Trasaturi Clasice, Romantice Si Realiste In Opera Lui Vasile Alecsandri

CUPRINS

INTRODUCERE

Literatura pașoptistă rămâne, prin excelență, una aflată sub semnul romantismului, însă nu putem vorbi despre literatura pașoptistă ca despre o literatură aparte, actorii acestei epoci preferând să îmbine temele și motivele clasice, preromantice și romantice cu cele realiste, toate axate pe filiala tradițională a românilor. În cazul lui Vasile Alecsandri observam întrepătrunderi de romantism, realism și clasicism, acestea fiind unele de excepție.

Din galeria autorilor din acea perioadă (Vasile Cârlova, I. H. Rădulescu, Gr. Alexandrescu, C. Negri, etc.) lucrarea își propune să analizeze trăsăturile romantice, realiste și clasice în operă lui Vasile Alecsandri.

Lucrarea de față este structurată pe trei capitole.

Astfel, în primul capitol (Aspecte ale biografiei lui Vasile Alecsandri), s-a încercat să se descrie viața și mai ales momentele marcante ale acesteia, sintetizând etapele mai importante din viața autorului, cuprinzând și momentul debutului său literar, care a fost în concordanță cu cererile epocii

Al doilea capitol (Clasicism, romantism și realism în operă lui Vasile Alecsandri) își propune să treacă prin proză, poezia și dramaturgia lui Vasile Alecsandri, alegându-se operele reprezentative fiecărui gen, trecându-se în revista trăsăturile fiecăreia, proza fiind caracterizată de un profund clasicism îmbunat cu romantismul și realismul, același specific și pastelurilor scriitorilor, tablourile optimiste ale naturii, dat și realismul dramaturgiei, expuse în mod evident de personajele acestora, reprezentați ai acelei epoci.

În al treilea capitol (Meritul și importanța lui Vasile Alecsandri în Istoria literaturii romane) am strâns o serie de păreri critice ale unor autori bine cunoscuți, în legătură cu rolul pe care îl ocupă scriitorul în literatura română.

.

CAPITOLUL I

Aspecte ale biografiei lui Vasile Alecsandri

„Familia mea este originară din Veneția. Pe timpul când această republică era în strălucire, un străbun al meu, om cu inimă îndrăzneață și cu spirit cavaleresc, se puse cu a lui spadă în serviciul tării, se căsători cu o româncă și deveni obârșia familiei Alecsandri…”. Pentru a-l prezenta pe Vasile Alecsandri într-un mod eficient, o autobiografie ce se presupune că intenționa scriitorul să și-o încropească, oferă informații despre originile acestuia, cum putem vedea din citatul oferit. Nu este întâmplătoare folosirea verbului „a presupune”, deoarece însuși poetul avea rețineri în a-și afirma originile, din cauza unei absențe a arborelui genealogic s-a mers pe presupoziții. Ca și document legal ce atestă existența unui membru genealogic al familiei lui Vasile Alecsandri se poate menționa de un act oficial din 1976, în care se pomenește de un Mihalache Alexandru, în alte documente Alexandri, un vechil al mănăstirii Sfântul Spiridon din Iași. Cu toate ca Alexandru este numele de burlac, de pare că după căsătoria, prin afilierea numelui său cu cel al soției, acesta devine Alecsandri. Din căsătoria adusă în discuție se nasc trei copii, două fete, Catinca și Safta și cel ce urma a fi tatăl marelui scriitor, data nașterii nefiind precisă, oscilându-se între 1792 și 1793, Vasile. Mihalache Alecsandri, conform cercetărilor bunicul scriitorului, moare în anul 1794.

Vasile Alecsandri-tatal- pare a fi avut o îndelungată familiarizare cu condeiul, urmând școala în Iași și știind foarte bine grecește. De la funcția de vameș, la Bender, ajunge la 20 de ani să fie omul de casă a logofătului Iorgu, datorită acestuia dar și datorită conștiinciozității acestuia, el ajungând să avanseze. Cu toate ca slujba sa la logofătul Iorgu l-ar fi putut ridica în rangul boierimii, el a rămas un outsider care s-a mulțumit cu a analiza influența unei mari armate într-o țară plină de nevoi, cum ar fi vânzarea-cumpărarea de vite, cereale, cât și alte mărfuri necesare, din aceste lucruri ajungând să își facă o stare materială, moștenirea sa din familie, fiind neexistenta.

În intervalul 1816-1817 se presupune a fi avut loc căsătoria lui Alecsandri-tatăl cu Elena Cozoni, fiica unui pitar din Târgul Ocna, căsătoria presupunându-se că a fost din dragoste, nefiind în prim-plan o zestre a feței, motivul pentru care se înfiripau multe căsătorii în acele timpuri. Datorită stării materiale pe care și-o dobândise singur, în mod corect și cu multă inteligență, a făcut ca tânărul Alecsandri, fiul unui om obișnuit, sa primescă în 1818 primul sau titlu de boierie, mai exact primind rangul de medelnicer. În anul următor, se naște primul copil: Catinca. Perspectivele tinerei familii se arătau luminoase, tatăl se ocupa cu comerțul de sare, un al doilea copil era așteptat (Vasile Alecsandri-fiul), când, în aprilie 1821, anumite evenimente mișca din temelii liniștea familiei și a țării, și anume ca Ipsilanti, conducătorul Eteriei grecești, cu o armată, trece Prutul și intră în Iași pentru a merge să dezrobească Grecia de sub jugul turcesc, producând teama în rândul majorității boierilor, aceștia încercând să se adăpostească. Aceste este și cazul familiei Alecsandri, care au luat calea munților, Elena, mama și soția, era gata să nască și au poposit undeva, în mijlocul codrilor, așteptând să se liniștească lucrurile. În aceste împrejurări grele se naște cel de-al doilea copil al lui Vasile Alecsandri, fiul preluând numele tatălui și urmând să îl facă celebru.

Datorită măsurilor luate de turci împotriva grecilor, numeroși funcționari greci sunt scoși din slujbe sau pleacă ei singuri de frica represaliilor. În lipsă de buni funcționari, tânărul priceput și întreprinzător este chemat la Iași unde își ia în primire nouă slujbă. Fiind întreprinzător și isteț, bun administrator pentru stat, dar și pentru el, averea sa înflorește dovedind în continuare devotament familiei, și insuflând o atmosferă de dragoste de cultură.

Copilăria celui ce avea să fie marele scriitor Vasile Alecsandri s-a desfășurat în cadrul unei familii strâns unite, neatinsă de corupția ce bântuia în familiile vechi boierești, într-o atmosferă morală, de afecțiune reciprocă, de prețuire pentru cultură, sub supravegherea directă a părinților, îndeosebi a mamei.

În 1835, când se mărită Catinca Alecsandri, sora scriitorului, în foaia ei de zestre se afla trecut un pian cu notele lui, ceea ce ne dă o nouă perspectivă asupra creșterii de care s-au bucurat acești copii. Un semn al rafinamentului, nu numai a bunei stări ce domnea în această familie, îl oferă chemarea pictorului Livaditi pentru a realiza portretul familiei.

În amănuntele scriitorului de mai târziu descoperim faptul că părinții îngăduiseră copiilor lor relații amicale cu lumea celor ce îi slujeau, chiar și cu a robilor țigani.

Scriitorul își amintea întotdeauna, până în ultimii ani ai vieții sale, cântecele și poveștile populare ce le auzise în copilărie de la mama lui. Acesta a fost primul lui contact cu poezia populară. Tot în acest cadru a cunoscut o mulțime de oameni din popor: servitori, vizitii. De la Gheorghe a învățat grecește, de la Didică scripcarul el a ascultat multe cântece populare. Dar figura cea mai scumpă micului Vasile, prietenul lui cel mai bun, a fost fără îndoială, țigănușul Vasile Porojan. Acest copil oacheș, vioi, isteț, i-a fost cel dintâi tovarăș de joacă, nedespărțit, la Iași și la Mircești. Tovărășia acestui copil vioi, inteligent, au îngăduit primele îndrăzneli ale fiului de boier: pornirea spre luncă, rătăcirea spre acest paradis vegetal pe care acum îl descoperă, oprirea pe margine bălții unde, aflăm mai târziu în Doine, a auzit povestea Babei Cloanța.

Încă din 1827 tatăl tânărului se preocupă de educarea fiului său. Astfel, micul Vasile Alecsandri începe învățătura de carte.

Despărțit de bunul său prieten, Porojan, viitorul scriitor începe să învețe de la un dascăl priceput, un călugăr maramureșean, Gherman Vida.

În martie 1827, francezul Victor Cuénim își deschide la Iași un pension. Astfel Vasile Alecsandri este înscris imediat ca intern în clasa a șasea de către tatăl lui.

Așa pornește micul Alecsandri și se așează la pensionul lui Cuénim. Însă copilul nu era prea încântat de noua viață. După mai bine de cincizeci de ani el avea să își amintească:

„Acea viață nouă de școlar închis în sala de studiu, ghemuit pe un pupitru și condamnat a învăța pe de rost verbe franceze, germane și grecești, obliația de a ne trezi dimineața în sunetul unui lighean de alamă lovit ca un tam-tam chinezesc de doamna Cuénim; sila la care elevii erau supuși de a mânca bucate cu care nu erau deprinși; o mie de mici mizerii ce sunt legate de micul copil ieșit din casa părintească, foamea, frigul, neodihna și examenele zilnice ale profesorilor mă adusese la o desperare amară…”.

Regimul nu putea fi chiar așa de aspru aici, însă copilul era obligat să învețe. Printre colegii de la pension se afla și Mihail Kogălniceanu, acesta viața de pension fiind relatat de către acesta în scrieri că Un întâi amor, o narațiune dominată de ficțiunea, povestea iubirii dintre doi copii aflați la pension, ce stă sub semnul livrescului. Scenele reale repetă scene din cărți, eroii sunt „eroi de epopee său roman”, aceasta fiind atmosfera în care era crescuta acesta generație.

Rezultatele tânărului Alecsandri erau bune, cu toate întreruperile provocate de molimile de ciumă și holeră din 1829 și 1831, el își trecea regulat examenele anilor de studiu.

Nu era retras față de colegi, însă uneori îi plăceau singurătatea și contemplarea priveliștilor, contemplare ce probabil a ajutat în mod real la conceperea pastelurilor și la minuțiozitatea acordată detaliilor peisajelor naturale.

Experiență cu experiență, încet, se umpleau rezervoarele din adâncul ființei care mai târziu aveau să devină izvoarele creației sale literare.

Viața la pensionul Cuénim se apropia de sfârșit. În 1834, Vasile Alecsandri avea treisprezece ani. În vara acestui an copilul merge cu toți elevii pensionului, sub conducerea directorului, să facă vacanța într-un fel de tabără pe malul Prutului. Într-o zi a apărut aici Porojan; se alăturase servitorului de la vistierie, care aducea din partea sameșului Alecsandri o scrisoare pentru domnul Cuénim, în care se cerea să i se dea drumul băiatului acasă la Iași, pentru că în curând trebuia să pornească în călătorie pentru studii la Paris. Porojan aflase despre asta și cere să îl ia și pe el la Paris, iar copilul de treisprezece ani, Vasile Alecsandri, pornește spre Iași, făgăduindu-i prietenului său că fără el nu va pleca, fără să știe spre ce orizonturi noi și hotărâtoare pentru el se îndrepta din clipa aceea.

Puțin după 23 august 1834 micul Vasile Alecsandri pornește spre Paris. Odată cu el au mai plecat și alți câțiva tineri fii de boieri cam de aceeași vârstă: Alexandru Cuza, vărul acestuia, Nicolae Docan, Panait Radu și pictorul muntean Negulici. Drumul până la Paris era lung, dar după douăzeci și una de zile ajunge în sfârșit.

Un biograf al lui Alecsandri, care a trăit în apropierea acestuia în ultimii ani de viață, spunea: „Trebuie să fi auzit cineva povestind pe poet pentru a-și face idee despre impresia extraordinară ce făcu Parisul, cu monumentele lui mărețe și viața lui torențială, asupra sufletului unui copil venind de-a dreptul din fundul Moldovei.”

Copilul s-a instalat împreună cu tovarășii săi de studii în locuința lui Filip Furnaraki din strada Notre-Dame-des-Champs. Pentru a se înscrie la o facultate, trebuia să aibă mai întâi diploma de bacalaureat. Ca să treacă acest examen, fără îndoială că studiile de la Iași nu erau suficiente. Cu experiența sa de profesor de liceu, Furnaraki își dă seama de asta, așa că Vasile Alecsandri este încredințat unui profesor particular, pe nume Cotte, pentru a-l pregăti în vederea trecerii examenului de bacalaureat în litere.

În urma pierderii fiicei sale, numai cu un an înainte, monsieur Cotte l-a îndrăgit pe acest băiețaș vioi, plin de curiozitate, inteligent dar în același timp sensibil, meditativ, visător. Chiar dacă proveneau din generații diferite, Vasile Alecsandri și profesorul. Ca să treacă acest examen, fără îndoială că studiile de la Iași nu erau suficiente. Cu experiența sa de profesor de liceu, Furnaraki își dă seama de asta, așa că Vasile Alecsandri este încredințat unui profesor particular, pe nume Cotte, pentru a-l pregăti în vederea trecerii examenului de bacalaureat în litere.

În urma pierderii fiicei sale, numai cu un an înainte, monsieur Cotte l-a îndrăgit pe acest băiețaș vioi, plin de curiozitate, inteligent dar în același timp sensibil, meditativ, visător. Chiar dacă proveneau din generații diferite, Vasile Alecsandri și profesorul Cotte, cel din urmă având și într-o anumită măsură caracterul de mentor, apropiindu-se sufletește unul de celălalt. Așa se explică faptul că atunci când va fi în curând la o mare răscruce a vieții sale, adolescentul se va reîntoarce la profesorul său din primul an și sfaturile acestuia îi vor călăuzi primii pași în literatură.

În toamna anului 1835, la 27 octombrie, el își trece examenul de bacalaureat. Pentru a se înscrie la acest examen trebuia să aibă vârsta de șaisprezece ani, însă Alecsandri nu avea numai paisprezece. Astfel el declară că e născut la 14 iunie 1819, că împlinise vârsta legală, fapt care va ridica mai târziu nenumărate controverse cu privire la vărsat scriitorului. Înscriindu-se la bacalaureat, tânărul s-a prezentat satisfăcător pregătit. La greacă ia notă bine, la latină binișor; la istorie, materie cu care nu s-a împăcat bine niciodată, el singur mărturisește că s-a aflat într-o mare încurcătură. A avut noroc însă datorită cunoștințelor dobândite la pensionul Cuénim, Vasile Alecsandri luându-și bacalaureatul în Litere.

Dorința spătarului era ca Alecsandri să urmeze medicina. Ascultător, tânărul începea pregătirea în acest domeniu. Se pare că lucrările practice îl pasionau, însă cursurile îi erau mai puțin pe plac. În urma unei intoxicații din laborator, rămâne câteva zile acasă și citește Călătoria din America a lui Chateaubriand, care îl fascinează.

Poate acesta avea să fie începutul unei crize lăuntrice. Pasiunea pentru chimie și medicină se stingea încetul cu încetul, ca un cazul tuturor marilor scriitori ce nu au putut reprima nevoia de a crea prin nicio altă activitate. Ghica își amintește câteva decenii mai târziu despre vremurile acelea:

„Știu că tată-tău voia să te facă medic, și tu te puseși pe chimie: ne întâlneam adeseori sub castanii Luxemburgului și vorbeam de oxigen și hidrogen, dar observam că de câte ori îți vorbeam de plantele marine din care se scoate iodul sau de oasele cele mai bogate în fosfor, căscai din toată puterea fălcilor; mai observăm că, vorbind într-o zi de poeziile lui Văcărescu și recitindu-ți una din poeziile iubitului nostru amic Alexandrescu:

„Culcat p-aste ruine sub care adâncită

E slava strămoșească…”

Ai deschis ochii mari și m-ai întrebat dacă mai știu și altceva. Din ziua aceea mi-am zis că n-o să te mai faci medic.”

Presupozițiile lui Ghica aveau să se adeverească. Alecsandri, despre care în vremea aceea nu se putea afirma că era un mare cunoscător al literaturii românești, părea cuprins de o reverie pe care nici el nu și-o explica prea bine, din care din când în când izbucneau câteva versuri de versuri, puterea artistică zvâcnind în interiorul lui, în detrimentul medicinii, fiind îngrozit de imaginea cadavrelor, neputându-se învăța cu analiza de sânge și cu disecțiile anatomice, și invidiindu-i colegii care, mai fericiți ca dânsul, puteau să urmeze studii pe placul lor.

Argumentele acestea nu exclud faptul că Alecsandri putea fi atras de literatură, încă din vremea aceea, ceea ce contribuie la repulsia pentru medicină. Astfel dintr-un motiv sau altul, tânărul renunță la pregătirea pentru cariera de medic, spre dezamăgirea așteptărilor pe care tatăl îl avea de la el.

În noiembrie 1836, se înscrie la Facultatea de Drept și urmează cursurile acesteia până în luna aprilie a anului următor. La 20 martie 1837, la Iași, tatăl său a înaintat o cerere „către cinstita Visterie a Prințipatului Moldovei” în care spunea: „După rugăminte ce prin jalbă am făcut Prea-înălțatului Domn, am câștigat voie pentru trei luni de a mă duce la Paris pentru ducire unui copil al meu la școlile din Franța, unde se află și alt copil al meu…”, rugând vistiernicul să încuviințeze acest concediu și să-l admită pe cumnatul său, comisul Iordachi Brănișteanul, ca înlocuitor. Faptul că într-o cerere privitoare la problemele teatrului moldovenesc și adresată domnitorului la 5 aprilie 1837, semnatarii: vel-logofătul Al. Catargiu, vornicul Catargiu și aga Asachi, propun pe colegul lor acum aflat la Paris să se ocupe de achiziționarea unor actori și actrițe care să îmbunătățească trupa franceză aflată la Iași, ne dezvăluie faptul că era priceput în ale teatrului.

Astfel putem bănui că în aceste două luni în care a stat la Paris a mers destul de des la teatru și e foarte probabil ca viitorul scriitor să îl fi însoțit. Acum putem fixa primul contact mai strâns al tânărului cu teatrul românesc.

Pentru a-și convinge tatăl de neplăcerea provocată de experimentele efectuate la Facultatea de medicină, îl duce pe acesta într-una din sălile din care el fugise. Rezultatul este decisiv, tatăl aprobând părăsirea studiilor. Însă optează pentru o meserie concretă, îndemnându-și fiul să se înscrie la Școala de poduri și șosele, pentru a deveni inginer.

Pentru admiterea la această școală avea nevoie de bacalaureatul în științe, nu în litere. Așa că Alecsandri începe pregătirile în acest domeniu, avându-l ca profesor pe Bonin. Face progrese care îl entuziasmează pe mentorul său însă rezultatul este negativ. „Mă prezint la Sorbona – scrie el în niște însemnări personale mai târziu – pentru examenul de bacalaureat în științe. Sunt respins în unanimitate, cu toate că fusesem cel mai bun elev din școala preparatoare a d-lui Bonin.”

Din însemnările amintite reiese că în 1838 face cunoștință cu C. Negri la balul Musard, în timpul carnavalului. Din datele aceluiași bibliograf care folosește informațiile orale ale scriitorului aflăm că Negri îl însoțise la acest examen și probabil îi aprobă hotărârea de a părăsi studiile curente și de a se îndrepta spre direcția pe care o impunea inima lui. Și-a golit biblioteca de cărțile de chimie, de anatomie, de drept, ce se îngrămădiseră pe rafturile din camera sa, însă le-a păstrat pe cele ale lui Chateaubriand, ale lui Lamartine, Hugo, Musstet, Scribe, Béranger și alții.

Trecerile de la un domeniu la altul, amânările lui dezvăluiesc căutările unui tânăr care nu ambiționează un titlu, o carieră, ci care se străduiește să citească în sine și să-și găsească un rost care să corespundă aspirațiilor sale, care să-i fie util și drag în același timp.

Rostul acesta era literatură și i se dedică întru totul. Tânărul de 17 ani pornește încet pe noul drum pe care și l-a ales. Colaborează cu fostul profesor de la Paris, Cotte.

Există un lucru pe care se cuvine să-l reținem: Alecsandri nu a abordat literatura ca un diletant. El nu s-a comportat ca un tânăr care, nereușind la examene, se hotărăște, căutând scuze, să nu mai facă nimic, iar din când în când mai scrie câte o poezie. Dimpotrivă, el se apropie de creația literară ca de o îndeletnicire, nu ca o simplă distracție. Încerca să vadă dacă nu cumva aici se află creația sa. Astfel, se sfătuiește cu profesorul Cotte și constată că el nu privește poezia ca pe o inspirație primită de la Dumnezeu, ci ca o îndeletnicire în care ai nevoie atât de talent, cât și de o îndelungată ucenicie.

Tânărul acesta din 1838 devine deci „student în literatură”, ucenicul lui Cotte, după ce se pare că a abordat mai multe domenii la sugestia tatălui. Mai târziu, Ollănescu-Ascanio își amintește cum, elev de liceu a fost uluit de faptul că marele poet recita cu ușurință pasaje întregi din Eneida lui Virgiliu. La aprobarea lui Cotte, tânărul consideră că este pregătit să facă ceva cu dragoste și convingere.

Ghica evoca aceste întâmplări într-una din Scrisorile lui. Legătura de prietenie existentă între Ion Ghica și Vasile Alecsandri, l-a ajutat pe cel din urmă să pătrundă mai îndeaproape în problemele vieții politice. Cu toate că Vasile Alecsandri renunță cu totul la urmarea vreunei facultăți, el continuă de fapt să studieze. În primăvara anului 1839, tatăl său îi permite și îl ajută să pornească spre țară făcând un ocol prin Italia. Nu se știe exact în ce perioadă a anului a pornit de la Paris spre Italia. În această călătorie a făcut un popas la Florența unde întâlnește unele elemente cu ajutorul cărora vă crea mai târziu Buchetiera de la Florența. Apoi pornește spre Roma unde îl întâmpină antichitatea.

Călătoria în Italia a însemnat pentru el în primul rând contactul cu o natură încântătoare, iar în al doilea rând, un contact cu arta italiană, cu palatele de la Florența și Veneția, cu statuile, tablourile din muzee și catedrale.

Familia din țară era nerăbdătoare să-și revadă fiul, așa că spătarul îi scrie o scrisoare atât fiului cât și unui bancher pe care îl avea și astfel Vasile Alecsandri este silit să se îmbarce pe un vapor de pe Dunăre. Acum începea cu adevărat călătoria spre casă, după peregrinări de mai bine de cinci ani. În unele note găsim însemnările: „La vederea tării, inima îmi bate. La regăsirea mamei și a tatei, mă podidesc lacrimile”.

I.1 Opinii critice ale debutului în peisajul literar a lui Alecsandri

Primele încercări literare ale lui Vasile Alecsandri sunt în versuri franțuzești și datează din anul 1838 când era de trei ani „bacalaureat ès lettres”. Trecuse examenul „brillamment”, și neplăcându-i medicină, dreptul și ingineria, se hotărâse să urmeze vocația să literară, aruncând pe fereastră cărțile celorlalte domenii.

S-au păstrat din acest an, 1838, patru poezii: o dedicație către Lamartine (Á Lamartine), Marie, Leș brigands și Le petit rameau.

Pentru a sublinia modul în care Vasile Alecsandri și-a făcut incursiunea în spațiul literar românesc, ne vom folosi de referințe critice cum ar de Perpessicus, Rapeanu, Negoitescu și Mihail Sadoveanu.

Perpessicius afirma următoarele în legătură cu unicitatea creațiilor lirice ale lui Alecsandri și cu legătura pe care acesta o creează intre specificul poeziei lui Alexandrescu și cea a lui Eminescu, două direcții importante ale literaturii pașoptiste:

“În 1840, când Vasile Alecsandri debutează, poezia românească era dominată de puternică personalitate lirică a lui Grigore Alexandrescu. Poate că nu e lipsită de înțeles coincidenta care juxtapune în paginile aceleiași reviste Dacia literară, de la 1840, nuvela de debut “Buchetiera de la Florența” a lui Alecsandri cu magnifică meditație poetică-socială “Anul 1840” a lui Grigore Alexandrescu. Până la înălțimea de cugetare și până la perfecțiunea formală a poetului muntean nu se mai ridicase nici unul din poeții vremii, necum unul din cei de mai nainte: nici Eliade, nici Asachi, cu toate parțialele lor victorii, nici Carlova, cu promisiunile lui atât de prematur curmate, și cu atât mai puțin Văcărești sau Conachi. Grigore Alexandrescu taie un adânc și despărțitor val troian în stepa poeziei romanești de până la dânsul. Pe al doilea îl va tăia Eminescu, la o distanță destul de simetrică, și între aceste două valuri troiane se situează, ca un podiș dezmierdat de zâne, poezia lui Vasile Alecsandri. Ea și începe, de altminteri, sub protecția zânelor locale, mai corect — sub protecția geniului popular, care-l va călăuzi de-a lungul întregii lui activități poetice Gelul de Doine, elaborat între 1840 și 1862, e străbătut de ecourile poeziei populare, pe care în tovărășia lui Alecu Russo o culege în peregrinările prin munți Cu motivele acestea folclorice în care pătrund fie alintările, fie vigoarea baladelor, fie superstiții tulburătoare sau de-a dreptul reminiscente haiducești, Alecsandri pune un sigiliu distinct pe hrisovul de nobile tradiții ale lirismului nostru.”

Valeriu Râpeanu observa ceea ce a însemnat debutul lui Alecsandri în domeniul teatrului, al dramaturgiei, ce poate însemna de fapt debutul acestui gen literar pe plan românesc, numele scriitorului fiind unul ce se afla la temelia speciei pe plan românesc:

“O dată cu Alecsandri dramaturgia românească a căpătat conștiința existenței sale că gen cu trăsături specifice și autonome. O dată cu Alecsandri și-a definit însăși rațiunea existenței sale: repertoriul național. Odată cu Alecsandri dramaturgia și teatrul nostru și-au statornicit menirea, și-au jalonat căile ce aveau să le urmeze. Odată cu Alecsandri, deci, dramaturgia și teatrul românesc au câștigat, în ansamblul culturii românești moderne, pe atunci în epoca formației și constituirii ei, un rol proeminent.La izvoarele teatrului românesc îl aflăm deci pe Alecsandri și, oricare ar fi domeniul nostru de cercetare pe acest tărâm, numele lui îl citim că pe acele al marilor ctitori.”

Specificul conținutului scrierilor lui Alecsandri au anumite elemente comune, după cum surprinde Negoitescu, acestea constând într-o mixtură de teorii pașoptiste, se pune accentul de patriotism, pe societatea românească, încărcând o desprindere de literatură franceză a cărui stil a dorit să se extindă și să influențeze un specific românesc, ce a început să se contureze și să capete caracteristici sub lupa pașoptiștilor:

“Producția de versuri corecte a lui Vasile Alecsandri este vasta cum se cuvine unui harnic scriitor de profesie, dar nota comună a inspirației, fragilitatea sensibilității dau un caracter adeseori fastidios acestei facil întinse opere, totuși înviorata printr-o uimitor de organică întrepătrundere cu lirismul popular, dincolo de puternicele influente ale literaturii franceze contemporane; versurile corecte ale lui Alecsandri înving scleroza versurilor corecte ale lui Negruzzi, fata de care par împrimăvărate. În acea epocă era la noi o minune să dai cadenței scurte naturalețe artistică, iar minunea odată înfăptuita s-a răsfrânt binefăcător și asupra cadențelor lungi. Alecsandri a respins teoretic 'Versurile tărăgănate de 16 picioare, ce se practicau la începutul veacului al nouăsprezecelea și, oricât de apoasa, avântata senzualitate a unor ritmuri mai săltărețe a apărut atunci că o eliberare. Dar conturul liric adevărat al poetului se cere desprins cu răbdare dintre dulcegăriile neostenite, dintre ostenitoare clarități, dintre poncife repetate, pe un teritoriu estetic lagunar. (…) Preeminenta tematicii civice în această minimă statistică de culme nu este întâmplătoare, întrucât întreaga operă a lui Alecsandri (poezie, teatru, proza) e străbătută de acute preocupări sociale și sentimente patriotice, ideologia pașoptismului reflectându-se aici estetic în modul cel mai convingător.

Același critic continua studio, de acesta data punând accentul pe genul epic, respectiv proza lui Alecsandri, ce prezintă elemente ale clasicismului, cum ar fi modul în care este expusă narațiunea, o elegantă a povestirii, neamestecându-se genurile, a implicării naturii în viața omului, creând astfel o legătură între cele două părți, se respectă principiul verosimilității, ale romantismului, prin cultivarea imaginarului și a sensibilității, promovând tradiția, folclorul și istoria, dar și realismul prin implicarea în scrieri a socialului, politicului, având că perspectiva narativă obiectivismul:

“Proza lui Alecsandri trece drept partea cea mai viabilă a literaturii sale, în sensul că se deschide cititorilor de astăzi chiar peste considerentele istorice care pot oferi anumitor texte un interes ce amestecă preocupările de știință cu bunăvoința estetică specioasă.Și cumva este drept să fie așa dacă ne gândim că proza aceasta suportă atât lecturile parțiale, ca poezia, bardului de la Mircești ", cât și una globală, ca dramele și comediile.Se ascunde ceva în împrejurarea că nuvelele hiperromantice sunt inconștiente și lipsite de seriozitate epică, precum Buchetiera de la Florența (1840). Deoarece Alecsandri este un povestitor ce-și câștigă lectorii prin degajarea aristocratică, picant superficială, lăsând pe cititorul de profesie discret ascuns în frazele corect elegante, integrate unui discurs de o acuratețe diletantică, înșelătore cu folos. Lui îi place să fie ascultat, fără să abuzeze de artificii pretențiose ale oralității: pitorescul material, tematic se acoperă de o fină pânză transparentă de ironie care nu e decât humor blând, încântare la aspectele lumii și ale vieții. "

O concluzie a acestui subcapitol o oferă Sadoveanu, subcategoria cele expuse de către criticii mai sus menționați, subliniind încă o dată importantă și latura inovativa pe care a adus-o Alecsandri în literatura romanescă, acesta rămânând un autor canonic, a cărui valoare a făcut ca întreaga să opera, fie ea poezie, proza sau teatru, să reziste trecerii timpului, una dintre constantele erudiției scriitorului:

"Alecsandri a fost un clasic, o natură reflexivă, observatoare și echilibrată. Epoca sa însă a fost romantismul. În poezia întregului continent se simțeau rezonanțe ale marilor romantici francezi.Se vădește suflarea epocii și în poezia lui, dar combinația aceasta n-a fost menită să-i elibereze deplin puterile. Avem însă în operă așa de diversă și de mare a lui Alecsandri părți care au rezistat și vor rezista timpului și sunt menite să ție totdeauna în admirația noastră pe acest înainaș. Din acest punct de vedere nu se poate vorbi despre Alecsandri ca despre acei scriitori pe care toată lumea îi preamărește și nimeni nu-i citește. Alecsandri poate rezista victorios lecturii atunci când știm să alegem din opera lui ceea ce a dat mai spontan, mai puternic și mai complet în armonie cu versurile-i clasice. În primul rând trebuie să punem comediile lui.Și, mai presus de ele, minunata lui proză, așa de luminoasă și de fină. Impresiile lui de călătorie aș putea zice că sunt pagini necunoscute, pentru că moda vrea să asocieze numai versuri la numele lui Alecsandri, însă cine le descoperă intră în ele cu surprindere și cu uimire, ca într-un vechi palat încântător."

CAPITOLUL II

Clasicism, romantism și realism în opera lui Vasile Alecsandri

II.1 Proza lui Vasile Alecsandri: Dridri, Buchetiera de la Florența, O primblare la munți

După ce revine la Iași, dintr-o călătorie, Mihail Kogălniceanu insistă pe lângă acesta, Vasile Alecsandri, să scrie ceva pentru „Dacia literară”,revistă pe care o conducea. Membru al acestei reviste era și Alecsandri. El făgăduiește că va face acest lucru, dar – lăsător în ale scrisului cum pare să fi fost în această perioadă – nu se ține de promisiune.

Astfel, într-o bună zi, Kogălniceanu l-a luat cu el la moșia sa, unde Alecsandri a scris prima sa nuvelă. „Buchetiera de la Florența a fost scrisă de dînsul sub îndemnul meu, în cerdacul caselor lui Iordachi Kogălniceanu, astăzi a mele, de la moșia mea Rîpile” – își amintea cu emoție aceste momente redacorul „Daciei literare” cincizeci de ani mai târziu, în scrisoarea de condoleanțe pe care o trimitea soției vechiului său prieten, la moartea acestuia. În cel de-al treilea număr al revistei lui Kogălniceanu, cel din mai-iunie 1840, apărea nuvela lui Alecsandri. Era prima operă literară pe care o publica și ea rămâne și astăzi o pagină de mare însemnătate pentru dezvoltarea prozei românești.

Era în primul rând o remarcabilă siguranță în stăpânirea limbii românești. Era, de asemenea, un nivel ridicat de rafinament artistic. Era, în sfârșit, unui fin mânuitor al nuanțelor în cele câteva tablouri de natură ce ni le oferă această nuvelă. Și mai era încă ceva: o creație românească în care palpită sentimentul patriotic, preocuparea de patrie, năzuința spre mărirea și gloria ei.

George Călinescu scria că „«Buchetiera de la Florența» e o nuvelă romantică, de tipul tenebros, fără valoare de conținut”. Nuvela apare în 1840 în „Dacia literară”. Reluată în volum, în 1876, Buchetiera de la Florența este integrată capitolului de Călătorii și studii: Suvenire din Italia.

Din punctul de vedere al tehnicii narative nuvela depășește net conținutul. Ea surprinde, pentru început, figura unui călător romantic, care pare a dori să ne conducă printr-un oraș al minunilor artei. „De o săptămână mă aflam la Florența, alergând în toate zilele, de dimineață până seara prin deosebitele părți ale orașului, spre a videa nenumăratele minuni cuprinse în sânul său; la tot pasul un nou lucru vrednic de laudă se arăta ochilor mei și îmi însufla un sfânt respect pentru maieștrii nemuritori care au înzestrat patria lor de podoabe ce face mirarea călătorilor”. Anunțată prin titluri și subtitluri, începutul descrierii Florenței nu surprinde. Ne aflăm în fața unei proze factuale, în care autorul e narator și personaj. La Alecsandri această miză a autenticului, veridicitatea cu preț sfârșește repede în convenție literară. Alecsandri e un scriitor pur-sânge. Pentru el despărțirea de adevăr nu e dramatică, așa cum este, de exemplu, pentru Negruzzi. Încă de la Buchetiera de la Florența autorul dispune de variate mijloace ale prozei, pe care le folosește cu profesionalism. Situarea începutului nuvelei sub semnul povestirii factuale și a ecuaței A = N = P e un simplu foc de paie. Sensul introducerii e acela de a ne apropria de un mediu al trăiri romantice, Florența. Totodată, abil tehnician, Alecsandri vrea să păstreze nota de veromisil a povestirii. Naratorul capătă, și numai prin însemnarea câtorva elemente descriptive, credit, devine în termenii lui Booth însumarea un „narator creditabil”. Nuvela va transgresa rapid dinspre povestire factuală (A = N = P) spre povestire ficțională de tip homodiegetic: A ≠ N = P. În cazul Buchetiera de la Florența, modelul homodiegetic propus de Genette e valabil dar nu suficient. Eul narant nu este protagonistul acțiunii. Personajul principal e pictorul V, îndrăgostit nebunește de frumoasa Cecilia. Naratorul, prietenul lui V, joacă rolul de „actor” secundar. El participă parțial la desvășurarea evenimentelor și ascultă povestea nestăvilitului îndrăgostit. Jaap Lintvelt a propus, pentru modelul narativ homodiegetic câteva nuanțe. Astfel, Buchetiera de la Florența s-ar integra tipului narativ homodiegetic actorial, în care naratorul, deși este personaj, nu este protagonist al acțiunii. Schema narativă generală a Buchetierei, aceasta este. Subtilitățile nu lipsesc. Observăm că debutul nuvelei stă sub semnul povestirii factuale. Aceasta se transformă însă într-o narațiune homodiegetică actorială. Sunt prezente și secvențe când modelul narativ homodiegetic actorial se transformă în unul pe care, cu termenii lui Sintvelt îl putem descrie drept narațiune homodiegetică auctorială, în care naratorul devine protagonist. Iată cum i se adresează V naratorului: „Dar ascultă mai bine istoria vieții mele, ș-apoi vei putea giudeca tu care este nenorocirea cum mă prigonește”. Tehnic, urmează momentul în care protagonistul V devine narator. Cu toată această mișcare secvențială modelul narațiunii homodiegetice actoriale rămâne cel prin care putem caracteriza Buchetiera de la Florența. Spre deosebire de contemporanii lui, Alecsandri nu se mai minunează de mijloacele prozei și nici nu-și mai exprimă, direct sau indirect, neîncrederea în cititor. El nu mai e obsedat nici de raportul ficțiune / realitate jucându-se cu tehnicile narative firesc și fără complexe. Pe cât este de abil în mânuirea tehnicilor, pe cât este de artificial în reflectarea vieții personajelor sale. Pictorul V e imaginea îndrăgostitului romantic ce pendulează între stări depresive și stări sublime. El leșină, se trezește, trăiește momente de exuberanță și apoi iar leșină. V e un personaj de operetă. La fel e și Cecilia, imagine feminină construită din clișee, definitiv artificială. În calea fericirii celor doi se interpune nimeni altul decât senior Barbarissimo. O unda de ironie sancționeaza excesiva explicitare:

„-Tiranul care m-a prigonit și pe mine de când trăiesc…

-Sinor Barbarissimo poate? Întrebai. V bufni de râs auzind acest nume curios, și apoi sărutând cu foc pe Cecilia.”

Din nefericire aceste distanțări ironice sunt limitate, povestea lui V și a Ceciliei se încheie cu un happy end. Buchetiera de la Florența e o nuvelă al cărei conținut poate servi drept model pentru imaginea clișeu a romantismului sentimental. Formal, nuvela e o întreprindere ambițioasă, operă a unui autor talentat și stăpân pe mijloacele prozei. În P.S.-ul nuvelei, pe care Alecsandri îl alătură scrierii la 16 ani după aparține el își definește scrierea ca pe o „slabă încercare” menită doar să reactualizeze imaginea „frumoaselor buchetiere care ne dă în toată sara câte un buchet de flori…”.

Într-o descriere a Iașilor scrisă „la comandă” lui Kogălniceanu, Alecsandri asociază imaginea condeiului ce cea a calului și a scriitorului cu cea a călărețului. Metafora își are semnificația ei, Alecsandri aduce un elogiu libertății scrisului, pregătind parcă, în descrierea Iașilor, o spectaculoasă descărcare de energie. Paradoxal, Iașiul văzut de Alecsandri e mai degrabă rezultatul unei priviri analitice: „…cu mulțimea sa de acopereminte în fer alb ce lucesc ca oglinzi sub razele soarelui și în sfârșit cu tot farmecul unei poliții ce are două fețe, una orientală și alta evropienească”. Alecsandri nu este un documentarist și proza lui nu are un sens dominant moralizator ca la Negruzzi, Russo sau Kogălniceanu. Alecsandri e artistul prin definiție. El evită încrâncenările și teoretizările iar ironia și umorul său nu sunt nici negre și nici amare. Singura tablă a unei cârciumi scrisă în limba română sună astfel: „CRȂȘMĂ PENTRU PERSOA – NECINSTITE” și greșeala era gata – gata să-l ruineze pe patron care însă are „strălucita” idee de a „preface” tabla în „CRȂȘMĂ PENTRU PERSOA – NECINSTITE”.

Analizând proza de călătorie a lui Alecsandri, Dana Dumitriu afirma că „putem demonstra forța de constrângere pe care o exercită cultul convenției, cultul literatului asupra scriitorului, analizând oricare din paginile sale memorialistice sau oricare din paginile jurnalelor sale de călătorie, în solul natural al cărora sunt plantate povestiri literare, adică supuse modelului de gen, circumscrise unei scheme compoziționale”. Analiza criticului are în vedere, pentru a motiva această idee proza O primblare la munți publicată în 1844 în „Propășirea”. În volumul Proză din 1856 și O primblare la munți e integrată capitolului Călătorii și studii, capitol ce debutează cu Buchetiera de la Florența. Am demonstrat caracterul pur fictiv al Bucheterei… . Strategia nu e schimbată nici în O primblare la munți.

Călătoria e un simplu pretext. Ea devine prilej pentru literaturizare. Nu amintirea autentică a drumului parcurs contează, ci rezultatul literar pe care-l produce. De aceea, afirmația Danei Dumitriu mi se pare inexactă.

Convenția literară nu-l constrânge pe autor. El apelează deliberat la ea. Ea, convenția literară, i se pare superioară prin efect oricărei notații memorialistice. Schema introductivă e parcă preluată din Buchetiera de la Florența, autorul părând a se situa în interiorul povestirii factuale „Demult doream a videa portretul lui Alexandru – vodă Lăpușneanul și, aflând că se găsea la monastirea Pângărați, mă hotărâi a face o primblare pân-colo”. Invenția epică sparge însă repede zăgazurile convenției memorialistice. Naratorul și însoțitorii săi trec cu bine prin apele învolburate ale Bistriței. Ajunși pe mal „următoarea convorbire se naște între noi: «Măi, măi grozavă-i Bistrița!» «Răpide apă!» «Frică v-am fost?» «Frică? Nicidecum» «Dar pare că erați schimbați la față» «N-ai văzut bine…»”. Umorul și ironia sunt expresia unei narațiuni disimulate.

La mănăstirea Pângărați călătorii vizitează chiliile. Într-una, mobilierul sărăcăcios e completat de prezența unui pistol vechi care naște zâmbete ironice din partea vizitatorilor. Călugărul însă, profund mișcat sufletește, le spune că pistolul e sursa nenorocirilor sale. Și O primblare la munți e structurată pe modelul narațiunii homodiegetice actoriale. De această dată însă naratorul nu mai e părtașul poveștii unui protagonist. În O primblare la munți numărul poveștilor se multiplică, se multiplică și numărul naratorilor de ocazie a căror povești sunt resorbite însa de memoria naratorului principal. Prima istorie inserată în corpul narațiunii este cea a călugărului. Vârstnicul personaj trăiește în amintirea trecutului momente de tulbulare adânc romantice. Și el suferă după rețeta aproape leșin / izbucnire violentă necontrolată pe care o regăseam și în cazul personajullui V din Buchetiera de la Florența. Clișeul romantic e la loc de cinste „Călugărul, zicând aceste, ținti ochii în gios și stătu puțin afundat în gânduri; numai buzele i se mișca, și din vreme în vreme, pronunța cu glas slab: «bune zile, bune zile». În sfârșit, el se trezi și sări odată în picioare, tulburat, aprins: părul i se zburlise pe cap, mâinile-i tremura, mușchii obrazului i se încordaseră”. Efectul acestei tulburări ține mai degrabă de comicul involuntar decât de registrul dramatic. Povestea călugărului are însă o semnificație stimulativă. Ea deschide gustul pentru povestire al celor patru tineri aflați în călătorie. Naratorul e naratorul acestor „anedocte” pe care le reflectă fără complicații: „astfel se istorisiră între noi următoarele anecdote”. Ca și povestea iubirii dintre călugăr și Elena și cea dintre Toader și Mărinda stă sub semnul tragicului. Și istoria celor doi e bântuită de convenționalism. Mărinda, fata din popor, reacționează în fața pierderii iubitului ca o artistă de operetă. „ Mărinda se uita la ei cu ochii sălbatici și pe urmă începea a râde sau sta puțin de asculta, ca și când i-ar fi grăit un glas din altă lume, ș-apoi se apuca zâmbind a giuca hora. Aceasta era toată nebunia ei.” Din nou rafinamentul tehnic e superior subiectelor narate. Mai interesantă este O intrigă de bal masche poveste care urmează celei a lui Toader și a Mărindei. E o istorioară cu accent moral, punând în discuție problema fidelității în căsnicie. Domnul A pune rămășag cu tânăra și isteața-i soție că aceasta nu-l poate înșela. Pleacă la bal mascat unde e vrăjit de o femeie încântătoare pe care nu o poate cunoaște din cauza măștii. Se lasă cucerit până-ntr-atât încât acceptă ca tânăra să-l lege la ochi pentru a mări misterul întâlnirii.. În final, după ce A este lăsat să zacă singur, legat la ochi, într-o încăpere întunecată misterul se dezleagă. Femeia era soția lui iar încăperea era salonul de lângă „iatacul” soției sale. A plătește rămășagul, un șal și-i mulțumește soției pentru pilda pe care i-a servit-o: „-Am pierdut un șal dar am câștigat o bună lecție de care mi-oi aduce aminte cât o-i trăi”. Nicolae Manolescu sintetiza astfel tehnica prozei lui Alecsandri: „întâmplări, amintiri și călătorii devin prilej pentru noi călătorii, amintiri și întâmplări. Firul, meru rupt, se înnoadă mereu”. Esențial este că O primblare la munți este o povestire dominant fictivă; memorialistica sub semnul căruia începe proza e repede atenuată prin mijloacele ficțiunii. Raportul autentic / fictiv este, când nu tranșant de fictiv, ambiguu. Sesizând greutatea definirii acestor proze, Paul Cornea le numește de „tip memorialistic”, nu memorialistice. Ambiguitatea discursului e consecința talentului istoricesc, e rezultatul capacității sale de a manevra abil tehnicile narative. Din păcate subiectele prozelor banalizează cu cât pășim mai adânc în teritoriul fictivului. În înfățișarea iubirii, sentiment care- preocupă atât, Alecsandri e de un schematism înfiorător.

Dridri, este ca și Mărgărita, o încercare neterminată de roman. El apare în „Revista contimporană”, în 1873. Paradoxal, romanul începe sub semnul povestirii factuale. Metoda, dacă nu indentică prin mijloace cu cea folosită în scrierie deja amintite, este asemănatoare.

Apelul la factual are ca scop punerea povestirii sub semnul verosimilității. Adevărat sau nu, articolul din ziarul citat de Alecsandri la începutul romanului are scopul de a ne convinge de adevărul poveștii. „Ziarul francez Teatrul, cu data 25 iunie 1851, conține liniile următoare: «O tânără artistă, cea mai frumușică din toate câte le-am zărit pe scenele teatrelor de pe bulevarde, a murit în floarea tinereții…»” Strategia narativă din Dridri este o narațiune întâlnită în romanul realist tradițional. În termenii lui Genette modelul narativ propus este cel heterodiegetic (A ≠ N ≠ P), iar în termenii lui Lintvelt Dridri este o narațiune heterodiegetică auctorială, o povestire care presupune un narator omniscient. Semnele omniscienței se vădesc încă de la început: „ Până a nu descrie însă realizarea visului frumoasei călătoare, să aruncăm o privire asupra fazelor existenței sale trecute, precum ne-am uita într-o grădină înflorită ce am întâlni noastră”. Intervenția auctorială este aici lămuritoare în privința naratorului și calităților sale. Alecsandri a reușit să scrie două capitole din Dridri. Ultima parte a fost adăugată de editorii operei lui Alecsandri. Primul capitol se desfășoară la Paris și prezintă momentele lansării în lumea muzicii și în cea modernă a Mariei Chataignez denumită „gentil” de către amici, Dridri. Suflet pur, Dridri se adaptează greu noii lumi acceptând protecția contelui de Farel. Dacă Marie și de Forel sunt personaje romantice, nobile și naive, nu același lucru se poate spune despre Arthur B., pretendent la inima și mâna Mariei. El e de o abilitate balzaciană. Îl creditează pe de Farol pânăcâna acesta rămâne falit. În fața cranului protectorului său, Dridri, imagine a purității feminine romantice, vinde bunurile dăruite de acesta și revine la traiul ei modest. Partea a doua a narațiunii se pterece în Moldova anului 1848. Eroul principal e tânărul Vali, revoluționar. Cine se ascunde sub acest dulce nume nu are importanță. Cert e că și Vali e un erou romantic, un visător prin exelență. Mediul înfățișat e mai plin de culoare decât cel parizian. Țăranii sunt dispuși să lupte alături de tinerii boieri nu din convingeri revoluționare ci pentru că altfel ar fi luați cu arcanul la oaste. După o bătălie pregătită dar neconsumată, aluzie la penibila evoluție a evenimentelor revoluționare în Moldova, Vali pleacă în exil. E prins însă la granița cu Ardealul și ajunge prizonier la austrieci. Abia după ce aceste istorisiri paralele se consumă aflăm că între Dridri și Vali exista o profundă iubire. Curtată asiduu de baroni, conți și lorzi Dridri își dedicase inima tânărului boier moldovean Vali. Scrisoarea Mariei începe înfiorat, iubirea cerând să se exprime: „Ah! scumpul meu Vali, îmi tremură mâna scriindu-ți aceste rânduri și inima-mi se bate astfel de tare că pare a vroi să-mi iasă din sân pentru ca să zboare la tine!” Fragmentul din care face parte scrisoarea Mariei reprezintă, de fapt, o tentativă de încheire a romanului. Aflăm că după episodul arestării lui Vali, dupa ce acesta e obligat să trăiască departe de țară, după ce sentimentul iubirii arde sufletul lui și a Mariei, lordul Arthur B., eminența neagră a romanului, găsește soluția pentru a se apropria definitiv de Dridri. Soluția e spectaculoasă, ingenioasă și teribil de ocolită. Arthur B. e un spirit raționalist și romantic. El îi spune Mariei: „Dl Vali era emigrant, Moldova era ocupată de armia rusească. Singurul chip de a păstra amicia d-tale era de a contribui la dezrobirea patriei sale. Am alergat la Londra, am contribuit prin toate chipurile a pregăti opinia publică în favorul românilor; câțiva amici ai mei au luat cuvântul în Parlament pentru ca să silească pe minister a cere de la curtea de St. Petersburg evacuarea Principatetor, și nu am părăsit Londra până ce nu am văzut nota guvernului englez către țarul Neculai plecând de la Foring Office… Acum un nou prinț este ales în Moldova, el a și deschis hotarele țării emigranților din străinătate și dl Vali a plecat ca toți ceilalți moldoveni în patria sa.”

Nu ne rămâne decât dă ne fi dorit mereu în istorie franțuzoaice îndrăgostite de români de care vor să scape, prin mijloace politice avantajoase, englezii.

„Privită sub perspectivă istorică, proza lui Alecsandri ilustrează saltul calitativ pe care-l reprezintă poșoptismul în evoluția scrisului românesc: fluiditatea narației, plasticitatea stilului, excelența împletirii elementului popular cu achiziția neologică, puterea evocării autenice și din unghiuri multiple a obiectului…” (Paul Cornea)

II.2. Poezia lui Vasile Alecsandri: Pasteluri, cântece și altele

Folclorul, în totalitatea frumuseții lui nu îi fusese încă pe deplin relevat de nimeni. E ceea ce Vasile Alecsandri consemna ca o concluzie a călătoriei sale în munți, cu o inscripție în bronz, ca și cum ar fi vrut să transmită neștearsă celei mai îndepărtate posterități, deși aceste însemnări au un caracter intim și nu au fost dezvăluite de Alecsandri însuși, nimănui: „Călătorie în munți. Descoperirea comorilor poeziei populare”.

Alecsandri nu exagera deloc. Conștiința lui se arăta – ca întotdeauna în marile probleme ale creației – sigură. El a descoperit cu adevărat „comorile poeziei populare” și nu numai pentru el însuși, ci și pentru toți compatrioții săi, pentru că el le-a descoperit într-un sens în care nu erau cunoscute până atunci. Alecsandri, cel dintâi în literatura noastră, descoperă într-un anumit fel poezia populară, descoperă ceea ce nimeni, chiar dacă observase, nu subliniase, nu pusese suficient în lumină: marea frumusețe, marea valoare literară a aceste poezii create de țăran – observație ce constituia un act de îndrăzneală socială și literară.

Kogălniceanu a spus cândva că izvorul literaturii se află în folclor. Poate a mai repetat-o prin viu grai, dar Alecsandri este primul care înțelege profund acest adevăr. Atât de profund, încât această înțelegere dezleagă izvoarele poeziei ce stăteau încremenite în el de la întoarcerea în țară, de când abia a mai scris câteva versuri convenționale franțuzești, pe care însă nu le-a publicat niciodată, în vechiul lui caiet de la Paris, dar nu scrisese nici o măsură în românește. Și el dă viață acestui adevăr, el întrupează în primele poezii culte românești, profund și conștient înrâurite de poezia populară.

Temele acestei noi lirici erau omul și natura – omul fiind țăranul și natura fiind prezentată prin optica acestuia. Izvorul imaginativ era cu totul deosebit de al celei de dinaintea ei: era viața autentică, în special viața oamenilor din popor, a țăranilor, cu nevoile și aspirațiile lor, dar și cu sentimentele lor delicate de iubire, de care până atunci nu erau considerați capabili.

Pentru contemporani ca și pentru urmași de altfel, Alecsandri a rămas, pe bună dreptate, „descoperitorul” poeziei populare, descoperitorul marii ei frumuseți estetice și valorificadu-le ca temelie a unei noi și sănătoase poezii românești.

Acest izvor al literaturii, folclorul, însoțit de dragostea de patrie, de dorința de libertate și unitate națională au fost exprimate în întreaga operă a lui Vasile Alecsandri, în această categorie înscriindu-se și poemul eroic „Dan, căpitan de plai”, publicat în 1875 în revista „Convorbiri literare” și inclus în ciclul „Poeme”. Pornind de la folclor, scriitorul, prezintă o pagină de glorie a backgroundului romanesc istoric, un moment dramatic în lupta pentru libertate națională, dusă de popor împotriva invadatorilor străini. Faptele narate se petrec în secolul al XVI-lea, după moartea lui Ștefan cel Mare, când moldovenii au de înfruntat o nouă năvălire a tătarilor cotropitori.

Fiind un poem eroic, „Dan, căpitan de plai”, este o narațiune, o operă epica în versuri, cu acțiune mai complicată decât a baladei și cuprinzând mai multe episoade în care se povestesc faptele mărețe săvârșite de personaje însuflețite de sentimente nobile. Acțiunea este povestita pe parcursul a șapte capitole, urmărind o gradație continua,ascendentă , logica încă de la prezentarea personajului principal imaginar, Dan, fostul oștean al lui Ștefan cel Mare, ce trăiește singuratic, venind parcă de dincolo și temporalitate și spațialitate, de undeva din eternitate până la deznodământul poemului, unde protagonistul moare în cortul hanului tătar, în fata Ghirai, refuzând să renunțe la credința lui străbuna în schimbul iertării, acesta exprimându-și dorința de a mai săruta o dată pământul țării, dorința fiindu-i îndeplinita în urma admirației pe care dușmanul i-o arăta protagonistului.

Descoperirea folclorului național, apariția culegerilor de basme și folclor național, dar și includerea limbajului popular sunt, în literatură, trăsături ale romantismului. Idealizarea personajelor și punerea lor într-un sceptru al calităților extraordinare umane, „Dan, căpitan de plai”, prezintă în antiteza personaje profund romantice, Dan și Ursan fiind personajele aflate la granița dintre real și legendar, dintre veridic și mitic, întrupări ale eroismului și ale patriotismului întregului popor, ei fiind animați de o puternică dragoste de țară, apărând-o cu prețul propriei vieți.

Protagonistul este prezentat ca având curajul, înțelepciunea și încrederea în urmași ca trăsături definitorii, ce vor ajuta la perpetuarea luptei pentru libertate națională, greutățile neînspăimântându-l, acesta necunoscând teama și neacceptând compromisuri:

„Ceahlăul sub furtună nu scade mușuroi!

Eu, Dan, sub vântul soartei să scad păgân nu voi.

Deci, nu-mi convine viața mișelnic câștigată,

Nici pata fărdelegii în fruntea mea săpată.

Rușinea-i o rugină pe-o armă de viteaz,

Un vierme ce mănâncă albeața din obraz.

Cui place să roșească, roșească… eu nu vreu

Nici pată pe-a mea armă, nici pe obrazul meu.

Alb am trăit un secol pe plaiul strămoșesc

Și vreau cu fața albă senin să mă sfârșesc,

Ca după-o viață lungă, ferită de rușine,

Mormântul meu să fie curat și alb ca mine!”

Demnitatea, onoarea și patriotismul sunt însușiri ce îl califica a fi un personaj specific romantism, aceste sentimente, cât și aducerea în prim plan a lui Ștefan cel Mare, de la care viteazul a învățat nu numai meșteșugul armelor cât și conduită morală:

„Așa m-a deprins Ștefan, ușoară țărna-i fie!

La trai fără mustrare și fără prihănie.

Nu-mi trebuie-a ta milă, nu vreau a tale daruri.

Tu îmi întinzi o cupă mult plină de amaruri,

Departe ea de mine!… mai drept e ca să mor!…

Iar dacă ai tu cuget și-ți pasă de-al meu dor,

Ghirai, mă lasă, lasă în ora morții grele

Să mai sărut o dată pământul țării mele!”

Dan rămâne “întruchiparea vie a iubirii de patrie”căreia i se subordonează celelalte însușiri cum ar fi demnitatea, tăria morală, vitejia, înțelepciunea și înaltul sentiment al onoarei.

Doinele lui Alecsandri nu sunt numai cântece de jale, cântece de nume în general, ci și poezii pe motive populare, consemnând credințe și ființe fantastice, scene din viața haiducească și legende fantastice și istorice.

În poezia Doina se exprimă un număr de dorințe în formule ce va fi reținută de Eminescu în poezia De-aș avea. Prima dorință e a unui tânăr care visează dragostea. Diminutivele le va prelua întocmai Eminescu, până când Maiorescu le intitulează ca o „manieră par excellence țigănească”. Desigur nu ele dau liniile portretului femeii, care e înaltă, veselă și ușoară asemenea unui pui de căprioară, blondă cu ochi negri și cu suflet de voinică.

A doua dorință a tânărului este aceea de a avea pușcă, bardă, cal negru și șapte tovarăși de haiducie. Îndrăgostit, ar cânta noaptea ca privighetoarea, haiduc, ar izbăvi țara de păgâni și de robie. Încercarea de a grupa elementele într-un tablou dă greș. Compararea calului cu leul e himerică, haiducul se poate avânta ca un vultur în soare, dar vulturul din nefericire nu cântă. Intuițiile lui Alecsandri nu au la îndemână mijloacele de figurare și poezia, zice George Călinescu, „rămâne totuși rea”.

Mai reușită e Horă, cântecul de joc pe care Alecsandri îl crede derivat din latinescul chorus, cu amenințări pitorești ale flăcăului haiduc la adresa lăutarilor:

“Duh-de-Spaimă! Pei Nălucă!

Sună bine-n cobză, dună,

Să nu-ți fac spetele strună

Și chica măciucă.

Tu, Fes-Roș cu giubea lungă!

Din arcuș trage mai tare,

Căci în gard am un păr mare

Și mulți bani în pungă!”

Dorința eminesciană este măcar în parte în spiritul doinelor lui Alecsandri, al, printre altele, poeziei Mândruliță de la munte, chemarea iubitei pe iarba înflorită din luncă:

“Vână-n iarbă, mândrulița,

Eu, să-ți cânt doina, doiniță,

Tu, să plângi de dulce dor!”

A doua grupă de doine împrumutate din folclor, credințe și ființe fantastice, ilustrate prin câte un scenariu în care imaginația plastică a poetului își dă mâna cu umorul.

Baba Cloanța exemplifică „vorba veche” pe care o va trata în proză Caragiale că „baba-i calul dracului”. Baba gonește Urâtul și îl cheamă pe Făt-Frumos amenințându-l cu personajele malefice, Satan, Fiară-Verde, Sânge-Roș și Hraconit, și ademenindu-l cu farmece ca mai târziu Cătălina pe Luceafăr:

“Dragă puiule, băiete,

Trage mâna din cel joc

Ce se-ntoarce lângă foc

Ș-ochii de la cele fete,

Cu ochi mari, făr’ de noroc.”

Baba toarce, descântând, vârcolacul mănâncă luna, caierul se termină și atunci baba conjură pe Satan căruia își vinde sufletul, ca Faust. Mișcările rapide, aparițiile sunt specialitatea poetului. Se poate spune că Satan apare cu viteza luminii:

“Abie zice, și deodată

Valea, muntele vuiesc,

În nori corbii croncăiesc,

Și pe-o creangă ridicată

Doi ochi dușmani strălucesc!”

Urmează procesul demonic în căutarea lui Făt-Frumos pe care o vom reîntâlni și la Dimitrie Bolintineanu în Mihnea și baba:

“Fuge baba despletită,

Ca vârtejul fioros,

Sus, pe malul lunecos,

Și-n tăcerea adâncită

Satan urlă furios.

Mii de duhuri ies la lună,

Printre papură zburând,

Și urmează șuierând,

Baba Cloanța cea nebună

Care-aleargă descântând.”

O altă temă pe care Alecsandri o dezvoltă în poeziile sale este temă morții. Putem recunoaște la acesta capacitatea de a insufla sentimentul de teamă față de misterul fantomei prin înfățișarea unui decor straniu:

“În prăpastia cea mare

Unde vântul cu turbare

Suflă trist, înfricoșat

Vezi o cruce dărâmată

Ce de vânt e clătinată,

Clătinată neîncetat?

Împregiur iarba nu crește

Și pe dânsa nu-și oprește

Nici o pasere-al ei zbor;

Că sub dânsă-n orice vreme

Cu durere jalnic geme,

Geme-un glas îngrozitor.”

În rândul obiceiurilor țărănești apar șezătorile. Avem aici un astfel de exemplu:

“Păstorul zise: „Cinel-cinel,

Copilei june de lângă el.

Două steluțe cu raze line

Lăsat-au ceriul plin de lumine

Și pe-a ta frunte ele-au căzut.

Gâci, drăguliță, că le sărut.”

Nu gîci-ndată

Gingașa fată

Și pe ochi dulce fu sărutată.”

Dintre cele paisprezece cânticele comice pe care dramaturgul le-a scris am ales să analizăm conținutul a câtorva dintre ele și anume: Clevetici, ultra-demagogul, Sandu Napoilă, ultra-retrogradul, Cucoana Chiriță în voiaj, Haimana, Gură-Cască, om politic, La București.

Le-am ales pe acestea, fiind de părere că ele exprimă, printre altele, cel mai bine viața la nivelul Iașului din acea vreme.

În cântecul Clevetici, ultra-demagogul, Clevetici este părintele „ultra-progresistului” și „liber-schimbistului” Cațavencu. Chiar în prima parte a cânticelului acesta ne prezintă profesia lui:

“Eu sunt celebrul Clevetici

Cunoscut nu de mult pe-aici

Liberal ultra, jurnalist

Și constituționalist.

Unii-mi zic că-s demagog,

Alții că sunt numai un gog…

Dar eu n-asud, eu sufăr tot

Căci sunt un mare patriot!

Acesta este directorul ziarului, „Gogoașa patriotică”, unde luptă pentru consacrarea „aptului de la 5 și 24 Ghenar”, pe care l-a redactat singur cu toate că nu a ajuns nici măcar ministru.

Procedeul dramaturgului în caracterizarea demagogului liberal, este acela al îngroșării caricaturale, al exagerării contururilor, duse până la grotesc și chiar absurd. Pentru Clevetici, ultimul scop este că „toată țara să se transforme într-o urnă eleptorală”; mai mult: „tot locuitorul să fie reprezentant al națiunii”. El vrea libertate absolută: „Să nu mai atârne servitorii de stăpâni, copiii de părinți, soldații de șefi…”. vrea o egalitate perfectă la nivelul întregii acțiuni: „Să nu mai fie săraci și bogați, mici și mari, slabi și grași, proști și cu cap, oameni și vite…”.

Având o logică asemănătoare cu cea a lui Farfuridi, Clevetici proclamă „respectul Convențiunii cu condițiunea de a fi schimbată în totul”. Și asemenea eroului lui Caragiale, îi cheamă în ajutorul său pe străbuni, pe Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, împreună cu care strigă în gura mare: „arme! arme!”.

Din nou că o asemănare cu protagonistul caragialian el știe foarte bine ce vrea: mandatul de deputat sau postul de ministru. Ochii îi sunt fixați asupra bugetului statului: „Bugetul, d-lor – zice el – este pulsul unui stat!… Trebuie în consecință să-l pipăim cu luarea-aminte a unui medic…”.

Comicul de limbaj este folosit pe larg de Alecsandri în acest „cânticel”, ca și în toate comediile de altfel. Acesta se realizează cu efect durabil. Liberal, combatant la „Gogoașa patriotică”, îmbrăcat în frac negru, cu jiletca Robespierre, cravata albă, Clevetici e un latinizant care face caz de „strămoșul nostru Traian” și pocește limba asemenea lui Râca Venturiano: el „espune” profesia lui de credință în problema colegiului „eleptoral”, în calitate de participant la „aptul” de la 5 și 24 Ghenar. Are „respept” față de Convențiune, luptă împotriva „opusăciunii” lui Sandu Napoilă și e alături de „poporul suveran”. E însetat de glorie și de „amoarea” popularității, vrea să răstoarne tot ce „esistă”.

Fiind un temperament „apelpisit”, cuprins adică de febră a oratoriei, Clevetici lasă automat să îi scape vorbele din gură chiar și cu rost și fără rost, goale de orice conținut:

„acest mandat sacru îl voi îndeplini ca cetățean liber și liberal, apărând cu energie și cu logică (iute) libertatea, egalitatea, dreptatea, fraternitatea, inviolabilitatea, autonomia, Convențiunea, drepturile naționale, garda națională, partidul național și celelalte… (răsuflându-se), căci eu… și de ce nu? am toate calitățile de a fi ministru!…”.

Sandu Napoilă, ultra-retrogradul, este un alt „cânticel comic” al lui Vasile Alecsandri. Ca și în celelalte cânticele este prezentată viața poporului din acea vreme. În Sandu Napoilă, ultra-retrogradul, este vorba despre aspirațiile pe care le are guvernul în privința poporului de rând:

„ce face?… Să plătesc eu capitație?… Eu, boier velit?… Eu, Sandu Napoilă?…”

„De când legea asta nouă

Ce Convenție îi zic

Au rupt reglementu-n două,

Am agiuns chiar de nimic!

Și de unde mai-nainte

Eram toți boieri veliți,

Ne-au luat pe dinainte

Niște pușchi apelpisiți!.”

Este utilizat și aici comicul, ca și la Caragiale. Este un comic de situație: „Și ce pușchi! Cică-s patrioți, liberali, progresiști, naționali, demagogi… dracu-i mai știe!… că deodată au răsărit în țară pozderie, și tot unu și unu!… oameni mari, învățați de știu și toacă-n ceri, colțoși și cu barba în furculițe…”

În Cucoana Chiriță în voiaj este utilizat comicul de moravuri, comicul de limbaj, comicul de situație, este ridiculizat modul în care sunt îmbrăcate personajele. „(în costum ridicol de voiaj, întră zburdalnic. Ea poartă malacof esagera, tocă de catifea neagră cu flori, pene și cordele stacoșii, etc.).

„Iată-mă-s! Am sosît

Dintr-o călătorie

În care-am pătimit

O sută de șotii ș-o mie,

Dar zău, nu mă căiesc,

Nu-mi pasă de nimică;

Eu sunt zdragon și mă numesc

Chiriță cea voinică.

Ce voiaj minunat!

Ce frumos m-am primblat!

În urmă-mi am lăsat

Un nume lăudat.”

Cucoana Chiriță, soția boierului de țară Grigore Bârzoi ot Bîrzoieni, este o mică moșierească cu fițe, personificând snobismul și arivismul micilor proprietari de pământ, care nu vor să se lase mai prejos de burghezia bonjuristă parvenită, în imitarea modei aduse din Occident și de gustarea traiului bun pe spinarea țăranilor.

Cânticelul comic Cucoana Chiriță în voiaj (1868) înfățișează evoluția Chiriței în urma voiajului ei cu vaporul și cu trenul la Paris, unde l-a dus pe Guliță „să învețe politica”. În capitala Franței, Chiriță și-a întocmit pe datorie toalete la case celebre de modă și a jucat french-cancan la Mabille. Deci avem și aici o satiră a snobismului și cosmopolitismului.

Pastelurile abundă în elemente romantice și clasice, acestea avându-și originea în pastelurile din pictură, care de fapt semnifica apariția în artă a unui nou curent, cel impresionist.

În literatura română, precursorul pastelurilor este Miron Costin, dar elemente de pastel se găsesc și în operele poeților premergători lui Vasile Alecsandri, cum ar fi Gheorghe Asachi, Dimitrie Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, Ion Heliade-Rădulescu, Vasile Cîrlova. Cu toate că elementele pastelului se găsesc în parte la mai mulți scriitori, Alecsandri a excelat în acest domeniu, pastelurile sale de un profund parnasianism și o iubire extraordinară pentru natură.

Printre trăsăturile curentului romantismului, în pasteluri, regăsim corespondente intre tabloul de natura exterior și starea sufletească, interiorul eului liric, mișcarea ciclică a anotimpurilor văzută din perspectiva poetului, acestea întrepătrunzându-se cu cele clasice, cum ar fi crearea unei atmosfere de optimism și claritate, dar și echilibrul compoziției, urmată de o simetrie și o armonie extraordinară.

Ciclicitatea anotimpurilor în pasteluri se va analiza în același mod firesc al trecerii acestora, în cunoscutele poezii “Iarna”, “Primăvara”, “Vara” și “Toamna.

Anotimpul iernii ocupa o mare parte dintre pastelurile lui Alecsandri, acesta alegând cu precădere acest subiect, el nefiind prezentat din perspectiva liniștii și singurătății care o caracterizează, ci din prisma luminozității oferite de zăpadă, și de peisajul feeric al spațiilor rurale aflate sub domnia albului și a nuanțelor acestuia.

“Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.”

Atmosfera este departe de a fi una tristă, însingurată, ea aducând vivacitate peisajului, cu toate că ninsoarea nu încetează a cădea:

“Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!
Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară;
Soarele rotund și palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.”

Pastelul “Primăvara” continua ciclicitatea, menținând încă din început un contact cu anotimpul trecut: “A trecut iarnă geroasă”. Primăvara lui Alecsandri este un anotimp al activității, al trezirii la viață, al zarvei naturii.

“Câmpul iar a înverzit
Rândunica cea voioasă
La noi iarăși a sosit.

Dintr-o creangă-n alta zboară 
Sturzul galben, aurit
Salutare, primăvară,
Timp frumos, bine-ai venit!” – atmosfera continuând să fie una de optimism debordând, scriitorul fiind un maestru al transmiterii unor emoții autentice.

Anotimpului toamnei, Vasile Alecsandri îi dedica un singur pastel, și anume “Sfârșit de Toamna”, acesta fiind anotimpul stingerii luminozității celorlalte anotimpuri. Toamna nu arata același entuziasm al poetului ci mai degrabă în îndruma spre metafizic.

“Frunzele-i cad, zbor în aer, și de crengi se dezlipesc
Că frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.”

“Din tuspatru părți a lumei se ridica-nalt pe ceruri,
Ca balauri din poveste, nouri negre plini de geruri”

Vara în schimb prezintă nuanțele și puterea luminii solare, dar și activitățile întrepătrunse de oamenii din spațiul rural, observabila în pastelurile “Malul Șiretului” sau “Baltă”.

Pastelurile lui Vasile Alecsandri aleg mediul rural, preamărește natura în aspectele sale legate de om și de viața lui și după cum observa Nicolae Manolescu, acestea sunt “reprezentări ale vieții sătești, liniștite”, acestea ocupând o mare parte din opera autorului.

II.3 Dramaturgia lui Vasile Alecsandri: Ciclul Chiritelor

După ce dăduse teatrului românesc două comedii, Farmazonul din Hârlău și Modista și cinovnicul , simțea probabil nu numai nemulțumire, dar și o oarecare răspundere de această stare de lucruri. Acest lucru l-a făcut pe scriitor să reflecte la o nouă piesă, și aceasta a fost scrisă, după cum însuși scriitorul mărturisește, în două, trei zile. Ea trebuie să fi fost terminată pe la mijlocul lui decembrie 1843 cel mai târziu, și încredințată imediat teatrului, care o prezintă publicului la 18 ianuarie 1844. Piesa era Iorgu de la Sadagura și reprezentarea ei a fost un triumf pentru scriitor, momentul de adevărată întemeiere a teatrului românesc.

Nicolae Iorga a spus mai târziu, pe bună dreptate: „Vasile Alecsandri… trebuie să fie privit ca adevăratul întemeietor al teatrului românesc original, pus în serviciul unor idei înaintate de regenerare și, prin aceasta ca și prin alegerea și felul de tratare al subiectelor, cu adevărat național”.

De la Farmazonul din Hârlău și Modista și cinovnicul, el nu îi mai dăduse nimic teatrului românesc. Ceea ce îl ținuse departe de creația dramatică au fost marile dificultăți pe care le văzuse ridicându-se înaintea unui autor dramatic. El însuși vorbește foarte lămurit și foarte lucid despre marile și realele greutăți pe care le avea de întâmpinat în acea vreme un autor dramatic român. Neobișnuiți cu o opinie publică, neobișnuiți nici să li se observe, în orie formă ar fi fost, cea mai mică greșeală, cel mai mic abuz, guvernanții chiar și spectatorii, când se spuneau lucruri dezagreabile pentru ei, își manifestau fiecare în felul lor și după putințele lor, nemulțumirea. Guvernul putea interzice o piesă și îl putea pedepsi pe autor. Publicul o putea trece cu vederea. Alecsandri, care avea mai puține de reproșat publicului decât guvernului, era sigur că nu va întâmpina opoziția celui dintâi. Cât despre asupririle celui din urmă era pregătit să le înfrunte.

Dar mai erau totuși de trecut și alte greutăți, nu mai puțin importante decât cele de până acum. Una dintre acestea era limba, nu atât limba literară românească, încă într-o perioadă de formare, lipsită de nuanțe, la epoca respectivă, cât mai ales limba folosită de autorii dramatici. Vasile Alecsandri era dezamăgit de formele lipsite de forță de individualizare și de realism în care vorbeau diferitele personaje, toate la fel, fără nici o deosebire față de regiunea, starea socială, îndeletnicirea fiecăruia.

„Toate personajele – spunea Alecsandri într-o scrisoare încadrată în prefața ediției de la 1875 a teatrului său – vorbesc același jargon bursuflat: marchizul ca ciubotarul, princesa ca spălătorița, cardinalul ca vezeteul, împăratul că bucătarul, etc.”

O dificultate la fel de mare o reprezenta modul în care jucau actorii. Lipsiți de serioasă școală de declamație, lipsiți de modelul unor actori mari pe care să îi vadă jucând și de la care să învețe, actorii erau în general niște simpli diletanți, fără conștiință profesională, fără a fi conștienți de marile sarcini care le reveneau. O altă greutate ce stătea în fața unui autor dramatic era felul în care avea să îi fie pusă în scenă piesa, cu ce costume și în ce decoruri va fi jucată ea.

Deci, după cum vedem, Alecsandri nu își ascundea că publicul însuși ridica o serie de alte probleme. El declarase că „lupta nu ne sparie, căci ne susține și ne animează speranța izbândei”.

Preocupat de soarta teatrului românesc, Alecsandri își amintește de cele văzute pe scenele Parisului, unde problemele sociale erau adesea dezvăluite, ticăloșii stigmatizați adeseori în fața publicului, mai mult sau mai puțin relevant. Și astfel se hotărăște: „… Fiindcă încă la noi nu posedăm nici libertatea tribunei, nici alma zilnică a jurnalismului, am proiectat să-mi fac din teatru un organ spre biciuirea năravurilor rele și a ridicolelor societății noastre”.

Alecsandri își dă seama de îndată ce material bogat îi stă la dispoziție pentru o asemenea creație dramatică, ce subiecte numeroase și vii, ce conflicte interesante și actuale, deci atractive pentru public, cu tipuri variate și pitorești. Înțelept cu un simț al realității și cu o luciditate surprinzătoare pentru felul cam superficial în care a fost tratat acest scriitor, Vasile Alecsandri care sesizase toate dificultățile pe care le are de întâmpinat un autor dramatic, nici nu părăsește terenul fără să încerce, nici nu pornește orbește la luptă. Hotărându-se să consacre o parte din creația sa teatrului, el concepe un plan amplu, pregătindu-și un drum bun pe care să poată înainta încet dar sigur.

Spectacolul cu Iorgu de la Sadagura, de la 18 ianuarie 1844 a constituit o seară memorabilă pentru tânărul scriitor. Piese cu adevărat originale românești nu se mai reprezentaseră de multă vreme. Dacă analizăm din acest punct de vedere nouă piesă a lui Alecsandri și comparăm, am putea zice că astfel de piese nu se mai reprezentaseră de fapt niciodată. Faptul acesta pe de o parte, poziția pe care o ocupa el în societate: fiu al postelnicului, el însuși spătar, apoi renumele literar pe care și la făcut cu publicarea primelor sale „doine” au atras un public foarte numeros și pe însuși domnitorul, care nu mai participase la teatru de foarte mult timp.

După entuziasmul primului spectacol, care acoperise unele rezerve, începând cu a doua zi se aud murmurele. Au fost trecute cu vederea afirmații ca: „Străinii ne-au stricat toate obiceiurile cele bune”, sau chiar finalul atât de intenționat, de demonstrativ, semnificativ, în care Iorgu se prinde-n hora generală de pe scenă, cântând cu toți cei care joacă. A fost mai supărătoare prezența comisului Agamemnon Kiulafoglu, când socrul domnitorului însuși, cumnatul său, și o sumă de demnitari erau greci. Dar aici apare un alt aspect care nu trebuie să rămână în umbră. Este vorba despre problema elementelor diversionist – șovine care, datorită împrejurărilor istorice ale momentului și apartenenței de clasă a scriitorului, își fac loc în mod nefast pe alocuri în creația lui Alecsandri, dăunând valorii ei realiste și umaniste. Într-adevăr, în Iorgu de la Sadagura, alături de figura lui Kiulafoglu, mai are și aceea a zarafului evreu. Amândoi erau niște exploatatori, fără îndoială, dar scriitorul comitea aici două grave greșeli. Acestea afectau în fond oglindirea veridică a realității și dădeau piesei o notă diversionistă. Ceea dintâi dinte acestea era k el omitea să facă loc, alături de cei doi exploatatori străini, exploatatorului român, într-un mic mai puțin prezent în societatea vremi și, nu mai puțin îndurător față de masele populare, ducând astfel la falsa concluzie că numai străinii sunt vinovați de proasta stare de lucruri, de sărăcia și suferințele poporului. Ceea de a doua greșeala era faptul că atenția era în mod evident îndreptată mai ales asupra naționalității celor doi eroi la care ne referim. De aceea, ei sunt ridiculizați prin anumite particularități naționale, prin proasta pronunțare a limbii românești

Mare parte din piesele comice ale lui Vasile Alecsandri au un caracter satiric și critic împotriva moravurilor sociale și politice ale vremii. “Chirița în provinție”, comedie cu două cantice, în 2 acte, reprezentată pe scenă în 1852, este a doua piesă din ciclul Chirițelor, și cea mai reprezentativă dintre acestea, acest ciclu cuprinzând Chirița în Iași sau două fete și-o neneaca, din 1850, Cucoana Chirița în voiaj – cânticel comic din 1868 și Chirița în balon. Farsa de carnaval, din 1876. Toate au în centrul lor același personaj feminine comic, reprezentativ pentru momentul social-istoric și pentru un anumit tip uman.

Chirița, protagonista ce dă numele ciclului, este soția unui boier de țară, Grigore Bârzoi ot Bârzoieni, cu multe pretenții, dornică de mărire și de a fi mereu la modă, cu precădere cea franceză, acesta fiind o combinație de parvenitism și snobism.

Dacă în prima piesă Chirița vine în “capitalie” ca să își “căpătuiască” fetele cu gineri de la oraș, până la urmă le mărita pe Aristița și Calipsța cu doi boiernași din vecini, Brustur și Cociurla, aleși de chiar Bârzoi, în Chirița în provinție, personajul comic are trei scopuri și anume să introducă la Bârzoieni moda timpului, să devină isprăvniceasa și să își însoare fiul, pe nătângul Gulița cu Luluța, o orfană crescută în casa ei și care de altfel va moșteni o mare avere. Cel ce se opune acestei căsătorii este un tânăr isteț și cinstit, opus fiului Chiriței, pe nume Leonaș.

Tema pieselor în general este demascarea parvenitismului, a snobismului și a abuzurilor administrației. Conflictul dintre concepția conservatoare, sau de falsul progres, personaje zugrăvite caricatural și ideile noi, progresiste au un traseu gradat, în acțiuni complicate, pline de neprevăzut, cu travestiri neverosimile. În fiecare caz, deznodământul aduce victoria reprezentanților ideilor noi, cum e cazul lui Leonaș în “Chiriță în provinție,,, sentimentele sincere asupra moravurilor societății, parvenitismul, snobismul sau corupția pălesc în fata onestității.

Alături de comicul de moravuri, piesele sunt presărate de cântece, ca în vodevilurile vremii, este prezent și comicul de situație și de limbaj, ca exemplu fiind discuția doamnei cu profesorul de franceză:

„CHIRIȚĂ: Tacă-ți gura, plodule… Monsiu Șarlă… ian dites-moi je vous prie: est-ce que vous ètes… mulțămit de Guliță?

ȘARL: Comme ça, comme ça… mulțumit et pas trop.

CHIRIȚĂ: C’est qu’il est très… zburdatic… mais avec le temps je sui sure qu’il deviendra un tambour d’ instruction.

ȘARL (cu mirare): Tambour?…

CHIRIȚĂ: Oui… adică, dobă de carte… tambour… nous disons comme ça en moldave.

ȘARL (în parte): Ah bon!… la voilà lancée.

CHIRIȚĂ: Et alors nous l’enverrons dedans.

ȘARL: Où ça, madame?

CHIRIȚĂ: Dedans… înăuntru… nous disons comme ça en moldave.

ȘARL (în parte): Parle donc le moldave alors, malheureuse.

CHIRIȚĂ: Et voyez-vous, monsieur Charles, je ne voudrais pas qu’il perde son temps pour des fleurs de coucou.

ȘARL: Pour des fleurs de coucou?

CHIRIȚĂ: C’est-à-dire: de flori de cuc… nous disons comme ça…”

Chirița este un personaj ridicol, prin contrastul între ceea ce este și ceea ce pretinde a fi, prin intermediul căruia sunt criticate o serie de aspecte din epoca, cum ar fi incultura, imitarea cu orice preț a modei, a cosmopolitismului sau negarea tradiției, ea însă rămâne un personaj autohton, tipic epocii de imediat după 1848, dar și altor vremuri caracterizate de același termen: parvenitism. Prin expresia „pretențioasă ridicolă”, Vasile Alecsandri realizează expresia comică a „formelor fără fond”, chiar înainte de formularea ei celebra aparținând lui Titu Maiorescu.

Vasile Alecsandri a fost cel care a pus bazele teatrului românesc. Având o operă atât de diversificată, se poate spune că a umplut un spațiu literar atât pe planul dramaturgiei cât și printr-o serie de poezii accesibile pentru tot publicul cititor.

CAPITOLUL III

Meritul si importanta lui Vasile Alecsandri în Istoria literaturii romane

Trăind într-o epocă de romantism literar, însuși Alecsandri a trăit romantismul tot în mod literar, ca o succesiune de teme, nu ca o realitate spirituală. Acest temperament, veșnic tânăr a alunecat pe deasupra structurii romantice, peste duhul lui Lamartine sau Hugo.

Atât despre clasicismul său cât și despre romantismul său ar fi de completat câte un capitol pentru o literatură comparativă.

Înclinăm astăzi să credem că Alecsandri nu aparține nici tipului romantic, nici celui clasic; el este mai degrabă un tip autohton, de lirism senin și ușor. Lirica lui este o efuziune de bună dispoziție morală, fie că se exprimă erotic, bucolic, prin visare contemplativă, sau chiar printr-un „exotism” al prozei lui sprintene, spirituale și cursive.

Acesta continuă să fie o prezență printre noi, datorită faptului că el a fost culegătorul doinelor populare, primul care a transcris celebra Miorița, motivat pentru a scrie pentru poporul român, atât de drag lui, putem spune, deoarece s-a implicat atât de mult pentru binele acestuia.

În tot ce scrie, sau concepe, scriitorul ne apare ca un înnoitor, ca un adept al lucrurilor noi. Această calitate, o mare calitate, îi asigură în permanență o regalitate pe plan literar atâta vreme necontestată. E mult mai greu astăzi, pentru cititorul de rând, să sesizeze conceptul de nou în poeziile lui Alecsandri, față de opera lui Eminescu sau Tudor Arghezi, să descifreze ceea ce era nou atunci, la vremea respectivă, cana scriitorul începea cel mai important moment, probabil, din viața sa.

Vasile Alecsandri a știut să fie prin excelență un poet contemporan vremurilor lui, în ceea ce scria. El se preocupă de nevoile oricărui cititor, fiind el însuși unul de rând sau chiar cu o funcție mai înaltă. O spune, ca un fel de justificare, într-o scrisoare adresată lui Kogălniceanu în care vorbește despre teatrul său, în anul 1874: „Am fost obligat să-mi măsor zborul imaginației și al condeiului în nivelul puterii actorilor și a culturii publicului. Iar dacă am reușit a crea unele tipuri caracteristice și a desene unele schițe din viața noastră socială, acele figuri și tablouri vor interesa poate în viitor pe oamenii ce vor avea curiozitatea de a studia și a cunoaște trecutul.”.

Dacă este un Alecsandri mereu vesel și festiv, iar nu toată durerea și melancolia lui sunt simulate, destule repere rămân mișcătoare, în care inima lui bate în concordanță cu a noastră, chiar în unele poezii ocazionale sau mai ales acolo unde izbucnește reperul natal.

Alecsandri a promovat o tradiție, fără ca nimeni în locul lui să mai fi imitat cântecul său și fără ca nimeni să se fi putut desprinde total de acesta. Naturalețea lui și spiritul său spontan apar nealterate în proza și în corespondența cu prietenii și cunoscuții.

Scriitorul s-a implicat foarte mult în lupta pentru unirea Principatelor. Scriind și o serie de poezii la adresa orânduirii feudale din acea vreme, acestea ne rămân o amintirea vie a celui ce a fost, putem spune, trup și suflet pentru țară. Alecsandri a vorbit despre condiția umană, economică, socială sau psihologică, vibrant românească, indiferent de zona folclorică pe care o trata sau din care culegea informații pentru a le așterne frumos, cu condeiul pe hârtie, spre desfătarea noastră lirică.

Vizibil, versurile lui Alecsandri nu sunt interminabile, nu plictisesc prin forma lor scurtă. Totul este foarte bine structurat astfel încât să trezească interesul publicului cititor, fără însă a plictisi. De asemenea, avem exemplificate câteva versuri pe care Vasile Alecsandri le-a scris în limba franceză, cu traducerea de rigoare. Aceste versuri au un sens, nu sunt scrise la întâmplare.

Ch. Drouhet spunea la adresa scriitorului următoarele:

„E interesant de constatat că Alecsandri nu s-a adresat la părțile cele mai caracteristice, cele mai specific personale ale marilor lirici ai romantismului francez. Toată metafizice religioasă, toată filozofia socială, tot romantismul creștin sau umanitar, precum și toate plăsmuirile vaste și nobile ale lui Lamartine l-au lăsat indiferent. Tot astfel n-a adoptat nimic din «maniera a doua» a lui Hugo: viziunile sale întunecate și sublime, destăinuirile apocaliptice, metaforele uimitoare și mai ales acea preocupare de a urmări misterul, de a cerceta nepătrunsul, de a atinge inaccesibilul.”

Se constată faptul că Alecsandri își păstrează o originalitate neștirbită, ceea ce îl ridică pe scara valorilor scriitorilor români. A preferat să își păstreze propriile principii, să se implice în literatură pe planul social și moral al poporului și nu numai. A tratat lucrurile obișnuite, de toate zilele, atât din viața politică, cât și din viața țăranilor.

Dumitru Caracostea spune:

„După Buchetiera, ești uimit să constați la Alecsandri o totală schimbare. Abordează o poezie în ritm și motivele românești în așa măsură, încât prima operă a lui originală poartă neașteptatul titlu de Doine. Faptul că între 1840-1850 un poet român alcătuiește un astfel de mănunchi de poezii lirice, balade și momente de basm, cele mai multe în spirit național, nu-și are păreche în literaturile romanice. Este rodul conștient crescut într-o anumită temperatură morală care ne învăluia din toate direcțiile și împlinirea unei îndelungate colaborări a tuturor provinciilor românești pentru descoperirea și valorificarea substratului nostru poporan. Toată această largă incubație aștepta faptul liberator, dar el nu putea fi săvârșit de un filolog sau de un istoric oricât de conștiincios. Se cerea cineva uns pe frunte cu har de sus. După cum diamantul are nevoie de lumină ca să strălucească, tot astfel această comoară care este poezia orală a poporului nu-și putea atunci destăinui valoarea decât printr-un suflet de poet. Este cel mai mare titlu de glorie al lui Alecsandri că prin el se realizează nepieritor această credință a vremii. Dacă poetul cult modelează îndeosebi unele balade potrivit idealului social, etic și estetic al epocii, în schimb scăderile sunt compensate printr-o surprinzătoare intuiție. Acolo unde s-a aflat în fața unui aspect esențial de viață românească, el i-a simțit instinctiv originalitatea și semnificația.”.

Compararea poeziei lui Vasile Alecsandri cu un diamant ne insuflă faptul că scriitorul nostru a fost de o valoare incontestabilă, poate mai mare decât am fost noi capabili să remarcăm. Într-adevăr acest poet al veacului al XX-lea își merită numele. Opera lui e remarcabilă prin originalitatea stilului, conturând în aceasta realitatea.

Caracostea semnalează noutatea poeziei lui Alecsandri, în special noutatea doinei scrisă în spiritul național. Pe de altă parte, acesta apreciază moralitatea lui Alecsandri și de asemenea preferința lui nu doar pentru spațiul moldovenesc, ci pentru toate toate provinciile românești.

George Călinescu remarca faptul că „Teatrului i-a consacrat Alecsandri cea mai mare parte din activitatea sa. (…). Îi plăcea succesul direct al acestui gen și spiritul său critic bonom găsea aici o nimerită desfășurare. Într-o bună măsură localizat, a imitat și lucrul a putut să pară, pentru cercetătorul de mai târziu, o mare descoperire. În realitate, publicul lui Alecsandri, familiar cu teatrul francez de la Iași, cunoștea prea bine modelele și dramaturgul le-a indicat însuși uneori. Și apoi, în teatru, intrigă, este o chestiune cu totul secundară și Alecsandri proceda asemenea clasicilor. Molière aproape localiza, iar vodeviliștii de la începutul secolului al XIX-lea reiau până la obsesie toate combinațiile scenice ale secolelor precedente. Observația strict tipologică a comediei obligă la un număr de situații mărginit. Toată problema în teatrul lui Alecsandri rămâne dar de a constata puterea comică, proprie autorului, calitatea inefabilă a dialogului său, separat de orice idee de conținut. Acest punct de vedere e valabil în orice comedie, în care invenția nu capătă o importanță prea mare”.

George Călinescu semnalează faptul că Alecsandri și-a dedicat cea mai mare parte a activității sale literare teatrului. Acesta era ferm convins că teatrul are un succes garantat și că publicul cunoscător va aprecia în egală măsură opera dramatică. Fiind un boem și un cârcotaș, în spiritul lui Molière, Alecsandri a pus un mare accent pe ludic și puterea de a stârni râsul, preferând în locul tragediei sau dramei, comedia.

Ion Zamfirescu marchează în legătură cu rolul lui Vasile Alecsandri în Literatura Română:

„Scrierile de teatru ale lui V. Alecsandri numără: scene, cânticelele comice, vodeviluri, operete, comedii, drame. (…) Să ne gândim, mai întâi, la Iorgu de la Sadagura, la primele producții din ciclul Chirițelor, la Iași, în carnaval, la Rusaliile, la Sandu Napoilă la Millo director. Critică, satiră, proteste și denunțări, incontestabil; dar nu mai puțin și document, istorie, o înțelegere cuprinzătoare a vremii, o putere ca dincolo de scăderi și vicii să răzbată un sentiment de nădejde și așteptări optimiste. E – ceea ce observa cu pătrundere tot Ibrăileanu – amestecul de pașoptism și junimism din firea poetului. Pașoptism: ca încredere în progres, în dorință de înnoire, în liberalismul epocii; junimism: ca atitudine împotriva exagerărilor, a imitațiilor servile, a formelor fără fond, a unui cosmopolitism practicat cu stridență, afectare și ignoranță. Trebuie să admitem, însă, că în aceste determinări intime V. Alecsandri a inclus, în afară de ralierea lui doctrinară la un program de epocă și de generație, și o egală căldură personală că om al pământului, ca exponenta a unei filozofii comune, ca putere tăcută din cugetul lui de a trece lucrurile prin filtre ale măsurii, ale adevărurilor naturale, ale bunului simț”.

CONCLUZII

Opera lui Vasile Alecsandri rămâne și astăzi o pagină de mare însemnătate pentru dezvoltarea românești, prin îmbinarea clasică, romantică și realistă dar și pentru ca el a avut un rol hotărâtor în formarea și dezvoltarea dramaturgiei naționale, prin alcătuirea unui repertoriu românesc, prin scrierea primelor piese originale ale literaturii române, scriitorul punând bazele teatrului românesc

Scrierile lui sunt, în primul rând o remarcabilă siguranță în stăpânirea limbii românești și de asemenea, prezintă un nivel ridicat de rafinament artistic. Vasile Alecsandri poate fi văzut un fin mânuitor al nuanțelor în cele câteva tablouri de natură și chiar al prototipurilor sociale sau umane, contribuția sa fiind văzută ca o „creație românească în care palpită sentimentul patriotic, preocuparea de patrie, năzuința spre mărirea și gloria ei”.

Alecsandri nu este un documentarist și lucrările lui nu au un sens dominant moralizator ca la Negruzzi, Russo sau Kogălniceanu. Alecsandri e artistul prin definiție. El evită încrâncenările și teoretizările iar ironia și umorul său nu sunt nici negre și nici amare. Acesta este cel dintâi în literatura noastră care descoperă într-un anumit fel poezia populară punând în lumină valoarea literară a operelor profund patriotice.

Temele acestei noi tipologii de literatura promovate de Vasile Alecsandri erau omul și natura – omul fiind țăranul și natura fiind prezentată prin optica acestuia. Izvorul imaginativ era cu totul deosebit de al celei de dinaintea ei: era viața autentică, în special viața oamenilor din popor, a țăranilor, cu nevoile și aspirațiile lor, dar și cu sentimentele lor delicate de iubire, de care până atunci nu erau considerați capabili.

Pentru contemporani ca și pentru urmași de altfel, Alecsandri a rămas, pe bună dreptate, „descoperitorul” poeziei populare, descoperitorul marii ei frumuseți estetice și valorifica Opera lui Vasile Alecsandri rămâne și astăzi o pagină de mare însemnătate pentru dezvoltarea românești, prin îmbinarea clasică, romantică și realistă dar și pentru ca el a avut un rol hotărâtor în formarea și dezvoltarea dramaturgiei naționale, prin alcătuirea unui repertoriu românesc, prin scrierea primelor piese originale ale literaturii române, scriitorul punând bazele teatrului românesc

Scrierile lui sunt, în primul rând o remarcabilă siguranță în stăpânirea limbii românești și de asemenea, prezintă un nivel ridicat de rafinament artistic. Vasile Alecsandri poate fi văzut un fin mânuitor al nuanțelor în cele câteva tablouri de natură și chiar al prototipurilor sociale sau umane, contribuția sa fiind văzută ca o „creație românească în care palpită sentimentul patriotic, preocuparea de patrie, năzuința spre mărirea și gloria ei”.

Alecsandri nu este un documentarist și lucrările lui nu au un sens dominant moralizator ca la Negruzzi, Russo sau Kogălniceanu. Alecsandri e artistul prin definiție. El evită încrâncenările și teoretizările iar ironia și umorul său nu sunt nici negre și nici amare. Acesta este cel dintâi în literatura noastră care descoperă într-un anumit fel poezia populară punând în lumină valoarea literară a operelor profund patriotice.

Temele acestei noi tipologii de literatura promovate de Vasile Alecsandri erau omul și natura – omul fiind țăranul și natura fiind prezentată prin optica acestuia. Izvorul imaginativ era cu totul deosebit de al celei de dinaintea ei: era viața autentică, în special viața oamenilor din popor, a țăranilor, cu nevoile și aspirațiile lor, dar și cu sentimentele lor delicate de iubire, de care până atunci nu erau considerați capabili.

Pentru contemporani ca și pentru urmași de altfel, Alecsandri a rămas, pe bună dreptate, „descoperitorul” poeziei populare, descoperitorul marii ei frumuseți estetice și valorificâdu-le ca temelie a unei noi și sănătoase poezii românești , el punând de altfel și bazele teatrului românesc, având o operă atât de diversificată,încât se poate spune că a umplut un spațiu literar atât pe planul dramaturgiei cât și printr-o serie de poezii accesibile pentru tot publicul cititor.

BIBLIOGRAFIE

Opere de referință

Alecsandri, Vasile, Chirițele, București, Editura Minerva, 1978.

Alecsandri, Vasile, Comedii și drame, București, Editura Dacia, 1986.

Alecsandri, Vasile, Opere III, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1978.

Alecsandri, Vasile, Opere IV, București, Editura Minerva, 1979.

Alecsandri, Vasile, Opere VII, București, Editura Minerva, 1981.

Alecsandri, Vasile, Opere VIII, București, Editura Minerva, 1981.

Istorii literare

Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Editura Minerva, 2006.

Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, București, Editura Minerva, 1973.

Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Pitești, Editura Paralela 45, 2008.

Micu, Dumitru, Istoria literaturii române (De la creația populară la postmodernism), București, Editura Saeculum I.O., 2000.

Negoițescu, I., Istoria literaturii române, vol I (1800-1945), București, Editura Minerva, 1991.

Păcurariu, Dim. (coordonator), Literatura română. Scriitori, reviste, curente, București, Editura Univers, 1979.

Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române de la origini până în prezent, București, Editura Dacoromână, 2006.

Referințe critice:

Bălan, Ion Dodu, Vasile Alecsandri, poet național și popular în volumul Ethos și cultură sau vocația tinereții, București, Editura Albatros, 1972.

Călinescu, G., Vasile Alecsandri, București, Editura Tineretului, 1965.

Ciorănescu, Al., Teatrul românesc în versuri și izvoarele lui, București, Editura Casa Școalelor, 1943.

Cornea, Paul, Studii de literatură română modernă, București, Editura pentru Literatură, 1962.

Curicăpeanu, Doina, Vasile Alecsandri prozator, București, Editura Minerva, 1977.

Dicționarul general al literaturii române, coordonator Simion, Eugen, București, Editura Univers Enciclopedic, 2004.

Duică, C. Bogdan, Vasile Alecsandri. Povestea unei vieți, București, Editura Academiei Române, 1926.

Drăgan, Mihai, Clasici și moderni, București, Editura Cartea Românească, 1987.

Drouhet, Charles, Vasile Alecsandri și scriitorii francezi, București,

Ghițulescu, Emil, Vasile Alecsandri, postfață de Dim. Păcurariu, București, Editura Albatros, 1979.

Lovinescu, Eugen, Scrieri, vol. I, București, Editura Univers, 1984.

Nicolescu, G. C., Viața lui Vasile Alecsandri, București, Editura Pentru Literatură, 1962.

Piru, Al., Introducere în opera lui Vasile Alecsandri, București, Editura Minerva, 1978.

Piru, Al., Surâzătorul Alecsandri, București, Editura Litera, 1991.

Piru, Al., Valori clasice, București, Editura Albatros, 1978.

Rădulescu-Pogoneanu, Elena, Viața lui Vasile Alecsandri, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1940.

Roman, Ion, Vasile Alecsandri. Orizonturi și repere, București, Editura Albatros, 1973.

Rotaru, Ion, Analize literare și stilistice, București, Editura Ion Creangă, 1979.

Simion, Eugen, Dimineața poeților, București, Editura Cartea Românească, 1980.

***, Studii și articole despre opera lui Vasile Alecsandri, ediție îngrijită, prefață și bibliografie de C.Ciuchindel, București, Editura Albatros, 1980.

Vârgolici, Teodor, Scriitori și cărți, București, Editura Eminescu, 1978.

Vianu, Tudor, Alecsandri, Eminescu, Macedonski, București, Editura Minerva, 1974.

BIBLIOGRAFIE

Opere de referință

Alecsandri, Vasile, Chirițele, București, Editura Minerva, 1978.

Alecsandri, Vasile, Comedii și drame, București, Editura Dacia, 1986.

Alecsandri, Vasile, Opere III, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1978.

Alecsandri, Vasile, Opere IV, București, Editura Minerva, 1979.

Alecsandri, Vasile, Opere VII, București, Editura Minerva, 1981.

Alecsandri, Vasile, Opere VIII, București, Editura Minerva, 1981.

Istorii literare

Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Editura Minerva, 2006.

Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, București, Editura Minerva, 1973.

Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Pitești, Editura Paralela 45, 2008.

Micu, Dumitru, Istoria literaturii române (De la creația populară la postmodernism), București, Editura Saeculum I.O., 2000.

Negoițescu, I., Istoria literaturii române, vol I (1800-1945), București, Editura Minerva, 1991.

Păcurariu, Dim. (coordonator), Literatura română. Scriitori, reviste, curente, București, Editura Univers, 1979.

Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române de la origini până în prezent, București, Editura Dacoromână, 2006.

Referințe critice:

Bălan, Ion Dodu, Vasile Alecsandri, poet național și popular în volumul Ethos și cultură sau vocația tinereții, București, Editura Albatros, 1972.

Călinescu, G., Vasile Alecsandri, București, Editura Tineretului, 1965.

Ciorănescu, Al., Teatrul românesc în versuri și izvoarele lui, București, Editura Casa Școalelor, 1943.

Cornea, Paul, Studii de literatură română modernă, București, Editura pentru Literatură, 1962.

Curicăpeanu, Doina, Vasile Alecsandri prozator, București, Editura Minerva, 1977.

Dicționarul general al literaturii române, coordonator Simion, Eugen, București, Editura Univers Enciclopedic, 2004.

Duică, C. Bogdan, Vasile Alecsandri. Povestea unei vieți, București, Editura Academiei Române, 1926.

Drăgan, Mihai, Clasici și moderni, București, Editura Cartea Românească, 1987.

Drouhet, Charles, Vasile Alecsandri și scriitorii francezi, București,

Ghițulescu, Emil, Vasile Alecsandri, postfață de Dim. Păcurariu, București, Editura Albatros, 1979.

Lovinescu, Eugen, Scrieri, vol. I, București, Editura Univers, 1984.

Nicolescu, G. C., Viața lui Vasile Alecsandri, București, Editura Pentru Literatură, 1962.

Piru, Al., Introducere în opera lui Vasile Alecsandri, București, Editura Minerva, 1978.

Piru, Al., Surâzătorul Alecsandri, București, Editura Litera, 1991.

Piru, Al., Valori clasice, București, Editura Albatros, 1978.

Rădulescu-Pogoneanu, Elena, Viața lui Vasile Alecsandri, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1940.

Roman, Ion, Vasile Alecsandri. Orizonturi și repere, București, Editura Albatros, 1973.

Rotaru, Ion, Analize literare și stilistice, București, Editura Ion Creangă, 1979.

Simion, Eugen, Dimineața poeților, București, Editura Cartea Românească, 1980.

***, Studii și articole despre opera lui Vasile Alecsandri, ediție îngrijită, prefață și bibliografie de C.Ciuchindel, București, Editura Albatros, 1980.

Vârgolici, Teodor, Scriitori și cărți, București, Editura Eminescu, 1978.

Vianu, Tudor, Alecsandri, Eminescu, Macedonski, București, Editura Minerva, 1974.