Universalitatea Lui Mircea Eliade In Contextul Fantasticului European
INTRODUCERE
Mircea Eliade se numără neîndoielnic printre puținii oameni cărora li se potrivesc cu adevărat cuvintele de „ dublă înzestrare” . Ca unul dintre cei mai influenți istorici și filozofi ai religiilor ai secolului nostru, Eliade a dobândit concomitent și o faimă literară mondială datorită povestirilor și romanelor sale, traduse în numeroase limbi ; și este, nu în ultimul rând, un jurnalist de geniu. Prin monumentala „Istorie a credințelor și ideilor religioase”, prin cărțile deschizătoare de drumuri despre Yoga și despre șamanism, dar și prin romanele de inspirație indiană, pe jumătate autobiografic confesive, pe jumătate ficționale, precum „Maitreyi”, sau prin nuvelele fantastice, în dublul sens al cuvântului, ca „Nopți la Serampore” și „La țigănci”, el se situează alături de marii creatori de cultură. Însă toată activitatea sa de la primele scrieri și până la celedin urmă n-ar fi fost posibilă sau n-ar fi avut ecoul rezultat dacă nu s-ar fi folosit de un intermediar cu rol chiar vital am putea spune : presa scrisă.
Evoluția sa publicistică, de la convorbirile entomoloice din „Ziarul științelor populare și al călătoriilor”, a fost urmărită de mentorii săi și, totodată, apreciată pe măsura complexității și maturității ei.
Eliade s-a dovedit a fi un „polihistor”; nemulțumit cu a îmbrățișa doar un domeniu de activitate, el combină științele exacte cu beletristica,juranlistica , folosindu-se de două caracteristici de bază : autenticitate și originalitate, pe care le va aplica indiferent de domeniul pe care se axează la un moment dat.
„Labor omnia vincit improbus”-munca neîncetată învinge totul : această maximă a lui virgiliu pare să-i fi stat lui Eliade toată viața la inimă. El a lăsat posteriorității o operă globală de o impresionantă bogăție și întindere și anume în jur de cinzeci de volume, printre care lucrări despre istoria miturilor și a ideilor religioase, romane, nuvele, piese de teatru, culegeri și studii, articole d ziar, o corespondență întinsă cu personalități proeminente ca C. G. Jung, Ernst Junger, Georges Batailles și Paul Ricoeur ca și un jurnal de aproximativ zece mii de pagini din care s-a publicat cam abia o șesime.
Lucrarea de față își propune să înfățișeze aspectele acestei complexe personalități, în special aspectele legate de activitatea sa publicistică și cu scurte referiri la celelate laturi ale activității sale. În prima parte vom urmări universalitatea lui Mircea Eliade- romancier, nuvelist, eseist- autocritic și autocompătimitor, nemulțumit de condiția sa și încercând s-o depășească, cu o activitate publicistică exemplară și de apreciat datorită capacității sale de a colabora la o multitudine de reviste. Critica lui Eliade asupra „Sintezei” marelui istoric Nicolae Iorga mi s-a părut interesant de anlizat, deoarece aceasta va stârni o serie de controverse în relațiile dintre cei doi și nu numai, urmată de activitatea lui Mircea Eliade la „Cuvântul” unde va vaea o contribuție îndelungată. „Cuvântul” va fi ziarul care va publica majoritatea operei eliadesciene, un impact mare având „Itinerariul spiritual”, elaborat în Italia , și eseistica sa în general adunată în volumele „Oceanografie”, „Fragmentarium”, „Solilocvii”, „Insula lui Euthanasius” și nu în ultimul rând „Profetismul Romaânesc”, în două volume reunind o parte din eseistica de tinerețe a lui eliade : în volumul I „Itinerariul spiritual, Scrisori către un provincial, Destinul culturii românești” și în volumul al doilea „România în eternitate”. Eseistica lui Eliade este principala operă publicistică.
Perioada indiană este de asemnea de remarcat. Experiența lui Eliade în india este una inedită, făcând subiectul mai multor romane și nuvele, dar și a eseisticii șia numeroase articole de ziar. Ultima parte a lucrării face o comparatie intre Mircea Eliade, Edgar Allan Poe si Guy de Maupassant.
Finalul lucrării e dedicat stilului jurnalistical lui Eliade de la metoda confesiunii la critică, elogii utilizând toate apectele jurnalistice.
Nu ne rămâne decât să afirmăm că Mircea Eliade este o personalitate complexă a culturii românești și să-l situăm la nivel internațional alături de marile personalități culturale ale lumii.
I.Accesul la universalitate-Mircea Eliade romancier, nuvelist, eseist.
Personalitate enciclopedică de tip renascentist, Mircea Eliade face parte din familia spirituală a lui Dimitrie Cantemir, B.P. Hașdeu, Nicolae Iorga.
Istoric al religiilor, orientalist, etnolog, sociolog, folclorist, eseist, nuvelist, romancier, dramaturg, memorialist, toate acestea guvernate de – iată câteva din multiplele laturi ale activității sale, toate acestea, însă guvernate de cea de ziarist. Fără activitatea publicistică, probabil că n-ar fi reușit să ajungă așa de sus, deoarece presa a avut un rol vital în afirmarea sa culturală.
În paginile următoare mi-am propus să prezint selectiv aceste opere care coincid cu activitatea sa.
Voi încerca să sistematizez, discutând separat, diferitele laturi ale creației sale, chiar dacă există o întrepătrundere între diferitele ei „compartimente”. Fără îndoială, fiecare lucrare științifică și literară își are însemnătatea ei, Eliade fiind important prin totalitatea creației salem prin ansamblul ei.
Mircea Eliade este cunoscut cititorului român de astăzi ca literat și savant. Eseistul și publicistul strălucit care a generat generația din care făcea parte, nu a pătruns încă în conștiința noilor generații.
Și, totuși, dacă Eliade a fost un ziarist de geniu, precum Hașdeu, Eminescu, Iorga, Goga, Nae Ionescu și George Călinescu, nu numai pentru că pentru el, eseul, foiletonul, studiul i-au dat o forță irezistibilă de concentrare și comunicare, ci mai ales pentru că în spatele acestei forțe se afla „o uriașă capacitate de a simți și presimți, de a cugeta și de a plăsmui, de a «programa», de a imprima un «cod genetic» devenirii populare și culturii romănești”.93
Într-o notă publicată în revista „Vremea” din 12 septembrie 1937, Mircea Eliade se confesa în stilul său caracteristic, cuceritor prin sinceritate:
„Mă întorc noaptea acasă după lungi plimbări și amețitoare convorbiri cu Lucian Blaga. Cât de mult îi admir curajul lui, nepăsarea regală pentru «specialiști». Deși am o sumă de «descoperiri» în minte, nu am curajul să le redactez și să le public până ce nu verific toată informația și nu consult tot ce s-a scris asupra problemei…”94 (Blaga îi mărturisea că de câțiva ani nu mai citește cărți, fiind prea ocupat cu elaborarea propriului sistem filosofic).
Din mărturisirile autorului putem să ne dăm seama de „obsesia” sa pentru documentare, de a-și construi opera pe „subsoluri de note supraetajate fastidios, un dăltuitor atent al creației icebergului”95. El însuși a impus constant această idee despre sine, oficiind un fel de „cult al informației exhaustive”. Lucra ani de zile la o carte, impunându-și să verifice totul, alergând la Londra sau la Paris pentru un studiu.
Savantul se descătușează de bibliografie în carțile de eseuri, dintre care: „Oceanografie”(1935), „Fragmentarium”(1938), „Solilocvii”(1932) și „Insula lui Euthanasius”(1943) sunt cele mai importante. Amândouă constau în note și eseuri publicate în revista „Vremea”, unde autorul și-a dezvoltat marile teme românești ale creației sale, care l-au caracterizat în anul 1937 ca „făclier” al generației sale, așa cum i s-a spus.
Spectrul lor tematic este foarte larg – sunt abordate aici probleme de filosofia culturii, probleme sociologice, etnologice, lingvistice, etimologice și de teoria literaturii.
Astfel studii de istoria religiilor și de folclor, precum, de exemplu, despre sensul simbolistic al arborelui sacru, al lumii și al iadului, stau alături de scurte portrete literare (Svevo, Huxley, Chesterton, Unamuno) și de priviri de ansamblu asupra patriotismului, a superstiției, a melancoliei, a autenticității. Un centru de greutate cade pe spiritualitatea românească de ai cărei reprezentanți de anvergură (Eminescu, Hașdeu, Iorga, Pârvan și Blaga), scriitorul se ocupă pe larg.
Nu mai puțin remarcabile sunt și cele peste o mie de articole scrise de Eliade în anii treizeci, în scurta dar intensiva fază din istoria interbelică a României, articole destinate diferitelor publicații.
1.1. CONTEXTUL POLITIC
Ca figură conducătoare a așa numitei „tinere generații”, Eliade a considerat că datoria și misiunea sa se plasează nu atât în zona politicului cât în ceea a culturalului pur – ceea ce are drept urmare, după cum scrie pe bună dreptate Wolfgang Geiger, o neînțelegere fatală:
„Faptul de a nu fi înțeles cât de politică era totuși concepția despre cultură reprezentată de el și de intelectualii români din epocă, concepție în miezul căreia se afla descoperirea identității românești, i-a împins pe el și pe alții într-un maelstrom al politicii, în al cărui vârtej s-a lăsat de bunăvoie absorbit și de al cărui tragism – deci și de al său propriu – nu a vrut să știe până la sfârșitul vieții”.96
Pe fundalul istoric al României mult doritoare de independență națională și unitate teritorială, după primul război mondial, cu o imensă nevoie de recuperare culturală, Eliade spera ca o punere în valoare culturală a României să aibă loc pe baza rolului său de mediator potențial al acestora între Occident și Orient; după cum probează călătoria în India și, consecutiv, cercetările sake de natură cultural științifică. O întâmplare pe care o descrie Eliade însuși în Memoriile sale: „Așa cum vedeam eu lucrurile, deosebirile între «generația tânără» și cele care o precedaseră se datorau în primul rând faptului că înaintașii noștri își realizaseră misiunea lor istorică: întregirea neamului.[…]. Criza în care intrase lumea ociidentală îmi dovedea că ideologia generației războiului nu mai era valabilă. Noi, «generația tânără», trebuia să ne găsim rosturile noastre. Dar, spre deosebire de înaintașii noștrii, care se născuseră și trăiseră cu idealul reîntregirii neamului, noi nu mai aveam un ideal de-a gata făcut la îndemână. Eram prima generație necondiționată în prealabil de un obiectiv istoric de realizat. Ca să nu sombrăm în provincialism cultural sau în sterilitate spirituală, trebuia să cunoaștem ce se întâmplă, pretutindeni în lume, în zilele noastre”.(M, 136-137)
Dictatura coruptă din ce în ce mai autoritară a lui Carol al II-lea, care subjuga România, îi va determina pe unii să îmbrățișeze și varianta românească a fascismului sub forma partidului Garda de Fier, ca unică „soluție”.
Profetism, mesianism și un imperialism cultural și politic, de felul celor propagate, între alții, de Emil Cioran în „manifestul politic” din 1936, „Schimbarea la față a României” au fost declarate modele de urmat.
Scepticismul lui Eliade privind democrația occidentală se exprimă într-un articol publicat sub titlul „Democrația și problema României”:
„Cunoaștem câțiva tirani care au transformat țări amețite în state puternice: Cezar sau Augustus sau Mussolini. Mi-e perfect indiferent dacă Mussolini este sau nu un tiran. Singurul lucru care mă interesează este că acest om a izbutit în cinsprezece ani să transforme Italia și să facă dintr-un stat de rangul al treilea una din puterile mondiale de astăzi. Îmi este deci perfect indiferent ce se va întâmpla în România după suprimarea democrației. Dacă România , depășind democrația, va deveni un stat puternic, național, înarmat, conștient cu forța și destinul său, atunci istoria va ține cont de această faptă: („Vremea”, XI, (1938), 18 decembrie)97.
Faptul că la sfârșitul anilor treizeci, Eliade adopta această atitudine hotărât antidemocrată, poate fi pusă nu în ultimul rând pe seama influenței lui Nae Ionescu (1890-1940), care a anticipat ideologia mișcării legionare și căruia Eliade i-a fost asistent. Nae Ionescu nu a propagat doar fascismul italian, ci a sprijinit printr-o activitate publicistică plină de zel Garda de Fier, mișcare antisemită, de extremă dreapta, întemeiată în 1927, în România, sub numele de „Legiunea Arhanghelului Mihail”: mișcare deorientare creștin-ortodoxă, ația occidentală se exprimă într-un articol publicat sub titlul „Democrația și problema României”:
„Cunoaștem câțiva tirani care au transformat țări amețite în state puternice: Cezar sau Augustus sau Mussolini. Mi-e perfect indiferent dacă Mussolini este sau nu un tiran. Singurul lucru care mă interesează este că acest om a izbutit în cinsprezece ani să transforme Italia și să facă dintr-un stat de rangul al treilea una din puterile mondiale de astăzi. Îmi este deci perfect indiferent ce se va întâmpla în România după suprimarea democrației. Dacă România , depășind democrația, va deveni un stat puternic, național, înarmat, conștient cu forța și destinul său, atunci istoria va ține cont de această faptă: („Vremea”, XI, (1938), 18 decembrie)97.
Faptul că la sfârșitul anilor treizeci, Eliade adopta această atitudine hotărât antidemocrată, poate fi pusă nu în ultimul rând pe seama influenței lui Nae Ionescu (1890-1940), care a anticipat ideologia mișcării legionare și căruia Eliade i-a fost asistent. Nae Ionescu nu a propagat doar fascismul italian, ci a sprijinit printr-o activitate publicistică plină de zel Garda de Fier, mișcare antisemită, de extremă dreapta, întemeiată în 1927, în România, sub numele de „Legiunea Arhanghelului Mihail”: mișcare deorientare creștin-ortodoxă, cu trăsături antisemite, social revoluționare și distructive. Simpatia deschisă a lui Eliade pentru Garda de Fier și luarea de atitudine în favoarea acesteia și în favoarea „românismului” sunt atestate, între altele, de un articol publicat în „Vremea”, cu titlul programatic „Noua Aristocrație Legionară”: „Un om nou, care a descoperit o dată cu ascultarea și propria sa voință, propriul său destin. Disciplina și ascultarea s-au dăruit o nouă demnitate, o nesfârșită încredere în sine, în Șef și în destinul major al neamului său […]. Există suficient de multe impulsuri revoluționare care așteaptă mii de ani spre a se înfăptui. Fiul Omului de aceea a coborât pe pământ: spre învăța Revoluția permanentă” („Vremea”, XI (1938), nr. 522, 23 ianuarie).98
Profesiunea de credință în favoarea „Legiunii” reprezintă în cazul lui Eliade o evoluție relativ tărzie. Numai cu 4 ani în urmă (1934), el avertiza într-un articol intitulat „Împotriva dreptei și a stângii” în legătură cu supunerea Europei de către două regimuri nelegitime și de către ideologiile lor, național-socialismul, respectiv comunismul și condamna explicit antisemitismul.
Iar într-un alt articol din același an, „De ce sunt intelectualii lași?”, el îi acuza pe „intelectualii creștini” că aprobau „Garda de Fier” împinși de spaima unor represalii care ar fi putut să-i atingă în cazul în care aceasta ar fi învins. În locul unei asemenea atitudini, intelectualii ar trebui să-și împlinească misiunea lor spirituală și să se abțină de la politică: „Cineva care ocupă o piziție politică militantă, nu mai poate pretinde să fie liber, să-și păstreze spiritul critic”.99
Norman Manea, născut în 1936, în Bucovina, scriitor român exilat în Statele Unite (trăiește la New York), a sintetizat și a încercat să interpreteze schimbarea labirintică de opinie a lui Eliade în perioada fascistă, într-o scriere din 1995, purtând titlul: „Felix Culpa. Amintire și tăcere – Mistere la Mircea Eliade”. Titlul trimite la o însemnare de jurnal a lui Eliade însuși, o însemnare deosebit de concludentă, în care acesta își evalua atitudinea politică: „Mă gândesc la mine; fără acea felix culpa (faptul anume de a fi fost discipolul lui Nae Ionescu), aș fi rămas în țară. În cel mai bun caz, aș fi murit de tuberculoză într-o închisoare” (29 august 1985)100.
Manea consideră că citata „vină fericită” reprezintă o formulare stranie, de vreme ce admirația pentru Nae Ionescu nu ar fi fost, desigur, unicul motiv al arestării și condamnării lui Eliade după cel de-al doilea Război Mondial.
Activitatea publicistică parțial lipsită de ambiguitate a acestuia din timpul mișcării legionare ar fi cunstituit o motivație pe deplin suficientă. Nu trebuie trecută cu vederea în acest context nici scrierea lui Eliade „Salazar și revoluția din Portugalia, care se citește ca un adevărat „imn”, închinat dictatorului portughez Antonio de Oliveira Salazar (1889 – 1970). Eliade a dedicat cartea în 1942, pe vremea când lucra la ambasada română din Lisabona, nici mai mult nici mai puțin decât „conducătorului” Garzii de Fier, generalului Ion Antonescu (1882 – 1946). Se pare că Eliade se gândea să-i propună lui Antonescu drept model politic pe dictatorul Portugaliei.
Manea îi reproșează pe bună dreptate lui Eliade că nu și-a demistificat niciodată erorile ideologice și politice din tinerețe: „Ar fi fost o surpriză binevenită dacă în ultimele sale scrieri autobiografice, Eliade și-ar fi contestat opțiunile din tinerețe, dacă s-ar fi dezis cumva de ceea ce știm în legatură cu implicarea sa în ideologia totalitară. Din păcate, el a scăpat această ocazie”.101
Cât de exploziv a fost eseul lui Manea au arătat reacțiile declanșate de el în România la începutul anilor nouăzeci, când a fost respins ca o „blasfemie la adresa marilor valori naționale”, ca o „jignire adusă națiunii române”.
Substanțial mai ponderat a reacționat, în schimb Edward Kauterian în comentariul său nu mai puțin apologetic din „Lettre International”, intitulat „Cât de fericită a fost vina lui Eliade?” și potrivit căruia tezele lui Manea se cuvin serios estompate, cu atât mai mult cu cât față de cele peste două sute de articole publicate de Eliade între 1935 – 1938 doar circa zece ar fi pur „naționaliste”, și chiar și acestea, scrise într-un interval extrem de scurt de doi ani.102
Ar mai rămâne de răspuns la întrebarea ce relație există între angajamentul politic de scurtă durată al lui Eliade de la sfârșitul anilor treizeci în formarea extremei drepte și opera lui științifică și literară, purtând semnul gândirii mitice. Unii interpreți sunt de părere că tot ceea ce a scris Eliade în calitate de istoric al religiilor și de literat poate fi privit exclusiv ca o justificare camuflată a unei idei politice – o interpretare de-a dreptul absurdă, care nu dă seama nici de complexitatea operei ca totalitate și nici de destinul individual al intelectualului într-o epocă de haos. Ce fel de mesaj politic ar putea să transimtă cercetările lui Eliade despre yoghini sau despre aborigenii australieni, ori povestirile sale fantastice ca „Nopți la Serampone” și „La țigănci”?
Pentru Constantin Noica, importanța culturală propriu-zisă a lui Eliade trece chiar cu mult dincolo de toate acestea:
„El izbutește să orchestreze stridența veacului său, să treacă dincolo de ea […]. Într-o lume zguduită de profan, Eliade reamintește că aceasta, în ciuda supremației rațiunii, nu poate fi nici lume, nici cosmos, dacă neagă venerația. Nici un savant, nici un profet din secolul nostru nu a putut exprima această constatare într-un mod atât de general uman ca el”.103
1.2.PROFETISMUL ROMÂNESC
1.2.1„ITINERARIU SPIRITUAL”
Contextul istoric avut în vedere, va fi ulterior apariției Itinerariului Spiritual care datează din 1927, din vremea studenției lui Eliade, în timpul șederii la Geneva, publicat în câteva numere ale „Cuvântului”. De fapt este primul ciclu de eseuri de la care pornește „obsedanta” idee eliadescă, a spiritualității, care va fi cercetată mai târziu în eruditele studii comparate adunate în 1970 în volumul „De la Zamolxis la Genghis Han”. În acestea sunt cuprinse două mari analize ale poeziei populare românești: Miorița și Meșterul Manole. Aceste din urmă va fi comentată în 1943 de Mircea Eliade, fiind autorul primei cărți de folclor comparat consacrat unei singure creații din cultura românească: „Comentarii la legenda Meșterului Manole”.
Prin Itinerariul Spiritual, Eliade și-a exteriorizat profetismul care a avut o importanță semnificativă pentru o Românie aflată într-o perioadă catastrofală din punct de vedere istoric datorită faptului că oferea o cale de mântuire și înalțare a neamului.104
Totodată acest Itinerariu pornește ceea ce s-a numit „campania generaționistă”: „Numai Noi avem dreptul de a ne obictiva, de a analiza, de a elabora concluzii asupra vieții noastre lăuntrice … Ce pot ști ceilalți despre sufletele noastre, despre durerile și nădejdea noastră?”, „Construcția unei generații este o abstracție. Dar ea va trăi în fiecare dintre noi … Așadar Noi „Voim să biruiască valorile ce nu sunt izvorâte nici din economia politică, nici din tehnică, nici din parlamentarism. Valorile pure, spirituale. Valorile creștinismului”.105
Itinerariul trebuie să fie un „îndreptar”, seria de 12 foiletoane născând entuziasme, dar, în același timp și irită:
„D. Mircea Eliade pleacă de la premisa rupturii dintre generații … Proclamă realitatea misticismului religios, experința personală … Neagă existența unei culturi românești …”. Din Itinerariu „… intelectul și rațiunea lipsesc. Le ia locul <<spiritul>> … S-au auzit trâmbițele unei noi generații … Campionii nu sunt creativi, ci formulativi, nu fac critică, manifeste”.106 Generația este „falșe” (Alexandru Sahia), este „în pulbere” (Zaharia Stancu).
Vulcănescu pare mai puțin rezervat, distingând trei mari direcții ale „spiritualității, el situându-se în prima: „O primă categorie în cap cu Nae Ionescu și Nichifor Crainic a rămas pe pozițiile ei din 1927, favorabilă unei «spiritualități înțelese», în sens tradiționalist și ortodox, cu viața duhovnicească … În acest grup se situează dintre tineri: Paul Costin Deleanu, G. Racoveanu, Paul Sterian, Sandu Tudor, subsemnatul. […] O a treia categorie – poate cea mai numeroasă – în cap cu Mircea Eliade, oscilează în căutarea unei spiritualități noi, revoluționare …, simultan opusă intransigenței dogmatice a ortodoxiei, materialismului istoric marxist, parlamentarismului, doctrinei naționaliste și caracterului rotund și definit al neoclasicismului … În acest grup întâlnim … pe Emil Cioran, I. Dobridor,Eugen Ionescu, Ilovici.,Petru Manoliu, etc.”.107
Trebuind să fie „înnoitoare”, „noua spiritualitate” trebuia să fie anti-tradiționalistă, dar nu împotriva tradiției. O tradiție însă retrăită altfel, ceea ce înseamnă că, mai înainte, percepută altfel. Poate că de aici și interesul lui Eliade, constant, pentru tradiție, în componenta care i se părea cea mai persistentă și etern generatoare, aceea mitică / religioasă.
Eliade, așa cum mărturisește el însuși, propune în Itinerariu Spiritual să discute teme diverse: „… experiențele mele, cărțile, teoriile, gnozele care mă tulburaseră și îmi dăduseră de gândit. Am scris despre diletantismul lui Gourmont, despre teosofie și antroposofie, despre gnozele neo-orientale, apoi despre restaurarea metafizicii, despre feluritele experiențe mistice, despre ofensiva catolicismului, despre istorism și am încheiat Itinerariul Spiritual cu un foileton despre ortodoxie”.108
Astfel, bijuteriile sunt eficiente cât participă la anumite principii cosmice, aurul e metal solar, perlele aparțin lunii. De aceea în mormânt omul culturilor tradiționale purta asupra-și aur, jad, perle. Lucrurile lumii sunt, deci, resemnificate în așa fel încât prin ele omul să participe „la principiul de la care se revendică”. Repetate (ritualizate) „obiectele” și „actele inițiale” arhetipale urmau să reîntemeieze un ritual, altfel „nu este decât repetarea unui act inițial”. Când coloniștii scandinavi au pornit să facă în Islanda din pământ pustiu pământ roditor, pentru ei fapta „nu era decât repetarea unui act primordial: transformarea haosului în cosmos prin actul divin al Creației”, „muncind pământul pustiu ei repetau «munca zeilor»”. O biserică din Palde în Estonia nu avea cum să se înalțe fără ca să fie zidită de vie o fecioară. Într-o legendă ucraineană diavolul care zădărnicea ridicarea bisericii era „sacrificat”. Sf. Colomban, la Iona, în Sciția, este vestit că zidurile se vor ridica numai prin sacrificarea unui frate monah.
Alteori este vorba de vreun pod, de vreo fortăreață; se schimă și subiectul sacrificiului: un copil fără părinți, o femeie însărcinată. Ca poarta orientală a Shanghai-ului să dureze, a trebuit ca arhitectul să promită Cerului capetele a 200 de copii. În Japonia în temelia unei mari construcții era îngropat un sclav. Marele templu a lui Huitzilopochtli a fost ridicat, sacrificându-se ritual prizonieri: „O mare poartă (dvara) e stăpânită de duhuri (devata). Un brahman … trebuia să fie omorât, trupul și sângele trebuie oferit ca ofrandă (bali) și trupul așezat dedesubt iar poarta ridicată deasupra lui” (Jataka, 481).109 Și multe alte teme dezbate Eliade în itinerar, dând o sete de lectură uimitoare.
Acest Itinerariu Spiritual a început să-i păstreze pe mulți din generația lui Eliade. la 27 noiembrie 1927, Șerban Cioculescu, aflat la studii în Paris, îi solicită lui Eliade „Itinerariul Spiritual”, pe care îl comentează critic, dar cu simpatie, în „Viața Literară”.
Cioculescu îi spune cu sinceritate că se deosebește de el în ceea ce privește concepția generală. Au însă și trăsături comune: „Am fost atras de sinceritatea dumitale, de accentul direct, de probitate, de anxietate morală și, de ce n-aș spune-o, de calitatea scrisului dumitale. Și de un punct de vedere, poate nu unicul, comun: lipsa de diletantism, adversitatea față de diletantism”.110
În articolul critic publicat despre „Itinerariu Spiritual”, Șerban Cioculescu opune „misticismului” lui Eliade, raționalismul său.
Elogiază erudiția, sinceritatea și expresivitatea foiletoanelor eliadești: „Remarcabilul «Itinerariu Spiritual» al d-lui Mircea Eliade care exprimă cu pasiune, nerv și personalitate, crezul generației tinere … Dânsul a exprimat … trepidant, tumultos și expresiv o poziție spirituală ca exponent al generației sale”.111
Mircea Vulcănescu îi scria la 8 noiembrie 1927, din Paris (22 Rue Pierre Curie), rugându-l și el să-i trimită numerel lipsă din „Cuvântul”, spre a fi în posesia întregului „Itinerar Spiritual”. La 28 noiembrie le primește, le copiază și i le înapoiază:
„Noi aici (la Paris) ne-am «smuls» aproape numerele, unii de la alții și tot atâta interes și-au arătat chiar unii tineri de altă formație intelectuală cu a noastră”.112
Mircea Vulcănescu arată că el însuși a simțit nevoia unor „revizuiri”. Itinerariul lui Eliade e, după părerea sa, o utilă punere la punct. Eliade apare în viziunea sa ca întemeietorul culturii în generația din care face parte deoarece a scris despre lucruri care n-au fost nici măcar „atinse” de alții, deschide o nouă perspectivă, noi orizonturi.
Elogiul lui Mircea Vulcănescu este urmat de cel al lui Alexandru Elian care publică un comentariu intitulat „Iarăși «Noua Generație»”, în care Mircea Eliade este considerat „cel mai distins reprezentant al tineretului nostru gânditor”.113
După aproape zece ani, Zaharia Stancu ava publica un pamflet intitulat „Generația în pulbere”.
În aceeași toamnă 1927 cu Itinerariul Spiritual, Eliade scrie un text, „pretențios și confuz”, scris în stiluri diferite – eseu filosofic, diatribă – pe care l-a intitulat „Apologia virilității”. Era o încercare de a face din „virilitate” – clișeu pe care l-a împrumutat din „Maschilità” a lui Papini – un mod de a fi în lume și totodată, un instrument de cunoaștere și deci, de stăpânire a lumii: „Înțelegeam prin «virilitate» ceea ce aveam să descopăr mai târziu, în India, că Mahayana exprima prin vrajă: conștiința pură (și e semnificativ faptul că vraja, lit. „trăznet”, simbolizează totodată și organul generator masculin, mai precis posibilitățile lui «spirituale» inerente și specifice). Credeam, deci, că virilitatea sub forma ei absolută echivalează cu spiritul pur. Nu acceptăm Erosul decât subjugat total „virilității”; altminteri, unitatea absolută a spiritului pur riscă să se sfarme. Dragostea, în toate modurile ei, era numai un instrument de reintegrare a Spiritului”. Amestecul de asceză, exaltare metafizică și sexualitate era derutant în acest articol.
De atunci a început să scrie articole tot mai personale. „Împotriva Moldovei” a indignat o parte din apropiații lui Eliade. La moartea lui, Pârvan scria un foileton care i-a adus mult succes printre tineri. Scrie un articol despre Antonio Magliabecchi care-l fascina prin patima sa dementă de colecționar, cumpărând bibliotecile risipite în timpul Revoluției franceze, adesea cărți pe care le avea deja în mai multe exemplare, numai pentru că nu se îndura să le vadă pierdute sau arse. Deoarece Antonio Magliabecchi adunase o bibliotecă de 500 000 de volume, Eliade publică articolul „Oamenii din cărți”.
Imediat după, începe o altă serie de eseuri, „Scrisori către un provincial” prin care Eliade consideră că stă de vorbă cu generația sa.
Fiind singura generație „disponibilă”, Eliade îi îndeamnă pe tineri să profite de acest „lux”, să ia atitudine, să facă ceva constructiv, să creeze.
În unul din aceste articole: „Anno Domini”, Perpessicius spunea că regăsise „spectrul războiului”. Este unul apocaliptic, iar Eliade își îndeamnă „provincialul”, partenerul de discuție, în a-și trăi fiecare clipă ca și cum ar fi ultima, să-și închipuie anul care începe, 1928, ca fiind ultimul lui an și să se străduiască să facă, în cele 12 luni care vor urma, tot ce-și propusese să facă în viață.
De fapt, își îndeamnă „tovarașii de drum” să lupte împotriva Timpului, a Cosmosului, pentru a construi chiar atunci – în 1928 – totul.
Pe bună dreptate a fost numit Eliade profet; pentru că „viziunile” sale despre libertate s-au adeverit: după vreo 10-12 ani de „libertate creatoare”, în 1938, s-a instaurat dictatura regală, apoi a venit războiul, în 1945 ocupația sovietică și „totul a amuțit”.
1.2.2.„ROMÂNIA ÎN ETERNITATE”
În ceea ce privește eseistica lui Eliade, acesta nu s-a mulțumit s-o păstreze doar în „spiritul public”, așa cum au făcut colegii săi de ziar Pompiliu Constantinescu, Petre Pandrea, Nae Ionescu, Constantin Noica sau Vasile Lovinescu. El a vrut să publice cel puțin o carte de eseistică. Ea se afla, de fapt, în revistă și ar fi trebuit doar adunată și pusă sub numele autorului. Într-o notă de subsol la studiul „Profesorul Nae Ionescu” (15 noiembrie 1936), autorul își anunța cartea în curs de apariție. Și totuși „România în eternitate” nu figurează între cărțile lui Eliade. Privind cronologia operei, vedem că „România în eternitate” s-ar fi putut plas între „Oceanografie” (1935) și „Fragmentarium” (1938), umplând un gol de trei ani pentru eseistică. Actul de naștere a cărții este un articol-program cu titlul „România în eternitate”, publicat la 13 octombrie 1935, cu un an înainte de a fi anunțată ca lucrare de sine stătătoare ce urma să apară.
Începând cu 24 noiembrie 1935, Mircea Eliade își diversifică mult colaborarea la „Vremea”. El inaugurează, paralel cu eseurile de filosofie și istorie a religiilor, „Fragmentele și textele” devenite apoi „Fragmente”, adică rubrica ce va furniza textele reunite în volumul „Fragmentarium” din 1938.
„România în eternitate” are același fir tematic în opera jurnalistică a lui Eliade cu un ciclu care-l urmărește pe eseist în lungul exil „fără întoarcere”. Era o temă sortită să rămână în paginile de ziar. Identificarea și scoaterea ei la iveală s-a realizat abia acum, în zilele noastre, sub un generic ales de Editura Roza Vânturilor intitulată „Profetism Românesc” 2 volume, – titlu dat de Eliade unei secțiuni din eseistica lui Hașdeu, inclusă în celebra ediție Hașdeu.
Din „Profetism Românesc” mai fac parte: „Itinerariu Spiritual”, „Scrisorile către un provincial”, discutate înainte, „Destinul culturii românești”.
„România în eternitate” – este un eseu despre actualitate, în sensul anilor 1930, dar și în sensul mai larg românesc. Este „o încercare de fixare a unor coordonate ale civilizației românești la răscruce de ani, de viziune și previziune a destinului României în perspectivă imediată și mai îndepărtată, de definire a identității naționale”. Aceasta e o preocupare obsedantă a anilor interbelici, care a dus și la aberații, dar și la mari realizări cum sunt ale lui C. Rădulescu-Motru, Nicolae Iorga, M. Ralea, Lucian Blaga, Dan Botta, sau ale lui Mircea Eliade. Acesta din urmă este puternic preocupat de definirea specificului nostru național, și întreaga carte putem spune că are ca temă tocmai această definire. El nu se referă încă, în acest ciclu al creației sale, la legionarism. Cele circa 12 articole, majoritatea din 1937, care se vor grupa sub semnul cochetării sale cu mișcarea legionară se caracterizează izbitor și semnificativ prin „creșterea flagrantă a nivelului intelectual și aerul artificial ce mimează toată literatura «angajată», mai ales atunci când angajamentul este foarte superficial și vădit interesat”.
Mircea Eliade descoperă și analizează situația tragică a României în pragul celui de-al doilea Război Mondial, își dă seama că, în condițiile date, cultura românească trebuie să lupte din răsputeri pentru a se defini, a se delimita între marile și periculoasele curente ideologice ale Europei.
„Fără un naționalism bine intenționat – considera el – fără a ne imprima nota noastră, apăsat, în concertul european – riscăm să fim dizolvați, înghițiți. Chestiunea nu este de a te abține, de a fi spectator pasiv – ci, dimpotrivă, de a reacționa la provocările veacului”.
Noi suntem înclinați să privim, astăzi, cu unele prejudecăți această poziție ofensivă a culturii românești tinere din perioada interbelică. Dar, trebuie remarcat faptul că Mircea Eliade reacționează în limitele măsurii, cu un echilibru bine calculat, nu violent sau strident.
Încă din „ianuarie 1935”, autorul atrage atenția că Europa este în pericol de a fi ruptă în două, „împărțită între nemți și ruși”. Semnificativ este articolul său „Noul Barbar”, din care citez:
„Adevărul, Frumosul, Binele – și-au pierdut majuscula. Ele au căpătat în schimb carne și sânge. O operă de artă, un adevăr real, un fapt caritabil – nu sunt justificate și valorificate decât în cadrul unei anumite comunități de sânge sau laturi sociale. Am făcut exact două mii de ani înapoi. Economia spirituală a creștinătății nu mai poate funcționa; în locul ei se instaurează matriarhatul german și tribul sovietic, cu o economie specifică și o spiritualitate specifică. Pâine nu vor mai mânca decât arienii (în matriarhatul german) și proletarii (în tribul sovietic). De asemenea, idei nu vor mai putea avea decât cei care cunosc pe de rost formulele magice ale economiilor respective…”. este contextul în care autorul își dă seama și atrage atenția asupra „necesității rezistenței statelor mici, prin recursul la propriul specific, pe de o parte și recursul la marile cuceriri ale spiritului istoriei, pe de altă parte”.
Mircea Eliade vorbește, de exemplu, despre comuniștii din România, fără să accepte deloc programul lor, dar cu toate acestea deplânge detenția inumană a lor de la Doftana:
„Oamenii aceștia sunt tratați mai rău ca vitele, ca prizonierii de război, ca ucigașii de rând […]. Ce se numește asta? Pedeapsă? Dreptate? Dar orice ar fi făcut oamenii aceia, orice ar fi avut de gând să facă – nici o lege din lume nu justifică tratamentul la care sunt supuși […] Nu e vorbadecât de puțină omenie, de puțină milă, de cel mai elementar sentiment de caritate, pe care îl ai față de un câine. Grozăviile acestea care ne fac țara de rușine nu mai pot continua. Puțin îmi pasă ce cred acești oameni. Puțin îmi pasă dacă ei înșiși sunt oameni cu sufletul mutilat de o anumită doctrină, de o anumită dogmă. Nu pot uita că sunt, înainte de toate, oameni. Orice ar crede, ei nu încetează a fi oameni. Aceste lucruri ne dovedesc nu numai gradul de descompunere în care ne găsim, dar și gradul de mutilare la care am putea fi invitați, poate chiar de oamenii care suferă astăzi la Doftana…”(„Unde ne e omenia”, „Vremea”, 18 noiembrie 1934).
Când face apel la reîntoarcerea către spiritualitate, autorul are în vedere și asemenea aspecte concrete, foarte dure ale vieții. Istoria poate fi dominată, deci prin categorii antropologice, prin primatul vieții spirituale, prin recurgerea la specific.
„România în eternitate” este și o carte de critică aspră a „politicianismului” românesc din perioada interbelică. Autorul are în permanență în vedere România și Europa, integrarea și păstrareaidentității naționale în acest tot. Cartea este străbătută de două linii principale sau două axe: axa românească ce are la un capăt articolul „1918-1922” și la celălalt capăt articolul „Piloți orbi” (27 octombrie 1935, respectiv 19 septembrie 1937). Este registrul criticii interne severe, cu accente adesea, pamfletare cu inflexiuni eminesciene. Mircea Eliade face responsabile „Elitele politice” ale țării de corupție în țară, degradarea stilului de viață, faima proastă peste hotare, dezinteresul față de cultură, căi de comunicare, construcții, instrucție publică, greșeli în demografie, etc. Pe această axă a criticismului se așează marea iubire a autorului față de poporul și istoria noastră, marea încredere că „scuturându-se de politicismului corupt, România poate să-și câștige un loc definitiv în eternitate prin valorile ei spirituale, prin rezerva ei de inteligență și creativitate, prin marile genii ale istoriei sale”.
Cealaltă axă e „europeană”, are la un capăt articolul „Noul barbar” – din care deja am citat (27 ianuarie 1935) – iar la celălalt capăt articolul „Meditații despre arderea catedralelor” (7 februarie 1937). Acesta din urmă este o încercare de studiu comparativ între Hitler și Stalin, cei doi dictatori ai momentului, comparație din păcate infirmată dur de evoluția ulterioară a evenimentelor.
Acest articol nu este inclus în culegerea de față, locul lui fiind într-un viitor „Dosar Mircea Eliade” care va dezbate fără false pudori tocmai publicistica lui legionară sau legionaroidă, de altfel infirmă, dacă o raportăm la intensitatea bibliografiei eliadești.
Partea cea mai interesantă din acest ciclu eseistic este cea referitoare la „iubirea pentru România”. Mircea Eliade începe neted, fără retorisme, teoretizând aristotelician: „Naționalismul nu e numai iubirea de morții și pământul nostru, ci este mai ales setea de eternitate a României. Nu iubești numai tot ce-a fost al strămoșilor tăi și ce este încă al tău – ci vrei ca acest tot să fie în eternitate, să rămână peste și dincolo de istorie. Îți iubești țara și neamul pentru că știi că numai așa vei putea rămâne și tu aici, în istorie, legat și păstrat de pământ. Eternitatea pe care insul și-o închipuie, o cucerește sau o cerșește singur – este cu totul altă problemă decât această eternitate colectivă, a neamului întreg. Aici răzbate setea omului de concret, setea de a ști păstrate veșnic locurile și experiențele pe care le-a cunoscut și le-a apărat câteva zeci de ani, câteva clipe. Cred că în orice fel de naționalism trăiești, mai mult sau mai puțin manifest, această iubire de eternitate a neamului. Și mi se pare că nu există decât un singur fel de a-ți iubi neamul și țara: să lupți, pe orice cale, pentru eternitatea lor. Luptă pe care fiecare o înțelege după firea și iubirea lui. Dar setea eternității poate depăși politica”. („România în eternitate”)
Este aici, cheia întregii cărți și cea a descifrării „naționalismului” generației lui Mircea Eliade în întregul ei, așa cum îl găsim și la Mircea Vulcănescu, și la Constantin Noica și, în forme paradoxal-răsturnate, la Cioran din geniala „Schimbare la față a României”, apărută în 1936, deci strict concomitentă cu închegarea lucrării „România în eternitate”.
E ceea ce deosebește istoria naționalismului românesc, momentul înscris de cei citați mai înainte, de momentul pașoptist, de cel hașdeian, apoi de cel eminescian și de cel al generației lui Nicolae Iorga.
Eliade și generația sa au încercat să realizeze o sinteză străbătută de un „duh profetic”, adică întors cu fața spre viitor, dar un viitor care nu mai însuma acum realizarea unui ideal politic ci își propunea „înscrierea duhului românesc pe orbita universalității”.
În acest orizont nouîl descoperă Eliade pe Hașdeu realizând celebra ediție a acestuia: „Hașdeu – ediția Mircea Eliade”.
În ciclul său eseistic din discuție, Eliade analizează și piedicile care se opun ca România să „intre în eternitate”. În articolul „1918-1922” el atacă politicianismul de după primul război mondial:
„Oriunde ai pleca în cercetarea actualei descompuneri a vieții civile românești – trebuie să ajungi la o enigmă care-și găsește locul în acei obscuri ani 1918-1922 […] Niciodată în istoria României n-am atins o treaptă mai josnică, un nivel moral mai degradent […] Autorii morali și materiali ai acestui atentat împotriva deminității românești s-au recrutat în marea lor majoritate dintre afaceriștii, spionii și demagogii odioasei epoci 1918-1922”.
Și totuși aceste critici aspre se încheie mereu pe un ton optimist, încrezător: „Trebuie să iubești România cu frenezie, s-o iubești și să crezi în ea împotriva tuturor evidențelor, ca să poți uita de gradul de descompunere în care am ajuns”. – încheie autorul „considerațiile” din articolul „România în eternitate”.
„Aș mai putea crede în forța și vitalitatea poporului românesc dacă n-aș spera că o asemenea revizuire se va face în curând?” – se încheia articolul „1918-1922”, în finalul căruia Mircea Eliade cere ca vinovații să fie judecăți. În fond, o „judecare” este chiar cartea din discuție.
Spre finalul acestui ciclu de creație eliadesc, se afirmă rolul ortodoxiei în viața statului român. Religia ortodoxă, spune autorul, este creatoare a unui stil prpriu de viață, este păstrarea tradițiilor, „chivot de taină” care nu leagă de antichitate – dovedindu-se vechimea pe acest pământ – de latinitate și de Bizanț. Finalul revine cu definirea din nou a naționalismului.
Anul 1937, în cultura română, îi aparține lui Mircea Eliade. Atât prin monumentala Ediție Hașdeu, care înseamnă adevăratul destin postum al geniului, prin procesul public pe care l-a avut cu Universitatea, cât și prin ciclul „Profetism românesc” publicat în totalitate în „Vremea”.
Adevărata sa glorie, acum, în 1937, a început să strălucească.
Creația eseistică eliadescă, însă, nu se oprește aici. Tânărul Eliade se redescoperă în eseurile sale: Solilocvii (1930), Oceanografie (1934), Fragmentarium (1937) pline de însemnări care dau o idee despre cel care era el în epoca respectivă în solitudinea himalayană, iar mai târziu prin Insula lui Euthanasius (1943).
Dacă în primul eseu publicat, consacrat filisofului Vasile Conta, cu prilejul împlinirii a 40 de ani de la moartea sa, identificăm un eseist bazându-se mai mult pe compilație, acum îl regăsim „batându-se” pentru originalitate și autenticitate, împotriva mimăriiși contrafacerii. Un nonconformist care are o încredere oarbă în „steaua” sa și nu ezită să scrie ce gândește, „să calce pe cărări nebătătorite, să scuipe ceea ce e de scuipat, să dărâme statui și să înalțe altele. Fervoarea acestor foiletoane „sorbite” cu venerație de elevi de liceu și studenți, va fi rememorabilă peste ani de unul dintre „înfrigurații” lectori de-atunci, ajuns azi marele stilist Emil Cioran: <<Câtă erudiție, vervă și vigoare au fost cheltuite în aceste articole care nu durau decât o zi>>”.
Autenticitatea ca o „tehnică a realului” o regăsim în Oceanografie, a fi autentic înseamnă a fi original fără a cădea, însă, în invenție sterilă: „În fața originalității, eu propun autenticitatea. Care, de fapt, înseamnă același lucru, în afară de ceremonialul, de tehnica și fonetica inerente în orice «originalitate». A trăi tu însuți, a cunoaște prin tine, a te exprima pe tine”.
Totodată eseistul în volumul din discuție, face elogiul ridicolului, sub influența eseului despre Don Quijote al lui Unanimo, idee reluată în Fragmentarium, datorită căruia, autenticitatea își pierde din valoare. Ridicolul înseamnă „trăirea vieții tale proprii, imediate, refuzându-te superstițiilor, convențiilor și dogmelor”. „A evita ridicolul înseamnă a refuza singura șansă de nemurire”.
„Nimic măreț, creator, durabil nu se poate face în cultură fără acest element dinamic care este ridicolul” – scrie Eliade în articolul liminar din „Oceanografie”, sau în „Fragmentarium”: „Spiritul creator experimentează, este imperfect și, deci, ridicol. El este obsedat de geneze și nu judecă decât din perspectiva totalității lumii”.
Autentic eliadiană, chiar dacă în gestul oriental, este ideea ce revine adesea a cosmizării omului prin simbol:
„Cea dintâi datorie a omului este cea dintâi pildă a lui Dumnezeu: cosmizarea Sa. Este adevărat că numai Dumnezeu poate crea; dar orice om este capabil de a ordona, ritma și însufleți această creație. Creșterea și împlinirea nu sunt posibile decât prin cosmizare”. („Solilocvii”, 18). Ideea aceasta, a creației este preluată de Doeing în teza sa, în analiza scrierilor de tinerețe ale lui Eliade: „Omul este condiționat de creație, dar e și creator, și în acest caz transcede însă și creația. Tot așa cum orice experiență religioasă stă dincolo și deasupra oricărui act uman, deși aparține fiecărui act uman. Aceasta ar putea fi considerată ca prima indicație a hierofaniei în scrierile lui Eliade, și e un concept fundamental în istoria sa a religiilor”.
Creativ, autentic, original și multe alte trăsături am putea găsi personalității lui Eliade, și ar fi interesant de discutat, dar acest lucru ne-ar abate de la subiectul esențial al lucrării: acela de a-l urmări pe Eliade, în evoluția sa ca ziarist.
De fapt, atunci când spunem Eliade, eseistul, putem spune, automat, Eliade, ziaristul, deoarece eseistica sa l-a reprezentat și l-a ridicat în presă, începând cu Itinerariul Spiritual și continuând pe parcursul vieții, poate doar cu modificări de stil și de gândire.
Dar, asta nu înseamnă că și-a publicat doar eseistică; are publicate în presa vremii fragmente aproape din toată opera sa, ceea ce-l face să îl vedem ca o personalitate complexă a culturii românești.
1.3.Profetismul Orientalist
Preocupările primare ale lui Eliade pentru orientalistică, din 1926-1927, ce amintesc discutarea cărții lui Carlo Formichi: Apologia Buddhismului, Dinamismul Religios în India și Orient și Occident, se vor continua cu cele două foiletoane consacrate lui Asvagoșa, autorul celebrei Vieți a lui Buddha și cu studiile publicate în revistele din țară când el se afla în India: „Umanismul indian” (Gândirea,1930), „Problematica filosofiei indiene”, „Introducere în filosofia Sankhya” și „Contribuții la psihologia Yoga” (Revista de Filosofie, 1930, 1931).
Începută în 1929, monografia despre contemplația indiană va fi depusă în trei exemplare dactilografiate la secretariatul Facultății de Litere și Filosofie din București în 1932. Este teza de doctorat a lui Mircea Eliade. aceasta amplificată și restructurată, va deveni tratatul „Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne”, tipărit în vara anului 1936.
În cei șase ani câți i-au trebuit până la definitivare, autorul a insistat asupra a ceea ce îl atrăgea în mod deosebit: tantrismul și diferitele forme de yoga populară, așa cum le întâlnea în legende și folclor.
Orientalistul constată că multe aspecte esențiale ale acestei doctrine au fost neglijate în mod surprinzător, atât de intelectualii indieni, cât și de savanții occidentali.
„În conținutul textelor tantrice descopeream o Indie diferită, care nu era așa de ascetică, idealistă sau pesimistă, așa cum pretindea. Există o tradiție care atribuia vieții și corpului omenesc un loc eminent, nu pentru a le considera ca iluzii, sau a le pune la originea suferințelor noastre, ci din contră, pentru a vedea în existență încarnarea unicei posibilități de a cuceri în acestă lume libertatea absolută. Din acestă epocă am înțeles deja că gândirea indiană nu aspira numai la eliberare, ci și la libertate. Ea credea în posibilitatea unei existențe autonome și plină de promisiuni hic et nunc, în timp și pe acest pământ”.
Oamenii de știință străini au apreciat în mod deosebit tratatul lui Eliade. Ernesto Buonainti se referă la o „monografie capitală asupra filosofiei yoga … Se citește cu interes, cu emoție”. J. Przyluski, profesor la College de France, consideră cartea lui Mircea Eliade drept „operă de maestru. România intră în indianism”. Carl Henze, profesor la o universitate din Belgia, scrie despre o „lucrare excelentă, plină de informații prețioase”. Din Roma (Giuseppe Tucci), Edinborough (A.B.Keith), Tübingen (J. Haver), Sydney (S. Angus), Bologna (Valentino Papesso), Leningrad (S.K.Stchebatzky), Boston (Coomaraswamy) primește numeroase elogii. Un mare orientalist, Raffaelle Pettazzoni, membru al Academiei Italiene, îi scrie la 9 iunie 1936 despre „magnificul volum yoga”: „Ce subiect interesant ați ales și în ce modalitate genială ați știut să-l tratați. Ideea de a desemna preistoria Yogăi urcând la epoca Mohenjo Daro este printre cele mai captivante. Vă felicit și vă asigur că am urmărit totdeauna eforturile Dumneavoastră perseverente”.
În 1948 a apărut cartea lui Eliade „Tehniques du Yoga”, iar șase ani mai târziu tratatul intitulat „Yoga. Immortalitéet liberté”, care a cunoscut în trei decenii peste zece ediții, făcându-i-se o primire extraordinară de către specialiști, dar și de cititori.
În 1962, în colecția „Maîtres spirituels” a Editurii Seuil s-a tipărit „Patanjali et le Yoga”.
Istoricul apariției acestor cărți traduse în toate limbile de circulație e simplu. De abia sosit la Paris, în toamna anului 1945, Georges Dumézil îl recomandă aditorului Gallimard, pentru ca aceste să-i tipărească o „Introducere în studiul Yoga””. Eliade își procură dicționarul sanscrit-francez al lui Renou, câteva texte esențiale de orientalistică și se adâncește în redactarea acestei cărți. În martie 1946 ține câteva conferințe la Institutul de Civilizație Orientală din Paris despre „Lexicul Yoga”. Deși o termină în 1946, cartea, care se va numi „Tehnique de Yoga”, va apărea abia în 1948. George Bataille, redactorul revistei „Critique”, cu care se împrieteniseră, citise prima versiune din 1936, manifestându-și interesul față de capitolele depre tantrism. „Înghite” și recentul studiu, fiind entuziasmul de erudiția și hermeneutica istoricului religiilor, precum și de „reflecțiile filosofului”.
André Breton, Puech, Gaston Bachelard nu își ascund uimirea și admirația. Louis Renon, una dintre personalitățile de necontestat în indianistică, îi scrie în mai 1948: „Dans la masse de littérature insipide on fausse, relatife au yoga, vous avez réussi le premier à écrire un livre exact, bien documenté, vigoureusement pensé”.
O altă activitate care-l va pune în postura de orientalist pe Eliade va fi prima apariție publică la puțin timp după întoarcerea din India, în cadrul unei conferințe la Fundația Carol I, la 16 ianuarie 1932 care va fi consacrată Umanismului lui Rabindranath Tagore.
Și în domeniul orientalisticii, ca și în celelalte de altfel, la Eliade, rigoare și îngemănate cu originalitatea pentru tot ceea ce face.
II Fantastic literar european
Daca in artele plastice apare frecvent elemenentul terifiant, literatura, prin mijloacele sale specifice aduce o serie de aspecte inedite. Fantasticul literar este imposibil de redus la horror. Accentul nu este pus exclusiv pe plasmuirea unor imagini socante. Fantasticul parcurge in general schema urmatoare: Ordine – Ruptura – Revenire la ordine. Fantasticul se caracterizeaza printr-o infuziune brutala a misterului in cadrul vietii reale. Nowad Philipps considera ca cel mai mult conteaza intensitatea tensiunii emotionale. El distinge fantasticul oriental de cel occidental:Fantasticul occidental – in traditia Europei apusene, literatura fantastica se bazeaza pe efectul de spaima, dozat in mod savant de catre scriitor. In orient fantasticul a evoluat pe o cale, devenind incetul cu incetul o superba si fascinanta melodie plina de culoare si poezie, depasind aproape orice spaima prin stralucirea fanteziei imaginative.
Fantasticul se diferentiaza prin atmosfera si tonalitate, reprezentand principala opozitie intre fantastic si feericul din povestiri sau drame: O poezie aeriana, fluida raspandeste in lumea spiritelor o atmosfera rarefiala, pura; chiar si atunci cand spiritele sunt rautacioase, ele nu sunt amenintatoare, dure..Este dificil sa gasim o definitie generala a fantasticului, deoarece exista mereu si abateri de la reguli. Alegem schema fantasticului a lui Roger Callois:Ordine – Ruptura – Revenire la ordine,deoarece majoritatea operelor din domeniul fantasticului ale marilor scriitori romani urmeaza aceasta schema.
Acest fapt reiese cel mai clar din opera lui Mircea Eliade – "La tiganci". Actiunea debuteaza in sfera reala; Personajul Gavrilescu patrunde in locul numit "La tiganci", deoarece locul este racoros, iar afara caldura este foarte puternica. In acest sptiu ciudat are loc "ruptura" despre care vorbeste R.Callois. Urmeaza revenirea la ordine, la realul schimbat. El pune schimbarile pe seama caldurii. Totusi schimbarea realului este "aproape insuportabila", asa ca personajul revine inapoi in spatiul bordeiului, unde isi implineste destinul alaturi de dragostea tineretii sale – Hildegard. Predomina ambiguitatea, in special la final ,iar Eliade pune accent pe ezitarea cirtitorului si a personajului.
În ceea ce priveste etimologia termenului ludic descoperim ca verbul latinesc ludere înseamna a se juca, dar si un alt fapt interesant: substantivul frantuzesc illusion (iluzie) are ca origine acest verb. Adjectivul fantastic îsi are originea, la rândul sau, în substantive de genul fantasma. Într-unul dintre cele mai vechi dictionare Littré (un dictionar din secolul al XVII-lea) în care am gasit definitii ale termenilor fantaisie, fantasie si fantosmerie se face trimitere, pentru a-i explica, la sorcerie (vraja, cu echivalentul sorcellerie în limba franceza contemporana), enchant (farmec/farmece) si illusïon (iluzie). Jocul este unul dintre arhetipurile fiintei întrucât jocul este universal, înnascut, atemporal si face parte din structura profunda a fiintei prin spontaneitatea cu care se manifesta. El se bazeaza în egala masura pe norma si pe improvizatie, poate avea loc si daca este constientizat de actanti si daca desfasurarea sa este ignorata atunci când actantii sunt copiii sau animalele.
Conceptul de autenticitate în literatura este în strânsa legatura cu setea perpetua a lui Eliade de notiuni transcendente si cu situatia de aparent paradox în care se afla lumea contemporana, postistorica: semnele profanului dezvaluie sacrul asa cum experienta traita lasa loc sentimentelor profunde si asigura eliberarea de sub povara unei dimensiuni istorice detestate. De aceea valorile transcendente cautate cu atâta ardoare sunt de fapt expuse de generatia frondei anti-istorice din romanele considerate exponente ale trairismului prin excelenta; teama acesteia fata de esecul individual si fata de cel colectiv este elementul de transcendenta care asigura tranzitia spre o stare privilegiata.
Aceasta dimensiune nu diminueaza cu nimic încercarea autorului de a contura „autenticitatea” ca pe o orientare menita sa genereze în proza sa mai multe piste de urmat pentru personaje si fapte. Astfel, faptul ca doctorul Honigberger, de exemplu, a existat cu adevarat, traind la Brasov sub numele de Johan Martin Honigberger, locuind într-o casa din centrul vechi al orasului, facând numeroase calatorii în Orient si cu precadere în India, este un element realist, de „autenticitate” în termeni eliadesti, care potenteaza fantasticul. În aceasta situatieautenticitatea se traduce prin transpunerea fara prejudecati în literatura a unor evenimente si personaje din realitatea obiectiva fara intentia ostentativa de a impune cititorului un singur adevar sau o singura forma de prezentare a faptelor.
In ceea ce priveste modul de articulare a fantasticului în proza lui Eliade, acesta se bazeaza pe iesirea din cotidian în timpul mitic al personajelor care pâna la un punct parcurg un traseu obisnuit, conform cu mersul vietii cotidiene a omului istoric. Momentul de ruptura de nivel ontologic necesar conturarii planului fantastic si transcenderii este favorizat de credinte arhaice cum sunt cele legate de mitul strigoiului în romanul Domnisoara Christina, de mitul indian al experientelor care tin de levitatie si de continuitatea constiintei în timpul somnului în nuvela Secretul doctorului Honigberger sau de simbolul arhetipal al sarpelui, fiinta sacra si damnata a Pamântului în romanul Sarpele. Urmând exemplul lui Giovanni Papini, pe care îl idolatriza si care l-a influentat pe scriitor prin viziunea sa asupra adolescentei, Mircea Eliade a scris Romanul adolescentului miop. Acestui prim impuls de exhibare în paginile unei carti a acestei vârste speciale din viata oricarui om, adolescenta, i-au urmat în literatura româna încercari asemanatoare concretizate în romane ca Adolescentii de la Brasov de Pericle Martinescu, Elevul Dima dintr-a saptea de Mihail Drumes sau Cismigiu et Comp. de Grigore Bejenaru, în toate acestea regasindu-se ulterior aceeasi frenezie a trairii proprie si personajelor lui Eliade.
Fantasticul se subsumeaza în literatura notiunii generice de joc prin faptul ca presupune cu necesitate existenta conventiei lecturii si validarea acesteia de catre cititor. Numai astfel planul fantastic este validat la rândul sau de catre cititor chiar în momentul efemer în care se realizeaza lectura si simultan are loc decriptarea intelectuala si afectiva a faptelor si starilor. Respectarea de catre cititor a conventiei prin care acesta valideaza planul fantastic atesta predispozitia sa ludica mai mult decât intentia sa de a valida estetic opera vizata. Acest lucru se întâmpla si pentru ca validarea – sau invalidarea – estetica nu poate avea loc, cronolo gic si logic vorbind, decât în urma actului lecturii, în timp ce racordarea cititorului la un demers de natura ludica se face în modul cel mai natural cu putinta, acesta fiind absorbit de jocul actorilor.
Jocul actorilor are un rol cathartic si este împovarator pentru acestia, iar intervalul în care se desfasoara intriga prilejuieste instituirea a ceea ce Eliade numeste „timpul teatral”. Aceasta notiune corespunde unei evadari din timpul cotidian.
În literatura simbolul devine vector între sensuri ale unor notiuni abstracte care denumesc uneori stari, fiinte, obiecte concrete percepute ca atare prin intermediul conventiei lecturii; în consecinta, principiul analogiei devine paralel cu cel al transcendentei si asigura, pe lânga corespondenta dintre abstract si concret, transferul temporal al unor stari percepute de om drept necesare.
Deriva din aceste consideratii caracterul de esenta pe care diferite experiente umane ancestrale îl confera simbolului si prin acesta literaturii. Iar diversitatea interpretarilor care pot fi date aceluiasi simbol constituie un indiciu al fertilitatii sale. Numitorul comun al simbolului, asa cum acesta se manifesta în domeniul religiei sau al ulturii si poeziei, este considerat de Mircea Eliade originea acestuia în preistorie. În Tratat de istorie a religiilor el arata ca nu se poate face o distinctie între simbolurile care apar în reprezentarile religioase si cele specifice literaturii.
. În categoria fantasticului filosofic se încadreaza si o scriere din literatura noastra populara care i-a servit drept sursa de inspiratie lui Mircea Eliade, acesta preluând partial titlul, motivele si semnificatiile sale în unele dintre creatiile sale: basmul Tinerete fara batrânete si viata fara de moarte. Modul în care Eliade a transfigurat tema si motivele basmului atât în povestirea Tinerete fara de tinerete cît si în capitolele de început si de final ale romanului Isabel si apele diavolului actualizeaza mitul si îi confirma validitatea ideatica, potentându-i capacitatea de semnificare într-o lumina noua.
Opera lui Mircea Eliade nu poate face obiectul unei distinctii nete, al unei separari fara echivoc între calificativele „realista” si „fantastica” întrucât, asa cum afirma Petre Tutea, „Lumea se misca între sacru si profan, constatare care fundeaza pozitia spirituala a lui Mircea Eliade”, iar Eliade „are constiinta metafizica a limitelor omului aici”.Simbolurile au rolul de a semnifica indiferent de specificul prozelor în care apar si puterea lor de a reverbera nu poate fi îngradita. Cu toate acestea, exista aspecte ale realului mai pregnante în unele dintre scrierile sale, iar acestea pot fi grupate cu ajutorul notiunii de „proza realista”. Ezitarea are loc între posibilitatea de a alege pe de o parte concretul, imediatul, imanentul, optând astfel pentru planul Istoriei, asociat cu realul, cu delimitarile cronologice stricte si cu derularea de tip determinist a evenimentelor, sau pe de alta parte transcendentul, notiunile cu putere de semnificare dincolo de simpla lor prezenta.
Jocul duce spre sine însusi, fiind în acelasi timp instrument si scop, iar evenimentele din lumea imaginarului pot conduce spre orice finalitate. Cu alte cuvinte, posibilitatile deschise de imaginar sunt practic nelimitate. În cazul operei eliadesti, pe care o putem considera prin extrapolare un vast joc de-a ascunselea, cautarea constituie în acelasi timp instrumentul de lucru cel mai familiar personajelor, dar si scopul spre care tind fara încetare. În acest context putem considera cautarea si mijloc al fantasticului, dar si simbolul pregnant al acestei împrejurari.
III Comparatie intre Mircea Eliade, Edgar Allan Poe si Guy de Maupassant
După ce primii oameni au păcătuit din dorința de a cunoaște mai ales răul (pentru că Binele deja umbla alături de ei în răcoarea dimineții), ultimii oameni din istoria acestui pămînt ar trebui să caute izbăvirea sub frunzele aceluiași pom, de data aceasta încercînd să retrăiască, de fapt, experiența cunoașterii Binelui Absolut. Salvarea omului modern de la dezumanizare este posibilă prin întoarcerea ab initio la re-cunoașterea sacrului revelat, la acea înțelegere a miracolului camuflat sub lucrurile aparent banale și la redescoperirea mitului, ca „povestire exemplară‟ ce deschide o fereastră spre sensurile metafizice. Legînd însăși ideea de devenire a omului de actul de cunoaștere / re-cunoaștere a sacrului, Mircea Eliade consideră că recuperarea valorilor definitorii ale umanității se realizează prin raportarea la transcendență: „Nu se poate concepe posibilitatea de a deveni om fără a trăi această experiență fundamentală a deosebirii între profan și sacru”.
Pornind de la dialectica brahmanică a sacrului și profanului, scriitorul român configurează o teorie originală a camuflării sacrului în profan și a irecognoscibilității acestuia. Ideile sale din domeniul istoriei religiilor se continuă, la modul inconștient, în operele sale literare, reconcilierea dintre știință și artă fiind posibilă datorită subordonării unui unic proiect existențial: cunoașterea tainei existenței, descifrarea umbrelor sacrului proiectate pe pereții lumii. Imperativul de a ieși de sub „teroarea istoriei‟ impune renunțarea la orgoliul europeanului de a reașeza obiectele lumii și instituirea unei înțelegeri adîncite a lucrurilor, specifică înțelepciunii orientale. Nevoia de a explica și ceea ce se află dincolo de cortina raționalului s-a concretizat, la început, în mit. Literatura, fiică a acestuia, înlocuiește căutarea sacrului cu căutarea unui univers compensatoriu, imaginar.
Mitul eternei reîntoarceri își demonstrează imanența prin faptul că una dintre cele două direcții ale fantasticului modern, mai exact fantasticul mitologic, se reorientează spre trecut în încercarea de a reconstitui semnalmentele sacrului și de a-l identifica în cotidian (în timp ce literatura S.F. se avîntă spre un viitor necunoscut, positivist).. În definiția pe care Eliade o acordă mitului, putem descoperi chiar o definiție a fantasticului: ,,În fond, miturile descriu diversele și uneori dramaticile izbucniri în lume a sacrului (sau a supranaturalului). Tocmai aceste izbucniri în lume a sacrului fundamentează cu adevărat lumea și o face așa cum arată azi”. „Nevoia intermitentă de fantastic” se metamorfozează în nevoia stringentă de mitologie, adică de anulare a limitării temporale și spațiale și de pătrundere într-o altă dimensiune. Chiar dacă și-a pierdut caracterul sacru pentru omul modern, mitul își mai păstrează două seme esențiale, și anume, nevoia compensatorie de visare și comunicarea valorilor prin „povestiri exemplare”. Mircea
Eliade își mărturisește uimirea față de ,,nevoia organică pe care o are omul de a visa, adică de mitologie”, deoarece ,,oricare ar fi judecata pe care o ai asupra structurii viselor, caracterul lor mitologic este indubitabil. La nivel oniric, mitologia semnifică povestire, adică să vizionezi o secvență cu episoade epice sau dramatice”. Omul are nevoia de a asista la povestiri, de a le viziona, de a le asculta și această dorință există încă din epocile apropiate de izvorul timpului prin marile epopei moștenite. Mitul, vis al popoarelor de a înfrînge blestemul uitării, devine mijloc de salvare pentru individul modern, prin revenirea la rădăcinile umanității. Doar că apariția fantasticului mitologic în lumea modernă, în concepția lui Eliade, nu mai este un eveniment insolit, ,,inadmisibil”, ce provoacă o ,,ruptură” de nivel violentă, ci unul calm, cufundat în banalitatea vieții, care caută să reveleze înțelesurile ascunse ale acestei lumii și apoi s-o depășească.
Eliade teoretizează o nouă literatură fantastică, care se individualizează prin anumite nuanțe, cum ar fi teoria universurilor paralele, teoria camuflării sacrului în profan și a irecognoscibilității lui, anularea efectului de spaimă asupra cititorului, narațiunea directă, apelul la mit și la timpul mitic al „povestirilor exemplare” (fără de care omul modern ar deveni un alienat), toate contribuind la afirmarea actualității literaturii fantastice. În primul rînd, sursa din care se hrănește această literatură este cultura enciclopedică a istoricului religiilor. Concepția sa despre literatura fantastică, este în acord cu concepția ,,despre gîndirea mistică și universurile imaginare pe care le fundează universurile paralele lumii de toate zilele și care se distrug în primul rînd . Așadar, universurile fantastice au ca model de construcție acele dimensiuni paralele, care coexistă cu realul în care noi ființăm, pe care le descoperise omul de știință Eliade la anumite civilizații, iar relațiile dintre ele nu sînt de ciocnire sau de anulare reciprocă, ci de intersectare sau complementaritate. Însă ,,universurile paralele pe care le dezvăluia povestirea erau rodul imaginației creatoare, nu al erudiției nici al hermeneuticii pe care o stăpînea istoricul religiilor comparate”. De aici se va naște teoria universurilor paralele, a nesfîrșitei pendulări între lumea profană și lumea sacră, care se revelează doar pentru a se ascunde din nou.
Steinhardt, vorbind despre diferența dintre fantasticul occidental și cel oriental, afirmă că aceasta este generată de ,,două vechi modalități religioase ale respectivelor zone psihice și culturale: prin cunoaștere, orientul crede că poate ieși din contingență, occidentalii însă concep și grația ca făcînd parte din lumea naturală”. De aici decurge o nouă caracteristică a fantasticului care poartă amprenta lui Mircea Eliade, și anume, efectul pe care acesta îl are asupra cititorului, care nu mai este terifiat de intruziunea fantasticului, ci este fascinat de posibilitatea transcenderii într-un alt univers.
Efectul acesta de spaimă, care este cu precizie dozată de către autor, este specific fantasticului occidental, în timp ce fantasticul oriental urmărește ambiguizarea și fascinarea cititorului prin strălucirea fanteziei. Așa cum observă Eugen Simion, fantasticul lui Eliade „e mai degrabă calm, ca un element firesc de viață. Chiar faptele cele mai crunte (dispariția unui individ, revelația de a trăi în alt timp) nu atrofiază simțurile și nu aruncă spiritul în brațele teroarei”.
Irecognoscibilitatea miracolului face ca „inadmisibilul” să nu mai lovească violent individul, ci să-l provoace să descopere manifestările sacrului în cotidian, sub masca banalului, devenind, astfel, „iraționalul verosimil” admis de Todorov. Eliade este conștient de noutatea nuvelelor sale fantastice, disociindu-se de romanticii germani, de Edgar Allan Poe sau de J.L.Borgestocmai pe considerentul absenței efectului de șoc, dar și din alte motive. În fața „prezenței fantasticului”, care devine sinonim cu sacrul, omul modern nu mai este cuprins de groază, ci păstrează doar confuzia pe care o potențează cu sentimentul unei revelații, cu emoția produsă de proximitatea lumii esențelor. Într-un eseu din volumul Oceanografie, Eliade abordează problema fenomenologiei miracolului, constatînd că în vechime, se instituia un raport contrastiv între miracol și real, însă în societatea modernă raportul este de completare, adică doar alăturarea faptelor și nu opoziția lor. ,,Miracolul este întîmplarea, venirea împreună a unor lucruri care ar fi putut rămîne izolate pe vecie”.
Teoria lui Deus Otiosus este potențată de cea a „întrupării transcendentalului”, pentru că absența lui Dumnezeu din lume este cauzată de prejudecățile și limitările omului modern: „de fapt Dumnezeu este absent de acolo de unde l-am fi așteptat noi […] așa cum ni l-am închipuit noi”. De aceea, fiecare eveniment banal, cotidian poate dobîndi o semnificație ascunsă, fiecare putînd fi o intervenție irațională, divină. Dacă funcția mitului era de a cunoaște, iar a operei fantastice de a re-cunoaște sacrul, prin plăsmuirea unui univers imaginar care să includă realitatea primordială, atunci putem deduce că fantasticul mitic al lui Eliade creează o nouă lume și recreează mitologia în același timp, așadar o mitologie nesfîrșit resemantizată cu fiecare carte plăsmuită, care trimite cu gîndul la „cartea de nisip” a lui Borges. Autorul acestei noi cărți nu-și propune să fie ,,un rival al Demiurgului”, ci mai degrabă ,,un cercetător al lumii naturale pe care vrea să o deslușească, să o intuiască, să o înțeleagă, învrednicindu-se măcar de o clipă extratemporală, de o clipă de eternitate”. De aceea, a treia particularitate a fantasticului eliadesc va fi importanța majoră acordată narațiunii, facerii cărții, paralelismul dintre mit și relatare devenind mai elocvent pe măsură ce relatarea mitică se „extenuează” și își pierde caracterul eminamente religios. Revelarea sacrului, care cădea în sarcina mitului în societățile arhaice, este lăsată pe seama narațiunii, care păstrează legătura cu Logosul originar: ,,mitul povestește o istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al începuturilor”
Narațiunea, expresie a imaginației, este considerată o cerință existențială, care „fundează propriul ei Univers” după cum ,,miturile ne dezvăluie fundarea lumii” care se manifestă ca un instrument în cunoașterea lumii și face posibilă existența omului, în aceeași măsură în care o face nevoia organică de a visa. Și visul și mitul și literatura au în comun verbul „a crea‟, prin care omul imită actul Divinității, fără a avea pretenția de a-l concura. Literatura este, de fapt, formula readaptată la conștiința modernă a mitului și mitologiei, a „izbucnirilor în lume a sacrului‟, care au exercitat o puternică forță modelatoare asupra umanității. Singura posibilitate prin care individul condiționat istoric se poate sustrage universului cotidian este o ,,altă experiență a timpului și spațiului”, de unde se va naște în nuvelele sale problema obsesivă a timpului și gustul pentru narațiunea labirintică, structurată pe două planuri, cel real și cel mitologic.
Propria noastră identitate umană se definește prin raportare la Cronos, care ne măsoară trecerea printr-o lume cu drumuri blocate, dar și cu căi de acces spre Marea Taină universala .Fără a nega vocația sa de istoric al religiilor, Mircea Eliade reconfigurează mitul eternei reîntoarceri din perspectiva omului modern care crede în existența sacrului. Trăind viața cu o periodicitate ciclică, omul se apropie de modelele arhetipale, încetează să mai existe față de timpul istoric și se integrează într-un timp mitic, eternul prezent care îl transformă într-un egal al zeilor. Paradox temporal, dar și paradox al identității, pentru că regăsirea identității esențiale se face prin pierderea identității individuale și contopirea cu omul generic. Proiectarea omului în timpul mitic și abolirea timpului profan nu se face decît la intervalele acestea esențiale, în care omul este cu adevărat el însuși: atunci cînd repetă ritualurile, actele importante arhetipale. Făcînd trimitere la textele brahmanice, Eliade adoptă „eterogenitatea celor două timpuri, sacru și profan”, unul fiind al zeilor legați de „nemurire”, iar celălalt al oamenilor legați de „moarte”.
Dialectica filosofică a sacrului și profanului, subscrisă activității istoricului religiilor, este transpusă în literatura fantastică unde stabilește o relație de echivalență cu irealul și realul. Originală este și formularea clară a ideii că omul modern nu poate trăi fără „povestiri exemplare” și că narațiunea trebuie să-și recapete „demnitatea metafizică” prin readaptarea ei la conștiința modernă a mitului. După cum am precizat mai sus, definiția mitului coincide cu definiția sacrului, a cărui manifestare devine, o dată cu evoluția pe axa temporală, tot mai puțin accesibilă omului. Eliade contrazice filosofia lui Nietzsche, care proclamă că Dumnezeu a murit, și propune o teorie originală a camuflării sacrului în profan și a irecognoscibilității miracolului.
Preocupat de revelarea și camuflarea sacrului, de misterul esențial al timpului, Eliade are convingerea că acesta poate fi stăpînit prin timpul concentrat al artei. Spectacolul de teatru este o reiterare a timpului mitic, un mod de repetare a experiențelor esențiale, iar actorii devin stăpînii timpului profan. Perdeaua care separă cele două lumi, sacră și profană este foarte subțire și omului i se fac semne de dincolo pentru a-l trezi din amnezia individuală. Pentru o societate care a declarat că bolta cerească este vidă, singura posibilitate de salvare o reprezintă Cuvîntul, fie cel întrupat, fie cel scris. Dumnezeu care a întemeiat lumea prin cuvîntul rostit, o poate recrea prin Cuvîntul Întrupat, atunci cînd aceasta va atinge apogeul desacralizării.
Un adevãrat maestru al macabrului, Edgar Allan Poe a adus o contribuție decisivã genurilor horror și SF, fiind considerat în general de critici pãrintele povestirii detective moderne, dar în aceeași mãsurã apreciat pentru poeziile sale deosebite. În eseul sãu despre importanța autorului, Walt Whitman afirma cã versurile sale ilustreazã o capacitate bine dezvoltatã pentru frumusețea tehnicã și abstractã, alãturi de o artã a excesului, o tendințã incorigibilã pentru temele întunecate, un ton demoniac pe fiecare paginã. Existã un magnetism indescriptibil al vieții și operei sale.
Ca un termen general de definire a operei sale s-a folosit cel de gotic, un gen de atlfel foarte iubit în epocã. Povestirile și poemele trateazã categoriile urâtului, grotescului, macabrului. Una dintre temele recurente este cea a morții, pe care autorul o surprinde prin semne fizice, descompunere, senzația îngropãrii de viu, reanimarea morților sau doliul. Romantismul su întunecat poate fi interpretat ca o reacție la un iluminism transcendent pe care poetul îl disprețuia. Dincolo de gustul sãu pentru oribil, Poe mai cultivã și ironia, satira sau burlescul. Concepția sa literarã, așa cum reiese de pildã din ”The Philosophy of Composition”, se rezumã la respingerea didacticismului și a alegorizãrii, la accentul pe un singur efect, la construcția unui sens nu foarte departe de suprafața textului, dar un sens care sã nu fie evident.
De altfel scriitorul reușește prin ficțiunea care îl are drept protagonist pe Auguste Dupin sã-și exploateze pasiunea pentru criptografie tocmai pentru a da iluzia unui labirint cu soluții aparent complicate. Povestiri precum ”The Murders of Rue Morgul” prezintã un exemplu de crimã rezolvatã pe principiul deducției ingenioase, evidentei și raționalizãrii. Sherlock Holmes și Hercule Poirot au avut de învãțat de la Dupin. Pe de altã parte în alte narațiuni, ca ”The Fall of the House of Usher”, Poe sondeazã cele mai abisale zone ale conștiinței umane, întrupate în Roderick Usher, un personaj care suferã de tot felul de tulburãri mentale. Hipersensibilitate, paranoia, ipohondrie, angoasã, anxietate, isterie, sunt toate adunate într-o mixturã care într-un fel se prelungește sub forma a tot felul de apariții fantasmagorice, proiecție a dezordinii interioare.
Natura joacã și ea un rol important, la fel ca în toate operele romantice, ea fiind cea în care se perindã protagoniștii care mediteazã în cãutarea rãspunsurilor sau se refugiazã în cãutarea unei stãri purificate. Poe se declarã impotriva monotoniei știintei care a barat dezvoltarea creativitații și imaginației (”Sonnet- To Science”). Idealul sãu estetic se centreazã pe puterea imaginativã ca esențã a ființei. Putere care însã poate avea și consecințe nefaste atunci când nu este temperatã de o minimã dozã de realism.
În concluzie, goticul lui Poe surprinde niște adevãruri despre om, atrãgând atenția asupra ororilor care sãlãșluiesc în psihicul uman. Un al doilea eu întunecat bântuie și acesta trebuie mai degrabã integrat , asimilat, decât negat sau dat la o parte. În termenii lui Freud, este vorba despre o disociere de personalitate care are rãdãcini în separarea de uterul matern. Tulburarea este cauzatã de înstrãinarea de propriul eu. Poe exploreazã prin personajele și temele dezvoltate aceastã anxietate și tensiune a dualitãții, cu accent deosebit pe latura monstruoasã. Totodatã se pune la îndoialã existența unui suflet eliberat de povara temerilor și superstițiilor, a omului propus de era industrializãrii și ascensiunii științifice, care nu mai este vulnerabil în fața forțeklor supranaturale.Poe ne aratã însã cã aceste forțe rezidã de fapt în interior, dorințele, fricile, pasiunile, angoasele nu se încadreazã într-o dualitate externã de tip viciu-virtute, ci sunt toate în noi. Arãtându-ne întunericul împins în teroare și macabru, Poe și goticul ne înfãțișeazã un adevãr: suntem și Cain și Abel.
Guy de Maupassant a fost unul dintre cei mai cunoscuți prozatori francezi ai secolului al XIX-lea. Abordând un stil aparte, plin de o coloratură vioaie și o viziune magnifică asupra tenebrelor cotidiene, Guy de Maupassant s-a impus drept un nume important în istoria literaturii universale. Unul dintre părinții povestirilor scurte și ai nuvelei, demn reprezentant al naturalismului francez, Guy de Maupassant s-a născut în ziua de 5 august 1850, la Dieppe, în Normandia atât de îndrăgită și pe care o va purta în suflet oriunde îl vor duce valurile vieții. A trăit și a scris într-o perioadă în care genul literar dominant devenise romanul, așa cum în prima jumătate a secolului al XIX-lea fusese poezia..
Naturalismul preia de la realism tehnica descrierii detaliate și obiective în prezentarea personajelor și a mediilor în care aceștia evoluează. Spre deosebire de realism, care pune accent pe mediul social ca element determinant, naturalismul dezvăluie aspectele sordide, sumbre, uneori chiar dezgustătoare, ale vieții. Personajele sunt fie alcoolici, fie criminali, târâți psihic sau fizic, în orice caz niște marginali al societății viciate. Odată cu naturalismul, romanul devine o oglindă fidelă a sufletului, un tablou exact al realității vieții, departe de confesiunile unui individ sau de jocul fanteziilor sale. Ținerea sub obroc a sensibilității dezlănțuite, scrutarea riguroasă a obiectelor și obiectivelor erau la îndemâna lui Maupassant. Talent mai degrabă viguros decât rafinat, fără neli-niști metafizice, Maupassant nu avea mari disponibilități afective, nici idei care să-l conducă la deformarea realității; nici inima nu-i pretindea să o hrănească cu iluzii, nici spiritul nu căuta răspunsuri sau vreo demonstrație, a învățat să surprindă caracterul original și particular al lucrurilor, să aleagă expresia care scoate la iveală acest caracter.
În cazul lui Maupassant, nu se poate vorbi de o filozofie profundă. El țintește latura urâtă din om, mediocritatea și violența lui, egoismul lui atroce, omul puternic și viclean în funcție de temperament și condiție socială vânând plăceri și bani, satisfacerea poftelor fizice și obținerea de bunuri materiale. În evoluția personajelor sale, nici urmă de excese filozofice, dar nici de excludere a priori a psihologiei. Personajele sunt trupuri, dar și spirite și suflete. Maupassant nu are deloc gustul, nici aptitudinea pentru rafinate analize psihologice. Scriitorul zugrăvește viața la suprafața ei, sugerând, prin miscări și acțiuni, resorturile și forțele intime ale conștiinței. La el, totul este solid și real, nimic abstract.
CONCLUZII
Activitatea pubicistică a lui Mircea Eliade poate fi un model strălucit pentru noi cei care ne-am ales aceasstă meserie familirizându-ne cu scrisul de calitate și ambiția sa, neatinsă de cei care îi stăteau împotrivă. Scrisul jurnalistic eliadescian se oferă ca principală sursă documentară „obiectivă” pentru biografia interioară a savantului și scriitorului. Celelate surse oferite de el însuși („amintiri”, „ fragmente de Juranl”, destăinuiri în cursul unor convorbiri) sunt prin însăși natura lor subiective.
Aflăm din proza de ziar a lui Eliade ce se știa, sau nu se știa în România desprealchimie, magie, ritualuri mistice precreștine, despre personalități precum Gioacchino da Fiore, Milarepa, Rudolf steiner, Kierkegaard, Gandhi, Unamuno, Papini, Huxley, Kipling, T. E. Lawrence, despre vechile culturi orientale. Aproape înreaga operă a savantului se găsește embrionar în publicistica sa.
Mircea Eliade are o vastă operă publicistică în tot cursul vieții sale, așa că mi-am ales spre analiză perioada sa de tinerețe în activitatea de ziarist ăncepând de la primele clase de liceu, anii 1921-1922 p’nă la afirmarea sa ca istoric al religiilor, această activitate trecând-o în revistă doar în linii generale,. De asemenea, seși ar fi fost interesant de menționat perioada legionară, din lipsă de spațiu am amintit primele „cochetări” cu legionarismul, aceastea datând din 1938 când avea în vedere proiectul revistei „Zalmolxis” pe care-și propunea s-o lanseze.
Mircea Eliade a fost mereu în confruntare cu destinul, complexat de propria-i persoană cu o dorință arzătoare de a-și depăși condiția. De la primele scrieri lipsite de originalitate, la „Itinerariul spiritual”, de la divinizarea lui Nicolae Iorga la critica aspră asupra „Sintezei” acestuia, de la colaborator al unei imensități de reviste și ziare , începând cu cele din liceu : „Vlăstarul”, la cele din facultate : „Revista Universitară”, „Viața literară” „Gândirea”, „Vremea” „Universul literar” și multe altele și nu în ultimul rând prestigioasa și lunga colaborare la „Cuvântul”, e doar începutul unui promițător viitor jurnalist.
În prima parte a acestei lucrari este prezentata universalitatea lui Mircea Eliade: eseist, orientalist și istoric al religiilor concluzionate prin stilul său jurnalistic. Distanța fizică a lui Mircea Eliade nu-l situează în trecut, el rămânând viu prin opera sa. Unii, poate, ar dori să-l știe exilat în trecut, dar pentru că nu există încă nimic precis care să-i poată înlocui operele, el aparține în totalitate prezentului.
Goticul lui Edgar Allan Poe surprinde niște adevãruri despre om, atrãgând atenția asupra ororilor care sãlãșluiesc în psihicul uman. Un al doilea eu întunecat bântuie și acesta trebuie mai degrabã integrat , asimilat, decât negat sau dat la o parte, in comparatie cu Maupassant, el țintește latura urâtă din om, mediocritatea și violența lui, egoismul lui atroce, omul puternic și viclean în funcție de temperament și condiție socială vânând plăceri și bani, satisfacerea poftelor fizice și obținerea de bunuri materiale.
BIBLIOGRAFIE
Borges, Jorge Luis, Borges despre Borges, Convorbiri cu Borges la 80 de ani, Editura
CAIETE CRITICE, Mircea Eliade, nr. 1-2 „Viața românească”, 1988
Caietele Mircea Eliade, Coordonator : Ionel Bușe, editura Universitaria, Craiova, 2002
Caillois, Roger, În inima fantasticului, Editura Meridiane, București, 1971
Cluj- Napoca, 1980
Culianu, Ioan Petru, „Mircea Eliade”, Editura Nemira, 1995
Dacia, Cluj, 1990
Eliade, Mircea, „India.Biblioteca maharajahului”, Editura Humanitas, 1998
Eliade, Mircea, „Les cahiers de l’Herne”, Editions de l’Herne, P1ris, 1978
Eliade, Mircea, „Memorii 1907-1960” , Editura Humanitas, București, 1991, 1997
Eliade, Mircea, „Oceanografie” Editura Humanitas, Bucurști, 1991
Eliade, Mircea, „Profetism românesc”, vol. I,II , Editura „Roza Vânturilor”, București, 1990
Eliade, Mircea, Adio!.., în Proza fantastică, vol. II, Editura Moldova, Iași, 1994
Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Editura Univers, București, 1978
Eliade, Mircea, Cuvînt înainte, În curte la Dionis, Editura Cartea Românescǎ, București,
Eliade, Mircea, Eseuri, Mitul eternei reîntoarceri. Mituri, vise și mistere, Editura
Eliade, Mircea, Interviu, Întîlnirea cu sacrul, Editura Axa, Botoșani, 1996
Eliade, Mircea, Jurnal, vol. I, 1941-1969, Editura Humanitas, București, 1993
Eliade, Mircea, O prefațǎ propriu-zisǎ, în Oceanografie, Editura Humanitas, București,
Handoca, Mircea „Scriitori români comentați : Mircea Eliade comentat de mIrcea Handoca”, Editura Recif, București, 1993
Handoca, Mircea, „Mircea Eliade : câteva ipostaze ale unei personalități proteice”, Editura Minerva, București, 1992
Handoca, Mircea, „Mircea Eliade-contribuții biobibliografice”, Societatea literară „Relieful românesc”, Bucurști, 1980
hhtp://www.ici.ro
http://www.autori.humanitas.ro
Linscott Ricketts, Mac, Eliade, Mircea, ,,Fragment despre moarte”, în Rădăcinile românești
Marino, Adrian, Dicționar de idei literare, vol. I, Editura Eminescu, București, 1973
Mircea Eliade, vol. I, Editura Criterion, București, 2004
Reschika, richard, „Introducere în opera lui Mircea Eliade”, Editura Saeculum I. O., București, 2000
Simion, Eugen, Scriitori români de azi, vol. I, Editura Litera, Chișinǎu, 1998
Steinhardt, Nicolae, „Fantasticul lui Mircea Eliade”, Incertitudini literare, Editura Dacia,
Științifică, București, 1991
Ungureanu, Cornel, „Mircea Eliade și literatura exilului”, Editura „Viitorul românesc”, București, 1995
BIBLIOGRAFIE
Borges, Jorge Luis, Borges despre Borges, Convorbiri cu Borges la 80 de ani, Editura
CAIETE CRITICE, Mircea Eliade, nr. 1-2 „Viața românească”, 1988
Caietele Mircea Eliade, Coordonator : Ionel Bușe, editura Universitaria, Craiova, 2002
Caillois, Roger, În inima fantasticului, Editura Meridiane, București, 1971
Cluj- Napoca, 1980
Culianu, Ioan Petru, „Mircea Eliade”, Editura Nemira, 1995
Dacia, Cluj, 1990
Eliade, Mircea, „India.Biblioteca maharajahului”, Editura Humanitas, 1998
Eliade, Mircea, „Les cahiers de l’Herne”, Editions de l’Herne, P1ris, 1978
Eliade, Mircea, „Memorii 1907-1960” , Editura Humanitas, București, 1991, 1997
Eliade, Mircea, „Oceanografie” Editura Humanitas, Bucurști, 1991
Eliade, Mircea, „Profetism românesc”, vol. I,II , Editura „Roza Vânturilor”, București, 1990
Eliade, Mircea, Adio!.., în Proza fantastică, vol. II, Editura Moldova, Iași, 1994
Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Editura Univers, București, 1978
Eliade, Mircea, Cuvînt înainte, În curte la Dionis, Editura Cartea Românescǎ, București,
Eliade, Mircea, Eseuri, Mitul eternei reîntoarceri. Mituri, vise și mistere, Editura
Eliade, Mircea, Interviu, Întîlnirea cu sacrul, Editura Axa, Botoșani, 1996
Eliade, Mircea, Jurnal, vol. I, 1941-1969, Editura Humanitas, București, 1993
Eliade, Mircea, O prefațǎ propriu-zisǎ, în Oceanografie, Editura Humanitas, București,
Handoca, Mircea „Scriitori români comentați : Mircea Eliade comentat de mIrcea Handoca”, Editura Recif, București, 1993
Handoca, Mircea, „Mircea Eliade : câteva ipostaze ale unei personalități proteice”, Editura Minerva, București, 1992
Handoca, Mircea, „Mircea Eliade-contribuții biobibliografice”, Societatea literară „Relieful românesc”, Bucurști, 1980
hhtp://www.ici.ro
http://www.autori.humanitas.ro
Linscott Ricketts, Mac, Eliade, Mircea, ,,Fragment despre moarte”, în Rădăcinile românești
Marino, Adrian, Dicționar de idei literare, vol. I, Editura Eminescu, București, 1973
Mircea Eliade, vol. I, Editura Criterion, București, 2004
Reschika, richard, „Introducere în opera lui Mircea Eliade”, Editura Saeculum I. O., București, 2000
Simion, Eugen, Scriitori români de azi, vol. I, Editura Litera, Chișinǎu, 1998
Steinhardt, Nicolae, „Fantasticul lui Mircea Eliade”, Incertitudini literare, Editura Dacia,
Științifică, București, 1991
Ungureanu, Cornel, „Mircea Eliade și literatura exilului”, Editura „Viitorul românesc”, București, 1995
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Universalitatea Lui Mircea Eliade In Contextul Fantasticului European (ID: 154838)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.