Trasaturile Poeziei Lui Ioan Alexandru

Generația lui Ioan Alexandru este aceea prin care omenirea depășește războiul, încărcată în conștiință de o răspundere deosebită în fața lumii.

Prima poezie a lui Ioan Alexandru a apărut în revista Tribuna din Cluj, în anul 1960, moment din care va fi mereu prezent, cu poeme scrise în versuri, cu eseuri, însemnări, interviuri, și în alte periodice în care și-a făcut simțită prezența prin publicații.

Ioan Alexandru privește întreaga lume ca ”o comuniune totală a elementelor naturale, a vibrațiilor și tonurilor înalte, înscrise într–un circuit cosmic perfect. Creația își răsplătește Creatorul prin murmurul vocilor, încercând să imite melodiile divine: Nu-i instrument altul de slăvire Doar graiul omenesc și murmurul creaturilor”.

Ioan Alexandru, poet creștin român postbelic, s-a născut în anul 1941, în satul Topa Mică, județul Cluj, a urmat cursurile Facultății de Filologie din Cluj, transferându-se pe parcurs la București, unde devine absolvent al studiilor filologice. De-a lungul studenției s-a remarcat ca redactor la revista Amfiteatru.

Urmând recomandarea profesorului său, cu care a ajuns bun prieten, filosoful Martin Haidegger, Ioan Alexandru obține printr-un concurs, bursa Alexander von Humbold, urmând să continue studiul în Germania.

Aici, a reușit să aprofundeze limba și literatura ebraică, greaca, a realizat studii de specialitate în teologie, istoria artei și nu în ultimul rând în filosofie.

În scopul căutării spiritualității românești, a întreprins călătorii de studii la Constantinopol și Ierusalim, de asemenea în majoritatea țărilor Europei.

După perioada dedicată studiului în străinătate, odată reîntors în țară și-a constituit și susținut teza Patria la Pindar și Eminescu traducând integral opera lui Pindar, promovând totodată valorile creștine. Prin susținerea tezei și-a finalizat doctoratul în filologie.

Ioan Alexandru a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, apoi și al Uniunii Internaționale de scriitori.

A debutat în poezie cu volumul Cum să vă spun în 1964, fiind urmat de alte volume la fel de complexe, Viața deocamdată în 1965, Infernul discutabil în 1967, Vămile pustiei în 1969; toate aceste volume i-au adus popularitatea prin raportarea textului la tradiție, la vechi, la arhaic, la universul țărănesc, la matcă, la "rădăcini".

În cuprinsul poeticii sale, Ioan Alexandru s-a situat cel mai aproape de Lucian Blaga, prin temele alese și prin elementele de viziune. ”Nostalgia originilor, a eternei reîntoarceri către "lumea primordială", a "comunicării cu strămoșii" sunt, cum a remarcat critica, asumări blagiene trecute prin filtrele sensibilității proprii”.

Poezia lui Ioan Alexandru prin forța formulărilor sugestive este o metaforă pentru viață, scria criticul Ion Pop "infern" conștientizat, discutabil și problematic".

Caracteristic poeziei este speranța către eliberarea de prejudecăți și motivul liric al tinereții întruchipat de tânărul poet, la Ioan Alexandru într-o notă gravă, și nu expansivă ca la restul, acest motiv reliefând o trăsătură a anilor ´70 în poetica reprezentanțior generației căreia a aparținut și poetul.

Tânărul Ioan Alexandru se remarcă definitiv prin seria Imnelor care îl vor poziționa în linia întâi a talentelor literare din generația sa.

Volumele Imnelor cuprind Imnele bucuriei în 1973, Imnele Transilvaniei în 1976, Imnele Moldovei în 1980, Imnele Țării Românești în 1981, Imnele iubirii în 1983, Imnele Putnei în 1985, Imnele Maramureșului în 1988 .

În conținutul Imnelor, elementul confesiv se diminuează, pe parcurs aproape dispare și sunt dezvăluite scenele și temele mitologice, biblice, plasate ca momente istorice. Glasul poetului devine obiectiv, profetic. Poezia lui Ioan Alexandru devine monotonă, nu mai sunt elemente spectaculoase, iar faptele, personajele și tablourile reprezentate ce țin de religios și național, dobândesc teren pe fondul unei muzicalități imnice, lipsită de dramă. Imnele nu mai sunt iluminate ci devin ele însele luminoase. Putem aminti aici Lumină lină, această capodoperă imnologică a creștinismului.

Poetul mărturisește prin intermediul imnelor credința veșnică, el este un mesager al divinului pentru că el se eternizează prin credință, prin faptul că alege să devină un poet al neamului, al patriei sfinte față de care simte iubire.

Iubirea de Patrie este volumul devenit un adevărat laborator creativ, prin analizarea și înțelegerea sensului rostirii neamului românesc în istorie și în veșnicie, imele devin timbru personal, formularea personalizată, autentică a rostirii poetice, acestea predominând prin aura de sacralitate, paginile cărții fiind pecetluite geniului românesc în care Poetul transformă cuvântul în mesager al trăirilor interioare în scopul luminării, încălzirii, trăirile sale sunt entuziaste, neliniștite, în căutarea adevărului, poetul dialoghează cu propriul eu și cu lumea despre frământările lăuntrice, despre frământările existențiale.

În formularea imnelor din Iubirea de Patrie, în numeroasele eseuri despre poezie și poet, despre rostul și menirea lor, iubirea apare ca un laitmotiv, ca un suflu interior care predomină. Pe măsura parcurgerii imnelor, se întâlnesc figuri istorice importante pentru întemeierea istoriei românilor, voievozi ca Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu, Horea, și scriitori ca Bălcescu, Eminescu, Octavian Goga, George Coșbuc, Lucian Blaga, apoi Vasile Voiculescu, Nicolae Iorga ”dincolo de invocarea lor în multe contexte devin subiectul unor eseuri poematice din substanța cărora se profilează exemplaritatea și imperativele moștenirii, în simbolică nuntire cu făptura interioară acelui ce apare ca un sacerdot care oficiază în templul Patriei„.

Ioan Alexandru trăiește și transmite, cu emoție și pioșenie, întâlnirea cu monumentele și ctitoriile țării, adresând contemporanilor, în rostiri desărbătoare și ritual, chemarea spre făptuire și jertfă pentru Iubire și Adevăr, întru Bine și Frumos, el evocă experiențele unor  pelerinaje de iubire în geografia mioritică, acolo unde dăinuiesc permanențele, forța de regenerare și speranțele ființei naționale. Patria este văzută și simțită de poet ca o matcă a neamului, este motivul pentru care el simte această măcinare lăuntrică, ea are puteri regeneratoare atât pentru poet cât și pentru neam, poetul creștin își asumă datoriade a-și iubi Patria  la fel de mult cum își iubește semenii iar imnele dedicate acesteia sunt grăitoare în mărturisirea devotamentului. Aceste poeme desemnează traseul drumeților, și mai ales sensul inițiatic al experienței personale. În datoria sfântă față de popor, Ioan Alexandru își construiește edificiul poetic prin raportare permanentă la iubirea de Patrie; este vorba despre următoarele poeme, Putna, Țara Vrancei, Călătorie în Oltenia, Bărăganul, Călătorie la Blaj, Evlavia Clujului, Elogiu Transilvaniei, Călătorie prin Moldova.

Tot așa de importantă pentru eternizarea neamului este, în concepția lui Ioan Alexandru, și Poezia, pentru că prin ea se poate evoca cea mai înaltă formă de patriotism și poeții adevărați sunt de preț pentru Patrie și pentru existența sa istorică prin Cuvânt.

Creația lui Ioan Alexandru are două perioade diferite.

În prima parte acesta își face intrarea în literatură provocând reacții diverse, admirație cât și invidie. Poemele primelor volume sunt caracterizate de predominarea unui fond dezvaluit de lumea rurală încărcată de originalitate, culoarea locală fiind reprodusă amănunțit, limbajul e inconfundabil, poetul îndreptându-se spre marile teme ale literaturii.

În următoarele șapte volume, fiecare cuprinzând sute de imne care conțin „ingrediente etronome, poetul renunță la subiectivitate și teoretizează o poezie rece, obiectivă și rațională”, îmbrățișând religia evocată solemn, dar discursiv.

Ca și tematică, abordează momente și personaje biblice, „strigând personalitățile istorice”, elogiază florile, vegetația, păsările.

Vocea individualizată care rostea neliniștile existențiale „se transformă în glasul unui aed hieratic care reia solemn aceleași teme în Imne cu titluri identice, năzuind pătimaș dar iluzoriu la întemeierea unui ethos contemporan”, comentează Ion Bălu în Monografia lui Ioan Alexandru.

În cea de-a doua etapă a creației, se produce o schimbare esențială în gândirea lui Ioan Alexandru. Poetul a avut șansa nesperată pe fondul regimului comunist și a consecințelor cu caracter limitativ impuse de acest regim, să studieze câțiva ani în Occident, în Germania, la Freiburg, Basel, Aachen, Munchen, tot atunci reușind să realizeze călătorii de studii în majoritatea statelor Europei Occidentale. După care, dată revenit în țară întoarce spatele luminilor apusene și se îndreaptă către spiritualitatea Răsăritului.

În special în poezie, afirmă Ioan Alexandru, Bizanțul constituie o sinteză „a tot ceea ce Orientul avea mai bun în antichitatea ei păgână și ebraică și în același timp un nou, o creație nouă, necunoscută lumilor de până atunci”.

În viziunea poetului român literatura bizantină are un specific aparte, ea este antropocentrică și și-a propus de la început să-l înnoiască pe om, să restabilească cosmosul cu scopul de de a-l reîmpăca, de a-i deschide omului toate rezervoarele sale creatoare înpotmolite nu pentru a-l înălța și a-l face să se simtă puternic, îndrăznind să hulească zeii, ci pentru a le folosi spre binele celorlalți într-un nou început, într-o comunitate nouă.

Imnografii reprezentativi ai veacului al VI-lea bizantin i se par a fi Roman Melodul și Efrem Siriul, amândoi originari din Siria.

Ioan Alexandru nu ezită să recunoască în cel dintâi un maestru pe care îl amintește în cuvântul introductiv la volumul Imnele Țării Românești.

Catedrala Sfânta Sofia ridicată la Constantinopol de împăratul bizantin Justinian I, a fost repetat elogiată de Ioan Alexandru impresionat de vastitatea ei interioară: „din marmură verde jumătate/ Din aur roș cupola se rotea/Îmbrățișată de eternitate/ Întregul cosmos e-ncăput în ea” Hagia Sofia

Ulterior, va folosi denominația Hagia Sophia pentru a sugera etimonul grec într-un poem construit pe o dramatică dihotomie: bucuria edificării, trăită de împărat ”te-am învins Solomoane rosti în tropar/ Inamicul Justinian tracul în noaptea de Crăciun/ Când îngerii cu Pruncul/ cuvântă” – și invazia turcească: „prin uriașele porți din lemn de cedru „pătruns-au sultanii călări/ La fecioare-n icoane.” Hagia Sofia este un sanctuar religios.

În istoria culturală autohtonă Ioan Alexandru caută aderențe spirituale cu Orientul și le găsește în textul slavon din Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, creație de elocință politică și filosofie a vieții în primul rând și numai în subsidiar de valoare literar-religioasă.

Cugetarea domnitorului valah își are izvoarele exclusiv răsăritene – sintetizează Ioan Alexandru, opiniile istoricilor literari care au sesizat în structura învățăturilor pasaje prelucrate din Biblie, din Omilia lui Efrem Sirul, Umilința lui Simion Monahul, din romanul religios Varlaam și Ioasaf.

Meditația lui Neagoe Basarab, accentuează Ioan Alexandru „nu este o gândire specific medievală de ev mediu european, ci una specifică răsăritului crescut și angajat într-o spiritualitate de continuitate testamentară”. Poetul îl așează pe domnitor într-o relație de concordanțe interferente, ca ultimul mare reprezentant al unei diacronii provenite dintr-o relație istorică posibilă.

Comentând fraza următoare din cursul de bizantologie al eruditului cercetător german Hans-Georg Beck, ale cărei prelegeri le-a ascultat la Munchen: „slavii și românii, popoarele care sunt foarte îndatorate Bizanțului își acoperă o mare parte din literatura lor timpurie cu motive bizantine sau motive pe care le-au luat peste și prin mijlocirea Bizanțului”, Ioan Alexandru considera lirica bizantină prin cele câteva zeci de imne ce le-a compus, moștenitoarea directă a literaturii române, „acest tip de poezie găsindu-și la noi o nouă patrie”

Poetul va transpune ideea profesorului german în poemul Neagoe Basarab: „bizanțul a căzut în răsărit/ Greul luminii-n țara românească/ Pe dealuri și coline mărturisit/ În mănăstiri și schituri să rodească.//Sofia sfântă s-a împrăștiat/ De pe Bosfor smerită-n iatagane/ Și vulturu-n Carpați s-a strămutat/ Cu slova ei pe steaguri și icoane..”

Însă generalizarea era pripită. În poezia cultă autohtonă, imnurile, numeric mai puțin de douăzeci, expresie a unui ceremonial cucernic a celebrării unei personalități de excepție, a solemnității unui eveniment, le întâlnim cu intermitență la Vasile Alexandri: Imn religios, Imn lui Ștefan cel Mare, la Ion Pillat: Imnuri târzii, la Vasile Voiculescu: Imn străjeresc, Imn sufletului.

Bizanțul reprezintă o sinteză a două lumi și a două continente: Europa și Asia, el a preluat vechile tradiții ebraice, siriace, greacă păgână și le-a trecut popoarelor vecine, inclusiv țărilor române. Poezia bizantină este imnografică și ea continuă specia statornicită istoricește de poetul grec Pindar 518-438 î.d. Ch.

Din versurile lui Pindar: „Imne, Stăpânele ceterii, /Pentru care zeu, pentru care erou, pentru care bărbat/ S-ar cuveni să ne ieșim din minți”, extrase din a doua Odă olimpică, Ioan Alexandru desface structura tipică a speciei.

Prin aceste cuvinte-cheie, asemănătoare cu trei ”trunchiuri de copaci”: zeul, eroul și bărbatul, poetul grec și-a construit imnurile. Zeul „ce se revelează în spatele secundei revelatorii” este Zeus, forța supremă ce decide destinul făptuirii, întâia tulpină din care Pindar și-a făcut poemul, numit de Ioan Alexandru „navă-imn” prin intermediul căruia numele lui Pindar navighează pe apele viitorului. Următorul bloc de marmură este eroul, se referă la Heracles, cel jumătate ceresc, jumătate terestru. Erou, semizeu.

Ultimul trunchi cioplit în peretele corabiei este bărbatul biruitor în războaie, victorios în întrecerile sportive la cursele de cvadrige sau la jocurile olimpice: la alergări, pugilat, ori pentatlon. Bucuria biruinței pregătește sărbătoarea, ”ieșirea din minți”, prin invocarea celorlalte „două puteri de temei ce iau parte la sărbătoare”, semn că zeul și eroul au fost binevoitori.

Când sărbătoarea s-a sfârșit și vocile încep să se stingă, poetul „ia cuvântul” și stăpân peste murmure se așterne imnul, „extensiune a victoriei, a faptei și vitejiei omenești, extensiune a bucuriei victoriei, extensiune a participării favorabile a tuturor puterilor la acest eveniment”. Cuvântul poetului „înveșnicește” sărbătoarea și asemenea unei corăbii în pântecele căreia „este închisă toată viața de pe pământ”, imnul înaintează „ spre înalt cu toată suflarea”

Atitudinea o va exemplifica Ioan Alexandru însuși în catrenul Bach, inclus în volumul Imnele Țării Românești: „Când încetează bucuria ta/ Începe imnul să se înfiripe/ După cuvânt se stinge orice stea/ Cum umbra cerului după aripe”.

Reliefând structura interioară a imnului pindaric, Ioan Alexandru aproximează și o definiție a speciei: imnul așa cum menționa poetul, e această expresie a sărbătorii, acest stăpân peste murmure, acest cuvânt închegat după ce instrumentele încetează”, o invocație „prilejuită de o biruință a puterilor imaginare sau reale din spiritualitatea unui grai, la un ceas din viețuirea lui istorică„.

Elogiul adus imnurilor pindarice, opțiunea nedisimulată pentru acest gen de poezie îl situează pe Ioan Alexandru dincolo de conceptul modern de poezie.

Potrivit lui Dumitru Micu, poetul Ioan Alexandru se întoarce spre trecut, străduindu-se pentru a revitaliza „tradiția creației în spiritul artei cultice răsăritene”

Poetului însuși, poezia modernă i se pare „săracă și nesărbătorească” deoarece modernismul „nu-i inițiere cu atât mai puțin o ordine și năzuință spre o încredințare”.

Imnul așa cum l-a creat și dezvoltat Pindar ar constitui „un drum bun, care ne aduce mai aproape de Bizanțul nostru, spre care însă trebuie să ne apropiem pe de departe abia după ce am trecut în lumină cât se poate de limpede marile tradiții ce l-au premers”.

Prin regresiunea către specia revolută a imnului pindaric și atitudinea dictată de acest atașament, Ioan Alexandru se depărtează irevocabil de lirismul primelor sale volume, coboară spre cele mai îndepărtate tradiții autohtone și în tot ce va scrie de acum încolo va rămâne cu nesemnificative excepții, în spațiul ethosului rural, istoric sau contemporan.

Glasul ce rostea neliniștile existențiale din Infernul discutabil se transformă în vocea unui aed hieratic, năzuind spre o desăvârșire formală inaccesibilă.

Pe măsură ce poetul publică tot mai multe culegeri de „imne”, retorismul se accentuează și discursivitatea devine mai vizibilă dezvăluind lipsa de adâncime a reflecției remarcă Ion Bălu în studiul asupra monografiei lui Ioan Alexandru.

Schimbarea e definitiva si in planul poetic, sub forma unei rupturi violente de ceea ce a fost inainte.

Din materialitatea difuză și expresionismul dur al volumelor anterioare n-a mai rămas aproape nimic. Poetul arată o neasteptată metamorfoză; tonul se anonimizează și se impersonalizează voit, până la oracol.

Dar perfecția retorică a formei nu servește un fond adânc, deși poetul reia mari teme filosofice și le expune în extaz, cu candoarea celui care le-ar descoperi primul. Enunțul liric e sibilinic și abstract.

Influența lui Hölderlin prin Heidegger e vizibilă și în intonația liturgică a Imnurilor. Hieratismul restrictiv fixează un cer absolut, din care emoția a dispărut; orice devenire întru existență fiind extirpată, rămâne doar rigida perspectivă a Pustiei, ca metaforă a vidului.

Vămile pustiei vor renega complet Infernul discutabil. În fond, noile căutări ale poetului au la bază o autonegație existențialistă. Ceea ce se câstigă în planul spiritului se pierde în cel al vieții. Antinomia este irezolvabilă, dar generatoare de interogații mistice.

Întoarcerea spre începuturile poeziei culte a fost provocată de câteva explorări personale în lirica eliană, în poezia bizantină, în romantismul german și poezia veacului XX-lea, experiențe sufletești menționate de poetul însuși într-o anumită succesiune.

Opera lui Pindar, a constituit primul model la care a ajuns prin intermediul creației lui Hölderlin. Ioan Alexandru a fost intrigat de „asemănarea exterioară” dintre lirica poetului german și poezia lui Pindar. Citind traducerile acestuia din opera lui Pindar, și-a dat seama că Hölderlin a ucenicit realmente pe textele poetului elin, astfel îi va urma exemplul.

Audierea prelegerilor de literatură bizantină i-a relevat personalitatea lui Roman Melodul, un roman răsăritean, ajuns la Constantinopol. Acest roman continua în Evul Mediu, în cinci mari volume de imnuri, imnografia lui Pindar.

Familiarizat cu vechea literatură autohtonă, poetul a sesizat prezența parțială a textelor imnologului bizantin în cele mai vechi traduceri românești religioase: Minee, Triod, Octoih. Ceea ce l-a frapat a fost reluarea speciei imnuice într-o altă perioadă istorică, dovada vitalității ei artistice.

Din literatura europeană, s-a apropiat de Paul Claudel, pentru că el s-a ocupat pe de-o parte de cultura greacă și orientală, a făcut comentarii și traduceri din limbile vechi și după aceea s-a ocupat de istoria poporului său, de Ioana D,Arc, de Saint Louis, de Franța, de patria lui.

Civilizația rurală: etnografia, arhitectura, sărbătorile religioase, mireasma arhaică a toponimelor, frumusețile naturale fac din Transilvania „matca primordială” a Europei, cum o numesc cercetătorii în materie de pretutindeni” afirma Ioan Alexandru în prefața Imnele Maramureșului, o vatră ”de oameni statornici, cu o experiență tradițională care le dă caracter și măreție și chiar atunci când viețuiesc modest, aproape de sărăcie”

Pe Hölderlin și Ioan Alexandru îi apropie aceeași fire evlavioasă: „acolo unde este evlavie, cuvântul nu mai este abstracțiune, ci viață încarnată”, fără sentiment religios, își continuă gândul poetul român, „nu există poezie„, a poetiza înseamnă a mulțumi ”a te afla în stare de bucurie și recunoștință”. Bucuria o considera o condiție intrinsecă a creației: ”…creează mai mult și mai adânc cel ce se bucură mai mult, cel ce-și poate începe fiecare zi cu bucuria cu care soarele își începe drumul său pe fața cerului…”.

Recunoștința și o exprimă pentru șansa de a fi venit pe lumeș în ciuda destinului hărăzit de ursitoare, afirma cu gravitate în Infernul discutabil, „tot să te naști pentru a fi, a fi” Oedip aceeași gratitudine este declamată cu smerenie în Imnele Transilvaniei: Cuvine-se luminii să-i aduc/ Prinos adînc de mulțumire/ Că sînt și eu pe lume lîngă ea/ Urmînd alaiul nunții-n dănțuire// Sînt fericit că mi s-a dat să fiu/ Atît amar de vreme în lumină/ Să pot eu priveghea mai îndelung/ Și cerul sfînt pe brațe să mă țină” Bucurie.

Ioan Alexandru a fost atras spre Hölderlin de pasiunea comună pentru cultura și literatura Eladei, „o umanitate care în puritate și acțiune, în frumusețe și seninătate radioasă, se apropie nemijlocit de divin și-l întruchipează aievea”. Iar versurile: „în divin cred numai aceia/ Ce divinul îl poartă în ei” vor fi stat în atenția poetului român, cărora le replică: „ochii credinței sunt tot ce am mai sfînt/ Și mai curat și fără părtinire/ Cu ei mă uit la toate cîte sunt/ Să nu le fiu prilej de prihănire”. Vedere.

Pentru Ioan Alexandru, contemporaneitatea poetului german este dată de „uriașa prezență a divinului, întruparea , prezența sacrului în ființa omului”. Peregrinările „fratelui” Ioan prin bisericile și mănăstirile țării, pentru a duce cuvîntul Domnului, constituie dovada elocventă a deschiderii perene spre divin.

Hölderlin, constată Ioan Alexandru, se apropie de constantele răsăritene orientale, deoarece considera poezia datoare să se subordoneze „părintelui”.

Plecând de la propoziția: „felurile de reprezentare grecești și formele poetice sînt mai mult părintescului subordonate”, din Însemnări despre Antigona, Ioan Alexandru oferă această definiție ”părintescului„, întrupare alegorică a dumnezeirii, prin care își mărturisește iubirea pentru Creator: Acest părinte este un fruct oprit pentru cei mai mulți pentru că nu-i un principiu, nu-i o idee, nu-i o abstracțiune care poate fi înțeleasă rațional, la care aderi rațional, ci-i persoană ce te cere să participi la viață și la modul ființat”.

La Hölderlin ne fascinează până astăzi credința, adăuga Ioan Alexandru. El nu se îndoiește de lumea cerească, el „viețuiește”. În toate volumele lui de imnuri , dar mai ales în Imnele Putnei, Ioan Alexandru trăiește în universul imagistic al Bibliei: Dumnezeu, Isus, Fecioara Maria, Iov, Petru, Toma, Saul din Tars, Maria din Magdala, Ruth, Abraham, sunt contemporanii săi, el suferă și speră alături de ei, cu încredințarea în existența de apoi: „pentru că învierea ține de credință/ Din duhul ei am dobîndit ființă/ În pîntecele maicii mele/ Zvîrlit am fost dincolo de stele…” Bucurie

Hölderlin a trăit și a exprimat suferința psihică de a fi ținut captiv de limitele temporale, hărăzite corpului său pieritorș durerea exprimată adesea reprezenta o reacție emoțională provocată de nerăbdarea de a fi alături de Dumnezeu.

Înaltul, transcendentul constituie pentru el adevărata lume spre care se avântă mereu prin intermediul poeziei.

Urmându-i exemplul, Ioan Alexandru uită de spaima de moarte ce se revărsa din Infernul discutabil și tânjește după sfârșitul biologic, pragul ce-l oprește pentru a fi alături de Divinitate: ”te iubesc sfîntă maică moarte/ Tu blîndă soră a mea, moarte/ Tu îngerul sufletului meu/ Tu știi cînd nu-i de-ajuns iubirea mea/ Aici și vii la mine să mă treci/ Să pot iubi dincolo mai departe„. Iubita mea

Hölderlin –observă Ștefan Zweig, bibliograful său, vede „întreg universul poeticește”. Întreaga lume îi apare ca o imensă epopee epică, și ceea ce zugrăvește el dintr-însa – peisaj, om și senzație – devine imediat inconștient eroizat.

Eterul este pentru dînsul „părinte”. Ioan Alexandru îl urmează pe Hölderlin. Istoria provinciilor românești, spațiul geografic, vegetația, personalitățile, oamenii umili, rânduiala universului, constituie cadul în care se înscrie „realitatea unei Patrii cu ceea ce îi este numai ei specific.

Totul este ridicat „în aura cuvântului” și eroizat, nu fără a mustra pe contemporani, în Cuvîntul înainte la Imnele Țării Românești, pentru nepăsarea de cele sfinte și stricăciunea sufletelor.

În poemele târzii, constată Ioan Alexandru, Hölderlin, nu mai este creator, nu mai este impulsionat de chemarea unei misiuni, ci năzuiește la asumarea unui simplu rol de slujitor al Divinității, care mulțumește Părintelui pentru binefacerile viețuirii pe pământ.

În alt veac, Hölderlin repeta atitudinea lui Roman Melodul, de „slujitor al Logosului” al cuvântului originar. Reluată în primul volum de eseuri din Iubirea de patrie, ideea a fost formulată inițial de Ioan Alexandru în eseul Spiritualitatea antică și spiritualitatea bizantină în poezie, inclus în volumul colectiv Imagination creatrice, în care noțiunea de „slujitor” este înlocuită prin aceea de „diacon”, membru al clerului, aflat pe prima treaptă ierarhică „arta este diaconie” comenta soția lui, diaconi au fost strămoșii poetului, ei au întreținut „focul sacru al limbii române” în Transilvania. Diaconia „de slujitor și jertfitor de sine” constituie „noua dimensiune a demnității omului ca ființă destinată nu morții, ci resurecției”.

Poetul însuși și-a exprimat cucernicia: „este de ajuns să te străvadă-n gând/ Să nu mai fie frică pe pământ/ La lumina candelelor line/ Ca ceara se topește după Tine// Celui sporit în vis este de-ajuns/ Să i se dea îndemn o tresărire/ Și-a doua zi-ntru neprihană uns/ Pe drumul cel mai greu din omenire/ Pustia s-o străbat îndărăt/ De blestem și sînge otrăvită/ De la jertfa Mielului de la simbol/ Întoarcerea pe răni îngăduită.” Diacon

Prin traducerile odelor pindarice ale lui Hölderlin, Ioan Alexandru descoperă poezia lui Pindar, pe care o va transpune în limba română – relevându-i imnul ca modalitate poetică de a exprima idealurile esențiale umane.

Studiind opera lui Hölderlin, Ioan Alexandru își va modifica tehnica poetică renunțând la versul liber pe care îl folosea într-o perioadă anterioară și introduce simetria silabică în cadrul structurii enunțului metric. Poezia devine cantabilă pe măsură ce substanța ei lăuntrică se rarefiază. Ioan Alexandru și-a modelat concepția despre poet și poezie în a doua etapă a creației sale după modalitatea lui Hölderlin de a gândi poezia și rolul poetului în societate, acesta din urmă dăruindu-se în exclusivitate poeziei.

Tot Ștefan Zweig comenta despre concepția lui Hölderlin despre poezie, pentru care poezia era o concepție sacramentală, poetul adevărat fiind acela care-și simțea vocația, toată această viziune se găsesc diseminate în poetica lui Ioan Alexandru.

Ioan Alexandru, asemenea lui Hölderlin, consideră poetul un posibil mesager spiritual, un intermediar între cele lumești și cerești, „un vestitor al cuvântului„ dintâi, un interpret „al firii lucrurilor lumii pătrunse de focul spiritului”. El are o misiune sacră: „…în neamul meu un singur legământ/ Până astăzi este în putere/ Această Patrie acest pământ/ Să-l pregătim de înviere” Legământ

Ioan Alexandru atribuie poetului origine mitica: „de cosmosul întreg a fost nevoie/ Până făptura mea s-a plăsmuit/ Și când s-a închis corabia lui Noe/ Era prin el pământul izbăvit// Unde duhul numai s-a atins/ se întâmplă desăvârșire în izvorul milelor cuprins/ De pământ mă ții prin nemurire” Autoportret

Originală este modalitatea prin care Ioan Alexandru gândește evoluția poetului. El este un copil și se reîntoarce spre copilărie „după ce a ieșit odată din ea”. În acest spațiu temporar, viitorul creator a cunoscut lumea și adevărul, s-a familiarizat cu înălțimile muntelui, a avut revelația eternului iar naivitatea lui a devenit vizionarism.

De acum, candoarea copilului de mai demult se transformă în „putere de slujire și suferință”, îndeosebi de „iubire” pentru țara lui. Aflat pe treapta „jubilării și sărbătoririi”, poetul trăiește starea autentică de adorație, „ bucuria fără margini a descoperirii” de aici își întoarce el fața spre lume și o contemplă, firea lui se află în consonanță cu ethotul poporului, se descoperă „ca fiu al neamului său alături de șirul nesfârșit de jertfitori și ctitori neosteniți care l-au premers” Abia acum devine poet adevărat, un cântăreț al poporului.

În Vocația istorie, Puterea cuvântului, Natura patriei, Izvorul poeziei, Arhitectura, Firea lucrurilor, Ioan Alexandru își exprimă încrederea în forțele sacre ale cuvântului, „sunetul originar, aura stinsă de vremi ce sălășuiește cu necesitate în grai, ca vietate”.

Dar meditația asupra lexicului poetic este delimitată în țesătură imperativă impusă poetului și poeziei.

Față de cuvânt, poetul trebuie să rămână loial, „slujitor smerit” un „jertfitor”, cuvântul reprezentând însăși menirea lui. Poetul prin cuvânt trebuie să „rămână acolo jos, la originea elementelor, lângă mătci, slujind fiecare zvâcnet nou ce ia drumul viețuirii”.

Ioan Alexandru insistă pe două trăsături esențiale: „numirea lucrurilor și așezărilor” și „rostirea” cuvântului.

Toți marii poeți ai lumii au strigat „pe nume” ființele și obiectele, smulgându-le din anonimat. Poetul are datoria să umble „printre lucrurile lumii, lăsând cuvânt pe fruntea lor”, după firea fiecăruia și să ridice în grai marile evenimente „din ființa Patriei”, deoarece printre alte meniri, poezia are rostul de a păstra „amintirea faptelor” ”din sat în sat mi-am zis că voi umbla/ Și să-i întreb cât își mai aduc aminte/ Din casă-n casă și din om în om/ Să îi ascult vorbindu-mi de părinte” Imnul străbunilor

Limbajul este un „hățiș de cuvinte”, din care poetul trebuie să înceapă truda anevoioasă a domesticirii lui: „Graiul meu, grai sacru părintesc/ Greoi mă mișc prin lanurile tale/ Spicele mari și coapte se unduiesc mereu/ Și fac din văi coline mai domoale/ Știu că mi-e dat în tine să trudesc” Mărturie; „rostirea” are și ea tâlcul ei.

Poetul își adeverește chemarea „când poate rosti mai bine despre alții decât despre sine”, muncind la descifrarea în istorie a mesajului;

În consecință, poetul trebuie să renunțe la „muzicalitatea excesivă”, el trebuie să rostească fierbinte, liturgic și cu bun simț, din dragoste pentru altul, din iubire pentru lumina feței trecutului.

Rostirea „abolește timpul interpus între ieri și astăzi și mâine”, unește „cele trei fețe ale vremii”.

Amândouă noțiunile expuse de Ioan Alexandru: numirea ctitoritoare a esenței lucrurilor și rostirea sunt edificate pe ideile lui Martin Heidegger, expuse în studiul Hölderlin și esența poeziei,

conferință rostită inițial în 1936 la Roma.

Activitatea poetică, demonstra filosoful german, sprijinindu-se pe textul scrisorilor și al poemelor lui Hölderlin „este ctitoria ființei împlinite cu ajutorul cuvântului”. Poetul numește lucrurile și ființele în ceea ce sunt ele.

Această numire nu constă doar în faptul că unui lucru cunoscut încă dinainte îi este atribuit un nume: dat fiind că poetul rostește cuvântul esențial, abia prin această numire ființarea este numită, ajungând să fie ceea ce este.

Ea devine cunoscută în calitatea ei de ființare, iar rostirea poetului „este prinderea acestor semne pentru a le transmite mai departe în poporul tău”.

Serii întregi de citate asemănătoare, pot fi redate din eseurile lui Ioan Alexandru, sprijinite adiacent de multe alte poeme spre a demonstra reiterarea acelorași opțiuni estetice.

Realitatea este că Ioan Alexandru a pledat insistent aproape un sfert de veac pentru o lirică patriotică și, voalat în scris, pentru întoarcerea poeziei către religiozitatea ei originară, într-o perioadă în care propapaganda efectuată de către Partidul Comunist Român a distrus prin ideologizare excesivă de patrie și patriotism, promovând agresiv ateismul.

Prin eseuri și prin „imne”, Ioan Alexandru se străduiește să modeleze un tip de erou standardizat, care trebuie să acționeze numai într-un perimetru imagistic dinainte stabilit și o poezie redusă la câteva teme civice.

Nu e greu de sisizat prezența poetului însuși în spatele acestei pledoarii, care se conformează propriilor percepte estetice. Prin modalitatea de a gândi statutul poetului, rolul poeziei și semnificația cuvântului, Ioan Alexandru se depărtează irevocabil de maestrul său.

Hölderlin era atras spre religie dintr-un instinct înnăscut, aspirația spre divin și fidelitatea religioasă izvorau dintr-un fond sufletesc individualizat, erau propice lui teme pe care nu încearcă deloc să le impună altcuiva.

El percepe pretutindeni în realitatea înconjurătoare elementele sacrului și tot mai constant materialitatea lumii este estompată până la eliminarea integrală, iar peisajul natural, transfigurat în valori plastice și muzicale, încât patria germană devine o Germanie mistică, , nici o zgură a propriului destin nu rămâne în procesul de combustie lirică.

Hölderlin „nu transpune viața în poezie, ci se refugiază de viață în poezie, ca în realitatea cea mai înaltă și mai profundă a existenței sale”.

Prin contrast, lirica teoretizată de Ioan Alexandru, are în vedere o realitate social-istorică națională strict determinată. El se implică în demonstrație, formulează pătimaș argumente, recurge la exemple luate din creația lui Pindar și Hölderlin, revine persuasiv asupra ideilor și le dezvoltă sinonimic, urmărind să îndrepte poeții contemporani spre tipul de poezie pe care el însuși îl realizează.

Tezele și tendințele vehiculate de Ioan Alexandru, insistența cu care își invită colegii de generație să cultive patriotismul și, voalat, să exalte sentimentul religios, oricât de generoase sunt, îndepărtează cititorul și de patriotism și de religie și de poezie.

Imaginea artistică nu reprezintă o adițiune de idealuri patriotice și religioase. Între ideal indiferent de natura lui și valoare nu există decât o legătură necesară negativă: elementele eteronome introduse în creație diminuează și în final, ucid valoarea artistică. Aceasta explică și motivează mediocritatea multor sute de „imne” din aproape două mii cinci sute , publicate de Ioan Alexandru, în ultimele două decenii ale creației sale.

Încredințat că imnul a cărui structură a teoretizat-o, este singura specie literară aptă să înfrunte veacurile, Ioan Alexandru a rămas statornic prins de vraja lui.

A scrie imn, este mult mai greu „decât a potrivi în rimă o anume legănare sonoră ce poate spune mai puțin”.

Poeziei „frumoase estetic”, poetul îi reproșa printr-o succesiune inutilă de atribute substantivale în genitiv „lipsa harului și a puterii, lipsa descoperirii relevării firii lucrurilor și a ființelor, neparticiparea arzătoare la desfățurarea tainei lumii”.

În schimb, în imnurile de maturitate ale lui Hölderlin aducea el în sprijin poemele Rhin și Patmos, cuvântul „își intră în putere, te constrânge să iei parte la evenimentul viețuirii lui în lume, în noua ființată relație fiind rostit la înalta tensiune a văzduhului, ancorat profund în tradiția căreia i se dezvăluie realitatea vie a firii..”.

Referindu-se iar la Hölderlin, Ioan Alexandru, își imagina redactarea imnului precum ”alcătuirea unui rol. Mai întâi se așează regina și în jurul ei, începe zămislirea organică a unei noi seminții. Cuvintele sunt mătci, sunt inimi în jurul cărora prinde viață organismul”.

Ioan Alexandru s-a conturat ca personalitate deosebită, opera acestuia împărtășind tradiția creștină de primă mână, el ar putea scoate la iveală un adevărat mistic a literaturii române, prin parcurgerea textelor de inspirație religioasă, a imnelor în întregimea lor, poezia lui fiind recunoscută ca poezia teologiei.

Calea spre construirea unui asemenea poem i se pare dificilă, „strâmtă” dar singura eficientă, cu îndeplinirea unei duble condiții: stabilirea unei empatii între poet, natură și „persoană istorică”.

Este necesar „să-ți pui sufletul pe loc și timp”, deoarece o creație de durată presupune întotdeauna iubire și căldură sufletească față de celălalt. Strigarea „pe nume” a unei personalități istorice, impune câteva imperative: smerenia poetului în „copilăria zidirilor”, coborârea „ într-acolo în strai și grai potrivit” cu îndelungată „cuviință” pentru că altfel veghetorii trecutului „nu-și descleștează lăncile”.

În universul imnurilor se revarsă natura „cu toată slava ei de viețuitoare”, istoria locului de viețuire„ marile personalități ce au ființat acel loc „toți slăviții voievozi și poeți și țărani” care au ctitorit acest loc „ca patrie” Descoperind „vîna din adânc” și „norul din înalt-acoperitor”, poetul trebuie să-ți înceapă continua dăruire, asemenea unui izvor.

Dar ca să poți curge neîntrerupt, „îți trebuie un munte din care să te tragi”. Această vatră inepuizabilă rămâne – se destăinuia – ținutul natal, „cu cât scriu mai mult și uneori bine despre Transilvania, cu atât mi-e mai mare dorul de a scrie în continuare. Cred că o să scriu toată viața despre aceste dealuri, despre acești oameni, despre această austeritate a portului, despre această adâncă evlavie a poporului nostru, această închinăciune adâncă în fața cerului și a pământului, acest legământ cu strămoșii…”.

Aceeași convingere formează substanțaunui imn: „izvorului asemeni sunt și eu/ cutremurat sub stelele de vară/ Cu cât cerul este mai fără vânt/ Cu-atât lăuntrurile mele se-nfioară/ Din ce în ce sunt cercuri mai adânci/ și mai departe horele de ape/ S-a deșteptat în mine un izvor/ Ce nu-l mai pot cuprinde și încape” Izvorul

Reluarea aceleiași teme nu i se pare stânjenitoare, pentru că fiecare nou imn îl considera o sărbătoare, rodul unei bucurii lăuntrice.

În consecință, Ioan Alexandru va redacta după anul 1970 numai imnuri. Imnele bucuriei a fost considerat de poet un prolog la trilogia alcătuită de Imnele Transilvaniei, Imnele Moldovei și Imnele Țării Românești.

În anii următori, poetul a publicat Imnele iubirii în două ediții în 1983 și 1984, Imnele Putnei 1985 și Imnele Maramureșului apărut în anul 1988.

Fiecare volum, comenta autorul în cuvântul preliminar la cel din urmă, constituie parte de întreg al unei posibile saga autohtone. În structura fiecărui volum din cele șapte, Ioan Alexandru reia cu o singură excepție, temele esențiale ce alcătuiesc universul liric al creației lui Hölderlin.

Viziunea poetului german asupra lumii – constata Carl Jaspers – a fost totdeauna dominată de sentimentul conștient și profund al legăturii omului cu natura, antichitatea greacă și divinitatea.

Acestea trei din urmă sunt pentru el unul singur . Cu excepția antichității eline înlocuită cu elogiul istoriei naționale, Imnele lui Ioan Alexandru se ordonează în jurul acelorași teme: „întregul față de care păstorești…este alcătuit din trei părți: pământul, cerul și trecutul”.

Istoria rămâne pentru poetul român tema predilectă.

Spre a izbuti să evoce timpurile de odinioară, în măreția lor întreagă, Ioan Alexandru își mărturisește capacitatea de a iubi, de a fi fascinat de trecut, dar în cuvântul înainte la Imnele Putnei, menționează și documentarea prealabilă: „ca datorie am recitit și eu izvoarele, am cercetat tot ce se putea asupra epocii și am adâncit pe cât îmi stă în putință înțelesurile spirituale ale textelor fundamentale ale lumii ce se copiau, se tălmăceau, și din care trăia toată Moldova.”.

Ioan Alexandru respinge rostirea psihologizantă și îndolielnică abstractă și tristețea fără obiect, întâlnite în lirica poeților contemporani și le propune întoarcerea către istorie, fiindcă are și ea jeluirile ei , ceasuri de veghe și întunecare, hăuri și haos, dar acestea sunt organice, sănătoase, duhovnicești, nu psihologice, subiective, cum se exprimă într-o ars poetica: „obiectul științelor – cosmosul strigat/ la viață creatura/ dar al imnului/ logosul întrupat în istorie…”.

Profeția textului poetic, izvorăște din aptitudinea poetuluide a sesiza culorile, adâncimea și slava trecutului.

Voievozii și ctitorii de loc sacru, accentuează Ioan Alexandru, „acești viețuitori ai evlaviei, pașnici și truditori”, trebuie să fi fost de o fascinantă tainică frumusețe. Iar „marele eveniment, egal al unei revelații este iubirea pentru acest trecut, vederea slavei și veșnicei lui actualități”.

În acest chip, venind dinspre trecut, iubirea față de prezent este și ea nouă, de o profunzime necunoscută.

Exprimând asemenea deziderate, Ioan Alexandru își dezvăluie prețuirea pentru trecutul național și cultural autohton, dar formulându-le în percepte imperative, pentru sine și eventual viitor poet, el așterne peste teecut o pastăidealizntă străduindu-se să transforme istoria într-un spațiu mitic, într-o zonă sacră unde deosebirile sunt estompate și nuanțele individuale înlăturate.

Ioan Alexandru rostește cu evlavie numele lui Alexandru cel Bun, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu și ale altora în zeci de poeme, numai sub titlul gol: Ștefan Măria sa grupează în Imnele Putnei opt texte, lăsând la o parte aproape alte 30 ce îi sunt dedicate.

Dar domnitorii nu au fost numai slujitori ai țării, și evlavioși apărători ai credinței, întemeietori de țară și ctitori ai spiritualității autohtone, arhitecți ce reînnoiau tiparele statornicite. Înainte de toate, au fost oameni cu, deseori, nu puține calități, da și deficiențe psihice și morale, uneori numeroase.

Lirica de expresie religioasă, estompată discret în primele volume, și reliefate în ultimele, se structurează imnic relevând valorile perene ale „slujirii asumate”, a entuziasmului și a bucuriei fără margini ce însoțește contemplarea Divinității: „Tu ești văpaia fără grai/ De dincolo de matca mumii/ Ceea ce îngerii stârnesc/ Când se lovesc de marginile lumii” Logos.

Contemplația aduce cu sine seninătatea iluminării, exprimată prin bucuria dumnezeiască de a trăi; trăirea plenară se manifestă doar prin participarea la viața divină: „Singura dogmă ce nu se discută/ Împotriva căreia n-avem nimic de spus/ De douăzeci de veacuri zăvorîtă/ În carnea mea de rana lui Isus”Iubirea.

Dar și prin dragoste, pururea generatoare de ființare, în orizontul divinului: „De n-aș fi din apă și din duh/ Născut adică din iubire/ La ce sălaș în vas de lut/ Să se destrame în nemărginire” Iubirea singură adună

Cu întreaga sa energie psihică, locutorul aspiră să pătrundă în lumea de dincolo: „Acolo sus în Golul cel din urmă/ Acolo să ajung, să știu: Tu ești acolo/ Știu, te văd Tu ești cel care este Tu/ Ești cel ce rămâne și cel ce nu va fi/ Când răsturnată roata lumii eu voi fi/ Centrul osiei și tu pe margini centrul/ Fără margini”.

În următoarele șapte volume, fiecare cuprinzând câteva sute de „imne”, erodate de ingrediente etronome, tânărul revoltat de ieri renunță la subiectivitate, teoretizează o poezie rece, obiectivă, rațională, și îmbrățișează cu fervoare religia, evocă solemn, dar discursiv momente și personaje biblice, „strigă” monoton personalități istorice. Vocea individualizată ce rostea neliniștile existențiale, se transformă în glasul unui aed hieratic care reia solemn aceleași teme în „imne” cu titluri identice, năzuind pătimaș, dar iluzoriu, la întemeierea unui ethos contemporan.

A ținut cursuri de limbă și civilizație ebraică, strîngând în jurul său studenți și participanți din afara facultății în care preda, ”într-o perioadă în care dimensiunea religioasă a culturii era marginalizată cu obstinație de regimul comunist.„

A debutat în revista Tribuna din Cluj, cu poezia Floarea mea în 1960. În anii de studenție bucureșteană a fost membru al redacției revistei Amfiteatru, a colaborat la Luceafărul, România literară, Viața românească, Ramuri, Steaua. Reprezentant al generației 1960, a contribuit esențial la înnoirea poeziei românești postbelice, într-o perioadă în care climatul cultural era supus unor sufocante comandamente ideologice„

Rezonanțele grave ale lirismului său sunt datorate mai ales revitalizării tradiției, în sensul asimilării, pe de-o parte a experiențelor poetice ale lui Eminescu și Blaga și pe de altă parte al valorificării folclorului și istoriei naționale.

Devenirea în sens tradiționalist a poeziei se produce pe fondul aprofundării formației de clasicist a autorului, a cărui apropiere spirituală de Pindar, materializată printre altele ” în prima tălmăcire românească integrală a operei poetuluide la Delfi„, conferă propriilor sale versuri un pronunțat caracter imnic, religios, de celebrare a divinității lumii printr-o rostire pe deplin conștientă de sine a logosului. Poetul se reîntoarce la rădăcinile misiunii sale sacre, de mediator între cer și pământ, îmbrăcând mantia sacerdotală și redând cuvântului puterea, după secole de uitare, funcția sa primordială, cea întemeietoare.

Uneori, aceste lungi cicluri de poeme închinate Transilvaniei, Moldovei, Țării Românești, Maramureșului, locurilor celebre și eroilor naționali, ca și unor sate neștiute, și unor oameni anonimi, capătă un ton de predică, au un stil oral prolix și o retorică tumultoasă convențională. Dar când, purificat în asceza gândului întors în sine, aprins de lumina adevărului transcendent, poetul indică drumul mântuirii eliberatoare de propria individualitate iconstantă și efemeră, îndemnul său este profetic imperativ, de o adâncă semnificație existențială, de o înțelepciune originară și etern valabilă: ”Eu sunt numai din ochi/ Io am Lumină, veșnică vedere.//Toate sunt strânse în acest vas de foc/ și toate au viață dintr-o dată/„

După teoria lui Eugen Simion, Ioan Alexandru aplică un principiu comun expresioniștilor, dedus din ideea că în spatele lucrurilor obscure se află o realitate mai adâncă a existenței, că lumea vegetală are o fire a ei, la care poetul trebuie să ajungă. Adescoperi sufletul universului mineral, constituie actul poetic decisiv. De la expresioniști (prin Blaga), sau din animismul folcloric, Ioan Alexandru primește această idee și o introduce într-o mitologie ce surprinde prin încercarea de a da elementelor mărunte dimensiuni cosmice. A cosmiciza, este pentru poet însăși esența liricii.

1.2. Imnele

Imnele lui Ioan Alexandru întinse pe aproximativ două mii de pagini, scrise cu o râvnă de predicator, emană fervoarea religioasă fără egal în lirica românească, reluând repetiții și variațiuni pe aceeași temă, ca laudă și preamărire a divinității -un demers creator ce nu avea în realitate nimic în comun cu o doctrină total opusă viziunii creștine asupra lumii, profesată de noul imnograf.

Viziunea tradiționalist-creștină a poetului ocolește orice implicare critică, de ordinul contingențelor social-istorice.

Față de proiecțiile halucinatoriu-expresioniste trecute în peisajul transilvănean, de o vitalitate adesea întunecată și convulsivă, dar și cufundată uneori în limpezimi paradisiace, unde lumea țărănească apare transfigurată printre ceremonii trudnice și tensionate, universul Imnelor mărturisește un salt spiritual.

Îl anunțaseră, ca un purgatoriu necesar, poemele din Vămile Pustiei, care au remodelat, cu încordarea specific voinței de transcendere , acest univers imaginar învolburat de toate impulsurile unei energii vitale obstinate să se afirme contra tuturor obstacolelor, ca expresie hiperbolică a forțelor telurice solidare cu ființa poetului, transferate oarecum simetric în sfera frământărilor și neliniștilor metafizice; un „drum spre Ființă prin jertfa ființei”, îndatorat , cu teribile confruntări cu sine și cu lumea, abia într-un târziu eliberatoare, după trecerea prin „vămi” și probe severe ale sufletului.

”Peisajul devenea concentrat în simboluri și embleme confirmate de Tradiție, împrumutate dintr-un repertoriu al «alegorezei biblice», din iconografia eclesiastică, din ritualul liturgic. Pustia era un ținut infernal, provocator și punitiv, punând la grele încercări omul, supunând-ul unui foc purificator și pregătind-ul astfel pentru ultime revelații sub tunetul pedepsitor și totodată lustral: Să treci prin focul pustiului și apoi în eter, / Fulgerele lui să te făurească”

Discursul lui Ioan Alexandru se modelează într-un stil imnic, poetul fiind mult mai atașat de simbolistica religios-biblică, discursul lui, amintind îndeaproape de odele lui Pindar, anticul frecventat cu pasiune de poetul român; ca mediator ales între pământ și ceruri, dator să-și împărtășească revelațiile poporului și să-l cheme la un fel de transfigurare.

Datoria poetului își află sursa „într-un dor nemărginit de-a face complice toată creatura rămasă pe urmele sale la această plenitudine”. Graiul poetului încarcat de rezonanțele religioase reprezintă expresia ca discurs al laudei, al exaltării mistice. Din paleta de imne distingem clar evocarea istorică care reface imaginea panoramică a Patriei cu majusculă, devenită tărâm sacralizat, Patrie dinamizată cu voievozi purtând embleme consacrate de Tradiție.

Tot acest tablou al Patriei arhaice, sacre, oxigenată de spirit religios, este desăvârșit prin folosirea atentă a figurilor de stil, metaforei, simbolurilor, personificărilor, alegoriilor, parabolelor care intensifică senzația dorită de Poet. De asemenea, de adăugat sunt și chestiunile de metrică – linia de unire reprezentând situarea în perspectiva istorică, accentuând asupra clasicului, sunt dați exemplu anticii, Pindar fiind Exemplul, apoi Hölderlin ca evocator imnic al patriei, al comunității, fiind apropiat de textele profetice și animat de suflul poeților vizionari.

Conform credințelor poetului, există marea datorie față de tradiție, sintagmă prezentă majoritar în parcursul imnelor, istoria pentru poet este mythos, pe fondul unui ritual dialogic. Această bucurie sacră o va identifica și la Hölderlin.

Suită inaugurată de Imnele bucuriei (1973), continuată cu Imnele Transilvaniei (1976, 1985), Imnele Moldovei (1980), Imnele Țării Românești (1981), Imnele iubirii (1983), Imnele Putnei (1985), Imnele Maramureșului (1988), ”ilustrează printr-o panoramă evocator-descriptivă personalități ale istoriei românești, evocate în poeme lungi cu mai multe variante, de la Neagoe Basarab, Brâncoveanu, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Bălcescu, la ardelenii Horia, Șincai, Avram Iancu, Simion Bărnuțiu, Vasile Lucaciu.

A povesti vizionar e formula autodefinitorie care apare, în Imnul lui Ștefan cel Mare din prima culegere menționată: „Iertat să-mi fie Doamne / Graiul parabolic și simboalele / Ce mă ocrotesc / Cu drag le-am învățat cu sângele / Și rup din pâinea lor ca și / Din pâinea trup. Profeții nu se vestesc pe ei. Și-i Doamne vai, / De nu te-om povesti vizionar”.

Imnele lui Ioan Alexandru fac referire la istorie, la mitologie, referința fiind consolidată și prin greutatea simbolică, caracterul de parabolă sau tonalitatea discursului.

Poemul Graiul Patriei din Imnele bucuriei ”vorbește despre o viață concentrată în metafora drumului, a călătoriei în căutarea patriei, descumpănită de mulțimea potecilor și răspântiilor, a răscrucilor, până la aflarea dumului bun, ”drumul nemișcat, drumul inexistent, / Umbra patriei„ –Acest drum simbolizează călătoria inițiatică plină de frământări spre liniștea sufletului, cea a spiritului, liniște pe care poetul o va găsi după parcurgerea mai multor răscruci, până la aflarea adevărului și a răspunsurilor.

Pentru a afla calea Patriei, poetul trebuie să treacă prin călătoria inițiatică a suferinței omenești, pământene, a pustiiri, a căderii, a unei purificări simbolice, o curățare și pregătire a sufletului pentru iluminare. Poetul are de parcurs acest drum al sufletului prin porțile pustiei, pentru a afla bucuria iluminării. Astfel vizionarismul transfigurator din Vămile Pustiei, conferă nota de prospețime și autenticitate salutară textelor din Imne, care mai păstrează pe alocuri unele răbufniri eului poetic din perioada frământărilor.

Mai multe tablouri înfățișate în Imne conțin texte de o mare încărcătură alegorică și simbolică, calificându-se ca fiind sacre prin natura lor religioasă-biblică. Acestea pregătesc trecerea dinspre Vămile Pustiei înspre metafizic.

Urmărind textul, se observă o schimbare a decorului, reperele stilistice mențin în continuare nota religioasă în tablourile evocate.

Imnele Maramureșului fac referire la istorie, la versul încărcat de fapte eroice, înscrise în istorie, laice, arhaice; consolidând un punct de vedere al lecturii orientat spre propunerile seturilor de de teme, motive, simboluri, din marele repertoriul tradiționalist al poeziei românești din perioada interbelică, vehiculate în revista Gândirea.

În imaginarul poetic sunt redate simboluri religioase ca păstorul împreună cu turma sa, mielul care trebuie dus la sacrificat, vinul, pâinea, apoi cuvinte biblice ca giulgiu, piron, crin, porumbel, toate acestea alcătuind alegorii biblice dar și viața sătească locală de zi cu zi, scene familiale. Fiecare scenă, tablou, personaj sau simbol întărește lumea poetului, creația și simțirea sa care rezonează cu diverse tipare biblice, ca cel al Cinei, în decor țărănesc, blidele, ștergarele, icoanele, candelele, viața smerită a localnicilor.

Apoi, straiele țăranului român, credincios, «Portul nostru uscat de trudă dar sacru / Prefăcut în sanctuar și catedrale», iar emblema provinciei evocate ține de heraldica sfântă: «Păstorul cel bun cu oaia pierdută în / Spate / Simbol Transilvaniei pentru eternitate», relația dintre țară și cântărețul ei e definită în termeni asemănători: «Tu ești văpaie jar sanctificat de Mire / Eu lut ars cădelnițând iubire»

Influența lui Hölderlin, Pindar cât și influența bizantină sunt pietre de temelie în fundația creativă a poeziei poetul-profet. Se află secvențe edificatoare, care par să fie rostite dintr-un amvon, conținute de unele imne, ca și Rohia. „Nu vă înspăimânte iubiții mei frați / Nu vă fie cu supărare. Îngânând / De departe cu voi lumina lină / De seară. Laud pe Tatăl fiu și / Foc ceresc vărsat în fiecare casă / Și mult e minunat să-mpărtășim / Această veste bună / Cu multă frică și cutremur blând / Să nu se stingă candela lumină„ .

Textul discursiv al imnelor dezvăluie în mod surprinzător și unele neglijențe stilistice și lexicale, lăsate oarecum la voia întâmplării, astfel „Fetele Ieudului toți bănuții îi strâng la ciorap”, „sfinții se pun și mai teribil la strâns pentru țară”, „cel fără fals nu-și ia în deșert rostul”.

Imnul reprezintă una din cele mai vechi forme de poezie din literatura românească, fiind reprezentat de fiorul primei rugăciuni-poem.

Conform definiției din Dicționarul explixativ al limbii române, imnul este delimitat ca : „poezie sau cântec solemn compus pentru preamărirea unei idei, a unui eveniment, a unui erou”, imnul având caracter festiv, de adorare.

Imnul la fel ca și meditația filosofică este o specie a genului liric în versuri, este o cântare de slăvire și preamărire a divinității, având un caracter solemn. Prin intermediul acestuia sunt exprimate direct gândurile, ideile și sentimentele autorului prin intermediul eului liric, în genul liric dominând viziunea și transfigurarea artistică, autorul apelând la tehnici aluzive si asociative, creând un univers de mare forță de sugestie ce se adresează sensibilității cititorului.

Imnul reprezintă genul literar aparținător discursului subiectiv, prin care sentimentele se exprimă prin intermediul simbolurilor, al figurilor de stil. Majoritar, discursul genului liric se folosește la persoana întâi, dar nu în cele din urmă și la persoana a doua.

Seria Imnelor lui Ioan Alexandru se deschide prin Imnele bucuriei, în 1973, unde variațiunile pe teme biblice sunt integrate într-o viziune totală, cu originea în pastoralitate, iar universul poetic este lărgit până la semnificații istorico-naționale și mitice: Imnele Maramureșului, Moldova liturgică, Argeșul Meșterului Manole, cortul divin al Carpaților.

Imnele bucuriei continuă în mod evident Vămile Pustiei, care constituie o cotitură însemnată în lirica lui Ioan Alexandru, în orientarea ei generală. Ioan Alexandru mărturisește pledoaria pentru poezia universală, patriotică și realitatea spirituală a neamului românesc.

Începând cu această carte poetul s-a ridicat la o nouă înțelegere a existenței, făcând din metafora pustiei, lentila prin care se relevă în perspective inedite de o măreție neobișnuită. El a pătruns de fapt” într-un climat spiritual abia presimțit înainte unde prezidează o fantastică viziune eschatologică stând sub semnul acestui memento mori care e pustia, drumul prin durată, trecerea, experiență fundamentală la Ioan Alexandru pe care ne-o destăinuie într-o puternică maree de imagini și simboluri„, lucrând cu elementele cele mai eterogene și mai frapante preluate din universul satului natal, din ethosul românesc, din mituri aparținând unei tradiții milenare.

În Imnele bucuriei, glasul poetului e mai luminos iar textele reprezintă mărturia pentru modulațiile mai echilibrate, mai calme. Cu toate acestea bucuria invocată nu este una oarecare, comună, bucuria semnifică pentru poet o regăsire, o siguranță, o regăsire a propriei identități, a propriei valori, o regăsire de sine în îndeplinirea misiunii de poet și vestitor al unor înalte realități spirituale, regăsirea spațiului sacru al patriei, a unei patrii terestre și a unei patrii de lumină.

Imnele constituie expresia de rezonanțe ample a acestei încercări dramatice unde încercarea este asumată și în celălalt sens al ei, de suferință și speranță. Ioan Alexandru se simte investit prin puterea divină să cânte, să preamărească drumul, călătoria spre adevărul divin, ”marea trecere„ pământească dar și aspirația către absolut, spre lumina creatoare.

El a găsit mijloacele necesare pentru a-și concretiza patosul liric și filosofic, cufundându-se miraculosul pe care îl alcătuiesc natura și tradițiile meleagurilor descrise și enunțate, dezvăluind o încântare să constate varietatea raporturilor la lumea descrisă, frumusețea marelui lanț metaforic care e poezia, sensurile ei.

În imnurile lui, Ioan Alexandru trăiește cu tărie simbolică trecutul țării din prisma luptelor de afirmare a ființei naționale, trăiește sufletul satului cu valorile sale înrădăcinate.

Motivele care se regăsesc în Imnele bucuriei sunt redate de așteptare și veghe, drumul, pustia umblătoare, nădejdea, predestinarea, miraculosul întruchipat prin marile figuri ale neamului, asceza și puritatea.

Un poem ca Imnul lui Ioan de lemn: ”groparul/ și premergătorul cel vestit dintre/ Profeții locului” purcede din tradiția portretistică a lui Goga, dar tonul de romanță desuetă este ” înălțat în albastrul cel mai pur și amplificat polifonic într-o cutremurătoare elegie metafizică: ” Spânzurătoare de lemn, cumpănă cruce”în care timpul s-a fixat într-un ciclu etern: ”și pruncii cresc/ și iarăși este toamnă peste lume/ și unii sunt și alții au pierit/ și unii par vestiți și alții fără nume// Rusalii, Bobotează, ouatul către Paști/ Și Maica Domnului în plină vară/ Holdele-s coapte, secerătorii puțini/ Viața noastră, țară milenară„ În acest mod, Poetul a devenit ”Marele Preot al sfintelor cuvinte„ întreținând cultul graiului.

Sutele de imnuri redactate de Ioan Alexandru au o dublă tematică; multe poeme sunt cântece religioase, de preamărire a Divinității sau variațiuni pe teme biblice, alte teme preponderente în imne sunt caracterizate prin elogierea ideilor generale, evenimente cruciale din istoria poporului român, personalități legendare.

Reflexia temeinică este o cucerire spirituală, iar asumarea suferinței prin cunoașterea adevărului dumnezeiesc devine un principiu al unității sufletești.

Pentru om, în general, moartea stârnește o stare de tristețe, dar pentru un creștin, aceasta favorizează o stare de calm, liniște, bucurie.

Toată creația lui poetică și proza, este o creație care luminează și construiește. El este un om al bucuriei, după ce L-a cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu și a crezut în Înviere și viață veșnică. Această Înviere a lui Isus Hristos este garanția învierii tuturor oamenilor, această credință în viața veșnică dă sens vieții, dă sens existenței efemere din lumea aceasta. Pe această credință realistă și-a întemeiat Ioan Alexandru toată creația și mesajul său poetic.

Ioan Alexandru este un Harismatic prin creația pe care a lăsat-o, este un nemuritor prin mesajul care l-a transmis neamului românesc prin Imnele sale. El a fost motivat de cunoașterea divină care a avut un rol revelator în viața și opera sa. Astfel, cuvântul său a devenit un strigăt de bucurie și Ion Alexandru a devenit Ioan Alexandru, chiar el însuși ”încreștinându-și numele din Ion în Ioan,” transfigurându-se cu ajutorul Logosului.

Culegerea Lumină lină are o tematică, în sumarul ei fiind incluse o sută de poeme, cinci din Vămile Pustiei și nouăzeci și cinci din seria Imne: Bucuriei, Transilvaniei, Moldovei, Țării Românești, Putnei, Maramureșului. S-a optat cu precădere pentru poeziile de inspirație religioasă, dominate de anumite motive și simboluri ce revin obsesiv: Învierea, Mirele, Mielul, Lumină lină, Îngerii, Pustia, Duhul, Garoafa, Crinul, Candela, scrise în majoritate în formă clasică, urmărindu-se în general să se creeze o stare de ”cântare”. În Imne, au pondere poemele istorice ample, în vers liber, cu trimiteri concrete la evenimente reale și la viața unor mari domnitori.

Retorismul va deveni obsedant în „imnele” celei de a doua etape de creație, remarcându-se tot mai frecvent o elocvență afectată și lipsită de conținut afectiv.

Poemele incluse în Vămile Pustiei, constituie „consecința unei duble experiențe existențiale, ideatice și spirituale, amândouă trăite printr-o neașteptată întorsătură a destinului”.

loan Alexandru este unul dintre cei mai mari poeți creatori de imne din întreaga istorie a literaturii române – orice vers al volumului – ca si cele ale imnelor anterioare – cuprinde ”o semnificatie în forma parabolica, mereu dirijata ascendent, pana la suprema asumare a Logosului„

Poetul (în Marele preot), care oficiază în slujba cuvintelor, în adevărata sărbătoare a poeziei, a creației sacre, aspiră spre adevărurile ultime, spre lumină. Poetul se compară cu un preot al cuvintelor : ”Graiul e templul în care mi s-a dat/ Să fiu ca mare Preot sfintelor cuvinte/ Să le cunosc cu râvnă..„

Acestea sunt atributele eterne ale marii poezii care ambiționează să devină „res sacra, res universalis, din știrea poetului, el însuși un vates”. Poetul este însetat de tărâmul luminii, de perfecțiunea celestă, de împlinirea ființei pe toate laturile, toate acestea predomină poemele obsedate de laitmotive ca lumină, crinii, cântecele de nuntă devenite cântări ale cântărilor cu semnificații filosofice de redobândire a unității.

Poetul are vocația patriei spirituale, a profețiilor, a vestirii către oamenii pe care îi iubește, el este Poetul. Și motivul cântărețului tânăr cu crin apare în Rohia, însoțit de simbolul drumului, al urcușului și al cântecului ca pădure (înrudit acum cu un mit eminescian) : ”Îmbrăcat curat în zorii sărbătorii/ Pe cărăruia ușoară cântărețul tânăr…Cu buze fierbinți. Cântătețul urcă/„

Imnele bucuriei au fost urmate de imne ale Transilvaniei, Moldovei, Țării Românești, acestea în special fiind create într-un sprit ”tradiționalist„, mai autentic, mai ortodox.

Tărâmul transilvănean conferă imnicei lui Ioan Alexandru un ton adânc și o încifrare care înalță locul rădăcinilor sale între cele alese, ca în Transilvania sau în Duhul Transilvaniei.

Cu încetineli solemne, tipic hölderliene, poetul urmărește mișcarea istoriei transilvane, scrisă în natura ei, în pădurile ei, în spiritul care a însuflețit-o și care i-a purtat și pe poeții ei ”răbdători și cu veciile/ Legați prin straiul trudei la cuvânt/ Și-ntr-ale neamului nădăjduiri„ Transilvania.

Mereu, simplitatea se încarcă și se covârșește de forța simbolurilor.

Cosmosul poetului este această natură primară, cu arbori străvechi și scorburoși, cu iarbă crescută până sub burta cailor. Ioan Alexandru are intuiția materiilor groase, dense, vâscoase, noroiul, rășina, mâzga, puroiul, bulionul, veninul, untdelemnul.

Una din funcțiile poeziei constă în conservarea, în cultivarea acestei rare suprapuneri, între arhetip și paradigmă, în spiritualitatea țărănimii românești : ”Nu-i cântecul iubitul meuf rate/ De drum decât păstrarea acestui sat/ Ceresc aici în pace între oameni„ Imnul lui Ștefan cel Mare.

Prin Imnele Transilvaniei, poetul se apropie tot mai mult de rostul lucrurilor, de întocmirea lor tainică. Istoria sacră, i se arată ca un drum al neamului presărat cu jertfe ale oamenilor mai mari și mai mici, ale voievozilor, ca și ale iobagilor.

Strigarea pe nume a celor mulți îi revine poetului urmaș, ca îndatorirea primordială (Imnul străbunilor sau Patria) în legătura lui cu cei de mai înainte, și care îl arată ca și urmaș al lor, ca rod al pământului românesc, pe care condiția însăși a omului a fost una de jertfă; în acest mod se explică recurența impresionantă a biografiei eroice înălțate în lumina devenirii unui popor alcătuind harta noastră marcată prin lupte, sânge și suferință.

Cu Gelu și Bogdan Voievodul, cu Mircea și Alexandru cu Ștefan și Mihai, cu Horia, Gheorghe Șincai, Bălcescu și Avram Iancu, poetul reface etapele unui drum neîntrerupt urmat cu îndârjirea unui neam de păstori și plugari la care voievodul este ca eroul Imnului voievodului Gelu: ”bunul oștean păstor plugar și voievod/ Țăran acasă nedesprins din sfintele origini„. Această nedespărțire din obârșii este și a poetului și-i dă inegalabila putere a identificării cu întreaga istorie și cu întregul spirit al neamului său, cu cele două planuri care se întâlnesc uimitor, într-un amestec de durată și eternitate. Devenirea istorică nu e reală decât dacă se păstrează înfiptă în neschimbatele origini și rodnicia tot astfel se asigură pentru tot pământul și oamenii patriei.

Toate aceste virtuți ale existenței, vor să pună la un loc eroicul și sacrul.

Spre aceasta năzuiește și poetul, cel care întrupează prin excelență toate aceste virtuți, îndrăgostitul de puritate și jertfă, care privește și cultivă ca pe o misiune sacră darul poeziei, investirea cu cuvânt, adică însuși rostul existenței sale. Poetul deține puterea verbului poetic, de împlinire a unei datorii în spirit.

După Imnele bucuriei începe să scrie Imnele Transilvaniei , dovadă concretă a faptului că Ioan Alexandru „și-a găsit în formula acestui fel de imne o modalitate care îl atrage și care îl exprimă cât mai fidel și plenar”

Spiritualismul este din ce în ce mai pronunțat în Imnele bucuriei. Primul semn este chiar aspectul ceremonial, coral, pindaric (Alexandru a tradus Odele triumfale), dar și romantic, hölderlinian. Spiritualismul acesta nu e străin de acel sentimentalism ardelenesc, nostalgia plaiurilor natale, a satului și a casei părintești, a străbunilor din cimitire.

În opera autorului, Imnele bucuriei reprezintă nu doar regăsirea și preluarea unei tehnici poetice ci și o atitudine înscrisă „într-o nouă și neobișnuită orientare spirituală, o conștientizare bine definită a resorturilor ideatice și afective intime, a impulsurilor profunde care se transfigurau în mesajul liric și în menirea artistică”.

După traseul inițiatic prin Vămile pustiei, poetul se îndreaptă într-o altă dispoziție sufletească, mai calmă. Dacă parcurgerea vămilor pustiei a presupus parcurgerea spațiilor spirituale ale neliniștii în care singura certitudine se alimenta de la lucrurile obișnuite, din lucrurile simple și statornice ale satului natal, Imnele concluzionează lumina izbăvitoare a împăcării cu sine, a „fraternizării cu oamenii, cu marile rosturi ale patriei și ale universului„

În Imne, sentimentul dominant este cel de bucurie. „Transfigurându-se, lumea nu-și pierde dulceața pământească și paradisul de plante și viețuitoare înfrățite păstrează întreagă tandrețea vieții. Poetul este dincolo de infern și de pustie, într-o zonă de senină contemplație și de reculegere înțeleaptă”

Acest volum al Imnelor Transilvaniei este foarte divers și vast predominând sentimentul de fericire ca o consecință a participării la armonia lumii naturale și spirituale, ca motiv al bucuriei de a exista în lumină, autorul retrăind doar uneori tensiunile anterioare. Din punctul de vedere al criticului Victor Felea, Imnele Transilvaniei continuă și nuanțează temele și stările de spirit din Imnele bucuriei

Bucuria exprimată în poemul Bucurie este reluată ca stare persistentă în Imnele Transilvaniei „Cuvine-se luminii să-i aduc/ Prinos adânc de mulțumire/ Că sunt și eu în lume lângă ea”

Lumina simbolizează multe lucruri în poezia lui Ioan Alexandru, astfel Victor Felea dezvăluie sensurile luminii în opera autorului, ea este revelația necunoscutului, e misterul vieții, simbolizează puritatea, dragostea pentru oameni, pacea sufletului, tot ceea ce este înălțător, așa cum în poemul Lumină, Ioan Alexandru mărturisea „Scriu pe lumină cu lumină/ Imne senine cum s-au scris/ Pe vremeacând Adam era tovarăș/ Cu cerul sfânt în Paradis/ Același val de pace mă-nfioară.. Sunt numai bucurie și uimire„

Peisajul satului se transformă într-unul mai larg, în cel al Transilvaniei, ținut de inimă și de spirit plin de numeroase și adânci semnificații pentru poetul cărturar „Pe dealul Transilvaniei sărac/ Părinții mei cărunți mi se arată/ Ca două stele umblă pe pământ„ Sentimentul patriei va fi întregit prin Imnele Transilvaniei, sentiment care se răsfrânge asupra imnelor autorului, legătura lor fiind profundă, intimă. Natura poetică este vizionară, organic românească, cu implicații terestre și cosmice, poezia lui Ioan Alexandru înălțându-se impunător în lirica românească. Poezia Imnelor Transilvaniei, prin esența ei este reprezentativă pentru întreaga spiritualitate a patriei.

Iluminările poetului pot să dea sentimentul unei vieți plenare, poemele incluse în volumul Imnele Transilvaniei sunt numeroase și lungi, simbolurile sunt multe și diversificate, prezente în abundență. Poemele prefigurează fie și numai fragmentar întoarcerea spre o lume familiară poetului și odată cu aceasta spre vocația concretului.Goga și Coșbuc sunt „patroni spirituali ai poetului în Imnele Transilvaniei„– sunt evocați în aceeași manieră general reflexivă, reținut-obiectivă: ”Coșbuc cu fața de monah, creangă/ De sat cu rădăcini plăpânde trase/ Pe malul unor ape și rodind la timp. Și Goga i-a urmat cu pace și-n ceaslov/ Lovindu-se de umbrele strămoșilor”.

Regman vorbește despre mulțumirea filosofică a regăsirii unor certitudini: Peste păduri, sub păduri, în pădurile/ Transilvaniei. Să ai norocul lor,/ Unui loc, fierbinte cumpănă/ Unde să poți veghea.„ și „Acum pe deal oamenii-ncep culesul Viilor. În coșuri mari i-adună laolaltă/ Și povestesc despre-ntâmplări și zile/ Și nopțile și ceasul viețuirii lor. Rostesc curați acolo mari nimicuri/ Ce sunt tăria, sare a vieții„, iar aceste nimicuri au devenit obiectul unui cult poetic, evenimentul central al Imnelor Transilvaniei, iar smerenia, cuviința, arderea interioară, chemarea la iubire,trăsăturile acestui mediu pe care Ioan Alexandru îl exaltă, s-au constituit treptat în principii existențiale pentru poet.

Pe parcursul apariției imnelor, Ioan Alexandru și-a perfecționat creația și tiparele care îi caracterizează poezia pe fondul modificărilor lăuntrice repercutate. În acest sens se remarcă apariția unui „alt relief, a unui registru de valori în locul celor vechi„ înlocuite, înnoirea tehnicii poetice și a spectrului tematic.

Redresările sau alterările sufletești pot înstrăina omul de vechiul său eu, are loc un proces al devenirii, iar stările sufletului prin intermediul cărora are loc devenirea reprezintă materialul psihologic pentru crearea poeziei, pentru reechilibrarea ei, motivată fiind de visul de perfecționare morală. Toate acestea reprezintă asumări ale poetului, care prin certitudini și convingeri privitoare la preeminența sacralizată a totalității (popor, tradiții perpetuate fiecărei generații, istorie, patrie, convingere colectivă, eroi) manifestă un mod de viață.

Înălțarea la spiritualitate, se realizează printr-o creștere anevoioasă, poetul caută protecție în „căldura intimă a virtuțiilor inocenței și candoarei, se vindecă cu lumină lină”

De la Arghezi, Ioan Alexandru împrumută uneori cadrul liric, modurile de adresare, spre exemplu, în poemul Dar este redat stilul inconfundabil pe care îl împrumută: „Ni s-a mai dat o vară pe pământ/ Strălucitoare sfântă și senină/ Zilele-s numai ceruri și cuvânt/ Și nopțile de aur pe colină/ Firbinte-i Duhul lumii și dezbrăcat în el/ Precum un crin de taină și de univers/ Și mă-mbăiază toată și frământă”

Poetul este unul vizionar, prin efectul transfigurărilor. Succesul volumelor se datorează în mare măsură modului de a construi opera poetică în mod vizionar și fabulos, în accord cu suflul specific acestui scris care și-a atras inspirația din lumea arhaică, țărănească, din rusticul culorii locale, din realitatea spirituală, din reprezentările de icoane și minee.

Conform observației criticului Regman, și marilor poeți nominalizați, Eminescu și Bălcescu le sunt consacrate atribute de vizionari, ei înșiși fiind „abuziv bisericiți iar vizionarismul poetului, nemaisprijinit pe temelia realului familiar, alunecă ușor în prolixitate și incoerență„

Descrierile poetice din cuprinsul imnelor sunt iconic-etnografice, recules-spirituale, fabulos-istorice.

Pentru Ioan Alexandru, poezia reprezintă mijlocul, intermediul de exprimare, dezvăluire a stărilor sufletești, poezia este inspirație și har, ideea de spiritualizare și sentimentul de sărbătoresc al lumii e un mod de a ieși din singurătate și din uitare, și de a conecta ființa cu fiorul eternității..

Ioan Alexandru a dorit să schimbe poezia, el vrea să o cânte și să o resacralizeze. „Poetul este alesul unei colectivități căreia îi slăvește eroii și îi prezice viitorul.”

Creația lui Ioan Alexandru cântă în numele arhaității autohtone, în numele colectivității străvechi pe care o reprezintă. Imnelor le lipsește sentimeentul naturii, ele par niște mistere medievale fulgerate de bucuria cântecului„ ca în Floare neagră sau Imnul garoafei : „Garoafe albe, roșii verzi/ Eatât de limpede și lin/ Văzduhul lor de cununie/ Plouă cu fluturi, fulgeră cu crini…Vine garoafă de departe/ Carnwa lor roșie în foc/ Cu miezul de tăciune”

În Imnele Transilvaniei, apare tot mai frecvent amestecul dintre elementar și astral, în ansamblu ieșind efortul de spiritualizare a naturalului, cu suflul vizionarului autentic. Mecanismul reinventării mitologiei naționale este de sursă livrescă iar poezia se reîntoarce la natură. Caracteristic poeziei este stilul arhaic, constituit printr-o Transilvanie „imaginară, a cărei civilizație, prea puțin desprinsă de natură, constă în păstorit.” Țara sa păstorală este văzută din perspectiva unui „patriarhalism solemn și sărbătoresc” sau „într-o dură paletă naturalistă” Această lume pare metamorfoza unei catedrale naturale, așa cum o aseamănă Poantă în volumul Radiografii, atmosfera fiind învăluită în aura specifică de sacralitate, totul trăiește în blândețe și bucurie. O civilizație naturală imaginează poetul ale cărei valori sunt văzute exterior, „ ea însăși neputând fi conștientă de ele, căci oamenii ei, nedesprinși de natură, nu pot realiza în conștiință bucuria trăirii printre niște simboluri mistice” Eroii, sunt și ei naturalizați, și vizionari,fiind scoși din cauza istorică, păstrând aura enigmatică, Logosul este personificat: el „devine aici un fel de vietate ciudată, prin luminișurile pădurilor” Poetul vrea să legifereze o civilizație „cu aspra ei morală dar ajunge doar la nivelul ei de primitivitate pastorală, natural sacrală”

Cum să vă spun, cu care a debutat Ioan Alexandru, în 1964, dezvăluie dorința de a cuprinde la un loc mulțimea de sensuri și senzații. Exprimarea poetică se consolidează pe fondul contradicției între cele două vieți, cea a poetului și cea a cuvântului. „Totul este trăit, chiar și infinitul, Ideea sau implicația universală” „De ce mă simt eu oare, în fiecare zi/ Învins de-o bucurie aproape ne-nțeleasă?/ Că-n fiecare tânăr eu însumi par a fi/ Și fiecare fată mi-o socotesc mireasă” Autoportret.

Spontanul se manifestă până aici fizic, material, acționând asupra palpabilului. Interesul poetic al lui Ioan Alexandru s-a deplasat spre alt fel de spontan. Spontanul se transformă în inedit, în puterea proprie de a acționa adecvat și rapid la ultimele cerințe ale poeziei. Prin acest argument, poetul sacrifică o parte din originalitatea sa în scopul adaptării la modul poetic care nega caracteristicile poeziei obiectiviste. Ioan Alexandru are tendința de a se interioriza, astfel apar simboluri independente, procesul amplificându-se în Infernul discutabil în 1966.

O altă etapă poetică a lui Ioan Alexandru este aceea a mimării interioare a intenției de destăinuire, când spontaneismul se pierde și e înlocuit de un fel de evaziune din modul său perfectat, „din tiparul construit inițial deasupra numelui său”

Ion Alexandru simte profund această modificare pe care el însuși o mărturisește ca fiind necesară: „Venit-a vremea și eu să-mi rad/ Un rând de piele moartă de pe trup/ Prea nu m-anunță oricăror schimbări” Metamorfoză

Pentru poet, poezia de până acum o resimte ca fiind insuficientă și secătuită. Întrebările sale sunt mai multe iar răspunsurile mai puține, de unde apare necesitatea de a folosi un ton mai calm, amănunțit și șoptit, constituit în volulul Vămile Pustiei în 1969, în care „teluricul ia locul spontanului” Acest volum reprezintă victoria pe care o aștepta poetul asupra neliniștii sale verbaliste. Odată recucerit cuvântul, îmblânzit, îl face părtaș „ preunblântu-l prin Idei, într-o discuție firească”. Profetizându-și cuvântul, părăsește starea existenței imediate și „se retrage faustian lângă o cupă infinită a chinurilor de ordine cosmică”

Viziunea asupra vieții este de a nu o exclude ci de a-i acorda lupta frământarea lăuntrică în care adversarul este Pustia. Aici concretul se disipează și intră în sferele Ideii abstracte. Acest proces nu este o transformare ci o nouă etapă a descoperirii. Ioan Alexandru își judecă de acum relația dintre condiția sa de Poet și Pustia„poetului i-a fost încredințat/ Pustia s-o iubească și străbată/ Întemeind din vămi în vămi/ Albastru câte-un ochi de foc în piatră”. Poetul invocă trecerea inevitabilă bazându-se pe convingerea că între creația sa și Pustie există un echilibru, și că marea călătorie spre lumea de dincolo, este un drum către eternitate, eternitate care nu e accesibilă „decât arareori, celor care reușesc să-și construiască golul de dincolo prin starea lor de aici”

Ion Alexandru provoacă o contrazicere în gen, epopeicul liric – paradoxul fiind bazat pe de-o parte pe nevoia lui lăuntrică iar pe de alta, de ideea de Patrie. Calitățile imnice frecventate sunt extazul, elogiul, solaritatea. Rătăcira din Vămile Pustiei i-a deșteptat recunoașterea iubirii suverane, un Imn Etern: „Din când în când din margini de Pustie/ Pornește-un fel de imn de bucurie” Bucuria s-a transformat în dogmă, cuprinzând în termeni egali chiar și spațiile, și ele sacre ale durerii. Lirismului imnic i se adaugă calitatea patriotismului nemărginit, statornicia ca regulă a fericirii. Pentru Transilvania, centru al lumii poetului, proveniența extazului solar este lumina lină, metaforă predilectă- calmul cosmic, ceresc. Pentru Moldova, esențială este „lumina de priveghi” adică venerarea și păstrarea urmelor istoriei. În Țările românești dominatoare este devenirea „luminii din lumină”, acțiunea, ideea în mișcare.

Imnul în această proiecție luminoasă este aură, Logos, pace, încredere, jertfă, epitaf, ființă. Imnele lui Ioan Alexandru, se structurează pe baza unei epici metaforice în care sunt introduse date autobiografice, evenimente, istorie, toate acestea, inițiind un aer epopeic, elogios. Iubirea străbate rememorarea istoriei și culturii, spre închinarea interioară cu religiozitate. Istoria este sanstificată.

În Imnele Țării Românești o figură care se repetă este cea a lui Constantin Brâncoveanu, iar prin viața și pătimirile domnitorului se conturează ideea de imn. Emblema patriotismului stă sub semnul continuității și eternizării pe pământul românesc. Brâncoveanu nu e singur în durerile și virtuțile Țărilor Române. În ființa lui se amestecă oameni și locuri: Ioan Climax, Ioan Valahul, Brâncuși, Nicodim de la Tismana, Hurezul, Arnota, Curtea de Argeș, Tudor Vladimirescu, Matei Basarab.

Legătura între „zestrea domestică a originalului și universalitate” o fac simbolurile, cu caracterul lor iconografic atât ca realizare plastică (formă, culoare) cât și ca semnificație. Laitmotivele sunt alese din spectrul folclorului, din flora și fauna înconjurătoare: boul, mielul, vulturul, trandafirul, crinul, ghiocelul, narcisa. Tablourile lui Ioan Alexandru au aspect de fabulă, iar tot ce se înscrie în pagina cărții devine iubire de pământ și patrie.

Cantitatea imnelor este copleșitoare iar majoritatea lor, sunt definite prin universul imaginar care conține referințe și simbolurile religioase.

Numele de Ion prin excelență țărănesc, un nume comun, omenesc va fi transformat de poet în religiosul Ioan, sugerând o trecere, o convertire, pentru că, trimiterile sunt făcute la Ioan teologul, pentru care „la început a fost Cuvântul”, de asemenea de amintit este faptul că poetul scrie imne și nu imnuri, reluând formula Tradiției, insistând prin particularitatea spirituală permanent prezentă în creația sa.

Se pot identifica mai multe tipuri de discurs, de la unul compus din mai multe strofe, mai compactat, cu caracteristici edificatoare dezvoltând o gandire morală care pornește mai concretizat, prin redarea de tablouri și peisaje alegorice ale celuilalt pământ, cel transfigurat presărat de o abundență de simboluri biblice și liturgice „alegoreza biblică” despre care scria cândva Ernst Robert Curtius, în registrul simbolurilor biblice se numără și potirul, pâinea, crinul, vinul, jertfă, fluturii..

Unele poezii au caracter liturgic de predică. Poetul-predicator se desprinde de cele lumești, de ispite și de automatismele pământene și intră într-o stare sufletească plină de smerenie punând accent pe meditația religioasă și pe lucrul cu sufletul.

Lucrul cu sufletul dar și meditația religioasă sunt evocate pe larg prin intermediul imnelor care au rolul și de purificare interioară. Cu toate acestea, trecerea nu se putea realiza fără parcurgerea drumului inițiatic, a călătoriei din Vămile Pustiei, ”drum spre Ființă prin jertfa ființei”. Itinerarul parcurs prin pustie reprezintă simbolic o confruntare cu tot ceea ce ține de lumesc, cu obstacolele și dramele vieții comune în scopul purificării, a izbăvirii.

Pe parcursul seriei Imnelor, se remarcă discursul istoric, arhaic, în care poetul oscilează între simbolistica laudativă a Patriei prin relatarea diverselor fapte istorice locale și elogierea divinului, prin aducerea aminte a bizantinului Roman Melodul sau Efrem Sirul, iar ca modalitate de structurare a textului folosește tipul odei imnice.

În aceste condiții, se poate înțelege că poemele dedicate Brâncovenilor, accentuând asupra sacrificiului acestora în numele credinței, primesc aceeleași caracteristici ale simbolisticii religioase, poetul-profet construind textul ca pe un acatist.

Există o multitudine de scene redate prin versuri închinate sacrificiului familiei brâncovenilor, răsfirate în toate volumele Imnelor, nu cu precădere în cele dedicate Țării Românești. Cu toate acestea, de departe Imnele Țării Românești reprezintă apogeul și concretizarea celor mai multe scene închinate „lui Constantin Brâncoveanu și copiilor săi martirizați, Constantin, Ștefan, Radu și Mateiaș”, motivând alegerea făcută prin faptul că, domnitorul Constantin Brâncoveanu a fost un exemplu pentru tot neamul, ca bun creștin român care și-a împlinit lucrarea și care a jertfit ceea ce avea el mai sfânt pentru mântuire.

Prin urmare imnele apărute după parcurgerea călătoriei, a drumului inițiatic prin Vămile Pustiei sunt o continuare ulterioară a subiectului în aceeași notă dar cu oscilații.

Urmează Imnele Maramureșului, Imnele Iubirii și Imnele Putnei.

Cu toate că se numesc așa, conținutul imnelor nu corespund temelor propuse de titlurile enunțate pe copertele volumelor nominalizate ci au ca subiect un conținut mult mai bogat tematic, iar ca demonstrație pot fi amintite referințele la domnitori ca și Constantin Brâncoveanu amintit de-a lungul și pe parcursul textului imnelor în cauză.

În unele cazuri, Brâncoveanu este folosit în Imne mai mult ca un pretext, poetul făcând trimitere la misiunea de a aduce în taină trupurile oamenilor secerați de-a lungul malurilor Bosforului, moment imortalizat în perioada Crăciunului, apoi scena domnitorului de la Mănăstirea Hurezi peisaj în care dispar granițele dintre cele lumești și cele spirituale, în care „foșnetul Bărăganului” pătrunde în cer, „bujorul pământean” și busuiocul, chiar știuleții de cucuruz trec în compoziții decorative pe zidurile sacre, „un deal întreg de cap ne sfârteca / Cu vii cu tot să spânzure-ntr-o navă”, în care apare motivul jertfei, cea a domnitorului ucis; „sub Brâncoveanu țara renăscu”

Un alt simbol religios este mormântul brâncovenilor de la Hurezi, comparat de poet cu cel al lui Hristos. În acest caz, poetul explică cum Brâncoveanu doar și-a schimbat casa, cerul fiind o altfel de casă, una pentru eternitate. „Din Transilvania până la mare”, răsună „isonul mai tainic și tăcut” al clopotelor brâncovenești.

Mormântul lui Brâncoveanu are pereții pictați cu scene din luptele crâncene purtate, dar i scene religioase. Picturile din mormânt au scopul de a înfricoșa păgânii și dușmanii prin impresionismul luptelor pictate. Toate acestea sunt detaliate într-un imn numit Frumosul.

Existența lui Brâncoveanu este o imagine simbolică pentru întreg neamul creștin românesc. Imnele transmit un mesaj spiritual foarte clar, autorul neacordând pera mare atenție aspectului formal al versurilor care au un aspectul unei predici, Ioan Alexandra animându-l pe Brâncoveanu într-un cadru cu referințe clare la inspirațisa biblică: „Am pierdut totul să nu ne pierdem și sufletul fiii mei / Asta-i deacum grija noastră hotărâtoarea luptă / Să nu-ngăduim urii și deznădejdii să stingă-n / Candele credinței mistuirea neîntreruptă /…/ Ce-i mai de preț însă prada întreagă / Neîmpuținată de apostazie rămâne / Lacrima perloasă … sămânța murind întru cules / Îmblătite de ciuruitele mâne”…

De-a lungul întregii opere imnice a poetului, Constantin Brâncoveanu, apărătorul țării, are un rol reprezentativ, el este cel care apără moștenirea credinței, împreună cu alte mari personalități autohtone, cu toate că acestea din urmă ocupă un loc secund în descrierea discursiv-simbolică. Unele imne reprezentative în glorificarea voievodului ConstantinBrâncoveanu și a copiilor săi sunt cele intitulate chiar Imnul lui Constantin Brâncoveanu un discurs edificator „Nu-i Patrie acolo unde nu e schit / Pământul de aducere aminte / În care focul poate deștepta / Licărul milei printre oseminte”, „Frângerea de sine între noi / E făptura cea mai ziditoare”, „Dar mormântul gol de la Hurezi / Ține ceru-n țară de călcâie”, apoi Imnele Moldovei, Imnele Putnei, Oratoriul sau Schit Brâncovenesc din volumul Imnele Transilvaniei

Există și alte scene relevante în care apare domnitorul Brâncoveanu, spre exemplu tabloul doliului ca simbol din preajma săptămânii Patimilor din preajma sărbătorii Paștelui, sau drumul crucii asociat cu portretul voievodului sau petrecerea de la mănăstirea Hurezi.

În imne există o abundență de simboluri de natură biblică și liturgică care marchează uneori și momentele cu semnificație majoră din calendarul creștin ortodox.
Poetul folosește artificii stilistice diverse de la formule de discurs, la tablouri cu descrieri simbolice, de la predici de învățătură creștină la monoloage lirice ale personajelor principale, în acest caz protagoniști de seamă, figuri istorice ca Ștefan cel Mare, sau voievodul Constantin Brâncoveanu, și nu în cele din urmă folosește alegorii, adevărate rugăciuni, monoloage interioare în care eul liric apare profund marcat de smerenie, eu liric care invocă divinul, care îndeamnă la iertare, milă, smerenie, devotare.

Așadar, viziunea poetului-profet în Imne este cea de redare a unei istorii naționale care punctează prin jertfă, credință, este o istorie a marilor simboluri din Biblie calificându-se ca o realitate tranzitorie în drumul spre eternitate.

Tradiția, moștenirea strămoșească, imaginarul poetic încărcat de simboluri mitico-religioase, lumea sătească, figurile marilor personalități istorice, țăranii, natura, viața simplă, sărbătorile și obiceiurile reprezintă motivele, uneltele cu care poetul lucrează imnele.

Pentru poetul Ioan Alexandru nu contează cât de mare sau prelungită este suferința pământească ci strict transfigurarea ei în posibilitatea apropierii și comuniunii cu divinitatea, cu lumina divină.

Imnele poetului-profet sunt marcate în totalitate de pragmatism, ele sunt create în abundență iar repetarea și reluarea cu precădere a anumitor teme și motive de multe ori descrise în amănunt, susțin și concretizează învățăturile creștine, predicile discursive. Cu toate acestea stângăcia compozițională nu evită să se arate în multe cazuri, pentru poet fiind mult mai important, sau singurul cu adevărat important mesajul spiritual transmis prin intermediul acestor imne.

Imnul Bucurie anunță desăvârșirea mistico-religioasă: „De ce te iubesc atâta! De ce nu mai/ Am pace decât în urma ta! Fața mea/ E numai os și lumină contemplându-ți. Necuprinsurile.” În aceste versuri simbolice Ioan Alexandru dezvăluie trăirea intensă a eului liric luminat de iubire, de bucuria adorației divine.

În Imnele Maramureșului se menține tonalitatea religioasă, de credință; nominalizând o serie de localități, poetul, evocă latura tradițională și reprezentarea familiei, obiceiurile, ritualurile, icoanele, , simbolurile religioase, , misticul se concretizează în starea lui purificată, de chintesență.

Lirismul este înăbușit din cauza insistenței de a folosi repetiția în nenumărate rânduri, simultan inspirația e considerabil diminuată, are loc astfel un automatism, o mecanicizare a imnelor, curiozitatea aproape dispare.

Unul dintre motivele repetitive din Imnele Maramureșului este Jertfa Mielului eveniment acompaniat de toate obiceiurile tradiționale care îl îl preced. Spre exemplu ”Când moare omul oricui îi vine tot satul/ Se strânge să-l petreacă în curtea lui/ Ștergări se pun la poartă ca-n vremea nunții bună/ Scoarțe pe lăiți albe și țoluri pe fântână”

Anii 70 marchează momentul în care poezia lui Ioan Alexandru s-a apropiat cu adevărat de influența lui Hölderlin și în care poetul imnelor începe să pornească o căutare spre scopuri mai înalte, desprinzându-se de „unda metafizică blagiană cât și cu unda existențială argheziană”.

Gradual seria Imnelor redă o transformare caracteristică lui Ioan Alexandru dintr-o fire frământată și neliniștită în una plină de smerenie și credință, observându-se și o rarefiere a inspirației în favoarea repetițiilor și a reluărilor când poezia sa a început să se confunde cu o „frazeologie mistico-patriotardă”în care poetul este mulțumit cu automatismul unei bucurii sacadate.

Capitolul 2.

2.1 Simbolurile religioase în Imnele lui Ioan Alexandru

În poezia lui Ioan Alexandru, simbolurile arhaice, cele religioase, mistice sunt firești, și interferează cu simbolurile personale construind un text cantabil, dezvoltat pe linia imnului religios.

Pentru Ioan Alexandru, răsăritul înseamnă învierea, și producerea minunii, ”I-atâta noapte și uitare / Și lumile-au pierit din zare/ Au mai rămas din veghea lor/ Luminile luminilor„.

„„Codrii mari de crini” vor amplifica ideea de puritate, presărând aura misterioasă, bogăția și bucuria eternității: ”Lumină lină lini lumini / Răsar din codri mari de crini, / Lumină lină cuib de ceară, / Scorburi cu miere milenară / De dincolo de lumini venind / Și niciodată poposind / Un răsărit ce nu se mai termină / Lumină lină din lumină lină”Lumină lină.

Tonalitatea se apropie pe cât posibil de caracteristica liturghiei, poetul realizează un imn cântat, melodios, printre suspine, fond în care poetul suferă în tăcere pentru iertarea divină: „”Nu-i nimeni în lume mai singur decât mine / Toți au venit văzut și au plecat / Nu știu pe nimeni i-al cui și cum îl cheamă / Plâng zi și noapte neîncetat // Un turn de lacrimi este casa mea / Plâns nădușit – de-ar fi să-i dau un nume / un clopot negru scufundat / În cea mai groasă beznă de pe lume.„ Via dolorosa.

„Străvezimea înlăcrimată, transparența diafană și vibrația în fața misterului credinței determină stări de extaz mistic unice, ca rezonanță, în literatura română: ”Sunt numai râuri de iubire / Sunt numai cel care va fi / Cum aș putea opri această bucurie / Această slavă și această zi // N-a mai rămas nimic din mine / S-au răsucit cu toate și mutat / Iubire-ntreg am devenit, iubire / În fluviile ei sunt îngropat„Joc ceresc.

În opoziție cu pustia, scorbura, cuibul, reprezintă ilustrații ale unor simboluri care conferă siguranță și intimitate, au rol de a ocroti și de a aduce pacea iar fluturii, care aparțin exteriorului creează ideea zborului, în cele din urmă un zbor haotic, spre moarte.

Poetul experimentează diverse stări contradictorii, uneori stările sale de exaltare fiind amplificate prin folosirea peisajelor descriptive a vegetației abundente ”Crini albaștri în lumină, cu miresme și cu cântări care, într-o viziune grandioasă, capătă trup și devin ființe zămislitoare de miracol: ”Popoare mari de Imne glăsuiesc / Cu valuri uriașe în neștire / Fructele lor împrăștie-n Ether / Văzduhuri grele de iubire„ Extaz.

Poetul hașurează un tablou liric în care omul apare în ipostaza de păcătos, și în care acceptă îndatorarea asumată de a-și recunoaște păcatele și statutul de păcătos, acceptând totodată și pedeapsa, căința; conjunctural vorbind pe un fond al pocăinței, Dumnezeu nu este doar blând ci și pedepsește: ”Nici lacrimile nu mă mai încearcă / De teama ta și ele-au amuțit / Poruncă-ai pus în toate să mă-ntoarcă / Să mă predea unde Te-am pângărit // Știu că o faci din mila Ta cea mare / Ce nu Îți dă odihnă să uiți / Să-mi treacă zilele fără lucrare / Cu fața Ta de-acuma mă confrunți.„

În afara relației cu divinul, concretizată în diverse formule lirice, plânse, tonurile solemne, grave sau frenetice, Ioan Alexandru pare să compună într-un stil propriu Noul Testament realizând o concentrare a esențialului.

Poetul uzează de termeni mitologici, concretizând diferite secvențe esențiale ca nașterea Domnului, botezul, predicile, minunile, într-un spirit modern, marcate fiind de referința personală ”Cât poate vița crește sanctuarul / Pe crucea jertfelor de zi cu zi / Vădește astăzi în Scripture Harul / Și Pururea Fecioara zămisli„”care sunt urmate de măreția luminii ca și consecință a minunilor făcute din iubire ”Sat sărac cu garduri de nuiele / Putea un vânt să-l spulbere-ntre stele / Vița-n pridvor și-n bruma de grădină / Și pentru-o nuntă era prea puțină / Căci nu au vin și nunta-i pe sfârșite / Spuneau în prag cântări încetinite / Și își mută privirea lui solară / Și-a dat de vasele cu apă chioară / Și peste ape-ntinse în tăcere / Brațele străpunse de-nviere / Săvârșind cu-o lacrimă de mire / Cea dintâi minune din iubire„ Cana.

Condiția umană nu este caracterizată de singurătate, teză susținută de poet, omul trebuie să comunice cu divinul și să realizeze o legătură cu Dumnezeu„”Ne tăinuie cupolele albastre / Nu ai puterea singur în cuvânt / Cu pruncii în genunchi cerul cu astre / Sobornicim pe Unul drept și sfânt / e mai ușoară trecerea și luminată / În umbra milelor răsfrânt / Lacrima în ceilalți lucrată / Cereștile transpare-vor curând” Comuniune.

Ioan Alexandru trăiește sincer bucuria de a fi bun creștin, extazul religios. Credința este singurul drum către pacea sufletului și libertate”Prin credință intri-n libertate / Te-apropii de minunile dintâi / Când fost-au lumile desfășurate / Le era cuvântul căpătâi„Atanatos.

„Recunoașterea divină nu este intermediată de nici un suport dogmatic ci se trage din strămoși, din recunoașterea instinctuală a creștinilor, este o recunoaștere instinctivă, înnăscută. Recunoașterea și mulțumirea sunt similare lumii arhaice, vechi, scopul și simbolistica fiind identice ”Cel care-aude crinul pe pământ / Și stelele în ceruri cum cuvântă / Și râurile-n munți ce tăinuiesc / Și curcubeie-n nouri cum se svântă // Și-n mare peștii ce bolborosesc / Și ce sporește-n noapte blânda lună / Fără să facă umbră nimănui / Ce-mpuținează-ntruna încunună // cum ciocârlia-și încropește cuib / În slava-ntâi a cerului de vară / Și cum trăiește-acolo cel mai mult / Și spre pământ ca lacrima pogoară // Să poți vedea de minte mai presus / Cum toate sunt în cinste și slujire / Cum se jertfesc întâi acolo sus / Până ajung prinos de mulțumire„ Jertfa laudei.

Patria – vine de la Părinte, de la realitatea din jurul părintelui care ființează un neam, un grai, un loc, reprezintă descoperirea după câțiva ani de studii și călătorii în celelalte culturi și locuri, a realității spirituale a neamului nostru.

Analiza Imnelor lui Ioan Alexandru configurează o altfel de Patrie, un topos de esență divină, un Rai pe Pământ. Începând cu volumul Iubirea de patrie poetul încearcă să definească acest topos spiritual, să-i impregneze specificitatea individualizată în peisajul universal.

„Iubirea dintre părinte și fiu este întâia comuniune de pe pământ. Părintele o iubește pe Maria în lumina Fiului, maica este premergătoarea fiului. Maria este ca o transparență, ca o icoană a fiului, ca un văzduh sacru dintre părinte și fiu. Aceasta este Patria. Este starea de duioșie a Părintelui, copleșit de dragostea fiului blând, curat și puternic deschis față de taina și frumusețea maicii. Numai iubirea dintre părinte și fiu biruie Erosul. Între tată și fiu, prin această transparență care este Maria, se statornicește cea mai curată și durabilă iubire de pe pământ. Această iubire se cheamă Patrie și este prototipul celei mai durabile comunități. Este o triadă. Sunt trei, părintele, maica și fiul. Acestea sunt posibile numai prin această iubire curată și tainică și această iubire care a biruit erosul se cheamă Patrie”

Cuvântul patrie apare ortografiat mereu cu majuscule, scriitorul luându-și datoria asupra lui de „a aduce înaintea ochilor și auzului contemporanilor săi, a generației sale, la modul convingător, felul de viețuire al părinților, al martirilor și eroilor unei Patrii”, Ioan Alexandru îi conferă semnificații eterne, înnobilatoare.

Patria strămoșească simbolizează pacea și intimitatea familială, un spațiu sigur, protejat și sfânt.Conștient, poetul mărturisește adorația pe care o poartă familiei creștine care reprezintă singurul simbol definitoriu pentru Patrie, prin autenticitate, loialitate, iubire, protejare, curățenie sufletetească.

În acest sent, orice alte cuvinte își pierd însemnătatea în fața Cuvântului cu majusculă care definește Adevărul mărturisit de Hristos: „căldura familiei, ochii maicii asupra pruncilor, asupra mâinilor părintelui ce împarte pâinea, apoivorbirea lor laolaltă…, toate acestea alcătuiesc izvorul și realitatea inefabilă a unei Patrii.”

Țara natală primește caracteristici similare unui cuib familial, impecabil, al comuniunii cu tot ce e sfânt, familia fiind asociată unei biserici simbolice.

Ioan Alexandru identifică în ideea de familie, singura punte spre salvarea și păstrarea poporului român, prin puterea iubirii și a credinței în Dumnezeu.

Fecioara Maria – Pururea Fecioara, Simbolul Fecioarei, Mama divină, Născătoarea de Dumnezeu, desemnează sufletul în care Dumnezeu se primește pe sine, zămislindu-se pe sine în sine însuși, căci numai el este. Fecioara Maria reprezintă ”sufletul perfect unificat, în care Dumnezeu devine fecund”.

Fecioara Maria va fi veșnic virgină, pentru că niciodată nu va fi atinsă de altă fecunditate decât cea prin care i-a dat naștere lui Hristos.

Lumina – este o formă revelatorie a adevărului absolut.

Silueta poetică a luminii se impune prin pocăință și generozitate, prin demnitate și calm, lumina este metaforă plasticizantă atunci când valorizează estetic dimensiunea românească a existenței și se integrează în sfera metaforei de revelație – în încercarea de a surprinde dumnezeiescul freamăt cosmic.

Lumina nu are fierbințeala răului. Lumina ortodoxiei latine – transformată în vers – repetă grația pietății, în hotarele patriei legendare pe care poetul a descoperit-o la Pindar și la Eminescu. Metaforă imperială, lumina divină, roditoare în duh, sporește virtuțile Patriei creștine. Câteva ipostaze ale „sacrului orbitor” alcătuiesc un itinerar al epifaniei :„Lumina asta după ce s-a stins/Văpaia pură-n beznă și potire/Și jarul grâului încoronat….” Patrie, apoi lumina care „a lunecat în cer/ Și ceru-a lunecat printre morminte” Aura; „să-mi rămână candela aprinsă/Să nu-ncetez priveghiul peste zi/Pe lumina cea mai orbitoare” Veghe; „Pă nu mă satur fără paradis/Să nu mănânc în el decât lumină” Legământ; „Pe un val de pământ ridicat din mare/Lumina iese din izvoare…/În târziu veac fără odihnă/În zori lumina coborâ pe valul împietrit” Hagia Sophia; „Lumina prefăcută legământ” Curcubeul.

Și tot despre lumină în imnele lui Ioan Alexandru, ”Un spirit profund religios vibrează în oratoriul imnografic al autorului poemelor iubirii transfiguratoare„.

În volumul Imnele bucuriei apare și poemul Imnul luminii, în care poetul își mărturisește bucuria de a cunoaște lumina și reprezentarea ei divină: ”..să îmbrac acum bucuria/ Ce mi-a fost dat s-o privesc/ Căci am văzut lumina căci/ Iată sunt pe veci atins..„ luminii îi este asociată slava „fără chip”, care promitea și care reprezenta viața veșnică. La Ioan Alexandru, Lumina apare scrisă cu majusculă, acest simbol fiind asociat cu puritatea și sfințenia, Lumina aparține divinului, și este dăruită și împărtășită oamenilor, ea este ”Lumina soarelui„

Pământul – obsesia elementului greu, ponderos, este regăsit mereu în configurația unui cosmos văzut pastoral și rustic.

Și în Infernul, pământul se învăluia în atributele suferinței și purității, arătând o imagine de frumusețe transfigurată în finalul poemului Clopote:

”Pământul de departe văzut e-un clopot sugrumat/ Pe-o lacrimă enormă uscată lângă mare„, El e locul rădăcinilor și al vieții din adânc, el e țărâna sacră prin care merg turmele și în care coboară morții, matcă a satului strămoșesc. Universului acestuia statornic i se adaugă tot mai insistent și laturi de fabulos, de basm, de simbolică lăuntrică pe un fond în care eroul liric prinde contur;

Crinii – în Imnele lui Ioan Alexandru, crinii nu sunt niște flori comune, reprezintă un simbol sfânt, ei simbolizează puritate, curățenie, ei aparțin vegetației fabuloase și apar în diverse sintagme care le amplifică frumusețea și măreția. Crinii apar albaștri în lumină, dar și ”Codrii mari de crini„. Crinii sunt reprezentați într-o aură de mister , de puritate, intangibilitate și eternitate.

Pustia – pe de-o parte este locul pentru meditație, are caracteristici divine, este un spațiu sacral, temporalul este anulat de atemporalitate prin procesul de comuniune, prin meditație însetată de Dumnezeu, „pustia” un spațiu opus „scorburii” și „cuibului” care sunt simboluri ale spațiului restrâns, ” pustia devine spațiul în care „nu se poate naște nimic și în care nu poate muri nimic, în care totul rămâne veșnic în forma cea dintâi”.

Pustia apare în imnul Fluturi negri. "Pustia" este un concept gol, nepopulat de o materie poetica profunda, asceza e adesea doar o simpla poza, pustia este o metaforă a vidului.

Poetului îi revine misiunea de a înfrunta întunericul cu mijloacele luminii; și pe măsură ce el își descoperă chemarea, se revelă sensul ascuns și luptător al spiritului, în asceza sa specifică, exaltată în Vămile Pustiei, spațiu de răspântie în care și viața și moartea sunt supuse fundamentalului simbol al călătoriei.

Vama Pustiei este redarea lirică a unei etape frământate din existența poetului însuși când acesta căuta răspunsuri, ”drumul mistic al sufletului de la rătăcire și ignoranță la cunoașterea desăvârșită, de la întunericul existenței comune la lumina harului, de la neștiință la revelație„.

Ca să poată parcurge călătoria sufletului poetul folosește ca și simbol corabia care îl va purta prin toate locurile întunecate ale eu-lui, ale sufletului, pentru aflarea identității sale, a scopului, a rostului, pentru găsirea drumului spre lumină, spre izbăvire. Pentru parcurgerea acestei călătorii inițiatice, poetul trebuie să găsească starea și curajul necesar, deoarece tărâmurile pe care trebuie să le parcurgă sunt incerte și nesigure: ”Poetul și Pustia, pururea frați/ Porniți în căutare prin Pustie/ Maica lor e Pustia și ei sunt îmbarcați/ Pe-o navă-npotmolită în Pustie.„ Pustia este un loc mistic, fantastic, un fel de spațiu în care și începutul și sfârșitul lumii se află deopotrivă, este un obstacol care nu poate fi ocolit, de aceea pusia are rolul său inițiatic, pentru că poetul va trăi diverse stări până la regăsirea sufletului izbăvit și curățat ”heterotopie în care coexistă, în mod paradoxal, eternitatea și devenirea, transcendența și imanența, căderea și împlinirea„ pe aceste meleaguri, poetul este în căutarea lui Dumezeu, a scopului existențial: ”Cine are Pustia e mort,/ Cine n-o are-i steril/ Dumnezeule, de ce părăsit-ai/ În deșert singurul tău copil?„ Pustia este o purificare a sufletului, dar prețul este suferința îndurată. Experiența poetului este similară lui Isus care și-a purtat crucea, călătoria fiind inevitabilă pentru aflarea liniștii și a luminii divine. Redarea tablourilor expuse în Via Dolorosa întregesc stările resimțite.

Ioan Alexandru descrie pustia ca un spațiu nisipos, nesigur, care are puterea de a se metamorfoza.

Pustia aparține lumii mitice, un loc sacral, în care prin intermediul stărilor de spleen resimțite, prin asceză, meditație și claustrare, poetul poate ajunge să se lumineze, și să cunoască Adevărul sfânt, Adevărul divin.

Pustia pentru poet este un spațiu destinat izolării, a cugetării, a regăsirii pe sine însuși, prin pocăință, pustnicie, ascetism, prin procese de conștiință, frământări, neliniști, măcinare interioară.

Așteptarea pare nesfârșită cu suișuri și căderi, prin multitudinea de concepte poetice : ”Împinși și-atrași fără-ncetare / Izvorul din adâncuri și cu cel de sus / În noi le macină Pustia / Spre răsărit și spre apus // Și rostul nostru fi-va peste veac / De-a-nainta cu teamă în tăcere / Să nu se prăbușească din înalt / Pustia marilor mistere” – Ce este Pustia.

Marele Izvor este reprezintă simbolul credinței, al divinului, și este spațiu opus Pustiei.

În poezia Fluturi negri, Ioan Alexandru mărturisește că din Pustie odată ajuns, nu e cale de întoarcere, ”Cine-a fost lăsat în Pustie/ Nu se mai poate întoarce/Pentru că în Pustie totul curge” Pustia apare ca un tablou care are caracteristicile unui purgatoriu, în Pustie nu poate lua nimic naștere și nici nu poate muri, este un prag către altceva, ”Ce este va rămâne în eternitate / totul e-nchis și lăsat în uitare / În marea clepsidră / Ce s-a umplut / Pustia e goală cum a fost începutul / Pustia e invizibilă ca Dumnezeu”

Dar meleagurile Pustiei sunt chinuitoare, stările trebuie îndurate, are loc un soi de purificare, totul primește semnificații ritualice. Pustia este locul unde se permite reflectarea dureroasă a răului și a suferinței, simbolistica fluturilor negri este grăitoare și stimulatoare pentru simțul vizual: ”Fluturii negri vin dintr-un înalt / Boltit deasupra palelor izvoare / Și-ngenunchiază grei și uriași / Pe turnurile-ntâielor popoare // Se trage clopotul de început / Și se vorbește întâia neștiință / Descoperit stă universul orb / Întors cu spatele către ființă” Fluturi negri.

Marea – În Imne, marea face parte din tabloul Pustiei, reprezentare care își face apariția în poemul Marea moartă din volumul Vămile Pustiei. Marea nu are viață și nici nu găzduiește vietăți, ”Și-n care nu mai viețuiește nimic/Și n-a vieșuit vreodată” ea este asociată cu moartea, cu spațiul purgatoriului, în care apele sale moarte călătoresc spre abis, la finalul imnului, aflăm și sursa de unde a apărut marea. Printr-o rostire metaforică, găsim că proveniența mării moarte este chiar focul, ”…din lacrima îngerilor/ Uscați pe pământ”, aceste ape sunt singurele care pot purta pe cel supus încercării pe drumurile sinuoase, angoasante către marginea abisală, către moartea inevitabilă. La începutul poemului apare o secvență în care singura speranță într-un mediu atât de ostil, este redată de un ulcior care ”În miezul Pustiei” reprezentat aici de Marea Moartă, a sosit ”din mână în mână„ ca un simbol al speranței care nu a murit, a speranței pentru regăsirea rostului și a sufletului rătăcitor. Acest ulcior nu rezistă pe tărâmul Pustiei, al Mării Moarte, și este”…deșertat și înapoi trimis”. Ca o consecință, procesul meditativ se prelungește cu toate că poetul speră imposibilul de a se reîntregi ca Ființă și ca suflet, de a-și contura sensul, menirea pe pământ, rostul: ”În miezul Pustiei../ cu apele moarte/ Care vin de pe margini de lumi/ Și mai de departe./ Și-n care nu mai viețuiește nimic/ Și n-a viețuit vreodată/ Decât un dor mistuitor/ După bolta-nstelată”.

Peștii – În poemele în care apare motivul peștilor, Ioan Alexandru își arată o față vitală dar și agresivă, o existență lucidă și vie "Iată-n culori cum defilează, Doamne !/ în marea vieții mele și cum ocolesc./ Nervul se naște iarăși în carnea molfăită,/ cad pradă cei neputincioși, /țipă curajul în osul moleșit. / Pe masa mea, trăsnind de sănătate, / pești mănînc, adevărați și buni, / din marea mea rotundă. / Grozavi și reci, sălbatici și lucizi, / ca orice aspră vietate de ocean."

Mânzul – În volumul Cum să vă spun un poem deosebit este Mânzul, care amintește de un tânăr țăran aflat la sfârșitul studiilor universitare, care înlesnește, prin intervenția sa, ivirea pe lume a unui animal; face trimiteri adiacente la nașterea biblică și la profunda legătură care se stabilește între ființa umană și pământ, în care se vorbește despre ieșirea în lume și despre începutul dialogului cu pământul și lumina la mânzul nou-născut, prin năvala simțurilor și spectacolul instalării vieții: „Eram pe câmp, când răsăritul soare / Întemeia în mine, stingând, o nouă zi. / Întinsă pe pământ o iapă înspumată / Gemea așa de gravă și necheza ușor. / Mi-am suflecat cămașa, îngenuncheai îndată/ Și cum știui am dat un ajutor… / Dar presimțea lumina cum dă în el năvală, / Și arborii pădurii din depărtare, hăt, / Îi frământau auzul trăsnind pe verticală: / Râuri veneau în goană cu străluciri de stea / Și vânturi cu miresme de ierburi necosite, / Și dintre toate-acestea mai iute se-afirma / Pământul – el vorbea cu mânzul prin copite!” Mânzul. Aici, poetul are o vocație adâncă de erou și martor la cele mari ale lumii, poetul parcă asistă la toate în univers și le raportează pe toate la el.

Fluviile – măcinarea lăuntrică

Poetul – este făuritorul de versuri, este intermediarul între cer și pământ, asemănător lui Christ, apare în Via dolorosa. Rolul făuritorului de versuri este unul dumnezeiesc: „acesta trebuie să străbată, să iubească și să întemeieze „din vămi în vămi / Albastru câte-un ochi de foc în piatră” sau „De la-nceputul lumilor pornit / Se face că întreabă și nu știe / Cum se cufundă totul ne-ncetat / Împărăție după-mpărăție // Poetul și Pustia, pururi frați / Porniți în căutare prin Pustie / Maica lor e Pustia și ei sunt îmbarcați / Pe-o navă-mpotmolită în Pustie””.

În Imnele iubirii, și în Imnul luminii, apare mitul și motivul poetului cu puteri mistice, Poetul făuritor de versuri, Ioan Alexandru care împărtășește experiența poetică prin Imne, căutând în același timp lumina. Pe parcursul căutării luminii divine întâmpină obstacole care trebuie traversate cu succes, dar scopul de a afla Adevărul și lumina îl întăresc și îl înzestrează cu putere pentru a putea continua „Și nici Poetul n-o cunoaște. El socotea mereu/ C-o știe și te-ndeamnă într-acolo./ Dar i-un drum închis.„ Ca o perspectivă și o viziune de ansamblu, simbolul și menirea poetului în spațiul Patriei sfinte este bine conturat, el trebuie să scrie istoria arhaică a neamului pentru a dăinui veșnic.

Pe măsură ce poetul este mai înălțat spiritual, mai echilibrat și mai apropiat de Dumnezeu, cu atât cuvântul său exprimă profunzimi mai autentice.

Poetul are darul dar și datoria de a transfera și împărtăși neamului duhul sfânt al liniștii și luminii divine, credința, bucuria vieții, orientându-i pe aceștia spre Adevăr.

Cuvântul – Pentru Ioan Alexandru cuvântul, rostirea poetică reprezenta puntea, legătura dintre el, ființa umană, pământească și divin, Dumnezeu. Poetul- profet era dependent de această comunicare sacră, deoarece doar prin puterea cuvântului putea aduce rostirea iluminată în poeme. De asemenea, cuvântul folosit în rostirea imnelor era simplu pentru că poetul se adresa tuturor oamenilor, atât celor de rând, oamenilor simpli cât și omului cult, învățat.

Poetul are misiunea de a răspândi Cuvântul, de a-l populariza în rândul oamenilor. În acest mod, poetul are misiunea divină de a răspândi credința, asemănându-se preoților.

Atât în poezie, cât și în călătoriile și pelerinajele sale, ”în geografia spațiului înveșnicit de blânda lumină sofianică, Logosul transcende totul în Bucurie, în Lumina lină. Este Logosul-iubire, Cale, Adevăr-viață„.

În poemele poetului-profet, cosmosul are puterea de a deveni Cuvânt sau Logos: ”cosmosul va deveni cuvânt/ cum și eu voi fi înfățișare„ iar dubla putere a acestuia nu intră în posesia poetului decât atunci când este ”împărtășit în altul„.

Casa părintească nu e decât un arhetip al casei arhaice din satul ardelean unde, de milenii, țăranii trec prin dobândirea vieții, cununie, moarte și sărbători. Deoarece casa românească este la Alexandru, un cosmos simplu cu izvorul și cimitirul alături.

Satul lui Ioan Alexandru este un tărâm fabulos și inexistent, o lume eternă și neschimbătoare unde mormintele se șterg sub iarbă și unde plutesc în aer miresme ațâțătoare ca în paradis : „Cimitirul la noi e un pogon comun/ înconjurat cu gard de piatră” în care umbrele strămoșilor, ale părinților, ale copiilor trăiesc în pietre, în cumpăna fântânii, în lada cu zestre.

Ioan Alexandru a oferit o imagine pregnantă și glorioasă a satului transilvan, făcând din el o prezență concretă cu rădăcini în timp, dar și una spirituală prin funcția unei porți intermediare spre eternitate. Prin acest argument satul transilvan reprezintă un loc sacralizat. Pe toată întinderea ei, lirica lui Ioan Alexandru este o expresie tipică a sufletului rural, a lumii satului văzut ca centru al universului, cadrul experiențelor sale existențiale și prag al credinței.

În universul sapiențial țărănesc al lui Ioan Alexandru, fuzionează viziunea unui timp istoric care curge rodnic cu aceea a unei eternități neclintite a satului arhaic, legate de rădăcinile acestui timp ancorate în certitudinea absolută a veșniciei.

Mioritic, poetul Imnelor ne întoarce spre cele mai vechi tradiții românești spuse în graiul plin și greu țărănesc care reface puterea și farmecul cuvântului.

Acestuia îi se adaugă și alte simboluri bizantine, ca vulturul, dar mai ales pelicanul, ochiul, luceafărul de ziuă. Asupra satului arhaic veghea jertfa, curățenia, lumina, iubirea. Tema satului fabulos și regresiunea în fața civilizației persistă în Imnele bucuriei, deși aspectele violente, expresionismul au fost înlăturate odată cu substanțele grele. Atmosfera e aici blândă, extatică. Încă din Vămile pustiei poetul „cultiva viziunile pure de o religiozitate decorativă, bizantin hieratică, dar și cu o notă ascetică, artificială”.

2.2 Repere stilistice

O mare parte din Imne sunt reprezentative pentru calitatea vizionară a mesajului transmis de poet. De asemenea o altă trăsătură care personalizează stilul imnelor este reprezentarea stilistică de factură religioasă, iconografică a tablourilor întruchipate.

Apoi metrul antic folosit de poet într-un mod sugestiv prin care se creează ritmul dorit.

În unele poezii de tip psalm, se pot identifica frământările personale,neliniștile și dorința exprimată ca necesitate de a comunica cu divinul, cu Duhul Sfânt care la rândul său este simbolizat prin diverse creaturi de factură mitică-religioasă, ca și columba, porumbelul: ”Măcar columba să am certitudinea că reveni-va întruna / Oricât hătuită / În pumnii celor cinci simțuri / Își va regăsi Patria cuibului fericită”.

Pe parcursul operei, există multe imne de scurtă întidere, formate din câteva versuri, dar care sunt de o mare putere simbolică, a mesajului transmis.

Pe această cale, poetul îndeamnă spre asceză, recomandă lepădarea de automatismele vieții comune, de păcatele lumești, înscriind textul într-un registru lexical corespunzător cu mesajul dorit a fi receptat.

Expresiile și sintagmele folosite ilustrează diverse formulări religioase ”arderea de sine”, ”stingerea de sine”, ”rug interior”, lepădarea de grijile lumești, nevoia transfigurării, alegerea drumului ”celuilalt pământ”.

Elementele de prozodie dau o senzație de liniaritate, de sacadare, de repetitivitate.

Cu toate acestea, există unele imne care au o muzicalitate resimțită ca o consecință a aliterațiilor și care întăresc crearea unui confort spiritual în care meditația religioasă să poată fi înfăptuită.

Însuși Ioan Alexandru a afirmat că în Imne scopul lui principal este transmiterea mesajului iar partea lexicală, și îngrijirea semantică va ocupa un loc secund în favoarea ideii transmise, așadar menirea poetică pentru autor este înțelegerea mesajului transmis, greutatea Cuvântului și profunzimea lui, perceperea și receptarea Logosului divin.

Tot ceea ce ține de text, de partea stilistică, de lexicul ales, discursul folosit, totul stă sub simbolul Tradiției, trăsătură caracteristică și lui Asemănător lui Hölderlin.

Imnele sunt constituite pe baza unor formule stilistice, spre exemplu folosirea oximoronului, ca stări contradictorii, sunt, durere versus bucurie, înghețul versus exaltare; toate acești oximoroni prin redarea lor antitetică sporesc puterea și profunzimea mesajului ”Cunosc un înger nevăzut / Ce stă acolo în lumină / Și cântă singur bucuros / Un imn ce nu se mai termină. // Cântă atât de tare că n-auzim nimic, / Doar înghețăm pe drum de bucurie / Cad scorburi mari de aur peste noi / Și bolovani greoi de nebunie”Trisagion.

Poezia lui Ioan Alexandru seamănă cu o cântare bisericiască, religioasă, imnică apropiindu-se de genul oratoric, are trăsăturile corespunzătoare credinței și religiei bizantine. Motivul care a declanșat schimbarea de situație este bucuria credinței, o iubire ce stă sub semnul sacru al luminii divine, o preamărire a divinului „Lumină lină lini lumini / Răsar din codri mari de crini / I-atâta noapte și uitare / Și lumile-au pierit din zare / Au mai rămas din veghea lor / Luminile luminilor” (Lumină lină) fiindcă: „E-atâta bucurie-n mine / Că am orbit nainte de a fi / Și cu orbirea intru în lumină” Trisagion.

Cuvântul suportă un proces de personificare „Tu ești văpaie fără grai / de dincolo de matca mumii / Ceea ce îngerii stârnesc / când se lovesc de marginile lumii // O, dă-mi putere să rămân / De-a pururi în această zare / Pe unde negre trec pierind / Zădărnicii pustietoare // Nu-i veac, nu-i ochi să poată ști / Cât de adânc și de departe / Un fluture de foc m-a dus / În cuibul meu de după moarte„Logos.

Atmosfera din poeme este de factură ceremonială, toate tablourile sunt depinite prin simboluri, care consolidează puntea misionară, rolul imnurilor, mesajul care se clădește prin figurile de stil și capacitatea expresiei poetice, hieratismul figurilor și patosul, credința poetului-predicator.

Imnul Întoarcerea poetului, definește un nou curs al expresiei artistice. Trăind o înverșunată luptă lăuntrică a sufletului „poemul se încheagă ca o litanie deosebită în care deslușește inflexiunile imnului bizantin al lui Romanos melodul sau ale lui Hölderlin, sau ale folclorului românesc, sau ale lui Arghezi sau Ion Barbu” : ”A fost o zi a fost un ceas când grea/ Pustia a rămas. Focul pustielor ascuns, / Celălalt foc l-a pătruns. Izvorul tainic/ Din pustie a fost râvnit de veșnicie. / În miez de noapte când ieșea, din sine/ Și se pustia, în dansu-acela nemișcat/ S-a dezvelit și s-a lăsat. Izvoru-aici/ S-a fost deschis și Trăsnetul în el/ S-a-nscris. O, sfântă nuntă în Pustie, / Lumini veneau în luminie/ Lumină lină, luminând, Pustia zămislea/ Cuvânt..„

Noi geneze în spirit sunt vestite în versurile cu desen ciudat, amestec de rime interioare care dau ritmul unui dans lent, care ține de sacru. Și de aici încolo renașteri, cuceriri ale vieții spirituale, o adevărată invazie a luminii, exemplificată în Lumina neapropiată care are puterea de a transforma orice în bine, în credință, chiar și răul.

Laitmotivul pământului strămoșesc este identificat cu motivul Patriei, gliei natale, Patria sfântă, cu țăranii, obiceiurile, sărbătorile, ceremoniile și lumea mitică încărcată de simbol.

Multe imne apar scrise în vers liber cu toate că dimensiunea lor este mare în general șase strofe. Compunerea lor stilistică este de factură tradiționalistă iar tablourile înfățișate într-o manieră descriptivă ocupă cea mai mare parte a volumelor.

Poemele cu trăsături etnografice au un stil apropiat cu descrierile de factură poetică aparținătoare operei lui Octavian Goga, influența acestuia fiind evidentă: „Feciorii stau cu toți în jurul ei/ Cu capul gol în sumănici de lână/ Din când în când duc mâneca la ochi/ Și scutură o lacrimă-n țărână” Litanie

Specificitatea imnelor este redată prin acuratețea laturii simbolice folosită pentru creearea autenticității arhaice, a istoriei, a vechiului, laicului, Tradiției creștine, misterul, misticismul, transcederea spre celălalt tărâm.

De remarcat este și simplitatea și naturalețea țărănimii, apoi a culorii locale și a figurilor reprezentarive din mitologia propusă de poet.

Cu toate că latura stilistică nu primează pentru poet, există cazuri în care muzicalitatea cântărilor atinge emoția estetică.

Există și momente de tresărire a poetului din solemnitatea lui, moment în care se declanșează „o emoționantă retorică a tandreței față de patrie, față de fii, față de predecesori, față de natură” Formula cea mai frecvent folosită rămâne însă „glorificarea monotonă a existenței, de o stranie poziție sămănătoristo-ortodoxistă”

Tonalitatea elegiacă și caracterul patriarhal al imnelor rezonează cu tehnica limbajului: poetul bea lapte din șiștar, cuprins de fiori, și gâtlejul îi pocnește, strașnic, de plăcere; împlântă cuțitu-ntre pahare, oșenește; bea ardeleneasca țuică”.

În alte circumstanțe, unele imne redau zbuciumul sufletului pe pământ, ivindu-se peisaje și tablouri apocaliptice în care pământul nu mai e un loc primitor. În volumul Nopți apar aceste scene contrastante imnelor de până acum.

Poetul este convins că lumea poate deveni credincioasă cu ajutorul Cuvântului și totodată că va putea fi recunoscătoare pentru darul vieții ca valoare intrinsecă.

Poetul sfătuiește lumea prin Cuvânt să aibe nădejde chiar și în momentele în care viața pare o povară, niciodată nu trebuie uitat scopul înalt al vieții, acest dar divin „De-ar fi să-ți ucizi nu tatăl, / Ci propria ta țeastă zdrobind-o zi cu zi / sau fiicei tale-n pântec să-i otrăvești odorul, / tot să te naști pentru a fi, a fi. / Chiar dacă drumul duce nicăieri, / chiar de nu-i drum, ci numai o eroare. / Eroarea însăși e un ce nebun, / Cum viața mea mi-e singura eroare” (Oedip).

La Ioan Alexandru lumina nu este de origine lumească ci este de factură divină ea este lumina lină – care îl inspiră pe poetul vizionar prin Taina Cuvântului.

Poetul vizionar trăiește o experiență în contemplarea paradisului, a divinului: „Treptat luminile s-au stins / Și noaptea răsări fierbinte / Și-am fost din nou răpit și dus / Pe aripi tinere și sfinte. (…) / Ochii blânzi veneau în jurul meu / Cu candele de mir ușoare  / Și-ncet se încheagă un Imn / Țesut din lacrimi și-ndurare. / Cuvânt nu mai era – șopteau / Doar adâncimi fără de nume / Cu roua umbrei luminând / Curat de dincolo de lume” Zbor curat.

În confesiunea reluată în partea a doua Oratoriului, în decorul palatului brâncovenesc de la Mogoșoaia, este rândul acum ca poetul să se confeseze, autodefinindu-se ca exponent al doritei transfigurări prin personificarea: „am pus botniță vorbelor căpestre de aur / Peste sălbăticia frunții”

Ioan Alexandru este un tradiționalist cu accente moderniste. Asemenea altor poeți, care au scris înaintea lui, el posedă și cultivă anumite aspecte particularizante, între care nu lipsesc pitorescul local, lexic al inclusiv, teme și motive ale folclorului regional, specificări de natură geografică, sentimentul de durere istorică, tratarea la modul bizantin a decorativului religios, iar stările exprimate nu sunt umilința și extazul, ci reculegerea stăpânită, tinzând spre o luminozitate duminicală.

De asemenea, trebuie specificat că această primă etapă nu conține decât întâmplător elemente religioase, religiozitatea poetului fiind în plină descoperire, elementele depistabile de acest fel ținând, mai ales, de tehnică, adevăratul topos în care se mișcă poetul, fiind un sat de minuni, o lume rurală de care este legat prin toate fibrele ființei sale.

Catedrala Sfânta Sofia ridicată la Constantinopol de împăratul bizantin Justinian I, a fost repetat elogiată de Ioan Alexandru impresionat de vastitatea ei interioară: „din marmură verde jumătate/ Din aur roș cupola se rotea/Îmbrățișată de eternitate/ Întregul cosmos e-ncăput în ea” Hagia Sofia

Ulterior, va folosi denominația Hagia Sophia pentru a sugera etimonul grec într-un poem construit pe o dramatică dihotomie: bucuria edificării, trăită de împărat ”te-am învins Solomoane rosti în tropar/ Inamicul Justinian tracul în noaptea de Crăciun/ Când îngerii cu Pruncul/ cuvântă” – și invazia turcească: „prin uriașele porți din lemn de cedru „pătruns-au sultanii călări/ La fecioare-n icoane.” Hagia Sofia este un sanctuar religios

La apariție, Imnele Maramureșului, întăreau impresii de lectură din versurile mai vechi, conducând către același set de teme, motive, simboluri, din marele repertoriu tradiționalist al poeziei românești interbelice, cultivate de cercul ortodoxist al revistei Gândirea.

Totul va fi citit prin grila unor mari simboluri – Păstorul și turma, mielul dus la junghiere, Mirele mistic, pâinea și vinul, mâinile rănite de «piroane», giulgiul gol din mormântul Învierii; trandafirul, vulturul, porumbelul, pelicanul, crinul, garoafa, participă la acest proces de remodelare a viziunii în sensul ”alegorezei biblice”

S-a optat cu precădere pentru poeziile de inspirație religioasă, dominate de anumite motive și simboluri ce revin obsesiv: Învierea, Mirele, Mielul, Lumină lină, Îngerii, Pustia, Duhul, Garoafa, Crinul, Candela, scrise în majoritate în formă clasică, urmărindu-se în general să se creeze o stare de ”cântare”.

În Imne, au pondere poemele istorice ample, în vers liber, cu trimiteri concrete la evenimente reale și la viața unor mari domnitori.

Poate că pentru cititorul contemporan, beneficiar al unei educații estetice care exclude tradiția și respectul valorilor morale, poezia lui Ioan Alexandru este desuetă, tributară unui antropomorfism creștin în registru stilistic clasicizant.

Bogăția imagistică, aglomerarea de concepte și de simboluri, ca și tonul liturgic sunt simțite ca inactuale de cititorul care încă mai pendulează arghezian între credință și între tăgadă. Cu toate acestea, poezia religioasă găsește, chiar și în mileniul trei, destule uși, adică minți și suflete deschise: nu-i exclus ca ea să fie cu adevărat poezia viitorului.

Concluzii

Creația lui Ioan Alexandru are două perioade distincte. În cea dintâi, poetul își face intrarea în literatură provocând în jurul său reacții admirative. Poemele primelor volume dezvăluiau o lume rurală, frapantă prin originalitate și autentic, într-un limbaj inconfundabil, iar poetul se îndreaptă spre marile teme ale literaturii, urcând cu înzestrare nativă, specifică marilor creatori, treptele valorice ale poeziei. Limbajul textului de bază este stăpânit cu multă siguranță de poetul român, care a achiziționat de la Martin Heidegger, Friedrich Hölderlin, Pindar, trăsături fundamentale privitor la tematica religioasă și gândirea filosofică, folosind totodată motivele și temele ortodoxismului ca pe adevărate mijloace de inspirație proprie și predominare a limbajului poetic.

În următoarele șapte volume, fiecare cuprinzând câteva sute de imne, tânărul revoltat de odinioară, renunță la subiectivitate, și teoretizează o poezie rece, obiectivă și rațională; îmbrățișând însetat religia, evocând solemn și discursiv momente și personaje biblice, nominalizând prin strigare personalitățile istorice, elogiind florile, vegetația, păsările, culoarea locală de unde se trage.