Transpunerea Textului Literar

INTRODUCERE

Traducătorul reprezintă nespecialistul și necunoscătorul care trebuie să-i expună specialistului lucruri care sunt noi pentru domeniul de lucru al acestuia. El trebuie să știe tot, în orice domeniu, înaintea celor de meserie.

Proiectul de licență denumit „Transpunerea textului literar” abordează un segment al literaturii mai puțin dezbătut la nivelul României. Nu sa urmărit tratarea progresivă a subiectului, preocuparea principală a fost aceea de a surprinde tocmai schimbările și modul de mișcare al cuvintelor dintr-o limbă în alta, oferind astfel un suport creativ, alteori mobilitate.

Astfel am hotărât traducerea unui text literar ce aparține lui Edgar Allan Poe fiind unul dintre primii exponeți de seamă ai literaturii din Lumea Nouă, a cărui faimă a străbătut Oceanul Atlantic, dobândind o binemeritată și unanimă recunoaștere pe Vechiul Continent, ca poet de geniu și prozator original.

Prin povestirea Cărăbușul de aur se prezintă un nou stil de proză inaugurat de E. A. Poe, acela care mai târziu a fost numit „romanul polițist”. Această povestire la fel ca și altele percum „Scrisoarea furată”, „Misterul Mariei Roget”, „Farsa cu balonul” toate întrunesc elementele genului. Nu încape îndoială că E. A. Poe este un precursor al genului cu o influență contestabilă asupra marilor scriitori de mai târziu care au abordat cu mult succes stilul romanului polițist modern.

Natura textului literar împreună cu traducerea profesională are mereu același scop de bază, și anume să redea conținutul unei lucrări care a fost inițial redactată într-o limbă pe care publicul țintă nu o poate înțelege.

Astfel în prima parte s-a tradus un text literar din limba engleză în limba română, ulterior realizându-se o comparație cu textul autorizat, iar la final au fost prezentate principalele elemente care au ajutat la traducerea textului.

Conformitate unei traduceri este subordonată de mai mulți factori. Ea este influențată de prezența unei relații adecvate între intenția comunicativă și textul țintă, adică de identificarea unei finalități, a unui skopos. Nu trebuie însă disprețuită sau minimalizată raportarea la condițiile de producere a sensului, dar și la condițiile de receptare a sensului sau la situația traducerii. Pentru că forma și conținutul sunt indisociabile, în funcție de finalitatea amintită anterior, pot prevala consecutiv.

Astfel traducerea nu se delimitează la a stabili, a adapta cu orice preț, ea își propune să împlinească condițiile producerii sensului, să păstreze obiectivul inițial al enunțării și conținutul informativ de origine și să armonizeze dacă este posibil contextele extralingvistice, socio-culturale ale destinatarilor sursă și țintă.

Codul unei bune traduceri este în substanță comun diverselor modele de traduceri, dar oscilează în nuanțe de la un traducător la altul, de la un beneficiar la altul. Traducerea unică este iluzorie, deoarece fidelitatea față de sens se efectuează în funcție de o mulțime de factori, între care se creează o simbioză, marcată și ea de personalitatea traducătorului, mai ales în traducerea literară.

TRADUCEREA TEXTULUI DIN LIMBA ENGLEZĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Cărăbușul de aur

„Hei! Opriți, opriți! Acest om este nebun, dansează!

El a fost muscat de Tarantula.

Totul este greșit.”

În urmă cu mulți ani, am strâns o prietenie cu domnul Wiliam Legrand. El făcuse parte dintr-o familie de hughenoți, bogată, dar o serie de nenorociri i-au redus averea. Pentru a evita batjocora apărută în consecință din nenorociri, el a plecat din New Orleans, orașul strămoților săi, și și-a luat o locuință pe Insula Sullivan, lângă Charleston, în Carolina de Sud.

Aceasta insula este un foarte ciudată. Se compusă doar din nisipul mării, și are o mărime de aproximativ trei mile. Lățimea nu depășește în nici un punct mai mult de un sfert de milă. Ea este separată de țărmul continental de un fir de apă care abia se poate observa, și care se scurge printr-un stufăriși încâlcit și prin mocirlă, un răsfăț pentru păsările din mlaștină. Vegetația după cum se poate socoti este insuficientă sau cel puțin nedezvoltată. Nu sunt vazuți arbori de dimensiuni mari.

Aproape de extremitatea de vest, se află Fort Moultrie, care este format din câteva clădiri mizerabile, dar care atrag în timpul verii fugarii de praf și căldură din Charleston, pot fi vazuți astfel palmierii zbârliți și țepoși. Însă pe toată insula, cu excepția acestui punct din vest și o lini e de nisip alb ce se întinde pe țărmul mării, este întâlnit tusișul des de mirt dulce, care este foarte apreciat de horticultorii din Anglia.

Aici arbuștii ating de multe ori înălțimea de cincisprezece sau douăzeci de picioare formându-se un crâng aproape inpenetrabil și care împrospătează aerul cu parfumul său.

În ascunzișiurile cele mai ascunse ale aceste păduri dese, nu departe de est sau cel mai îndepărtat capăt al insulei, Legrand și-a construit el însăși o colibă mică, în care locuia cînd l-am întâlnit accidental și am făcut cunoștință pentru prima dată. Foarte repede cunoștința noastră sa maturizat în prietenie, deoarece el a fost mult timp pustnic, iar aceasta trezea interes și respect. L-am găsit bine educat, cu puteri neobișnuite ale minții, dar infectat cu mizantropie și reținut sub o stare de spirit stricată de entuziasm și care alterna cu melancolia. El avea cu el foarte multe cărți, dar foarte rar le răsfoia. Principalele forme de divertisment erau vânătoarea și pescuitul sau rătăcirea de-a lungul plajei printre arbuști de mirt, în căutarea de scoici sau exemplare entomologice. Colecția sa de etomologică putea fi invidiată de către orice savant. În rătăcirile sale era însoțit de un negru bătrân, cu numele de Jupiter, care fusese scăpat de sclavie înainte de a-și abandona familia, dar care nu putea fi determinat nici prin amenințări nici prin promisiuni să renunțe la ceea ce el a considerat dreptul de a-l sluji pas cu pas pe tânărul „Massa Will”.

Nu este improbabil ca rudele lui Legrand, apreciindu-l ca fiind într-un fel slab de minte, conveniseră să insufle încăpățânare în inima lu Jupiter, în vederea supravegherii și îngrijirii hoinarului.

Iernile, la latitudinea unde avem Insula Sullivan, sunt foarte rar severe, iar în toamna acestui an este prezent un eveniment foarte rar simțindu-se cu adevărat nevoia de a face focul. Pe la mijlocul lunii octombrie, 18. …, a fost totuși o zi remarcabil de friguroasă. Chiar înainte de apus am pornit la drum prin lăstarișuri către coliba prietenului meu, pe care nu-l vizitasem de câteva săptâni, deoarece locuința mea era de ceva timp în Charleston la o distanță de nouă kilometri de insulă, iar mijloacele de transport erau foarte mult în urmă față de cel din zilele noastre.

Când am ajuns la cabană a ciocănit la ușă, așa cum ma obișnuisem, și neprimind răspuns am căutat cheia acolo unde știam că e ascunsă, am descuita ușa și am intrat. Un foc mare ardea în vatră. Era o noutate, dar în nici un caz una neplăcută. Mi-am scos paltonul și m-am așezat într-un fotoliu lângă vatră, așteptând răbdător sosirea gazdelor mele.

La scurt timp după lăsarea întunericului au sosit, și m-au întâmpinat într-un mod foarte călduros. Jupiter rânjind cu gura până la urechi, pregăti agitându-se o găinușă de baltă pentru cină. Legrand se afla într-una din crizele sale – cum altfel trebuie să le numim – de entuziasm. Găsise o scoică necunoscută ce făcea parte dintr-o specie nouă, mai mult decât acest lucru, urmărise și prinsese cu ajutorul lui Jupiter, un cărăbuș despre care spunea că este cu totul nou, însă asupra căruia dorea să cunoască și părerea mea a doua zi dimineața.

– Și de ce nu noaptea? întreb eu frecându-mi mâinile deasupra focului, dar care îmi doream ca tot neamul cărăbușilor să se ducă dracului.

– Ah, dacă aș fi știut că ești aici! A spus Legrand, dar a trecut mult timp de când nu te-am văzut, și cum puteam să prevăd că mă vizitezi tocmai în noaptea asta? Pe câțnd mă întorceam acasă l-am întâlnit pe Locotenentul G. …, de la fort căruia, foarte prostește, i-am împrumutat cărăbușul, așa că va fi imposibil să-l vezi vezi până dimineță. Stai aici peste noapte, și îl voi trimite pe Jup după el, la răsărit. Este cea mai minutată creație a naturii!

– Ce? Răsăritul soarelui?

– Prostii! Nu! Cărăbușul. Are o culoare strălucitoare – are dimensiunea unei piulițe – cu pete negre ca smoala pe una extremitățile din spate și cu o pată mai alungită de cealaltă parte. Antenele sunt…”

– Nu are nimic metalic în el ți-am tot zis, Massa Will, îl întrerupse pe Jupiter. Cărăbușul este cărăbuș de aur solid pe afară pe dinăuntru, numai aripioarele nu. În viața mea nu am întâlnit un cărăbuș atât de greu.

– Ei bine, să presupunem că este așa cum spui Jup, a replicat Legard cu ceva mai multă seriozitate decât de obicei. Dar este oare necesar să arzi friptura de pasăre? Culoarea cărăbușului (spuse el întorcându-se spre mine) este suficient de aproape pentru a justifica ideea lui Jupiter.

Nu s-a mai vazut niciodată un luciu metalic mai strălucitor decât scânteierea emisă de aripioare, dar acest lucru nu-l poți aprecia decât mâine. Între timp pot să-ți ofer o idee în ceea ce privește forma.

Spunând acest lucru se așeză la o măsuță unde avea un stilou și cerneală, dar nu avea hârtie. Se uită într-un sertar, dar nu găsi nimic.

– Nu face nimic, spuse el într-un târziu. Asta o sa-mi ajungă.

Scoase din buzunarul vestei o bucățică de hârtie foarte murdară și făcu pe ea un desen dur cu stiloul. În timp ce el a făcut acest desen eu am păstrat locul meu lângă foc pentru că era încă rece. Când desenul a fost gata îmi întinse foaia de hârtie fără a se ridica de la masă. Imediat cum am primit-o sa și auzit la ușă un un mârâit puternic și niște râcâieli. Jupiter a deschis, era un imens câine de rasă Terra Nova, aparținând lui Legrand, grăbit sări pe umerii mei și mă copleși cu semne de afecțiune deoarece îi acordasem prea multă atenție în timpul vizitelor anterioare. După ce câinele își termină zbenguiala, am privit hârtia și am râmas nedumerit văzând ceea ce prietenul meu a vrut să deseneze.

– „Ei bine!” I-am spus, după ce am contemplat pentru câteva minute, „acest este un cărăbuș ciudat, trebuie să mărturisesc ceva nou pentru mine, nu am mai văzut niciodată așa ceva până acum. Doar că nu era o tigvă sau un cap de mort, cu care să se asemene mai mult decât cu ce se afla sub observația mea.

– Un cap de mort! Mă imită Legard – Oh, da, bine că se aseamănă cu așa ceva când te uiți pe hârtie. Privit de sus cele două pete negre seamănă cu niște ochi nu-i așa? pata lunguiață de la partea inferioară seamănă cu o gură, iar forma în ansamblu este ovală.

– Poate că da am spus eu. Dar Legrand mă tem că nu ești artist. Eu trebuie să aștept să văd gângania însăși, dacă este nevoie să-mi fac o idee despre aspectul său personal.

– Ei bine, eu nu știu. Răspunse el un pic afectat. Eu desenez acceptabil, ar trebui, cel puțin. Am avut învățători buni și mă laud că nu sunt chiar atât de dobitoc.

– Dar dragul meu cred că glumești, i-am spus eu, desenul tău prezintă un craniu destul de acceptabil. Într-adevăr, am putea spune că este un excelent craniu, conform noțiunilor obișnuite ce fac referire la eșantioanele fiziologice, iar cărăbușul tău trebuie să fie un cel mai straniu cărăbuș din lume, în cazul în care se aseamănă. De aceea poți deveni foarte superstițios pe tema aceasta. Presupun că se va numi Scarabeus caput hominis, sau ceva de acest gen, există multe denumiri similare în istoriile naturale. Dar unde sunt antenele despre care ați vorbit?

– „Antenele!” A spus Legard care părea că sa încălzit de la acest subiect. Sunt sigur că trebuie să observi antele le-am desenat la fel de clar ca pe celelate existente la insectele originale și presupun că este suficient.

– Ei bine, bine, am zis eu, poate ai făcut cum spui eu încă nu le văd.

I-am dat hârtia fără să mai fac remarci suplimentare nedorind să-i tulbur temperamentul. Dar a fost surprins la rândul său de turnura pe care o luaseră lucrurile. Umorul lui bolnaantenele despre care ați vorbit?

– „Antenele!” A spus Legard care părea că sa încălzit de la acest subiect. Sunt sigur că trebuie să observi antele le-am desenat la fel de clar ca pe celelate existente la insectele originale și presupun că este suficient.

– Ei bine, bine, am zis eu, poate ai făcut cum spui eu încă nu le văd.

I-am dat hârtia fără să mai fac remarci suplimentare nedorind să-i tulbur temperamentul. Dar a fost surprins la rândul său de turnura pe care o luaseră lucrurile. Umorul lui bolnav ma nedumerit, iar desenul gânganiei, în mod sigur nu avea antene chiar semăna foarte mult cu un cap de mort.

El a primit hârtia foarte iritat și era pe cale de a mototoli și a o arunca în foc, când o privire în trecere asupra desenului păru sa-i stârnească brusc interesul. Într-o clipă fața lui a crescut violent în roșu după care a în clipa următoare a devenit excesiv de palidă.

Pentru câteva minute el a continuat să examineze minuțios desenul, din locul unde stătea. În cele din urmă sa ridicat, a luat o lumânare de la masă și merse să se așeze pe un cufăr de marinar în cel mai îndepărtat colț al camerei. Aici din nou el făcu o examinare amănunțită a desenului, învârtind-o în toate direcțiile. Totuși nu zicea nimic comportamentul său în mare măsură ma uimit, dar m-am gândit că este mai prudent să nu exacerbez proasta sa dispoziție (ce se intensifica) prin comentariile mele. Scoase din buzunarul de la haină un portofel puse hârtia cu grijă înăuntru și pusă ambele obiecte în măsuța de scris pe care apoi o încuie.

După aceea, atitudine sa deveni mai calmă. Însă entuziasmul său de la încput aproape că dispăruse. Cu toate că nu mai părea atât de afectat ci părea (mai repede) absorbit de gânduri. Pe măsură ce se însera el se lăsa purtat tot mai mult de visare, din care nici o vorbă de duh (rostită de mine) nu îl putea aduce înapoi la realitate. Intenția mea a fost să petrec noapte la cabană, așa cum făceam înainte foarte frecvent, dar văzând gazda mea în această stare de spirit am considerat că este adecvat să plec. Nu a insistat să rămân, dar în momentul în care am plecat mi-a strâns mâna cu mai multă cordialitate decât de obicei.

Aceasta sa întâmplat cu o lună în urmă (timp în care nu l-am vazut deloc pe Legrand), când am fost vizitat la Charleston de omul său Jupiter. Nu-l vazusem niciodată pe bătrânul și bunul negru atât de abătut, și m-am temut ca nu cumva vreun dezastru să se fi abătut asupra prietenului meu.

– Ei bine, Jup, am zis eu , ce s-a mai întâmplat acum? Ce mai face stăpânul tău ?

– Păi ca să spun pe-a dreaptă, masa, lui nu-i prea bună cum ar trebui să fie.

– Nu se simte bine! Îmi pare foarte rău să aud asta. De ce anume se plânge?

– Naiba! Asta-i! El nici o dată tânguit dă ceva da el tare bolnav, zău așa.

– Foarte bolnav, Jupiter! De ce nu ai spus așa de la înceut? Zace la pat?

– Nu, asta nu-i!, El nu țântuit nicăieri, asta-i tocma buba. Chinue gândul la mine pen Massa Will.

– Jupiter aș dori să înțeleg ce vorbești. Spui că stăpânul tău este bolnav. Ți-a spus ceea ce-l doare?

– Păi, massa, n-are vreun rost să-ț ieși din fire pe chestia asta. Massa Will zice n-ie ce-i cu el. Ș-apoi ce mai încolo și încoace cu capu în jos și umerii în sus, alb ca un moroi? Pă urmă, el țâne tot timpu un ceaifru…

– Ține un … ce, Jupiter?

– Țâne un ceaifru cu număre, pă tăbliță, cele mai ciudate număre pă care io văzut vreodată.

Io începusem să fiu frică zău așa. Trebăia să țân mereu ochii pă el, să văz ce-nvârte. Deunăzi se strecură fără să-l văz, înainte de răsăritul soarelui și dus a fost ziulica întreagă. Pregătii un bâț mare sa-i trag o mamă de bătaie când s-o întoarce, da fui așa de prost că nu mă lăsa inima pân la urmă. Arăta așa de jalnic.

– Ce? Cum? A, da! Pot spune să nu fi sever cu bietul om Jupiter, el nu poate suporta așa ceva. Dar nu ți-ai format o idee despre această boală, sau mai degrabă ce ia schimbat comportamentul? S-a întâmplat ceva neplăcut de când nu ne-am văzut?

– Nu, massa, nu s-a întâmplt nemic neplocut de-atunci. De ce s-a întâmplat înainete m-e frică. Fu chiar în ziua când mata fuși aici.

– Cum? Ce vrei sa zici?

– Păi, massa, cărăbușul, îndrăznesc să zâc.

– Ce anume?

– Cărăbușul. Io-s sâgur că cărăbușul de aur aia dă aor mușcat und` va la cap pă Massa Will.

– Și ce argumente ai, Jupiter, pentru o astfel de presupunere?

– Clești gânganiei este suficient massa, și gura asemenea. Nu văzut v`odată un cărăbuș așa de dat dracu – zvârle din picioare și mușcă tot ce îi iese în cale. Massa Will l-o prins la`nceput da a trebăit să-l zdrobească foarte repăde, își zic. Atunci trebăie că l-o fost mușcat. Nu mi-a plăcut cum arăta gura la gânganie, mie, deloc, așa că nu apucat la el cu deștile, ci apucat la el cu o bucată de hărtie pe care găsit acolo. Eu fășurat le el în hărtie și îndesat gura la el cu un colț dă hârtie, așa io făcut.

– Și tu crezi că atunci stăpânul tău a fost într-adevăr mușcat de gânganie și că mușcătura l-a îmbolnăvit?

– Io nu crezut nimic despre asta, io știe bine asta. Că face din el să viseze foarte mult la aur, dacă nu fin`că l-o mușcat cărăbușul de aur? Io auzit de cărăbușul de aur `nainte dă asta.

– Dar cu ți-ai dat seama că visează la aur?

– Cum știe io? Păi fin`că vorbește despre el în somn, d-aia știe io.

– Ei bine, Jup, poate că ai dreptate. Dar care este norocoasa circumstanță de a mă vizita astăzi?

– Care-i problema, massa?

– Ai adus vreun mesaj de la domnul Legrand?

– Nu, massa, io aduce scrisoarea asta.

Și atunci Jupiter mi-a înmânat un bilet care suna așa:

Dragul meu….

De ce nu te-am văzut de atât de mult timp? Sper că nu ai fost atât de nebun încât să te fi simțit ofensat de orice mică bruscare din partea mea, dar nu, acest lucru este puțin probabil.

Din moment ce te-am văzut am avut numeroase motive de anxietate. Am ceva să-ți spun, încă nu prea știu cum să-ti zic, sau dacă ar trebuii să-ți spun până la urmă.

Nu m-am simnțit tocmai bine bine în ultima vreme, iar sărmanul bătrân Jup, ma sâcâit, aproape peste măsură, cu atențiile lui bine intenționate. Ai crede? El a pregătit un băț mare, cu care dorea să mă pedepsească pentru că plecasem și petrecusem o zi întreagă, solus, printre dealurile insulei.

Am crezut foarte tare că boala mea era singura scăpare de la bătaie.

N-am facut nici un lucru în plus, la masă, de când ne-am întâlnit.

Dacă poți, și îți convine vino cu Jupiter. Te rog vino. Îmi doresc să te văd diseară, pentru o afecere importantă. Te asigur că este una dintre cele mai importante.

Al tău,

William Legrand

A fost ceva în tonul acestui bilet care mi-a dat o mare neliniște. Întregul stil era diferit semnificativ de cel al lui Legrand. Ce putea să fi visat? Ce nouă idee puse stăpânire pe mintea lui fascinantă? Ce afacere de mare importanță putea eventual să tranzacționeze el? Biletul lui Jupiter nu prezenta nimic bun. M-am temut ca nu cumva presiunea continuă exercitată de ghinion să fi afectat judecata prietenului meu. Fără o clipă de ezitare, așadar, am decis să-l însoțesc pe negru.

O dată ajunși la debarcader am observat o coasă și trei cazmale toate cu aspect nou, întinse în barca în care noi ne-am îmbarcat.

– Care este sensul la toate acestea Jup? Am întrebat curios.

– El ieste o coasa, massa, și cazma.

– Foarte adevărat, dar ce caut eu aici?

– El ieste o coasa, și cazma Massa Will spus la mine cumpără din oraș, ș-am dat a dracu dă mulți bani pe ele.

– Dar ce în numele a tot ce este misterios ce ar vrea să facă Massa Will al tău cu coasa și cazmalele?

– Asta este mai mult decât știu eu, și dracu sa mă ia dacă nu cred că nici el nu știe. Da toate se trage de la cărăbuș.

Constatând că nicio informație nu va fi obținută de la Jupiter, a cărui întreagă minte părea să fie absorbită de cărăbuș, acum am pășit în barcă și am început să navigăm. Cu o briză puternică și adecvată curând am intrat într-un mic golf poziționat în nordul insulei Fort Moultrie, și o plimbare de două mile ne-a dus la cabană. Era în jur de ora trei după-amiază când am ajuns. Legrand ne aștepta cu nerăbdare. El mi-a apucat mâna cu o expresie nervoasă care ma alarmat și mi-a întărit suspiciunile deja existente. Chipul lui era palid chiar sinistru, iar ochi lui luceau nenatural. După ce am analizat starea lui de sănătate l-am întrebat, neștiind ce altceva sa-i zic, dacă a recuperat cărubușul de la Locotenetul G. …

– Oh da, mi-a răspuns cu o tentă violentă, l-am luat de la el în dimineața următoare. Nimic nu m-l să mă separ de acel cărăbuș. Știi că Jupiter chiar are dreptate?

– În ce fel? L-am întrebat cu o presimnțire tristă la inimă

– Presupunând căci cărăbușul este cu adevărat de aur. A spus asta cu un aer de seriozitate profundă, și m-am simnțit nespus de șocat.

– Acest cărăbuș este să mă facă bogat, a continuat, cu triumfător zâmbet; pentru a mă reintegra în averea familiei mele. Este de mirare că am premiul? De când Fortune a crezut că este potrivit să mi-l dea mie, eu trebuie sa-l utilizez în mod corespunzător, iar eu trebuie să ajung la aurul spre care mă dirijează. Jupiter, adu-mi cărăbușul!

– Ce! Gândacul, Massa? Eu mai bine nu fac probleme cu gângania aia. Trebăie să-l iei matale singur.

Drept urmare Legrand se ridică cu un aer grav și impunător, și mi-a adus gândacul într-o cutie de sticlă în care era închis. Era un cărăbuș frumos, la momentul respectiv, necunoscut de naturaliști, desigur un mare premiu din punct de vedere științific. Avea două pete rotunde și negre la unul din capetele spatelui și una lungă lângă celălalt capăt. Aripioarele erau extrem de tari și lucioase, având un aspect de aur lustruit. Greutatea insectei era foarte remarcabilă și luând în considerare toate lucrurile puteam sa-l învinuiesc pe Jupiter pentru opinia lui. Dar nu puteam să fiu de aceeași opinie cu Legrand, nu puteam, pe cinstea mea.

– Am trimis după tine, a spus el, cu un ton grandilocvent, când am terminat de examinat gândacul, Am trimis după tine ca să am sfatul și asistența dumeneavoastră în continuare din punct de vedere al sorți și al gândacului

– Dragul meu Legrand am strigat întrerupându-l, cu siguranță nu te simnți bine și mai bine ai fi mai precaut. Tu ar trebui să mergi la pat și voi rămâne eu cu tine câteva zile, până când vei trece peste asta. Ai febră și ….

– Verifică-mi pulsul, a zis el.

Am verificat și ca să spun adevărul nu am găsit nici cel mai mic simptom de febră.

– Dar tu poți fi bolnav și să nu ai febră încă. Permitem ca de această dată sa-și recomand eu ce să faci. În primul rând mergi în pat. După ….

– Tu greșești, se interpuse, mă simt cât se poate de bine, țințnd seama de entuziasmul de care sufăr. Dacă cu adevărat îmi dorești binele mă vei scuti de acest entuziasm.

– Și ce ar trebui să fac?

– Foarte ușor. Jupiter împreună cu mine vom merge într-o expediție printre dealuri, și avem nevoie de câteva persoane de încredere. Tu ești singura persoană în care avem încredere. Chiar dacă vom reuși sau nu entuziasmul pe care îl percepe acum mintea mea va fi risipit.

– Sunt nerăbdător să te ajut, i-am răspuns; dar vrei să spui că acel gândac infernal are vreo legătură cu expediția ta printre dealuri.

– Are.

– Atunci, Legrand, eu nu pot lua parte la un asemenea proces absurd.

– Îmi pare rău, foarte rău, pentru că noi va trebui să încercăm să ne descurcăm singuri.

– Încercați singuri! Omul este cu siguranță nebun! Dar stai! – cât timp presupui că vei lipsi?
– Probabil toată noaptea. Vom începe imediat și vom fi înapoi în orice caz, la răsăritul soarelui.

– Și îmi promiți pe onoarea ta că atunci această nebunie a ta este terminată, iar afacerea cu gândacul (Doamne sfinte) va fi rezolvată, te vei întoarce acasă și îmi vei asculta sfaturile ca pe ale medicului tău.

– Da promit, dar acum lasă-ne pentru că nu avem, timp de pierdut.

Cu inima grea mi-am însoțit prietenul. Am început în jurul orei patru – Legrand, Jupiter, câinele și cu mine. Jupiter a luat cu el coasa și cazmalele (pe care insistase să le care singur) – mai mult de frică, mi s-a părut, să nu ajungă la stăpânul său, decât în din exces de hărnicie sau complezență. Atitudinea lui era extrem de încăpățânată iar „gândacul acela dat darcului” au fost singurele cuvinte care le-a spus în timpul călătoriei. În ceea ce mă privește trebuie să car câteva felinare în timp ce Legrand căra doar cărăbușul, pe care îl căra legat de o coardă legănându-l încoace și încolo. Când am observat acest ultim amănunt evidenta aberație a creierului prietenului meu abia mi-am putut stăpâni lacrimile. Am crezut că este cel mai bine să fiu îngăduitor la faptele lui cel puțin pentru moment, sau până când voi reuși să adopt măsuri energice cu o șansă de succes. Între timp m-am străduit dar în zadar, să înțeleg scopul expediției. Convingându-mă să-l acompaniez el nu dorea să vrea să poarte vreo conversație despre nici un subiect de importanță minoră și la toate întrebările mele nu mi-a răspuns altceva decât „ Vom vedea!”.

Am trecut pârâul de la capătul insulei cu ajutorul unei bărci și urcând înaltele țărmuri ale insulei am mers spre nord-vest, printr-un ținut extrem de sălbatic și pustiu, unde nici o urmă de picior de om nu a fost văzută. Legrand conducea hotărât, făcând pauze doar ici acolo pentru o clipă, pentru a consulta ceea ce păreau a fi propriile sale repere născocite de imaginația sa cu un moment anterior.

În acest fel am călătorit aproximativ două ore, iar soarele tocmai apunea când am intrat într-o regiune de infinit de ori mai sumbră decât oricare alta văzută până atunci. Era un fel de platou în apropierea piescului unui deal neaccesibil, dens împădurit de la bază la culme și intercalat cu stânci uriașe, ce păreau bine fixate în sol și în multe cazuri erau oprite a se rostogolii în văile de mai jos, doar prin sprijinul pomilor de care erau rezemate. Ravene adânci, în direcții diferite, au dat un aer de solemnitate mai aspru priveliști.

Platforma naturală pe care ajunsesem era acoperită de rugi de mure, prin care noi am descoperit curând că ar fi imposibil să trecem pe acolo fără o coasă; și Jupiter la ordinul stăpânului său a început să curețe pentru noi poteca la rădăcina unui arbore mongolier imens care crescuse (împreună cu încă vreo opt sau zece stejari) peste măsură, și care depășea de departe toți ceilați arbori (pe care îi văzusem vreodată), în frumusețea și forma coroanei sale, prin întinderea ramurilor și prin întreagul său aspect. Când am ajuns la acest copac, Legrand sa întors către Jupiter și la întrebat dacă se poate urca în el. Bătrânul părea un pic descumpănit de întrebare și pentru câteva momente nu a răspuns nimic. Până la urmă sa apropiat de trunchiul imens, a mers încet în jurul lui, și la examinat cu atenție. Când a terminat examinarea spuse doar atât:

– Da, massa, Jup urcă orice copac văzut vreodată în viața lui.

– Apoi urcăte cât mai repede posibil pentru că în curând va fi prea întuneric și nu vom vedea ce căută.

– Cât de departe urcat sus massa?, întrebă Jupiter.

– Mai întâi urcă-te pe trunchi și după îți voi spune în ce direcție să mergi și…. Stop! Ia și gândacul cu tine.

– Gândacul Massa Will! Gândacul de aor, a strigat negrul dându-se înapoi speriat. De ce trebuie să luat gândac sus în copac? Să mă luat dracu dacă fac asta!

-Dacă îți este frica, Jup, un negru mare ca tine să apuci cu o mână acest mic gândac mort, de ce nu îl iei sus cu tine ținându-l de aceasta sfoară – dar dacă nu îl iei cu tine în nici un caz, voi fi nevoit să îți sparg capul cu această cazma.

– Ce contează,massa? A spus Jup evident rușinat. Totdeauna vrut să faci tărăboi cu batrânul negru. Eu doar glumește. Eu frică de gândac! Ce să mă tem de un gândac? Apoi a apucat cu grijă sfoara de un capăt și ținând insecta cât de departe posibil față de el în funcție de circumstanțele în care se afla, pregatit să urce în copac.

În tinerețe, arborele mongolier sau Liriodendron Tulipferum, cel mai magnific arbore al pădurilor americane, are un trunchi deosebit de bun și de multe ori crește foarte înalt, fără ramuri extinse; dar la maturitate scoarța devine noduroasă și inegală în timp ce alte ramuri își fac apariția pe trunchi. Astfel, dificultatea de urcării, în cazul de față, constă mai multă în aparență decât în realitate. Îmbrățișând trunchiul imens, cât mai strâns posibil, cu brațele și genunchii lui, apucând cu mâinile niște proieminențe și rezmându-și degetele picioarelor goale de alte proieminențe, Jupiter, după ce o dată sau de două ori era cât pe ce să cadă, până la urmă își ridică trupul pe prima ramură groasă și păru că apreciază toată treaba realizată în mod virtual. Riscurile apărute fuseseră, de fapt, depășite deși cățărătorul se afla la aproximativ șaizeci sau șaptezeci de picioare de la sol.

– În ce fel trebuie merge acum Massa Will? A întrebat el.

– Ține-te de cea mai mare ramură de pe această parte, a spus Legrand.

Negrul la ascultat cu promptitudine urcând din ce în ce mai sus, până când nu se mai văzu nici o urmă din trupul său printre frunzele dese care îl acoperiseră. Curând vocea lui se auzi ca un ecou.

– Ce mult trebuie să mai urc?

– Cât de sus ești? a întrebat Legrand.

– Sus de tot răspunse negrul, se poate veda ceru` prin vârful la copac.

– Nu contează cerul, dar fi atent la ce spun. Uităte în jos pe trunchi și numără ramurile de sub tine de pe partea asta. Peste câte ramuri ai trecu?

– Unu, doi, tree, patrâ, cinși. Eu trecut cinși mari ramuri massa, pe partea asta.

– Atunci mai urcă o ramură.

În câteva minute, vocea a fost auzită din nou, anunțând că cea de-a șaptea ramură a fost atinsă.

– Acum Jup, a strigat Legrand, evident foarte entuziasmat. Vreau sa-ți faci drum cât de mult posibil pe ramura aceea. Dacă vezi ceva ciudat anunță-mă. Între timp orice urmă de îndoială pe care aș fi putut să o am cu privire la săracul meu prieten se risipise într-un final. Nu am avut altă alternativă decât să trag concluzia că înebunise de-a binelea, iar eu am devenit serios îngrijorat cu privire la îl aduc înapoi la stradă. În timp ce ma gândeam la ce este cel mai bine de făcut am auzit vocea lui Jupiter din nou.

– Tare frică la mine să inainteze pă craca asta. Ie putrezit și lunecos până la vârf.â

– Ai spus că este putredă, Jupiter? A strigat Legrand cu un glas tremurător.

– Da, Massa, ea putred de-a binelea. El termenat cu veața asta.

– În numele lui Dumnezeu, ce trebuie să fac? A întrebat Legrand, părând a fi cel mai dezamăgit.

– Fă ceva, am spus eu. Încântat că am avut oportunitatea să spun ceva. Vino acasă să mergem la culcare. Vino acum! Fi un prieten bun. Se face târziu și în plus amintește-ți ce mi-ai promis.

– Jupiter a strigat el fără să mă bage în seamă, mă auzi?

– Da Massa Will eu auzit clar la tine.

– Încearcă lemnul bine, apoi cu cuțitul vezi dacă e foarte putred.

– El putred massa, sigur, a răspuns negru în câteva momente, dar nu așa de putred precum mă așteptam. Singur mai poate înainta puțin pe creacă.

– De unul singur! Ce vrei sa spui?

– De ce eu mă refer la gândac. Gândac tare greu este. Dacă eu drum la gândac atunci craca nu rupe cu greutatea negroiteiului.

– Tu canalie infernală! A strigat Legrand, aparent mult ușurat, ce vrei sa-mi spui cu nonsensuri ca astea? Sigur dacă va cădea gândacul îți voi rupe gâtul. Uită-te aici Jupiter, mă auzi?

– Da, massa, nu trebuie urlat la bietul negru așa

– Ei bine! acum ascultă! Dacă te aventurezi pe ramură cât de mult crezi că ești în siguranță și nu lași gândacul îți voi da cadou un dolar de argint imediat ce cobori.

– Am izbăvit, Massa Will, serios, răspunse negrul, eu ajuns aproape de vârf

– Până la capăt! Aproape a strigat Legrand, spui că ai ajuns la vârful crengii?
– Imediat ajung la vârf massa O O O Oh Doamne fie milă la tine. Ce e asta pe copac.

– Ei bine! A strigat Legrand, extrem de încântat, Ce este?

– Nimic altceva decât un craniu. Cineva lăsat capul în copac, iar ciorile ciugulit la el.

– Un craniu spui! Foarte bine! Cum este fixat pe ramură? Ce îl ține acolo?

– Sigur nimic ,massa, eu trebuie văzut. Păi e situație tare stranie pă cuvântu eu. Este o mare cui în craniu așa ținut el este pe copac.

– Ei bine Jupiter fă exact așa cum îți spun, mă auzi?

– Da massa.

– Fii atent atunci găsește ochiul stâng al craniului.

– Hum! Hooo! Asta e bun! Dar de ce nu mai este ochi stâng.

– Blestemată fie prostia ta. Ști care e mâna ta dreaptă și care este cea stângă?

– Da, eu știe asta, stie bine asta. Io taie lemne cu mâna stângă.

– Chiar așa tu ești stângaci; și ochiul stâng este pe aceeași parte ca și mâna stângă. Acum presupun că poți găsi ochiul stâng al craniului sau locul unde a fost. L-ai găsit?

Urmă o pauză lungă, iar într-un final negru a răspuns:

– Este ochiul strâng al craniului, aceeași parte cu mâna stângă a craniului? Căci craniul nu are nici un pic de mână. Nu mai contează am găsit ochiul stâng acum. Ce trebuie să fac cu el?

– Lasă gândacul să pice prin el, cât de mult ajunge sfoara, dar ai grijă sa nu o lași să-ți scape înăuntru.

– Toate făcut Massa Will; Grozav ușor fost băgat gândacul până la capăt. Caută la el acolo jos!

În timpul acestei discuții nici o parte din Jupiter nu se putea vedea, dar gândacul pe care el la coborât era acum vizibil la capătul sforii și sclipea ca un glob de aur lustruit, în ultimele raze de soare care încă mai luminau puțin câmpul pe care ne aflam. Cărăbușul atârnat printre ramurile copacului dacă i-ar fi dat drumul ar fi căzut la picioarele noastre. Legrand a luat imediat coasa și a cosit un cerc cu diametru de trei patru yarzi în diametru, chiar sub insectă. După ce a realizat acest lucru i-a ordonat lui Jupiter să dea drumul la sfoară iar el să coboare din copac.

Înfigând un țăruș în sol exact în locul în care căzuse gândacul, prietenul meu acum scoase din buzunar o ruletă. Un capăt îl fixă la trunchiul copacului, care se afla cel mai aproape de țăruș, și a derulat ruleta până a ajuns la țăruș. Apoi o derulă în continuare, în direcția deja stabilită de cele două puncte, copac și țăruș, încă cincizeci de picioare, iar jupiter înlătură rugul de mure cu ajutorul coasei. În punctul în care ajunsese, a fost înfipt al doilea țăruș, iar în jurul acestui ca un centru un cerc cu diametrul de aproximativ patru picioare a fost trasat. Luând o cazma, dând una lui jupiter și una mie, Legrand ne-a rugat să săpăm cât de repede putem.

Pentru a spune adevărul nu am avut nicio plăcere pentru astfel de distracții și în acest moment aș fi renunțat cu cea mai mare bucurie la așa ceva; pentru că noaptea venise și mă simțeam deja foarte obosit de eforturile deja făcute, dar nu am văzut nicio scăpare și mi-a fost teamă că deranjez calmul sărmanului meu prieten refuzându-l. Dacă aș fi avut încredere în sprijinul lui Jupiter nu aș fi ezitat să-l duc pe nebun acasă cu forța; dar am fost prea bine asigurat de atitudinea bătrânului negru de a spera că va fi de partea mea în cazul unei confruntări personale cu stăpânul său. Nu mă îndoiam deloc de faptul că prietenul meu se molipsise de una dintre superstițiile despre banii îngropați, iar imaginația sa fusese stimulată de găsirea cărăbușului sau poate de încăpățânarea lui Jupiter care spunea că este un gândac de aur adevărat. O minte dispusă la nebunie sr fi ușor influențată de asemenea sugestiiîn special dacă se armonizează cu ideiile preconcepute și preferate. În momentul acela mi-am amintit de discursul ținut de sărmanul meu prieten conform cărora gâdacul era indiciul averii sale.

În concluzie am fost foarte jignit și nedumerit,dar într-un final am hotărât să fiu solidar din necesitate, să sap de bunăvoie și astfel să-l conving mai repede pe visător, printr-o demonstrație concertă despre falsitatea opiniilor sale.

Felinarele au fost aprinse și toți am început să lucrăm cu spor, demn de o cauză rațională; în timp ce lumina lor ne luminau trupurile și uneltele nu m-am putut abține să mă gândesc ce grup pitoresc alcătuiam și cât de ciudat și suspicios munca noastră ar fi părut în ochi oricărui intrus, care din întâmplare ar fi dat peste noi.

Am săpat constatnt timp de două ore. Nu a spus multe; ne stânjenea lătratul câinelui care se arăta interesat de munca noastră. În cele din urmă a devenit atât de gălăgios încât am început să ne temem că dă alrma unor hoinari aflați prin zonă; sau mai degrabă aceasta era părerea lui Legrand; pentru mine eu m-aș fi bucurat de orice întrerupere care m-ar fi putut ajuta să-l duc pe visător acasă.

Zgomotul a fost, într-un final oprit de Jupiter care ieșind afară din groapă cu un aer hotărât a legat gura brutei cu una dintre bretelele sale apoi reveni în groapă râzând pe înfundate de treaba făcută. Când timpul menționat a expirat noi am atins o adâncime de cinci picioare și încă nici un semn de comoară. O pauză generală a urmat și am început să sper că farsa se apropiase de sfârșit. Legrand, cu toate aceste, deși în mod evident mul mai deconcentrat, și-a șters fruntea gânditor și o luă de la început. Am excavat întregul cerc cu diametrul de patru picioare, iar acum am extins puțin limita și am mers mai departe în adâncimea încă două picioare. Încă nu a apărut nimic. Căutătorul de aur, de care îmi este sincer milă, într-un final iese afară din groapă cu cea mai amară dezamăgire imprimată și a începu încet încet fără tragere de inimă să-și ia haina pe care o aruncase la începutul muncii sale. În tot acest timp nu am făcut nici o observație. Jupiter la semnalul stăpânului său, a început să adune uneltele sale. De îndată ce treaba a fost terminată, iar câinelui i-a fost dezlegat botul , ne-am întors într-o liniște profundă către casă.

Făcusem probabil o duzină de pași în această direcție atunci când cu o voce tare Legrande se îndreptă spre Jupiter și îl apucă de guler. Negrul uimit a deschis ochi și gura la maxim, a dat drumul cazmalelor și a căzut în genunchi.

– Tu canalie, a spus Legrand șuierând în silabe printre dinții încleștați – tâlhar negru infernal! Vorbește îți spun! – Răspunde-mi în acest moment fără tergiversări! Care este ochiul tău stâng?

– Oh, să fi al naibi Massa Will! Păi nu e acesta ochiul meu stâng, a strigat îngrozit Jupiter, punând mâna deasupra ochiului lui drept și ținându-l acolo cu o încăpățânare disperată c și cum stăpânul său ar fi vrut sa i-l scoată.

– M-am gândit eu! Am știut eu! Ura strigă Legrand lăsându-l pe negru să meargă și începu să țopăie și să se învârtă spre uimirea valetului său care ridicându-se în picioare sa uitat mirat de la stăpânul său la mine și de la mine la stăpânul său.

– Vino! Trebuie să mergem înapoi, a spus acesta, jocul încă nu sa sfârșit, și din nou a pornit către arborele mongolier.

– Jupiter, spuse el, apropiindu-se cu un pas, Vino aici! A fost carniul bătut în cuie cu fața în spre exterior sau cu fața în spre ramură?

– Fața era înafară messa, de aia cioarele au scos la ochi usor afară, fără nici o problemă.

– Ei bine, atunci asta era ochiul sau celălalt prin care ai lăsat în jos gândacul?

Astfel spunând Legrand a atins fiecare ochi al lui Jupiter.

-Iera ochiul asta messa. Ochiul stâng exact cum zici la mine.

Și spunând astfel negrul arătă ochiul drept

– Asta este! Trebuie să încercăm din nou.

Acum prietenul meu, în a cărui nebunie deosebeam, anumite indicații metodice, muă țărușul ce marca locul unde căzuse gândacul într-un punct la trei inci spre vest de locul inițial. Apoi derulând ruleta de la cel mai apropiat punct la trunchiului la țăruș, ca mai înainte și continuând să o întindă drept până la o distanță de cincizeci de picioare, marcă un punct, la o depărtare de câțiva yarzi de locul unde săpase.

În jurul valorii noii pozițiia desenă un cerc mai mare decât cel dinainte și noi din nou am început să muncim cu cazmalele. Am fost teribil de obosit, dar abia înțelegând ce anume determinase schimbarea gândurilor sale, nu mai simțeam nici un pic de scârbă, față de munca depusă. Am devenit foarte entuziasmat, ba nu, eram chiar nerăbdător. Poate totul se baza pe purtarea extravagantă a lui Legrand – având un aer de anticipare sau de deliberare care ma impresionat. Am săpat cu spor și din când în când mă surprindeam căutând comoara închipuită a cărei strălucire îl scotea din minți pe prietenul meu. Pe când asemenea ciudățenii îmi traversau mintea copleșindu-mă și după ce muncisem pentru o oră și jumătate am fost din nou întrerupți de lătratul câinelui. Neliniște lui, în primă instanță se datora evident zburdălniciei sale sau unui capriciu, dar acum lătratul câinelui căpătase un ton aspru. Când jupiter încearcă din nou sa-i lege botul el s-a împotrivit din răsputeri și sărind în groapă se apucă să sape în țărână cu ghearele sale. În câteva secunde el a descoperit o grâmadă de oase umane formând două schelete complete, amestecate cu mai mulți nasturi din metal, și ce păruse a fi resturile pjutrezite ale unor țesături de lână. Una sau doua lovituri de cazma răsturnară lama unui cuțit mare spaniol, și așa cum am săpat mai departe, trei sau patru bucăți desprinse de aur și monede de argint au venit la lumină.

La vederea acestora Jupiter abia își putu stăpâni bucuria, dar chipul stăpânului a căpătat un aer de extremă dezamăgire. El ne-a îndemnat totuși, să ne continuă eforturile noastre și nu se mai auzi nici un cuvânt până când eu m-am împieditac și am căzut în nas, agțându-mi vârful bocancului de un inel mare de fier care stătea înfipt în pământul săpat.

Am lucrat cu spor și niciodată nu am mai trăit zece minute de emoție atât de intens. În acest interval de timp dezgropasem aproape un cufăr întreg din lemn a cărui formă era perfect intactă și tințnd seama de duritatea lemnului era clar că fusese supus unui anumit proces de mineralizare, poate cel al biclorurii de mercur. Această cutie avea lungimea de trei picioare și jumătate, trei picioare lățime, și înalt de două picioare și jumătate. Era bine securizat întărit cu benzi de fier forjat, nituit și formând un soi de împletitură pe toate laturile cufărului. De fiecare parte a cufărului lângă capac erau câte trei inele de fier, șase în total, cu ajutorul cărora putea fi ridicat de șase persoane. Unindu-ne puterile nu am reușit decât sa-l mișcăm puțin din locul său. Ne-am dat seama în dată că era imposibil să mutăm din loc o greutate așa mare. Din fericire unicele încuietori ale capacului erau formate din două șuruburi culisante. Pe care le-am tras tremurând și gâfâind de emoție. Într-o clipă o comoară de valori incalculabile ni se întinde în fața ochilor. Razele felinarelor luminară groapa făcând să apară o strălucire orbitoare dintr-o grămadă de aur și de bijuterii, care pur și simplu ne-a orbit.

Eu nu pretind să secriu semntimentele ce mă stăpâneau. Uimirea fiind de sigur predominantă. Legrand a apărut epuizat de emoție și a grăit foarte puține cuvinte. Pe chipul lui Jupiter se așternea o paloare de moarte pe cât era posibil pe fața unui negru să se dezvăluie. Părea stupefiat parcă fusese trăsnit. Brusc căzu în genunchi în groapă și îngopându-și bratețe goale până la coate în aur le-a ținut acolo și sa bucurat de plăcerea unei băi luxoase.

Într-un final cu o oftare adâncă a exclamat, ca pentru sine:

– Adecă toate aștea vine de la gândacul de aur! Drăguțul gândac de aur! Săracu gândăcel de aur pă care io slobozit așa crunt! Nu țe rușîne de tine, negrule? Ia răspunde la mine!

COMPARAȚIE A TEXTULUI TRADUS CU O VARIANTĂ AUTORIZATĂ

Edgar Allan Poe

► Copilăria lui Poe

Edgar Poe sa născut la Boston, pe 19 ianuarie 1809. Părinții lui au fost David și Elizabeth Poe. David sa nascut în Baltimore, la 18 iulie 1784. Elizabeth Arnold a venit în SUA, din Anglia în 1796 și sa căsătorit cu David Poe, după ce primul ei soț a murit în 1805. Ei au avut trei copii, Henry, Edgar, și Rosalie. Elizabeth Poe, a murit în 1811, când Edgar avea vârsta de 2 ani. Ea sa despărțit de soțul ei și și-au luat cei trei copii cu ea. Henry a plecat să locuiască cu bunicii săi în timp ce Edgar a fost adoptată de către domnul și doamna John Allan și Rosalie a fost luată de către o altă familie.

John Allan a fost un comerciant de succes, astfel încât Edgar a crescut într-un cadru bine și a mers la școli bune. Când Poe a împlinit vârsta de 6 ani acesta a mers la școală în Anglia. Poe a învățat limba latină și franceză, precum matematica și istoria. Mai târziu sa întors la școală în America și a continuat studiile. Edgar Allan a mers la Universitatea din Virginia, în anul 1826. Chiar dacă John Allan a avut o multime de bani, acesta ia dat lui Edgar aproximativ o treime din ceea ce avea nevoie. Edgar, deși a învățat bine în latină și franceză, a început să bea foarte mult și a intrat rapid în datorii. El a trebuit să renunțe la școală mai puțin de un an mai târziu.

► Poe în Armată

Edgar Allan nu a avut nici bani, nici aptitudini de muncă, și a fost respins de către John Allan. Astfel Edgar a mers la Boston și a intrat în armata SUA în 1827. El sa comportat destul de bine în armată și a atins gradul de sergent major. În anul 1829, doamna Allan a murit și John Allan a încercat să fie prietenos față de Edgar și semnat cererea lui Edgar la West Point. În timp ce așteaptă să intre la West Point, Edgar a locuit cu bunica sa și mătușa lui, doamna Clemm. În anul 1830, Edgar Allan a intrat la West Point ca un cadet. El nu a stat mult timp, deoarece John Allan a refuzat să-i trimită bani. Se crede că Edgar a rupt intenționat ordinele și a ignorat atribuțiile, astfel că va fi demis.

► Imaginea de scriitor a lui Edgar Allan Poe

Edgar Allan Poe a fost în același timp scriitor, critic și jurnalist romantic. A fost unul dintre primii practicanți din țara sa ai genului nuvelelor. Astfel sa dovedit că Poe a fost inovatorul romanului gotic, menționat în special pentru poveștile sale de groază. Apreciat ca fiind inventatorul poveștilor cu detectivi, a participa, a întocmai, numeroase lucrări la genul science-fiction. Pe de alta parte, a fost primul scriitor American de prestigiu, care a încercat să facă din scriere un mod de a trăi, fapt ce a avut consecințe nefericite pentru el. Poeții romantici precum și Edgar Allan Poe scot în evidență soarta omului de geniu care se vede nevoit să se despartă de umanitate Edgar Allan Poe avea o aplecare spre teatral, ca toți poeții romantici.

Edgar Allan Poe reprezintă o personalitate complexă din întregul peisaj de autori americani, un scriitor ce reunește particularități psihologice stranii, atribuid cititorilor săi înfățișări diferite.

Înfățișare scriitorului, cât și opera sa, au avut influențe semnificative asupra literaturii țării sale și putem spune chiar a întregii lumi. A exercitat o mare influență în literatura simbolistă franceză și pe lângă aceasta, în suprarealism, dar amprenta lui merge cu mult mai departe în întreaga literatură.

Edgar Allan Poe reprezintă un visător, și orice nivel analitic asupra operei sale trebuie să țină seama și de activitatea lui ca raționalist, farsor, umorist, critic literar și social.

Edgar Allan Poe este unul dintre primii exponenți de seamă ai literaturii din Lumea Noua a cărui faună a străbătut oceanul Atlantic, dobândind o binemeritată si unanimă recunoaștere pe Vechiul Continent, ca poet de geniu și prozator original. Nu numai atât, se presupune că opera sa poetică a exercitat o anumită influență asupra poeților simboliști, idee ce pare a fi susținută de faptul ca Baudailaire si Mallarme se număra printre primii traducători ai poemelor lui E.A. Poe.

În anul 1837 împreună cu noua sa familie Edgar Allan Poe se mută la New York unde publică „The Narrative of Arthur Gordon Pym” (Aventurile lui Arthur Gordon Pym).

Începând cu anul 1838, Edgar Allan Poe se stabilește în Philadelphia, unde locuiește până în anul 1844. Având calitate de al doilea editor al The Gentleman's Magazine între ani 1839-1820 Edgar Alla Poe publică numeroase povestiri, printre care „The Fall of the House of Usher” (Prăbușirea casei Usher), „The Man that was Used Up” (Omul care era ostenit) și William Wilson.

În anul 1840, 24 dintre povestirile sale sunt publicate în două volume sub titlul „Talles of the Grotesque and Arabesque” (Povestiri ale grotescului și ale arabescului). Tot în același an devine editor al noii reviste Graham's Magazine, al cărui tiraj crește sub conducerea sa, de la 1500 la 37.000 de exemplare, cifra nemaiîntâlnită până atunci. Aici Edgar Allan Poe publică un număr din creațiile sale literare cele mai cunoscute precum „The Descent into the Maelstrom” (Coborâre în Maelstrom), „The Masque of the Red Death” (Masca Morții Roșii) și „The Murders in the Rue Morgue (Crimele din Rue Morgue). Continuarea acestei ultime povestiri, The Mistery of Marie Roget (Misterul Mariei Roget) a apărut ulterior într-o revistă din New York.

Cariera sa de editor se încheie în anul 1842, când locul său este preluat de R. W. Griswold, cel care avea să devină primul biograf al lui Edgar Allan Poe.

Deși împovărat permanent de dificultăți financiare, Edgar Allan Poe nu renunță la visul său de a înfința propria sa revistă care avea să se numească fie Penn Magazine, fie Stylus însă ambele proiecte au eșuat. După plecarea de la Graham's Magazine, situația materială a lui Edgar Allan Poe s-a înrăutățit și mai mult în anul 1842, soția sa se îmbolnăvește grav de tuberculoză, fapt ce afectează profund starea psihică și labilă a lui Edgar Allan Poe.

Spre sfârșitul șederii sale în Philadelphia, i s-a acordat un premiu de 100 de dolari pentru povestirea „The Gold Bug” (Cărăbușul de aur), publicată în anul 1843, fiind probabil cea mai cunoscută si mai apreciată dintre povestirile sale. În același an au văzut lumina tiparului și „The Tell-Tale Heart” (Inima ce își dezvăluie taina) și „The Black Cat” (Pisica neagră). Un an mai târziu, Edgar Allan Poe se stabilește în New York unde își desfășoară activitatea în calitate de critic literar al revistei New York Mirror între anii 1844-1845, iar ulterior devine critic dramatic, editor și în cele din urmă proprietar unic al săptămânalului literar Broadway Journal.

În aceeași perioadă, Edgar Allan Poe desfășoară în paginile revistei un duel acerb cu Henry Wodsworth Longfellow, pe care îl acuză de plagiat.

În anul 1844, Edgar Allan Poe pubiică povestirea „The Balloon Hoax” (Farsa cu balonul), iar în 1845 apare un nou volum din povestirile sale precum și poemul „The Raven” (Corbul), cel mai important dintre poemele care l-au consacrat definitiv ca poet unanim recunoscut.

Ultima perioadă de creație politică, între primăvara anului 1844 și până la dispariția sa în anul 1849 este marcata de repetate interpretări.

În acest interval de timp au apărut unele dintre cele mai cunoscute poeme ale sale cum ar fi „Dreamland” (Tărâmul visurilor), „The Raven” (Corbul), „Ulalume, The Bells” (Clopotele), „Valley of Unrest” (Valea Neliniștii), „Eldorado” și „Annabel Lee”.

Ultima sa creație a fort poemul în proză „Eureka”, apărut în anul 1848. La 30 ianuarie anul 1847, Virginia soția lui Edgar Allan Poe moare.

La sfârșitul verii anului 1849 Edgar Allan Poe se logodește cu doamna Shelton reînnoind astfel o poveste de dragoste din copilărie și au planificat să se căsătorească în luna octombrie. Astfel la 30 septembrie Edgar Allan Poe, a vrut să meargă la New York, dar se presupune că a luat trenul greșit la Baltimore

Căsătoria nu a mai avut loc deoarece Edgar Allan Poe este găsit inconștient, la Sala Gunner, într-o stare profundă de ebrietate, în preajma unei cârciumi din Baltimore, la data de 3 octombrie 1849. Găsit în stare de inconștiență el a fost dus la spital pentru a-și reveni, dar nu a fost niciodată în stare să explice exact ce sa întâmplat cu el. Patru zile mai târziu, la 7 octombrie 1849, Edgar Allan Poe avea să moară în spital.

Misterul din jurul morții lui Poe a dus la numeroase mituri și legende urbane. Realitatea este că nimeni nu știe sigur ce sa întâmplat în ultimele zile ale vieții sale. Poe a murit de alcoolism? A fost el talhariti? Avea rabie?

► Edgar Allan Poe și opera The Gold Bug

Nuvela „The Gold Bug” (Cărăbușul de aur) precum și „The Purloined Letter” (Scrisoarea Furată) reprezintă noul stil de proză inaugurat de Edgar Allan Poe, acela care mai târziu avea să se numească „romanul politist”. Deși unii critici literari nu par dispuși să atribuie scriitorului american paterniitatea, este evident ca cele două povestiri la fel ca o întreagă serie de alte nuvele, cum ar fi „The Murders in the Rue Morgue (Crimele din Rue Morgue), The Mistery of Marie Roget (Misterul Mariei Roget), „The Balloon Hoax” (Farsa cu balonul) și altele, toate întrunesc elementele genului. Eroii povestirilor se deosebesc din punctul de vedere al pregătirii lor. Astfel în The Gold Bug (Cărăbușul de aur) domnul William Legrand este prezentat ca un simplu intelectual, ce are o logică impecabilă, care îi îngăduie să pătrundă și să dezlege taine, care la prima vedere par de nerezolvat.

Folosind metoda deductivă, Legrand descoperă fabuloasa comoară a piraților căpitanului Kidd.

Nu încape îndoială că Edgar Allan Poe este un precursor al genului cu o influență incontestabilă asupra marilor scriitori de mai târziu care au abordat cu mult succes stilul romanului polițist modern.

Este suficient să îl amintim pe celebrul Sir Arthur Connan Doyle, părintele nu mai puțin celebrului detectiv londonez Sherlock Holmes, care folosind aceași metodă a logicii fără fisuri, cuplată cu investigații temeinice, dezleagă misterele aparent cele mai de nepătruns. Mai aproape de zilele noastre fiind prezentat, rubicondul domn Hercule Poirot, legendarul polițist belgian zămislit de Agatha Christie, preconiza folosirea minusculelor celule cenușii ale creierului, adică folosirea cu precădere a deducției logice.

Totuși, între eroul lui Edgar Allan Poe și confrații acestuia, apăruți mai târziu pe scena literară, se poate distinge o deosebire semnificativă. În timp ce la Holmes și Poirot predomină spiritul excesiv practic, William Legrand simte parcă o plăcere, un îndemn de a se lansa în considerații și simple digresiuni filozofice înainte de a aborda subiectul propriu-zis și de a expune detaliile practice care permit elucidarea misterului. Limbajul elevat folosit de William Legrand, vastele incursiuni întreprinse în diferite domenii denotă (în ultimă instanță) însăși erudiția autorului Edgar Allan Poe.

Astfel în colecțiile de povestiri a lui Edgar Allan Poe, The Gold Bug (Cărăbușul de aur) este listat ca o poveste de raționament. Raționamentul reprezentând un mod fantezist de a prezenta deducerea metodică și logică.

Opera The Gold Bug (Cărăbușul de aur), a lui Edgar Allan Poe a influențat apariția literaturii fantastice românești, fiind descoperit prin traducerile din limba franceză ale lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Veronica Micle.

„Cărăbușul de aur” e o operă superioară în raport cu orice definiție ajută la stabilirea unei categorii mai largi a nuvelei de mistere – categorie ce va fi dezvoltată de Wilkie Collins și Robert Louis Stevenson (Vincent Buranelli).

Expresii întâlnite în The Gold Bug (Cărăbușul de aur)

Comparație a textului literar tradus cu o variantă autorizată

După cum se știe, termenul traducere are mai multe semnificații, se poate raporta la sectorul de scriere în sine, la produsul final, adică textul care a fost tradus, sau la procesul de traducere, adică acțiunea de a produce un text tradus. Există numeroase definiții ale expresiilor, traducere care protejează parțial sau total sensurile deja menționate.

Textul literar autorizat aparține editurii Pierre Lafitte & Cie fiind o prelucrare după textul lui Edgar Allan Poe.

Încă din primele rânduri se poate observa o diferență între textul autorizat și textul tradus de către noi, fiind vorba despre o abordare diferită a expresiei „to contract an intimacy” în textul literar autorizat fiind tradus ca „m-am împrietenit”, iar în textul tradus de noi expresia este întâlnită ca „am strâns o prietenie”. În continuare în cadrul aceluiași paragraf se mai pot observa diferențieiri în traducere și în ceea ce privește expresiile precum „to reduce to want”, care în textul autorizat este tradus ca „îl lăsase fără o lăscaie” aici fiind vorba despre un arhaism (lăscaie = monedă veche ce valora o jumătate de para), iar în textul tradus de noi apare tradus ca „i-au redus averea”. Expresia „to take up residence” în textul autorizat apare tradus „s-a stabilit pe”, iar în textul tradus „și-a luat o locuință” înțelesul cuvintelor fiind același de a se muta, de a-și cumpăra o locuință.

În continuare se pot observa diferențe între textul autorizat și textul tradus. În textul autorizat se poate desprinde foarte usor ideea că acesta a fost tradus cu foarte mult timp în urmă deoarece apar multe cuvinte vechi în traducere. Traducere textului în momentul față sa realizat folosind cuvinte noi, dar care au același înțeles.

Se poate observa astfel o diferențiere între principalele expresii astfel avem:

Se poate observa că în mare parte că textul literar autorizat nu coincide cu traducerea. Înțelesul textului fiind același, dar cuvintele folosite în traducere nu sunt aceleași. Prin intermediul textului autorizat și al textului tradus se păstrează timpul. În lingvistică, timpul reprezintă o categorie gramaticală prin intermediul căruia se așează o acțiune, o întâmplare sau o stare pe axa timpului, în relație cu trei repere precum trecutul, prezentul și viitorul, care la rândul lor pot fi subîmpărțite.

Pentru verbele din engleză timpurile diferă fundamental față de cele ale limbii române. De aceea nu trebuie căutate în permanență echivalente exacte între cele două limbi.

În limba engleză, articolul nehotărât este același pentru toate genurile și se folosește numai la singular; el se traduce prin un sau o în funcție de genul substantivului din limba română. Spre diferențiere de limba română, articolul nahotărât se utilizează în limba engleză înaintea numelor predicative desemnând sexul, profesiunea, titlul, calitatea cuiva.

Articolul hotărât în limba engleză este „the”. El se poziționează tot timpul înaintea cuvintelor pe care le caracterizează și are aceeași înfățișare pentru toate genurile, atât la singular, cât și la plural

În limba engleză pronumele I (eu) se scrie tot timpul cu litera mare, indiferent de locul său în propoziție. He (el) se utilizează pentru persoane de gen masculin, iar she (ea), pentru persoane de gen feminin, it reprezintă pronumele personal pentru genul neutru, persoana a III-a singular, și substituie restul substantivelor din limba engleză, adică cele ce denumesc lucruri și animale.

Spre deosebire de limba română, în engleza este obligatorie prezența pronumelui înainte de verb, deoarece limba engleză reprezintă o limba analitică și nu are desinențe însemnate pentru fiecare persoană.

În concluzie când vorbim despre traducerea textului literar precum The Gold Bug (Cărăbușul de aur), vorbim și despre adaptarea spațiului istoric și geografic ca și despre adaptarea dialectului folosit.

DESCRIEREA DIFICULTĂȚILOR DE TRADUCERE ÎNTÂMPINATE ȘI TEHNICILE DE TRADUCERE FOLOSITE

Beneficiind de mijloace ce aparțin tehnologiei moderne cum ar fi internet, dicționare electronice etc. dar și tradiționale precum dicționare pe suport de hârtie, glosare terminologice, am reuși să formăm un vocabular prin intermediul căruia să se redea sensul exact al textului sursă, respectând nivelul de limbaj și efectele stilistice.

Vocabular

► A

► B

► C

► D

► E

► F

► G

► H

► I

► J

► K

► L

► M

► N

► O

► P

► Q

► R

► S

► T

► U

► V

► W

► Y

► Z

După cum se cunoaște, noțiunea traducere are multiple înțelesuri și poate face raportare la domeniul de studiu în sine, la produsul final, adică textul care a fost tradus, sau la procesul de traducere, adică acțiunea de a produce un text tradus.

Astfel elementul fundamental al studiilor și cercetărilor realizate în ramura traducerii în The Gold Bug (Cărăbușul de aur) reprezintă traducerea unui text scris în limba engleză în limba română, dar cercetarea a implicat numeroase aspecte legate de fenomenele lingvistice, culturale și ideologice implicate în actul traducerii în textul din The Gold Bug (Cărăbușul de aur).

Într-o primă aboprdare putem susține ideea că pentru traducerea textului sa analizat traducere ca proces și traducere ca produs, ceea ce scoate în evidență ideea că termenul traducere în textul literar din The Gold Bug (Cărăbușul de aur) poate fi privită din două perspective distincte. Astfel în cazul primului sens, accentul pică asupra rolului traducătorului care pleacă de la textul sursă (TS), sau textul original și-l transpune într-o altă limbă, rezultând astfel textul țintă (TT). A doua perspectivă se concentrează asupra produsului concret, adică traducerea efectuată de traducător.

În primul și în primul rând traducerea textului literar este o traducere intrlingvistică ea realizându-se între limba engleză și limba română.

În prezent faptul că se face referire la traducerea textului din The Gold Bug (Cărăbușul de aur) realizat de o mașină scoate în relief ideea că traducerea nu mai este exclusiv privilegiul omului și că, în anumite condiții, se produce o combinație între capacitatea calculatorului ca și a omului de a analiza limba și sensul pentru a determina cele mai potrivite forme de exprimare în cealaltă limbă.

Prin intermediul procedurii de comutare interlingvistică ce cuprinde‚ interpretarea sensului unui text sursă din The Gold Bug (Cărăbușul de aur) și producerea unui text țintă au scopul de a stabili o relație de echivalență între textul autorizat și cel tradus, dar conformâdu-se atât parametrii inerenți ai comunicării cât și constrângerile impuse de traducător.

Natura textului literar împreună cu traducerea profesională are mereu același scop de bază, și anume să redea conținutul unei lucrări care a fost inițial redactată într-o limbă pe care publicul țintă nu o poate înțelege.

Pentru a traduce textul literar s-au utilizat mai multe metode precum metfaza, parafraza, imitarea.

Prin intermediul metafrazei au fost traduse cuvintele rând cu rând’, corespunzând traducerii literale

Parafraza folosită și ea în traducerea textului The Gold Bug (Cărăbușul de aur) descrie o metodă de traducerea cu latitudine, unde autorul este avut în vedere de către traducător, astfel încât să nu-l piardă ,dar ceea ce este urmărit mai strict este sensul și nu atăt cuvintele sale. O astfel, de acest gen de traducere implică schimbarea unor propoziții întregi și corespunde mai mlt sau mai puțin traducerii sens cu sens sau traducerii fidele

Modelul de imitarea este folosit foarte puțin în traducerea textului literar. Astfel lăsarea la o parte atât a cuvintelor cât și a sensului, ceea ce corespunde, traducerii libere înseamnă mai mult sau mai puțin adaptare.

În ceea ce privește traducerea textului literar din The Gold Bug (Cărăbușul de aur) s-a tras concluzia că:

– traducătorul trebuie să înțeleagă perfect sensul și materialul autorului inițial, deși ar rebui să se simtă liber să clarifice elementele neclare

– traducătorul trebuie să cunoască perfect atât limba sursă cât și limba țintă, astfel încât să nu diminueze măreția limbii

– traducătorul trebuie să evite redările cuvânt cu cuvânt

– traducătorul trebuie să evite formele latinizate și neobișnuit

– traducătorul trebuie să asambleze și să lege cuvintele într-o manieră elocventă pentru a evita stângăciile.

Unitatea lexicologică prezentă în The Gold Bug (Cărăbușul de aur) conține elementele lexicale grupate astfel încât să formeze o singură unitate de gândire. Principalele dificultăți ce apar în traducerea textului literar reies din vorbirea negrului Jup, care stâlcește majoritatea cuvintelor.

Concluzia acestor situații din The Gold Bug (Cărăbușul de aur) este aceea că, în general, o limba tradusă precum engleza are unele caracteristici specifice, denumite universalii ale traducerii. Ideea fundamentală este că, oricare ar fi perechea de limbi inplicate, coeziunea ca și gradul de explicitare ale textului tradus sunt mai mari.

Traducerea realizată în prima parte a lucrării este o traducerea în versiune de lucru. Astfel textul țintă respectă regulile și convențiile din limba țintă la nivel de gramatică și sintaxă. Versiunea de lucru a traducerii poate conține greșeli de stil și limbaj specializat, reprezintă un stadiu intermediar de lucru al traducerii în procesul de traducere.

Prin intermediul traducerii textului din The Gold Bug (Cărăbușul de aur), se observă cum sunt folosite diferite tehnici de transfer al conținutului din textul-sursă în textul-țintă, echivalențe obținute prin traducere mot-à-mot, prin substituții lexicale, prin transformări structurale, adică prin omiteri, adiționări, substituiri, segmentări și permutări.

Analiza comparativă a textului-țintă cu textul-sursă ne-a permis să ne formăm un punct de vedere propriu referitor la calitatea traducerii. Dacă e să vorbim în linii generale, traducerea în limba română dă impresia că traducătorul uneori nu a ținut cont de textul global, de factorii extralingvistici și nu a sesizat intențiile autorului, fapt ce a dus la denaturări de sens atât la nivel referențial, cât și la nivel pragmatic.

Între celelalte arte, literatura își stabilește teritoriul prin faptul că se naște în limbaj, utilizând cuvântul, rostit sau scris, spre a-l preface în imagine. Cuvântul, aparent material al literaturii, face realizabilă o construcție, o formă de organizare expresivă, mai simplă sau mai complexă, prin care se realizează un act de comunicare cu identitatea proprie. Actul de comunicare, așa cum îl stabilește literatura, nu trebuie căutat la nivelul cuvântului, ci la nivelul imaginii omului, a societății, al cărei mijlocitor este cuvântul.

CONCLUZII

În analiza pe care am prezentat-o, interesul nostru s-a axat pe problema de conținut și expresie în traducere, pe tehnicile folosite de traducător la transpunerea informației semantice din textul-sursă în textul-țintă, dar și pe modul în care se rezolvă dificultățile de expresie apărute în situații concrete.

Lucrarea de față se poate compune într-un prim pas în acest domeniu supus unei neîntrerupte schimbări și care poate arăta traducătorilor, și nu numai lor, coordonate practice care să contribuie la creșterea calității traducerilor. Elementul de noutate al lucrării îl reprezintă abordarea, din punct de vedere traductologic.

Problematica traductologică a fost abordată din evoluția sinonimiei și dacă acceptăm că procesul de traducere are ca scop principal stabilirea unei conexiuni între două culturi, atunci observăm că această relație semantică este întrebuințată de traducători în efortul de a găsi cele mai dominante echivalențe pentru obținerea unui text țintă a cărui structură de ansamblu să corespundă, pe cât posibil textului sursă supus procesului de traducere.

Analiza noastră a vizat doar un număr restrâns de aspecte cu privire la problematica traductologiei și a evoluției limbii engleze în timp, fără a putea face referire la toți factorii angrenați în aceste fenomene, factori obiectivi și subiectivi, lingvistici și socio-culturali.

Reprezentant al unui anumit sistem cultural, traducătorul rămâne în esență un mediator între cititor și textul sursă, iar datoria sa este de a conștientiza responsabilitatea de care trebuie să se achite prin adoptarea unui comportament lingvistic și cultural care să fie în concordanță cu obiectivele demersului său.

Conștienți de faptul că unui demers de tip traductologic i se poate imputa o oarecare lipsă de obiectivitate prin faptul că anumite aspecte țin în mare parte de subiectivitatea traducătorului, am încercat să surprindem acele elemente care depășesc acest nivel. Astfel, demersul nostru a avut la bază patru traduceri distincte realizate la intervale mari de timp și considerăm că obiectivitatea concluziilor noastre rezidă în identificarea unui nucleu comun al acestora analizat prin prisma a diferite fenomene lingvistice.

În concluzie când vorbim despre traducerea textului literar precum The Gold Bug (Cărăbușul de aur), vorbim și despre adaptarea spațiului istoric și geografic ca și despre adaptarea dialectului folosit.

în general, o limba tradusă precum engleza are unele caracteristici specifice, denumite universalii ale traducerii. Ideea fundamentală este că, oricare ar fi perechea de limbi inplicate, coeziunea ca și gradul de explicitare ale textului tradus sunt mai mari.

BIBLIOGRAFIE

1. Bantaș, A., Rădulescu, M., – Capcanele Vocabularului Englez, Editura Științifică, București, 1976

2. Bantaș, A. – Engleza prin literatură, Literatura prin traduceri, Editura Garamond Junior, București, 1995

3. Bantaș, A., Gheorghițoiu, A., Levițchi, L., – Dicționar frazeologic Român – Englez, DFRE, Editura Științifică, București, 1966

4. Benjamin, W., Sarcina traducătorului, în W.B. Iluminări, 2000

5. Crețiu, I., Teoria și practica traducerii: din proză scurtă în limba engleză-ediție bilingvă, Editura Echinox, Cluj – Napoca, 1999

6. Dimitriu, R., – Translation theories and practice, Editura Institutului European, Iași, 2002

7. Gavrilu, E., – Primele traduceri românești de literatură engleză (1830 – 1850), Editura Europlus, Galați, 2006

8. Grasso, D., – Traductologie și traducere-noțiuni teoretice, Editura Meteor Press, București, 2003

9. HANDBOOK OF TERMINOLOGY, Silvia Pavel and Diane Nolet Adapted into English by Christine Leonhardt TERMINOLOGY AND STANDARDIZATION TRANSLATION BUREAU, Minister of Public Works and Government Services Canada 2001.

10. Ionescu, G., – Orizontul traducerii, Editia a II-a revăzută, București, Editura Institutului Cultural Roman, 2004

11. Iovănescu, M., – Probleme lingvistice ale traducerii, Editura Sitech, Craiova, 2007

12. Levițchi, L., – Dicționar Român-Englez, DRE, Editura Științifică, București, 1960

13. Lungu Badea G., – Scurtă istorie a traducerii, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2007

14. Munday, J. – Introducing translation studies, Routledge Publishing House, London and NY, 2001

15. Nida, E.. – Traducerea Sensurilor, Editura Institutul European, Iași, 2004

16. Stoichițoiu, Ichim, A., – Vocabularul limbii române actuale, Editura ALL, București, 2005

17. Stoichițoiu – Ichim, A., Aspecte ale influenței engleze în româna actuală, Editura Universității din București, București, 2006

18. The First Translation Workshop, THE TRANSLATING PROCESS, Brussels, 23 and 27 February, 7 March 1994. Report written by Helen Titchen and Bill Fraser Commission of the European Communities, Translation Service.

19. Vîlceanu, T., – Fidelitate și alteritate lingvistică și culturală, Editura Universitaria, Craiova, 2007