Universul Religios AL Omului Greco Roman

UNIVERSUL RELIGIOS AL OMULUI GRECO-ROMAN

INTRODUCERE………………………………………………………………………………….. 4

CAPITOLUL I

PANTEONUL GRECO-ROMAN ȘI INFLUENȚE EXTERNE……………….15

CAPITOLUL II

ASPECTE ISTORICE ESENȚIALE DIN

LUMEA GRECO-ROMANĂ……………………………………………………………… 29

CAPITOLUL III

CREDINȚELE OMULUI GREC…………………………………………………………49

CAPITOLUL IV

CREDINȚELE OMULUI ROMAN…………………………………………………..68

CONCLUZII ………………………………………………………………………………………..79

BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………………..86

ANEXE…………………………………………………………………………………………….90

INTRODUCERE

Religia greco-romană prezintă un foarte mare interes, atât prin caracterul ei extrem de original, cât și prin importanța pe care a căpătat-o statul roman și cultura sa în istoria omenirii. Zeii erau doar niște puteri mistice pentru începuturile istoriei religiei romanilor. După secolul șase, în care a avut loc contactul cu grecii și cultura lor, au început să fie adorați zei cu forme umane. Romanii puneau accent pe fenomenul numit pax deorum, pacea zeilor, prin care își așigurau prosperitatea și bunăstarea. Fiecare loc, împrejurare sau obiect avea propriul zeu ocrotitor și existau foarte multi zei cu atribuții mărunte, dar importante pentru romani. Cele două variante ale întemeierii Romei stau la baza unor legende, cu eroi greci și cu zeități. Prima dintre cele două, varianta alăptării celor doi gemeni, Romulus și Remus de către lupoaica mitică are loc în jurul anului 753 î.Hr., când unchiul acestora îi pune intr-un cos și îi lasă să plutească pe râul Tibru, pentru a-i ucide și a nu putea să preia puterea când vor fi mari. Acesta obținuse puterea în mod abuziv de la bunicul gemenilor, Numitor și încerca să o păstreze cât mai mult. Cei doi gemeni erau fiii lui Marte și ai Rheei Șilvia, o vestală muritoare. Au fost gășiți de o lupoaică ce i-a alaptat și i-a crescut în pestera Lupercal, fiind gășiți mai târziu de pastorul Faustulus și de sotia sa. Acesta i-a luat în grijă până când au crescut și au decis să se răzbune pe nedreptatea comisă de unchiul lor. L-au restabilit la tron pe Numitor și au decis să își înființeze propriul oraș. Din cauza neînțelegerilor, s-a hotarat ca zeii să decidă asupra celui ce va avea priviliegiul de a întemeia cetatea. Soarta l-a ales pe Romulus, care a comis un fratricid și l-a ucis pe Remus. Zeii romani au fost asociați unor locuri, împrejurări și ajunseseră foarte numeroși, încât se putea spune că mai repede ai găsii un zeu decât un om. Ușa de la intrarea în casă avea propriul zeu, Ianus, vatra avea o zeiță ocrotitoare, Vesta, care era totodată zeița focului, laralia, o încăpere a casei era locul ofrandelor pentru zeii Lari, ocrotitori ai căminului.

Zeii amorfi au predominat în religia romană, ei neavând o personalitate proprie, ci funcția îndeplinită contând mai mult pentru credincioși. Pe lânga zeii existenți, Jupiter, Marte și Quirinus, au fost preluați altii, precum Minerva, Iunona, Castor, Polus etc.

În anul 509 se înființează Republica, iar fiecare consul și guvernator făcea câte un legământ sacru în fața zeului ocrotitor al poporului, generalii care câștigau bătălii importante aduceau ofrande și jertfe, ajungându-se mai târziu la sacrificii umane, interzise de primii creștini.

Pe măsură ce Imperiul Roman se extindea, se întâlneau credințe religioase variate, aparținând popoarelor cucerite. Astfel au fost preluati zei Perși, Celti, Greci și eroi, precum Hercule sau Heracles. Au apărut în timp, Diana, Mercur, Pluto, Neptun, Vulcan și Venus, Cybele și Mithra, care a dus la apariția creștinismului într-un târziu.

Printre practicile religioase ale vremurilor se număra adorarea împăraților ca pe zei, această fiind una din dorințele lui Cezar. Acesta și-a ridicat o statuie cu inscripția „deo invicto”, ceea ce i-a scăzut popularitatea printre cetățeni, ucis apoi într-un complot. Intr-o primă etapă, nu s-a acceptat venerarea unui simplu om ca pe un zeu, dar mai târziu au mai existat conducători care au acceptat ofrande și jertfe în semn de loialitate a poporului față de el.

Odată cu introducerea creștinismului, acesta a fost favorizat de o perioada de declin a vechilor practici considerate păgâne, de-acum încolo și împărații Constantin cel Mare și Teodosie I au contribuit la introducerea creștinismului ca religie oficială în Imperiul Roman. Inevitabilul s-a produs, când după declinul imperiului Roman au apărut cele două biserici și conflictele între patriarhul de la Roma și cel de la Constantinopol.

Din cauza că romanii au fost un popor agricultor, cererile țăranilor au fost de a le fi protejate holdele și câmpiile, iar ofrandele constau în animale, vinuri sau parfumuri. Zeii casei primeau ofrande tot în alimente, interesant fiind ritualul de mulțumire zeitei Vesta: se arunca o bucată de mâncare în cămin și se spuneau rugăciuni. Romanii venerau în special zeii cu puteri mari, mistice și credeau în acestea. Cu cât expansiunea se făcea mai repede, cu atât mai mult oamenii erau încurajati să-și adore zeul. Preoții și preotesele trebuiau să facă legăminte de castitate și devotament fata de zeul ales și dacă încălcau aceste jurăminte erau torturați, biciuiți sau omorați. La un moment dat, in istoria Republicii, oamenii erau chiar forțați să aducă jertfe, altfel erau sacrificați pe loc. Aceste practici au fost interzise mai târziu, din cauza cruzimii lor.

Foarte probabil, aceste concepții au contribuit la maturizarea religiei romane. În 496, la puțin timp după expulzarea ultimului rege etrusc și instaurarea Republicii, s-a ridicat un templu, la picioarele Aventinului, consacrat unei triade noi: Ceres, Liber și Libera. Politica a jucat probabil un rol în întemeierea acestui cult menit acestor trei divinități patroane ale fecundității. Sanctuarul, un loc consacrat de multă vreme cultelor agrare, aparținea reprezentanților plebei. Etimologic, Ceres semnifică „Creșterea" în formă personificată.

Devenit cunoscut sub numele de Bachus, Liber va cunoaște o carieră excepțională ca urmare a răspândirii cultului dionysiac. Roma era familiarizată cu zeii greci încă din secolul al Vl-lea, când era sub dominație etruscă. Dar, de la începutul Republicii, asistăm la o așimilare rapidă a divinităților grecești, Dioscurii în 499, Mercur în 495, Apollon în 431 (cu ocazia epidemiilor de ciumă; acesta a fost așadar primul „zeu-vindecător" care a fost introdus). Venus, la origine substantiv comun, semnificând un farmec magic, a fost identificată cu Afrodita greacă: dar structura zeiței s-a schimbat. Un proces șimilar caracterizează așimilarea divinităților latine și italiote. Diana a fost primită de la albani și omologată ulterior cu Artemis. În 396, lunona Regina, zeița patroană a Veilor, a fost invitată ceremonial să se stabilească la Roma. într-un pasaj celebru, Titus Livius (V, 21, 3-22) descrie ritul de evocatio: dictatorul Camillus s-a adresat zeiței asediaților: „Pe tine, lunona Regina, care ocrotești acum Veii, te rog să ne urmezi pe noi învingătorii, în orașul nostru care va fi în curând al tău, și în care te va întâmpina un templu pe măsura măreției tale". Veii „nu știau că propriii lor ghicitori, precum și oracolele străine îi abandonaseră, că zeii erau acum chemați să-și împartă rămășițele lor pământești, și că alți zei evocați, din orașul lor, prin rugăciuni, îi priveau deja din templele și noile lăcașuri ale inamicului: pe scurt că erau în ultima lor zi…".

Invazia celților, în primul sfert din secolul al IV-lea, întrerupsese contactele cu elenismul. Devastarea Romei (în jur de 390) a fost atât de radicălă, încât unii se gândiseră să părăsească pentru totdeauna ruinele și să se stabilească la Veii. La fel ca în cazul Egiptului după invazia hiksoșilor , incendiul orașului a zdruncinat profund încrederea romanilor în destinul lor istoric. Abia în 295, după victoria de la Sentinum, Roma și Italia s-au eliberat de suzeranitatea galeză. Comunicațiile cu lumea greacă au fost restabilite și romanii și-au reluat politica de cucerire. Către sfârșitul secolului al III-lea, Roma era cea mai mare putere din Italia. De aici înainte, vicisitudinile politice vor avea repercușiuni, adesea destul de grave, asupra instituțiilor religioase tradiționale. Pentru un popor înclinat să vadă în evenimentele istorice tot atâtea epifanii divine, victoriile sau dezastrele militare erau încărcâte de semnificații religioase.

Când, la scurt timp după aceea, al doilea război punic punea în cumpănă însăși existența statului roman, religia a suferit o transformare profundă. Roma a făcut apel la toți zeii, oricare ar fi fost originea lor. Haruspiciile și Cărțile Sibiline revelau că pricinile dezastrelor militare se află în diferite greșeli de ordin ritual. Urmând indicațiile Cărților Sibiline, Senatul a hotărât primele măsuri de salvare: sacrificii, lustrații, ceremonii și proceșiuni neobișnuite, și chiar sacrificii umane. Dezastrul de la Cannae (216 a.Chr.), amplificat amenințător de mai multe semne și minuni și de incestul a două vestale, a determinat Senatul să-l trimită pe Fabius Pictor la Delfi pentru consultarea oracolului. La Roma, Cărțile Sibiline au prescris sacrificii umane: doi greci și doi gali au fost îngropați de vii (Titus Livius, XXII, 57, 6)48. Este vorba, foarte probabil, de un rit de structură arhaică, „omorul creator". În sfârșit, în 205-204, în ajunul victoriei împotriva lui Hanibal și urmând sugestia Cărților Sibiline, Roma a introdus prima divinitate așiatică, Cybele, Marea Mamă de la Pessinonte (Titus Livius, XXIX, 10 sq.)- Celebra piatră neagră care o reprezenta pe zeiță a fost adusă din Pergam de o escadră romană. Solemn întâmpinată la Ostia, Cybele a fost instalată în templul rezervat ei de pe Palatin. Totuși, în 204, Senatul a conșimțit să se organizeze sodalități care se compuneau exclusiv din membri ai aristocrației; principala lor funcție se reducea la banchete în onoarea Cybelei. Pe scurt, introducerea primei divinități asiatice a fost opera aristocrației. Patricienii considerau că Roma era chemată să joace un rol important în Orient. Dar prezența Cybelei n-a avut urmare. Invazia cultelor orientale va avea loc abia peste un secol. Desigur, după teribilele suferințe și spaima celui de-al doilea război punic Roma era puternic atrasă de divinitățile asiatice. Dar și aici întâlnim ambiguitatea specific romană: neceșitatea de a controla cultele străine și teama de a nu pierde foloasele lor. Totuși, urmările acestor două războaie și ale strălucitei victorii ce a urmat nu au putut fi evitate. Pe de o parte, un număr conșiderabil de refugiați din toate regiunile Italiei și de sclavi străini s-au refugiat la Roma. Pe de altă parte, anumite pături ale populației s-au detașat treptat de religia tradițională. La Roma, ca și în întreaga lume mediteraneană, cu începere din secolul al IV-lea, neceșitatea unei experiențe religioase personale se revela tot mai urgentă. O asemenea experiență religioasă era acceșibilă mai ales în micile adunări și în societățile închise de tipul „religiilor de Mistere", altfel spus, în asociații secrete care scăpau controlului Statului. Din acest motiv, Senatul interzisese participarea cetățenilor romani, și chiar a sclavilor acestora, la cultul anatolian al Cybelei.

În 186, autoritățile au descoperit, cu surpriză și indignare, existența chiar la Roma a sărbătorilor Bacchanalia, adică a unor „mistere orgiace" nocturne. Cultul lui Dionysos cunoscuse o largă difuziune în lumea mediteraneană, mai ales în epoca elenistică. Ca urmare a întinderii dominației romane în Marea Grecie, asociațiile ezoterice de mysti s-au răspândit în peninsulă, mai ales în Campania, într-adevăr, o preoteasă vizionară, originară din Ccolul al IV-lea, neceșitatea unei experiențe religioase personale se revela tot mai urgentă. O asemenea experiență religioasă era acceșibilă mai ales în micile adunări și în societățile închise de tipul „religiilor de Mistere", altfel spus, în asociații secrete care scăpau controlului Statului. Din acest motiv, Senatul interzisese participarea cetățenilor romani, și chiar a sclavilor acestora, la cultul anatolian al Cybelei.

În 186, autoritățile au descoperit, cu surpriză și indignare, existența chiar la Roma a sărbătorilor Bacchanalia, adică a unor „mistere orgiace" nocturne. Cultul lui Dionysos cunoscuse o largă difuziune în lumea mediteraneană, mai ales în epoca elenistică. Ca urmare a întinderii dominației romane în Marea Grecie, asociațiile ezoterice de mysti s-au răspândit în peninsulă, mai ales în Campania, într-adevăr, o preoteasă vizionară, originară din Campania, introdusese la Roma un cult secret, modificat după indicațiile ei proprii, și comportând anumite rituri comparabile cu acelea din Mistere, în urma unei denunțări, făcută imediat publică de către consul, ancheta a revelat proporțiile cultului și caracterul său orgiastic. Aderenții, mai mulți de 7 000, erau acuzați de multe abominațiuni; nu numai că prestaseră jurăminte să nu spună nimic, dar practicau și pederastia și organizau asasinate ca să câștige averi. Riturile erau celebrate în cel mai mare secret. După Titus Livius (XXXIX, 13,12), bărbați cu spiritul parcă rătăcit și agitându-și trupul, rosteau cuvinte profetice; femeile, „cu părul despletit, asemeni bacchantelor", alergau până la Tibru, „agitând torțe înflăcărate" pe care le cufundau în apă și le scoteau tot învăpăiate, „căci aveau în vârf sulf nestins amestecat cu var".

Unele acuzații amintesc clișeele foloșite mai târziu în toate procesele de erezie și de vrăjitorie. Promptitudinea și severitatea anchetei, duritatea repreșiunii (câteva mii de execuții în țară) demonstrează caracterul politic al procesului. Autoritățile denunță pericolul pe care îl reprezintă asociațiile secrete, deci pericolul unui complot în stare să încerce o lovitură de stat. Fără îndoială, cultul bacchic nu a fost total abolit, dar li s-a interzis cetățenilor romani să participe la el. în plus, orice ceremonie bacchică, obligatoriu limitată la cinci membri, trebuia autorizată printr-o decizie a Senatului. Edificiile și obiectele cultuale au fost distruse, în afară de acelea care cuprindeau „ceva sacru".

Toate aceste măsuri izvorâte din panică arată cât de mult suspecta Senatul asociațiile religioase care scăpau controlului său. Senatus-Consultul împotriva Bacchanaliilor nu trebuia niciodată să-și piardă valabilitatea; trei secole mai târziu el slujea drept model pentru persecuția împotriva creștinilor.

Misterele elenistice fac apel la conduite rituale arhaice — muzică sălbatică, dansuri frenetice, tatuaje, absorbția plantelor halucinogene — spre a forța apropierea divinității, sau chiar spre a obține unio mystica. în Misterele lui Attis, postul impu& neofiților constă în principal în abținerea de a mânca pâine, căci zeul este „spicul secerat de verde". Primul prânz inițiatic se reduce, în fond, la experimentarea valorii sacramentale a pâinii și vinului, experiență arareori acceșibilă populațiilor urbane. Cât privește automutilarea gallilor și a anumitor credincioși în timpul transelor lor extatice, ea le așigură castitatea absolută, altfel spus dăruirea lor integrală divinității. O asemenea încercare este greu analizabilă; pe lângă pulșiunile mai mult sau mai puțin inconștiente care îl cârmuiesc pe neofit, trebuie ținut seama de nostalgia unei androginii rituale, sau de dorința de a-și spori rezerva de „forțe sacre" printr-o infirmitate neobișnuită și spectaculoasă, ori chiar de voința de a se șimți exclus din structurile tradiționale ale societății printr-o imitatio dei totală, în fond, cultul lui Attis și al Cybelei făcea posibilă redescoperirea valorilor religioase ale sexualității, suferinței fizice și sângelui. Transele îi eliberau pe credincioși de autoritatea normelor și a convențiilor; într-un anume sens era o descoperire a libertății.

Tendința de a redobândi experiențele imemoriale era contraechilibrată de efortul de a „sublima" perechea divină Attis-Cybeie și de a reinterpreta cultele lor. Și de această dată avem de-a face cu un fenomen propriu șincretismelor religioase contemporane: voința de a recupera virtuțile trecutului cel mai îndepărtat și, în același timp, de a exalta creațiile cele mai recente. Interpretarea alegorică, laborios practicată de către teologii și filosofii primelor secole ale erei creștine, îl identifica pe Attis cu principiile înseși ale creației și ale procesului dialectic viață-moarte-renaștere. în mod paradoxal, Attis a sfârșit prin a fi așimilat soarelui și a devenit centrul teologiei solare, atât de populară către sfârșitul păgânismului. Semnificația inițială a inițierii — așimilarea mistică cu zeul — s-a îmbogățit cu valori noi. O inscripție romană din 376 îl proclamă „renăscut pentru eternitate" pe acela care săvârșește taurobolul și criobolul. Este vorba, probabil, de o influență creștină. Dar promîșiunea de „înviere" sau de „renaștere" era implicită în scenariul mitico-ritual al zilei H U aria. Probabil că, confruntați cu succesul mîșionaristicii creștine, teologii misterelor au subliniat cu inșistență ideea de imortalitate, consecință a răscumpărării săvârșite de Attis. Oricum ar fi, este șigur că împărații romani, mai ales ultimii Antonini, au promovat în chip viguros cultul frigian în speranța de a opri avântul creștinismului.

Sub numele de hermetism se înțelege totalitatea credințelor, a ideilor și a practicilor transmise în literatura hermetică. Este vorba de o culegere de texte de valoare inegală, redactate între secolul al IlI-lea î.Hr. și secolul al Hl-lea d.Hr. Se deosebesc două câtegorii: scrierile aparținând hermetismului popular (astrologie, magie, științe oculte, alchimie) și literatura hermetică savantă, în primul rând a celor șaptesprezece tratate, în grecește, din Corpus Hermeticum. În ciuda deosebirilor lor de plan, de conținut și de stil, există o anumită unitate de intenție între cele două grupuri de texte: acest lucru reamintește de raporturile dintre daoismul filosofic și daoismul popular sau de continuitatea dintre expreșiile „clașice" și cele „baroce" ale Yoga. Cronologic, textele hermetismului popular sunt cele mai vechi, unele dintre ele urcând până în secolul al IlI-lea î.Hr. Cât privește hermetismul filosofic, el s-a răspândit mai ales în secolul al II-lea al erei noastre.

După cum era de prevăzut, această literatură oglindește, mai mult sau mai puțin, șincretismul iudeo-egiptean (deci și anumite elemente iraniene); se recunoaște în plus influența platonismului; dar începând cu secolul al II-lea d.Hr. dualismul gnostic devine predominant. „Prin actorii, prin decorul, prin miturile sale, literatura hermetistă se vrea egipteană. Această pretenție, cel puțin a anumitor texte antice, se sprijină pe o anume cunoaștere a Egiptului ptolemeic sau roman, cunoaștere a cărei realitate nu trebuie subestimată". Personajele (Thoth, Agathodemon, Ammon etc.), decorurile (Memfis și Teba, Herrnopolis, Sai's, Assuan etc.), anumite motive ale teologiei faraonice (de exemplu, ridicarea movilei primordiale la Teba sau la Herrnopolis), familiarizarea cu tradițiile egiptene antice41 constituie indicații de care trebuie ținut seamă. Identificarea lui Thoth cu Hermes era deja cunoscută de Herodot (II, 152). Pentru scriitorii din epoca elenistică, Thoth era patronul tuturor științelor, inventatorul hieroglifelor și un magician de temut. El ar fi creat lumea prin cuvânt: or, stoicii îl identificaseră pe Hermes cu Logosul. Scrierile hermetismului popular au jucat un rol important în epoca imperială. La început prin caracterul lor „operativ": într-o epocă terorizată de atotputernicia Destinului, aceste texte revelau „secretele naturii" (doctrina analogiei, raporturile de „simpatie" dintre diversele niveluri cosmice), grație cărora magus-ul lua în stăpânire forțele lor secrete. Chiar fatalismul astral putea fi foloșit, într-una din scrierile astrologice, Liber Hermetis, nu vom găși nici o aluzie la problema morții și a vieții viitoare; ceea ce conta erau mijloacele de a trăi fericit pe pământ, Totuși, cunoașterea, deci stăpânirea naturii, devenea poșibilă prin divinitate. „Deoarece este vorba de a descoperi o întreagă rețea de șimpatii și de antipatii pe care natura le ține secrete, cum să pătrunzi o atare taină, dacă un zeu nu o dezvăluie?'" Prin urmare, știința de tip hermetic constituie, în același timp, un mister și o transmitere inițiatică a acestui mister; cunoașterea naturii se obține prin rugăciune și cult, sau, la un nivel inferior, prin constrângere magică.

În acest corpus amorf de rețete magice și de tratate privind magia naturală și științele oculte, se regăsesc câteodată concepții caracteristice literaturii savante, în Kore Kosmou (14-18), crearea sufletelor este descrisă ca o operație alchimică. Rugăciunea cu care se încheie Asclepius se regăsește în greacă, într-o rețetă magică. Importanța acestei literaturi hermetice „populare" nu trebuie subestimată. Ea a inspirat și nutrit Istoria Naturală a lui Plinius și celebra lucrare medievală Phyșiologus; cosmologia și ideile ei principale (doctrina șimpatiilor și a corespondențelor, în primul rând corespondența dintre macrocosmos și microcosmos) au cunoscut un succes considerabil în Evul Mediu târziu, până spre secolul al XVIII-lea; le regăsim nu numai la platonicienii italieni și la Paracelsus, ci și la savanți atât de diferiți precum John Dee, Ashmole, Fludd și Newton.

CAPITOLUL I

PANTEONUL GRECO-ROMAN ȘI INFLUENȚE EXTERNE

Misterele egiptene se deosebesc de alte asociații religioase similare datorită faptului ca se cunosc „originea'' și etapele propagării lor în Așia și Europa. La începutul secolului al IlI-lea î.Hr., Ptolemeu Soter a hotărât să-și întărească domnia cu ajutorul unei divinități acceptate drept supremă atât de egipteni, cât și de greci. El l-a ridicat astfel pe Serapis (Sarapis) la demnitatea de mare zeu național. După tradiția transmisă de Plutarh, Ptolemeu văzuse statuia zeului în vis. În 286 (sau în 278), statuia a fost adusă de la Șinope și instalată în templul care se construia la Alexandria. Etimologia lui Serapis și patria sa originară sunt controversate încă. Numele său este derivat în general de la Oserapis, adică „Osiris-Apis". În legătură cu cultul, Ptolemeu Soter a însărcinat pe doi teologi erudiți să-i stabilească structura: preotul egiptean Manethon și grecul Timotheos. Primul, autofal mai multor lucrări, între care o istorie a Egiptului, cunoștea bine cultura grecească; al doilea, membru al celebrei familii a Eumolpizilor din Eleusis, era inițiat în mai multe Mistere.

Succesul noului cult a fost așigurat datorită prestigiului conșiderabil de care se bucurați Isis și Osiris. După cum am văzut, teologii Noului Imperiu elaboraseră o grandioasă sinteză, asociindu-i pe Ossiris și Ra; socotiți drept complementari, acești doi zei au sfârșit prin a fi identificați. Popularitatea lui Ossiris nu înceta să sporească, deoarece el era singurul zeu egiptean care, asașinat, a triumfat asupra morții și a fost „reanimat" prîn grijă lui Isis și Horus. La Abydos și în alte părți, scenarii rituale, înfățișând diverse episoade ale legendei sale, erau interpretate în fața templelor. Herodot asistase la ceremonii asemănătoare la Sais; el le așimilase misterelor grecești și acesta este motivul pentru care s-a abținut să le înfățișeze (II, 61 )33. Este neîndoielnic faptul că anumite ritualuri secrete oșiriene, săvârșite înăuntrul templelor, se raportau la viața viitoare. Dar ar fi hazardat să conșiderăm aceste rituri secrete drept veritabile ceremonii inițiatice, săvârșite în beneficiul unui om viu, în vederea „salvării" sale. Pe de altă parte, este greu de conceput ca un teolog erudit ca Manethon să nu fi integrat în Misterele lui Îșis tradiții religioase mai vechi. S-a putut arăta, de exemplu, că aretalogiile lui Îșis nu reprezintă o inovație recentă; dimpotrivă, ele reiau formule rituale arhaice, legate de ideologia regală, în plus, după cum vom vedea îndată, Misterele lui Isis prelungesc anumite ceremonii practicâte în Egiptul antic.

Pentru scopul pe care ni l-am propus aici ar fi inutil să reproducem cronologia și peripețiile răspândirii cultului dincolo de frontierele Egiptului. Propagat la început în Așia Mică și în Grecia, el a pătruns în Italia în secolul al II-lea î.Hr, și la Roma la începutul secolului I. Cultul egiptean a devenit atât de popular, încât de mai multe ori romanii s-au opus în mod violent hotărârilor senatului de a demola templele. Ca și celelalte mistere ale epocii elenistice și imperiale, Misterele lui Isis și ale lui Serapis comportau sărbători publice, un cult cotidian și rituri secrete, constituind inițierea propriu-zisă. Se cunosc, în liniile lor mari, primele două șsisteme ceremoniale, în ce privește inițierea, mărturia lui Apuleius, în cartea a Xl-a a Metamorfozelor, e conșiderată, pe bună dreptate, drept cel mai prețios document din întreaga literatură antică privitoare la Mistere.

Cele două mari sărbători publice reactualizau anumite episoade ale mitului lui Ossiris și Isis. Prima, Navigium, sau „Corabia lui Isis", deschidea perioada navigației de primăvară. A doua, Inventio a lui Oșiris, avea loc de la 29 octombrie la l noiembrie. După trei zile de post, de bocete și pantomimă înfățișând căutarea lui Ossiris masacrat și tăiat în bucăți, și după riturile de înmormântare practicâte de Isis, urmau bucuria și jubilația credincioșilor, când li se vestea că trupul zeului a fost găsit, realcătuit și reanimat. Slujbele religioase cotidiene erau celebrate în zori și după-amiaza. Dis-de-dimineață se deschideau porțile sanctuarului și spectatorii puteau să contemple statuile zeilor și să așiste la slujba săvârșită de preoți.

După Apuleius, în ziua hotărâtă dinainte de către zeiță, pontiful îl stropește cu apă pe neofit și îi comunică „în secret câteva recomandări care nu sunt făcjote pentru nedemna voce omenească". Apoi, în fața întregii așistențe, el îi spune să se abțină, timp de zece zile, de la carne și vin. în seara inițierii, mulțimea credincioșilor îi oferă daruri variate, apoi, înveșmântat într-o tunică de in, el este călăuzit de preot în cea mai retrasă capelă a sanctuarului. „Mă vei întreba fără îndoială, plin de curiozitate, tu, cititorule, atent ca să afli ce s-a mai spus, ce s-a mai făcut? Aș spune-o, dacă s-ar putea, ai afla-o dacă ar fi îngăduit să o auzi […]. Totuși, poate că o dorință evlavioasă te ține în cumpănă; nu te voi lăsa nerăbdării tale multă vreme. Ascultă deci, dar crede-mă, căci îți spun adevărul. Am atins tărâmurile morții; călcând pragul Proserpinei, am revenit purtat de-a lungul elementelor, în mijlocul nopții am văzut soarele strălucind; am putut contempla, față în față, pe zeii infernali și pe zeii celești și m-am închinat lor de aproape" (Met., XI, 23).

Este vorba, desigur, de o experiență a morții și a învierii, dar căreia nu i se cunoaște conținutul specific. Neofitul coboară în Infern și revine străbătând cele patru elemente cosmice; el vede soarele strălucind în plină noapte, imagine care ar putea să se refere la Osiris-Ra străbătând lumea subpământeană; el se apropie apoi de alți zei, îi contemplă și li se închină de aproape. S-a încercat să se deceleze în această frază enigmatică aluzii la itinerarul străbătut de neofit prin diverse săli împodobite cu statui de zei și înfățișând lumea subpământeană, și ajungând, brusc, într-o cameră puternic iluminată. Alți savanți au evocat experiențele parapșihologice sau hipnoza, în fond, tot ce se poate afirma este faptul că mystul sfârșește prin a se șimți identificat cu Osiris-Ra sau cu Horus. Căci dimineața, îmbrăcat cu douăsprezece haine ritualice, șimbolizând cele douăsprezece stațiuni zodiacale, mystul se urcă pe o estradă, chiar în mijlocul templului, cu creștetul încununat de o cunună de palmier. „Astfel, împodobit asemeni soarelui, stând acolo ca o statuie", el apare în vederea mulțimii, în fața statuii lui Îșis. Pentru eroul Metamorfozelor, această zi a fost „ziua sărbătorească a renașterii sale în sânul misterelor". Inițierea s-a desăvârșit, a treia zi, printr-un banchet ritual. Totuși, după un an, și tot la cererea zeiței, neofitul este introdus în „misterele nocturne ale zeului suprem" (XI, 28), ceremonie în legătură probabil cu Inventio a lui Osiris. în sfârșit, o nouă viziune a zeiței îi recomandă o a treia inițiere; dar în legătură cu aceste ultime încercări inițiatice, Apuleius nu ne revelează nimic.

După cum am văzut, în Egiptul antic se spera într-o identificare postumă cu Osiris. Dar prin intermediul inițierii sale în mistere, neofitul dobândea încă în lumea de aici această identificare mistică cu zeul; altfel spus, insul viu era acela care putea fi divinizat și nu sufletul în condiția sa de după moarte. Așa cum Osiris era „înviat" de Isis, „divinizarea" neofitului era esențialmente opera zeiței. Nu cunoaștem „situația existențială" a mystului; totuși, e sigur că nici un inițiat nu se îndoia de soarta sa privilegiată, în preajma zeilor, după moarte. Dacă, în ceea ce privește inițierea propriu-zisă, suntem reduși la presupuneri, informațiile lui Apuleius ne permit să sesizăm structura sincretistă a noului cult. Elementele egiptene joacă un rol important: scenariul mitico-ritual al lui Isis și Osiris inspiră cele două sărbători publice și, probabil, cel puțin în parte, riturile inițiatice; ridicarea lui Isis la rang de Zeiță Universală, ba chiar unică, și a lui Osiris la demnitatea de Zeu Suprem prelungește tendința, atestată încă din epoca arhaică, de a promova diverse divinități la cel mai înalt rang. Pe de altă parte, coborârea în Infern și ascensiunea sa, străbătând elementele cosmice, trădează o concepție specific elenistică.

Marea popularitate a misterelor egiptene în primele secole ale erei creștine, faptul că anumite trăsături din iconografia și mitologia Fecioarei Măria au fost împrumutate de la Isis, arată că e vorba de o creație religioasă autentică și nu de un revival artificial și desuet. Zeii misterelor trebuie considerați ca noi epifanii ale lui Isis și Osiris. în plus, aceste interpretări elenistice vor fi dezvoltate de teologii neoorfici și neoplatonicieni. Asimilat lui Dionysos (și el ucis, tăiat în bucăți și reînviat), Osiris ilustrează admirabil teologia neoorfică; o cosmogonie concepută ca un autosacrificiu al divinității, ca împrăștierea Unului în Multiplu, urmată de „învierea", adică de readunarea Multiplului în Unitatea Primordială.

Identificarea mutuală a tuturor zeilor a dus la un „monoteism" de tip șincretist, scump teosofilor din Antichitatea târzie. Este semnificativ că un asemenea universalism „monoteist" exaltă mai ales zei prin excelență patetici, ca Dionysos și Osiris. în ceea ce privește pe Isis și Osiris, aceste ultime interpretări și devalorizări efectuate de teologii misterelor și de filosofii neoplatonicieni vor fi privite, timp de secole, ca ilustrând, în modul cel mai profund, adevăratul geniu religios egiptean.

Atargatis, zeiță de origine siriană, adorată la Romula,unde s-a descoperit o figurină din argilă, inscripționată în siro-palmiriană: ,,Dar pentru Atargatis, pentru sănătatea(viața) lui Ragysbel. Această zeiță se mai numea Dea Syria și era adorată în special de commageni și sirieni.

Cybele (sau Kybele sau în română Cibela), zeitate de origine frigiană, considerată drept Magna Mater ("Marea Mamă a Zeilor"), zeița peșterilor și a Pământului în starea sa naturală și protectoare a vegetației, adorată pe culmile munților. Domnea peste animalele sălbatice, fiind și protectoarea albinelor. A fost preluată în mitologia romană, cultul ei fiind primul din calendarul roman. Împreună cu soțul ei, Attis, Cybele era venerată în ceremonii sălbatice, sângeroase, orgiastice. La romani, Cybele era zeița naturii și a fertilității. Deoarece domnea peste munți și fortărețe, era reprezentată cu o coroană de forma unui zid de cetate. Cultul lui Cybele era celebrat de preoți eunuci denumiți coribanți, care îi conduceau pe credincioși în riturile orgiastice, acompaniate de țipete sălbatice și muzică interpretată la fluier, tobe și cimbale. Sărbătoarea ei anuală de primăvară celebra moartea și învierea iubitului ei Attis.    Cultul Cybelei și „Misterele" lui Attis ilustrează, mai bine decât alte forme religioase contemporane, diverșitatea structurală a creațiilor șincretiste. Zeiță frigiană, introdusă la Roma în 205-204 pentru a salva Republica, grav primejduită de armatele cartagineze, avea o istorie multimilenară. Piatra neagră în care era prezentă ritualic zeița Cybele probează vechimea cultului: piatra este unul din cele mai străvechi șimboluri ale Mamei-Pământ. Și tot o piatră, altfel spus, Marea Mamă Cybele, stă și la origine lui Attis și a cultului său. Conform mitului relatat de Pausanias (VH, 17:10-12), un monstru hermafrodit, Agditis, s-a născut dintr-o piatră fecundată de Zeus. Zeii au hotărât să-1 castreze și să-J transforme în zeița Cybele. După altă variantă, din sângele hermafroditului a răsărit un migdal. Mâncând o migdală, Nană, fiica fluviului Sangarios, a rămas însărcinată și a dat naștere unui copil, Attis. Ajuns mare, Attis își sărbătorea nunta cu fiica regelui, când Agditis, care îl iubea, a intrat în sala ospățului nunții. Așistența este cuprinsă de nebunie, regele își retează părțile genitale, iar Attis fuge, se mutilează sub un pin și moare, în disperare, Agditis încearcă să-l reînvie, dar Zeus se împotrivește acestui lucru; el dă voie numai ca trupul lui Attis să nu putrezească și unicul semn de viață dintr-însul va fi faptul că părul îi va crește mereu și degetul mic i se va mișca. Deoarece Agditis nu este decât o epifanie a Marii Mame androgine, Attis este, în același timp, fiul, amantul și victima Cybelei, Zeița își regretă gelozia, se căiește și își jelește iubitul.

Această mitologie arhaică și riturile sângeroase pe care le vom evoca constituie originea unei „religii a mântuirii", care a ajuns extrem de răspândită în primele secole ale erei creștine în tot Imperiul roman. E șigur că scenariul mitico-ritual ilustra „misterul" vegetației (cf. § 12), sângele și organele sexuale oferite Cybelei asigurau fertilitatea Mamei-Pământ. Dar, cu timpul, acest cult imemorial a fost învestit cu noi semnificații religioase; riturile lui sângeroase au devenit căi de răscumpărare. Probabil că funcția soteriologică a cultului era cunoscută de mai multă vreme. La PesSinonte, exista o confrerie închisă, de tipul „religiilor de mistere". Cu mult timp înainte de a fi introdus la Roma, cultul lui Attis și al Cybelei s-a răspândit în Grecia, unde a suferit probabil anumite modificări, în Grecia, ca și la Roma, repulșia față de riturile sângeroase de castrare și față de preoții eunuci îl menținuseră pe Attis într-o poziție subordonată. Multă vreme, zeul n-a beneficiat la Roma de nici un cult public, deși numeroase statuete de lut ars, încă din secolul II î.Hr., îi atestă prezența. Abia sub Claudius și sub succesorii lui, Attis și riturile sale s-au impus; eveniment căruia îi vom arăta importanța.                            

Sărbătorile se țineau către echinocțiul de primăvară, de la 15 la 23 martie, în prima zi (canna intrat, „intrarea trestiei") confreria cannoforilor aduce în templu trestii tăiate; potrivit legendei, Cybele îl gășise pe copilul Attis expus pe malul fluviului Sangarios. După șapte zile, confreria dendroforilor aducea din pădure un pin tăiat (arbor intrat). Trunchiul era acoperit de bandaje, ca un cadavru, și la mijlocul lui era prinsă o imagine a lui Attis. Arborele îl reprezenta pe zeul mort. La 24 martie, „ziua sângelui" (dies sanguinis), preoții (galii) și neofiții se dedau la un dans sălbatic, în sunete de flaute, chimvale și tobe, se flagelau până la sânge, își crestau brațele cu cuțitele; în culmea freneziei, ijmii neofiți își retezau organele bărbătești și le ofereau în chip de oblație zeiței.

Lamentațiilor funebre din noaptea de 24 spre 25 martie le urma brusc o explozie de bucurie, în zori, când se anunța învierea zeului26. Era ziua „bucuriei", Hilaria. După o zi de „odihnă" (requieîio), la 27 martie avea loc marea proceșiune spre râul în care se îmbăia statuia Cybelei (lavatio). După unii autori, inițierile individuale erau celebrate la 28 martie; neofitul era sanctificat cu sângele unui taur sau unui berbec jertfit (taurobolium și driobolium). Probabil, jertfa înlocuia ritul de automutilare a mystului, deoarece acesta oferea zeiței organele genitale ale victimei. El era admis în „camera nupțială" (pantos, cubiculiim) sau „sub baldachin" în calitate de soț mistic al Cybelei, ca și preotul (gali) care intra în acest loc sacrosanct pentru ca să ofere Mamei resturile însângerate ale mutilării sale.

Cât privește inițierea propriu-zisă, unicul document de care dispunem este formula citată de Clement din Alexandria și care servea inițiaților drept parolă de trecere: „am mâncat în sunetele tobei; am băut în zgomotul chimvalei; am purtat kernos-ul; am intrat sub baldachin" (Potrept., II, 15). Analogia cu sintema de la Eleușis este evidentă ea se poate explica fie printr-un împrumut de o parte sau de cealaltă, fie prin derivarea pornind de la o formulă comună foloșită în mai multe mistere din epoca elenistică. Formula se referă cu siguranță la riturile inițiatice. Toba și chimvalul sunt instrumentele favorite ale Cybelei. Întrucât Attis era numit „spicul secerat verde" (Philosophoumena, V, 8), e probabil ca prânzul ritualic să fi constat esențialmente din pâine și vin; într-adevăr, Firmicus Maternus (De errore, 18) îl interpretează drept echivalentul drăcesc și funest al cinei creștine. Cât despre kernos, probabil că în cultul inițiatic al lui Attis acest vas de lut ars nu era foloșit pentru oblația alimentară, ci ca să aducă Mamei, „sub baldachin", organele sexuale ale taurului sau ale berbecului.

După cum vom vedea, Misterele lui Attis și Cybele promiteau, cel puțin de la un anumit moment, „nemurire" inițiaților. Deocamdată, e important să examinăm mai îndeaproape semnificația riturilor principale, adică interdicțiile alimentare și autocastrarea guliilor. Religiile elenistice ale misterelor, în ciuda „spiritualizării" lor, păstraseră numeroase elemente arhaice.

E vorba, de altfel, de o caracteristică a mișcărilor religioase neceșitând inițierea individuală. Omofagia, rit dionysiac prin excelență, era susceptibilă de a reactualiza o experiență religioasă specifică vânătorilor primitivi. În ce privește inițierea în Misterele de la Eleușis, ea făcea poșibilă anamneză tainelor sacramentale arhaice, în primul rând valoarea sacramentală a grâului și a pâinii. în general, se poate spune că ceremoniile de structură inițiatică redescoperă anumite comportamente arhaice și revalorizează numeroase obiecte religioase desuete. Să ne reamintim cuțitele de șilex foloșite în circumciziile inițiatice, sau rolul rombului (hull-roarer) în mitologia și inițierea orfică, sau funcția religioasă a „secretului".

Jupiter Dolichenus, deja divinitate sincretistă a orașului Doliche din Asia Mică unde Jupiter și Baal  au devenit unul și s-a răspândit în tot imperiul roman.

Jupiter Turmasgad, din șase monumente închinate acestui zeu din tot Imperiul roman, două sunt ridicate la Romula secolului al treilea, era noastră. Epitetul de Turmasgad  atribuit de sirieni zeului lor național Baal se traduce în limba aramaică ,,cel adorat pe munți". Acest zeu sincretizează cu Jupiter Optimus Maximus.

Heliogabal (zeul Soare) este o divinitate siriană adorată în orașul Emessa. Cultul a devenit oficial în timpul accederii la tronul imperial al preotului Elagabal (218-222), din anturajul Iuliei Domna, soția fostului împărat Septimius Severus (193-211).

Iarhibol (zeul bun) și Aghibol (vițelul lui Bol), alături de zeul Bel, cu origini akkadiano-babiloniene, alcătuiua o o triadă, adorată de palmirenieni, ca protectoare a cosmosului.

Una dintre religiile zise "misteriozofice" ale lumii antice, ne-a lăsat puține marturii scrise sau poate ca acestea s-au pierdut. Din această cauza, mithraismul a constituit și constituie o problema și un obiect de cercetare continuă din partea multor istorici, atat anteriori noua cât și, mai ales, contemporani.

  Prezenta lucrare nu are pretenția de a rișipi toate umbrele in care este încă învăluită religia lui Mithra și nici nu incearca sa puna capat nenumăratelor controverse în legătură cu acest cult. E vorba de o modesta incercare de a prezenta această religie, cu elementele ei constitutive și supraadăugate, asa cum ne este ea sugerata de monumentele mithraice gașite in tara noastra. Căci, asa cum se stie, mithraismul, religie de origine persana, a peregrinat prin Orientul Apropiat, întâlnind in cele din urma spiritul specific al Greciei și al Romei. Și e usor de înțeles că, luând contact cu aceste civilizații străine de țara sa de origine, cultul lui Mithra nu a putut să rămână intact, suferind anumite influențe specifice culturilor care l-au întâmpinat în drumul său. Și astfel, în lucrarea de față, vom face mai întâi un scurt istoric al mithraismului, aducând apoi mărturii despre existența sa pe teritoriul dacic și prezentând caracterele specifice ale acestei religii, așa cum s-ar părea ca ne autorizează reliefurile descoperite în Dacia romană.

  Mithra e zeul care a polarizat în jurul său, timp de circa 2.000 de ani, atenția a nenumărați oameni de diverse natiuni, care credeau in eficăcitatea prescriptiilor acestei religii. Primele semnalari ale numelui lui Mithra ne sunt transmise de niște tablete gașite la Boghazkoy, capitala vechilor hititi, in nordul platoului anatolian. Aceste tablete, datand din secolul al XV-lea i.d.Hr. și descoperite in 1907, consemneaza un acord incheiat între hititi și vecinii lor, imitannii, enumerand la sfarșit o serie de divinitati care vor veghea la executarea acordului, printre care figureaza "Mithras și Varuna". Cultul lui Mithra are insa urme inca de la originile indepartate ale indo-iranienilor, divinitatea respectiva apartinand zeitatilor arhaice adorate de către acestia inainte de separarea lor in popoare diferite. Dovada adorarii in comun a lui Mithra de către indo-iranieni este faptul că atat in Veda, cartile sacre ale indienilor, cât și în Avesta, cartea sfanta a perșilor, acest zeu își are locul sau, fie aproape de Varuna, fie, respectiv, aproape de Ahura-Mazda (Onmuzd). Totuși, potrivit interpretarilor mai recente, Mithra nu apare cu același caracter in cele doua religii.

  Mithraismul își are radacinile adinc infipte in religia veche a Perșiei, fiind grefat pe vechea conceptie dualista iraniana a eternei rivalitati între bine și rau și purtand amprenta severitatii morale persane. Rolul lui Mithra in această lupta perpetua e acela de yazata, adică – in cazul de fata – aliatul fortelor binelui, socotit fiind răzbunate-rul nedreptatii și a tot ceea ce este in opozitie cu ordinea imprimata universului. Nimic nu se intampla in lume fara ca el sa stie, având 10.000 de ochi și 10.000 de urechi. Mithra, cu rolul sau de mediator, reprezintă extinderea zeului luminii in lume. Insuși numele lui, cu radacina mi (a se schimba) in vechiul idiom al Indiei, insemna prietenos (prieten), iar in cel al Persiei, contract. Prin această, el e "garantul bunelor raporturi între oameni, așigurand echilibrul fortelor cosmice și prosperitate generala". Al zecilea imn (yasht) din Avesta, pe care credincioșii il foloseau cel mai adesea in rugaciunile lor, reda, intr-un imod cat se poate de fidel, atributele zeului. Observam ca, treptat, Mithra nu a detronat divinitatile superioare, ci s-a substituit lor, mithraismul devenind un cult viu și popular, un cult politeist-naturalist, al carui zeu, suferind influenta unor idei imorale, s-a transformat, prin șimplificare și concentrare, intr-un pretins zeu al milei și al dragostei.

  Insa, atunci când aparu marele reformator și profet al perșilor, Zaratustra sau Zoroastru  – cel care a atacat idolatria și sacrificiile sangeroase ale timpului sau – cultul lui Mithra a primit o lovitura destul de grea, dat fiind faptul că tocmai punctul central al religiei mithraice era atins. Cu toate ca, in religia zoroastriana, Mithra nu fu admis printre slujitorii apropiati ai lui Ahura-Mazda (ameshas-spentas), ci printre divinitatile inferioare (yazatas), totuși zeul avea o deosebita cinstire in rândul maselor populare. Asa ca nu este de mirare opozitia acestora fata de imarele profet Zoroastru, pe care l-au ucis, in cele din urma, in templul Balkh. De altfel, data fiind rigiditatea morala a șistemului mithiaic, cultul lui Mithra se incadra foarte bine in religia lui Zoroastru. Treptat, Mithra este reinstalat pe vechea pozitie și acel yashi al zecilea ii dedica aceeași glorie ca mai înainte.

  Cu invataturile sale, între care se disting clar contributiile religiei persane, mithraismul își incepe calatoriile pe meleaguri straine, unde primeste noi influente, care vor contura caracterul sau specific. Civilizatiile pe care muntenii persani le întâlneau în cuceririle lor, către anul 400 i.d.Hr., ofereau fie elemente oarecum comune, fie, mai ales, deosebitoare, dar care se puteau usor adapta religiei lui Mithra. Media, precum și tarile din preajma Tigrului și Eufratului, detineau una dintre cele mai vechi civilizatii din lume. Și, cum s-a intamplat și înalte parti, deși erau supuse din punct de vedere teritorial, ele au fost acelea care și-au impus suprematia spirituala, data fiind conceptia lor mai inalta despre lume și viata, rod al stravechii lor culturi, în Așia Mică, mai ales in partile elenice sau elenizate, progresele mithraismului au fost mai lente, dar și aici el a gașit divinitati indigene, straine panteonului grec, pe care le-a așimilat in unele privinte. Contactul cu teologia chaldeiana a dat un caracter astral religiei mithraice, pe care magii au transformat-o apoi, in Asia Mică, într-un cult de mistere.

  Așadar, plecată din Persia, unde-și avea înfipte rădăcinile încă din timpuri imemoriale, religia lui Mithra a străbătut o cale plină de cotituri și compromisuri, în cele din urma ajungând sa apară într-o formă și cu o limba elenică, dar trădând totuși continutul sau oriental și chiar persan. In felul acesta, ajunge să bată la porțile Romei. Acolo însă, în Orient, mithraismul își primise seva din care el avea să se alimenteze în întreaga sa teologie și morală.

  Împrejurările pentru ca mithraismul să iasă învingător și în Occident erau destul de propice. Vechea religie oficială greco-romană pierduse controlul și influența asupra sufletelor credincioșilor. Rămăsese numai forma, adică riturile și gesturile exterioare. Și, fiindcă misterele mithraice și învățăturile acestui cult impresionau prin ceremonialul lor fastuos și, respectiv, prin promisiuni soteriologice, mulți erau cei care aderau la această religie, în special soldații, Mithra fiind războinicul neînvins și invincibil. Potrivit istoricului Plutarh, romanii au venit în legatură cu Mithra prin intermediul piraților din Cilicia, în urma cuceririi, în secolul I i.d.Hr., de către Pompei (60-48), a acestei provincii din Asia Mică. Dar nu se cunoaste nici un document cu o datare atat de timpurie. Cu timpul însă și mai ales către sfârșitul secolului I Mithra începe să fie cunoscut la Roma, fapt legat în special de deplăsarile de trupe auxiliare din Orient în Occident. Incepând cu această data, se semnalează și primele documente ce atesta răspândirea mithraismului în Italia. Printre initiații acestui cult se remarcă și Commodus (180-192), iar Dioclețian (284-305), împreună cu Galeriu (293-311) și Liciniu (308-324), După ce se inițiau în misterele cultului mithraic la Carnuntum, în 307, îl proclamaseră pe Mithra protectorul întregului Imperiu roman (lautor imperii sui). Aici, în această localitate, a fost centrul cultului, de unde s-a extins în mai multe țări dunarene ; lucru atestat de multiplele sanctuare descoperite în diferite locuri. Ultimul împărat adorator al lui Mithra a fost Iulian Apostatul (361-363), pentru ca, în 391, un edict să împiedice celebrarea cultului mithraic la Roma. Se poate spune deci că poziția pe care a căpătat-o acest cult în Imperiul roman s-a datorat în primul rând bunăvoinței celor mai imulti cezari, care i-au creat diferite cai de acces și de dezvoltare, ridicând mithraismul aproape la rangul de religie de stat.

CAPITOLUL II

ASPECTE ISTORICE ESENȚIALE DIN LUMEA GRECO-ROMANĂ

În epoca helladică timpurie (2500-1600 a. Chr.), s-a dezvoltat în Grecia Continentală o cultură a unor populații mediteraneene. Principalele centre unde sunt atestate dovezi ale prezentei acestor populații preindoeuropene sunt: Tracia, Focida, Beoția, Attica, Argolida, Corint. Principalele centre că a acestei culturi este prezența ceramicii de tip urfirnis. De asemenea, aceste populații au lăsat și urme lingvistice, precum termenul prin care e desemnată marea, thalassa, neindoeuropean, sau terminațiile –ssos, -nthos, prezente în unele nume de așezări ca Halicarnassos, Corinthos.

În epoca helladică mijlocie (1850-1600 a. Chr.) are loc pătrunderea triburilor indoeuropene, denumite protogrecești, ale aheenilor și ionienilor. Se produce fuziunea treptată a celor două populații, alternând momentele de colaborare cu lupte violente.

În epoca helladică târzie (1600-1150 a.Chr.) este documentată dezvoltarea unor cetăți puternice, precum Micene, Pylos, Tirint, Atena. Cetatea Micene din Argolida este cea mai puternică și cel mai bine cunoscută în epocă, ea dând și denumirea perioadei. Poemele homerice, Iliada și Odiseea reprezintă o frescă a acestei societăți a nobililor (aristoi), care se ocupau cu activități războinice sau participau la vânătoare, ospețe, procesiuni cu caracter religios.

În secolul al XV-lea a. Chr., Micene domina regiuni din Asia Mică, insule ca Rhodos, Melos, Cipru. Apogeul acestei cetăți și al perioadei pe care o denumește este reprezentat de perioada 1400-1150 a. Chr., din care datează mormântul cu cupolă numit Tezaurul lui Atreu, zidurile de mari dimensiuni, numite ciclopice.

În jurul anului 1250 a. Chr., este documentată distrugerea cetății Troia VII B, identificată cu Troia homerică.

De la Micene, datează și scrierea Liniar B, descifrată de M. Ventris și J. Chadwick, ca fiind o scriere protogreacă.

Perioada 1200-1100 a. Chr., cunoscută ca perioada migrației doriene este cea care marchează sfârșitul civilizației miceniene. Noii veniți, dorienii se vor stabili, sub presiunea illyrilor, în Epir, Etolia, Acarnania, Creta, sud-vestul Asiei Mici, Pelopones. Aheii sunt împinși spre insulele ioniene, Attica, Eubeea, attica continuând să rămână în stăpânirea ionienilor.

Ionienii, eolienii (aheii) și dorienii se vor așeza pe coasta de vest a Asiei Mici.

În epoca arhaică se vor petrece schimbări esențiale în organizarea instituțională a lumii grecești. Astfel, așezările fortificate miceniene vor exercita o influență asupra satelor din împrejurimi, locuite de supușii regilor, ceea ce va avea drept consecință apropierea și, în cele din urmă contopirea lor în ceea ce se va numi oraș-stat, polis, forma clasică de organizare a lumii grecești. Acest proces este cunoscut sub denumirea de synoikismos.

Cetatea stat era independentă politic și economic, având un teritoriu rural care furniza produsele agricole necesare. Fiecare cetate va avea propriul său sistem de conducere politică, propriul calendar, propria moneda și își reglementa raporturile cu celelalte cetăți prin tratate politice.

Forma de guvernare a cetății stat a avriat de le regalitatea la guvernare aristocratică, oligarhică, tiranică, democratică, aceasta din urmă fiind cea mai evoluată.

Cât privește întinderea cetății stat, se știe că Atena acoperea cu autoritatea sa Attica, organizată în districtele rurale, pe o întinedre de 2500 km2 , Corint, 880 km2, Argos, 1400 km2, în timp ce 22 de orașe din Phocida aveau împreună 1650 km2 .

Este cert că monarhia (puterea unui rege) s-a păstrat în Arcadia, Epir, Laconia, Macedonia, în timp ce la Atena în 683 a. Chr. Regele a fost alungat, un simplu magistrat purtând titlul de basileus-rege, având doar atribuțiile cultului.

În regiunile unde regii au fost alungați, în locul lor au fost instalați magistrați aleși prin vot de adunarea poporului, din rândul marilor familii aristocratice. Uneori doar o familie sau două aveau privilegiul de a-i da pe magistrații cetății, caz în care avem de a face cu o guvernare oligarhică.

Alungarea tiranilor era urmată, de obicei de instaurarea unei conduceri aristocratice sau oligarhice, fie de instalarea unei conduceri democratice așa cum se va întâmpla la Atena.

Epoca arhaică este perioada în care se va constitui panteonul grec. El reprezintă o sinteză a vechilor culte mediteraneene, miceniene, la care se adaugă influențe ulterioare venite pe filiera tracică și egipteană. Se consideră că aristocrații micenieni sunt cei care au instituit un cult oficial, care sta la baza creării concepției despre marii zei din Olimp. Zeii cei mai importanți pentru greci au fost: Zeus, zeul cerului și stăpânul zeilor, urmat de Hera, soția sa, zeița căsniciei, Afrodita, zeița dragostei și a iubirii, Hermes, vestitorul zeilor, protectorul călătoriilor, negustorilor, Ares, zeul războiului, Poseidon, zeul mării, Atena, zeița înțelepciunii, Apollo, zeul luminii, Hades, zeul infernului, Hephaistos, zeul meșteșugarilor, Demeter, zeița fertilității. Pe filiera tracică a fost adorat zeul Dionysios, zeul vinului, pe filiera egipteană, zeul Sarapis, zeu al oracolelor.

Trei dintre cele mai puternice cetăți-state erau Atena, Sparta și Corintul. Cea mai importantă dintre acestea era Atena, locul de naștere al culturii și democrației, o cetate celebră în toată lumea antică pentru frumusețea sa.

Atena va deveni cea mai importantă cetate a lumii grecești, condstruind două ligi politice în 478 a.Chr. și 378 a.Chr.

Sparta, situată în Pelopones, în sudul Greciei, era marea rivală a Atenei. Sparta era o putere militară de temut, având cea mai bună infanterie din lumea grecească. Acest lucru nu este deloc surprinzător, având în vedere că toți băieții spartani erau luați de lângă mamele lor la vârsta de numai șapte ani, pentru a face timp de 13 ani o instrucție militară extrem de dură. Spartanii nu puneau preț pe cultură sau frumusețe, ducând în schimb o existență “spartană”, bazată pe simplitate și răbdare. Ea a constituit în Pelopones o ligă, Liga Peloponesiacă, pe care a dominat-o autoritar până în anul 222 a.Chr.

Corintul și-a clădit prosperitatea datorită meșteșugarilor săi și comerțului pe mare. Era cunoscut în întreaga lume antică drept un centru al luxului, un loc de recreere pentru cei bogați, care se înghesuiau să le viziteze pe prostituatele-preotese de la Templul Afroditei.

Înainte de nașterea democrației, cele mai multe cetăți-state erau conduse ca aristocrații – cuvânt care în greaca veche însemna “domnia celor mai buni”. Puterea era împărțită de un cerc restrâns de bărbați din familiile nobile.

Spre anul 600 a. Chr însă, a apărut clasa de mijloc. Comerțul le adusese mai multă prosperitate celor din această clasă, iar progresele militare le confereau mai multă putere, făcându-i să dorească să participe la guvernare. În anumite orașe, inclusiv în Corint, clasa de mijloc s-a revoltat și i-a înlăturat pe aristocrați, în favoarea unor dictatori care au devenit cunoscuți sub numele de “tirani”. În alte orașe, schimbările s-au produs în moduri mai pașnice, căci aristocrații au permis clasei de mijloc să facă parte din consiliile cetăților. Aceste regimuri au devenit cunoscute sub numele de “oligarhii”, adică “domnia celor puțini”. Cea mai ferventă oligarhie de acest tip era Sparta.

La sfârșitul anilor 500 a.Chr., la Atena s-a născut prima democrație – “domnia poporului”. Influențele acestei revoluții s-au făcut simțite în toată lumea antică, ajungând să dăinuie până în zilele noastre. Nu exista un conducător unic, ci o adunare cetățenească alcătuită din cetățeni de sex masculin, care se întruneau de 40 de ori pe an pentru a vota deciziile de stat. Cei care stabileau programul întrunirilor și puneau în aplicare decretele erau membrii unui consiliu alcătuit din 500 de oameni, aleși prin tragere la sorți să îndeplinească această funcție timp de un an.

În toată perioada antichității, cea mai mare amenințare pentru lumea grecească a reprezentat-o Imperiul Persan, un imperiu puternic, mereu dornic să cucerească noi teritorii. În timpul războaielor cu perșii din perioada 490 – 449 a. Chr, echilibrul puterii s-a schimbat pe neașteptate. După o serie de campanii îndrăznețe derulate la Maraton, Thermopile și Salamis, grecii au reușit să apere zona centrală a continentului împotriva năvălitorilor, pe care i-au înfrânt.

Semnificația acestei victorii este uriașă. Înainte de acest moment, grecii erau organizați într-o serie de cetăți-state independente, aflate adesea în relații de rivalitate. După acest moment, ei au început să realizeze similitudinile culturale care îi uneau, s-au identificat cu mândrie drept “greci” și și-au dezvoltat acel spirit care avea să creeze marile realizări culturale ale secolelor 3 și 4 a. Chr, în special în Atena. Dacă victoria ar fi fost a perșilor, poate că istoria nu ar mai fi cunoscut niciodată moștenirea lăsată de vechii greci – democrația și realizările artistice care au influențat atât de profund lumea modernă.

Războaiele peloponeziene au fost, efectiv, echivalentul unui război mondial în lumea Greciei Antice. Luptele au durat timp de 27 de ani, în perioada 431-404 a. Chr, au implicat națiuni din întreaga lume greacă și nu s-au derulat numai în zona Greciei, ci au ajuns până în Sicilia și Byzantion.

Politica a fost originea tuturor problemelor. Atena devenise cea mai puternică și mai bogată cetate din Grecia, iar sistemul său democratic de guvernământ era copiat pe scară largă, ceea ce alarma oligarhiile rezistente precum Sparta. Adunându-și aliați din toată zona dorică a Greciei, Sparta a format Liga Peloponeziană și a pornit la război. Ca răspuns, Atena s-a aliat cu alte regiuni ionice ale Greciei din zona Mării Egee și din vestul Asiei Minor, pentru a opune rezistență, formând Liga Deliană.

A fost un război de uzură, în care tehnologia militară a făcut progrese lente și dificile. Ambele tabere au obținut anumite victorii, dar în final Sparta a înfrânt Atena, constatând însă că a ajuns să dețină controlul asupra unei Grecii absolut epuizate.

Perioada 404-362 a. Chr. a fost dominată de încercările lui Iason din Pherrai, conducătorul Ligii Thessaliene, ale Ligii Beoțiene, conduse de Theba, de a domina lumea greacă. Sparta a fost învinsă de Atena la Cnidos, în 394 a.Chr., apoi de Theba la Leuctra (371 a.Chr.) și Mantineea (362 a.Chr.). Perșii, prin „pacea lui Antalcidas”, din 387 a.Chr. au dat un avertisment grecilor cerându-le să oprească luptele interne, pentru a descuraja o regrupare a grecilor sub conducerea unei cetăți.

Ideologul Isokrates din Atena, autor de discursuri considera că dacă Iason nu reușise să asigure unirea lumii grecești, aceasta va fi făcută de către Filip II, regele Macedoniei, un stat barbar elenizat. Acesta cucerise întreaga Grecie Continentală, între 360-338 a.Chr., impunându-se ca hegemon al lumii grecești, protector al Sanctuarului panhellenic de la Delphi, „tagos”(titlu purtat de Iason din Pherrai) al Thessaliei, la Congresul Panhellenic de la Corint (337 a.Chr.). Imediat după lupta de la Cheroneea (338 a.Chr.), Isokrates i-*a trimis o scrisoare de felicitare, cerându-i să accepte ajutorul Atenei în opera sa unificatoare. Asasinarea lui Filip II a lăsat această misiune fiului său Alexandru al III-lea.

Alexandru cel Mare sau Alexandru al III-lea s-a născut la Pella, capitala Macedoniei în anul 356 a.Chr. în data de 21 iulie, fiind fiul lui Filip al II-lea și al unei bacante tebane numită Olimpia. Filip al II-lea este persoana ce a pus bazele imperiului construit de fiul său. El a făcut ca armata sa, organizată în falangă, formația de luptă a macedonenilor să ajungă să dea un randament superior oricărei armate a epocii. în august 338 a.Chr. el reușeste să câștige o luptă împotriva unei alianțe a statelor grecești, cu ajutorul fiului sau care în fruntea cavaleriei a reușit să distrugă batalionul sacru teban. Astfel Filip a reușit să aducă Grecia unită în fața amenințării persane.

Filip a urmărit sa-i deschida mintea tânărului Alexandru, astfel încât să-i deschidă interesul pentru știință. Alexandru a deprins în timpul petrecut cu Aristotel (343-340 a.Chr.) gramatica, muzica, geometria, retorica și filozofia. În urma educației sale a ajuns un mare iubitor al « Iliadei »

A fost un personaj ce a marcat clar epoca sa fiind un geniu militar, marea lui realizare fiind construirea celui mai mare imperiu din acea vreme în numai 13 ani. Alexandru a avut o personalitate nu foarte diferită de cea a tatălui sau, devenind un grec cultivat, dar cu virtuțiel războinice macedonene.

În anul 340 a.Chr. Alexandru se va întoarce la Pella unde își va lua atribuțiuni militare. În 338 a.Chr. după victoria obținută împotriva grecilor la Cheroneea, se va convoca un congres al orașelor grecești ce decid să-și uneasca forțele împotriva perșilor, acest congres marcând acceptarea hegemoniei macedonene asupra Greciei. Filip al II-lea este asasinat la nunta fiicei sale (Alexandru nu a avut nici un amestec in complot). Grecii văd în moartea lui Filip un sfârșit al hegemoniei macedonene, iar în urma decesului regelui Alexandru preia puterea la numai 20 ani, fiind proclamat rege de către generalii lui Filip. În primăvara celui de-al doilea an de domnie Alexandru va porni în prima sa expediție împotriva ilirilor și getilor pe care-i și supune asigurându-și apărarea la nordul lumii grecești. În vara lui 335 a.Chr. în Teba se produce o revoltă în urma căreia generalii macedoneni sunt uciși, iar garnizoana macedoneană asediată. Alexandru îi va pedepsi crunt pe tebani imediat (parcurgand in 14 zile un drum parcurs de alte armate in luni de zile) asediind cetatea și cucerind-o, după care a distrus-o până la temelii lăsând în picioare doar casa lui Pindar. După această demonstrație de forță nici un stat nu s-a mai opus hegemoniei Macedoniei.

Apoi Alexandru a plecat în campania anti-persană. În primăvara lui 334 a. Chr., Alexandru, anticipând o criză internă a Imperiului Persan, pornește la luptă cu 30.000 de oameni din care 9000 în falangă și 5000 călăreți. Antipatros a fost însărcinat cu apărarea Macedoniei, dândui-se un rol defensiv. Alexandru va traversa Helespontul și trecând în Asia și-a pus în aplicare planul de campanie. El va obține o victorie la Granicos, în 334, a.Chr., împotriva perșilor și mercenarilor greci conduși de generalul Memnon. Alexandru a ocupat în continuare Mysia, Lidia, Licia, Pisidia, Frigia și orașele grecești Efes, Milet, Halicarnas. Marșul sau a fost însă oprit de venirea iernii, fiind reluat imediat ce condițiile au fost prielnice.

Apoi a traversat Cappadocia, Munții Taurus și a pătruns în Cilicia unde în toamna anului 333 a.Chr. a avut loc prima confruntare militară directă între Darius al III-lea și Alexandru Macedon lângă Issos, unde prin implicarea ca general și ca soldat tânărul macedonean a făcut proba virtuților războinice ale tatălui său. În urma acestei victorii, în mâna macedonenilor a cazut familia lui Darius și a devenit posibilă continuarea expediției spre sud trecând Eufratul. Daruis al III-lea îi propune lui Alexandru să facă pace însă propunerea sa e refuzată ferm. Orașele Arados, Byblos, Sidon i s-au supus fără luptă astfel obținând o flotă ce depășea flota persană, prin această consolidare a flotei Alexandru urmărind să distrugă Imperiul Persan. Apoi Alexandru va cuceri Tyrul în iulie 332 a.Chr. În iulie, după un asediu de 6-7 luni, iar populația orașului va fi ucisă sau vândută ca sclavi. În noiembrie 332 a.Chr. va pătrunde în Egipt unde toate cetatile nu au indraznit sa-i opuna rezistenta. A reușit prin ofrande aduse lui Amon să se declare fiu al zeului ceea ce-i dădea dreptul de a moșteni tronul Egiptului. El a mai întemeiat în Egipt și un oraș pe care l-a numit Alexandria (332/331 a.Chr.) aici construindu-se mai târziu una dintre cele 7 minuni ale lumii antice, farul din Alexandria. Odată cu părăsirea Egiptului începe o nouă etapa a expediției.

Alexandru a străbătut Siria, Palestina și a pătruns în Mesopotamia unde a avut loc ultima bătălie cu Darius în octombrie 331 IHr. la Gaugamela, unde, deși a opus o rezitență eroica, Darius a fost învins. Această bătălie a fost una dintre cele mai mari ale antichității Darius dispunând de 6 00.000 soldați. Pătrunderea în flancul stâng macedonean a cavaleriei persane, nu a reușit să-l descurajeze pe Alexandru, care a reușit să spulbere centrul frontului persan. În urma acestei victorii, grecii reușesc să tranșeze în favoarea lor conflictul, Darius al III-lea fiind ucis de satrapul Bessos al Bactriei, în iulie 330 a.Chr. Acest satrap se va proclama ulterior urmaș al dinastiei Ahemenide sub numele de Artaxerxes al IV-lea. Alexandru are grijă ca funerariile lui Darius să fie unele demne de un rege și după cucerirea Bactriei, ucigașul este pedepsit fiind condamnat la o moarte în chinuri groaznice.

În anul 331 a.Chr., are loc în Grecia o răscoală a spartanilor conduși de Agis, aceasta fiind înfrântă de catre Antipatros. Între 329 și 327 a.Chr., Alexandru se chinuie să cucerească Sogdiana și Maracanda.

Aceste victorii în Iranul estic și în Asia Centrală au fost păstrate prin lăsarea de garnizoane în fiecare cetate cucerită, ceea ce îi permitea să deschidă rute comerciale și militare. în 328 a.Chr. a introdus proskynezia, o practică a mezilor și ia în căsătorie pe Roxana, în 327 a.Chr., fiica unui satrap ceea ce-l fac pe Alexandru popular datorită adoptării acestor obiceiuri orientale. În armata sa a aceptat tineri generali persani și a lasat 30.000 oameni să i-se alature în lupta sa. A reformat armata, măsura ce a creat comploturi în rândul soldaților săi , unul dintre acestea având loc în 328-327 a.Chr., toți cei bănuiți că au participat la complot fiind uciși. În primăvara lui 327 a.Chr. începe cucerirea Asiei Centrale și a Indiei, iar în mai 326 a.Chr. a dat ultima sa mare bătălie, pe râul Hyphasis învingându-l pe suveranul indian Poros. Aici s-a oprit Alexandru, deoarece un fugar din Magadha, îl avertiza ca Dhana Nanda, suveranul provinciei, îl așteaptă dincolo de râu cu o armată de 200.000 pedestrași, 20.000 de călăreți, 2000 care de luptă, 3.000 de elefanți.

În iulie 326 a.Chr. Alexandru a ordonat retragerea, profitând de oboseală și de nemulțumirile oștenilor. Armata lui Alexandru s-a împărțit în 3, o parte din armata a fost pusă sub comanda lui Nearchos și a coborât cu flota pe Hydaspes și apoi pe Indus până în Ocean, iar de aici de-a lungul coastei până în Golful Persic și în sus pe Eufrat, al doilea corp de armată îl avea drept comandant pe Crateros, a plecat spre vest, prin Arachosia, urmând să facă joncțiunea cu al treilea corp, în Carmania, ce dubla traseul primului corp. În Carmania Alexandru și-a reorganizat oștirea, apoi s-a dus la Susa prin Persepolis. În anul 324 a.Chr., după 10 ani de la pornirea campaniei, realizările lui Alexandru erau fabuloase: a reușit să conducă oștile sale 26.000 km fără să fie înfrânt, a creat cel mai mare imperiu de până atunci. Acest imperiu ajunsese să se întindă de la Marea Adriatică în vest la Oceanul Indian și Indus spre Est, de la Dunăre în Nord până în Sudan în sud. În incercarea de omogenizare a populațiilor din imperiu, Alexandru, a decis ca în februarie 324 a.Chr., să se organizeze celebrele „Nopți Susiene” în care Alexandru se căsătorește cu Sateira, fiica a lui Darius, instituind poligamia (obicei persan), și alți 10.000 macedoneni se vor căsători cu femei persane. O altă încercare pentru Alexandru a fost organizarea imperiului vast, aici inspirându-se din oranizarea imperiului persan la apogeu în timpul lui Darius și al lui Xerses. Alexandru a decis să-și mute capitala la Babilon, megalopolisul antic mesopotamian.

Alexandru a întrerupt consolidarea imperiului în 3 iunie 323 a.Chr. datorită sănătății sale având să se stingă din viață la 13 iunie 323 a.Chr. la vârsta de numai 33 de ani, murind fără a-și desemna un succesor. Cauza morții pare să fi fost malaria. Imperiul său a fost clădit rapid dar tot așa de repede s-a și destrămat, făcând din imperiul macedonean cel mai efemer imperiu din istorie. Imediat după moartea lui Alexandru generalii săi au început să se certe pentru a fi urmașii lui la tronul vastului imperiu.

Imperiul a ajuns să fie condus de diadohi, care-l proclamă rege, sub numele de Filip, fratele debil al lui Alexandru, Archidaios.

Ideea de menținere a imperiului a pierit, după ce urmașii legitimi ai lui Alexandru al III-lea (Roxana, Alexandru al IV-lea, Argos) au fost uciși, iar speranța s-a stins total în 301 după bătălia de la Ipsos când cel mai valoaros general al lui Alexandru, și singurul care era capabil să mențină imperiul, Antigonos, a murit.

O consecință directă a cuceririlor făcute de macedoneni în sec. IV a.Chr. a fost formarea civilizației elenistice, denumită astfel datorită faptului că orientalii elenizați erau numiți eleniști. Perioada elenistică este situată între anii 323 a.Chr. (anul morții lui Alexandru) și anul 30 a.Chr. (anul morții reginei Cleopatra a Egiptului). Această civilizație nu a fost originală deoarece a fost doar un creuzet, amestecând celelalte civilizații cucerite.

Statul roman a fost un sistem monolit, centralizat, cu o armată angajată în războaie continue, ascultând în fiecare fază a sa de logica expansiunii imperiale. Marea sa contribuție este pe planul civilizației și nu al culturii: sistemele juridice, gestiunea administrativă si infrastructurile (orașe, drumuri, apeducte, băi). Bazat însă pe legi, el are o contribuție însemnată la dezvoltarea diplomației și a căilor pașnice pe care le-a practicat cu stăruință. Pentru fiecare bătălie din cucerirea Galiei, Cezar întreprinde un număr considerabil de discuții, trimite si primește solii, semnează acorduri, își atrage aliați și își izolează cât mai mult inamicul rezistent la supunerea pașnică. Căci presupunerea oricărei primiri în marea familie a imperiului era acceptarea autorității supreme a Romei. Cucerirea Daciei de către Traian a fost precedată de o lungă perioadă în care Roma acorda asistență tehnica (bani și experți) lui Decebal.

Găsim și la romani, nevoia divinului și a sacrului. Zeii fondatori ai cetății erau prin definiție interesați de perpetuarea ei. Mai puține oracole, dar în temple preoții "haruspices" citesc viitorul în măruntaiele animalelor jertfite. Există instituții centrale, iar ligile și asociațiile lipsesc. Un colegiu al fetialilor compus din 20 de persoane, practica ritualuri magice și era specializat în litigii. Dacă acordurile nu reușeau prin soli, colegiul anunța senatul și declara starea de război, iarăși prin ritualuri. Alături de jus fetiale exista un jus gentium care reglementa relațiile dintre romani și străini, și în care se poate întrevedea originea dreptului internațional. Relațiile între cetățenii romani erau guvernate de jus civile . Când era vorba de litigii între orașe sau triburi învecinate apăreau judecători speciali numiți temperatores , care în timp au ajuns să judece și cazuri de drept administrativ. Ei erau specialiști ai rezolvării conflictelor, cu rang de arbitri.

În afară de pilonul legii, alt stâlp al relațiilor externe și al diplomației era organizarea, care era simplă și clară. Senatul era deținătorul tuturor funcțiilor care mișcau trimiterea și primirea de solii, negocierea și adoptarea tratatelor și alianțelor, starea de război și pace, obiectivele strategice. Cicero punea întrebarea: „ Auzit-a oare cineva ca la Roma să fi fost aleși soli fără hotărârea senatului?” Înainte de a se pronunța, senatul examina problemele ascultând opinii și propuneri, consultând vederile diferitelor partide și facțiuni, exprimate în cuvântări cu o certă valoare retorică și literară.

Suntem încă departe de ambasadorii permanenți și practica este aceea a celor ad hoc numiți soli, trimiși sau reprezentanți ai Romei. Spre deosebire de lumea greacă unde aceștia erau selectați in principal pentru capacitatea oratorică și persuasivă, romanii adaugă preocuparea imperială a demonstrației puterii și impresionării partenerilor. Delegațiile mari, până la 10 persoane își aveau un șef numit princeps legationis, de obicei un senator important. Norme scrise sau cutumiare îl apărau anticipând un viitor drept diplomatic internațional. Delegația era dotată cu fonduri, personal ajutător și bunuri. Când mergea pe mare putea fi însoțită de corăbii de război. Negocieri, tratate, arbitraje, stingerea de litigii, se desfășurau sub semnul apărării „demnității și intereselor poporului roman”. La întoarcere „legația” dădea raportul în fața senatului. (legationum referre).

Când primea solii străine, tratamentul aplicat și protocolul depindea de categoria țărilor în care se încadrau: ostile sau prietene. Soliile neamicale erau găzduite în afara orașului într-o vilă pe Câmpul lui Marte, unde așteptau invitația pentru audiența la senat. Aceasta avea loc în templul zeiței războiului Bellonia. Daca nu sosea invitația, se întorceau acasă fără a fi avut discuția, la expirarea termenului prescris pentru ședere.

Delegațiile prietenilor Romei erau întâmpinate de quaestor (ministrul finanțelor) care îl însoțea în deplasări și îi conducea la plecare. Stăteau într-o clădire nu departe de curia senatului, li se întocmea program de vizite ce cuprindea participarea în loji de onoare la spectacole sau jocuri și li se ofereau daruri, după ce erau primit aurul greu ce-l aduceau ei înșiși Romei. Demersurile lor erau înregistrate de un magistrat și comunicate de quaestor senatului, al cărui răspuns li se comunica pe aceeași cale sau uneori direct într-una din sălile senatului.

Roma a trecut prin mai multe faze de dezvoltare. La început a fost republică (oraș-stat), ce se menține de la sfârșitul secolului III î.e.n. aproximativ două secole. După perioada a doua, a monarhiei absolute începe perioada principatului, când statul este un mozaic de provincii, municipii și corporații. În perioada propriu zis imperială, teritoriul își atinge maxima întindere, iar regiunile devin din ce în ce mai greu de controlat.

Sub principat apare pe lângă dușmani și prieteni, această a treia categorie de interlocutori: entitățile supuse Romei, partenerii de sub suzeranitatea sa. Statul roman arată ca o confederație de entități ce se autoadministrează. Dreptul roman le acordă o considerabilă autonomie, multe drepturi și privilegii, printre care și dreptul de a trimite soli (jus legationis) și de a încheia tratate.

Pe măsura extinderii teritoriale, soliile interne între centru și provincii se înmulțesc pe un mare număr de teme domestice: evenimente importante, felicitări și daruri, cereri, litigii, reduceri de impozite, ajutoare financiare pentru construcții publice, temple, băi, drumuri. Acești soli interni se recrutau dintre personalitățile sau membrii curiilor locale, iar mersul la Roma, eventuala primire de către împărat sau obținerea unei asistențe sau unor drepturi aparte, le atrăgea onoruri, titlul de patroni sau posibilități de avansare. Pe măsură ce cheltuielile administrației centrale creșteau, reducerile lor afectau și circulația solilor. Astfel, municipalitățile din Moesia erau scutite să transmită solii de felicitare la guvernatorul roman al provinciei, pe timpul lui Traian.

Structura aparatului consacrat relațiilor externe se modifică odată cu mecanismul de decizii, în trecerea de la republică la sistemul imperial. Frânele ajung în mâna împăratului, in timp ce senatul continuă să funcționeze cu rol de consiliu pe lângă acesta. În competența lui cad deciziile majore privind pacea și războiul. Diplomații devin funcționari imperiali și tot un secretar imperial, șeful cancelariei, îi primește pe soli. Legislația și practicile legate de persoanele acestora rămân însă neschimbate, păstrând în primul rând inviolabilitatea (sancti habentur legati). Se produce și o creștere a formalismului. Se păstrează normele (praeceptae) după care trebuie redactate cuvântările diplomatice, ca cele din lucrarea lui Menander. Ele nu trebuie să fie mai lungi de 150-200 de rânduri. Scopul este să obțină o reacție favorabilă a împăratului pentru reparațiile cerute de un oraș ce a suferit un cutremur. Am putea să ne gândim la procedura standard pentru obținerea unei asistențe financiare de la o autoritate locală sau internațională în zilele noastre.

A cerceta originea și evoluția unei profesiuni, ca cea diplomatică, nu trebuie confundată cu istoria relațiilor internaționale, așa cum se face în mod curent. O excelentă carte de istorie a relațiilor internaționale a lui H. Kissinger are titlul „Diplomația” fără nici o precizare. Istoria diplomației propriu zise este față de istoria relațiilor internaționale, și este în raport cu aceasta, ceea ce este istoriografia față de istorie. În prima, interesul cade pe obiective, metode, organizare și stil, în tip ce a doua se ocupă cu faptele și evenimentele în care diplomația a jucat un rol ca mecanism de înfăptuire a unei politici sau strategii.

Din punctul de vedere al relațiilor externe, strategia romană a fost până în perioada declinului rezultatul unei gândiri politice remarcabile. Prima direcție a efortului a fost îndepărtarea rivalilor și afirmarea suzeranității asupra Africii de nord, ceea ce era o primă fază a controlului Mediteranei. Dar în Mediterana existau tradițiile unei alte școli de diplomație și negocieri, care a susținut un imperiu ce inițial nu fusese militar, ci predominant comercial: Fenicia. Dacă adoptăm punctul de vedere conform căruia negocierea e inima diplomației, atunci suntem îndemnați să o căutăm și în alte piepturi în care ea a bătut. Descoperim astfel că negocierile au fost purtate și perfecționate pe o scară mult mai mare în sfera negoțului. Mai aflăm că negocierea în comerț era în esență aceeași îndeletnicire care despărțea pacea de război, capabilă să încline balanța preponderent în favoarea păcii și apoi să o consolideze. Exemplul Feniciei este concludent. Câteva cetăți de pe coasta Libanului, printre care orașele biblice Tirul și Sidonul, au fost centrul unei regiuni din care fenicienii, ce aveau o limbă și aveau o religie proprie, au întins plasa unei imense rețele comerciale ce a acoperit întreaga Mediterană și a depășit Gibraltarul, coborând în Mauritania. Ei semnalează acest adevăr redescoperit recent prin opera lui Braudel, că mările, Mediterana în speță, nu sunt bariere de apă între regiuni și continente, ci mediul bun conducător al mișcării oamenilor, bunurilor și ideilor, mediul de suport pentru mersul civilizației. Suferind presiunea și ambițiile a două imperii mari, Egiptul și Asiria, fenicienii reușesc să absoarbă toate ideile utile și transferabile din tezaurul celor două surse. Sunt principalii cărăuși ai ideilor practice. Se știe că geometria s-a născut pe Nil tot din motive practice, dar a fost ulterior transformată la greci în știința axiomatică, ca un model pentru întreaga matematică. Ceea ce numim matematică babiloniană era o culegere de algoritmi și metode de calcul, care serveau contabilitatea, comerțul, măsura greutăților, lungimilor, suprafețelor. Fenicienii au adăugat la matematica economică geniul lor, dând lumii, dacă îl credem pe Pliniu, alfabetul, care a dat culturii occidentale structura tehnică a spiritului lor analitic și a raționamentului lor logic. Fenicienii sunt la apogeu după prima înflorire petrecută îi jurul anului 1000 î.e.n. când regele lor Hiram se aliase cu Solomon.

Imperiul comercial fenician s-a format mai puțin prin arme și mai mult prin crearea de puncte comerciale pe teritoriile altora sau stabilind colonii unde existau mai puțini competitori ca pe țărmurile mediteraneene ale Africii de Nord. Grecii le-au urmat exemplul; în secolul VII î.e.n., ionienii aleseseră direcția Mării Negre. Pe vremea când romanii abia se eliberau de etrusci, exista un conflict între greci și fenicieni pentru Siracuza, iar concurența pentru Sicilia a continuat între ei. Dar între timp apar romanii cu același obiectiv și astfel începe la 264 primul război punic. Primele războaie punice care țin 40 de ani, ca să se redeschidă după alți 50, Cartagina, principalul centru de putere al Feniciei este distrusă la 146 î.e.n. În acest război, regele fenician Hannibal trece Alpii pe elefanții săi și coboară victorios spre inima Italiei. Strigătul roman răzbate în istorie: Hannibal ante portas. Pauza de la anul 200 a fost folosită de romani pentru cucerirea Greciei. Înconjurat de sprijinul acordat de gali si de hispanici, Hannibal vrea să organizeze o vastă alianță împotriva Romei, care să cuprindă și pe macedoneni, nemulțumiți de prezența romanilor în Iliria. Înțelegerea lui Hannibal cu Filip al V-lea al Macedoniei se produce și după jurămintele alianței veșnice, macedonenii se leagă să fie „dușmanii dușmanilor cartaginezilor”. Astfel războaiele punice deschid dosarul contenciosului romano-grec. În timp ce forța militară se măsoară în bătălii, cea diplomatică își arată roadele în alianțe și în câștigarea de parteneri. Astfel contraofensiva diplomatică romana urmărește izolarea lui Filip prin organizarea unei coaliții antimacedonene la care participă. Liga etoliană și Liga aheeană, la care se adaugă Ilirii și regele Pergamului. Fără acces la mare în două părți, Filip e „legat de mâini și de picioare” cum raportează Senatului roman proconsulul Laevinus și este silit să-și trădeze aliatul punic și să facă pace cu romanii (205). Războiul diplomatic continuă. Hannibal încearcă la curtea regelui Siriei Antioh al III-lea (195 î.e.n.) o alianță antiromană ce va reuni forțele Asiei și Europei. În mod semnificativ constată că „puterea Romei nu rezidă în puterea militară ci în capacitatea de a-și dezbina adversarul”.

Și de data aceasta diplomația romană se asigură că Antioh nu va putea conta pe macedoneni și reînnoiește înțelegerea cu aceștia. Rămas singur Antioh pierde bătălii cu romanii în anii 190 și 191, iar în tratatul de pace din 188 renunță la posesiunile din Asia Mică, plătește despăgubiri mari Romei și acceptă să-l predea pe Hannibal. Acesta fuge însă și după peripeții in Caucaz, e descoperit și se sinucide (183 î.e.n.).

Mediterana devine Mare Nostrum și Roma își însușește două uriașe rețele de civilizație maritimă și comercială cu toate bogățiile lor, ce aparținuseră grecilor și fenicienilor.

Există o tradiție de diplomație aspră, dură și casantă (aut Caesar, aut nihil) la Romani, înainte de contactul cu Mediterana și cu influența masivă a culturii grecești. Diplomația mediteraneană a grecilor și fenicienilor fusese nuanțată, lunecoasă ca untdelemnul, cu soluții mixte și imaginative. Este exact de ce are nevoie Imperiul Roman în extinderea sa înspre Britania, Spania și nordul Galic sau în conflictele cu popoarele invadatoare, cu Cimbrii și Teutonii (pe la anul 100) sau în revoltele din Africa de Nord și în expansiunea spre Orient. E suficient să cităm Războaiele galice ale lui Caesar ca să vedem excepționala împletire a negocierii cu lupta și întreprinderea celei din urmă numai când prima a eșuat sau când (supremă oroare la romani) un pact a fost încălcat.

După domnia strălucitoare a lui August, punctul de apogeu și pentru politică, economie și cultură, se produce în sistemul imperial o sinistră alunecare spre personaje iresponsabile ca Tiberiu, Caligula, Nero, după care există o revenire sub Domițian și Antonini (Traian, Adrian, Marc Aureliu ), urmată de anarhia militară a secolului III. La începutul secolului IV imperiul proclamă creștinismul ca religie oficială prin Constantin, care se mută la Constantinopol. Sfârșitul imperiului de apus după introducerea sistemului celor doi împărați, fii lui Teudosie, în Răsărit și Apus, este un proces lung și dureros, o agonie lentă și nevindecabilă. „Barbarii”, când preiau puterea, au deja ștate vechi de parteneriat cu Roma, care îi chemase ca aliați și șefi de armate. Personaje distinse și lucide mai existau pe la curți, așa cum era Boetius, autorul „Mângâierilor filosofiei”, ucis prin tortură la 524 de stăpânul Italiei, Teodoric, regele Ostrogoților.

CAPITOLUL III

CREDINȚELE OMULUI GREC

Amphycționia este o asociație religioasă, care își propune ca scop celebrarea unui cult comun al zeilor. La un nivel superior, liga de cetăți are un statut de organizație politică. Astfel, Liga de la Delos (478-404) a doua ligă ateniană (378-338 a. Chr.), Liga Beoțiană, dominată de Theba, Liga Peloponesiacă, constituită de Sparta, Liga Thessaliană, opera lui Iason din Pherrai, sunt rezultatul încercărilor de organizare superioare cetății-polis, dar inferioare unui stat extins. Pentru greci, liga de cetăți va fi suprema modalitate de organizare politică, dar și un instrument de dominație, cum a fost cazul Ligii de la Delos care se va transforma într-o anexă a Atenei, care se considera îndreptățită, contrar statutului acestei alianțe, să ia singură deciziile, să folosească după bunul plac fondurile din tezaurul Ligii, administrat de către hellenotamiai-casieri generali, să mărească contribuția, să înnăbușe, cu brutalitate, tentativele de ieșire din alianță.

O altă instituție care a contribuit la unificarea lumii grecești a fost oracolul. Oracolele erau găzduite în sanctuare, unele devenind, grație importanței lor, sanctuare panhellenice: Dyduma, lângă Milet, Delphi, în Grecia Centrală, Dodona, Smyrna, Pharai . Voința divină se manifesta fie prin intermediul unei persoane, fie prin semne ale naturii interpretate de preoți. Tradiția consemnează numeroase acțiuni influențate de decizii ale oracolelor.

Încă din epoca homerică, eroii greci consultau voința zeilor. Astfel, Agamemnon și-a jertfit fiica, pe Iphigenia, pentru ca Poseidon să ofere vântul prielnic pornirii flotei spre Troia.

Eroul grec Ahile a aflat despre moartea sa, în urma unei preziceri făcute de zei prin gura calului său Xanthos. În timpul războiului, preotul Chalkas îi ținea în permanență pe greci în legătură cu voința divină, prin celebrarea de sacrificii.

Colonizarea greacă s-a făcut prin consultarea oracolelor. Sunt documentate astfel, întemeierea Siracuzei, Corkyrei, Callatis-ului.

Deseori, deciziile oracolului erau interpretate de oamenii politici în interesul cetăților lor. Astfel a fost cazul marelui om politic Themistokles.

Themistokles, strateg la Marathon (Plutarh, Themistokles, IV-V), în 490 a. Chr. a intuit că victoria lui Miltiade nu va aduce liniște, ci mai multe nenorociri. Plutarh menționează că Themistokles fusese auzit spunând că nu are somn din cauza victoriei lui Miltiade. Nu era, așa cum poate am fi tentați să credem, o afirmație pornită din invidie, ci o constatare izvorâtă din resorturile minții unui veritabil om de stat. Marele imperiu persan dorea să-și ia revanșa contra curajoșilor atenieni, atacând concomitent, pe mare și pe uscat.

Zece ani au durat pregătirile perșilor pentru o nouă luptă. În același timp, Themistokles a devenit cel mai aprig susținător al construirii unei flote puternice și a unui port la fel de puternic. A reușit să-l îndepărteze prin ostracizare pe Miltiade, care era acum un obstacol în calea planurilor sale.

Zeii i-au fost favorabili, Munții Laurion desfăcându-și zăgazurile și oferind minerilor ocazia de a exploata noi zăcăminte de argint. Themistokles a reușit să-și convingă concetățenii să nu împartă surplusul, cum era obiceiul, ci să-l ofere statului pentru a construi flota.

În timp ce construcția începuse, Themistokles se gândea la pregătirile pe care și perșii le făceau. Trebuia ca atunci când aceștia se vor fi apropiat de Ellada, flota să fi fost deja echipată oamenii instruiți iar porțile Atenei spre mare să fie bine întărite.

Themistokles avea, de asemenea, imaginea unei lumi grecești dezbinate, care nu realiza că perșii reprezentau o amenințare reală, ci se mulțumea să trateze totul ca pe o problemă a Atenei.

Anul 480 a. Chr. este momentul în care perșii decid că este momentul să pornească atacul decisiv. Xerxes ordonase deja construirea podului de vase de peste Hellespont, în timp ce flota aștepta ordinul de a întinde pânzele în vânt.

Grecii reușesc să ajungă la o înțelegere, la Corint, în 481 a.Chr. Atena preluând comanda operațiunilor pe mare, iar Sparta pe cea a trupelor de uscat.

Atacul perșilor urma să se desfășoare pe două direcții: dinspre nord, prin Grecia Centrală și dinspre mare, prin vestul Greciei. Themistokles, Aristeides, Leonidas, regele Spartei, considerau că o primă încercare de a opri înaintarea persană trebuia să se facă la Termopyle, o trecătoare, care reprezenta cheia operațiunilor din Grecia Centrală. Avansarea trupelor persane s-a făcut, cum spune Plutarh, rapid, emisarii regali oprindu-se la porțile cetăților grecești cerând pământ și apă. Cetățile au început să cedeze, perșii avansând.

La 15 august 480 a Chr., regele spartan Leonidas privea cu îngrijorare moralul scăzut al aliaților. După cum prezintă lucrurile Herodot, Oracolul din Delphi, prin preoteasa lui Apollo, Pythia dăduse următorul răspuns: Ori Sparta va dispărea ori regele vostru va trebui să moară! Cert este că Leonidas ia decizia de a rezista cu supușii sți, cei 300 de cavaleri, cerând aliaților să se retragă, lucru pe care aceștia îl fac, cu excepția tebanilor. Lupta va fi îndârjită. Trădați de Ephialtes, care dezvăluie perșilor o cărare secretă ce asigura intrarea prin spatele trecătorii, spartanii sunt încercuiți și pier până la ultimul, respectând legile cetății lor cum spune Simonides din Cheos.

Acum era rândul flotei aliate de a interveni. Themistokles a încercat o primă rezistenăț la Artemision. Aliații, însă, nu doreau să se sacrifice, având intenția de a se regrupa pe istmul Corint, pentru a rezista aici, construind un zid viu din trupele lor. Lupta s-a încheiat nedecis.

Themistokles a decis să mizeze pe flota ateniană i să-i determine pe aliați să sprijine Atena într-o luptă pe mare. Opoziția era, însă, puternică, Themistokles fiind in pericol să piardă prilejul de a demonstra practic importanța flotei sale.

El a interpretat profeția Pythiei de la Delphi (O întăritură de lemn va salva Atena), ca fiind o confirmare a planului său de a rezista cu flota în fața amenințării persane.

Mai mult, în fața opoziției aliaților, el a spus că șarpele zeiței Athena nu mai apăruse în templu (Plutarh, Themistokles, X), ofrandele aduse fiind găsite neatinse. De asemenea în timp ce se afla pe trirema de comandă o bufniăț ar fi venit în zbor dinspre dreapta, așezându-se pe catarg. Erau semne ale faptului că orașul nu se putea salva decât într-o luptă pe mare, chiar dacă pe uscat, acesta ar fi rămas deschis în fața perșilor. Themistokles a susținut că semnele erau clare, Athena însăși părăsind orașul, nu înainte de a binecuvânta flota de 200 de triere ateniene.

De aceea, el a luat decizia evacuării orașului, copiii, femeile și bătrânii, urmând să se adăpostească la Troisen. Tot el este cel care a patronat gravarea decretului lui Themistokles, în fapt decret al Adunării Poporului, prin care toți cei ce nu puteau lupta trebuiau să se îmbarce pentru a pleca la Troisen. Era o decizie grea, deoarece orașul, lăsat în mâinile barbarilor, urma să fie distrus.

Nici acum, apropierea flotei persane nu-i putea reuni pe greci, aliații Atenei susținând în continuare lupta pe istmul Corint. Iată de ce, Themistokles va lua o decizie riscantă, dar necesară (Plutarh, Themistokles, XII), trimițându-l pe mentorul copiilor sți, un sclav de origine persană, Sicinnos, la regele Xerxes, spunându-i că aliații se pregătesc de retragere spre sud, iar el, Themistokles se va alătura perșilor, dacă ei vor ataca în zori.

Xerxes a căzut în cursa întinsă de abilul Themistokles și în dimineața zilei de 29 septembrie 480 a.Chr., a declanșat atacul. Atenienii s-au grupat între ățrm și mica insulă Salamina. Surprinși, aliații nu mai puteau să se retragă. Themistokles a reușit să-l compromită pe Arhiteles, comandantul corăbiei sfinte, (cu care grecii mergeau în procesiune pe Insula Delos, la templul lui Apollo), care dorea să se retragă, provocând o revoltă, marinarii furând proviziile.

Themistokles a pus într-un coș merinde sub care a ascuns un talant (6 000 drachme). Astfel, adversarul lui Themistokles, a trebuit să cedeze, pentru că risca să fie acuzat că a primit bani de la perși, ca să abandoneze lupta.

În dimineața zilei de 29 septembrie, după ce Atena fusese arsă, Xerxes (Herodot, Istorii VII, 74-91), așezat pe un tron de aur, a poruncit scribilor ce proveneau din rândul tuturor popoarelor cucerite, să consemneze în scris ceea ce el numea marea victorie a perșilor. Dar lucrurile nu au stat astfel. Superioritatea tactică a trierei era considerabilă faăț de nava persană. În primul rând, triera era suplă, cu prova ridicată, lucru care-i permitea să taie creasta valului, înaintând cu ușurinăț. Perșii dispuneau de o corabie mare, greoaie, cu prova joasă, care înainta greu, timp suficient pentru a-și lăsa flancul descoperit în fața trierei, care putea să îl străpungă cu eperonul (ciocul) atașat chilei. Neputând desfășura toate forțele, perșii au fost învinși de atenieni, corăbiile persane intrând în derută, din cauza îngustimii locului unde fuseseră obligate să lupte.

Themistokles era la apogeu. Perșii vor fi învinși pe uscat la Plataea de către Pausanias, regele Spartei și prietenul lui Themistokles, în 479, iar apoi de flota aliată la Mykale, în Asia Mică, de la această dată până la semnarea păcii (pacea lui Kallias) din 449, luptele limitându-se la ambiții și campanii personale de ambele părți.

Themistokles a luat atenienilor lancea și le-a pus în mână vâsla, se spunea pe atunci în Grecia. El a sigurat atenienilor libertatea și supremația pe mare. Dar, strateg de neegalat, a intuit că

Sparta nu se va mulțumi cu locul al doilea, și nu va putea suporta prea mult întâietatea Atenei. De aceea l-a lăsat pe Aristeides să negocieze constituirea, în 477 a. Chr. a Ligii de la Delos, în care foștii aliați ai Atenei erau invitați să contribuie la construirea unei flote, fie cu triere, fie cu bani. Dacă straja Atenei pe apă era asigurată, Atena avea nevoie să-și întărească și poarta spre mare, Pireul, de aceea a propus și a reușit să impună construirea zidurilor lungi (479-478 a. Chr.), care să asigure protecția portului, fapt cu care Sparta nu era de acord. Iată de ce Themistokles a cerut Spartei să trimită reprezentanți care să vadă că zidurile nu vor fi construite împotriva sa. Mai mult, el s-a oferit să vină personal la Sparta pentru a lămuri situația. Spartanii au căzut în cursă, solii spartani urmând să fie arestați dacă lui Themistokles i se întâmpla ceva.

Dar, asemeni previziunii tatălui său, poporul, în curând nu a mai avut nevoie de conducătorii care-i aduseseră libertatea. Aristeides s-a stins primul, bătrân și sărac, familia lui fiind ajuatată prin contribuție publică. Kimon, eroul de la Eurymedon (bătălie din 468 a.Chr.), va muri într-o campanie împotriva Ciprului, nu înainte de a consulta oracolul care-i prevestise sfârșitul. Pausanias, eroul spartan, a fost acuzat de trădare, găsindu-se la el niște scrisori compromiățtoare din care reieșea că a favorizat retragerea perșilor. Themistokles știa de scrisori, dar spera că Pausanias nu va exagera și, în plus, nu putea să-și trădeze prietenul. Pausanias s-a refugiat în Argos, dar a fost trădat de servitorul său, folosit ca intermediar la Marele Rege. A trebuit să revină la Sparta unde a fost condamnat la moarte de colegiul eforilor. S-a refugiat în sanctuarul Atenei, unde nu putea fi ucis, dar s-a luat decizia zidirii intrării, Pausanias fiind astfel lăsat să moară de inaniție în 470 a. Chr.

Sparta va aduce la cunoștința atenienilor faptul că Themistokles nu era nici el străin de această “trădare”. Acest lucru, coroborat cu imputarea că a primit bani de la cetățile care nu puteau plăti tributul Ligii de la Delos, pentru a nu fi sancționate, i-a adus ostracizarea în 473 a.Chr. Refugiat la Argos (Plutarh, Themistokles, XXIV), el începe să instige cetățile din Pelopones pentru a se opune hegemoniei spartane. Tot aici, s-a remarcat ca judecător, rezolvând litigii între Corint și Corcyra. De aici s-a refugiat în Epir, la Admetos, regele molossilor, pe care mai demult îl umilise. Conform unui vechi obicei, care era supremul act de cerere a iertării, el a luat copilul regelui și s-a așezat cu el în brațe lângă vatră, implorând mila regelui, care l-a iertat și i-a asigurat găzduire.

Acuzat, în 469, de colaborare cu perșii ca și Pausanias, (Plutarh, Themistokles, XXIII), care fusese condamnat la moarte în Sparta, este obligat să revină pentru a fi judecat. Themistokles, însă, fuge de la Pydna, cu o corabie, spre Asia Mică, de unde Themistokles plănuia să ajungă la Marele Rege. O parte a averii sale de 100 de talanți i-a fost trimisă în Asia de prieteni. La capătul călătoriei, s-a refugiat în cetatea eoliană Aigai, la un prieten, Nikogenes unde a aflat că pe capul său a fost pusă de către regele persan Artaxerxes, o recompensă de 200 de talanți. Drumul până la curtea Marelui Rege l-a străbătut în anul 464 a.Chr., ascuns într-o căruăț, sub pretextul că această caravană transporta o femeie pentru haremul unui demnitar persan.

Ajuns la perși, Themistokles a fost sfătuit de către șeful armatei, generalul Artabarnes (Plutarh, Themistokles, XXVII) să se închine regelui pentru a putea să-i vorbească. Se spune că regele a hotărât că recompensa i se cuvine lui Themistokles, pentru că acesta s-a predat singur. El a mai primit din partea regelui și un domeniu, compus din Lampsakos (pentru vin), Magnesia (grâne), Myous (turme), și Palaiskepsis (țesături).

Themistokles a cerut un răgaz de un an pentru a învăța limba persană. Satrapul Episkyes din Frigia (Plutarh, Themistokles, XXX) a pus la cale asasinarea lui Themistokles, dar el a scăpat datorită unui vis miraculous în care Mama Zeilor, Cybele, i-a spus să ocolească orașul Leontokephalos și i-a cerut ca fiica lui, Mnesiptoleme să-i slujească zeiței ca preoteasă. Un animal de povară, care transporta cortul lui Themistokles, a căzut în apă, udând cortul. De aceea, Themistokles a dormit sub cerul liber, deschizând cortul doar pentru a se usca. Pisidienii au atacat cortul gol, și au fost uciși de slujitorii lui Themistokles.

La Sardes a revăzut, în Templul Zeiței Mamă, o statuie trimisă de el acestui templu, când era responsabil cu gospodărirea apelor la Atena (Plutarh, Themistokles, XXXI). Dorind să le arate atenienilor cât de bine este văzut la curtea regelui persan, l-a rugat pe satrapul Lydiei să trimită statuia la Atena, lucru care a atras mânia acestuia. Ulterior, prin rugăminți și cadouri făcute femeilor din anturajul Reginei Mamă, la care Themistokles avea mare trecere, a potolit mânia regelui.

Filip II, regele Macedoniei a visat că a pus pe pântecele soției o pecete ce semăna cu un cap de leu, în timp ce aceasta a visat că din pantecele ei lovit de un trăsnet a ieșit o scânteie care a aprins un foc în cele patru părți ale lumii.

Alexandru cel Mare, nereușind să desfacă nodul carului de la Gordion, lucru care i-ar fi asigurat cucerirea Asiei, l-a tăiat, împlinind profeția, devenind pentru un timp scurt stăpânul Asiei.

Oracolele erau consultate și de oameni simpli, ajungând să posede averi considerabile din taxele percepute.

Cel mai cunoscut, oracolul de la Delphi, a devenit obiectul a patru războaie, între 600-338 a.Chr., fiind stăpânit succesiv, de tiranul Orthagoras din Sikyon, Pisistrate din Atena și Filip II, regele Macedoniei.

Rolul oracolelor era deosebit de important, ele arătând calea de urmat. În ciuda răspunsului ambiguu, deseori dezamăgitor, se considera că oracolul „avea întotdeauna dreptate”, alegerea proastă a solicitantuluidatorându-se lipsei sale de înțelepciune.

În Grecia Antică, jocurile au constituit dintotdeauna o parte integrantă a sărbătorilor religioase. Zeii erau onorați prin organizarea de întreceri, procesiuni cu caracter sacru.

În ceea ce privește data începerii organizării primelor jocuri în istorie, problema rămâne deschisă, fiind, de obicei, acceptat faptul că primele jocuri din Grecia au fost organizate cu aproximativ 3500 de ani în urmă.

Deși au o vechime foarte mare, către sfârșitul secolului al VI-lea a. Chr., patru jocuri, cunoscute ca fiind clasice, au căpătat cea mai mare importanță: Jocurile Olimpice, Jocurile Isthmice, Jocurile Nemeene, Jocurile Pythice (Anexe, Figura 3 ).

Dintre acestea, Jocurile Olimpice au devenit cele mai cunoscute în cadrul lumii grecești antice. Inițiatorul lor a fost, potrivit legendei, eroul grec Herakles, cel mai vestit dintre eroii Elladei.

Unul dintre autorii antici, care a descris aspecte legate de Jocuri, este Lysias în lucrarea sa “ Cercetare”:

Dintre toți eroii ce se cuvine să-i sărbătorim, Herakles, primul de care trebuie să ne amintim, este cel ce, din dragoste pentru greci, îi adună la această serbare. Până la el, Grecia era formată din cetăți învrăjbite între ele. El a pus capăt tiraniei, a reprimat violența și a creat o serbare care poate fi un concurs de forțe, o stimulare a bogăției, o desfășurare a minții omenești în cel mai frumos loc al Greciei, grecii datorită lui, s-au adunat pentru a vedea sau a auzi minuni și eroul a crezut că o asemenea apropiere va suscita o afecțiune reciprocă între toate cetățile.

Eroul Herakles, potrivit lui Pindar, autor antic în a cărui operă se găsesc informații despre marile jocuri panhellenice, după ce a deviat cursul rââului Alpheus pentru a curăța grajdurile lui Augias, a stabilit marginile pădurii sacre a Olympiei, Altis, măsurâându-le cu pasul. Acolo a organizat jocuri în cinstea tatălui său, Zeus, stăpânul absolut al zeilor, drept mulțumire pentru ajutorul dat la împlinirea celor 12 munci ale sale.

Pasiunea grecilor pentru întrecerile atletice este moștenită din epoca minoică.

Data tradițională a organizării primelor Jocuri Olimpice este 776 a. Chr.

Ele erau organizate, din patru în patru ani, la Olympia, în regiunea Elis, pe o pistă de 32 de metri lungime (Anexe, Figura 6.).

Prima zi a Jocurilor era dedicată sacrificiilor către zei. Preoții (hellanodicii și theokolii, aceștia din urmă, trei la număr), după ce au efectuat sacrificiile, conduceau procesiunea către templul Hestiei, apoi către Templul lui Zeus, unde aveau loc cele mai mari sacrificii.

La poalele muntelui Kronion erau așezate ofrandele depuse de cetăți în cinstea campionilor ridicați dintre concetățenii lor. În fața altarului lui Zeus Horkios din Bouleutherion (Sfatul Olimpic), fiecare concurent trebuia să rostească următorul jurământ:

În fața lui Zeus, jur să fiu cinstit, să respect zeii!

Apoi, în vestiare, concurenții erau unși cu ulei, după care se îndreptau către linia de start.

Cursa de alergări, prima probă a Olimpiadei, avea lungimea de un stadiu (de aici denumirea de stadion), aproximativ 192 metri.

În 724 a. Chr. a fost introdusă o cursă de 4 00 metri, numită diaulos. Patru ani mai târziu a fost inclusă o probă numită dolichos, care poate fi comparată cu o cursă modernă de 1 500 sau chiar 5 000 de metri.

Luptele și penthatlonul au fost inaugurate în 708 a. Chr. Penthatlonul era un grup de cinci probe: săritura în lungime, aruncarea suliței, aruncarea discului, cursă de viteză și lupte.

În 688 a.Chr. a fost introdus pugilatul (boxul), urmat de cursa de care, în 680 a. Chr., ea având loc pe hippodromul situat la sud de stadion.

În anul 648 a. Chr. au fost incluse luptele libere (pankration), unde erau premise toate loviturile, mai puțin lovirea adversarului cu degetul în ochi.

Au mai fost introduse, între 632 și 616 a. Chr., întreceri pentru tineri, precum și concursuri pentru soldați greu înarmați. Nu exista proba de săritură în înălțime.

După bătălia de la Marathon (490 a. Chr.), a fost inaugurată, în cinstea lui Pheidippides, eroul care a anunțat victoria atenienilor asupra perșilor, o probă de alergare de 42 kilometri, distanța străbătută de eroul grec între Marathon și Atena .

Până la a 72-a olimpiadă (472 a. Chr.), toate probele se desfășurau în aceeași zi. Ulterior, ele au fost distribuite pe parcursul a patru zile, a cincea fiind dedicată premierii și oferirii unui banchet campionilor.

Nu era admisă prezența femeilor pe stadion, cu excepția preotesei zeiței Demeter. Mai trebuie spus că întrecerile erau rezervate grecilor de pretutindeni, nefiind acceptată participarea barbarilor.

Atleții aveau un program special de antrenament. Alimentația lor era compusă numai din lapte prins, dar atunci când Dromeus, un alergător originar din Stymphalia, a câștigat toate titlurile, de mai multe ori, la toate cele patru mari jocuri panhellenice, aflându-se că s-a hrănit cu friptură în sânge, această interdicție a fost suprimată.

Premiile constau în provizii, acest lucru ținând de simplitatea grecilor. Campionii primeau cununi împletite din ramurile unui măslin alb-argintiu numit Kallistephanos (cel cu coroana frumoasă).

Totuși, cetatea de origine le oferea campionilor toate onorurile, ei fiind primiți printr-o poartă special amenajată, mai precis o spărtură practicată prin zidul de incintă.De asemenea la erau date și o mulțime de cadouri..

După cucerirea Greciei de către romani, Jocurile au fost treptat ignorate, fiind desconsiderate de majoritatea acestora. Stadionul din Olimpia va fi distrus de împăratul Teodosius al II-lea, în anul 426 p. Chr., actul său consemnând punctul final al Olimpiadelor antice, chiar dacă, la acea dată Olympia încetase să mai găzduiască întreceri sportive.

Influența Jocurilor nu s-a limitat la promovarea excelenței în domeniul sportului ci și la promovarea muzicii și a poeziei. Prezența artiștilor, a negustorilor, a spectatorilor, a contribuit la realizarea unei unități etnice. Geniul creator a găsit noi resurse de manifestare în domeniile artei, filosofiei, științelor.

Cel mai important merit al Jocurilor Olimpice antice este acela de a fi creat cadrul spiritual prin care grecii au conștientizat că, deși trțiesc separați din punct de vedere politic, ei alcătuiesc un singur popor, în raport cu vecinii lor barbari.

Pe lîngă Jocurile Olimpice de la Olympia, la Delfi se desfășurau Jocurile Pythice care apar ca comemorare a victoriei orașului Delfi asupra orașului rival Krissa. Pe lîngă concursurile sportive, ele cuprindeau și concursuri muzicale. Denumirea jocurilor provine de la numele preotesei oracolului Pythia care era cea care transmitea răspunsul lui Apolo celor care doreau să-și cunoască viitorul.

Jocurile delfice încearcă să renască spiritul celor antici, a valorilor antice. Ele îmbină elemente moderne de ultimă oră cu manifestări ritualice, specifice Greciei antice. Trebuie să amintim că Delfi era cunoscut în antichitate prin oracolul de acolo, pe frontispiciul căruia era scris cunoscutul citat: “Cunoaște-te pe tine însuți”. În Templul lui Apolo se afla și piatra sacră Omphalos care marca centrul lumii. Se spune că anume acolo s-au întîlnit cei doi vulturi mînați de Zeus dinspre apus și răsărit.

Oracolul din Delfi a fost cel mai cunoscut de contemporani și a funcționat între secolele VIII î.e.n. și IV e.n. Denimirea orașului Delfi este legată de o legendă care spune că Apolo a venit din insula Creta pe spatele definilor. O altă legendă ne spune că Apolo a mers pe jos pînă la Tempe și a cules lauri care era considerată de el o plantă sacră, din acest motiv învingătorii jocurilor Pythice primeau o coroană de lauri culeși din Tempe.

Legenda ne spune că Apolo, zeul artelor și protectorul celor nouă muze, l-a ucis la Delfi pe șarpele uriaș Python care păzea templul zeiței Geea considerată mama Pămîntului. Anume pe ruinele acestui templu s-a construit templul lui Apolo care simbolizează trecerea puterii de la Geea la Apolo, de la mama pămîntului la părintele artelor, de la matriarhat le patriarhat, lucru care a avut loc, cu adevărat, în acea perioadă.

Prin acest, act Apolo și-a întemeiat propriul său oracol care a devenit cel mai important al Greciei antice. Apolo, considerat idealul frumuseții masculine, era considerat deținătorul adevărului despre viitor. Deoarece omul este fascinat de necunoscut, de tainic și dorește cu tot dinadinsul să afle ce i se va întîmpla în viitor, el caută o posibilitate de a accede la el. Această dorinăț îi aducea pe antici la Delfi, la preotesele lui Apolo.

Astfel, sanctuarul lui Apolo se impune din ce în ce mai pregnant în viața religioasă a antichității, devenind, din sec. al VI-lea î.e.n., cel mai influent și prestigios centru spiritual al Eladei. Printre cei care au apelat la serviciile lui îi putem întîlni pe Iason, conducătorul expediției Argonauților spre Marea Neagră în căutarea “Lânii de Aur” sau pe Cressus, regele Lydiei, înaintea războiului cu perșii, iar în anul 362 pe împăratul roman Iulian Apostatul.

Foarte interesant era actul de evocare a oracolului. Preoteasa Pythia care trebuia să ducă o viață în curățenie trupească trebuia să se purifice împreună cu solicitantul în apele izvorului Castalia aflat la poalele Muntelui Parnasos. Pe lîngă aceasta, ritualul prevedea să se constate dacă zeul dorește să vorbească prin gura Pythiei folosind o capră albă. Apoi, ei erau obligați să treacă să se închine mormîntului lui Dionyssos și să bea apă sfințită de la izvorul Cassotis. Cu capul dat pe spate, urcată pe un trepied de bronz și mestecînd frunze de dafin, Pythia intra în transă și transmitea răspunsul lui Apolo prin sunete nearticulate, tălmăcite de preoți.

Revenind la jocuri, acestea aveau un profund aspect religios și cultural. Omul antic era mult mai conștient de latura spirituală a existenței sale. De aceea, cele mai importante evenimente din viața sa erau însoțite de un ritual inițiatic, adică de consacrarea în tainele unor cunoștințe care nu erau accesibile oricui. Prin aceste tehnici se încerca restabilirea armoniei în lume.

De asemenea, jocurile aveau un caracter mistic prin care se realiza eliberarea și purificarea omului, exprimată prin noțiunea de “catharsis” (spre exemplu, misterele dionyssiene).

Jocurile Nemeice și-au primit numele de la orașul Nemeea din Argolida și erau legate de cultul morților. Înființate inițial de Andrastos, conducătorul expediției “celor șapte împotriva Tebei”, au fost dedicate amintirii unui bțiat ucis de mușcătura unui șarpe în timp ce păzea izvorul de apă necesar luptătorilor. Reorganizate de Hercules, au fost apoi dedicate lui Zeus. Cronologia lor oficială începe în anul 573 Î.Hr., se disputau din doi în doi ani, vara, cu un program asemănător celor de al Olimpia. Helladonicii erau îmbrăcați în negru pentru a le sublinia caracterul, iar învingătorii primeau coroane de iederă.

Jocurile Isthimice aveau loc al Corint, în fiecare al doilea și al patrulea an al Olimpiadei, primăvara. Data fondării lor nu se cunoaște cu exactitate, la început ele fiind jocuri locale dedicate unui zeu regional, înlocuit apoi cu Poseidon. Se disputau aceleași probe ca și la Olimpia, mai târziu introducându-se și concursurile muzicale. Cîștigătorii erau încununați cu coroane de pin.

Jocurile Panathenaee erau jocuri locale ale Athenei, dar din cauza prestigiului cetății și al dezvoltării generale a agonisticii ele au început să fie frecventate și de locuitorii altor cetăți grecești primind un caracter național. Întemeietorul lor este considerat Pisistrate, care le-a înființat pentru a comemora evenimentul istoric al unirii celor 12 state ale vechii Atici sub conducera lui Theseu. La început se țineau din patru în patru ani, în cel de-al treilea an Olimpiadei, programul fiind alcătuit din întreceri între rapsozi la poezie, cântece și muzică instrumentală. Permiile constau în vase pictate cu scene de agonistică. Mai târziu programul a fost completat cu întreceri de gimnastică, dansuri, curse de lampadofori, concursuri de frumusețe corporală.

Bucurându-se de atenția atâtor spirite mari ale antichității, nu este de mirare că gimnastica a devenit una dintre componentele esențiale ale vieții cetățenești și a influențat considerabil viața politică, socială și militară a poporului grec. Pentru multe din cele mai strălucite genii și talente ale vieții spirituale grecești, participarea la jocurile tradiționale care se desfășurau în arenele și pe stadioanele Greciei a fost un lucru normal. Dacă pe lângă participare ei reușeau să obțină și un premiu, acest fapt devenea un foarte serios motiv de mândrie. Pitagora, filozoful și matematicianul, a reușit obținerea unui titlu de campion la pugilat chia la jocurile organizate în Olimpia. Platon a concurat la competiția de lupte din cadrul jocurilor Nemeice și Istmice, Sofocle frecventa palestrele din Atena, iar poeții Euripide și Timocreon au obținut și ei premii sportive.

Istoria educației fizice în Grecia antică se întinde pe o perioadă de mai bine de 12 secole, timp în care concepțiile care au stat la baza acestei activități au suferit modificări legate de evoluția concepțiilor generale filozofice, politice și sociale ale poporului grec.

Toate acestea s-au reflectat în felul de viață al cetățenilor și în educația pe care o primeau tinerele generații. Astfel în epoca descrisă de Homer, exercițiile fizice erau practicate doar de regii și fiii lor, în timp ce soldații și oamenii de rând erau simpli spectatori. În perioada clasică a antichității grecești educația fizică a devenit o preocupare a aristrocraților de la care erau excluși scavii sau micii meseriași. Paralel cu evoluția social-politică s-au produs în decursul timpului și transformări ale ideilor despre valoarea ființei umane și a raporturilor dintre elementele sale componente, care la rândul lor au avut o influenăț directă asupra culturii și educației. Educația fizică a fost puternic influențată de aceste modificări. Din punctul de vedere al evoluției educației fizice istoricii împart istoria Greciei antice în cinci mari perioade, care corespund cu marile diviziuni ale istoriei politice. În domeniul educației fizice grecii au atins o dezvoltare greu de egalat de alte popoare, vechea Eladă poate fi considerată ca o epocă de aur a educației fizice, iar exercițiile fizice ale grecilor formează cel mai interesant capitol al istoriei educației fizice, un model rămas până în zilele noastre sursă de inspirație și progres. Ca parte integrantă a culturii, educația fizică a cunoscut mai multe stadii de dezvoltare care pot fi reunite în două mari etape: perioada preclasică sau preelenică (de la origini până în anii 1200 Î.Hr.) și perioada clasică sau elenică ( din 1200 Î.Hr. până în secolul al V-lea D.Hr.)

În perioada preelenică sau preclasică pe teritoriul Greciei s-a dezvoltat o civilizație proprie, deosebită de cea a Greciei clasice, numită “egeeană”, pentru că teritoriul unde a înflorit în special au fost insulele din Marea Egee. Această civilizație este cunoscută și sub denumirea de "minoică" de la numele legendarului rege Minos al Cretei, unde a atins apogeul. Cu toate că a fost proprie zonei insulare, această civilizație s-a infiltrat și în Grecia continentală, unde a luat contact cu populația indo-europeană a “aheienilor” pe care a influențat-o puternic. Cele două mari centre continentale ale acestei culturi au fost cetățile Tirint (patria lui Hercule) și Micene.

Invazia popoarelor venite din nord, în special a “dorienilor” a distrus această civilizație, iar existența ei a fost cunoscută abia după ce expedițiile arheologice din perioada modernă au scos la iveală de sub ruine, urme care au relevat o viață culturală, socială, religioasă cu nimic mai prejos de cea din secolele următoare. Descoperirea în secolul al XIX-lea, de către germanul Schliemann a ruinelor Troiei a fost confirmarea deplină a existenței acestei civilizații.

Alături de obiectele de artă, în special basoreliefuri datând din anii 2000 Î.Hr., pe care erau reprezentate scene de luptă (pugilat, trântă, lupte cu taurii), cele mai importante dovezi care atestă practicarea exercițiilor fizice în acele timpuri se găsesc în documentele literare Legenda Argonauților și Poemele Homerice.

Legenda Argonauților, compusă de Apolonius din Rhodos prin sec. al III-lea Î.Hr, descrie expediția lui Iason cu corabia Argos pentru aducerea “lânii de aur” din Colchida. În timpul expediției, argonauții se opresc pe o insulă din Marea Egee și participă la jocurile care se organizau aici. Sunt pomenite jocurile de palestre, cursele de cai, pugilatul, trasul cu arcu. Orfeu primește un premiu pentru cântecele sale. Din întreaga descriere reiese pe de o parte caracterul sportiv al practicării acestor exerciții dar și asocierea lor cu religia, poezia și muzica, asociere care va caracteriza concepția greacă despre educație fizică pe tot parcursul său istoric.

Poemele homerice au o importanță documentară imensă pentru cunoașterea vieții culturale a Greciei din perioada cuprinsă între secolele al XII-lea și al VIII-lea Î.Hr. Epopeea homerică cuprinde două pasaje referitoare la practicarea exercițiilor fizice de către vechii greci. Unul face parte din cartea a XXIII-a din Iliada fiind episodul care descrie înmormântarea lui Patrocle, ucis de Hector. Jocurile și întrecerile constituie punctul cel mai important. Personaje istorice care au luat parte la războiul troian participă la întrecerile de care, la cele luptă și pugilat, la alergări, la aruncarea suliței și a discului, la tragerea cu arcul.

În cartea a VIII-a din Odisees este descrisă epopeea lui Ulise. Naufragiat pe insula feacilor (fenicieni) acesta a fost invitat de regele Alcinous să asiste și apoi să participe la întrecerile lor care constau în aruncarea suliței, trântă și alergare. Sunt descrise și jocuri cu mingea, precum și dansuri executate de fiii regelui.

Prezența acestor descrieri în poemele homerice atestă vechimea și răspândirea exercițiilor fizice în rândul vechilor greci, precum și faptul că ele au devenit tradiționale încă din perioada Greciei preelenice.

CAPITOLUL IV

CREDINȚELE OMULUI ROMAN

Cu dezinvoltură, Polibiu constată că un «grec, chiar dacă s-ar fi angajat sub jurământ și în prezența a zece martori, va găsi totdeauna mijlocul de a reveni asupra promisiunii sale, în vreme ce cuvântul unui roman, chiar pretor sau consul, va fi pentru el ca o lege sacră. Desigur, această imagine idilică a unui popor virtuos, cultivată de romanii înșiși și închipuită a fi aceea din primele lor vremuri, n-a putut fi absolut autentică. Însă este tot atât de sigur că romanii au atestat totdeauna foarte înalte exigente morale și că, după ce și-au fixat un ideal de virtute, ei l-au proiectat în trecut, conferindu-i valoarea unui mit de care se străduiau să fie demni.

Această virtute romană este alcătuită din voință, din severitate (gravitas, seriozitatea, lipsită de orice frivolitate), din devotamentul față de patrie. Poate tocmai acest ultim sentiment determină si orientează pe toate celelalte: nu seamănă decât în aparență cu patriotismul modern, confundat adesea cu el; în esența sa, acest devotament se prezintă mai de grabă drept conștiința unei ierarhii care subordonează cu strictețe individul diferitelor grupuri sociale, și aceste grupuri ele însele unele altora. Imperativele cele mai puternice emană din cetate, cele mai imediate, din familie. Individul nu contează deloc în afara funcției sale în grup: soldatul, aparține cu trup și suflet șefului său; plugarul trebuie să valorifice pământul său cât mai bine, în serviciul tatălui sau stăpînului său, dacă este simplu membru al unei familia, pentru binele acestei familia, prezentă sau viitoare, dacă este tatăl familiei.

Conflictele de îndatoriri'' care au survenit la începutul Republicii au devenit celebre datorită istoricilor. Este celebru sacrificiul lui Brutus, eliberatorul Romei, care a ordonat el însuși execuția propriilor săi fii, vinovați de a fi conspirat în vederea restaurării regilor, în același an, celălalt consul Tarquinius Collatinus, se resemnase ușor să fie exilat și se retrăsese la Lavinium, deoarece persoana sa și numele ce-1 purta erau considerate ca o amenințare permanentă împotriva libertății. Fără îndoială, aceste sacrificii perpetuează amintirea altor forme de „devotament", practicate în majoritatea societăților străvechi — devotament întâlnit, de exemplu în legendele attice — sub forma sinuciderii efectuate pentru mintuirea patriei. Exista în Forum un loc numit lacul Curtius, veche mlaștină aproape complet secată, unde se povestea că pământul se deschisese în timpul regilor; toate eforturile de a astupa această falie se dovediseră zadarnice; oracolele consultate au răspuns că pămîntul va rămâne crăpat până ce s-ar fi aruncat în această crăpătură „ceea ce constituia forța principală a Romei", ca ofrandă zeilor subpământeni. Fiecare se întreba nedumerit care era sensul oracolului; numai un tânăr, cu numele de Gurtius, a înțeles că puterea principală a Romei rezida în tineretul ei și s-a aruncat în prăpastia, care s-a închis de îndată.

Acest tip de sacrificiu se numea deuotio; aceasta se consacra ea însăși, spontan, zeilor infernali spre a domoli mânia lor, spre a restabili ordinea lumii căci tulburarea ei amenința stabilitatea, chiar existența colectivității. Deuotio a fost destul de frecvent practicată în epoca istorică de către șefii militari sau de către războinicii importanți. Oricare ar putea fi originile sale îndepărtate (fără îndoială rădăcinile sale se regăsesc in trecutul magic al regatelor tribale), deuotio apărea romanilor ca un gest cvasi-normal, întrupat în consumarea solemnă a sacrificiului implicit consimțit de către fiecare membru al comunității în chip permanent, în timp de război ca și in timp de pace. Această concepție tiranică a datoriei civice a fost probabil impusă de către societatea patriciană care a acaparat puterea în 509 a.Chr.; tocmai gens a contribuit la menținerea strictei ierarhii a elementelor sociale, asigurând materialmente dependența indivizilor de clan, perpetuând autoritatea unui pater familias care distribuia hrana cotidiană, inserând membrii casei intr-o rețea de practici religioase ce simbolizau caracterul prevalent al așa numitei gens în raport cu fiecare dintre ei. Tocmai în acest moment s-au impus marile virtuți romane, izvorâte dintr-un mediu țărănesc. Virtutea esențială, cardinală, este la un roman tocmai cea care răspunde mai direct idealului țărănesc și anume „virtutea permanenței". Se va considera adecvat binelui tot ce va avea ca afect menținerea ordinei existente, rodnicia pământului, speranța recoltei Îndestulătoare, revenirea repetată a anilor, înnoirea regulată a comunității de singe, stabilitatea proprietății. Dimpotrivă se va condamna tot ceea ce este anarhic, novator, tot ceea ce amenință regularitatea ritmurilor,tot ceea ce dezrădăcinează.

Fără îndoială, luxul, în sens modern, este condamnat pentru efectele sale morale, fiindcă el dezvoltă gustul cîștigului, îndepărtează individul de la adevâra-telesâle sarcini, favorizează lenevia. Dar aceste acuzații sînt secundare; morala romană nu s-ar fi învederat atît de severa, față de orice abuz in viața cotidiană dacă ea nu s-ar fi întemeiat pe neîncrederea, esen-țiaUnentețlrăneascu, în orice noutate, în orice îndepărtare de la disciplina ancestrală, iu orice tinde să depășească cadrul cetății. Oricine se dedă luxului atestă prin aceasta incapacitate de a se disciplina singur, de a nu ceda instinctelor sale, atracției plăcerii, lăcomiei, trîndăviei și,fără îndoială,de asemenea, cînd va fi nevoie și pe cîmpul de luptă, spaimei — care nu este, in cele din urmă, decit cel mai natural instinct de conservare.

Zeii romani n-au promulgat niciodată un decalog și nici societatea n-a adoptat această cale ocolită pentru a impune imperativele sale. Totuși religia este efectiv prezentă în viața morală, dar ea intervine ea o extindere a disciplinei, ca o prelungire a ierarhiei Zeii nu poruncesc oamenilor să se comporte coiidian intr-un fel sau altul: ei nu reclamă decit împlinirea riturilor tradiționale. Cu acest preț, zeii făgăduiesc menținerea acțiunii lor binefăcătoare: Jupiter va trimite ploaia și va inspira pe magistrații Cetății Ops va asigura abundența ogoarelor, Ceres va stimula creșterea griului, Pater Liber va coace strugurele și va fermenta vinul, Marte va ocroti armatele, va lupta alături de romani, va înflăcăra inimile soldaților. însă această acțiune divină se va revela eficace mai ales pentru îndepărtarea miilor de primejdii care amenință în fiecare clipă activitățile omenești. Robigo, implorată cum se cuvine, va cruța grîul de rugină, zeița Febra va ocroti sănătatea oamenilor, Cloacina va purifica (Trasul de miasme, Faunus și Pales vor alunga lupii și îi vor ține departe de turme.

Cind constrîngerile sociale au slăbit, când patriotismul, odată cu mărirea aproape infinită și cu accesul la cetățenia romană al aopulațiilor din ce in ce mai numeroase și străine tradiției naționale, și-a pierdut obiectul său, romanii fi reclamat de la un zeu transcendent acest „prim motor" al moralei pe care nu-1 mai furniza Cetatea. Dar această optică teoretică nu rezistă deloc analizei. Viața religioasă a romanilor era infinit mai complexă decît o relevă cei care nu iau în considerație decît religia oficială si împing în umbră manifestările cotidiene extrem de numeroase și înzestrate cu o înțelegere a ceea ce este sacru, care n-a lipsit niciodată romanilor.

Chiar termenul de religio este obscur. El nu indică, în primul rînd, cultul divinităților, ci un sentiment destul de vag, de ordin instinctiv, care îndeamnă către abținerea de la un act dat, impresia confuz resimțită de cei ce se află în fața unei primejdii supranaturale. Acest sentiment este încercat de exemplu cind se pășește pe un sol sfințit sau cind se pleacă în călătorie; el ține de presentiment, de intuiția superstițioasă. Tocmai un asemenea sentiment determină amânarea acțiunii care nu se prezintă „sub auspicii fericite'". Pentru acest lucru este suficient să treacă o pasăre, să se audă un cuvînt rostit la întîmplare Și care este „de rău augur". Această atitudine este universală.

Astfel ei apăreau în cortegiile care însoțeau la rugul funebru pe defuncți, închipuiți de actori care purtau măștile străbunilor și adesea chiar cele ale strămoșilor familiilor aliate. Morții intîmpinau pe noul venit; acesta era și el de față. Obiceiul prevedea, cel puțin ineepmddin vremea lui August, dar fără îndoială sub o formă oarecare chiar și dintr-o epocă mai veche, ca un aefor, cu figura ascunsă in spatele măștii defunctului, să preceadă Larga pe care se transporta cadavrul și să imite mersul mortului, felul său de a fi și oarecum să-i prelungească viața pînă la distrugerea finală a corpului. La țară, viața cotidiană era, mai mult poate decit la oraș, impregnată de religie. Cetatea nu se interpunea între om și divinități, și țăranul însuși îndeplinea personal gesturile menite să mențină pacea supranaturală. Oamenii își închipuiau că în jurul domeniului circulau, agitijidu-se fără încetare.

Religia oficială nu se deosebea de acest animism spontan, cel puțin în finalitatea sa practică. Ea urmărea menținerea ordinei stabilite prin efectuarea ceremoniilor necesare păstrării unui echilibru de altfel mereu instabil, mereu amenințat, între factorul uman și cel divin. Romanii reliefau sub numele de pietas atitudinea care consista în respectarea scrupuloasă nu numai a riturilor ci și a raporturilor dintre ființe în interiorul universului însuși: pietas este în primul rînd un fel de justitio a factorului imaterial care menținea la locul lor realitățile spirituale, sau care le restabilea do fiecare data când în accident relevase o tulburare oarecare.

Pentru un roman nimic nu este mai important decît buna reputație in timpul vieții și amintirea unei virtuți nepătate după moarte. Mormântul nu reprezintă pentru el numai un loc de odihnă, undo cenușa va regăsi „somnul pămiutului" și undo vor supraviețui în chip obscur manii săi, pe care ii vor reînsufleți în fiecare an ofrandele rituale, ci, înainte de toate, un monument, uri semn pentru oamenii vii și un mijloc de a perpetua amintirea acțiunilor defunctului.

Această armătură a moralei romane va rămâne solidă pină la sfîrșit; ea va rezista tuturor criticilor ce i se vor aduce. Ba chiar, în cele din urmă își va asimila doctrinele filozofilor si le va reînnoi, în pofida tuturor divergențelor de principiu.

Cînd, în cursul secolului al II-lea a.Chr, Roma s-a deschis gîndirii filozofilor greci, grauitas romană a operat din instinct printre doctrinele filozofice. In vreme ce epicureicii, care așezau Binele Suprem în Plăcere, rămîneau suspecți — cu tot ascetismul toarte strict al vieții lor- stoicilor li s-a făcut dela mm început o primire călduroasă. Ei propovăduiau o aoctnnă ce părea făurită ca să justific o „prin rațiune morala instinctivă a romanilor.

Multe reforme ale lui Augustus, atât politice cât și religioase, răspund acestei concepții despre omul excepțional, însărcinat cu o misiune de către divinitate și hotărît să asigure echilibrul amenințat de către excesele care își fac loc, venind de pretutindeni.

Când, la începutul domniei sale, Nero a afirmat dorința de a rupe cu practicile administrative ale lui Claudius și de a guverna în congruență cu maximele fondatorului Imperiului, a stîrnit entuziasmul Senatului. Sencca, care exercita în fapt puterea în numele tânărului împărat și care era stoic, apărea tuturor ca un chezaș al sincerității lui Nero.

Stoicismul și platonismul postulează în egală măsură schimburi constante intre elementul divin și cel uman. Divinitățile religiei oficiale sînt acceptate ca simboluri sau aproximații. Epicureii înșiși, acuzați nejusti-ficat de ateism, le consideră simboluri ale fericirii supreme și apreciază că, de fapt, contemplația lor senină poate contribui la călăuzirea sufletului către o satisfacție plenară. In ce privește acele elemente care, azi sînt considerate drept resort al religiei, problema supraviețuirii și a lumii de apoi totul se lasă pe seama liberei alegeri: recunoașterea divinului nu implică deloc credința în persistența persoanei după disoluția corpului.

Această expansiune morală și cvasimisticâ umanismului roman nu este cu siguranță decit patrimoniul unei elite, clasa diriguitoare. însă ne-am înșela dacă am crede că aceasta era prea res-t'însî. în fiecare din orașele provinciilor, uneori chiar in cele mai mici, cultura era prețuită și căutată dat fiind că luxul material și rafinamentele urbanismului aflaseră mijlocul să se infiltreze și acolo.

Mai ales asupra acestei mase au acționat religiile orientale, adică practicile și credințele originare din Egipt, Siria și Asia Mică, din'provinciile danubiene, care făgăduiau credincioșilor propășirea în această lume și mîntuirea în alta, ca răsplată pentru credința lor. Aceste culte, anterioare cuceririi romane, continuaseră existenta lor în provinciile orientale. Imansul amestec de populație, provocat de unitatea Imperiului, împrăștiasecredincioșii care își aduseseră și zeii, cînd se instalaseră într-o altă regiune. Egipteana Isis a fost introdusă la Roma pe vremea lui Sulla: încă din această epocă s-a format o primă comunitate isiacă care n-a întîrziat să se dezvolte. Curând Isis a dobîndit templul său în Câmpul lui Marte, în pofida măsurilor luate împotriva ei în mai multe împrejurări, însă odată cu începutul Imperiului, poate chiar odată cu domnia lui August, Isis este definitiv adoptată de către Roma.

Inițial credincioșii săi s-au recrutat în chip natural printre egiptenii stabiliți în Italia și totodată Printre femei, îndeosebi printre liberte, adesea de Origme orientală, care erau în chip special sensibile a tot ceea ce se adresa afectivității, în cultul zeiței.

Mamă a durerilor, se arată îngăduitoare față de femeile păcătoase care, după ea, cunoșteau voluptățile peni-tenției și ale redempțiunii.

Spre sfârșitul secolului I a.Chr. a început să se răs-phulească in Imperiu religia lui Mithra. Mithra era un zeu persan, al cărui cult s-a dezvoltat, fără îndoială, pe țărmurile Pontului Euxin: mai întii pare să fi fost ocrotitor al soldaților și în religia sa, s-au amestecat aporturile proveniți din toate regiunile Asiei Mici, valențele iraniene încâreîndu-se de o teologie de origine semitică. Era arătat în luptă cu un taur, pe care îl ucidea pînă la urmă, împlintîndu-i un cuțit în grumaz. Iar sîngele sacru al animalului fecunda păraîntul pe care se împrăștiase. De aci, nășteau plante nutritive. Se afirma că oamenii datorează lui Mithra o infinitate de binefaceri, toate cele pe care le dăruiește natura, și că Mithra, precum odinioară Hercule, luptase pentru a îndepărta de pămînt calamitățile ce-1 pustiau.

Liturghia mithriacă simboliza diversele peripeții ale mitului și, din această pricină, îmbrăca un caracter violent dramatic. Locul de cult era adesea subteran, pentru a putea evoca peștera unde se născuse zeul, în scobitura unei roci. Bolta acestei peșteri simboliza cerul înstelat. Momentul cel mai sacru era omorîrea taurului. începând dintr-o anumită epocă, greu de precizat, sacrificiul a fost completat printr-un rit împrumutat misterelor Cybelei (taurobolul)*. Atunci taurul era ucis deasupra unui șanț și singele său se revărsa peste unul dintre credincioșii săi, care aștepta acest botez roditor stînd în picioare în șanț.

Am mai subliniat importanța acestei concep?' pentru viitorul cultului imperial care s-a transformat, cel puțin parțial, în teologie solară. însă religia lui Mithra a contribuit de asemenea la pregătirea ascensiunii creștinismului, nu numai prjn răspîndirea monoteismului care, pînă la el ră-măsese o doctrină esențialmente filozofică nelm-părtășită de către masa poporului, ci și prin popularizarea demonologiei orientale și prin instaurarea opoziției dintre principiul Binelui, reprezentat de către Mithra, și puterile Răului, în luptă contra lui, Prin caracterul său compozit în care se împletesc elemente mazdeene și astrologia babiloniană, religia lui Mithra a fost, poate, vehiculul cel mai puternic al acestor idei în Occident, însă concepții și credințe atialoage au pătruns acolo de asemenea pe alte căi, începînd cu secolul al II-lea a.Chr.

Împărații nu urmăreau să ocrotească poporul de eroare, ci, convinși de adevărul acestei științe astrologice, acționau în acest fel deoarece se temeau de efectele ei și doreau s-o rezerve pentru uzul lor propriu.

încă de la originile sale, Roma cunoștea magia deoarece în cele douăsprezece Tabule figurează o lege care interzicea malum carmen, incantația malefică. Practicile magiei orientale au prosperat pe acest teren prielnic. Mai ales femeile s-a,u îndeletnicit cu această ocupație, pare-se foarte lucrativă. Horațiu ne-a transmis amintirea înspăimântătoarei Canidia, expertă în necromancie, ce dezgropa din grămezile de oseminte cadavrele pe care Ie tăia în bucăți ca să-și procure ingredientele necesare filtrelor sale și nu șovăia să lase să moară de foame, îngropîndu-1 pînă la gît, un copil mic, căci măduva lui se încărca astfel cu virtuți magice.

Ni sau păstrat multe tăblițe da vrăjitorie gravate pe lame de plumb, tăblițe care invocau divinitățile infernale (demonii religiilor orientale): uneori se urmărea asigurarea victoriei unui concurent la cursele de cai, provocîndu-se eșecul celorlalți, însă adesea, se solicitau demonilor boala sau moartea unui vrăjmaș. într-o învălmășeală de nedescitrcat, aceste tăblițe invocă zeii barbari, ale căror nume sînt adesea zgîria,te pe ele. Se întîlnesc de-a valma demoni mazdeiști, zei italici, divinități egiptene și tot ceea ce putea sugera imaginația vrăjitorilor'. Vechiul anirftism roman avea de cîștigat din aceste practici: ceea ce rămînea din magia primitivă îa religia, oficială fusese de multă vreme disciplinat, făcut inofensiv prin reglementarea pontifilor. Tot' odată magia și cultele orientale ofereau o satisfacție lesnicioasă tendinței profunde a italicilor spre animism și un fel de eliberare de constrîngeri.

Religia de stat, controlată de către colegiile sacerdotale oficiale, era mai puțin rigidă decît se afirmă adesea. Ea a admis, îndeosebi în perioadele de criză, inovațiile cele mai îndrăznețe. Astfel-în vremea lui Hannibal religia oficială a admis introducerea cultului zeiței frigiene Cybele, cult cu un caracter violent orgiastic, celebrat de către preoți eunuci, care, în entuziasmul dansurilor sacre, se mutilau biciuindu-se, lovindu-se cu pumnalul și lăsînd să le curgă propriul sînge. Nimic nu putea să se opună mai direct vechii discipline dictate de uirtus. însă o necesitate mai înaltă pare să fi impus adoptarea Cybelei, ca, și cum în acești ani întunecați ai războiului cu Hannibal, divinitățile tradiționale n-ar mai fi fost suficient de înzestrate cu putere sacră și ca și cum ar fi trebuit să se ia un contact direct cu forțele orgiastice. .

Din timp în timp, un val de misticism străbătea peninsula. Se resuscitau riturile cele mai naturaliste, se formau colegii în vederea celebrării In comun a ceremoniilor orgiastice. Dar autoritățile romane interveneau și restabileau ordinea cu ajutorul unor severe măsuri polițienești. Este cazul, rămas celebru, ,al religiei dionisiace care, la, începutul secolului al Il-lea a.Chr., s-a răspîndit neliniștitor la țară și în orașe. Inițiații, bărbați și femei, se întruneau și se lăsau cuprinși de elanurile bacehanților, mergînd, poate, pînă la săvîrșirea unor jertfe omenești. Reacția Senatului roman a fost necruțătorare. Un senatus-consultum a interzis formarea asociațiilor dionisiace, sub amenințarea pedepsei cu moartea. însă cultul zeului însuși n-a fost interzis, cu condiția de a fi celebrat deschis și de către un cler supus supravegherii magistraților. Cu toate acestea, nu este vorba aci de toleranța romană. Sentimentul ce însuflețea pe senatori nu rezida, deloc în respectul libertății'de conștiință, ci într-o prudență elementară față de ceea ce ei considerau drept o manifestare evidentă a forței divine.

Această stare de spirit, care a persistat până la sfârșitul Romei, explică, în bună parte, polif ^ urmată de împărați față de creștinism. în cadrul creștinismului mi exista nimic care să poală jign profund conștiința religioasă a romanilor. Și rgjj' gia lui Mitlira afirma un monoteism exclusiv e~ dispunea de ierarhia sa internă, de morala, sa' dp botezul și de teologia sa. Totodată, religia isi^că impunea adepților săi practici ascetice, ceremonii zilnice, în anumite împrejurări vin veșmînt special și tabuuri alimentare. Totuși nu s-au inițiat persecuții nici împotriva lui Mithra și nici împotriva lui Isis. Se susține cîteodată că predicația creștină risca compromiterea organizării sociale, întrueît propovăduia egalitatea tuturor oamenilor în fața lui Dumnezeu. Dar asemenea idei sînt foarte des exprimate de filozofi și, sub Imperiu, evoluția socială tindea prin ea însăși spre ștergerea barierelor tradiționale între cuceritori și cuceriți, între oameni liberi și sclavi1 Pricinile persecuțiilor îndreptate împotriva creștinilor au fost diferite; în primul rînd aceste cauze rezidă în intoleranța, creștină, inexistentă în celelalte culte orientale. Foarte adesea, tocmai creștinii s-au arătat a fi agresorii, refuzînd să accepte ceea ce devenise principiul esențial al vieții politice, divinitatea împăratului, și rafuzînd totodată jurămîntul militar care era de esență religioasă. însă atunci cînd împărații au încetat lupta între păgînismul oficial, cave avea forme atît de variate, și creștinism, ei au procedat astfel în numele principiului care însuflețise odini.

Totuși în mentalitatea romanilor s-a menținut mereu vie distincția între romani și barbari. Abia creștinisniiu subminat decisiv o asemenea optică, desigur tot sub presiunea contingențelor istorice.

CONCLUZII

Religia Romei antice prezintă un foarte mare interes, atât prin caracterul ei extrem de original, cât și prin importanța pe care a căpătat-o statul roman și cultura sa în istoria omenirii. Zeii erau doar niște puteri mistice pentru începuturile istoriei religiei romanilor. După secolul șase, în care a avut loc contactul cu grecii și cultura lor, au început să fie adorați zei cu forme umane. Romanii puneau accent pe fenomenul numit pax deorum, pacea zeilor, prin care își așigurau prosperitatea și bunăstarea. Fiecare loc, împrejurare sau obiect avea propriul zeu ocrotitor și existau foarte multi zei cu atribuții mărunte, dar importante pentru romani.

Romanii tolerau toate religiile care respectau cultul imperial. Orientul antic a exercitat o înrâurire asupra marilor personalități politice și militare, romane, determinată de uimitoarea, dar efemera construcție politică, Imperiul Macedonean al lui Alexandru cel Mare. Cultelor tradiționale romane, li se vor alătura cele grecești și apoi, cele orientale, care aveau o concepție necunoscută practic de romani, eshatologia. Religia romană era bazată pe tradiționalul concept “Do ut des- dau ca să mi se dea”. Prezența în imperiu a veteranilor care se împământeneau în locurile unde își exercitaseră posturile militare, atrăgea după sine consacrarea cultelor strămoșești.

Numeroasele sanctuare, precum și nenumăratele inscripții și dedicații mithraice de proveniență dacică sunt un indiciu al faptului că practicanții acestui cult în Dacia romană erau cât se poate de fideli zeului lor protector și că aceștia duceau o importantă acțiune de prozelitism.

Când crestinismul a ajuns la gurile Dunării a întâlnit aici o puternică opoziție din partea mithraismului. Din acest conflict au rezultat multe victime printre vechii locuitori ai patriei noastre. Printre acestia se pot enumera: Chiril, Chindeu, Tasius (Dasius), Emilian de Durostorum (care a suferit martiriul la Tomis) etc. Totuși, această acțiune violentă de prozelitism, mithraic nu a dat rezultate importante în ceea ce-i priveste pe băștinașii geto-daci, așa cum am aratat mai sus și cum reiese din unele inscripții. Cel mult, sincretismul în care a intrat cultul mithraic cu alte culte păgâne din Dacia s-ar putea să fi jucat un rol în pregătirea terenului pentru acceptarea monoteismului creștin, care deschidea o nouă eră în lumea antică și deci și pe meleagurile țării noastre.

Misticismul mitologiei romane a inspirat poeți, sculptori, pictori și muzicieni în creearea unor opere foarte cunoscute, cum ar fi volumul „Metamorfoze” al lui Ovidiu, „Eneida” lui Virgiliu, „Dido și Enea”, piesa de teatru regizată de Henry Purcell în 1689. Tablouri faimoase sunt „Nașterea lui Venus” de Sandro Boticelli, statuia „Fântâna Tritonului”, inspirată de scrierile lui Ovidiu.

În timpul dominației etrusce, vechea triadă lupiter, Marte, Quirinus își pierde actualitatea; ea este înlocuită prin triada lupiter, lunona, Minerva, instituită în timpul Tarquinilor. Influența etrusco-latină, comportând, de altfel, unele elemente grecești, este evidentă. Divinitățile au acum statui. lupiter Optimus Maximus, cum va fi numit de acum înainte, este prezentat romanilor sub forma etruscizată a lui Zeus grec. Cultul său suferă modificări, în plus, triumful acordat de Senat generalului victorios se desfășoară sub semnul lui lupiter. în timpul ceremoniei, cel triumfător devine dublul lui lupiter: el înaintează în car, încununat cu lauri, în îmbrăcămintea zeului. Deși lunona și Minerva sunt și ele prezente în templul său, lupiter este unicul stăpân; lui i se adresează legământul și inscripția consacratoare.

„lunona, observă G. Dumezil, este cea mai importantă dintre zeițele Romei, dar și cea mai deconcertantă". Numele său, Juno, derivă de la o rădăcină care exprimă „forță vitală". Funcțiunile sale sunt multiple: ea prezidează mai multe sărbători în relație cu fecunditatea femeilor (ca Lucina, ea era invocată în ajutorul nașterilor), dar și cu începutul lunilor calendaristice, „renașterea" lunii etc. Totuși, în Capitoliu, ea era Regina, titlu care reflecta o tradiție destul de puternică pentru că a fost acceptat sub Republică. Pe scurt, lunona se afla asociată cu cele trei funcțiuni ale ideologiei indo-europene: regalitatea sacră, forța războinică, fecunditatea. G. Dumezil apropie această multivalență de o concepție comună în India vedică și în Iran, anume zeițe care își asumă toate cele trei funcții și le conciliază, constituind astfel modelul femeii în societate.

În ceea ce o privește pe Minerva, ea era patroana artelor și a meșteșugarilor. Numele este probabil italic (derivat din rădăcina indo-europeană men-, desemnând totalitatea activității spiritului); totuși, romanii au primit-o prin etrusci. Dar încă în Etruria, Menrva (Minerva) reprezenta o adaptare a lui Pallas-Atena.

La urma urmelor, triada capitolină nu prelungește nici o tradiție romană. Numai lupiter reprezenta moștenirea indo-europeană. Asocierea lunonei și a Minervei a fost opera etruscilor. Pentru ei, de asemenea, triada divină juca un mic rol în ierarhia panteonului. Noi știm, de exemplu, că ea prezida la întemeierea templelor (cf. Servius, ad Aen., 1,422). Dar este aproape tot ceea ce știm.

Roma a fost confruntată de timpuriu cu lumea etruscă. Este totuși dificil să precizăm influențele reciproce ale culturilor lor. Documentele arheologice (morminte, fresce, statui, obiecte diverse) fac mărturia unei civilizații foarte dezvoltate, dar limba etruscă nu o cunoaștem. Pe de altă parte, nici un istoric al Antichității nu a prezentat religia, cultura și istoria etruscilor, așa cum se făcuse în cazul tracilor, celților sau germanilor, în plus, informațiile esențiale privind anumite aspecte ale religiei etrusce ne sunt date de către autorii latini abia începând din secolul l a.Chr., când moștenirea lor originară a suferit influențe elenistice, în sfârșit, însăși originea poporului etrusc este controversată, ceea ce reduce valoarea unor inducții prin comparație. După tradiția transmisă de Herodot (1,94), etruscii descind din lydieni. Într-adevăr, originea asiatică pare confirmată de câteva inscripții descoperite la Lemnos. Dar formele culturale dezvoltate în Etruria nu reflectă realități asiatice. Ceea ce este un lucru sigur e simbioza timpurie realizată între cuceritorii veniți de peste mare și populațiile aborigene instalate între Pad și Tibru, adică regiunea care, în secolul al Vl-lea, constituia Etruria. Civilizația etruscilor era, desigur, superioară: ei dispuneau de o flotă importantă, practicau comerțul, utilizau fierul și clădeau orașe fortificâte. Organizarea lor politică de bază era federația cetăților; metropola număra douăsprezece. Or, populația acestor orașe nu era decât în parte etruscă; restul era format din umbrieni, veneți, liguri și alte popoare italice.

Influențele grecești s-au făcut simțite destul de curând, atât în artă, cât și în religie. Zeul etrusc Fufluns a fost reprezentat ca Dionysos, alături de Semla (Semele) și de Areatha (Adriadna). Se întâlnesc Artumes (Artemis) și Aplu (Apollon), Pe de altă parte, numeroase divinități etrusce autentice poartă nume latine sau falisce: Uni (luno), Nethuns (Neptunus), Maris (Marte), Satres (Saturnus). Numele eroului mitologic Mastarna (etr.: maestrna) derivă din latinescul magister. Asimilarea divinităților romane cu cele grecești a avut ca model precedentul etrusc: luno, Minerva, Neptunus au devenit Hera, Atena, Poseidon, urmându-i pe zeii etrusci Uni, Menrva, Nethuns. Pe scurt, cultura și mai cu seamă religia etruscă se caracterizează printr-o asimilare timpurie de elemente italice și grecești. Este vorba, desigur, de o sinteză originală, căci geniul etrusc dezvoltă idei împrumutate potrivit vocației sale proprii. Dar nu cunoaștem mitologia și teologia etruscă.

Cercetătorii nu îndrăznesc nici măcar să considere cazul lui Hercle (Herakles) drept o excepție; căci, în pofida eforturilor lui Jean Bayet, se știe doar că el era extrem de popular în Etruria și că poseda o mitologie originală, diferită de tradiția grecească și comportând în plus anumite elemente de origine orientală (Melkart). în ce privește teologia, ar fi zadarnic să credem că ar putea fi reconstituită pornind de la unele informații târzii cu privire la „cărțile" etrusce. După cum vom vedea, aceste informații privesc aproape exclușiv tehnicile diverse de divinație.

În lipsa textelor, savanții s-au concentrat asupra studiului amănunțit al materialului arheologic. Structura arhaică a cultului morților și a zeițelor chtoniene amintește de mormintele și statuile din Malta, din Șicilia și din Egeida. Necropolele — adevărate cetăți ale morților — se ridicau alături de orașele celor vii. Mormintele erau bogat înzestrate, mai ales cu arme pentru bărbați și bijuterii pentru femei. Se practică sacrificiul uman, obicei care, mai târziu, a dat naștere luptelor de gladiatori. Inscripțiile funerare indică numai înrudirea în linie maternă a mortului, în vreme ce mormintele de bărbați erau împodobite cu un falus, cele ale femeilor aveau stele funerare în formă de casă. Femeia întruchipa însăși casa, deci familia. Blachofen vorbea despre „matriarhat"; ceea ce e șigur este locul de cinste al femeii în societatea etruscă. Femeile participau la ospețe alături de bărbați. Autorii greci au remarcat surprinși că soțiile etruscilor se bucurau de o libertate permisă, în Grecia, numai hetairelor, într-adevăr, ele se arătau goale bărbaților și frescele funerare le reprezintă în rochii transparente, încurajând, prin gesturi și țipete, lupta atleților goi.

La sfârșitul Republicii, romanii știau că religia etruscilor dispunea de „cărți" al căror conținut fusese transmis de către personaje supranaturale, nimfa Vegoia sau Tages. Potrivit legendei, acesta din urmă apărea, într-o zi, dintr-o brazdă; el avea înfățișarea unui copil, dar înțelepciunea unui bătrân. Mulțimea care s-a adunat repede în jurul lui Tages a avut grijă să aștearnă în scris învățătura sa și astfel a luat naștere haruspicinae disciplina. Motivul mitic al revelării unei „cărți sfinte"' (sau cuprinzând doctrina secretă) de către o ființă supranaturală este atestat în Egipt și Mesopotamia până în India medievală și în Tibet.

Acest scenario devine popular mai ales în epoca elenistică. Epifania lui Tages ca puer aeternus amintește hermetisrnul, lucru care nu înseamnă însă, neapărat, o citire alchimică, deci târzie, a tradiției etrusce. Pentru scopul nostru, important este faptul că, la începutul secolului I î.Hr., despre etrusci se știa că păstraseră în acele libri ale lor anumite revelații de .ordin supranatural, în esență, aceste libri se lăsau clașificâte în libri fulgurales (teoria fulgerelor), libri rituale s (cărora li se asociau acherontici) și libri haruspicini (completate cu libri fatales).

Doctrina fulgerelor, așa cum o cunoaștem din expunerile lui Seneca și Plinius, cuprindea un catalog care dădea pentru fiecare zi a anului semnificația tunetelor. Mai exact, cerul, divizat în șaisprezece părți, constituia un limbaj virtual, actualizat de fenomenele meteorologice. Semnificația unui fulger era dată de partea cerului din care se pornea fulgerul, sau de cea în care sosea. Cele unsprezece tipuri deosebite de fulgere erau mânuite de zei diferiți. Mesajul era deci de origine divină, deși transmis într-un „limbaj secret" acceșibil numai unor preoți specializați, haruspici. S-au evidențiat, pe bună dreptate, analogiile cu doctrina caldeană. Dar în forma în care ne-a parvenit, teoria fulgerelor trădează anumite influențe ale științei elenistice, de la Meteorologica lui Pseudo-Aristotel până la concepțiile „magilor caldeeni". Totuși, în cele din urmă, aceste influențe au modificat mai ales limbajul, adaptându-1 stilului unui Zeitgeist contemporan. Ideea fundamentală, și anume omologia macrocosmos-micro-cosmos, este arhaică. Tot astfel, haruspicina, adică interpretarea semnelor înscrise în măruntaiele victimelor, presupunea corespondența dintre cele trei planuri de referință: divin, cosmic, uman. Particularitățile diferitelor părți ale organului indicau hotărârea zeilor și, prin urmare, preziceau desfășurarea iminentă a evenimentelor istorice. Modelul în bronz al unui ficat de oaie, descoperit la Piacenza în 1877, conține un număr de linii trasate cu acul de gravat și numele a vreo patruzeci de zei. Modelul reprezintă atât structura lumii, cât și rânduirea panteonului.

Doctrina omologiei macrocosmos-microcosmos ne informează totodată despre ceea ce s-ar putea numi concepția etruscă asupra istoriei. După librifatales, viața omenească se desfășoară în douăsprezece hebdomade; după cea de a douăsprezecea, oamenii „ies din propriul lor spirit" și zeii nu le mai trimit nici un semn. Tot astfel, popoarele și statele, Etruria și Roma, au un termen fixat de aceleași legi care călăuzesc Cosmosul. S-a vorbit despre peșimismul etruscilor, mai ales în legătură cu credința lor într-un riguros determinism cosmic șii existențial. Dar este vorba de o concepție arhaică, împărtășită de numeroase societăți tradiționale: omul este în legătură cu ritmurile majore ale Creației, căci toate modurile de existență — cosmic, istoric, uman — repetă, pe planul lor de referință specific, modelul exemplar revelat de traiectoria ciclică a Vieții.

BIBLIOGRAFIE

ENCICLOPEDII

*** Istoria universală, vol. II, Editura Științifică, București, 1959.

*** Istoria Universală, vol.I, De la origini până la sfârșitul marilor imperii, București, Editura Univers Enciclopedic, 2005.

STATI, Ioana, STATI, Florin, Enciclopedia civilizației grecești, Editura Meridiane, București, 1970.

LUCRĂRI GENERALE:

CIZEK, Eugen, Mentalități și instituții romane, Editura Globus, Bucuresti, 1998.

DINU,Dana, Introducere în istoria și civilizația lumii grecești, Editura Universitaria, Craiova, 2005.

FINLEY, M.I., Vechii greci, Editura Eminescu, București, 1974.

HANGA, Vladimir, Alexandru cel Mare, Editura Albatros, București, 1974.

KAGAN, Donald (Editor), Botsford and Robinson’s Hellenic History, Fifth Edition, Macmillan Publishing Co., New York, 1969.

KINDER, Hermann, Hilgemann, Werner, Atlas de istorie mondială, vol.1, Editura Rao, București, 2003.

LÉVÊQUE, Pierre, Aventura greacă, vol. 1-2, Editura Meridiane, București, 1987.

MARTIN, Costas, Grecia Parthenonului, Editura Prietenii Cărții, București, 1996.

MATEI, Horia C., Civilizația lumii antice, Editura Eminescu, București, 1983.

MOMMSEN, Theodor, Istoria Romană, traducere de Joachim Nicolaus, vol.I-III, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987.

MONTANELLI, Istoria Grecilor, Editura Artemis, București, 1994.

PIATKOWSKI, Adelina, O istorie a Greciei antice, Editura Albatros, București, 1988.

LUCRĂRI SPECIALE:

AMON, Lucian, Difuzarea unor elemente ale cultelor orientale în Dacia sud-carpatică, în “Oltenia”, 2002, 6, 1-2, p.124-145.

BARNEA, I., Constantin cel Mare, Editura Științifică, București, 1982.

BLOCH, R., COUSIN, J., Roma și destinul ei, vol.I-II, Editura Meridiane, București,1988.

BOUSSIER, G., Declinul păgânismului, Moscova, 1892.

CAGNAT, Rene, Le commerce et la propagation des religions dans le monde romain, Paris, 1909.

CIZECK, E. Istoria literaturii latine, Editura Antet, Vol.I-II, București, 1994.

CUMONT, Franz, Les religions orientales dans le paganisme romain, Paris, 1929.

GRIMAL, P., Civilizația romană, Vol. I-II, Editura Minerva, București, 1975.

ELIADE, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, Editura Enciclopedică, București, 1999.

MACREA, Mihail, Viața economică în Dacia Romană, Editura Științifică, București, 1969.

NEMETI, Sorin, Sincretismul religios în Dacia Romană, Editura Presa Universitară Clujeană, 2005.

PESCARU-RUSU, Adriana, Templele romane din Dacia, Deva, 2000.

PETOLESCU, Constantin C., Dacia și Imperiul Roman, Editura Teora, București, 2000.

SANIE, Silviu, Cultele orientale în Dacia Romană. Cultele siriene și palmyreniene, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988.

TOKAREV, S.A., Religia în istoria popoarelor lumii, Editura Politică, București, 1974.

TUDOR, D. Figuri de împărați romani, vol. I-II, Editura Științifică, București, 1974.

IDEM, Enciclopedia civilizației romane, Editura Științifică, București, 1982.

TURCAN, Robert, Cultele orientale în lumea romană, Editura Enciclopedică, București, 1998.

IUNO, apud www.vatican.com

Zeus, apud www.parthenon.com

BIBLIOGRAFIE

ENCICLOPEDII

*** Istoria universală, vol. II, Editura Științifică, București, 1959.

*** Istoria Universală, vol.I, De la origini până la sfârșitul marilor imperii, București, Editura Univers Enciclopedic, 2005.

STATI, Ioana, STATI, Florin, Enciclopedia civilizației grecești, Editura Meridiane, București, 1970.

LUCRĂRI GENERALE:

CIZEK, Eugen, Mentalități și instituții romane, Editura Globus, Bucuresti, 1998.

DINU,Dana, Introducere în istoria și civilizația lumii grecești, Editura Universitaria, Craiova, 2005.

FINLEY, M.I., Vechii greci, Editura Eminescu, București, 1974.

HANGA, Vladimir, Alexandru cel Mare, Editura Albatros, București, 1974.

KAGAN, Donald (Editor), Botsford and Robinson’s Hellenic History, Fifth Edition, Macmillan Publishing Co., New York, 1969.

KINDER, Hermann, Hilgemann, Werner, Atlas de istorie mondială, vol.1, Editura Rao, București, 2003.

LÉVÊQUE, Pierre, Aventura greacă, vol. 1-2, Editura Meridiane, București, 1987.

MARTIN, Costas, Grecia Parthenonului, Editura Prietenii Cărții, București, 1996.

MATEI, Horia C., Civilizația lumii antice, Editura Eminescu, București, 1983.

MOMMSEN, Theodor, Istoria Romană, traducere de Joachim Nicolaus, vol.I-III, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987.

MONTANELLI, Istoria Grecilor, Editura Artemis, București, 1994.

PIATKOWSKI, Adelina, O istorie a Greciei antice, Editura Albatros, București, 1988.

LUCRĂRI SPECIALE:

AMON, Lucian, Difuzarea unor elemente ale cultelor orientale în Dacia sud-carpatică, în “Oltenia”, 2002, 6, 1-2, p.124-145.

BARNEA, I., Constantin cel Mare, Editura Științifică, București, 1982.

BLOCH, R., COUSIN, J., Roma și destinul ei, vol.I-II, Editura Meridiane, București,1988.

BOUSSIER, G., Declinul păgânismului, Moscova, 1892.

CAGNAT, Rene, Le commerce et la propagation des religions dans le monde romain, Paris, 1909.

CIZECK, E. Istoria literaturii latine, Editura Antet, Vol.I-II, București, 1994.

CUMONT, Franz, Les religions orientales dans le paganisme romain, Paris, 1929.

GRIMAL, P., Civilizația romană, Vol. I-II, Editura Minerva, București, 1975.

ELIADE, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, Editura Enciclopedică, București, 1999.

MACREA, Mihail, Viața economică în Dacia Romană, Editura Științifică, București, 1969.

NEMETI, Sorin, Sincretismul religios în Dacia Romană, Editura Presa Universitară Clujeană, 2005.

PESCARU-RUSU, Adriana, Templele romane din Dacia, Deva, 2000.

PETOLESCU, Constantin C., Dacia și Imperiul Roman, Editura Teora, București, 2000.

SANIE, Silviu, Cultele orientale în Dacia Romană. Cultele siriene și palmyreniene, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988.

TOKAREV, S.A., Religia în istoria popoarelor lumii, Editura Politică, București, 1974.

TUDOR, D. Figuri de împărați romani, vol. I-II, Editura Științifică, București, 1974.

IDEM, Enciclopedia civilizației romane, Editura Științifică, București, 1982.

TURCAN, Robert, Cultele orientale în lumea romană, Editura Enciclopedică, București, 1998.