psihosociale ale personalității, apoi experiența personală nemijlocită și concretă dobândită de ființa umană în cursul evoluției, sale.

Factorii externi sunt alcătuiți din ansamblul condițiilor, al elementelor și forțelor tuturor influențelor care se exercită din exterior în scopul formării și dezvoltării personalității umane.

Niciunul din factorii menționați nu determină singur dezvoltarea, se integrează în sisteme funcționale unitare.

EREDITATEA

Unicitatea biologică a ființei umane este dată de zestrea ereditară transmisă prin mecanismele genetice de la ascendenți la descendenți.

Ca factor intern al dezvoltării, ereditatea include un complex de elemente de ordin, biologic și psihofunețional. Teoretic și practic nu există doi indivizi identici din punct de vedere genetic. Ca atare, explicarea devenirii umane este posibilă numai prin conlucrarea dintre științele biologice și cele sociale.

Geneticienii consideră, în principiu, că zestrea ereditară a omului se manifestă în două planuri : unul este acela care cuprinde trăsăturile generale ce asigură continuitatea speciei, iar altul care inserează particularități ereditare individuale ce realizează, între anumite limite, continuitatea genealogică a descendenților unei familii. În primul plan pot fi menționate caracteristici cum sunt : structura anatomofiziologică a organismului, poziția bipedă, anumite caracteristici ale sistemului nervos, tipul de metabolism etc. în celălalt plan, pot fi menționate anumite caracteristici anatomomorfologice cum sunt : culoarea pielii, a ochilor, a părului, statura și conformația corpului, amprentele digitale, grupa sanguină . Toate aceste elemente fac parte din premisele ereditare ale dezvoltării fizice și sunt rezultatul unor mecanisme genetice relativ asemănătoare cu cele din lumea ființelor infraumane. Aceste elemente ereditare sunt mai refractare la condițiile de mediu, prezentând o rezistență sporită față. de influențele externe; acestea se produc și se dezvoltă după legi proprii, sunt rezultatul unor combinații de unități genetice.

Din punct de vedere pedagogic atenția se îndreaptă în direcția cunoașterii acelor premise ereditare ale dezvoltării psihice care condiționează și influențează evoluția vieții psihice în general. ~ .

Toate fenomenele psihice, începând cu cele mai simple și până la cele mai complexe, sunt rezultatul interferenței factorilor interni cu cei externi ; ponderea celor două categorii de factori cunoscând o dinamică variabilă de la un fenomen la altul, de la un moment la altul al dezvoltării omului. ,

Între predispozițiile naturale ale dezvoltării psihice menționăm particularitățiile anatomofiziologice ale organelor de simț, ca și specializarea analizatorilor, apoi particularitățile, anatomofiziologice ale sistemului nervos. Particularitățile înnăscute ale sistemului nervos, plasticitatea acestuia, variațiile individuale ale energiei psihofiziologice, ale echilibrării și mobilității proceselor nervoase fundamentale, apoi caracteristicile fiziologice ale analizatorilor, aptitudinile simple senzoriomotorii, memoria brută, dispozițiile afective fundamentale formează doar predispoziții și posibilități naturale ale dezvoltării psihice ulterioare.

Predispozițiile native au un caracter polivalent, ceea ce înseamnă că pe același fond ereditar se pot realiza, sub influența factorilor de mediu și educație, profiluri și însușiri psihice diferite. Ele nu predetermină în mod fatal anumite calități și însușiri ale personalității umane, însă, oferă baza necesară pentru învățare, pentru însușirea experienței sociale și influențează dinamica elaborării unor noi mecanisme ale comportării. Orice trăsătură psihică este o unitate a interacțiunii dintre factorul genetic și cel de mediu.

Atât maturizarea, cât și dezvoltarea presupun interacțiunea și condiționarea dialectică dintre ereditate, mediu și educației Dezvoltarea ca proces de transformare, de diversificare, de îmbogățire calitativă a organizării proceselor psihice ale ființei umane se realizează în cel puțin două planuri : biofizic și psihocomportamental.Ereditarea nu predetermină și nu este suficientă pentru realizarea maturizării și a dezvoltării; la rândul lor, influențele externe luate în sine nu generează automat nici mecanismele, nici conținuturile comportamentale. Pentru ca maturizarea și dezvoltarea fizică, să se producă normal, este necesară asigurarea unor condiții adecvate de hrană, de ocrotire materială, de igienă. Condiția esențială a dezvoltării fizice și psihice este activitatea desfășurată sub forma unor exerciții gradat concepute De exemplu, exercițiul fizic este condiția dezvoltării musculare sau a capacității respiratorii, a formării și dezvoltării mersului biped . Exercițiul funcțiilor mintale elementare este condiția dezvoltării funcțiilor superioare a căror apariție marchează trecerea la stadii mai evoluate ale dezvoltării psihice, la formarea unor structuri cognitive, afective și volitive, la apariția de noi posibilități de asimilare și prelucrare a cunoștințelor. Declanșarea și apariția funcțiilor superioare, fie în planurile biologic și fiziologic, fie în cel psihic, este însă, condiționată mereu de maturizarea neuropsihică.

Maturizarea se produce relativ spontan sub influența elementelor ereditare.

Dezvoltarea psihocomportamentală este mult mai complexă decât dezvoltarea fizică. Ea constă în formarea și integrarea sistematică a funcțiilor și proceselor psihice. Acest fapt relevă complexitatea lor deosebită. Nu se poate vorbi doar de un cod genetic în care să fie date ereditar programele dezvoltării gândirii, a imaginației, a limbajului, a concepției despre lume și viață, a atitudinilor, a capacităților și deprinderilor. Mecanismele interne ale integrării și manifestării proceselor psihice, ca și conținutul acestora, sunt rezultatul asimilării și interiorizării de către individ a experienței socioculturale prin intermediul activității, al efortului personal, individual, concret realizat zi de zi.

MEDIUL

Din perspectiva pedagogică interesează, în primul rând, totalitatea influențelor postnatale ce se exercită asupra individului. Acestea constituie un spațiu de condiții în care ființa umană ocupă un anumit loc, realizându-se schimbul reciproc de informații. Mediul, prin diversitatea elementelor sale, oferă individului posibilități nelimitate de acțiune. Individul, asimilând selectiv influențele mediului le diversifică și le îmbogățește. Pe această cale se afirmă nu doar rolul influențelor de mediu, ci și cel al experienței personale dobândite prin asimilarea individuală specifică a acestora.

Mediul fizic este format din totalitatea condițiilor bioclimatice in. care trăiește omul. Acestea acționează asupra omului producând anumite modificări organice sau orientând anumite comportamente privind alimentația, îmbrăcămintea Acțiunea: mediului fizic este mereu corelată cu cea a mediului social care direcțidnează valorificarea posibilităților oferite de mediul fizic și modifică acțiunea acestuia în concordanță cu nevoile organismului.

Mediul social este alcătuit din totalitatea condițiilor economice, politice și culturale. Toaie acestea își pun amprenta asupra dezvoltării psihice. Acțiunea mediului social poate fi directă, prin modificările declanșate nemijlocit în psihicul uman, și indirectă, prin influențele și determinările ce le exercită asupra acțiunii educaționale.

Unei diversități genetice îi corespunde o infinitate de posibilități ale dezvoltării oferite de mediu. Diviziunea socială a muncii constituie o condiție favorabilă pentru valorificarea potențialului ereditar al ființei umane.

Omul se află în relații afective și permanente cu mediul social. Asupra dezvoltării sale influențează acele elemente față de care omul, copilul, manifestă o atitudine activă. . .

Ponderea celor doi factori, în diferitele însușiri și funcții psihice, nu poate fi stabilită, cu exactitate din cauza variabilității existente, atât în interiorul celor doi factori, cât și în relațiile dintre ei. În raportul ereditate-mediu este implicat un întreg ansamblu de relații funcționale care cresc și se amplifică, diversificându-se, totodată,, de la o etapă la alta a dezvoltării, precum și de la o activitate. la alta. Neomogenitatea mediului, apare și în modul în care, în interiorul său se întrepătrund diferitele componente sociale, culturale, psihosociale. Specific mediului social este climatul psihosocial, cu o puternică încărcătură afectivă, rezultat din relațiile inter- personale ce se stabilesc între membrii acestor comunități. Mediul social în sens larg este o rezultantă a nivelului de dezvoltare socială, cuprinde ansamblul fenomenelor structurale și infrastructurale ale societății.

Influențele mediului apropiat se structurează în șirul împrejurărilor obiective și subiective în care sunt puși direct copiii : locuință, hrană, îmbrăcăminte, modul de viață al părinților, mentalitatea lor, concepțiile lor morale, exemplul lor de conduită, precum și al vecinilor, al prietenilor. Atmosfera afectivă din familie are o influență hotărâtoare asupra dezvoltării psihice. În primii ani de viață copilul răspunde la tot ce se întâmplă în jur prin reacții emotive care vor determina direcționarea activității și atitudinilor de mai târziu. Năzuințele copilului se formează în mica copilărie prin exemplul celor din jur.

Mediul social exercită o influență pozitivă asupra copilului, în schimb influențele mediului apropiat pot veni în contradicție eu direcționarea pozitivă a dezvoltării psihosociale.

EDUCAȚIA

Etimologic, educație (de la educo -are) înseamnă „a -crește", a instrui, „a forma", „a- scoate. din“,; „a duce" Deci, am putea spune că educația înseamnă a scoate individul „din starea de natură" și a-1 introduce ,,în.starea de cultură". Despre rolul sau puterea educației și ponderea ei în dezvoltarea psihică, a omului s-au formulat, în curgerea vremii, diverse concepții și teorii.

Reprezentanții burgheziei în ascensiune, luptând împotriva dominației nobilimii și a clerului, au promovat și susținut ideea că soarta omului nu este predestinată ereditar, exprimând încrederea în rolul hotărâtor al factorilor sociali și educaționali în devenirea umană. În secolul al XVII-lea și al XVIII-lea, promotorii acestei concepții au fost J. A. Comenius, John Locke, materialiștii francezi (Helvetius.' și Diderot). John Locke susține că la naștere sufletul omului este asemănător unei table nescrise (tabula rasa).

Materialiștii francezi ai secolului ai XVIII-lea atribuiau educației un rol imens, mergând până la afirmația că prin educație poate fi schimbată însăși societate. Helvetius spune că oamenii sunt egali de la natură,, deosebirile dintre ei fiind rezultatul faptului că unii au primit o educație mai bună, în timp ce alții au primit o educație mai redusă ori au fost privați de ea. Diderot, mai circumspect, afirmă că prin educație „se poate face foarte mult.″

La polul opus se, situează reprezentanții concepției determinismului fiziologic care neagă sau minimalizează rolul educației. Pornind de la o interpretare denaturată a cuceririlor geneticii, ei afirmă că factorii ereditari prestabilesc dezvoltarea psihică a omului Se susține că, pe lângă ereditatea biologică, există și o ereditate psihologică, ce nu poate fi depășită prin influențele externe. Conform teoriei psihanalitice al lui Freud, în formarea și manifestarea trăsăturilor de personalitate rolul principal îl au unele instincte moștenite care se manifestă în primii ani ai copilăriei. Teoria rasistă, forma cea mai reacționară a determinismului biologic, împarte omenirea în rase superioare și inferioare, diferențele dintre ele fiind atribuite factorilor genetici.

Adepții teoriilor sociologizante absolutizează rolul mediului social, considerând că există o corelație între inegalitatea genetică și originea socială. Deosebirile dintre oameni nu pot fi puse numai pe seama unor cauze sociale, după cum nivelul atins în dezvoltarea psihică sau, în general, reușita în viață nu poate fi explicată numai pe baza înzestrării naturale. în ambele cazuri avem de-a face cu o interpretare unilaterală, simplistă, a unor fenomene complexe, cu determinări multiple.

La fel de exclusiviști sunt adepții curentului pedologic, pedologia fiind cea care explică dezvoltarea pe baza determinării fatale ereditare a tuturor trăsăturilor fizice și psihice. Mediul, despre care se spune că ar fi invariabil, are rolul de a declanșa ceea ce se află preformat în zestrea ereditară. În acest caz avem nu doar denaturarea celordoi factori, ci și simplificarea relației dintre ei, educația fiind aproape exclusă.

Rezultatul dezvoltării, relevat prin diverse trăsături psihice, nu este efectul acțiunii unui singur factor, ci depinde de contribuția relativă a tuturor celorlalți factori. Astfel, niciunul din factori nu dispune de posibilități nelimitate, rolul fiecăruia fiind dependent de acțiunea celorlalți. Asupra factorilor de mediu acțiunile educative vor interveni, organizându-i și orientându-i în direcția scopului urmărit sau neutralizând și substituind influențele negative pentru asimilarea celor pozitive. Relația dintre educație și dezvoltare are o dinamică proprie, are particularități specifice, cu anumite oscilații, atât în funcție de condițiile sociale în planul cărora se constituie, cât, mai ales, în funcție de stadiul de dezvoltare psihică a copilului, de vârsta la care acesta se găsește.

Finalități ale studierii Limbii și literaturii române

Fără educație inițială și continuă, individul lumii contemporane se va afla într-o poziție de nonsens dată de stadiul empiric al cunoașterii , iar observarea directă a lumii fără a fi însoțită de raționamente , judecăți și abstracții superioare, nu-i va oferi premizele unei evoluții spirituale satisfăcătoare, în armonie cu sine, cu semenii și cu universul.

Limba și literatura română este o disciplină prin studierea căreia se intenționează atingerea unor obiective și competențe specifice, iar finalitățile generale ar fi următoarele:

Formarea unui sistem de atitudini, valori și comportamente axate pe: consolidarea interesului pentru învățare și autoeducare; conștientizarea valorilor spirituale și etice vehiculate prin limbă și literatură; înțelegerea semnificației limbii – și a creației spirituale, în general – în conturarea identității naționale și a integrării acestora în universal; formarea unui profil civic și moral, premisă a inserției active în social; structurarea unui sistem axiologic deschis , interiorizarea valorilor democratice, ale toleranței și ale dialogului intercultural;

Formarea unui ansamblu de cunoștințe privind: sistemul și subsistemele limbii, ca elemente de construcție ale comunicării sociale eficiente; diversitatea, valoarea estetică a creațiilor beletristice din literatura națională și universală;

Valoarea unor deprinderi integratoare de exprimare și receptare orală corectă; exprimarea în scris a unor idei, într-o formă ordonată, clară și corectă; lectura și interpretarea apropiată a unor texte;

Formarea unor capacități intelectuale privind: optimizarea operațiilor gândirii și dezvoltarea creativității specifice (practica rațională a limbii, formarea reprezentărilor culturale prin intermediul limbii, însușirea unor metode și tehnici de muncă intelectuală);

Practica rațională a limbii (în scopul înțelegerii structurii și funcționalității limbii, ca sistem unitar, în permanentă evoluție, stabilirea unor reguli și modele de bază ale comunicării orale și scrise, activarea cunoștințelor de limbă și adaptarea acestora la particularitățile situației de comunicare; comunicarea ideilor și sentimentelor într-un mod original, accesibil și armonios;

Formarea reprezentărilor culturale include: dezvoltarea disponibilităților de receptare a mesajelor scrise, literare și nonliterare, stăpânirea tehnicilor literare de analiză a textului literar sau nonliterar, interiorizarea valorilor spirituale, ca premisă a propriei dezvoltări intelectuale, afective și morale.

Însușirea unor metode și tehnici de muncă intelectuală se realizează în mod progresiv prin aprofundarea cunoștințelor acumulate la care se adaugă

permanent noi informații.

Noul , necunoscutul, cautarea de idei prin metodele interactive confera activitatii “mister didactic”, se constituie ca o “aventura a cunoasterii” in care copilul e paticipant activ pentru ca el intalneste probleme, situatii complexe pentru mintea lui de copil, dar in grup, prin analize, dezbate, descopera raspunurile la toate intrebarile, rezolva sarcini de invatare, se ismte responsabil si multumit la finalul activitatii.

De ce metode interactive?

Creeaza deprinderi;

Faciliteaza invatarea in ritm propriu;

Stimuleaza cooperarea, nu competitia;

Sunt atractive;

Pot fi abordate din punctul de vedere al diferitelor stiluri de invatare.

Valente formative ale metodelor interactive

Stimuleaza implicarea activa in sarcina didactica;

Exerseaza capacitatile de analiza a copiilor;

Stimuleaza initiativa copiilor;

Asigura o mai buna punere in practica a cunostintelor, capacitatilor si priceperilor;

Asigura un demers interactiv al actului predare -invatare- evaluare;

Valorifica si stimuleaza potentialul creativ, originalitatea copiilor;

Actioneaza asupra dezvoltarii gandirii critice a copiilor;

Copiii devin responsabili in rezolvarea sarcinilor;

Asigura dezvoltarea culturii “de grup” cooperarea, intrajutorarea.

Incurajeaza autonomia copilului si promoveaza invatamantul prin cooperare.

Copiii se comporta cu toleranta, afectivitate, sensibilitate, corectitudine cu cei din jur.

Invata sa argumenteze.

ÎNVĂȚAREA

Psihologia studiază procesul învățării ca activitate a celui care învață, urmărind modul cum se construiesc procesele, funcțiile și însușirile psihice ale personalității umane în cadrul activității orientate exclusiv spre scopuri de învățare. Aproape că nu există orientare psihologică (asociaționistă, gestaltistă, behavioristă, psihanalitică, umanistă etc.) care să nu fi elaborat concepții și teorii, să nu fi montat experimente, să nu fi formulat argumente și contra-argumente favorabile sau defavorabile promovării sau, dimpotrivă, combaterii diferitelor viziuni asupra învățării.

Odată cu intrarea în școală, învățarea devine un proces analitic, organizat, specializat, planificat și finalist. Învață și preșcolarul dar pentru el activitatea dominantă este jocul, învățarea fiind activitate subordonată celei ludice. Învață și adultul dar pentru el activitatea dominantă este activitatea productivă și creativă. Învățarea școlară sau didactică, constituie forma tipică de învățare la elevi. Se desfășoară într-un cadru instituționalizat, sub conducerea profesorului, fiind orientată de planuri de învățământ, programe și manuale și urmărește asimilarea de către elevi a cunoștințelor, deprinderilor, teoriilor, legilor, ca și formarea operațiilor mintale rezolutive, aplicative și creative necesare progresului lor intelectual și adaptativ. Ea este concepută și proiectată să decurgă într-un anume fel, ca activitate dominantă, condusă, dirijată și evaluată de adult, în special de profesor. Învățarea școlară tinde să devină autodirijată, autocontrolată și autoevaluată.

Există diferite tipuri de învățare: învățare de tip școlar sau didactică și o învățare socială, învățare pozitivă și învățare negativă, învățare din proprie experiență și învățare din experiența altora. La anumite niveluri de vârstă între acestea se creează o oarecare opoziție: elevii mici, de pildă, tind să învețe doar din experiența altora, în principal al profesorului și uneori al unui coleg cu rezultate mai bune la învățătură. Utilizarea doar a acestui tip de învățare duce la o subordonare a elevului față de cadrul didactic, la accentuarea rolului pasiv al elevului în cadrul procesului de învățământ. Adolescenții în schimb, exagerează rolul învățării din experiență proprie, refuzând experiența altora, ceea ce se poate solda uneori cu stagnări și chiar eșecuri în activitatea de învățare. De aceea este necesar să se îmbine, să se coreleze cele două tipuri de învățare la orice nivel de vârstă.

Formele învățării. Dacă avem în vedere conținutul celor învățate, putem vorbi de următoarele forme: perceptivă (învățăm să observăm, să privim un tablou, să vedem, să ascultăm etc.), verbală (învățarea utilizării diferențiate a limbajul în funcție de împrejurări), conceptuală (învățarea de noțiuni, teorii, judecăți, raționamente), motorie (învățarea de mișcări, operații și acțiuni concrete, de gesturi, conduite expresive etc.).

După modul de organizare a informațiilor desprindem: învățarea algoritmică (bazată pe parcurgerea riguroasă a unei succesiuni stricte de acțiuni și operații până la ajungerea la rezultat); învățarea euristică (bazată pe explorări și tatonări, pe încercări și erori, pe elaborări de planuri, pe alegeri de alternative considerate satisfăcătoare pornind de la niște criterii de eficiență stabilite); învățarea programată (prin trecerea la o nouă secvență de învățare numai după ce secvența anterioară a fost însușită corect); învățarea de menținere (pentru a evita un eșec); învățarea creatoare (inovatoare, activă, participativă și anticipativă), învățare prin descoperire, etc.

În sens restrâns, învățarea reprezintă o activitate prin care se obțin progrese în adaptare și care vizează achiziția de cunoștințe, operații intelectuale și însușiri de personalitate, achiziții ce apar la nivelul individului ca valori personale obținute prin exerciții.

Definiția evidențiază caracterul transformator, modelator al învățării. Invățarea,ca activitate umana,este dependentă de percepție, gândire, memorie, atenție, se bazează pe aceleași operații și mecanisme și presupune aceeași structură și desfășurare ca și gândirea.Tot timpul e necesara energia, perseverenta,dependente de motivatie si vointa.

MOTIVAȚIA

Activitatea umană, în afara axei motivație-scop, esențială pentru buna ei desfășurare, trebuie să dispună și de un puternic suport energetic. Cînd.ne întîlnim cu o serie de situații noi, neprevăzute, cînd trebuie să facem față acțiunii unor factori perturbatori, mijloacele pur intelectuale sunt absolut necesare, dar nu și suficiente.

Evenimentele care acționează asupra omului au un ecou, o rezonanță în conștiința sa, trezesc, la viață anumite trebuințe, corespund sau nu nevoilor lui, îi satisfac sau nu interesele, aspirațiile, idealurile, între stimulii interni și realitatea înconjurătoare au loc confruntări și ciocniri ale căror efecte sunt tocmai procesele afective. Nu obiectul în sine este important, ci relația dintre el și subiect, pentru că numai într-o asemenea relație obiectul capătă semnificații în funcție de gradul și durata satisfacerii trebuințelor. Aceasta ne ajută să înțelegem de ce unul și același obiect produce stări afective variate unor persoane diferite. Chiar la una și aceeași persoană, același obiect produce stări afective diferite, evident în momente diferite, deoarece prima dată el a satisfăcut integral cerințele persoanei respective, altădată doar parțial sau deloc.

Motivația învățării reprezintă ansamblul de mobiluri sau impulsuri predominant interne care declanșează, susține și direcționează comportamentul elevului în activitatea de învățare, reprezintă mijlocul prin care sunt mobilizate energiile interne ale elevului în vederea obținerii unor performanțe înalte în activitatea școlară. Motivația este de fapt cauza pentru care elevul învață sau nu învață. A fi motivat pentru activitatea de învățare înseamnă a fi impulsionat de motive, a te afla într-o stare dinamogenă, mobilizatoare și direcționată spre realizarea unor scopuri. În această situație elevul este implicat în sarcina de învățare, este antrenat, aceasta exercitând asupra lui o atracție, o tendință de atașare și receptivitate.

Formele și structura motivației

Există mai multe forme ale motivației raportate la diferite criterii. Dacă se au în vedere aspectele pozitive sau negative atunci în procesul de învățământ se vorbește de o motivație stimulatorie și de o motivație inhibitorie.

Motivația stimulatorie este produsă de stimuli, precum: lauda, încurajarea, aprecierea pozitivă, relații simpatetice, respectul opiniei, organizarea logică și sistematică a cunoștințelor.

Motivația inhibitorie exercită efecte de blocaj asupra sarcinilor școlare și este produsă de stimuli, ca: blamarea, pedeapsa, teama de notă, indiferența. De asemenea, anxietatea și stările de stres existente în activitatea școlară se manifestă prin anticiparea și teama de insucces, care poate bloca forțele și mecanismele prin care se obține reușita școlară.

După sursa care o determină există o motivație intrinsecă și o motivație extrinsecă.

Motivația intrinsecă își are sursa în însăși activitatea de învățare și tot învățarea este aceea care o satisface, care conduce la succes. De exemplu, impulsul de explorare sau de investigație nu constituie doar o sursă dinamogenă pentru elevi, ci și una de satisfacție prin descoperirea de informații sau cauze ale diferitelor fenomene. Prin urmare, și ca stare dinamogenă, și ca stare de satisfacție trebuința de explorare se află și se găsește în ea însăși, în activitatea efectivă de cercetare și investigație.

Motivația extrinsecă își extrage însușirile dinamogene din afara subiectului, fiind produsă de alte persoane și nu izvorăște din activitatea desfășurată. Acesta este cazul când elevul învață pentru cadouri sau pentru a obține venituri bănești substanțiale într-o activitate viitoare.

Se relatează de asemenea despre motivația cognitivă și motivația afectivă. După cum am văzut, motivația cognitivă este determinată de trebuința de cunoaștere.Sursele ei dinamogene se află în procesele psihice care asigură cunoașterea realității (percepția, gândirea etc.). Această formă a motivației asigură continuitatea în procesul de învățare.

Motivația afectivă izvorăște din nevoia resimțită de elevi de a-și mulțumi părinții prin rezultatele bune în activitatea de învățare și din necesitatea de a trăi sentimentul de acord, de aprobare pentru rezultatele lor școlare din partea altor persoane.

Categorii de motive în practica școlară

Practica educațională conturează următoarele categorii de motive: profesionale, cognitive, social-morale, individuale și relaționale.

Motivele profesionale. Majoritatea motivelor învățării sunt centrate pe viitoarea profesiune. Aceasta mai ales la elevii din clasele mari ale liceului.Este vârsta când tânărul face demersuri legate de viitoarea lui profesiune și primul dintre acestea este decizia pentru o profesiune sau alta, deoarece, după cum se știe, nu adulții hotărăsc în această problemă ci elevii înșiși prin procesul de autoorientare. Impulsurile interne, care poartă numele de motivație, stau la baza autoorientării profesionale.

În ultimă instanță elevul învață cu scopul de a se pregăti pentru o profesiune. De aceea, în școală trebuie formate și dezvoltate capacitățile și aptitudinile, interesele și înclinațiile pentru o profesiune sau alta.

De obicei, în procesul de învățământ li se comunică elevilor mai ales cerințele pe care o profesiune sau o activitate le pune în fața omului. Acest aspect este pozitiv. Dar când ne referim la motivele profesionale trebuie să avem în vedere și cerințele pe care elevul le poate formula față de profesiune. Este necesar să fie cunoscute condițiile pe care le oferă profesiunea, ce interese poate ea satisface, ce mulțumiri poate avea cel care o practică, ce satisfacții poate oferi pentru elev în viitor.

VOINȚA

″Voința se definește ca proces psihic complex de reglaj superior, realizat prin miiloace verbale și constând în acțiuni de mobilizare și concentrare a energiei psihonervoase în vederea biruirii obstacolelor și atingerii scopurilor conștient stabilite.″

Reglajul voluntar se manifestă ca inițiere și susținere a acțiunilor și activităților, ca frînă, ca diminuare, ca amânare.. Si într-un caz și în celalalt este necesar efortul voluntar. Sunt situații de viață când stăpânirea de sine este esențială .

Efortul voluntar exprimăm caracteristica cea mai importantă a voinței prin care se deosebește de toate celelalte procese psihice. Constă într-o mobilizare a resurselor fizice, intelectuale, emoționale prin intermediul mecanismelor verbale.

Efortul voluntar nu se identifică cu încordarea musculară deși în activitățile fizice aceasta este o componentă necesară în depășirea obstacolului dacă este inclusă în mecanimele reglajului voluntar. Pot exista persoane puternice fizic dar cu o voință slabă nu reușesc să depășească obstacole mici, după cum pot exista persoane slabe fizic dar cu o voință mare pot depăși obstacole mari.

Asigurînd energia necesară desfășurării activităților și mai ales organizînd-o și concentrînd-o în direcția unică a scopului, voința este una din condițiile subiective, cele mai importante ale reușitei.

Intensitatea efortului voluntar și specificitatea mecanismelor puse in acțiune reflectă obstacolul care apare in calea realizării scopurilor.

De-a lungul desfășurării unei activități complexe, momentele de dificultate pot să fie diferite și de aceea efortul voluntar se modulează după creșterea sau descreșterea obstacolului, asigurându-se concordanța ideală a activității este realizarea acestei concordanțe.  Confruntarea de mai lungă durată cu obstacole de o anumită natură permite dezvoltarea capacităților de efort voluntar de un fel sau altul. Se poate vorbi de o specializare a efortului. Poate fi astfel un efort manifestat cu precădere în coordonarea și intensificarea mișcărilor sau în încordarea atenției sau o creștere a activității gândirii, memoriei, imaginației. În măsura in care cineva devine conștient de capacitatea sa de efort specializat, tinde spre acele activități in care și-o poate pune mai bine în valoare.

Voința constă în:

– capacitatea omului de a-și realiza scopurile pe calea unor activități care implică învingerea unor obstacole (durere, oboseală, comoditate, primejdie etc.), prin mobilizarea resurselor sale morale.

– capacitatea omului de a-și realiza activitatea pe baza unor reprezentări sau idei, pentru înfăptuirea scopurilor sale învingând dificultățile ce se ivesc în calea realizării respectivei activități.

Calitățile voinței :

Voința se formează prin executarea în cursul vieții a nenumărate acțiuni voluntare cerute de împrejurări, dar și prin exerciții speciale. Treptat, se dobândesc anumite calități de voință care caracterizează capacitatea de efort voluntar a unei persoane, cele mai importante fiind:

– puterea voinței reprezintă intensitatea efortului depus în confruntarea cu obstacolele importante; opusul ei este slăbiciunea voinței;

– perseverența presupune realizarea unui efort voluntar pe o perioadă lungă de timp, chiar în condițiile în care, aparent, nu ar fi posibilă continuarea activității; opusul ei este încăpățânarea, însușire negativă a voinței, manifestată prin urmărirea cu obstinație a unui scop deși este clar că împrejurările nu oferă nici o șansă de reușită, analiza logică relevând caracterul imposibil; încăpățânarea evidențiază inerția și lipsa de flexibilitate în gândire și acțiune;

– tăria și fermitatea voinței se exprimă în capacitatea de a suporta dificultățile, privațiunile;

– independența și inițiativa definesc gradul de autodeterminare și se exprimă în tendința constantă de a lua hotărâri pe baza chibzuinței proprii;

– promptitudinea deciziei constă în rapiditatea cu care subiectul deliberează într-o situație complexă și urgentă, adoptând hotărârea ce mai potrivită; opusul ei este nehotărârea sau tergiversarea;

– stăpânirea de sine presupune capacitatea de autocontrol voluntar în situații dificile de viață și de activitate.

Alte calități ale voinței sunt hotărârea, consecvența, tenacitatea, curajul, spiritul de disciplină, autocontrolul etc. Însușirile de voință odată stabilizate devin trăsături volitive de caracter, voința reprezentând „coloana vertebrală” a caracterului persoanei

Formarea și dezvoltarea voinței permite copilului să convertească determinarea în autodeterminare, controlul în autocontrol, reglarea în autoreglare, educația în autoeducație. Prin educarea voinței se realizează nu numai reglarea conștientă a activităților și comportamentelor, ci și dezvoltarea și realizarea personalității, care este nu numai creată, determinată și influențată din exterior, ci se și autocreează.

Tipuri de lecție

Cuvântul lecție își are originea în termenul grecesc lectio care înseamnă aciti cu glas tare, audia, a lectura, a medita.

  Lecția rămâne modalitatea principală de organizare a activității didactice, prin intermediul căreia se realizează în același timp informare și formare, instruire și educare.

   Atributele unei lecții moderne:

dialog între profesor și elev;

program didactic propus în vederea activizării elevilor;

diversitate de structuri ale lecțiilor desfășurate.

Lecția este forma fundamentală de organizare a procesului de învățământ în care se desfășoară activitatea elevilor sub conducerea cadrului didactic într-o unitate de timp delimitată.

Principalele categorii / tipuri de lecție sunt:

Lecția mixtă

Lecția de comunicare / însușire de noi cunoștințe

Lecția de formare de priceperi și deprinderi

Lecția de fixare și sistematizare

Lecția de verificare și apreciere ale rezultatelor școlare.

Lecția mixtă

         Lecția mixtă vizează realizarea, în măsură aproximativ egală, a mai multor scopuri sau sarcini didactice: comunicare, sistematizare, fixare, verificare. Este tipul de lecție cel mai frecvent întâlnit în practica educativă, îndeosebi la clasele mici, datorită diversității activităților implicate și sarcinilor multiple pe care le joacă.

         Structura relativă a lecției mixte:

• moment organizatoric

• verificarea conținuturilor insușite: verificarea temei; verificarea cunoștințelor, deprinderilor, priceperilor dobândite de elev

• pregătirea elevilor pentru receptarea noilor cunoștințe (se realizează, de obicei, printr-o conversație introductivă, în care sunt actualizate cunoștințe dobândite anterior de elevi, relevante pentru noua temă, prin prezentarea unor situații – problemă, pentru depășirea cărora sunt necesare cunoștințe noi, etc.)

• precizarea titlului și a obiectivelor: învățătorul trebuie să comunice elevilor, într-o formă accesibilă, ce așteaptă de la ei la sfârșitul activității

• comunicarea / însușirea noilor cunoștințe, printr-o strategie metodică adaptată obiectivelor, conținutului temei și elevilor și prin utilizarea acelor mijloace de învățământ care pot facilita și eficientiza realizarea acestei sarcini didactice

• fixarea și sitematizarea conținuturilor predate prin repetare și exerciții aplicative

• explicații pentru continuarea învățării acasă și pentru realizarea temei.

Lecția de comunicare / însușire de noi cunoștințe

         Acest tip de lecție are un obiectiv didactic fundamental: însușirea de cunoștințe (și, pe baza acestora, dezvoltarea unor capacități și atitudini intelectuale), dar prezintă o structură mixtă, îndeosebi la clasele mici. Când obiectivul didactic fundamental al lecției îl constituie însușirea unor noi cunoștințe, celelalte etape corespunzătoare tipului mixt sunt prezente, dar au o pondere mult mai mică; ponderea celorlalte etape este determinată de vârsta elevilor: la clasele mari, lecția de comunicare tinde chiar către o structură monostadială.

         Variantele lecției de comunicare – însușire de noi cunoștințe se conturează pe baza unor variabile, precum:

-locul temei într-un ansamblu mai larg al conținutului

-strategia didactică elaborată de profesor/învățător în funcție de particularitățile de vârstă și nivelul pregătirii elevilor, etc.

         Cele mai cunoscute variante ale acestui tip de lecție sunt:

lecția introductivă: are rolul de a oferi o imagine de ansamblu asupra unei discipline sau a unui capitol și de a-i sensibiliza pe elevi în scopul eficientizării receptării noilor conținuturi;

lecția prelegere, practicabilă doar la clasele liceale terminale, când conținutul de predat e vast, iar puterea de receptare a elevilor e foarte mare;

lecția seminar: presupune dezbaterea unui subiect în timpul orei pe baza studiului prelabil de către elevi a unor materiale informative; se realizează la clasele mai mari, când nivelul de pregătire și interesul elevilor pentru disciplină sunt ridicate;

lecția programată, concepută pe baza manualului sau textului programat sau pe baza unor programe de învățare computerizate etc.

Structura generală a acestui tip de lecție este următoarea:

• momentul organizatoric prezent în orice lecție și prin care se asigură condițiile unei bune desfășurări a lecției

• pregătirea pentru tema nouă care constă în actualizarea, de regulă prin conversație, a unor cunoștințe anterioare, necesare noii învățări

• anunțarea subiectului (titlului) și a obiectivelor lecției, acestea din urmă vor fi prezentate într-o formă accesibilă în vederea motivării și cointeresării lor pe parcursul lecției

• transmiterea cunoștințelor, este etapa de bază a lecției, care ocupă cea mai mare parte a timpului. Prin strategii specifice, profesorul/învățătorul prezintă noul conținut și dirijează învățarea elevilor, asigurând o participare activă a acestora până la obținerea performanței vizate

• fixarea cunoștințelor, care se poate realiza prin conversații sau aplicații practice

• anunțarea și explicarea temei pentru acasă

Lecția de formare de priceperi și deprinderi, specifice unor domenii de activitate diverse: desen, muzică, abilități practice, educație fizică, literatură

         Structura orientativă a acestui tip de lecție:

• moment organizatoric, care capătă o importanță sporită în cazul în care exersarea se bazează pe utilizarea unor mijloace de învățământ specifice (atelier, laborator)

• precizarea temei și a obiectivelor activității

• actualizarea / prezentarea, prin explicații sau conversație, a unor cunoștințe, ce reprezintă suportul teoretic al exersării

• explicarea și demonstrarea modelului acțiunii de executat, realizate de regulă de cadrul didactic, în vederea formării la elevi a modelului intern al acțiunii respective

• exersarea propriu – zisă, care se realizează mai întâi sub îndrumarea cadrului didactic și apoi independent, sub forma unor exerciții variate, dozate și gradate

• evaluarea rezultatelor obținute.

         Acest tip de lecție se întâlnește la o varietate de obiecte de învățământ care au ca obiectiv formarea și exersarea deprinderilor intelectuale (matematică, gramatică), deprinderilor motorii (educație fizică, tehnologică, lucrări de atelier) sau capacităților creatoare (muzică, desen, compunere).

         Adesea deprinderile nu pot fi formate într-o singură lecție, exersarea lor realizându-se pe parcursul mai multor ore, care se pot desfășura chiar succesiv, în aceeași zi.

         Variante ale sale sunt: lecția în atelier, lecția în laborator, lecția de rezolvare de probleme, lecția de educație fizică, lecția – excursie, etc.

Lecția de fixare și sistematizare

         Lecția de fixare și sistematizare vizează consolidarea cunoștințelor însușite, dar și aprofundarea lor și completarea unor lacune. Se realizează prin recapitulare; recapitularea nu înseamnă reluarea într-o formă identică a unităților de conținut însușite anterior. Condiția de bază a eficientizării acestui tip de lecție o constituie redimensionarea conținuturilor în jurul unor idei cu valoare cognitivă relevantă, astfel încât elevii să fie capabili de conexiuni care să permită explicații din ce în ce mai complete și de aplicații optime și operative în contexte din ce în ce mai largi ale cunoașterii.

         Structura orientativă a acestui tip de lecție:

• precizarea conținutului, a obiectivelor și a unui plan de recapitulare; este de dorit ca această etapă să se realizeze în doi timpi: înaintea desfășurării propriu – zisă a orei, apoi la începutul orei sau orelor de recapitulare

• recapitularea conținutului de bază a planului stabilit: această etapă e destinată clarificării și eliminării confuziilor constatate de cadrul didactic, stabilirii unor conexiuni prin lărgirea contextului parcurs și realizării unor scheme sau sinteze care să pună în relație tot ceea ce reprezintă esențialul la nivelul conținutului analizat

• realizarea de către elevi a unor lucrări pe baza cunoștințelor recapitulate; în cazul lecțiilor de consolidare de deprinderi, această etapă ocupă ponderea cea mai mare în structură lecției și se concretizează, în funcție de specificul disciplinei, prin: rezolvare de exerciții și probleme, analize gramaticale, analize literare, realizarea unor lucrări având caracter tehnic, etc.

• aprecierea activității elevilor

• precizarea și explicarea temei

         În funcție de întinderea conținutului supus recapitulării se propun câteva dintre variantele posibile ale acestui tip de lecție: lecția de repetare curentă; lecția de recapitulare pe baza unui plan dat sau alcătuit împreună cu elevii, se realizează la sfârșitul unor capitole sau teme mari din programă; lecția de sinteză.

         Pornind de la metodele sau mijloacele utilizate în desfășurarea lecției, variantele menționate pot conduce la noi variante: lecție de recapitulare sau de sinteză pe bază de exerciții aplicative, lecția de recapitulare cu ajutorul textului programat sau al unor programe recapitulative computerizate; lecția recapitulativă pe bază de fișe

Lecția de verificare și apreciere a rezultatelor școlare

         Aceasta urmărește constatarea nivelului de pregătire a elevilor, dar și actualizarea și încadrarea cunoștințelor în noi cadre de referință și semnificare, cu consecințe importante asupra viitoarelor trasee de învățare.

         Structura relativă a acestui tip de lecție:

• precizarea conținutului ce urmează a fi verificat

• verificarea conținutului (în cazul verificării orale, această etapă poate constitui un bun prilej pentru sistematizarea cunoștințelor, corectarea de confuzii)

• aprecierea rezultatelor – dacă în cazul verificării orale sau practice aprecierea se face la sfârșitul orei, în cazul verificării scrise acest moment se va consuma în următoarea întâlnire a cadrului didactic cu elevii

• precizări privind modalitățile de completare a lacunelor și de corectare a greșelilor și sugestii în legătură cu valorificarea conținuturilor actualizate în activitatea viitoare.

         Variantele lecției de verificare și apreciere se stabilesc în funcție de metoda sau modul de realizare a evaluării: lecția de evaluare orală; lecția de evaluare prin lucrări scrise; lecția de evaluare prin lucrări practice; lecția de evaluare cu ajutorul programelor computerizate.

         Cum este firesc, tipologia lecției rămâne deschisă și permisivă la noi ipoteze și asocieri. Clasificarea, ca și specificitatea fiecărui tip de lecție nu constituie un șablon, o rețetă imuabilă, dată o dată pentru totdeauna. Ceea ce s-a reliefat în referatul prezentat nu constituie decât o platformă minimală, un punct de plecare pentru generarea de noi modalități de conjugare a unor momente ce nu pot fi totdeauna descrise sau anticipate în explorările de ordin teoretic. Practica educativă însăși poate sugera sau induce noi modalități de structurare a evenimentelor, de prefigurare a priorităților unei lecții.

         Toate tipurile de lecții sunt perfectabile în funcție de capacitatea lor de valorificare efectivă a timpului pedagogic disponibil, care presupune construirea unor situații de instruire / învățare optime în raport cu condițiile externe în cadrul clasei de elevi.

Clasificarea metodelor interactive de grup

Metode de predare – invatare:

Metoda predarii- invatarii reciproce;

Mozaicul ;

Tehnica lotus;

Metoda invatarii pe grupe mici;

Metoda schimbarii perechii ;

Metoda piramidei ;

Invatarea dramatizata ;

Metode de fixare si sistematizare:

Cvintetul;

Diagrama cauza-efect;

Harta cognitiva;

Panza de paianjen;

Metode de rezolvare de probleme:

Brainstormingul;

Explozia stelara;

Palariile ganditoare;

Metoda cubului;

Interviul de grup;

Tehnica 6/3/5;

Controversa creativa;

Tehnica acvariului;

Patrui colturi;

Metode de cercetare:

Proiectul de cercetare in grup;

Experimentul;

Portofoliul pe grupe;

Metodele de predare – învățare specifice limbii și literaturii române sunt multiple. Pentru a putea dezbate importanța unor metode în asimilarea unor deprinderi și abilități, trebuie să cunoaștem semnificația conceptului:

Există o sumă de relații , univoce dar și plurivoce ce rezultă: metode – obiective / competențe, metodă – conținut, metodă – obiective / competențe – conținut.

Metode de predare-învățare specifice literaturii române:

Exercițiile de încălzire (8 – 10 minute): se folosesc la începutul secvenței didactice, înainte de lectura / discutarea textului ce se va discuta; direcționează atenția elevilor către text și motivează elevii spre lectură;

Brainstormingul – se poate face pe o temă care să aibă legătură cu tema textului studiat sau cu elementele – cheie ale acestuia. Pornind de la răspunsurile primite se poate alcătui un ciorchine de idei care să grupeze sintetic răspunsurile elevilor.

Exemple: La ce vă gândiți când auziți / citiți cuvântul ”fantastic”, ”romantic” etc.?

Numiți o trăsătură pe care o credeți importantă pentru epoca pașoptistă.

Votați un citat: se propune o listă de citate din scriitori celebri sau o listă cu proverbe care să aibă legătură cu tema ce urmează a fi discutată; fiecare elev va alege:

un citat care exprimă o idee cu care este de acord;

un citat pe care și l-ar alege ca moto sau care exprimă o trăsătură importantă a propriei personalități.

Vor fi argumentate alegerile făcute.

Discuție de tip piramidă:

Se propune o listă de șase cugetări, care să aibă legătură cu textul studiat.

elevii lucrează individual; fiecare elev alege, din cele șase cugetări, numai trei cu care sunt de acord în cea mai mare măsură;

elevii lucrează în perechi; prin discuții și negociere, aleg numai două cugetări acceptate de ambii elevi în egală măsură;

elevii lucrează în grupe de câte 5 – 6 și aleg o singură cugetare, care întrunește adeziunea majorității membrilor echipei;

întreaga clasă votează, stabilindu-se o singură cugetare, acceptată ca validă de majoritatea. Votul va genera discuții pro și contra.

Anticipări: elevii vor lucra grupat sau individual. Li se cere ca, pornind de la titlul unui text, să facă predicții în legătură cu tema acestuia. Răspunsurile vor fi redactate pe o jumătate de pagină și vor fi revăzute după parcurgerea textului. Cel / cei care au dat răspunsuri apropiate pe tema textului își vor prezenta argumentele pe baza cărora au făcut predicția;

Proiectul: metodă interactivă care constă într-o activitate mai amplă decât investigația. Poate fi individual sau de grup. Începe în clasă, se desfășoară acasă și se încheie în clasă (tema proiectului, planificarea activității, surse bibliografice, metodele de lucru, corectitudinea, acuratețea științifică, generalizarea problemei, precăutarea, căutarea, interpretarea, comunicarea, evaluarea);

Prelegerea intensificată: poate fi utilizată în orele de prezentare a activității unui scriitor, în orele de început ale unui capitol, fiind o variantă a clasicei prelegeri , care este dinamizată prin valorificarea cunoștințelor anterioare ale elevilor.

Lectura anticipativă (Gűnter Waldmann , 1998): metodă folosită în orele narative ample, când, cu ajutorul elevilor, se poare rezuma prin povestirea orală o acțiune pentru a se trece la lectura unui fragment. Pașii metodei cer ca lectura să fie oprită când evenimentele pot să se desfășoare diferit. Se lecturează primul fragment apoi se pun întrebări referitoare la cursul evenimentelor. Se formulează ipoteze care sunt notate și apoi se citește fragmentul următor sau se rezumă de către un elev confruntându-se cu ipotezele emise mai înainte. Se formulează noi întrebări despre evenimente și se emit ipoteze, până când textul este parcurs în totalitate.

Cvintetul – o metodă creativă, prin care în cinci versuri se sintetizează un conținut de idei. Se poate adăuga un desen. Primul vers este un cuvânt – cheie referitor la discuție, fiind, de obicei, substantiv. Al doilea vers este alcătuit din două cuvinte care descriu substantivul în discuție, fiind adjective. Al treilea vers este alcătuit din trei cuvinte care exprimă o acțiune, fiind, de regulă, verbe la modul gerunziu. Al patrulea vers conține patru cuvinte și exprimă sentimentele față de subiect. Al cincilea vers este un cuvânt prin care se sintetizează cele prezentate.

Scaunul autorului: după ce elevii fac un exercițiu de redactare liberă sunt invitați să ia loc pe un scaun, care devin scaunul autorului. Ceilalți elevi îi vor pune întrebări în privința scrierii.

Interviul în trei trepte: profesorul pune o întrebare sau ridică o problemă; elevii notează individual răspunsul în șapte minute. Se formează grupul prin numărare până la trei. Primul grup pune întrebări, al doilea răspunde și al treilea notează. Apoi rolurile se schimbă.

Portofoliul: o colecție exhaustivă de informații despre procesul școlar al unui elev, obținut printr-o varietate de metode și tehnici de evaluare (selecții de însemnări care exemplifică reflecții, originalitate, înțelegere, produse care arată procesul de dezvoltare – început, planificare, revizuiri, produse elaborate – tip variate, produse care indică interesele, stilul elevului și folosirea unei varietăți de inteligență.

Tehnica: Gândiți / Lucrați în perechi / Comunicați: elevii formează perechi, apoi fiecare membru din echipe răspunde individual la anumite întrebări ce suscită mai multe răspunsuri posibile; perechea ajunge la un răspuns comun care să includă ideile amândorura. Se vor rezuma conținuturile discuțiilor purtate și concluziile la care au ajuns partenerii, de comun acord.

Termenii cheie inițiali: tehnică menită să stimuleze elevii să-și reactualizeze unele dintre cunoștințele anterioare care au o anumită legătură cu tema, subiectul / lecției. Se vor nota pe tablă 4 – 5 concepte din textul ce urmează a fi studiat. Elevii trebuie să stabilească, în perechi, legătura dintre termeni. După lectura textului elevii vor compara răspunsurile anterioare cu realitatea textului. Această tehnică activă de învățare are rolul de:

a focaliza atenția și interesul elevilor asupra unor termeni, cu rol esențial în înțelegerea textului;

a-i determina pe elevi să anticipeze legătura posibilă dintre termenii dați, solicitându-le gândirea și imaginația;

Predarea reciprocă: dacă elevii sunt puși să joace rolul de profesori, ei au posibilitatea de a (re)învăța ceea ce credeau că știu. Când elevii predau colegilor, ei își exersează și își dezvoltă modul propriu de aranjare a strategiilor de predare. Predarea reciprocă se poate realiza în grupuri de patru până la șapte membri și constă în următoarele:

toți participanții au câte un exemplar cu același text. Ei își distribuie sarcinile și textul;

toți citesc texul iar unul dintre ei îl rezumă oral;

adresează celorlalți o întrebare pe baza textului care vor încerca să răspundă;

elevul care ”predă” clarifică unele lucruri neclare colegilor, la solicitarea acestora sau din proprie inițiativă;

elevii vor prezice împreună care este conținutul fragmentului următor iar rolul profesorului va fi luat de alt elev din grup;

Pașii pe care trebuie să-i urmeze elevul:

rezumă ce a citit;

pune o întrebare celorlalți referitoare la paragraful lecturat cu scop de lămurire și înțelegere mai profundă a acestuia;

clarifică unele aspecte ce par mai greu de înțeles;

prezice / anticipează ce se va întâmpla în fragmentul următor;

Punerea elevilor în postura de profesor care predă altora diminuează distanța profesor – elev creând un climat educațional mult mai favorabil învățării.

Scrierea liberă: tehnică ce presupune activitatea de a scrie cu scopul de a gândi. Când este vorba despre redactarea unui eseu pe o temă anume, utilizând argumente pro sau contra se poate apela la modelul de scriere tip ”cascadă” al structurării argumentelor. Aceasta presupune parcurgerea mai multor pași până la elaborarea

variantei finale a eseului:

Metoda cubului: strategie de predare utilizată pentru studierea unei teme din perspective diferite. Se realizează un cub ale cărui fețe sunt acoperite cu hârtie de culori diferite. Pe fiecare față a cubului se va scriu una dintre următoarele instrucțiuni: descrie, compară, asociază, aplică, argumentează pro sau contra. Elevii redactează răspunsurile cerute de fața de sus a cubului. Se poate continua cu celelalte fețe.

Jurnalul cameleon: metodă folosită în lecțiile de comunicare orală, prin care elevul trebuie să prezinte același eveniment din perspective diferite (este trist, vesel, revoltat, mulțumit etc.).

Stabilirea succesiunii evenimentelor: după lectura unui text, profesorul poate pregăti coli pe care sunt scrise evenimentele. Le amestecă și elevii trag o foaie. Ei trebuie să lipească pe tablă coala , acolo unde corespunde momentului subiectului, pe care profesorul îl scrie anterior.

Care-i părerea ta? Doi elevi trec în fața clasei și discută pe o temă dată. Își pun întrebări unul altuia, pot da răspunsuri trăsnite și pot pregăti astfel deschiderea unei lecții.

Diagrama Venn: se cere elevilor să facă o reprezentare grafică a două obiecte în ceea ce au asemănător și diferit. Ei vor vizualiza partea comună și vor evidenția în spații diferite elementele diferite. De exemplu: Prin ce se aseamănă și se deosebesc Prâslea și zmeii?

Dezbaterea: discuție pe larg a unei probleme, uneori controversate și deschise (tipuri: discuția în grup, .discuția seminar, masa rotundă, brainstormingul, discuția liberă).

Metoda Graffiti: se poate folosi analiza unui subiect învățat la recapitularea unui capitol, la compuneri; se pun în locuri diferite fișe titrate cu o problemă. Pentru simplificare se poate împărți tabla în două – trei spații, titrate și acestea cu o problemă. Elevii scriu pe fise și se mișcă liber prin clasă , observând ce au scris colegii și adăugând ceva.

METODA “PĂLĂRIILOR GÂNDITOARE”

Definitie:

Tehnica interactiva de stimulare a creativitatii are la baza interpretarea de roluri prin care copiii isi exprima liber gandirea, dar in acord cu semnificatia culorii palariutelor care definesc rolul.

Sase palarii ganditoare:

Șase moduri de a gândi

Gândirea în paralel

Un instrument de inovație

Etape:

Se formeaza un grup de 6 copii;

Se impart palariutele ganditoare;

Se prezinta de catre profesor o situatie cat mai concis formulata pentru a fi inteleasa de copii;

Copiii dezbat situatia/ cazul expus tinand cont de culoarea palariei care defineste rolul.

Semnificatia culorilor

Pălăria albastră – este liderul, conduce activitatea. Este pălăria responsabilă cu controlul discuțiilor, extrage concluzii – clarifică

Pălăria albă– este povestitorul, cel ce redă pe scurt conținutul textului, exact cum s-a întâmplat acțiunea, este neutru – informază

Pălăria roșie – își exprimă emoțiile, sentimentele, supărarea, față de personajele întâlnite, nu se justifică – spune ce simte

Pălăria neagră – este criticul, prezintă aspectele negative a întâmplărilor, exprimă doar judecăți negative – identifică greșelile

Pălăria verde – este gânditorul, care oferă soluții alternative, idei noi, dă frâu imaginației {Ce trebuie făcut?} – generează idei noi

Pălăria galbenă – este creatorul, simbolul gândirii pozitive și constructive, explorează optimist posibilitățile, crează finalul – efortul aduce beneficii

text suport Ion de Liviu Rebreanu.

Metoda presupune existența a șase pălării gânditoare de culori diferite: alb, roșu, galben, verde, albastru și negru. Elevii se împart în șase grupe , fiecărei grupe corespunzându-i câte o culoare. Pălăria albă este cea care oferă înformații exacte, este obiectivă, asemenea unui computer. Elevii ce poartă această pălărie pot formula  întrebări:  „ Ce informații avem? ”

Posibil răspuns: « Ion al Glanetașului :  un flăcău din sat, dar foarte harnic , iubitor de pământ, fără pământ (sărac), ceea ce-i provoacă o mare neliniște sufletească, făcând un compromis pentru a-l obține (glasul pământului).  Se căsătorește cu  Ana, o fată urâtă, dar bogată, deși o iubește în continuare pe  Florica ( frumoasă și săracă ). Este prins și omorât de bărbatul acesteia, George, care se căsătorise cu Florica după ce Ana, pe care el o iubea,  l-a îndepărtat pentru Ion.»

            Pălăria roșie dă frâu liber sentimentelor. Cei ce poartă acest semn trebuie să spună ce sentimente nutresc față de personaj, fără să aducă argumente logice. „ Ce sentimente se desprind ? ”

Posibil răspuns: « milă:  În diverse situații, Ion stârnește milă, fiindcă este deposedat de ceea ce-i este lui cel mai drag, Pământul. Tatăl său este cel care îl aduce în sapă de lemn, din cauza băuturii. Ion simte cel mai adânc această decădere, când urcă acolo, pe deal, și vede acel  Paradis pierdut : „ – Locul nostru, săracul…” dragoste, admirație, respect, simpatie: pentru că e harnic ; atracție: pentru că iubește pământul și vrea să-l obțină cu orice preț ; respingere,  ură:  pentru că o seduce pe Ana și o împinge la sinucidere. »

            Pălăria galbenă este simbolul gândirii pozitive și constructive a elevului. Cei din echipă trebuie să găsească și să demonstreze cu argumente  logice o latură pozitivă a personajului Ion.

Posibil răspuns: « Personajul Ion , în ciuda hărniciei ce-l caracterizează pe parcursul întregii lecturi s-a dovedit a fi un personaj rău. Ceea ce este pozitiv în el este, firește, hărnicia și  perseverența în a-și atinge scopul. Luptă cu el însuși, cu sentimentele sale,  dar și cu cei din jur de dragul pământului pe care-l iubește ca pe o ibovnică. „ Apoi, încet , cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud (…) Își încrucișă brațele pe piept și-și linse buzele simțind neîncetat atingerea rece și dulceața amară a pământului ”. Toata viața iubește cu patimă aceeași femeie , fără să-și abandoneze sentimentele, chiar dacă a fost „ silit ” de împrejurări să se căsătorească cu altcineva. „ – Nu vezi tu cum e lumea de azi, Florico? … Vai de sufletul meu … Crede-mă … În inima mea tot tu ai rămas crăiasă…” (…) „ Numai tu mi-ești dragă în lume, Florică, auzi tu?… Auzi? ”. Este un tânăr defavorizat din punct de vedere social, însă harnic și dornic de muncă. Îl macină sărăcia în care se zbate și necazul ce căzuse pe capul său era că fără Ana „ nu mai scap de sărăcie până-i Prut și Siret.” Căsătoria cu Florica nu l-ar fi avantajat să se numere printre fruntașii satului. »

            Pălăria verde simbolizează gândirea creativă. Asemenea culorii verzi care exprimă renașterea, cel ce poartă acestă pălărie trebuie să fie creativ, să găsească un alt fir epic.

 Posibil răspuns: « Dacă Ion s-ar fi căsătorit cu Florica, ar fi fost împăcat cu sine însuși că și-a urmat iubirea, și, deși sărăci amândoi, Ion prin hărnicia lui ar fi reușit să muncească și să agonisească ceva avere care-l ridica, mai tîrziu, într-o poziție privilegiată în lumea satului.»

            Pălăria neagră este cea care punctează numai aspectele negative ale personajului, inventariază numai greșelile acestuia. Această pălărie e de preferat să își expună ipotezele la sfârșit, adică după intervenția pălariilor: galbenă, verde și roșie, pentru a nu oprima ideile creative ale acestora. Posibil răspuns: «  Ion nu este sincer. Dacă o iubea cu adevărat pe Florica nu renunța la ea atât de ușor. Iar pe Ana, trebuia să o respecte, fiindcă prin intermediul ei scăpase de sărăcia ce-l măcina de multă vreme, și nu să o bată, încât să-i determine moartea. Este un om fără pic de suflet, dacă ne gândim că nu avut grijă nici de copilașul lui. Pe Ana, nu a putut să o iubească, dar de copil trebuia să aibă mare grijă, doar era copilul său. Este meschin, rău, viclean, ipocrit,  egoist, capabil de orice lucru necugetat și necurat, să obțină tot ce este  mai bun  și de care să se bucure doar el. După moartea Anei, vrea să se întoarcă la Florica pe care umilit-o  odinioară, când a  părăsit-o că era săracă,  deși  la fel era și el. »

Pălăria albastră este moderatorul și deține controlul întregii activități. Monitorizează și are în vedere respectarea regulilor. Introduce pălăria albă și pune întrebări celorlalte. Reconcentrează informațiile pe parcursul activității și formulează ideile principale și concluziile la sfârșit. „ Putem să rezumăm? ”, „ Care sunt ideile principale? ” Posibil răspuns: « Ion pendulează între cele două „ glasuri ”: „ glasul pământului ” și „ glasul iubirii ”; are mai multe defecte, decât calități; este un personaj- simbol al țăranului iubitor de pământ. »

Beneficiile metodei:

Copiii invata :

Sa comunice ce simt fara retinere;

Sa comunice liber gandurile, dar din perspectiva semnificatiei culorii;

Sa-si exteriorizeze emotiile, sentimentele;

Sa evite greselile;

Sa ia decizii;

Sa cunoasca semnificatia fiecarei culori;

Sa-si schimbe modul de a gandi experimentand un altul.

In cadrul disciplinei limba si literatura romana, metoda poate fi integrata in diferite momente ale activitatilor:

povestirea,

memorizarea,

convorbirea,

lectura dupa imagini

METODA CUBULUI

Definitie:

Metoda cubului este o metoda interactiva de predare care se foloseste atunci cand se doreste exploatarea unui subiect din mai multe perspective.

Etape:

Se realizează în cub ale cărui fețe pot fi acoperite cu hârtie de culori diferite;

Pe fiecare față a cubului se scrie câte una dintre următoarele instrucțiuni: DESCRIE, COMPARĂ, ANALIZEAZĂ, ASICIAZĂ, APLICĂ, ARGUMENTEAZĂ;

Se poate lucra în perechi sau în grupuri restrânse;

Este recomandabil ca fețele cubului să fie parcurse în ordinea prezentată urmând pașii de la simplu la complex.

Se propune textul literar ce urmează a fi consolidat;

“…………………………………………”, autor………………………………………..

Se anunță și se explică metoda de lucru ;

Se stabilesc cele șase grupe ;

Se precizează subiectul de lucru al fiecărei grupe.

Fiecare grup examinează toate particularitățile unui aspect surprins pe una dintre fețele cubului (faceți un exercițiu de scriere liberă timp de câteva minute pentru subiectul ales – 10 – 15 minute) Este bine ca răspunsurile să fie originale și se poate folosi imaginația pentru cazurile în care nu exista un corespondent în realitate.

Realizați descrierea din puncte diferite de vedere;

Compați cu alte noțiuni asemănătoare sau diferite;

Asociați noțiunile: La ce vă îndeamnă să vă gândiți?

Analizați conceptul: Din ce este făcut, din ce se compune el?

Aplicați: Ce puteți face cu el? Cum poate fi folosit?

Argumentați pro sau contra. Luați atitudine și notați o serie de motive care vin în sprijinul afirmațiilor voastre.

După rezolvarea sarcinii de lucru, elevii vor folosi noțiunile înscrise pentru a demonstra sistematizarea cunoștințelor.

Prin brainstorming, participanții identifică idei novatoare pe care le includ într-o fișă a grupei. Prin acest exercițiu se încurajează participarea fiecărui elev și a lucrului în echipe.

Forma finală a conținuturilor realizate de fiecare grupă este împărtășită întregii clase (6 minute – câte un minut pentru fiecare față a cubului).

Lucrarea în forma finală poate fi desfășurată pe tablă.

Învățarea creativă presupune existența unui potențial creativ al elevului, manifestat în receptivitatea față de nou, curiozitatea științifică, nonconformism, originalitate, capacitate de elaborare, fluență și divergența gândirii, imaginație creatoare, inventivitate.

Atât metodele tradiționale, cât și cele alternative de predare- învățare sunt fundamentale pentru buna desfășurare a activității didactice.

Profesorului îi revine sarcina de a selecta atât metodele moderne cât și cele tradiționale ce pot fi folosite eficient în lecțiile de dobândire de noi cunoștințe și în lecțiile de evaluare a cunoștințelor și abilităților.

Tipuri de întrebări  care stimulează gândirea critică:  Ce s-a întâmplat?  (elevii sunt ajutați să-și clarifice perspectiva asupra problemei); De ce s-a întâmplat?  (elevii sunt ajutați să înțeleagă cauze, efecte); De ce au făcut așa?  (permite deplasarea accentului spre căutarea motivelor, cauzelor interioare); Se putea face și altfel?  (se încurajează ideea că acțiunile sunt de fapt rezultatul unei alegeri sau sunt influențate de faptul că nu au ales cea mai bună alternativă posibilă); Poți să faci și tu?  (este deschisă ideea transpunerii teoriei în practică); Ce ai fi făcut tu dacă erai într-o asemenea situație? Ce crezi că a simțit cel în cauză? Ce ai fi simțit tu într-o asemenea situație?  (permit observarea măsurii în care elevii folosesc empatia în anumite situații, în ce măsură pot identifica alternative, dar și dezvoltarea inteligenței emoționale a elevilor); A fost drept/corect/ ? A fost greșit? De ce?  (permit urmărirea stadiilor dezvoltării morale).

Avantajele metodelor de gândire critică: dezvoltarea pe termen lung a relațiilor deschise, de colaborare; dezvoltarea capacității elevilor de a gândi critic; stimularea învățării independente; asumarea responsabilității elevilor față de propriul proces de învățare; înțelegerea logicii argumentelor ; sintetizarea unor idei provenite din surse diferite; formarea unor opinii argumentate.

Metoda "mozaic" este o metodă de învățare prin colaborare și are la bază împărțirea grupului mare de cursanți în mai multe grupe de lucru, coordonate de formator.

Etapele metodei: Etapa  I: Se împarte clasa în grupe de câte patru elevi ; Se numără până la 4, astfel încât fiecare membru al celor patru echipe să aibă un număr de la 1 la 4; Dacă este foarte numeroasă clasa, s-ar putea să fie nevoie să se facă, de exemplu, două grupe cu numărul 1. Se împarte tema în patru sub-teme ; Fiecare membru al grupelor va primi o fișă de învățare (elevii cu nr.1 –fisa nr.1,cei cu nr. 2 –fisa nr. 2…) Se dă sarcina: fiecare elev va trebui să studieze întreaga lecție, care va fi  însă predată de colegii de grup pe fragmente; Toți elevii cu nr. 1 se adună într-un grup, cei cu nr. 2 în alt grup…Aceștia se vor numi “experți”  și citesc fragmentul care le revine , discută între ei, hotărăsc modul în care vor preda; Etapa a II-a: Se refac grupele inițiale și “experții” predau celorlalți colegi de grupă ceea ce au studiat; Etapa a III-a: profesorul va răspunde întrebărilor la care “experții” nu au știut să dea  răspuns și corectează eventualele informații eronate.      

Ce face profesorul în timpul învățării prin colaborare? Este foarte important ca profesorul să monitorizeze predarea, pentru a fi sigur că informația se transmite corect și că poate servi ca punct de plecare pentru diverse întrebări; stimulează cooperarea, asigură implicarea, participarea tuturor membrilor. Avantaje ale folosirii metodei:  are caracter formativ; stimulează încrederea în sine a participanților; dezvoltă abilități de comunicare argumentativă și de relaționare în cadrul grupului; dezvoltă gândirea logică, critică și independentă; anihilarea “efectului Ringelmann”(lenea socială, când individul își imaginează că  propria contribuție la sarcina de grup nu poate fi stabilită cu precizie).

Bibliografie:

Constantin Cucoș, Pedagogie; Editura Polirom, 2006

Ioan Cerghit, Perfecșionarea lecției în școala modernă, Editura Didactică și Pedagogică, 1983

Ioan Nicola, Tratat de pedagogie școlară, Editura Didactică și Pedagogică, 1996