Trei Ipostaze ale Feminitatii In Mitologia Romana

Litere

Trei Ipostaze ale Feminitatii In Mitologia Romana

Byadmin ianuarie 1, 2024

ARGUMENT

Motivația alegerii acestei teme rezidă din dorința de a cunoaște cât mai mult mitologia, mai exact, întâmplările și experiențele, care scot în evidență un sistem de valori. Consider că, înaintea de a promova o literatură cultă, trebuie să cunoaștem repertoriul culturii populare orale, care ne oferă cunoștiințe, ce nu se regăsesc în niciun alt domeniu cultural și ne dezvăluie multe aspecte referitoare la trecutul cultural.

Dintotdeauna, oamenii și-au trăit viața ținând cont de natură și de formele manifestării ei, de faptele și fenomenele ieșite din comun. Au încercat să respecte ceea ce le este oferit, iar faptelor neobișnuite, cărora nu au reușit să le dea o explicație realistă, le-au asociat în mod simbolic diverse ființe fantastice, chiar fabuloase. Astfel, ia naștere mitologia, care nu este altceva, decât un produs sau o creație a oamenilor, în special ale celor din comunitățile tradiționale.

Chiar dacă mitologiei nu i s-a putut stabili o definiție clară, care să elimine confuziile care se fac referitor la caracterul real al poveștilor sau legendelor (considerate o transmitere meomorială de fapte străvechi, ce împărtășesc urmașilor o experiență de viață), dar și la caracterul imaginar (adică la invenții epice), oamenii comunităților tradiționale, și nu doar, au continuat să-și modeleze viața ținând cont de mituri.

Existența acestora a fost în permanent alimentată de superstițiile legate de respectarea anunitor tradiții populare.

Viața lor a fost guvernată de ființe cu puteri supranaturale, care nu au făcut altceva decât să traseze anumite conduite, demne de respectat de oamenii comunității.

Din panteonul mitologiei fac parte numeroase personaje mitologice, care sunt împărțite în bune și rele, feminine sau masculine. Unele se regăsesc în cultura mai multor popoare, iar altele sunt creații specifice doar anumitor culturi, după cum și sistemul de credințe religioase, de experiențe umane ce implică sacrul, este diferit. Acestea fac parte din memoria colectivă, care durează atâta timp cât durează comunitatea respectivă.

Personajele mitologice imaginare sau chiar reale, așa cum le prezintă în general oamenii, reprezintă, de fapt, în mod simbolic, interesul societăților rurale pentru unele probleme referitoare la relațiile omului cu spațiul, timpul, desfășurarea muncilor tradiționale, interdicții de comportament.

După cum arată și titlul lucrării ’’Trei ipostaze ale feminității în mitologia română’’ , am ales să prezint doar trei personaje mitologice românești și anume Ielele, Mama-Pădurii și Joimărița, considerate ființe daemonice în conștiința populară.

Acestea sunt, de fapt, unele dintre cele mai cunoscute și întâlnite personaje, după cum o demonstrează numeroasele relatări ale oamenilor.

Primul capitol cuprinde o scurtă prezentare a mitologiei, patronată de eroi fictivi sau reali ai comunității. Personajele sunt clasificate în bune și rele, așa cum și oamenii.

M-am oprit asupra personajelor daemonice din mitologia română și am făcut o scurtă înregistrare a acestora, exemplificând natura malefică a faptelor lor.

Capitolul al doilea este dedicat Ielelor. Am realizat o prezentare a lor, ținând cont de etimologia, natura și locul desfășurării lor, de acțiunile vindicative asupra oamenilor.

Am adus și câteva mărturisiri ale oamenilor din diferite zone ale țări, care le-au întâlnit

și au fost martori ai manifestărilor acestor personaje.

În capitolul al treilea, am ales să vorbesc despre Mama- Pădurii, o ipostază mitologică la fel de cunoscută, analizată pe baza confesiunilor celor care au cunoscut-o.

În partea a doua a acestui capitol, am evidențiat remediile împotriva acțiunilor nefaste ale Mamei- Pădurii, adică metode cu rol apotropaic și descântece.

Ultimul capitol este construit în jurul Jomăriței, o creație a mitologiei românești. Este surprinsă evoluția sa de-a lungul timpului în mentalul popular. Joimărița sau Joimărica are, la fel ca și Mama- Pădurii, o dublă ipostază. Latura malefică este cunoscută celor care nu duc la bun sfârșit îndatoririle gospodărești.

Lucrarea are, de asemenea, o parte aplicatică; este vorba de o microcercetare pe care am realizat-o în urma aplicării unui chestionar, încercând să evidențiez faptul că oamenii prezentului nu s-au dezis de existența ființelor mitologice, ci, preluând informațiile de la strămoși, le-au valorificat în viața de zi cu zi.

Concluzionând, consider că lucrarea de față expune o parte infimă din mitologia românească, din paleta impresionantă de personaje, dar ,totuși, reușește să scoată în evidență faptul că oamenii au fost mereu solidari cu tradițiile și superstițiile, care le-au fost date de strămoși, și au ajutat la menținerea lor, indiferent de schimbările din societate.

Ielele

Trăind într-o epocă de o intensă și continuă dezvoltare științifică, noi, oamenii contemporaneității, devenim incapabili de a ieși din ,,carapacea’’ lumii reale și trăim într-o lume mai puțin învăluită de magie. Există, totuși, din fericire, o categorie de oameni care se află în opoziție cu această lume ,,reală’’ lumea țăranilor, care au trăit mereu simplu și firesc legați de pământ, în bună prietenie cu locul, timpul, cu natura. Dintotdeanua, ei au văzut viața altfel decât oamenii moderni ai timpurilor noastre. De altfel, ei sunt încă de părere că, pe lângă lumea în care trăim, mai există o paralelă, nevăzută, rar întâlnită, numită în popor lumea cealaltă, tărâmul celălalt- tărâm care face referire la basmele populare românești, la legende, la spațiul mitic, în genere.

Această lume este reprezentată de eroi, inițiații care trec mereu în tărâmul de dincolo, pentru a aduce câte ceva ( apa vie și apa moartă ). Ea pare să fie un tărâm fabulos, ce poate fi cu greu atins, primejdios și plin de contradicții. Cealaltă lume este de fapt inversiunea simbolică a acestei lumi, adică tot ceea ce nu este lumea reală.

Fiecare societate umană a debutat prin mit și simbol. De altfel, comunitatea tradițională este cea care a pus bazele culturii naționale. Fiind moștenite din vechime, ele au condus la păstrarea unității și continuității spirituale.

Cuvântul mitologie provine din limba greacă, din fuziunea cuvântului mythos (poveste sau legendă) și logos (cuvânt) și reprezintă totalitatea miturilor impuse de fiecare popor sau epocă.

Miturile sunt opere narative tradiționale. Ele explică diferite fenomene, originea omului și a animalelor, prezența unui element sacru, a unor zeități, a unor forțe fabuloase, supraomenești. Sunt produse ale umanității și o resursă bogată și inepuizabilă din care oamenii pot învăța.

Totuși, nu s-a putut stabili o definiție clară a mitului, provocând confuzii și chiar asemănări ale mitului cu legenda. Astfel, mitul este fie ca o invenție epică, fie ca o transmitere memorială de fapte străvechi, cu înțeles alegoric, ce împărtășește urmașilor o experiență de viață.

Mircea Eliade, în opera sa ’’Mituri, vise și mistere’’, susține că miturile se referă la lucruri reale, ’’un mit povestește întotdeauna că ceva s-a întâmplat realmente, că un eveniment a avut loc în sensul exact al termenului.’’

Harambie Bodescu sprijină această afirmație, potrivit lui mitul ia naștere din faptele neobișnuite și memorabile, ,, prea puțin născocite de fantezia oamenilor’’. ,,Acumularea spontană a emoțiilor întărește mitul, îi asigură încifrarea, acesta fiind zămislit într-o etapă de tensiune psihosocială.’’

Datorită dăinuirii ei îndelungate în timp și spațiu, mitologia românescă constituie ,,un certificat autentic de autohtonitate, continuitate și originalitate emanat din mediul și viața întregului popor român și a ramurilor lui istorice, un atestat istoric de creativitate culturală și expresivitate creatoare.’’ Ea este una dintre principalele surse de inspirație ale literaturii române, are un bogat conținut epic și transmite numeroase mesaje umaniste.

După cum existența noastră este dotată cu un univers infinit de cunoștințe, la fel, creațiilor geniului românesc este extrem de variat și bogat. ,,Mitul, în special, constituie o parte din ceea ce fantezia pură a oamenilor a conceput și cuprinde sâmburii unor adevăruri istorice de care trebuie să ținem seama neapărat.’’ Miturile ne incită curiozitatea noastră, care e mereu însetată.

Din mitologia românescă fac parte numeroase povești și legende, care au în centrul său personaje, ființe înzestrate cu puteri supranaturale. De cele mai multe ori, ele sunt personificate cu scopul de a scoate în evidență anumite defecte omenești.

Eroii aparțin lumii imaginare, dar sunt creații verosimile, legate de viața de toate zilele, de fapte și aspirații, de eroism sau injustiția unor acțiuni umane. Personajele mitologice românești reflectează un substrat profund omenesc, ele conțin pilde variate de abnegație, de virtute aleasă, de spirit ascuțit etc.

Miturile, legendele și personajele, întâlnite în fiecare dintre acestea, sunt alimentate de superstiția. Ea reprezintă ,,o masă informă, o nebuloasă. Superstiției nu îi vom atașa decât un cuvât, acela de supaviețuire.’’

De fapt, aceste superstiții nu au existat dintotdeauna, ele se dezvoltă odată cu omul. Acest lucru face ca nicio populație să nu fie lipsită de superstiții și tradiții populare.

Personajele daemonice

Lumea a fost dintotdeauna împărțită în două, așa se explică manifestările cuplate antagonic: sacru/ profan, pur/impur, bine/ rău, demonic/ angelic etc. Unele dintre ele sunt bune, altele rele, după cum sunt și oamenii.

În perioadele de vulnerabilitate temporală (la trecerea zilei spre noapte, la miezul nopții, la solstiții, în perioadele de post și restricții), ființele fabuloase pot pătrunde cu ușurință în lumea reală.

Ele fie provoacă răul prin ieșirea din timpul obișnuit, aducând dezordine, fie ajută oamenii să devină mai buni. Lor le sunt atribuite, în cele mai multe situații, nenorocirile ce se abat asupra satelor sau gospodăriilor. De asemenea, locurile unde se știe că trăiesc aceste personaje sunt ocolite ( hățișul pădurii, poteci neumblate, răspântii, văi adânci), devenind locuri rele. Oamenii se tem de ele, chiar și atunci când sunt bine intenționate, le respectă, le tolerează și evită să le supere sau să le ofenseze în vreun fel.

Panteonul mitologiei românești înregistrează numeroase zeități feminine precum Joimărițe, Drăgaice, Iele, Sânziene, Sfânta Vineri, Ursitoare etc., ele sunt ipostaze ale feminității din mitologia noastră.

Fecioare sau babe, ele sunt misterioase, puternice, frumoase, aprige, reprezentând anumite etape sau momente specifice ale calendarului popular. Ele întrupau semnificațiile simbolice ale diferitelor sărbători sau evenimente agrare; aceasta deoarece viața țăranului, în toate sensurile ei, era strâns legată de viața gliei pe care o lucra.

Zeitățile feminine din folclorul românesc aveau, printre altele, și rolul de a trasa un anumit tipar de conduită, pe care femeile trebuia să îl respecte atât în treburile gospodăriei, cât și cu privire la rânduiala dragostei și a frumuseții.

Ipostazele mitologice feminine tradiționale dețin, în rândul lor, o importantă componentă malefică. Strigoaicele, ielele, bolile, vrăjitoarele, reprezentările necruțătoare al timpului sacru (Marțolea, Joimărița), divinitățile vegetației (Muma Pădurii) sunt reprezentări ale femininului malefic.

Această latură malefică a personajelor mitice este tratată mai în amănunt de daimonologie- ,,parte a mitologiei care studiză prefigurările unor forțe supranaturale ale naturii și miturile lor aproximative, structura lor ideoplastică, caracterele lor funcționale și semnificațiile lor axiologice.’’

Termenul daimon este de origine grecească și are următoarea semnificație:

Demon s.m. I. (ant.) geniu căruia i se atribuie puterea de a stârni dorințe, pasiuni.

Diavol, drac (fig.) om rău (cf.it. demone, ngr. Demon, gr. Daimon-ființă supranaturală, geniu) și este prezent în lucrările de mitologie și în conștiința oamenilor.

În mitologia românească, au fost identificate 22 de făpturi demonice sau duhuri necurate după nume, trăsături fizionomice și activițăți nocive. Printre ele se numără: Ielele, Avestița, Joimărița, Muma Pădurii, Samca, strigoi, zmei etc.

Fiecare dintre acestea sunt portretizate de fantezia fiecărui membru al societății respective prin diferite mijloace: ele sunt fie mari cât o șură, fie mici precum un copil, dar dotate cu o forță fizică incomparabilă cu cea a unui adult. Au copite ca și calul, coarne etc. Pentru a susține această afirmație putem aduce celebra definiție pe care Claude Levi- Strauss o dă mitului și anume că ,, într-un mit se poate întâmpla orice, orice subiect poate un predicat oarecare, orice relație imaginabilă este posibilă’’. De altfel, Otilia Hedeșan consideră că ,,reprezentările mitice , legendele sau povestirile superstițioase, se plasează mai mult decât alte categorii narative în zonele difuzului’’, ele vor fi întotdeauna ,, nisipuri mișcătoare’’.

Personajele feminine, în genere, sunt ipostaze ce provoacă haos, ele potențează răul. Latura malefică se explică prin credințele ce țin de zămislirea femeii din coastă sau coadă de drac, contactul și consubtanțialitatea ei, ca fire, cu Diavolul, motivând, astfel, potențialul malefic al reprezentărilor feminine, babele cumulând și accentuând acest potențial.

Capacitatea malefică, distructivă a femeii, se manifestă în confuzia pe care o provoacă, în dezechilibru, în capacitatea de destructurare a lumii.

Diferențierea de substanță a concepției bărbatului și a femeii este rezultatul unei discrepanțe, cu origine în mentaliatea arhaică neolitică, de substanță mitică feminină, față de cea masculină.

Răul reprezintă alterarea ordinii cosmice originare și a celei comunitare, casnice, instaurarea haosului. Reprezentările sunt menite să aducă haosul și dezordinea sau, din contră, sunt menite să impună și să mențină ordinea, să pedepsească aspru atunci cand aceasta era încălcată. În acest sens, am putea aminti despre Muma- Pădurii care pedepsește pe oamenii care taie copacii din pădure. Ea este prezentată, în genere, ca un personaj mitologic amenințător și răuvoitor, devenind periculoasă atunci când cineva amenință bunăstarea odraselor, rânduiala diferită de cea umană.

Ca reprezentări mitologice, Mumele își au originea în întruchipările substratului vechi, neolitic al gândirii religioase.

În continuare, vom analiza originea și evoluția a doar trei ipostaze feminine ale mitologiei romanești în credința populară, luând în calcul semnificația numelui, natura și forma revelațiilor lor.

CAPITOLUL AL II-LEA

Ielele

Ielele sunt făpturi feminine, din mitologia românească, înzestrate cu calități supranaturale. Ele sunt foarte răspândite în superstiții și nu li se poate stabili însă un profil precis, datorită marii diversități folclorice. Totuși, partea mitologiei mai stabilă le prezintă ca pe niște fecioare zânatice, dotate cu o foarte mare forță de seducție și cu puteri magice, asemănate cu Nimfele, Naiadele, Dryadele, dar și cu Sirenele.

Principalele lor însușiri sunt coregrafia și cântecul vocal cu care, ca și Sirenele, își vrăjesc ascultătorii.

Potrivit unor documente narative din zonele extracarpatice, Ielele sunt responsabile de furturile de copii (,,iau și copiii frumoși’’ ).

De altfel, furturile de băieți nu au loc la întâmplare, unii fiind chiar ,,predestinați’’ ( sortiți/ meniți de ursitoare’’)

Numărul lor variază de la două, trei până la nouă.

În ceea ce privește originea Ielelor, legendele române dau mai multe exemplificații, ceea ce înseamnă că se poate vorbi de o poligeneză neconcordanță a ielelor. Despre originea lor s-au formulat 4 ipoteze:

Ielele sunt sufletele unor femei vrăjite,care nu își găsesc liniștea n niciun loc sau vreo formă a manifestării lor.

Ielele sunt fiicele Împăratului Rusalini și trăiesc în păduri și pe câmpii; îi urăsc pe creștini, pentru că aceștia, ca supuși ai tatălui său, au trecut la creștinism.

Ielele au fost cele trei fete ale lui Alexandru Machedon, care găsind o sticlă cu apă vie au băut-o și au început să zboare năuce în aer.

Ielele sunt niște fete frumoase transformate în babe urâte sau niște babe urâte transformate în fete frumoase.

De asemenea, Tudor Pamfile în lucrarea sa intitulată Mitologia română înregistrează o legendă din zona Olteniei, în care Ielele, fetele lui Alexandru Machedon, se numesc Catrina, Zalina și Marina. ’’Aceste fete erau țigănci, și erau atât de lacome, încât dacă punea împăratul ceva de-o parte, nu se putea până ce nu dădeau ele ocol, să vadă ce-i, și nu gustau.’’ Acestea, tot căutând, au dat peste o sticlă cu apă vie. După au băut din apa vie, au început să zboare încolo și încoace, căutând pe Ducipal, calul lui Alexandru Machedon. Legenda spune că vor continua să-l caute până ce-l vor găsi, iar tatăl, ca răsplată, le va lua cu el în rai, de atunci nu vor mai fi oameni pociți și schilodiți pe lume.

Potrivit altei istorisiri, Ielele au dat apă vie calului lui Alexandru Machedon, acesta a zburat și Zânele păzitoare, ca să-l prindă au băut și ele.

Care este, însă, motivul pentru care aceste făpturi mitice, întâlnite peste tot în cultura românească modernă și contemporană, au fascinat titani precum Eliade ( ,,Nopțile de Sânziene’’) , Agârbiceanu ( ,,Arhanghelii’’) sau Voiculescu ( ,,Lostrița’’ ) , dar și formații celebre (Cargo), care le-au valorificat în creațile lor?

Probabil, explicația ar fi aceea că aceste ipostaze, personaje, sunt caractere specifice mitologiei românești sau poate apariția Ielelor în întâmplări pe care unii le consideră reale, întâmplări care se perpetuează de veacuri până în zilele noastre.

Nume. Etimologie

Diversitatea regiunilor folclorice nu ne dă posibilitatea de a stabili o etimologie exactă a acestor personaje . D. Cantemir le numește ,,Frumoasele’’, diminuând astfel funcțiile lor mitologice la domeniul erotic și considerându-le ,, Nimfe ale aerului, îndrăgostite mai ales de tinerii mai frumoși.’’

Mulți folcloriști propun etimologii, ce dețin o notă oarecum fantezistă, întrucât Ielele (sinonim în alte regiuni cu Dânsele) nu este un nume, ci un pronume personal specific persoanei a treia plural, ele, dar care în rostirea populară devine iele. În sprijinul acestei ipoteze se menționează denumirea de dânsele, sub care mai sunt cunoscute, precum și traducerea în engleză cu apelativul they , care de atlfel le ditruge trăsătura esențială- feminitatea. După denumirea de sânziene, preluarea Sanctei Diana este explicația cea mai probabilă. După alte teorii, proveniența denumirii iele este cuvântul yel ( vânt în limba cumană; vântoasele – o altă denumire de-a lor) sau vela ( moarte năpraznică, maladie).

Pentru a explica originea mitului, se ia în considerare evidentele eleionomaelor, naiadele mlaștinilor din Grecia Antică, ce prezintă similitudini cu legenda românească. În alte țări, întâmplări sau referiri, care ar putea fi cu ușurință atribuite ielelor, sunt ,însă, făcute cu privire la ființe specifice folclorului respectiv, probabil datorită necunoașterii mitului.

Deoarece numele lor real este în același timp tainic și inaccesibil, el este înlocuit cu simboluri atributive precum :

Epitete imparțiale: Iele, Dânse, Drăgaice, Vâlve, Iezme, Irodițe, Rusalii, Nagode, Vântoase,

Epitete flatante ( propițiatoare) ce reprezintă de fapt numiri de laudă sau de dezmierdare, spre a îndupleca Ielele la bine, atunci când puterea lor devine covârșitaore: Domnițe, Măiestre, Frumoase, Zânioare, Mușate, Miluite,Zâne Milostive, Bune, Puternice, Fete Frumoase, Frumușele, Fetele Câmpului, Fetele Codrului, Fetele lui Șandru, Viteze, Harnice, Sfinte, Șoimane.

Folclorul înregistrează și unele numele cu caracter individual: Ana, Bugiana, Dumernica, Foiofia, Lacargia, Păscuța, Roșia, Rudeana, Ruja, Ruxandra, Liodiana, Magdalina,Ogrișteana, Simioana, Săndălina, Tiranda,Todosia, Trandafira, rar și Cosânzeana (probabil prin contaminare superficială cu Ileana Cosânzeana), dar aceste nume false pot deveni incantații periculoase, dacă sunt rostite fără temei. Orice vrăjitoare cunoaște nouă dintre aceste pseudonime, pe care le poate utiliza în vrăji.

Conform credinței populare, Ielele au aceste apelative pentru a nu fi chemate după numele lor real, apelând astfel la un alt cuvânt convențional, care, după ce este știut de toți, trebuie părăsit și înlocuit prin altul.

Natura lor

Ielele sunt zâne ale văzduhului, silvic și campestru, care personifică stările atmosferice ale aerului în continuă mișcare și schimbare. Trăiesc de asemenea în peșteri sau munți, pe stânci sau pe maluri de ape, în bălării sau la răspântii, scălzându-se adesea în izvoare pure.

Își fac apariția în locuri retrase, mai ales noaptea la lumina lunii, rotindu-se în horă, dansând goale sau numai cu sânii goi, cu părul despletit, mai rar cu veșmânt de zale sau înfășurate în valuri transparente, cu clopoței la picioare.

Ele nu au trup de carne, ci sunt ,, numai niște năluci’’. Se spune că doar cei buni la suflet și făcătorii de bine le pot vedea.

Uneori umblă într-o căruță trasă cu cai de foc. Sunt însoțite, câteodată, de lăutari, de cei mai iscusiți muzicanți, de fluierași renumiți.

Sunt reprezentate alteori cu trup aparent sau doar năluci imateriale, cu aspect iluzoriu de femei tinere vesele.

Folclorul le prezintă de obicei tinere și frumoase, voluptoase și seducătoare, nemuritoare, zburdalnice, vindicative.

Ielele nu trăiesc singure, ci în cete care se adună în aer ( ele pot zbura, cu sau fără aripi și se pot deplasa cu viteze fabuloase, parcurgând ,,nouă mări și nouă țări’’.

Marcel Olinescu le prezintă astfel în lucrarea sa Mitologie românescă : ’’Aceste 9 Șoimane sau Iele au fiecare lucrul lor și nu se-ntâlnesc decât o dată pe an. Când se-ntâlnesc, de bucurie că s-au revăzut, fac o horă îndrăcită și joacă învârtindu-se ca niște nebune, cântând așa:

’’Hai, de n-ar fi în lumea asta

Leuștean și hodolean

Avrămeasă, cârtineasă

Usturoi de samurastră

Toată lume-ar fi a noastră.’’

Ele sunt seducătoare, dar și periculoase pentru observatori, mai ales datorită hainelor din mătase sau in, translucide sau chiar străvezii.

Locul și chipul revelărilor

Smintesc flăcăii prin nălucirile lor senzuale, îi atrag în locuri dosnice și-i îndeamnă la aventuri. Odată seduși de amăgire, aceștia uită de fetele și femeile din sat, aleargă năuci după umbra zânelor ziua în amiaza mare prin poiene, și noaptea în bezne pe la răspântii, unde ,, de freamătul pasiunii’’ se îmbolnăvesc fără leac. Oamenii spun atunci că s-au îmbolnăvit de Iele. Împotriva bolii se recurge la farmece, descântece și vrăji, care bineînțeles nu-i putea vindeca.

Ielele răpesc tinerii : ,, dacă îndrăgesc un holtei, îl iau cu dânsele’’, ,,iau și duc pe omul bun care le place’’, ,,le plac bărbații tineri și încearcă să-i atragă’’, ,,îmbolnăvescc și-i fac sănătoși (…) pe tinerii frumoși pe care-și pun ochii.’’

Conform unor memorate (documente narative) din Maramureș, Ielele apar ca demoni feminini care îl adorm pe tânăr și-i inoculează acestuia vise plăcute ( subsol ,, Într-o prelucă mândră de flori, mergea odată un căpitan pe care îl adormea zânele (…) Nu știu nici eu ( cum am adormit aici). Știu că au venit la mine niște fete frumoase ca niște lumini tare frumoase și atunci am adormit.’’ Sau îi răpesc pe feciori, sechestrându-i într-o cămară de pe muntele Gutâi.

Ielele babe urâte folosesc aceleași mijloace de seducție ca și Ielele fete frumoase. Atunci când sunt refuzate de flăcăi, se răzbună pe aceștia, pocindu-i sau chiar omorându-i.

Coregrafia este cel mai întâlnit atribut al lor: ,, horele nocturne se învârtesc frenetic, sub stăpânirea delirului demonic, în mijlocul naturii sălbatice.’’

Horele lor sunt asemănate cu dansurile baccantelor (Bacchus), iar după cum inițierea în Misterele Dionysiace este accesibilă doar femeilor, a făcut posibilă transmiterea tradiției antice prin filieră romană, până în conștiința poporului român, care contopește miturile și superstițiile proprii celor două culturi, romană cu geto-dacă.

Ringul de dans rămâne ars ca de foc, iarba nu mai crește pe locul bătătorit, iar crengile copacilor din jur sunt, de asemenea, pârlite.

Iarba poate totuși mai târziu răsări, dar va fi verde întunecată, nu e păscută de vite, în schimb, terenul va fi fertil pentru apariția ciupercilor din specia ,, lingura zânei’’.

Dansul, care încântă ochii oamenilor, este întotdeauna însoțit de cântec și deseori mimat în muzică.

’’Aproape întodeauna însoțit de cântec, dansul este deopotrivă o ritmică a corpului sau a unei părți din el. În această activitate a dansului se disting: protagoniștii, însoțitorii care dansează, spectatorii animați de ritm.’’

Acțiunile Ielelor asupra oamenilor se apropie de complexul magico-religos al șamanismului ( inițiere prin ,,pocire’’, zbor, întâlnirea cu spirite etc.). Astfel, lor le sunt atribuite două modalități de asimilare a darului melodic.

Potrivit documentelor folclorice, se vorbește despre alegerea ielească a unor persoane cu scopul de a fi instrumentiști pe o perioadă nedefinită, dar și despre modalitatea de obținere a instrumentului muzical fermecat (fluierul).

Documentele etno-folclorice din secolul al XIX-lea susțin legătura dintre Iele și unii muzicanți umani, aleși după criterii șaimanice. Alegerea lăutarile se face ținând cont de felul instrumentului (cimpoi, fluier, cobză) și de calitatea interpretării muzicale. Se spune că Ielele ,, umblă însoțite de cimpoieri car le cântă, ele joacă. Sunt oameni care cântă cu cimpoiul și ăsta e cântecul care le place lor și dacă s-ar duce în pădure, ele ar veni să joace până ce cântă cocoșii, apoi se fac nevăzute.’’ Jucând pe sunetul scos de fluier, ele ajung să se îndrăgostească de ,,cântărețul la fluier’’ ( Hașdeu, vol. XIV, p.455), pe care îl și răpesc.

Muzicanții cântă foarte frumos, ,, luați dintre lăutarii de pe pământ ce le-au plăcut lor și pe care i-au șoimănit (damblagit).(…) Cântă și joacă noaptea după lăutari și cimpoieri făcuți tot de ele’’.

,, Iau pe sus pe cine știe să cânte dintr-un instrument ca să le placă lor. Se îndrăgostesc de cine cântă bine din gură sau din fluier, îl duc să le cânte, apoi îi iau mintea.’’

Alteori, muzicantul este ales în funcție de capacitatea sa de a acompania dansul ielelor prin cântecul lor: ,, Ielele ar avea un cântec a cărui melodie e necunoscută. Când se găsește vreun om care să le nimerească cântecul, ielele- oriunde ar fi- aleargă de joacă după cum le cântă, iau pe cântăreț pe sus, cu ele, îl duc la locuința lor, ținându-l foarte bine și nepunându-l decât să cânte.’’ ,, Iau și duc prin văzduh pe cine cântă cântecul lor sau care să-l poată cânta; îl chinuiesc; îl țin foarte bine să le cânte, ca să joace.’’

Modalitatea cu caracter magic de obținere a darului cântatului la fluier constă în ungerea fluierului cu lapte de capră roșie și ascunderea lui la o răspântie: ,, Au cu ele lăutari, toboșari, cimpoieri, un cărăuș, un stegar și un cimpoier. Stegarul merge înaintea lor, iar cimpoierul după ele. Au pe cei mai iscusiți muzicanți luați de prin lume, pe lăutarul sau fluieratorul ce își a îngropat lăuta sau fluierul.’’

’’Ielele, ele cântă din vioară, din fluier, tot felu de cântece. (…) sunt unii care se dresează să cânte din fluier. Cumpără un fluier nou, mulge o capră roșie și de la nouă biserici ceară roșie. Umple fluieru cela de lapte și-l înfundă cu ceară roșie la borte, c-are nouă borte. Și-l duce, să duce cu el, cu mâinile la spate, să duce-ntr-un răspinten, răspinten la o crucișitură de drum, noaptea și-l îngroapă, face groapă cu mâinile-napoi, îl îngroapă acolo pe fluier și la trei zile se duce și-l dezgroapă și bea laptele cela din fluier și p-ormă pleacă cântând și ielele după dansul.’’

Actul magic presupune și riscuri ( pierderea unui mădular, pocirea, amorțirea). Cel care nu se supune regulilor magice este paralizat. Literatura populară orală vorbește despre un cioban, care voia să deprindă cântatul la fluier. După ce umple cu lapte dulce fluierul și-l lasă îngropat la răspântie timp de trei zile, ciobanul se întoarce să-l recupereze. Ademenit de iele, ciobanul își pierde picioarele pentru a îndrăznit să le privească dansul, ’’el n-a putut să rabde să nu se uite. Și astfel, i s-a luat ambele picere.’’

Acțiunile vindicative ale Ielelor

Multitudinea valorilor pe care le au Ielele duc la substituirea calităților între ele, ceea ce face trecerea cu ușurință de la o calitate la alta, sau de la o calitate la un defect. Acest lucru provoacă confuziile care se fac între diferitele categorii de Iele, atunci când sunt înșirate numele lor în farmece, vrăji sau descântece cu cât mai multe apelative ale aceleiași zâne, sau apelativele cât mai multor zâne, enunțate într-o înșirare de metafore. Aceasta se face cu scopul de a întâmpina vreo greșeală de interpretare, enumerând din seria însușirilor lor contradictorii tocmai acelea care i se potrivesc mai bine. Iată o modalitate de invocare a Ielelor:

,, Voi Zânelor bune,

Măiestre, Frumoase,

Puternice, Miloase,

Vitezelor,

Iubitelor,

Vă rog fierbinte

Cu dulci cuvinte

Să-l ajutați pe……

Să fie sănătos,

De voi drăgăstos

Și tot ce face

Să nu fie de prisos,

Să-l lăsați curat,

Ca voi luminat

Și binecuvântat.’’

Și un exemplu de exorcizare a Ielelor:

,,Nemilostivelor,

Relelor,

Apucatelor

Zănatecelor,

Bătrânelor,

Urâtelor,

Rășchiratelor,

Țâfnoaselor,

Scârboaselor,

Ce v-a făcut

De nu v-a plăcut?

De ce l-ați pocit și nenorocit

Pe omul iubit?

De ce i-ați luat bărbăția?

De ce i-ați luat mândria?

De ce l-ați nenorocit în câmp înverzit?

Dați-i înapoi

Tot ce i-ați luat,

Glasul,

Bărbăția

Și mândria,

c-am să vă bat

cu vergeaua de alun înnodurat, în pădure,

în câmp înflorit

și-am să vă toc

cu melițoiul,

cu toporul,

cu securea până ați pieri

și zâne n-ați mai fi.

Firea-ți voi să fiți

De fete bătrâne,

Urâte și spine,

De zâne spurcate,

De babe-nțărcate,

De destrăbălate.

Auziți voi, Urâtelor (…)

Relelor,

Apucatelor,

Zănatecelor.’’

Nu întotdeauna sunt considerate genii rele, răzbunându-se doar când sunt stârnite sau văzute în timpul dansului. Atunci pedepsesc pe culpabil pocindu-l, după ce l-au adormit cu cântecul și cu vârtejul horei jucate în jurul acestuia de trei ori. Unele descântece le portretizează așa:

,, Voi, Ielelor

Măiestrelor

Dușmane oamenilor

Stăpânele vântului,

Doamnele pământului

Ce prin văzduh zburați

Pe iarbă lunecați

Și pe valuri călcați

Vă duceți în locuri depărtate

În baltă, trestie, pustietate

Unde popă nu toacă

Unde fată nu joacă.

Vă duceți în gura vântului

Să vă loviți de toarta pământului.’’

Adesea ,, Ielele beau apă de prin fântâni și oricine va bea după dânsele, îl pocesc’’

De asemenea, se răzbună atunci când oamenii le insultă sau dorm sub arborii lor și beau din izvoarele și iazurile pe care consideră proprietate intangibilă, de asemenea din vasele de gospodărie uitate afară noaptea, descoperite.

Cei care le refuză invitați la hora lor și cei care le imită gesturile cu intenția de a le ridiculiza sunt pedepsiți cel mai aspru. Ielele îi dezmiardă prin cântece, îl adoarme în visuri plăcute, apoi joacă de trei hora în jurul lor, blestemându-i ca limba să li se lege, ori din minte să-și iasă, ori să nu mai găseacă leac. De cele mai multe ori le iau mâinele, picioarele sau le strâmbă fața.

Ielele săvârșesc și alte nenorociri precum omorârea vitelor, provocarea de furtuni cu grindină, aprinderea caselor. Paralizează pe cei care îi întâlnesc, sau pe cine trece prin locul unde mănâncă sau joacă ele, pe cine face zgomot sau pe cine le aude cântând, sau le spune vorbe urâte.

Pe unii flăcăi, care sunt mai frumoși, îi pun să le cânte pentru ca ele să joacă. În legătură cu această credință următoarea vrajă:

,, Cum să faci să cânți bine cu floierul, fluierul? Iei floierul, plin de lapte dulce, astupat la amândouă capetele și la toate găurile, să nu se scure laptele.Pleci în pielea goală cu floierul și cu doi câni negri, după tine; cânii negri îi iei pentru că, se zice, îți iesă înainte o Plastă, și dacă sunt cânii amândoi negri o pot birui,iar de sunt albi, sau numai un câne alb, nu pot birui. Așa îngropi floierul la nouă hotară, cu mânile la spate.

Îl lași îngropat trei zile. A treia zi,te duci și-l iei, scoțându-l tot cu mânele la spate, cu pielea goală și cu cei doi câni negri după tine.

În timpul cât îl îngropi, îl scoți, și chiar în cele trei zile pe acasă nu e bine să vorbești sau să-ți aduci aminte de floier.

Nu e bine să iei un câne alb și unul negru, deoarece cel negru sare la Plastă, iar cel alb sare la tine să te mănânce.

Îndărăt nu e bine să te uiți nici când te duci, nici când te întorci acasă.

După ce-l scoți, vii acasă, pui floierul sub căpătâi, și noaptea aievea vin Sfintele și te-ntreabă de trei ori:

Ce ne dai, ce ne dai?

A treia oară le răspunzi ce crezi, de pildă: degetul mic de la mâna stângă.

După aceasta, cu un astfel de floier poți face minuni, Lumea, cu drept va zice:

-Cântă de parcă-i luat de Sfinte.’’ Pag 192

Lor se sunt atribuite li numele de Vânturițe sau Vântoase , asta pentru ele vântruesc copiii. ,,Copilul vânturit cât va trăi ca fi tot morbos de cap, de picioare, hălăunit de cap, nu ști ce face. În contra Vântoaselor astupă toate găurile de la casă, înfașă copilul și-i astupă și capul. Un om vânturit scapă numai prin iarba-vântului.’’

Ielele acționează nefast asupra oamenilor, care lucrează în zilele destinate lor : în prima zi a postului Sfinților Petru și Pavel, româncele nu lucrează, deoarece atunci trec Frumoasele, care le pot strâmba a trup; în ziua de Sf. Ioan Botezătorul, numită Sânziana sau Drăgaica, nu se lucrează pentru că aceste Rusalii sau Șoimane opăresc oamenii.

Într-o memorată (document narativ) din Zona Maramureșului, femeile, care lucrează vinerea sau Vinerea Milostivelor, sunt victimele Frumușelelor. Ele rămân ,,fără pânzătură pe cap sau li se ia pânza ’’făcută în ziua de Patruzeci de Sfinți’’, unelor li se amorțește degetul: ’’- Uite aici! Vezi ce am pățit de când o vinit Frumușelile? Vântu’acesta, vezi mi-i dejitu?’’

De asemenea, femeile, care torceau în ziua care nu trebuia, erau pedepsite prin strâmbarea mâinilor și a picioarelor: ,, Ea vinea mintenaș la femei, le strâmba la mânuri, la picioare, dacă torceau când nu trebuia… ori dacă coseai seara (…).’’

Ielele sunt așezate totuși și în rândul întruchipărilor binevoitoare omului, după cum spun reprezentările mitologice din Boișoara. În această ipostază, raportul lor cu oamenii este același ca și raportul înfăptuirilor supranaturale din basmele cu eroul. Ele întruchipează actantul donor, ce înzestrează pe erou cu un lucru fermecat care îl ajută în aventura lui, cu condiția să nu se încalce interdicția ce i-a fost comunicată când a primit darul. ,,Există astfel credința că Ielele dăruiesc fluierelor ciobănești , după împlinirea unui procedeu ce echivalează cu un rit,, vers fermecat’’. Ielele farmecă astfel nu doar pe oameni, ci și pe obiectele lor. Efectul celor două acte magice poate fi conceput ca opoziție între – și +’’.

Fermecarea oamenilor este nocivă, negativă, fermecarea obiectelor ajutătoare, pozitivă. Prima formă a actului de fermecare aparține numai sferei credințelor, iar cea de-a doua se poate situa în contextul mai larg, mai liber pentru jocul fanteziei, al narațiunilor.

,, Mai de mult era ciobani care se desbrăca și cu mâinile de-a-ndărătălea, îngropa fluireul acolo unde jucau ele. Și când îl dezgropa ieșea fluier năzdrăvan. Cânta fel de fel de cântece. Era lumea mai veselă, mai distractivă.—o practică dintr-un trecut îndepărtat. Faptul că altădată fluierele puteau fi fermecate de Iele este cunoscut de întreaga colectivitate boișoreană și procedeul prin care se obține fermecarea este relatat de mai mulți. Fluierul capătă vers fermecat fiindcă a fost ,,jucat de Iele’’. El își păstrează calitatea dobândită prin actul magic, cu condiția ca cel căruia i-a fost dăruit să respecte interdicția de nu cânta din el ,,când cântă Ielele pe sus’’.

’’Existența Ielelor, a calității lor de a donori, puterea interdicției și consecințele concrete ale încălcării ei și veridiciatea acestora în planul reprezentărilor mitologice, este atestată de povestiri, de legende care întăresc caracterul concret al acestor personaje.’’

Remediile împotriva acțiunilor nefaste ale Ielelor pot fi cu rol preventiv, apotropaic(se poartă la brâu, în sân sau la pălărie pelin și usturoi) sau medical-exorcist (jocul călușarilor).

Obiectele lăsat de ele sunt foarte bune de leac împotriva pociturilor pricinuite de ele, precum și o seamă de buruieni (avrămeasa, cristineasa, leușteanul, mărarul, etc.) Oiviu Bârlea( mai jos, acceași pagină.)

Jocul călușeresc se dansează pe corpul bolnavului de Iele, având, de asemenea și un sens apotropaic colectiv (înfigerea unui cap de cal în parul porții). Călușarii cântă mai multe melodii, până ce nimeresc cântecul pe care bolnavul ,,a fost luat din căluș’’ (,,luat de Iele’’), adică acel cântec cu care a fost ,,șoimănit’’.

Fiecărei forme de ,,maladie’’ îi corespunde o anume categorie de melodii călușerești, care este aleasă ținând cont de manifestările celui ,,luat de Iele’’. Am putea considera acțiunea călușarilor una ,,terapeutică’’ magico-rituală, în timp ce cântăreții ,,șoimăniți’’ sunt victime ale Ielelor.

’’Cei răpiți se mai pot apăra prin muțenie desăvârșită.’’

Conform unui alt document folcloric, un fecior din Rodna Veche este furat și dus într-o odaie din stâncă. Un moșneag aflat acolo îl învață să nu răspundă nimic și Ielele îl duc înapoi.

Un alt remediu este descântecul. Spre exemplu: Descântec de iele- Sărbătorile la români de Tudor Pamfile

Apucă N.

Pe cale.

Pe cărare,

Se-ntâlnia cu nouă fete mari în cale,

Nouă flăcăi,

Nouă șoimani,

Nouă fete mari,

Nouă șoimane.

L-a zgârcit,

În amețituri

L-a amețit.

În bășici

L-a bășicat,

În uscături

L-a uscat,

În umflături

L-a umflat,

Și trupul i-a clătinat,

În zeprituri

L-a zeprit

Și trupul i-a schilodit.

Și șoimanile

Cu sulițile

L-a înțepat,

Cu cuțitile

L-a tăiat:

-Voi șoimanelor!

De-ți fi din miez de miez de noapte,

De-ți fi din răsăritul zorilor,

De-ți fi din apus,

De-ți fi din răsărit,

De-ți fi din vârtej,

De-ți fi din loc rău,

Eu nu v-am desântat

Să vă duceți voi în alt loc spurcat;

Și eu v-am descântat,

Că voi apă ați băut

Și eu tot pe apă v-am mânat

Ca să mergeți din vad în vad,

Să mergeți la Țarigrad,

Șoimanii

Cu stagurili ridicate

Și stagurili în capul lui N.

Le-a azvârlit,

În orbituri

L-a orbit,

În surzături

L-a surzit,

În zgârcituri

Unde e locu curat.

C- acolo v-așteaptă pe voi

Cu mese-ntinse,

Cu pâinile puse,

Făclii aprinse,

Buți cu vin,

Buți cu rachiu,

Să beți,

Să mâncați,

De la N. Să plecați,

Să vă depărtați,

Fântâni reci să destupați,

Burfili să le spălați,

Leacul lui N. să- l dați,

Pân câmp cu miroase

Să vă plimbați,

De la N. să plecați,

Voi ca mierea să vă îndulciți

După toate încheieturile să ieșiți,

Că eu m-am apucat

Și v-am descântat,

Carnea am grămădit,

Sângili l-am limpezit,

Vinili picioarelor le-am slobozit,

Să rămâie N.

Curat,

Luminat.

Ca steaua din cer lăsat,

Ca argintul strecurat,

Că eu

Cu crucea lui Dumnezeu v-am depărtat,

Cu gura v-am descântat,

Leacul lui N. l-am dat,

Să rămâie N. curat,

Luminat,

Ca Maica Precista

În ceas ce l-a creștinat

Și l-a botezat,

Cu nici o rană pe trup nu l-a lăsat!

Ielele în alte culturi

Ielelor, personaje mitologice feminine înzestrate cu puternice valori mitice, apar și în alte culturi. Acest lucru explică faptul că indiferent de gradul de cultură, de așezarea geografică, de tradiție, oamenii au gândit în același sens și au constatat neputernicia lor în fața naturii, căreia i-au interpretat și personificat fiecare acțiune.

În mitologia greacă, se vorbea despre zeități ale naturii, numite Nimfe ( în traducere femei frumoase). Cei mai mulți oameni le considerau binevoitoare, aventuriere și foarte iubărețe ( de unde și termenul medical nimfomană). Puteau, totuși, să devină și dușmănoase sau răzbunătoare. Erau mai multe feluri de nimfe: nimfe ale muntelui și stâncilor care se numeau Orade și locuiau în grote; nimfe ale mării- Nereide, nimfe ale pomilor- Driade; nimfe ale pârâurilor și ale lacurilor- Naiade.

În mitologia romană, Tacitus vorbește despre un grup de soldați romani, care cuprinși de delir, se năpustesc cu săbiile asupra centurionilor, după ce au văzut o Nimfă goală a unui izvor.

Mitologia germanică atestă existența unor Iele, care locuiesc și dansează în păduri și au ca arbore preferat arinul (Erle), chiar și un rege al lor (Erlkonig).

De asemenea, slavii au în mitologia lor un astfel de personaj, pe care îl numesc Vila, care trăiește în păduri, ape și pe câmpuri, mai ales pe ape. Ele sunt asemănate foarte mult cu Zânele aromânilor, care le consideră șezătoare mai ales pe la fântâni și locuri umede.

Cehii le zic Vodni Panny (Jupânese de apă) ,sau chiar Zeny. Polonezii le numesc dumnezeițe: Bogunki. Rușii le numesc Rusalka.

Bulgarii le numesc Samovila ca și macedoromânii. În credința populară, un fecior cămașa uneia dintre ele la scăldătoare, pentru a lua-o de nevastă mai târziu. Zâna fuge, așa cum se întâmplă și în poveștile noastre.

Din făpturi mitice ce relevă unele aspecte străvechi al credințelor mitice, Ielele au fost preluate de literatura populară și valorificate sub aspectele lor artistice de marii băsmuitori români. Pag 430- mitologia română v.2 romulus vulcănescu

Mituri despre Iele în diferite zone ale țării

În fiecare zonă geografică a României, descoperim o mulțime de legende și de locuri pline de mister. Născociri sau nu, miturile se transmit de la o generație la alta și sunt mereu la fel de interesante.

Iată câteva istorisiri și superstiții legate de aceste ipostaze feminine, prezentate de oameni din diferite comunități arhaice:

Putna

La 16 aprilie, ielele se prind în horă-ncheiată și joacă pe verdeață; verdeața pe unde au jucat Ielele se topește ca și cum ar fi arsă de foc, apoi târziu tare răsare iarăși iarbă în același loc, de o frumusețe rară, dar nemaimâncând-o niciun dobitoc.

Bucovina, Comuna Straja

Săptămâna după Duminica mare nu se lucrează, spre a fi scutiți de dânsele. Mai ales se feresc oamenii de lucru luni după amiază, în ziua a opta duă Rusalii, căci atunci Ielele sau Frumușelele ar strica pe om.

Vâlcea

Dacă te strigă cineva noaptea și ieși afară, să nu ieși, că te pocesc ielele.– Vâlcea. Transilvania, sat Copăcel

În mitologia populară din Țara Făgărașului, mai precis în satul Copăcel oamenii vorbesc depre Măiestre. În nopțile senine de vară, frumoasele făpturi cântă un cântec de armonie nepământeană. Bătrânii din acest sat povestesc că atunci când se aude peste sat sau păduri cântecul Măiestrelor, e semn că în lume și în țară se instalează pacea.

Profesorul Ion Funariu, originar din Copăcel, își amintește cum moșul lui i-a relatat că în iulie 1944 localnicii care veneau de la fân prin pădure, noaptea pe lună plină au auzit cântecul Măiestrelor. Tot satul s-a bucurat atunci, știind că e un semn de pace. Al doilea război mondial s-a încheiat un an mai târziu. Din păcate, în sat și împrejurimi, de multă vreme Măiestrele nu și-au mai făcut prezența.

Șoimanele din Comăna de sus și Gura Văii

La Comăna de sus, tot în Țara Făgărașului ( unde oamenii se tem de șoimane, pentru că cine le vede sau le aude paralizează), întâlnim parabola lui Benci.

Leica Bucură povestește despre pățania lui Benci de care ,,tot satu’ știe’’. Benci a găsit inele de la șoimane, care i-au purtat într-adevăr noroc, dar pe invers. Se zice că Benci avea o curea cu zale din ,,inele de corn’’ de la Sânziene. ,, Când o venit din București s-o dat mare c-o avut noroc, că l-o ajutat șoimanele, c-o găsit inele din corn de vită.’’ La început, Benci umbla să se însoare cu o fată bogată, el fiind sărac ,,ca deștiu’’. A dat peste inele de la Sânziene și dus a fost tocmai la București: acolo a prăpădit tot, tot, căci Benci era un prăpăditor. A avut la început noroc cu inelele de la Sânziene, dar i-o purtat un noroc rău. O fost bogat, lăudat, c-o găsit inelele șoimanelor, dar ce folos? O fost domn de București, da nicio fată nu s-o dus după el, pentru că vorba cântecului, zice leica Bucură:,, De-ar avea badea avea/ Numa-o vacă și-un vițel/ Tot m-aș duce după el/ Da’ bădița n-are, n-are numai o curea cu zale/ și pe toate tot inele/ Sărăcia toată-n iele.’’

Ielelor le place mult să danseze, își aleg pentru joc locuri părăsite: poieni, răspântii, dar pot dansa și în văzduh, sau pe garduri, sau streșini. Horele lor se aud, dar puțini le văd. Locurile de pe pământ pe care joacă ielele rămân arse și neroditoare. Sătenii din Gura Văii, zona Făgăraș, povestesc și ei despre urmele lăsate de șoimane în holdele de grâu. În memoria oamenilor din sat, ele sunt niște ,,frumoase care zboară’’, fără ca nimeni să le poată vedea. Sătenii povestesc nepoților despre ,,roatele bătucite’’ lăsate de șoimane în mijlocul holdelor, la seceriș. ( revista Satul- anul IV, nr.9 Iunie-august 2011- Roxana Cornea)

CAPITOLUL AL II-LEA

Muma Pădurii

’’Muma Pădurii, relict de făptură mitică, poate fi interpretată când ca geniu, când ca semidivinitate a pădurii.’’

Muma-Pădurii este mama lui Murgilă, Miazănoapte și Zorilă (spirite ale nopții).

Există, totuși, și un echivalent masculin al Mumei- Pădurii (dar, fără relație de rudenie cu ea), întâlnit doar în unele regiuni din nordul Moldovei sau Banat și poartă numele de Moșul-codrului/ Tatăl-pădurii/ Pădurarul/ Păduroiul/Mareș-tată.

Mumei-Pădurii îi sunt atribuite și alte nume echivalente precum: Pădureanca, Muma Huciului, Vidma-Pădurii, Păduroaica, Vâlva-Pădurii, sau Surata din Pădure.

Maternitatea umană se manifestă într-o dublă ipostază, ea poate să apară fie în postura unei semidivinități benefice și protectoare față de copiii oamenilor (le arată copiilor rătăciți prin pădure cărarea și chiar îi crește pe unii), fie în cea a mamei teribile (practică furtul simbolic- somnul, liniștea pruncilor și furtul real de prunci- copii de gen masculin sau fete virgine). Referitor la cel de-al doilea statut, se spune că: ’’Mama-pădurii fură copii oamenilor din leagăn, mai ales pe cei frumoși și liniștiți, și în loc pune copii de ai ei, plângăcioși și urâți’’.

Îi îmbolnăvește pe copii de Muma-Pădurii, îi schimbă, îi omoară sau le fură somnul, ’’îmbolnăvindu-i cu boala numită la fel ca dânsa, când copiii sunt scoși din casă înainte de împlinirea unui răstimp de 40 de zile de la naștere.’’

Furtul copiilor umani este motivat de incapacitatea personajelor daemonice de a avea proprii copii sau de a avea copii la fel de frumoși ca ai oamenilor.

Ca personaj malefic, Muma- Pădurii apare într-o dublă ipostază; într-o primă ipostază, ea exercită asupre drumeților o fascinație sirenică (’’ femeie tânără și frumoasă care-i ademenește pe bărbați/ feciori în 99 de feluri, spre a-i determina să iasă din casă și să intre în pădure, unde îi va frige și mânca’’ ; în cea de-a doua ipostază, ea suferă de complexul Circe (’’ momește drumeții rătăciți, pe care îi sluțește, îi preface în animale sau le smulge inimile.’’).

Iată un text narativ (cu grade ficționale diferite) în care este expusă ce a de-a doua ipostază a Mumei-Pădurii. Prima narațiune are în centrul său un vânător care nu a cedat în fața babei cățărată în stejar (’’ sluțenie mare, legănându-se pe picioare mereu, rugându-se la el și chemându-l la dânsa’’) și a alungat-o cu semnul crucii, fiind blestemat de aceasta. La vederea acesteia, a început să plângă cu hohot, ștergându-și lacrimile cu părul despletit, zicând: ’’–Dacă tu nu scoteai crucea, aveai s-o duci cu mine într-o veselie până la sfârșitul lumii, dar fiindcă ai scos crucea, zile bune nu vei mai avea! Și spun într-adevăr bătrânii, că acel am zile bune n-a mai avut în toată a lui viață.’’

Conform Dicționarului de mitologie generală, Muma Pădurii este ,,un geniu rău al pădurilor, o divinitate malefică, nefastă din mitologia românească, înfățișată ca o femeie foarte bătrână și slută, cu părul lung până la pământ, bocind neîncetat, prin păduri.’’

Marcel Olinescu o caracterizează astfel în lucrarea sa intitulată ’’Mitologia românească: ’’Muma Pădurii e o babă bătrână, cu dinții de lână și cu care sperie copiii, să nu umble noaptea prin sat sau să întârzie în împrejurimile pădurilor.

La înfățișare seamănă cu un copac ciotoros și plin de crăci uscate. Șuvițele de păr cad ca niște șerpi, în jurul ei. E lungă și adusă de spate, merge prin pădure bocindu-se, sprijinită într-o cârjă.’’

Ea este înzestrată cu capacitatea de a se automorfoza în călugăriță cu părul despletit, într-o făptură ambigenă sau într-o combinație cu două regnuri (jumătate babă, jumătate lemn) ori într-un copac rămuros. Este prezentată de obicei scundă și încovoiată, o mogâldeață, ce se sprijină într-un toiag, fie ca o babă foarte înaltă, ce doarme încolocită în jurul unui foc de pădure, iar în bernevigii săi se poate ascunde de teama sa un copil. Copilul poate fi acel Ciudilă rătăcit prin pădure, care apoi a înșelat-o, până l-a crescut mare, la curțile ei, învățându-l vânatul și ajutându-l apoi să se însoare cu zâna ce se scaldă în lacul de lapte dulce. Sluțenia ei este accentuată și de ,,ochii cât strachina și dinții cât secera’’, baba, o persoană fioroasă, rea și vicleană, este antropofagă. Este îmbrăcată fie în zdrențe, fie în mușchi verde.

În posesia ei se află două butoaie magice, unul cu apă, altul cu putere. Pentru transport rapid se folosește de un cal cu ’’9 inimi’’. Întotdeauna când se plimbă, stârnește vuietul codrului, iar adesea râde ea însăși în hohote sinistre sau plânge hohotitor, alteori doar chiuie sau croncăne.

În genere, este tristă și posomorâtă și plânge mai ales când se taie copacii. Fiind mai mare peste păduri, ea are grija tuturor copacilor, pe care îi crește alăptându-i, ca pe copii și pe care îi lasă să trăiască sau să fie tăiați; de aceea, nu trebuie să se mire nimeni dacă dintre copaci pier cei mai frumoși și drepți și rămân toate strâmbăturile și toate uscăturile cioturoase și găunoase, care nu pot fi folosite decât la foc. ’’Ea cunoaște toți copacii din pădurea pe care o străjuiește. Îi îngrijește de când sunt mici. (…) Îi dojenește, dacă cresc strâmbi, le pune nume și porecle și când se supără pe vreunul, îl blestemă să fie tăiat sau trăsnit. De aceea se găsesc fulgerați tocmai copacii cei mai frumoși, dar care s-au mândrit în fața Mumei- Pădurii.’’

În Țara Moților, Muma-Pădurii poartă numele Vâlva Pădurii și arată ca o femeie înaltă cât un brad, cu părul lung până la călcâie și cu pielea păroasă; păzește pădurea și plânge atunci când oamenii taie copacii. Celui care îndrăznește să i se adreseze sau să-i răspundă la chemări ,,îi leagă glasul’’. Îi place să cânte, dar nu îi place să fie văzută de oameni, iar alteori face copii (spiriduși) cu bărbații cărora le este dragă pădurea.

Muma- Pădurii locuiește în cele mai întunecate miezuri de codru, unde își are și bordeiul, sau stă prin scorburi de copaci. Are mulți copii, pe care îi adoarme cu somnul furat de la copiii oamenilor, asta pentru că stă rareori pe acasă. Acești copii ar fi nesuferiți dacă nu li s-ar aduce somn străin. Se spune că aceștia au fost pedepsiți odată deoarece au supărat-o pe Muma-Pădurii, fiind blestemați și prefăcuți în insecte veninoase ,,viespi negre’’.

Prin Țara Hațegului , Muma-Pădurii este văzută ca o fată bătrână și primejdioasă. ,,În fiecare pădure este adică în câte o tufă o nuia groasă, cu foarte multe rămurele încâlcite ca o mătură, și aceasta este a Mamei-Pădurii; unii chiar confundă, zicând că ea ar fi Muma-Pădurii.

Dacă cineva duce acasa tufa aceasta și o pune pe foc, i se aprinde casa și-i aduce beteșuguri și vrajbă în casă.’’

În alte părți din Bucovina, se crede că Muma-Pădurii, care pe acolo este numită și Știma sau Potca-Pădurii, este o femeie foarte frumoasă, având darul de a lua oricare altă înfățișare.

În Oltenia, se crede că într-o surată din Pădure, e o mândreață de fată’’, care are însă toate însușirile Mamei– Pădurii.

În credința populară, se afirmă că ea răspândește boli ciudate (insomnie, speriat/spaimă), că ucide copiii din leagăn și că adesea își mănâncă victimele, după ce le frige. Sperie oamenii, pricinuindu-le boli de spaimă. În acest scop, ea le iese înainte prin pădure. Împotriva ei, omul se poate apăra făcându-și semnul Sf. cruci.

O altă modalitate prin care se răzbună Muma- Pădurii este aceasta: ’’(…) trimite șerpii pădurilor să sugă mana vacilor, dă ploi cu broaște, ori oprește ploile să vină asupra unui sat, urcându-se pe o movilă și oprind norii.’’

Un copil nu se scoate afară din casă 40 de zile de la nașterea lui, ca să nu se lipească de Muma-Pădurii. Nu e bine să lași scutecele spălate ale copiilor mici afară, după asfințitul soarelui, căci se îmbolnăvesc, dă peste ei boala numită ,,mama pădurei’’, adică plâng mereu, mai ales noaptea sau dorm neliniștiți, tresar și plâng la aceleași ceasuri.

Un copil după ce s-a botezat, în ziua aceea se pune lângă el unde doarme, un fier , o mătură și presară tărâțe și spuză din foc, ca să nu vină Muma-Pădurii să-l omoare sau să-l pocească.

Prin Banat ,,unde este datină ca fașa să se facă în genere din lână de oaie împletită în trei vițe și cam de 2 metri de lungă, moașa leagă în unul din capetele acestuia un petic de pânză nouă în care se află un ban de argint, tămâie, puțin praf, sare și ai. Tot la capătul acesta mai leagă încă și trei toporele de metal, cam de 2 cm. Toate obiectele acestea se crede a fi apărătoare pruncului de Muma- Pădurii.

Unii copii plâng noaptea, atunci se face următorul descântec: se ține copilul în brațe și în umbra lui se dă cu toporul de trei ori, zicând:

,, Fugi nălucă,

Prin preluncă,

Prin răzor,

Printre răzor,

Că te tai cu ăl topor.’’

Există numeroase relatări ale oamenilor care mărturisesc că au întâlnit-o pe Muma- Pădurii.

Un cioban din Bucovina a văzut-o într-o noapte venind spre el șuierând ,, așa de frumos, că nu era om pe fața pământului să șuiere așa… Era o femeie minunat de frumoasă, cu părul despletit… dar unghiile la mâni și la picioare erau ca de lup… Dar când s-a învârtit cu spatele, nu mai era femeie frumoasă, ci o cioată învelită în scoarță.’’ Altădată, a trecut pe lângă o fată care spăla cămăși și a amuțit după trecerea ei.

Un vânător vrea să o împuște, care pușca nu se descarcă și atunci scoate crucea din sân. Atunci când o vede, Muma- Pădurii a început să plângă în hohote ,, ștergându-și lacrimile cu părul despletit’’, fiindcă se îndrăgostise de el, dar crucea a înspăimântat-o.

Se apropie noaptea de oamenii care stau la foc, cu pretexteul că-i este frig și dispare numai la semnul crucii. Momește fetele să vină la bordeiul ei la tors. O fată e prevenită de un șoarece să fugă pentru că Muma- Pădurii s-a suit în pod să-și ascută dinții. Ajunsă acasă, încuie ușa și răstoarnă toate lucrurile ca să nu poată deschide ușa.

Muma- Pădurii a avut un conflict și cu împăratul Pișcan Florea căruia i-a răpit nevasta; el este blestemat să se prefacă în grangure.

Prin Banat, se arată că, dimpotrivă, Muma- Pădurii e prietenoasă cu copiii, ajutându-i atunci când se rătăcesc prin pădure sau când se află într-un impas.

Muma- Pădurii apare în unele descântece însoțită și de alte duhuri:

Se descântă la ușă, cu toporul în apa neîncepută, cu lumânărică, lemn de alun.

Tu Mama Pădurii Cu vacele să te duci,

Tu Păduroiule De la N. Să fugi!

Cu vacele vii

Se pune o seceră atârnată de ușă și se zice descântecul:

Secere secerătoare, Prin pat,

Cun ești ziua tăietoare, Pe sub pat,

Să fii noaptea păzitoare Prin așternut,

La N. Pe sub așternut!

După ce se zice de trei ori rândurile de mai sus, se iau trei cărbuni, se pun în trei locuri la ușă și se zice:

Voi, acești cărbuni,

Să vă faceți trei îngeri buni,

Să păziți prin bătătură,

Prin casă,

Pe sub pat.

Unde veți afla de Muma- Pădurii,

S-o luați,

Să o sfărâmați,

Inima să i-o mâncați,

În casă să n-o mai lăsați,

Căci Muma- Pădurii copilul mi-a izmenit

Și mi l-a prăpădit!

Muma mumelor, Eu îți dau plânsul copilului meu,

Muma- Pădurilor, Tu să-mi dai odihna a lui tău,

Eu te strig, Să doarmă ca lemnul

Tu să-mi răspunzi; Să tacă ca ulmul

Eu îți dau. Cum dorm păsările în tine,

Tu să-mi dai; Așa să doarmă copilul la mine!

Apoi i se dă copilului să bea și se afumă cu anumite buruieni.

De din Iele

Vraștul lui Dumnezeu

Și al Maichii Precistii!

Luni de dimineață s-a sculat,

Pân boiște la nouă sfinte Șoimane a dat,

Cu roua neluată,

Cu floarea nescuturată….

Vinili i le-a-ncorat,

Șalili i le-a luat,

Gleznili i le-a umflat,

În sulițe mi l-a luat,

Sângili l-a turbat,

Ochii i-a-mpăienjinat;

În genuchili plecate s-a rugat.

-Sfintelor Șoimanelor,

Să-l iertați dă ce-a greșit

Sângili să i-l dăsturburați,

Ochii să-i dăspăimjenați,

Șalili să i le-ndreptați,

Vinili să le dăscordați,

Gleznili să le dăzumflați!

Sfintelor, Șoimanelor,

Cu credință m-am rugat

Și cu gura am dăscântat

Că eu sunt cu dăscântecul,

Dumnezeu și Maica Precista cu leacul;

Dăscântecu e al meu

Și leacur’li dă la Dumnezeu!…

( de la Constantina Manole Bulumac din Priboieni)

O variantă a unui descântec înfățișează tovărășia demonică a Mumei Pădurii cu zânele: Miază Noaapte și Mamornița, precum și cu relele pe care acestea le pricinuiesc oamenilor împreună:

,,Tu, Muma Pădurii,

Tu , Miază Noapte

Și tu, Mamornițo,

Voi câte trele să vă întâlniți

Și să vă plecați,

Pe (…) s-o lăsați,

Să n-o mai ciupiți,

Să n-o mai necăjiți,

Să n-o mai olecăiți.

Ci să vă duceți la copiii voștri

Că v-adastă cu mesele întinse,

Cu făclii aprinse,

Să mâncați,

Să ospătați,

Pe (…) să-l certați

Și să-l lăsați curat, luminat,

(…)/ că eu cu descântecu te-am descântat,

Cu cuțitul te-am tăiat,

De la (…) te-am depărtat.’’

Joimărița

Joimărița, Joimarița sau Joimărica este un personaj întâlnit doar în mitologia românească. Numele său derivă din ziua de Joi Mare, din Săptămâna Patimilor.

Jomărița este o ipostază feminină, care are două atribuții diferite, antagonice: este cunoscută ca sfântă, dar și ca zeiță a morții. Ea este mai puțin întâlnită în prima ipostază, fiind prezentată ca o fecioară frumoasă, care protejează lumea furtuni și grindină sau o femeie binevoitoare, soră cu Duminica, Vinerea și Miercurea. Ea locuiește în locuri precum cerul, pădurile netăiate și păzite de fecioare, locuri de unde își manifestă puterea miraculoasă asupra oamenilor, holdelor și vitelor.

La origini, Joimărița a fost o zeitate a morții, care supraveghea focurile aprinse în cinstea strămoșilor în ziua de Joi Mare. Joimărița este legată de ritul funerar de incinerare din timpul geto-dacilor. În trecut, în Joia Mare, unii oameni respectau un anumit ritual, în care ei aprindeau focuri pentru morți. Ritual este consemnat și de Dimitrie Cantemir în Descrierea Moddovei:

’’Giomarcele se numesc niște femei care în joia de dinaintea Paștilor merg dis-de-dimineață la focurile care în acea zi obișnuiesc să se sprindă pretutindeni la case’’( apud I.Mușlea, Cercetări etnografice și de folclor, Editura Minerva, București, 1972, p.224)

Ritualul era practicat de locuitorii din zonele carpato-dunărene înainte de generalizarea înhumării creștine. Focurile erau aprinse pentru toți morții, pe podeaua locuinței, în curtea casei și pe mormintele din cimitir, dar și în curtea bisericii. Credințele populare spun că în această zi se deschid mormintele, ușile iadului și raiului, iar spiritele celor morți se întorc acasă. Sufletele rămân până în Sâmbăta Rusaliilor. Oamenii făceau pomeni mari la Joimari pentru a-i sătura pe cei morți.

Peste focul făcut din plante uscate cu puteri magice (bozul, alunul) aduse de copii, fete nemăritate, se dau toate pomenile.

Ritualul este de natură simbolică și este o replică a învierii Domnului după trei zile.

Cu timpul,a devenit un personaj cu rol educativ, care luptă împotriva lenei. Le pedepsește pe fetele tinere leneșe, găsite cu cânepa netoarsă. Rolul să este acela de a asigura îndeplinirea obligațiilor legate de prelucrerea materialelor textile.

În credința populară Joimărița este considerată sora Mumii Pădurii și are o înfățișare înfricoșătoare: ,,o femeie bătrână și urâtă de mama focului, despletită și cu dinții rânjiți care vine și toacă deștele sau frige unghiile acelor fete, nebărbate, leneșe, la cari ea, în noaptea de Joi- mari, va mai găsi cânepa netoarsă.’’ Tudor pamfile p.76

Poartă cu ea anumite obiecte (o găleată de jăratic, un clește un ciocan, un cuțit, un vătrai, un sac cu cenușă etc.) cu care pedepsește femeile leneșe. Acțiunea malefică constă în arderea degetelor leneșe, pârlirea părului și punerea focului pe fuioarele de lână găsite netoarse.

Pe vremuri,toți oamenii, cuprinși de frică, își încuiau ușile și le ungeau cu usturoi (usturoiul protejează oamenii și împotriva altor personaje precum strigoii, vrăjitorile etc.) pentru a o îndepărta pe Joimăriță. Totuși, aceștia nu scăpau de ea. Joimărița venea la fereastră și striga:

Câții,

Tors-ai câlții?

Câlții dacă n-ai torcat,

Mâinile ți le-am tocat!’’

Fetele răspundeau: ,,-Tors, cocoană, tors!’’

Atunci când își dădea seama că o fată o minte, Joimărița se suia în pod să caute fuiorul netors. Când îl găsea răcnea:

’’-Hor, hor, hor!

Mai e în pod un fuior!’’

Fetele, care nu terminau de tors, ardeau fuioarele de teamă să nu fie pedepsite, dar Joimărița știe mereu ce s-a întâmplat. Pentru că poate miroasi de departe cânepa și caierele netoarse, vine la fereastră și zice:

’’Pute-a câlții!

Tors-ai hâlții

Câlții?’’

Sau:

’’Pute-a câlți, pute-a festilă,

Pute-a lene de copilă;

Pute-a pânză nețesută

Și-a nevastă nebătută!’’

În unele zone, se spunea că Joimărița vine în ziua de Joia- Mare alături de alte surate, și doar blesteamă femeile care sunt cuprinse de o lene copleșitoare pentru întreg anul care urmează.

Joimărița pedepsește nu doar femeile care nu torc, ci și pe cele care sunt leneșe la munca de pe câmp (atunci femeia, care vrea să doarmă pe câmp la prânz, face o cruce pe pământ).

De asemenea, sunt pedesiți și flăcăii, care, până în ziua de joi din Săptămâna Patimilor, nu au terminat de reparat gardurile sau nu își îngrijesc bine vitele pe timpul iernii.

Joimărița în diferite zone geografice

Joimărița nu este considerată o ființă malefică, ea este lăsată de Dumnezeu să se arate oamenilor doar o dată pe an, mai ales fetelor și femeilor care nu și-au dus la bun sfârșit lucrul, torsul.

Dată fiind trimitirea ei sfântă și înaltă în această lume, Joimărița pleacă dis- de-dimineațăprin sate ,,gârbovită și afumată pe față, dar pripită ca o babă iute de picior, cu un hârb plin de jar în mână, acolo unde va afla neveste și fete mari, cari n-au tors fuiorul și n-au cusut încă pânza, să le ardă unghiile și degetele.’’ ( tudor pamfile p.77)

De teamă, acestea încearcă să ascundă urmele lenei lor, numai cele harnice nu se tem.

În unele părți, se spune că Joimărița vine în fiecare zi de joi din an. Seara se transformă într-o flacără și iese din munți ( Munții Măgura din Putna, Penteleul din Buzău) și pleacă înainte de cântatul cocoșilor, ca să nu își piardă puterile.

În Oltenia, există datina Câții- mâții, ea este realizată de ceata copiilor colindători, care sună din clopoței și spun:

’’Câții

Mâții

Toarce câlții;

Ori i-ai tors,

Ori i-ai ros,

Scoate țolul să ți-l văz,

Și de-l ai

Să te-nduri și să ne dai

Cele ouă-ncondeiete,

De colo din colilete.

Unu mie,

Unu ție,

Și unu de tovărășie,

La anu și la mulți ani!’’

Copiii sunt însoțiți de un bărbat și colindă tot satul cu un coș, pe care îl umplu cu ouă roșii, drept răsplată pentru cântatul lor.

În județul Brăila, copiii care plâng sau fac gălăgie sunt amenințați cu venirea Joimăriței, căreia îi spun ,,țigancă urâtă’’.

,,Când o femeie era foarte rea, lumea îi zicea Joimărița.’’ (Coțofenești, jud. Bacău)

,,Joimărița era o femeie urâtă. Când te cerți în sat cu cineva se spune că ești ca Joimărița.’’ (Brănești, jud. Galați)

,,Joimărița venea la fetele leneșe care n-au tors lâna până la Joimari și striga: «Câlți, câlți tors-i-ai, zgrebeni îndrugatu-i-ai.» Le lua ghemele și le arunca pe foc.’’ (Dâmbovicioara, jud. Argeș)

,,La Joimari gazda aprindea în curte focul morților.’’ (Band, jud. Mureș)

,,Gospodarul aprindea foc din boji în curte și la cimitir, pentru că vin morții să bea apă.’’ (Peșticani, jud.Gorj)

,,Se făcea în curte foc de boji uscați, aduși de copii de pe deal. Se puneau scaune ca să stea morții pe lângă foc și vase cu apă.’’ (Orodel, jud.Dolj)

,,Făceau focuri în fața caselor ca să se încălzească morții. Se puneau ulcele cu vin lângă foc care se dădeau apoi de pomană.’’ (Braniștea, jud. Galați)

,,În Joia Mare, carelor stricate li se dădeau foc lângă biserică.’’ (Almașu Mare, jud. Alba).

Microcercetare

Ielele- personaje reale sau imaginare?

Scopul cercetării: Cercetarea își propune să analizeze în ce măsură personajele mitologice Ielele sunt cunoscute oamenilor contemporaneității.

Pornesc cercetarea de față, gândindu-mă că într-adevăr personajele mitologice (Ielele) pot avea veridicitate în fața oamenilor obișnuiți.

Pentru a verifica acest aspect, am ales să realizez un chestionar pe care să-l aplic, având drept grup țintă, oameni din mediul rural, cât și din cel urban, iar vârstele să fie variate (copii, adolescenți, tineri, bătrâni).

Părerile sunt împărțite, unii cred că într-adevăr Ielele pot fi văzute numai într-o anumită perioadă, alții susțin că acestea nu există în viața reală și că sunt numai în imaginația omului, care datorită unor resentimente, frici, temeri, ni se pot elibera din subconștient o mulțime de idei preconcepute.

Chestionarul aplicat prezintă următorii itemi:

CHESTIONAR MITOLOGIC

În momentul distribuirii chestionarului, câteva persoane intervievate și-au motivat răspunsurile prin niște povestioare, pe care vreau să le citez în continuare:

Alina: Poate o să par nebună, dar am să povestesc o întâmplare pe care bunica mea mi-a povestit-o. Ea nu avea de ce să mă mintă, și nici nu mi-a relatat-o cu intenția de a mă adormi, pentru că nu mai sunt la vârsta la care adorm în timpul poveștilor. În seara sărbătorii ,,Drăgaica’’, acum câțiva ani, aproape de miezul nopții, bunica, localnica unui sat mic, a ieșit afară. Se îndrepta spre curte, când în fața ei, din senin au apărut șapte fete, foarte frumoase, îmbrăcate sumar, în mătase. Bunica nu a scos niciun cuvânt și nici nu a încercat să aibă contact vizual cu ele. Nu au cântat, nu au scos nicio vorbă, în schimb dansau foarte senzual și mlădios… Bunica mi-a spus că a fost aproape încremenită de frică și că ar fi vrut să țipe, să ceară ajutor bunicului, dar cum bine știm că dacă scoți un sunet în fața lor, rămâi fără glas….. Așa că și-a grăbit pasul spre casă; intrând, a observat pe geamul casei sale cum cele șapte fete superbe se înălțau spre cer. Șocul a fost mare, ea neputând să doarmă trei nopți la rând din cauza imaginii celor șapte fete. Noi, nepoții, am râs, zicându-i că a visat, dar ea era foarte înspăimântată și convinsă că a văzut cu ochii ei ielele…tind să o cred, nu avea de ce să mintă. Oricum, mistere și fenomene inexplicabile sunt la tot pasul… poate că ielele chiar pot fi văzute.

Dragoș: Ielele nu sunt un basm, sunt ființe de lumină, mai evoluate spiritual ca noi, de aceea, cele mai multe stau într-un loc binecuvântat. Dacă te întâlnești cu ele nu îți fac nimic.

Andreea: se spune că dacă ieși afară în timpul nopții vezi șapte fete îmbrăcate în cămașă de noapte, cântând un cântec de îți ia auzul și dansând de-ți iau ochii hora fetelor. Se pot vedea în curți noaptea, la marginea satului sau în case părăsite. Sunt văzute pe câmp sau în păduri întunecoase, văi, dealuri, etc. să vă spun ce am văzut într-o noapte în grădina mea. O arătare care venea spre mine spunând cu o voce ciudată că vrea să vin la ea. Am fugit, iar văzând că mă îndepărtez a început să cânte. Mi-am acoperit urechile astfel încât n-am auzit nimic și am fugit spre casă.

Sorin: e o bazaconie, toți cei care cred în asta l-au declarat dumnezeu pe Lucifer.

Alex: Cunosc un băiat din Ploiești, care e la facultate. Într-o seară, se întorcea de la o petrecere, iar dintr-o dată pe stradă au apărut ielele. Neștiind ce să facă, s-a apropiat puțin de ele, iar după acea a fugit spre casă. A doua zi s-a trezit de dimineață, a pus mâna pe geam să-l deschidă, iar acesta s-a făcut țăndări, de asemenea, când a pus mâna pe ușa de la baie, s-a rupt, chiar și tocul ușii. Nu mi-a venit să cred, dar este adevărat totul.

Cosmin: Sunt doar mituri. Nu cred în astfel de povești. Fiecare țară are poveștile ei. La noi sunt ielele, zburătorul, la greci și romani zeii, în mitologia nordică întâlnim elfii și alte creaturi. Toate sunt doar niște povești de adormit copiii.

Emma: Am auzit câteva povești cu aceste personaje când eram mică și m-am speriat, dar nu am mai auzit pe nimeni care să fi văzut vreuna, ca să pot garanta că există.

Ana: Ielele sunt reale. Ele apar la douăsprezece noaptea până la trei, iar atunci au cea mai mare. Intră în pisici negre mici sau mari, te srtigă și dacă le răspunzi îți rămâi mut. Ele cântă foarte frumos și te atrage în lac sau alte zone.

Miduța: Sunt doar niște legende populare. Ele sunt în păduri, iar cei mai predispuși blestemelor lor sunt vânătorii și pădurarii. Se zice că odată un vânător le-a văzut și a rămas orb. Pot fi văzute doar în noaptea de 20 iulie ( Sf. Ilie).

Monica: Eu nu știu dacă să cred în ele sau nu. Știu că ielele sunt fete care au murit virgine și noaptea, când e lună plină apar pe câmpuri. De obicei sunt îmbrăcate în alb și dacă băieții trec prin apropiere și se uită la ele, îi ia cu ele în cerc și dansează, după ce îi trec perin copaci, spini etc. Dimineața, când se trezesc, băieții simt toată durerea provocată de locurile prin care au trecut.

Ionuț: Nu există ielele. Ele au fost create de imaginația omului, ca niște fete frumoase, îmbrăcate în alb. Eu sunt de părere că ele nu există și este păcat să credem în ele căci Domnului, Cel care există cu adevărat, nu-i plac asemenea lucruri.

Eu mă îndoiesc de existența Mumei Pădurii, însă e adevărat că în fiecare legendă e un sâmbure de adevăr. Muma Pădurii poate fi o entitate sau un spirit. Cred că lumea, viața e prea complexă pentru a fi înțeleasă.

Distribuind chestionarul, am observat după sortarea și analizarea rezultatelor că într-adevăr părerile sunt împărțite.

Vârstnici cred în personajele mitologice și acordă credibilitate existenței Ielelor, explicând existența acestora așa cum este văzută în literatura populară sau fie au preluat această infomație unii de la alții, de la bunici, străbunici.

Și în privința tinerilor și adolescenților rezultatele sunt importante și considerabile. Există și în cazul acesui eșantion opinii pro și contra existenței Ielelor.

Unii povestesc evenimente din care reiese clar că personajele mitologice în discuție și-au făcut simțită prezența, alții susțin că totul este numai un rod al imaginației.

Totodată, credința în superstiții, în personaje mitologice, în cultura populară, contrazic religia și credința în Dumnezeu.

Concluzii

Reale sau pur fictive, personajele mitologice, fie că produc haos sau ordine în conduita oamenilor, explică relația pe care o are omul cu lumea înconjurătoare, sub toate formele manifestării ei.

Ele alcătuiesc prin diversitatea lor o mitologie de o frumusețe tuburătoare.

Orice literatură cultă este, înainte de toate, o literatură populară, și asta datorită provenienței marilor scriitori ai literaturii române din mediul rural. Ei sunt cei dintâi, care au prelucrat această literatură, folosind-o ca sursă de inspirație. Păstrători ai tradițiilor, ei au receptat literatura populară orală și au valorificat-o armonios în operele lor.

În legătură cu exprimarea mitologiei autohtone într-o epopee națională s-au expus două păreri antagonice:

Că, deși ’’ noi posedăm o mitologie foarte dezvoltată, și ceea ce este și mai mult, poporul crede și azi (1876) în aceste ființe supranaturale’’ miturile românești păstrate în diverse genuri literare ’’nu pot forma ele de sine o epopee națională, ci pot servi numai ca ajutoare și ca înfrumusețări ale unei tradițiuni istorice’’

Că miturile românești fac parte dintr-un corpus de folclor mitic sufiecient de închegat, din care se pot extrage și puncta episoade importante ale unei eventuale epopei naționale bine documentate de epica populară. ( T. Vârgolici, 1972, p.XIII Opera lui D.Bolintineanu, Editura Minerva, București)

George Călinescu susțiena că literatura română s-a inspirat foarte mult din folclor și asta datorită absenței unei literaturi culte, luându-se în considerare faptul că ,,majoritatea scriitorilor provin din mediul rural, depozitarul tradițiilor moștenite și transmise din generație în generație specifice unui popor.’’

Mitologia românească este de o frumusețe tulburătoare. Ea este în același timp originală, bogată,magică și contradictorie, surprinzându-ne tot timpul. Ea nu încetează nici să ne intrige atitudinea pe care oamenii o au față de domeniul supranaturalului, față de ființele fantastice pe care le-au venerat, de care s-au temut sau pe care le-au admirat secole de-a rândul.

BIBLIOGRAFIE

Bârlea, Ovidiu, Mica enciclopedie a poveștilor românești, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976.

Bilțiu, P.; Bilțiu, M., Izvorul fermecat. Basme, povești, legende, povestiri și mito- credințe din județul Maramureș, Editura Gutinul, Baia- Mare, 1999.

Bodescu, Haralambie, Universul imaginar- simbolic al folcorului din zona Amaradiei de Sus, Editura Centrul județean pentru conservarea și promovarea tradiției culturale, Gorj, 2009.

Carcovei, M.A, Povestitul în Vrancea, Editura Neuron, Focșani, 1995.

Codin, C. Rădulescu, Literatura populară, Vol. I, Editura Minerva, București, 1986.

Eliade, Mircea, Mituri, vise și mistere, Editura Univers enciclopedic, București, 1998.

Evseev, Ivan, Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească, Editura Amarcord, Timișoara, 1997.

Fochi, A., Datini și eresuri populare de la sfârșitul secolului al XIX-lea răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densușianu, Editura Minerva, București, 1976.

Gorovei, Artur, Credinți și superstiții ale poporului român, Editura Grai și suflet- Cultura Națională, București, 1995.

Hașdeu, B.P, Editura Minerva, București, 1970.

Hedeșan, Otilia, Pentru o mitologie difuză, Editura Marineasa, Timișoara, 2000.

Lăzărescu, George, Dicționar de mitologie, Editura Casa editorială Odeon, București, 1992.

Mauss, Marcel, Manual de etnografie, Editura Institutul European, 2003.

Mușlea, I., Bârlea,O., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B.P.Hașdeu, Editura Minerva, București, 1970.

Olinescu, Marcel, Mitologia românească, Editura Saeculum Vizual, București, 2004.

Pamfile, Tudor, Mitologie românească, Editura All, București, 1997.

Pop, Mihai, Folclor românesc II, Editura Grai și Suflet- Cultura Națională, București 1998.

Vulcănescu, Romulus, Mitologia română, Editura Academiei, București, 1987.