Trandafirul

C U P R I N S

Capitolul I

Istoricul evoluției trandafirului

Capitolul II

Descrierea morfologică a trandafirului

2.1. Tulpina

2.2. Rădăcina

2.3. Frunzele

2.4. Mugurii

2.5. Inflorescența

2.6. Floarea

2.7. Fructul (măceșe)

Capitolul III

Clasificări

3.1. Secția I – Originea speciilor și varietăților

3.2. Secția a II-a – Clasificare după talie și port

3.3. Secția a III-a – Clasificare după modul de întrebuințare

Capitolul IV

Tehnologia culturii trandafirilor

4.1. Înmulțirea trandafirilor

4.1.1. Înmulțirea prin semințe

4.1.1.1. Înmulțirea prin semințe recoltate din fructe în pârgă

4.1.1.2. Înmulțirea prin semințe recoltate din fructe coapte

4.1.1.3. Stratificarea semințelor

4.1.1.4. Semănarea semințelor stratificate

4.1.1.5. Întreținerea semințișurilor

4.1.1.6. Acoperirea culturilor cu strat protector (mulcire)

4.1.1.7. Spargerea crustei

4.1.1.8. Plivitul și prășitul

4.1.1.9. Repicatul

4.1.2. Înmulțirea prim altoire

4.1.2.1. Altoirea cu ochi (mugure) dormind

4.1.2.2. Indicații privind pregătirea ramurilor pentru

recoltarea altoaielor

4.1.2.3. Operația altoirii în oculație

4.1.2.4. Altoirea cu ochi crescând în câmp

4.1.2.5. Altoirea „în ochi crescând” a trandafirilor cu talie

scundă în sere și răsadnițe

4.1.2.6. Altoirea „în ochi crescând”, în câmp a

trandafirilor cu talie înaltă

4.1.2.7. Altoirea în seră a trandafirilor cu trunchi înalt

4.1.3. Înmulțirea trandafirului prin butășiri

4.1.3.1. Înmulțirea prin butași lemnificați (butașiri în uscat)

4.1.3.2. Înmulțirea prin butășire în răsadnițe reci

4.1.3.3. Înmulțirea prin butășire în verde

4.1.3.4. Înmulțirea prin marcotajul arcuit

4.1.3.5. Înmulțirea prin diviziunea tufei (despărțire)

4.2. Scosul trandafirilor din pepinieră

4.3. Stratificarea trandafirilor

4.4. Tehnica lucrărilor de plantare a trandafirilor

4.4.1. Proprietăți fizico-chimice ale solului

4.4.2. Pregătirea terenului

4.4.3. Plantarea propriu-zisă

4.4.4. Transplantarea trandafirilor

4.4.5. Condiții tehnice la plantarea trandafirilor

Capitolul V

Întreținerea culturilor de trandafiri

5.1. Lucrări de primăvară

5.1.1. Dezgropatul

5.1.2. Copcitul

5.1.3. Tăieri de primăvară (tăieri în uscat)

5.1.4. Combaterea dăunătorilor

5.1.5. Administrarea de îngrășăminte organice și chimice

5.2. Lucrări de vară

5.2.1. Combaterea dăunătorilor

5.2.2. Prășitul

5.2.3. Udatul

5.2.4. Mulcirea

5.2.5. Folosirea ierbicidelor

5.2.6. Tăierea lăstarilor sălbatici

5.2.7. Tăierea florilor

5.3. Lucrări de toamnă

5.3.1. Combaterea dăunătorilor

5.3.2. Tăierile de toamnă

5.3.3. Plantări

5.4. Lucrări de iarnă

5.4.1. Combaterea dăunătorilor

5.4.2. Protejarea contra înghețurilor

5.4.3. Recoltarea ramurilor pentru altoaie

5.5. Combaterea bolilor și dăunătorilor

5.5.1. Boli

5.5.1.1. Boala petelor negre (Marssonina Rosae) (black spot)

5.5.1.2. Făinarea (Sphaeroteca Pannosa)

5.5.1.3. Rugina (Phragmidium Subcorticum)

5.5.1.4. Putregaiul Cenușiu (Botrytis Vulgaris)

5.5.1.5. Tumori canceroase pe rădăcini și colet

5.5.1.6. Mana trandafirilor

5.5.2. Dăunători

5.5.2.1. Păduchii verzi sau de frunze (Macrosiphum Rosae)

5.5.2.2. Păduchii țestoși

5.5.2.3. Viermele roșu (Cunodiplosis Oculiperda)

5.5.2.4. Păianjenul roșu (Tetranychus Urticae)

5.5.2.5. Viespea sfredelitoare

5.6. Recoltarea florilor

Capitolul VI

Devize de lucrări

6.1. Antemăsurătoare – Deviz nr. 1 Pentru executarea lucrărilor de

pregătire a terenului în vederea înființării unei plantații de trandafiri

pentru flori tăiate

6.2. Antemăsurătoare – Deviz nr.2 Pentru executarea lucrărilor de

înființare a unei plantații de trandafiri pentru flori tăiate tufe/ ha

desime (care se va asigura folosind la plantare distanța de 1,0 m între

rânduri și 0,50 m pe rând) și lucrările de întreținere în anul I.

6.3. Antemăsurătoare – Deviz nr.3 pentru executarea lucrărilor de

exploatare a unei plantații de trandafiri pentru flori tăiate

6.4. Centralizatorul materialelor principale și costurile lor pentru o

exploatație de trandafiri pentru flori tăiate cu suprafața de 1 ha

6.5. Centralizatorul costurilor directe de investiții la trandafiri

pentru flori tăiate

6.6. Deviz general pentru un ha de plantație de trandafiri

pentru flori tăiate

6.7. Valoarea producției marfă la cultura de trandafiri

pentru flori tăiate

6.8.Valoarea producției globale la cultura de trandafiri

pentru flori tăiate

6.9. Indicatori de eficiență economică la trandafirul pentru flori tăiate

6.10. Grafic de eșalonare a investițiilor la cultura trandafir

pentru flori tăiate

Concluzii

Bibliografie

CAPITOLUL I

ISTORICUL EVOLUȚIEI TRANDAFIRULUI

Trandafirul, cunoscut sub denumirea științifică Rosa, face parte din familia Rosaceae. Denumirea de trandafir își are originea în cuvântul grecesc triandaphila – treizeci de file (frunze, petale).

Speciile sălbatice de trandafiri: Roșa canina (măceșul comun), R. lutea (măceșul galben), R. centifolia (trandafirul cu 100 de petale, trandafirul de dulceață); R. multiflora, R. odorata; R. floribunda etc. au apărut pe planeta noastră odată cu primii arbuști ai regnului vegetal, deci mult înainte de existența ființelor umane.

Poeta vestită Sapho din Lesbos, care a trăit în secolul al VI-lea î.e.n., manifesta o deosebită afecțiune pentru trandafirii din Macedonia, pe care-i considera regina florilor, iar marele Homer, autorul Iliadei și Odiseei, în scrierile sale preamărește splendoarea și măreția trandafirului, supranumindu-l aurora dimineții.

În tot cursul secolului al XX-lea s-a continuat cu aducerea de către unii călători a o mulțime de specii și soiuri din țările orientale, ceea ce a creat un puternic stimulent pentru cultivatorii de trandafiri, determinându-i să intensifice înmulțirea celor mai valoroase soiuri.

Până în zilele noastre s-a ajuns la cunoașterea a peste 200 de specii și peste 20 000 soiuri de trandafiri.

Se constată, îndeosebi la sfârșitul secolului al XIX-lea, o tendință de ridicare exagerată a prețului unor soiuri cu calități excepționale. De pildă, R. Noisette Desprez a fost achiziționată de Sisley Vandael la prețul de 3 000 franci. R. William Francis Bonnett a fost vândut în America cu fabuloasa suma de 5 000 dolari.

Americanul Luther Burbank reușește să selecționeze, în anul 1925, peste 8 000 soiuri de trandafiri în rozariumul din pepiniera sa experimentală.

„Cultivatorii de trandafiri din India au ajuns să dispună în secolul al XX-lea de o gamă extrem de largă a soiurilor de trandafiri, cu cele mai atrăgătoare culori, pornind de la albul imaculat până la negru lucios, iar mărimea florilor variind de la miniaturale până la enorme.

Pe Valea Kazanlîk din Bulgaria se cultivă pe mari suprafețe trandafiri ale căror flori sunt renumite pentru prepararea dulcețurilor și uleiurilor de parfum.

Floarea solitară a trandafirului triumfă în tot cursul veacului al XX-lea. Cu toate capriciile modei și performanțele horticole excepționale în crearea unor splendide flori ca: azalee, orhidee, tulipe etc, devenite populare, trandafirul rămâne mereu floarea cea mai agreată pentru eleganța formei, bogăția culorilor și parfumului, calități care îndreptățesc lărgirea ariei lui de răspândire în cele mai variate decoruri florale.

În țara noastră, cultura trandafirului ocupă un loc de frunte, având o veche tradiție moștenită de la strămoșii noștri romani. Totuși, abia sfârșitul secolului al XVII-lea marchează o nouă epocă de mare înflorire în arhitectura peisagistică, creându-se cele mai importante parcuri și grădini pe tot cuprinsul țării.

S-au achiziționat sute de plante ornamentale, aduse din alte continente și regiuni ale globului ce au clima asemănătoare cu aceea din România.

Către sfârșitul secolului al XVIII-lea, moda parcurilor în stil francez cedează locul noului curent al stilului romantic englezesc. Astfel, parcul din jurul castelului Constantin Brâncoveanu, refăcut după anul 1870, este amenajat în stil englezesc, iar palatul de la Mogoșoaia, cu grădina de trandafiri în formă pătrată, este creată în stil italian.

Arhitectul peisagist Mayer, venit de la Viena în anul) 1843, a întocmit planurile după care s-au executat o serie de parcuri în țara noastră.

Grădina Cișmigiu, construită în anii 1830-1844, după planurile arhitectului peisagist Mayer, a fost reamenajată cu o splendidă alee a trandafirilor, de către F. Rebhun care, începând din anul 1906, a adus o contribuție valoroasă la crearea a o mulțime de parcuri în orașele din țara noastră.

Amenajarea parcurilor din jurul palatelor Peleș, Pelișor și Foișor de la Sinaia, începută în anul 1881, în stilul peisager englezesc cu splendide alei de trandafiri.

Activitatea de cultivare a celor mai renumite specii și varietăți de trandafiri ia astfel un curs ascendent pe tot cuprinsul țării, prin înființarea bogatelor colecții de trandafiri din frumoasele parcuri și grădini botanice ale orașelor: București, Cluj, Brașov, Timișoara, (Iași, Constanța etc.

Grădina botanică din Cluj, înființată în 1872, a fost reamenajată, începând din anul 1923, sub conducerea distinsului profesor dr. Al. Borza, posedând astăzi un mare rozarium, în secția plantelor decorative, cu peste 600 soiuri de trandafiri, pornind de la cele spontane și terminând cu cei mai variați hibrizi ca forme, culori, dimensiuni și parfum.

Grădina botanică din București, ale cărei prime amenajări s-au făcut de grădinarul Ulrich Hoffman, începând din anul 1860, la inițiativa profesorului dr. Al. Davilla și profesorului Dimitrie Brânză (1865); s-a continuat apoi de arhitectul peisagist F. Rebhun, din anul 1906, care-i aduce esențiale modificări, îmbogățind secția plantelor decorative cu numeroase varietăți de trandafiri.

Menționăm, de asemenea, rozariumul din Timișoara, renumit prin valoroase soiuri de trandafiri.

După 44, în România s-a produs o adevărată revoluție și în domeniul activității floricultorilor, intensificându-se preocupările de cultivare a celor mai renumite specii și soiuri de trandafiri pentru înfrumusețarea parcurilor și zonelor verzi din satele și orașele patriei noastre.

În București s-a amenajat parcul Herăstrău (190 ha), cu un teatru de vară (3 500 locuri), două biblioteci, trei pavilioane pentru expoziții, terenuri de joc pentru copii, restaurante etc, în care excelează amenajările florale de trandafiri din Insula trandafirilor și de la Expoflora.

Parcul sportiv 23 August (70 ha) are stadion (80 000 locuri), teatru de vară (3 500 locuri), terenuri sportive etc.

Parcul Tineretului (83 ha), cuprinzînd Sala polivalentă, terenuri sportive și un bogat rozarium circular.

Parcul Nicolae Bălcescu are o suprafață mare cultivată cu trandafiri (16 ha).

În noile cartiere de locuințe: Floreasca, Titan, Colentina, Drumul Taberei, Pantelimon etc, s-au amenajat numeroase parcuri și grădini în care trandafirii formează cel mai frumos decor.

Au fost reamenajate parcurile și grădinile mai vechi: Parcul Libertății, Piața Palatului, pădurile-parc din zona verde a Bucureștilor: Snagov, Băneasa etc, cu frumoase peluze de trandafiri.

În toate orașele și centrele populate din țară au fost extinse spații verzi pe întinse suprafețe în care excelează decorurile florale de trandafiri.

În complexul secției dendrofloricole:Pipera-Toboc-Nordului a Municipiului București, s-au înființat rozariumuri cu bogate colecții de trandafiri; această secție a devenit renumită în tot sud-estul Europei, prin numărul mare de soiuri, care au crescut ari de an, în urma schimburilorariumul din pepiniera sa experimentală.

„Cultivatorii de trandafiri din India au ajuns să dispună în secolul al XX-lea de o gamă extrem de largă a soiurilor de trandafiri, cu cele mai atrăgătoare culori, pornind de la albul imaculat până la negru lucios, iar mărimea florilor variind de la miniaturale până la enorme.

Pe Valea Kazanlîk din Bulgaria se cultivă pe mari suprafețe trandafiri ale căror flori sunt renumite pentru prepararea dulcețurilor și uleiurilor de parfum.

Floarea solitară a trandafirului triumfă în tot cursul veacului al XX-lea. Cu toate capriciile modei și performanțele horticole excepționale în crearea unor splendide flori ca: azalee, orhidee, tulipe etc, devenite populare, trandafirul rămâne mereu floarea cea mai agreată pentru eleganța formei, bogăția culorilor și parfumului, calități care îndreptățesc lărgirea ariei lui de răspândire în cele mai variate decoruri florale.

În țara noastră, cultura trandafirului ocupă un loc de frunte, având o veche tradiție moștenită de la strămoșii noștri romani. Totuși, abia sfârșitul secolului al XVII-lea marchează o nouă epocă de mare înflorire în arhitectura peisagistică, creându-se cele mai importante parcuri și grădini pe tot cuprinsul țării.

S-au achiziționat sute de plante ornamentale, aduse din alte continente și regiuni ale globului ce au clima asemănătoare cu aceea din România.

Către sfârșitul secolului al XVIII-lea, moda parcurilor în stil francez cedează locul noului curent al stilului romantic englezesc. Astfel, parcul din jurul castelului Constantin Brâncoveanu, refăcut după anul 1870, este amenajat în stil englezesc, iar palatul de la Mogoșoaia, cu grădina de trandafiri în formă pătrată, este creată în stil italian.

Arhitectul peisagist Mayer, venit de la Viena în anul) 1843, a întocmit planurile după care s-au executat o serie de parcuri în țara noastră.

Grădina Cișmigiu, construită în anii 1830-1844, după planurile arhitectului peisagist Mayer, a fost reamenajată cu o splendidă alee a trandafirilor, de către F. Rebhun care, începând din anul 1906, a adus o contribuție valoroasă la crearea a o mulțime de parcuri în orașele din țara noastră.

Amenajarea parcurilor din jurul palatelor Peleș, Pelișor și Foișor de la Sinaia, începută în anul 1881, în stilul peisager englezesc cu splendide alei de trandafiri.

Activitatea de cultivare a celor mai renumite specii și varietăți de trandafiri ia astfel un curs ascendent pe tot cuprinsul țării, prin înființarea bogatelor colecții de trandafiri din frumoasele parcuri și grădini botanice ale orașelor: București, Cluj, Brașov, Timișoara, (Iași, Constanța etc.

Grădina botanică din Cluj, înființată în 1872, a fost reamenajată, începând din anul 1923, sub conducerea distinsului profesor dr. Al. Borza, posedând astăzi un mare rozarium, în secția plantelor decorative, cu peste 600 soiuri de trandafiri, pornind de la cele spontane și terminând cu cei mai variați hibrizi ca forme, culori, dimensiuni și parfum.

Grădina botanică din București, ale cărei prime amenajări s-au făcut de grădinarul Ulrich Hoffman, începând din anul 1860, la inițiativa profesorului dr. Al. Davilla și profesorului Dimitrie Brânză (1865); s-a continuat apoi de arhitectul peisagist F. Rebhun, din anul 1906, care-i aduce esențiale modificări, îmbogățind secția plantelor decorative cu numeroase varietăți de trandafiri.

Menționăm, de asemenea, rozariumul din Timișoara, renumit prin valoroase soiuri de trandafiri.

După 44, în România s-a produs o adevărată revoluție și în domeniul activității floricultorilor, intensificându-se preocupările de cultivare a celor mai renumite specii și soiuri de trandafiri pentru înfrumusețarea parcurilor și zonelor verzi din satele și orașele patriei noastre.

În București s-a amenajat parcul Herăstrău (190 ha), cu un teatru de vară (3 500 locuri), două biblioteci, trei pavilioane pentru expoziții, terenuri de joc pentru copii, restaurante etc, în care excelează amenajările florale de trandafiri din Insula trandafirilor și de la Expoflora.

Parcul sportiv 23 August (70 ha) are stadion (80 000 locuri), teatru de vară (3 500 locuri), terenuri sportive etc.

Parcul Tineretului (83 ha), cuprinzînd Sala polivalentă, terenuri sportive și un bogat rozarium circular.

Parcul Nicolae Bălcescu are o suprafață mare cultivată cu trandafiri (16 ha).

În noile cartiere de locuințe: Floreasca, Titan, Colentina, Drumul Taberei, Pantelimon etc, s-au amenajat numeroase parcuri și grădini în care trandafirii formează cel mai frumos decor.

Au fost reamenajate parcurile și grădinile mai vechi: Parcul Libertății, Piața Palatului, pădurile-parc din zona verde a Bucureștilor: Snagov, Băneasa etc, cu frumoase peluze de trandafiri.

În toate orașele și centrele populate din țară au fost extinse spații verzi pe întinse suprafețe în care excelează decorurile florale de trandafiri.

În complexul secției dendrofloricole:Pipera-Toboc-Nordului a Municipiului București, s-au înființat rozariumuri cu bogate colecții de trandafiri; această secție a devenit renumită în tot sud-estul Europei, prin numărul mare de soiuri, care au crescut ari de an, în urma schimburilor efectuate cu diverse unități similare din țară și străinătate.

Rozariumul din parcul orașului Timișoara (înființat încă din anul 1929) a ajuns astăzi să aibă peste 2500 soiuri de trandafiri.

CAPITOLUL II

DESCRIEREA MORFOLOGICĂ A TRANDAFIRULUI

Familia Rosaceae cuprinde numeroase genuri și specii, în cadrul cărora se află mii de soiuri și varietăți.

Genul Roșa – trandafirul – aparține subfamiliei Rosoideae.

Trandafirul se prezintă sub forma unui arbust, cu tulpina erectă, ascendentă sau pendentă, adesea acoperită cu ghimpi. Majoritatea speciilor vegetează în zonele temperate din emisfera nordică în regiunile de câmpie și cele montane. Unele specii se găsesc chiar și în zona alpină: în Munții Himalaia urcă până la 4 240 m și în Tibet până la 4 850 m altitudine.

Aria de răspândire a trandafirilor cultivați se poate considera incomensurabilă, ținând seama că ei se găsesc pretutindeni, în întreaga lume unde există așezăminte omenești.

2.1. Tulpina

Tulpinile trandafirilor nu sunt uniforme. înălțimile lor variază între 0,30 și 2,0 m, iar la cei grimpanți (urcători) până la 5-6 m. Tulpinile apar sub diferite forme: solitare, stufoase, erecte, cățărătoare sau pendente și, de regulă, sunt prevăzute cu ghimpi.

Ghimpii sunt o formațiune a scoarței și provin din exagerata dezvoltare, în unele locuri, a stratului de sclerenchim ide sub epidermă.

În lucrările de ameliorare a trandafirilor se urmărește îndeosebi obținerea de soiuri cu ghimpi mai puțini și portaltoi lipsiți de ghimpi.

Ghimpii joacă rolul de apărare împotriva animalelor; la unele specii cățărătoare, aceștia sunt susceptibili să ajute tulpina la agățarea pe alte plante sau diferite ziduri, coloane, stâlpi etc.

Ramurile sunt solitare sau ramificate, rigide sau fragile, cu scoarța verde sau roșiatică, iar la maturitate crapă, devenind cenușie și își pierde ghimpii. Ghimpii trandafirului pot fi drepți, mai mult sau mai puțin încovoiați, de diferite dimensiuni, iar uneori pot lipsi. Pe lângă ghimpi, ramurile mai pot fi acoperite cu peri simpli sau glandulari în diferite proporții și mărimi.

2.2. Rădăcina

Poate fi pivotantă, la trandafirii proveniți din sămânță și fasciculată, la exemplarele obținute pe cale vegetativă, prin butășiri, marcotaje etc., exceptând altoirea.

2.3. Frunzele

Frunzele trandafirului sunt alterne, imparipenat compuse, Cu 3-9 foliole serate sau crenat serate, uneori glandulos serate. La unele specii frunzele sunt păroase, la altele sunt glabre lucioase. «Culoarea lor de obicei este verde închis, verde cenușie sau verde arămie. La baza frunzei se află două stipele, concrescute cu pețiolul. în general, frunzele trandafirilor sunt caduce, reînnoindu-se primăvara. In regiunile cu clima caldă există însă și unele specii cu frunze persistente.

Cea mai importantă funcție a frunzei este asimilația clorofiliană sau fotosinteza, care constă în transformarea bioxidului de carbon, a apei și a sărurilor minerale în substanța hrănitoare a plantei, sub acțiunea luminii solare.

Transportul sevei brute și a celei elaborate se face prin nervurile frunzei. Grosimea limbului și luciul frunzelor diferitelor soiuri au o deosebită importanță în sporirea rezistenței la bolile criptogamice, ca și la mărirea valorii estetice a trandafirilor.

2.4. Mugurii

Mugurii, ca la orice plantă lemnoasă, sunt situați la subsuoara frunzelor. Menținerea viabilității mugurilor condiționează obținerea procentelor de prindere la altoirile în ochi crescând sau în ochi dormind.

2.5. Inflorescența

Fiecare ramură florală se termină printr-o floare. Este prima floare înflorită. Sub această floare apar, de obicei, frunzulițe la baza pedunculului floral sau frunze dispuse alternativ până la unghiul de inserție al mlădițelor ce poartă florile laterale sau o altă mlădiță florală ramificată.

Inflorescența (grupările de flori) este cunoscută sub denumirea de: cimă simplă sau compusă, ori în formă de spic, racem, umbelă, corimb, particulă sau fascicul și ciorchine. La genul Roșa florile sunt așezate în raceme, în particule corimbiforme sau umbeliforme, uneori reduse la câte o floare terminală pe fiecare tijă (fig. 2.1).

Pedunculul floral, la început cilindric, se îngroașă în partea superioară, luînd forma unei cupe care devine receptacul.

Organele florii apar la toate speciile de trandafiri, exceptând unele soluri, de exemplu: R. microphilla, R. bracteata, R. involucrata etc, la care o articulație foarte clară separă pedunculul de receptacul; la acest nivel apar uneori bractee formând un involucru.

După modul de grupare al florilor distingem următoarele feluri de inflorescențe:

a) spic – tip de inflorescență alungit;

b) racem – inflorescență alungită, formată dintr-un ax central care se termină cu un mugure vegetativ. Din acest ax se desfac o serie de ramuri laterale singuratice, care poartă la extremitate câte o floare. Când ramurile laterale sunt ramificate, înflorirea devine racem compus;

c) Umbela – inflorescență plană sau convexă, cu florile purtate de pedunculii care pornesc în mod radiar, din același punct de la extremitatea unui ax comun și ajunge la același nivel;

d) Corimb – inflorescență plană sau convexă, formată dintr-un ax central pe care pornesc, de la nivele diferite, o serie de axe secundare care poartă florile la același nivel. Când axele secundare sunt ramificate, inflorescența devine corimb compus;

e) Cima – inflorescența este formată dintr-o axă principală care poartă o scrie de ramificații (axe secundare) mai dezvoltate decât axa principală și care se ramifică la rândul lor în același mod. Ultima ramificație poartă florile;

f) Panicule – inflorescență conică sau piramidală, formată dintr-un ax central, care poartă din loc în loc mai multe ramuri înserate la același nivel. Aceste ramuri sunt, la rândul lor, ramificate într-o serie de pedunculi care poartă florile;

g) Fascicule – florile sunt purtate de pedunculi care pornesc din același punct de pe lujer (fig. 2.1).

Fig. 2.1. Inflorescențe:

a) spic; b) racera; c) umbelă; d) corimb; e) cimă; f) paniculă g) fascicol

2.6. Floarea

Florile trandafirului au o formă regulată cu simetrie radiară și sunt hermafrodite, cu receptacul în formă de sac, cu deschiderea și gura striată.

Pe marginea receptaculului se găsesc sepalele și petalele și totalitatea staminelor, iar la bază carpelele.

La trandafirii de cultură, cu fiori învoite, petalele sunt numeroase.

Caliciul se compune de regulă din cinci sepale libere cu marginile întregi, dințate până la penat fidate sau sectate.

La speciile trandafirilor sălbatici, petalele și sepalele, în număr egal alternează.

Fața internă a receptaculului este acoperită cu un țesut glandular care se termină printr-o umflătură sferică.

Staminele, foarte numeroase, se înserează împrejurul acestei umflături sferice pe un disc circular. Staminele formează partea bărbătească a florii. Fiecare stamină este alcătuită dintr-un filament foarte subțire curo sau sinuos și dintr-o anteră biloculară, care se deschide prin două crăpături longitudinale.

Carpelele, independente, în număr nedefinit, alcătuiesc fiecare un ovar sesil sau pedicelat, purtând la vârf un stil, care se termină printr-un stigmat, mai mult sau mai puțin umflat. Ovarul, stilul și stigmatul formează partea femeiască a florii denumită pistil.

Fig. 2.2. Secțiune printr-o floare.

Stilete rămân depărtate unele de altele în primul lor stadiu sau se întrunesc într-un singur mănunchi mai târziu.

Ovulul. În interiorul ovarului se găsesc două ovule descendente (anatrope).

Ovarul. Unul din ovare avortează de tânăr, iar celălalt continuă singur dezvoltarea sa și se învelește cu o membrană având deschiderea mai mult sau mai puțin oblică și inegală, conținând celula femeiască.

Polenizarea constă din transportul polenului din anterele staminelor pe stigmatul pistilului.

Polenizarea se face cu ajutorul insectelor (sau a vântului) atrase de culoarea vie, parfumul și mai ales de nectarul dulce al florilor. Se obține astfel o polenizare directă, când polenul din anterele unei flori ajunge pe stigmatul aceleiași flori, sau polenizare încrucișată, când polenul unei flori trece pe stigmatul pistilului altei flori.

Se practică și polenizarea artificială, produsă prin intermediul omului sau polenizarea suplimentară, când se completează cea naturală.

Fecundația. Unirea celulei bărbătești din polen cu celula femeiască din ovul constituie acțiunea de fecundare. Grăuntele de polen ajuns pe stigmat se hrănește cu substanța dulce – nectar. Se formează un tub care străbate stilul până la ovar, la un ovul. După fecundatie sepalele și petalele se scutură, iar staminele, stilul și stigmatul se usucă și cad.

2.7. Fructul (măceșe)

După fecundație organele componente ale florii suferă modificări radicale. Ovarul se îngroașe, crește și se transformă în fruct, care conține semințele provenite din transformarea ovulelor fecundate. în fruct receptaculul floral devine cărnos și rămâne deasupra sepalelor uscate sau a cicatricelor.

La anumite soiuri, de exemplu la Roșa alpina, vârful pedunculului floral devine roșu și tot atât de suculent ca receptaculul.

Receptaculul la exterior este neted, glabru sau păros și prevăzut cu ghimpi; la interior este păros.

Fructul multiplu este compus din achene glabre sau parțial păroase Uneori numai partea opusă a inserției stilului este păroasă.

La cele mai multe specii suprafața achenei este tare și groasă dar m unele cazuri mezocarpul rămâne cărnos și fructul este o veritabilă drupa. Datorită culorii de la verde până la portocaliu-roșcat, fructele de măceși au și o valoare deosebită decorativă.

Achenele conțin câte o sămânță cu tegumente membranoase.

Albumenul are un embrion cărnos compus din o plantulă și două cotiledoane alungite, alăturate unul lângă altul prin suprafața lor interioară netedă.

Semințele se folosesc pentru înmulțirea trandafirilor.

CAPITOLUL III

CLASIFICĂRI

Botaniștii și horticultorii care s-au ocupat de cultura trandafirului au simțit nevoia de a-i grupa, clasificându-i după diferite criterii, ținând seama de variabila afinitate a speciilor între ele.

Astfel, în 1885 – Baker publică în revista „Gardener's Chronicle” un articol privind clasificarea trandafirului pe care o revizuiește în 1905 sub titlul: Nouvelle classification simplifiee. Crepin, directorul grădinii botanice din Bruxelles, publică în „Journal of the Royal Horticultural Society”, la 1889, un articol despre clasificarea trandafirului, asupra căruia revine cu modificări în anul 1891, prin articolul publicat în revista „Journal des roses”.

Pentru cei ce doresc a cunoaște detalii asupra diverselor criterii de clasificare a trandafirilor le recomand publicațiile lui J. Gravereaux: „Les roses cultivees a l’hay” (1902), „Manuel pour la description des Rosiers (1906); „La Rose dans les sciences, les lettres et les arts” (1906), cum și „Dictionnaire pratique d'Horticulture et de jardinage”, în care se găsesc indicații asupra speciilor de trandafiri.

Pentru a nu depăși cadrul horticol al prezentei lucrări și spre a crea posibilitatea cititorilor de a se orienta cât mai ușor în cunoașterea atât a genului speciilor spontane – sălbatice – cât și a celor ameliorate – soiuri de trandafiri nobili cultivați și ameliorați, care joacă un rol deosebit în practica altoirii, evidențiindu-se prin forma și frumusețea specifică a florii, sau prin alte particularități, care interesează horticultura, sau selecționatorii amatori, am întocmit o clasificare a trandafirilor, relativ simplă, pe trei mari secții:

I – grupare după origine – speciile din care s-au obținut;

II – după portul lor – felul și forma de creștere;

III – modul de întrebuințare.

Nomenclatura trandafirilor este și așa destul de încărcată deoarece din 600 soiuri descrise în Catalog (Cap. VI) unele au mai multe sinonimii, acordând prioritate celor mai vechi denumiri, înlăturând posibilitățile de confuzii (spre exemplu R. multiflora Thumb. sinonim cu R. polyantha etc).

3.1. Secția I – Originea speciilor și varietăților

1. Grupa speciilor de trandafiri spontani (sălbatici)

Trandafirii sălbatici cuprind un număr de peste 200 specii de origine asiatică, europeană și americană și sunt folosite ca tufe izolate în parcuri sau în grupe masive la garduri vii și consolidări de terenuri degradate, unele specii fiind utilizate și ca portaltoi pentru obținerea de trandafiri nobili – cultivați – datorită rezistenței lor la intemperii și dăunători.

Majoritatea trandafirilor sălbatici au flori simple sau duble, după specii și varietăți; arbuștii sunt viguroși și înfloresc o singură dată pe an (sunt neremontanți).

Cele mai răspândite specii de trandafiri sălbatici sunt: R. alba L. (măceșul alb), R. canina L. (măceșul comun), R. centifolia L. (trandafirul de dulceață), R. chinensis sau R. indica, R. damascena Mill. (trandafirul de Damasc), R. floribunda L., R. gallica, L., R. lutea Mill. (măceșul galben sau trandafirul capucin), R. moschata Mill., R. rubifolia Mill. (măceșul cu frunze roșii), R. rubiginosa L. (măceșul mirositor), R. rugosa Thumb., R. vilosa etc.

2. Grupa soiurilor de trandafiri nobili (cultivați)

Numeroase soiuri de trandafiri nobili s-au creat de-a lungul veacurilor prin altoiri, hibridări și selecții din speciile de trandafiri sălbatici și din diverse încrucișări între soiurile de trandafiri nobili.

2.1. Trandafiri de ceai (thea)

Sunt soiuri provenite din încrucișarea speciilor R. oclorata cu R. indica și R. chinensis – var. fragans;

Flori mari involte de diferite culori și nuanțe, bine parfumate cu aromă de; ceai/arbuști remontanți (înfloresc de 3-5 ori pe an), sensibili ia geruri mari, astfel că tufele trebuie protejate, îngropându-le la sfârșitul toamnei.

Dintre cele mai renumite soiuri de Thea se menționează: Duiliu Zamfirescu, Lady Hillington; Marnan Cochet; Marechal Niel; President Herbert Hoover etc.

2.2. Trandafiri hibrizi de Thea – T.H. (Thea Hibrida)

Soiuri provenite din încrucișarea speciilor R. gallica, R. damascena cu soiuri din grupa Thea.

Din aceste încrucișări s-au obținut peste 10 000 de soiuri – Thea hibrida – grupa cea mai răspândită de trandafiri cu cele mai apreciate calități.

Soiurile din grupa Thea hibrida au moștenit de la soiurile de Thea forma elegantă a florii, coloritul splendid al petalelor, alb, roz, roșu, iar de la R. gallica și R. damascena, creșterea viguroasă și rezistentă a arbuștilor cu înflorire remontantă.

Dintre numeroasele soiuri ale acestei grupe se menționează: Baccara, Barcelona, Betty Uprichard, Chrysler Imperial, Couvent Garden, Com-tesse Vandal, Crimson Glory, Danse du Feu, Ena Harkne, Frâu Karl Druscki, Golden Ophelia, Josephine Bruce, Kaiserin Auguste Victoria, La France, Madam Butterfly, Montezuma, Mrs. Henry Winnett, Sutter's Gold, Super Star etc.

2.3. Trandafiri pernețieni (PER.)

Soiuri obținute de Claudius Pernet, prin încrucișarea speciei R. luiea (capucin) cu hibrizi remontanți.

Soiurile pernețiene moștenesc de la remontanți forma elegantă a florilor, cu petale diferit colorate, iar de la R. luiea, vigoarea și rezistența tufei la boli și geruri.

Dintre soiurile acestei subgrupe se menționează: Admirai Ward, Cecile Brunner, Chateau de Clos Vougeot, Etoile de France, Jean C. N. Forestier, Lieutenant Chaure, Louise Chaterine Breslau, Souvenir de Claudius Pernet, Souvenir de Georges Pernet, Souvenir de Clermond, Talisman, Viile de Paris etc.

2.4. Trandafiri polyantha-poly-hort. sau multiflora Thumb și Wichuriana

Varietăți obținute prin încrucișări de Multiflora Thumb și Polyantha hibrida.

Soiurile din grupa Polyantha au flori mici aranjate în raceme sau flori mari în buchete, variat colorate și bine parfumate; arbuști cu port scund, 40-60 cm, remontanți, sensibili la ger.

Dintre numeroasele soiuri ale acestei grupe se menționează: Alber-tine, Baby Chateau, Dagmar Spatii, Dorothy Perkinss, Fashion, Holstein, Ideal, Joseph Gu.y, Dr. Katter Orleans, PauFs Scarlet Clg, Tip-Top etc.

2.5. Trandafiri Floribunda – FL.

Soiuri obținute prin încrucișările făcute de floricultorul danez Paulsen, între soiurile de Thea kybnda și polyantha.

Soiurile din grupa Floribunda au flori mai multe, cu forme elegante, mai mari decît cele de Polyantha, colorit extrem de atrăgător.

Soiuri din grupa Floribunda: Coup de Foudre, Dr. Faust, Goldilocks, Highlight, Mark Guillot, Mina Kordes etc.

3.2. Secția a II-a – Clasificare după talie și port

Din punct <de vedere al taliei tulpinii se disting: trandafiri pitici (20-30 cm), cu talie scundă (40-60 cm), cu talie înaltă (60-200 cm), iar din punct de vedere al portului: pletoși sau plîngători avînd ramuri pendente; cu tulpina erectă; urcători (grimpanți); semiurcători (semi-grimpanți).

1. Trandafiri pitici

Varietăți obținute din încrucișarea diverselor soiuri de Polyantha (Poly) și Polyantha hibrida (Poly H.).

Florile sunt simple sau involte, de diferite mărimi și culori; arbust viguros, remontant cu talie scundă sau înaltă, după specificul varietăților din care a provenit.

Dintre soiurile acestei grupe se enumera: Ellen Poulsen; Eva Tesdiendorf; Gloria Mundi; Miss Edith Cawell; Ywonne Rabier etc.

2. Trandafiri urcători și semiurcători

Soiuri obținute din încrucișarea speciilor de Polyantha cu Wichuriana repens și W. chinensis.

Arbuștii au creștere viguroasă, talie înaltă (2-4 m); majoritatea soiurilor înfloresc o singură dată pe an; florile sunt mici sau mari, după specificul varietăților din care au provenit.

Din soiurile acestei grupe se enumera: Blaze, Crimson Rambler, Clg. Drusky, Le Reve, New Dawn, Tausendschon, Weilchenblau etc.

3.3. Secția a III-a – Clasificare după modul de întrebuințare

Din punct de vedere al modului de întrebuințare, trandafirii pot fi clasificați în următoarele cinci grupe:

1. Trandafiri pentru decoruri exterioare și de interior;

2. Trandafiri pentru flori tăiate;

3. Trandafiri pentru preparate alimentare;

4. Trandafiri pentru par fumuri și în scopuri medicinale;

5. Trandafiri pentru culturi forțate.

CAPITOLUL IV

TEHNOLOGIA CULTURII TRANDAFIRILOR

4.1. Înmulțirea trandafirilor

Trandafirii, atât cei sălbatici cât și cei nobili, se pot înmulți pe cale sexuată (din sămînță) (speciile sălbatice) și pe cale asexuată (vegetativă): din butași, marcote, drajoni, altoaie etc, folosindu-se pentru fiecare specie sau soi calea care conduce la obținerea celor mai bune rezultate.

4.1.1. Înmulțirea prin semințe

Acest sistem se folosește pentru obținerea puieților de soiuri noi prin hibridări sexuate sau pentru puieți portaltoi.

4.1.1.1. Înmulțirea prin semințe recoltate din fructe în pârgă

Condiția esențială pentru obținerea unui cât mai mare procent de germinație este ca semințele obținute din fructe culese în faza de pârgă (înainte de a se roși), iulie-august, să fie semănate imediat într-un sol bine pregătit, bogat în substanțe hrănitoare; ele vor răsări în primăvara următoare.

Fructele culese în pârgă se zdrobesc și se însămânțează împreună cu pulpa, în șănțulețe făcute cu săpăliga, distanța între rânduri fiind de 20-30 cm, în cazul întreținerii manuale. Adâncimea de semănare este de 2-3 cm, iar distanța între semințe pe rânduri de 1-2 cm.

După semănare, semințele se acoperă cu pământ și se tasează ușor cu un tăvălug de lemn.

4.1.1.2. Înmulțirea prin semințe recoltate din fructe coapte

Semințele recoltate din fructe coapte, roșii (ajunse la maturitate), nu este recomandabil să se semene imediat, ci trebuie stratificate în prealabil, deoarece, în caz contrar, prezintă inconvenientul că răsar abia în al doilea an, terenul rămânând astfel nefolosit un an întreg și o parte din semințe se distrug.

4.1.1.3. Stratificarea semințelor

a) Stratificarea în lăzi. Se amestecă semințele cu 1/2 parte de nisip fin de râu puțin umed, se așează în lăzi, într-un strat gros de 25-30 cm. Se recomandă separarea semințelor de pulpă.

Lăzile se păstrează la loc răcoros (-2° la + 5°C).

Din 10 în 10 zile se aerisesc prin lopătare. Cu această ocazie li se asigură și umiditatea necesară, știut fiind că amestecul de nisip și semințe nu trebuie să se usuce în timpul stratificării.

b) Stratificarea în câmp. O metodă mai simplă și totuși destul de eficace este stratificarea semințelor în teren liber, situat la ioc ferit de băltire și la umbră.

Se sapă un șanț adânc de 15-20 cm, pe lungimea și lățimea necesară stratificării întregii cantități de semințe recoltate.

Pe fundul șanțului se presară un strat de nisip gros de 1-2 cm, peste care se așează semințele într-un strat de 0,5 cm.

Stratificarea se continuă alternativ cu nisip și semințe până se umple tot șanțul, cu excepția a 2-3 cm, care se umple numai cu nisip. Deasupra ultimului strat de semințe se poate așeza hârtie, astfel ca la scoaterea semințelor de la stratificat să se poată îndepărta cu ușurință nisipul de deasupra. La acest sistem de stratificare trebuie luate și măsuri de prevenire a atacului de șoareci, tratându-se semințele cu substanțe indicate pentru deratizare.

4.1.1.4. Semănarea semințelor stratificate

Semințele stratificate se însămânțează primăvara devreme împreună cu nisipul, dar trebuie să avem grijă să nu le ținem prea mult timp la aer căci se usucă. Semințele care au început să încolțească se strică dacă nu mai au umiditate.

Încolțirea (germinația) semințelor este condiționată de următorii 3 factori: apa, aerul și temperatura.

Apa este necesară pentru încolțirea semințelor, ajutând la umflarea tegumentului, care crapă, permițând tulpiniței și rădăcinii embrionului să iasă afară.

Aerul absoarbe oxigenul, necesar respirației intense a embrionului, mai ales în timpul încolțirii.

Menținerea temperaturii potrivite este, de asemenea, foarte necesară, știut fiind că semințele nu pot încolți decât între anumite limite de temperatură.

Semănarea semințelor se face într-un sol fertil, umed, bine afinat și la timp potrivit.

Însămânțarea se face la adâncimea de 4-5 cm, în șănțulețe. La o adâncime mai mare, multe semințe se distrug din lipsă de aer. înainte de semănare trebuie să se facă analiza semințelor pentru a se determina procentul de germinație.

Semințele trebuie să aibă următoarele însușiri: să fie întregi, mature, sănătoase și să-și păstreze facultatea germinativă (embrionul viu) cât mai mult timp.

Practic, proba de germinare se poate face într-un vas germinator cu nisip umed, în care se seamănă 100 de semințe la o distanță de 0,5 cm una de alta. Vasul se păstrează într-un loc bine aerisit, la o temperatură potrivită, menținându-se continuu umiditatea necesară.

Trebuie avut în vedere faptul că între organele vegetative, care asigură hrănirea plantei și organele ei de înmulțire, există o strânsă corelație.

Florile, fructele și semințele nu se pot dezvolta decât dacă organele vegetative asigură întărirea plantei în condiții optime. Astfel, frunzele nu și-ar putea îndeplini principala funcție de fotosinteză, dacă rădăcina nu și-ar îndeplini funcția de absorbant al apei cu sărurile minerale din sol, iar tulpina de conducător al substanțelor minerale până la frunze, flori, fructe și semințe.

Semințele sănătoase, îngrijite corect, încolțesc aproape toate; de aceea nu trebuie semănate prea des. în cazul unei semănări prea dese, se dezvoltă puieți slabi, subțiri, care numai într-un sol foarte fertil pot deveni corespunzători pentru altoire.

Pentru plantarea de primăvară, cei mai corespunzători puieți sunt cei cu diametrul la colet de 3-5 mm și conform STAS-ului.

Într-un sol mai puțin fertil cei de grosimea la colet a unui creion (5-7 mm) sunt cei mai potriviți. Din cauza însămânțării prea dese, coletul puieților portaltoi se strâmbai și nu vor fi de calitate corespunzătoare.

În cazul unei însămânțări prea rare, puieții portaltoi sunt prea viguroși, neutilizabili pentru altoire. Cel mai indicat este ca în solurile fertile, la fiecare cm să ajungă câte o sămânță, respectiv o plantă, iar în solurile mai slabe, câte o sămânță la 2 cm. Distanța dintre rânduri este de 20-30 cm. Se lasă după fiecare al 6-lea rând câte o potecă de 40 cm lățime, pentru a ușura însămânțarea și executarea lucrărilor de îngrijire. Dacă părtinitul este moale, însămânțarea se execută de pe scândură, evitându-se astfel călcatul rândurilor din margine. Semănarea de primăvară se execută la adâncimea de 4-5 cm.

Pentru semințele de calitatea I și a II-a, STAS 1808/71, care au o potentă germinativă de minimum 80%, se seamănă cca 100 semințe calitatea I/m.l., în funcție de condițiile pedoclimatice.

În cazul că potența germinativă a semințelor este sub 80%, se mărește numărul semințelor cu procentele de semințe negerminabile.

Semănarea pe suprafețe mari se face mecanizat în benzi-rânduri, grupate câte două, cu distanța între rânduri de 15 cm, iar distanța între grupele cu rânduri de 80 cm sau 45 cm, alternând cu 70 cm, în funcție de utilajele mecanice folosite.

Dacă semănarea se face cu semănătoarea S.L.4.A, semințele se așează în cutiile mici de distribuție, iar pârghia distribuitorului se așează, pentru prima probă, la diviziunea 15. Se fac probe până când se obțin circa 200 semințe/m.l., pentru calitatea I și a II-a STAS 1808/1971.

În solurile mai slabe trebuie să administrăm îngrășăminte minerale sau organice. Cantitățile de îngrășăminte ce trebuie încorporate în sol sunt stabilite în urma analizei pedologice efectuate înaintea însămânțării.

Pe soiuri argiloase, care crapă ușor, este indicat a se așterne deasupra semănăturii un strat subțire de nisip fin de râu în amestec cu mraniță.

Când semănătura e deasă, pe soluri mai slabe este indicat a se administra îngrășăminte organice și minerale. Rezultate bune în ameliorarea fertilității solurilor se obțin prin administrarea îngrășămintelor minerale: potasice, fosfatice, azotice etc, care completează lipsa substanțelor nutritive din sol.

Pentru culturile de trandafiri sunt preferabile solurile cu un pH cuprins între 6,5 și 7,5.

În prezent s-a trecut, pe scară largă, la modernizarea proceselor tehnologice de cultivare a trandafirilor, majoritatea semănăturilor efectuându-se pe paturi nutritive, amplasate sub adăposturi de polietilenă, procedee prin care se obține scurtarea ciclului de producție a puieților apți de plantat numai la un an, producându-se totodată cantități sporite de puieți calitatea I.

Fig. 4.1. Unelte pentru desfundat solul

4.1.1.5. Întreținerea semințișurilor

O condiție de prim ordin care trebuie avută în vedere este ca port-altoii să se planteze numai pe soiuri neinfestate de cărăbuși. Vara, când larvele cărăbușului se găsesc aproape de suprafața solului, se ară superficial și se strâng larvele în urma plugului, repetând această operație, la nevoie, de mai multe ori (la 2-3 săptămâni).

Rezultate bune se obțin și prin încorporarea în sol de hexacloran – 200 kg/ha.

Culturile trebuie îngrijite din momentul semănării până la scosul puieților, lucrările de întreținere având ca scop:

– asigurarea păstrării, în bune condiții, a semințelor și butașilor în sol;

– crearea condițiilor favorabile de umiditate și aerisire în sol necesare încolțirii semințelor și pentru răsărirea și dezvoltarea puieților;

– împiedicarea dezvoltării buruienilor;

– apărarea puieților contra arșiței de vară și înghețurilor târzii;

– asigurarea spațiului necesar bunei dezvoltări a puieților.

Lucrările de întreținere a culturilor, absolut necesare pentru buna dezvoltare a puieților, sunt:

– acoperirea culturilor cu strat protector, pentru menținerea umidității și împiedicarea înierbării;

– reținerea zăpezii cu ajutorul parazăpezilor;

– udatul culturilor;

– spargerea crustei;

– umbrirea culturilor;

– plivitul și prășitul în pepiniere;

– rărirea culturilor;

– protejarea culturilor contra înghețurilor târzii;

– combaterea bolilor și dăunătorilor.

Chiar dacă semințele și butașii folosiți în culturi au fost de calitate superioară, introduși în condiții tehnice bune și la timp potrivit, într-un sol cu bună aprovizionare cu apă și substanțe hrănitoare, pentru asigurarea reușitei definitive a culturilor, executarea lucrărilor de îngrijire a plantelor este obligatorie.

Deoarece în perioada de răsărire și prindere puieții sunt mai sensibili, cele mai multe lucrări de îngrijire se execută în perioada primelor luni de la însămânțare, butășire sau transplantarea lor.

4.1.1.6. Acoperirea culturilor cu strat protector (mulcire)

Lucrarea constă din acoperirea cu diferite materiale (frunze, paie etc.) a culturilor din pepiniere, cu scopul de a le feri de gerul din timpul iernii, înghețului și dezghețului de primăvară, precum și pentru a proteja solul în timpul perioadei de vegetație.

Stratul protector nu trebuie să rămână pe rigolă după ce sămânța a început să răsară. Ridicarea stratului protector se face treptat și se așează între rândurile de puieți, pentru a se menține umezeala și a se împiedica formarea crustei și creșterea buruienilor.

4.1.1.7. Spargerea crustei

După ploi sau irigat, solurile formează la suprafață o coajă numită „crustă”, care împiedică, în bună măsură, răsărirea puieților și înrăutățește condițiile de creștere, prin:

– împiedicarea schimburilor de aer între atmosferă și sol;

– mărirea pierderii apei din stratul arabil, prin întreruperea porozității necapilare și mărirea conductibilității termice a solului, iar prin crăpăturile crustei se produce o pierdere mai mare a apei din sol.

Spargerea crustei se face prin mărunțirea și sfărâmarea stratului de la suprafața solului, imediat după formarea crustei.

4.1.1.8. Plivitul și prășitul

Puieții răsăriți din semănături și butășiri se îngrijesc prin 3-4 pliviri pe rând și 5-7 prașile între rânduri, precum și prin aplicarea unui regim optim de udare în timpul perioadei de vegetație, în funcție de starea timpului din anul respectiv.

Datorită bunei întrețineri se pot obține, în funcție de condițiile staționale, o producție sporită ajungând la peste 400 000 puieți apți de plantat la ha, în vârstă de 1 an. Puieții apți de plantat trebuie să aibă la colet diametrul de cel puțin 3 mm.

Procentul de răsărire, în soluri grele, variază între 30 și 35%, iar cel de menținere a puieților răsăriți variază între 70 și 85%. Sortarea puieților se face în funcție de grosimea ia colet: 0 = 3,5 mm, 4-5 mm, 6-7 mm și peste 7 mm.

4.1.1.9. Repicatul

Plantele de 1 an, rezultate din răsărirea semănăturilor se repică în timpul repaosului vegetativ, toamna sau primăvara, la distanța de 10- 15 cm, pentru asigurarea numărului de puieți necesari, iar pentru obținerea distanței potrivite executării altoirilor pe plante destul de viguroase, repicatul se face la distanța de 20-30 cm puiet de puiet.

Este indicat să nu se înceapă repicarea prea devreme, ci numai după ce s-a dezvoltat bine și frunza a treia, deoarece numai în acest stadiu planta este destul de rigidă și are substanțe nutritive de rezervă pentru a rezista până ia formarea noilor rădăcini.

Plantele se repică în sol până la colet și se udă bine; în primele zile se stropesc, chiar de mai multe ori pe zi cu apă.

4.1.2. Înmulțirea prim altoire

Acest sistem se folosește în mod frecvent pentru obținerea diferitelor soiuri de trandafiri nobili.

Speciile spontane, folosite ca portaltoi, sunt îndeosebi următoarele:

– Rosa canina și R. multiflora, indicate pentru trandafiri polyantha, urcători și de plantat în ghivece; R. rubiginosa; pentru hibrizi de R. lutea, R. rugosa, pentru trandafiri cultivați în soluri grele și umede. Altoirile se pot efectua în câmp sau sub adăposturi.

4.1.2.1. Altoirea cu ochi (mugure) dormind

Altoirea în ochi dormind este cea mai eficace metodă de înmulțire a trandafirilor.

Altoirea are ioc în câmp liber, între sfârșitul lunii iulie și până la mijlocul lunii septembrie și se efectuează sub colet, pe porțiunea din rădăcina dezvelită în prealabil în acest scop.

Rădăcina cu altoiul se acoperă din nou cu pământ, iar toamna târziu se mușuroiește bine, făcându-se un bilon cu înălțimea de 7-8 cm deasupra altoiului, în scopul protejării contra intemperiilor.

Perioada stabilită pentru altoire este determinată de următorii factori: vigoarea portaltoaielor, grosimea coletului, numărul de ochi pe lăstari de la înflorirea a doua și a treia, folosiți ca altoaie și gradul lor de maturizare.

Condițiile climatice influențează, de asemenea, timpul favorabil oculației. Când toamna este lungă și temperatura nu coboară în luna octombrie sub 0°C, altoirea se poate executa și ceva mai târziu, cit timp se menține seva activă, cu condiția ca să rămână timp și pentru executarea realtoirii puieților care au ochi neprinși. în caz de secetă se irigă parcelele cu 3-4 zile înainte de altoirea trandafirilor.

Nu trebuie neglijat faptul că pentru sudarea ochilor de portaltoi este absolut necesar ca portaltoiul să fie în creștere și temperatura în atmosferă să fie ridicată.

La portaltoii a căror creștere stagnează din diferite cauze: boală, atacul larvelor de cărăbuș etc, este inutilă altoirea, deoarece nu se produce sudarea, ochiului. Chiar dacă se sudează slab nu există certitudinea că pot rezista la iernare (de obicei, acești ochi se înnegresc până primăvara). Pentru a obține deci un procent mare de prindere trebuie să ferim portaltoii de bolile criptogamice și de dăunătorii animali.

În acest scop se aplică lucrări de combaterea dăunătorilor, întocmai ca la trandafirii nobili.

Portaltoii suferă foarte mult în urma atacului păduchilor de frunze sau a făinării. Aceste atacuri încetinesc sudarea ochiului.

Ochii mai puțini maturi se înnegresc deja în ziua a patra sau chiar mai repede. Pe portaltoii viguroși cu coaja subțire – unde sudarea este rapidă – se prind și ochii mai slabi; în schimb, pe portaltoii slabi, pier chiar mulți dintre ochii cei mai buni. Adeziunea ochiului este urmată de cicatrizarea rănii, de calusare. Rapiditatea călușarii depinde de vigoarea și de starea sănătății portaltoiului.

Înainte de altoire cu 15 zile nu e permis să se mai trateze portaltoii ci» sulf sau cu alte substanțe chimice, deoarece acestea pot cădea De rana produsă prin altoire. Cu toate că se leagă altoiul și se mușuroiește, s-a constatat că zeama bordeleză sau alte substanțe de combaterea dăunătorilor, fiind purtate de ploi și vânt, pot produce mari prejudicii. Legătura se îmbibă cu soluție, pătrunde la rană și împiedică sudarea ochiului.

În scopul asigurării continuității creșterii portaltoiului trebuie acordată toată atenția executării la timp a lucrărilor de întreținere; soiul trebuie menținut mereu afinat, lipsit de buruieni și reavăn, prin dese prăsiri și udări. Cu ocazia prășitului trebuie avut grijă ca să nu se îndepărteze pământul din jurul coletului, împiedicându-se astfel formarea de muguri și lăstari pe porțiunile proprii altoirii. De asemenea, nu trebuie să se rănească coletul la prăsirea cu sapa, știut fiind că portaltoii cu coletul rănit nu mai prezintă nici o valoare.

Pentru micșorarea cheltuielilor de producție, este necesar ca tufa de trandafir nobil, obținută prin altoire, să se formeze în 2 ani și nu în 3 ani.

Pe portaltoii tineri de un an, altoirea se prinde bine și se pot obține tufe mai viguroase decât pe portaltoi de doi ani, iar trandafirii, fiind mai tineri, se prind mai bine în cazul transplantării.

Primăvara, înainte de pornirea vegetației, se desface bilonul protector din jurul coletului altoit și se taie tulpina portaltoiului ca și lăstarii sălbatici prea numeroși. Apoi se acoperă din nou cu pământ, însă numai până la baza altoiului, care rămâne descoperită.

Se urmărește ca în cursul lunii mai, când tulpina altoiului a atins înălțimea de 20-25 cm, cu 4-5 frunze bine dezvoltate, să se efectueze scurtarea (ciupirea) vârfurilor, menținându-se numai 4-5 frunze de la colet în sus, pentru stimularea creșterii tulpinii și în grosime. Se urmărește, în același timp, suprimarea continuă a lăstarilor sălbatici crescuți sub altoi. în timpul verii se procedează la tăierea tijei cu boboci care încep să se deschidă, la 4-5 frunze de la baza lăstarului, de preferință pe răcoare.

Florile rămase pe arbust se taie imediat, după ce s-au trecut, la 2-3 cm sub floare.

Toamna, trandafirii se scot și se plantează la locurile definitiv stabilite.

4.1.2.2. Indicații privind pregătirea ramurilor pentru recoltarea altoaielor

Alegerea ramurilor altoi și îngrijirea lor până la altoire prezintă o importanță deosebită. Executarea defectuoasă a acestor lucrări face imposibilă obținerea unor rezultate bune.

Menținerea viabilității ochilor condiționează obținerea procentelor de prindere cât mai ridicate la altoire.

În cazul procedeului altoirii în ochi, se aleg acei lăstari care și-au scuturat deja florile, deoarece aceștia sunt suficient de maturi. La multe soiuri de trandafiri nobili ochii situați la baza lăstarului sunt nedezvoltați, improprii a fi folosiți la altoire. Nu sunt potriviți nici ochii ascuțiți, crescuți la subsuoara ultimelor două frunze de pe lăstar, o parte din ei – în funcție de soi – nici nu pornesc, iar o altă parte pornesc abia în toamnă și dau naștere numai la lăstari scurți, subțiri și slabi.

Cei mai indicați sunt ochii plați, bine dezvoltați, situați de la a treia frunză de la vârful ramuri în jos.

Nu se folosesc ochii cu început de pornire fiindcă aceștia fie că pornesc încă din toamnă, fie că nu se prind. Ochii care au pornit si-au consumat deja o parte din substanța nutritivă de rezervă.

La soiurile noi, valoroase, se poate grăbi maturizarea lăstarului prin tăierea bobocilor și astfel ochii se pot folosi cu 8-10 zile mai repede. Ramurile altoi trebuie curățite de frunze și de spini. Frunzele se taie pentru a împiedica transpirația. Ele se îndepărtează lăsând lângă ochi, o porțiune de 1 cm din pețiolul frunzei, care apără, pe de o parte ochiul, iar pe de altă parte, ușurează recoltarea ochiului pentru altoire. Mai târziu, porțiunea aceasta de pețiol indică prinderea ochiului.

Dacă pețiolul cade singur sau la atingerea ușoară înseamnă că ochiul s-a prins. Ochiul la care pețiolul se menține puternic și peste două săptămâni de la altoire sau se usucă și nu cade la atingere, este indiciu ca altoirea nu s-a prins. În aceste cazuri, se execută realtoirea. Se obișnuiește ca la realtoire să se îndepărteze de pe pețiol și cele două stipele.

La multe soiuri îndepărtarea spinilor de pe lăstarii maturi se face ușor manual, acest lucru fiind un indiciu al gradului de maturizare a starului. La această operație trebuie avut grijă ca să nu se rupă și coaja. Dacă la îndepărtarea spinilor se observă că rămâne o rană deschisa, operațiunea trebuie executată cu un briceag ascuțit, având grijă ca să nu tăiem din coaja lăstarului.

Nu e permis ca ramurile recoltate pentru altoaie să fie ținute la soare. Ramurile altoi, respectiv ochii, dacă nu sunt păstrați în condiții corespunzătoare se depreciază, chiar și în câteva minute, mai ales în zilele călduroase și cu vânt.

Recoltarea ramurilor altoi trebuie efectuată devreme, când temperatura este mai scăzută și umiditatea atmosferică mai accentuată. Imediat după recoltare, ramurile altoi trebuie stropite cu apă curată și rece, apoi se leagă cu rafie în mănunchi de 25-30 bucăți. Capătul inferior trebuie să ajungă la același nivel, iar legătura se face la o treime din lungimea lor, măsurată de la bază. Fiecare mănunchi se etichetează citeț, eticheta legându-se de lăstarul cel mai viguros ca să nu cadă.

Ramurile altoi se pot păstra până la altoire în mai multe feluri, cel mai potrivit mijloc este păstrarea lor printre mușchi umezi, într-un loc adăpostit, răcoros.

O altă metodă de păstrare este așezarea ramurilor altoi cu capătul inferior în vase cu apă de 1-2.cm. Această metodă este proprie numai în cazul când altoiul se păstrează numai 1-2 ore.

Mai mult timp nu e bine să se țină astfel ramurile altoi/pentru că substanțele de rezervă nutritive din țesuturi trec în apă, periclitând astfel prinderea altoaielor.

În timpul transportului de la locul de păstrare până la pepinieră, cât și în timpul execuției altoirii, trebuie să se urmărească cu grijă ca ramurile sa nu se usuce. Cel care execută altoirea trebuie să nu țină în mână mai mult de 4-5 ramuri altoi, restul păstrându-se în locuri umbrite.

O altă soluție este purtarea de către altoitor a ramurilor altoi în vase cu apă de 1 cm și acoperite cu cârpe ude.

a a b

c d e

Fig. 4.2. Altoire în ochi dormind:

a) Scoaterea ochiului; b) Tăietura în formă de T pe portaltoi

c) Ochiul scos pentru altoi; d) Ochiul introdus, sub scoarța portaltoiului;

e) Legatul cu rafii al locului după altoire

Dacă ramurile altoi trebuie păstrate mai multe zile, din cauza ploii etc. și nu există mușchi, este indicată stratificarea lor în nisip curat de râu sau în pământ la umbră. în acest caz, lăstarii trebuie bine spălați înainte de altoire, astfel ca nisipul să nu știrbească lama briceagului de altoi. Recoltarea și etichetarea ramurilor altoi trebuie încredințată numai persoanelor cu experiență, pricepute în identificarea soiurilor de trandafiri.

4.1.2.3. Operația altoirii în oculație

Instrumentele necesare altoirii sunt:

– briceagul de altoit cu lama bine ascuțită, dotat cu spatulă, piatră de ascuțit de bună calitate și cureaua de ascuțit. Briceagul curat și bine ascuțit asigură o tăietură netedă.

Înainte de altoire, coletul portaltoiului se dezgroapă. Dacă altoirea se efectuează pe vreme uscată și însorită este indicat a nu se dezgropa deodată mai mult de 10 puieți portaltoi. Coaja coletului nefiind obișnuită cu soarele suferă arsuri.

a b c d e f

Fig. 4.3. Instrumente pentru tăiere și altoire:

a) și b) Fierăstraie de mină; c) Foarfecă; d) Cosor;

e) Briceag de altoit; f) Foarfecă de omizi

Pe coletul astfel lezat, ochiul altoit nu se sudează. Este contraindicat, de asemenea, să se șteargă coletul cu o cârpă aspră sau să se frece prea tare, pentru că, și în acest caz, epiderma se brunifică și se îmbolnăvește. Coletul trebuie șters bine cu mișcări ușoare, până ce devine perfect curat.

Oculația se execută astfel: pe portaltoi se face o tăietură în formă de „T” (partea superioară a „T”-ului se taie în formă de semilună). Tăietura longitudinală are circa 2 cm, iar cea transversală circa 1 cm.

Dacă tăietura orizontală s-ar face în linie dreaptă, rafia ar pătrunde în tăietură, împiedicând astfel cicatrizarea.

După executarea tăieturii, coaja se desprinde puțin cu ajutorul spatulei briceagului, însă numai atât cât să permită introducerea ochiului, având grijă ca să nu se rupă coajă desprinsă.

Scoaterea ochiului de pe ramura altoi este indicat a se face cu briceagul prin tăietură, de jos în sus, deoarece procedându-se astfel la îndepărtarea lemnului nu, se rupe baza ochiului. Folosindu-se procedeul invers (prin scoaterea ochiului de sus în jos), rămâne totdeauna un gol prea mare în dosul ochiului.

La scoaterea ochiului, după ce se obține scutul de lungime dorită, se împinge puțin înainte, astfel încât lemnul se ridică, creându-se posibilitatea să se smulgă dintr-o dată. Un alt avantaj al tăierii de jos în sus este acela că suprafața tăieturii părții de jos a scutului este mai curată. La soiurile cu coaja groasă și lemnul tare se desprinde ochiul de pe ramura altoi fără lemn. Și în acest caz tăietura aplicată se orientează de jos în sus, astfel că ochiul nu mai trebuie întors în mână, economisindu-se timp și deci asigurându-se o prindere mai bună, căci la oculație, rapiditatea și curățenia sunt factori determinanți în reușita altoirii.

Scutul ochiului trebuie să lunece cu ușurință sub coaja portaltoiului până la baza tăieturii cu ajutorul spatulei briceagului.

După ce s-a introdus sub coajă se taie partea superioară a scutului la nivelul inciziei orizontale de pe portaltoi. Cu ocazia executării inciziei pe portaltoi și a tăierii părții superioare a scutului trebuie urmărit cu grijă ca să nu se producă tăieturi în lemnul portaltoiului.

Altoitorul cu experiență trebuie să simtă când lama briceagului atinge lemnul.

Dacă se taie și în lemn, pe de o parte se strică lama briceagului, iar pe de altă parte se îmbolnăvește și portaltoiul, căci lemnul nu se mai cicatrizează.

După introducerea ochiului în incizie, se apasă marginile cu degetele mari de ia ambele mâini, astfel că se închide tăietura și ochiul nu iese afară până la legare cu rafie. Persoana care leagă trebuie să urmeze îndeaproape pe cea care altoiește, astfel ca să nu rămână interval mai mult de o tufă nelegată.

La legare se folosește rafia desfăcută în fâșii subțiri, care se pregătește în prealabil și se leagă în mănunchiuri. Cantitatea de rafie întrebuințată pentru altoitul a 100 bucăți variază cu grosimea portaltoaielor. între 350 și 400 g.

Se recomandă ca rafia să nu fie prea lungă, pentru a nu împiedica rapiditatea operațiunii de legare și nici prea scurtă, căci atunci este nevoie a se înnădi două bucăți și astfel se întârzie lucrarea.

Legarea se face de sus în jos și de la stânga la dreapta. După ce s-a legat până la capătul de jos al tăieturii, urmează facerea lațului. Este recomandabil ca lațul să nu se facă jos ci pe porțiunea deja legată, urcând rafia cu 3-4 spirale până deasupra inciziei transversale, unde apoi se execută lațul.

Prin această operațiune, chiar dacă, datorită îngroșării portaltoiului, rafia produce o strangulare, aceasta se întâmplă deasupra ochiului și astfel vântul nu va rupe. lăstarul nobil. Legătura cu rafie trebuie făcută strâns, însă nu este permis ca firul să fie răsucit sau așezat în mai multe straturi. Legătura trebuie să fie întocmai ca un bandaj pe o rană. Nu trebuie săi atârne capete de rafie după legare, fiindcă, pe lângă aspectul inestetic, capetele de rafie atârnând se pot agăța de plantă și la un vânt mai puternic pot produce desfacerea legăturii.

Ordinea în care s-au altoit soiurile, precum și numărul tufelor altoite din fiecare soi, se notează în registru și se marchează pe teren prin plăcuțe cu denumirea soiurilor altoite.

După 12-14 zile se controlează prinderea, prin desfacerea mușuroaielor cu care s-au acoperit altoaiele. Dacă vremea este răcoroasă, procesul de prindere se poate prelungi până la 20-25 zile.

Altoirea necesită un control permanent și pentru a preveni ștrangularea portaltoiului. în condiții normale, după 15-18 zile portaltoii se pot dezlega. Acolo unde sudarea nu este perfectă se reface legătura.

Tufele la care ochii s-au prins și sudura este perfectă nu se mai leagă și nici nu se mai mușuroiesc.

Dacă temperatura este ridicată și portaltoii au o creștere puternică trebuie să se înceapă controlul și dezlegarea, chiar la 10 zile după altoire. Tufele care trebuie realtoite, după îndepărtarea legăturii se mușuroiesc din nou până la altoirea lor. Aceste tufe se vor altoi în ochi, cât mai curând, pe partea opusă a coletului.

Ochii sănătoși, bine sudați, se descoperă supunându-i astfel călirii.

Dezvelirea ochilor are dublu scop: pe de o parte, pregătirea lor pentru iernare, iar pe de altă parte, transformarea treptată a părții de sub colet într-o tulpină aeriană; obișnuită cu lumina și începerea producerii clorofilei.

4.1.2.4. Altoirea cu ochi crescând în câmp

Tehnica altoirii în ochi crescând sau cu muguri de creștere este similară (cu cea a altoirii în ochi dormind, cu singura deosebire că prima se execută în lunile mai-iulie și ochii se lasă să crească, pe când, la cea de-a doua, ochii rămân dorminzi până în primăvara viitoare, când li se dă drumul să crească.

Altoirea în ochi crescând se face în perioada când portaltoii și trandafirii se află în plină vegetație și încep să înflorească.

Ochii de altoi se recoltează de la trandafirii cultivați în câmp (lăstari cu floare trecută) și în sere sau din ramuri de altoi reținute din toamnă la stratificat în șanțuri cu nisip, în mușchi sau într-o pivniță rece.

Altoirea în ochi crescând dă rezultate satisfăcătoare numai la portaltoii plantați în anul precedent. În cazul unei îngrijiri corespunzătoare, puieții portaltoi proveniți din însămânțările din anul precedent și altoiți pe loc dau rezultate destul de bune. Acești portaltoi nu sunt prea groși, pornesc devreme în vegetație și astfel lăstarii proveniți din ochii altoiți au timpul necesar să se maturizeze.

Dacă se aplică cu strictețe regulile tehnice, la altoirea trandafirilor pitici în ochi crescând se poate asigura o prindere de 75-85%.

Maturizarea lăstarului provenit din altoirea în ochi crescând necesită timp și de aceea, cu cât se execută această altoire mai devreme, cu atât se obțin rezultate mai bune.

a b c d

e f g

h i j

Fig. 4.4. Altoirea în ochi:

a) Scoaterea ochiului; b) Ochiul scos; c), d) și e) Altoire în ochi;

f), g), h), l) și i) Legatul după altoire

Succesul altoirii în ochi crescând este influențat și de pierderea totală a suprafeței foliare, deoarece, după prinderea ochiului se îndepărtează întreaga suprafață asimilatoare a portaltoiului, executându-se tăierea ramurii chiar deasupra ochiului altoit.

Pe o astfel de plantă lăstarul pornește târziu, deoarece ea și-a pierdut organele asimilatoare care. îndeplineau rolul de asigurarea substanțelor nutritive necesare creșterii altoiului.

Rezultate mai bune se obțin prin îndepărtarea treptată a suprafeței asimilatoare, a portaltoiului. La soiurile cu creștere viguroasă, lăstarul nobil formează, până în toamnă, tufe bine dezvoltate, plantele căpătându-și mai repede părțile pierdute.

Creșterea lăstarilor noi depinde atât de existența rezervelor de substanță nutritivă, cât și de vigoarea și sănătatea plantei.

Așa se explică de ce altoirea în ochi crescând, la trandafiri cu trunchi înalt asigură o prindere de 98-100%. În trunchiul trandafirilor cu talie înaltă) există cantități mai mari de substanțe de rezervă, care asigură pornirea mai rapidă a ochiului de trandafir nobil.

La altoirea în ochi crescând a trandafirilor cu talie mică, dacă port-altoiul este puternic, înainte de altoire partea aeriană se scurtează până la jumătate.

Ramurile necesare altoirii în ochi crescând se asigură recoltându-se toamna târziu și la începutul primăverii (luna februarie) și păstrându-se la un loc răcoros cu strat de zăpadă deasupra, spre a fi conservate până în mai, când se începe altoitul.

După ce ochiul s-a sudat bine de portaltoi, portaltoiul se scurtează deasupra ochiului. Tăietura lăcrimează, cu atât mai puternic cu cât portaltoiul este mai viguros. Scurtarea portaltoiului înaintea oculației se face cu scopul de a micșora sau chiar de a împiedica lăcrimarea.

La altoirea în ochi crescând nu se ciupește lăstarul. Se iau toate măsurile de prevenire a bolilor, deoarece frunzele bolnave nu pot asigura lăstarului o creștere normală. Bobocii florali se îndepărtează și aici cu atenție. Imediat ce frunzele lăstarului nobil încep să asimileze, creșterea devine activă.

4.1.2.5. Altoirea „în ochi crescând” a trandafirilor cu talie scundă în sere și răsadnițe

Portaltoii viguroși în vârstă de un an și cu un diametru de 7-9 mm, se plantează în ghivece, la începutul lunii noiembrie sau se iau cu balot de pământ la rădăcină și se învelesc cu mușchi. Se recomandă ca portaltoii să nu fie ținuți în încăperi cu temperatura ridicată.

Înrădăcinarea reușește bine dacă plantele se păstrează până la începutul lui ianuarie în răsadnițe reci sau în sere cu temperatura scăzută (4-6°C). În răsadnițele reci trebuie să se asigure umiditatea și întunericul corespunzător, ca mugurii portaltoilor să poată porni bine. Alungirea mugurilor coincide și cu calusarea rănilor de pe rădăcini și cu formarea rădăcinilor noi.

Către sfârșitul lunii decembrie sau începutul lui ianuarie, se descoperă răsadnițele de frunzele cu care au fost acoperite, iar portaltoii se duc la o temperatură de 12° la 16°C.

Portaltoiul bine pregătit, după ce ajunge Ia căldură, începe să crească, iar ochiul altoit pe e] pornește bine. Trebuie să li se asigure umbrirea, deoarece soarele produce arsuri pe lăstarii lipsiți de clorofilă.

La mijlocul lunii ianuarie se începe altoirea în lemn sau oculație.

De obicei se întrebuințează altoirea în triangulație (picior de capră sau altoirea în placaj), după metoda Fokert.

Punctul de altoire se învelește cu mușchi umed. în camerele de altoire cu încălzire de biogaz (frunze sau gunoi de cal) se obțin rezultate foarte bune în privința prinderii și pornirii rapide. Căldura uscată și expunerea prematură la lumina soarelui sunt foarte dăunătoare altoirilor.

4.1.2.6. Altoirea „în ochi crescând”, în câmp a trandafirilor cu talie înaltă

Portaltoii acoperiți: peste iarnă cu pământ, când lăstarii au atins lungimea de 4-5 cm, se descoperă. Această lucrare trebuie executată, pe cât posibil, pe vreme ploioasă sau noroasă.

Operația de altoire trebuie să se efectueze cât mai curând. Cu cât pornesc mai repede lăstarii sălbaticului, cu atât portaltoiul se va putea altoi mai devreme.

Înainte de oculație se curăță trunchiul portaltoiului de lăstari, rămânând numai lăstarii situați deasupra punctului de altoire. La oculație este de dorit ca, pe cât posibil, altoirea să se facă la aceiași înălțime la toate plantele. Plantația de trandafiri cu trunchi înalt este frumoasă atunci când toate coroanele sunt la aceiași înălțime.

Dacă se asigură îngrijire bună portaltoilor, oculația poate fi executată între 10 și 20 iunie.

Pe fiecare trunchi se altoiesc câte doi ochi, unul mai sus decât celălalt și pe partea opusă a trunchiului. Distanța dintre ochi trebuie să fie de 4-6 cm.

Dacă cei doi ochi se pun ,1a același nivel, mai târziu se poate rupe ușor coroana.

La portaltoii unde s-au prins ambii ochi, la 14-16 zile de la altoire, se taie coroana sălbaticului. E suficient ca cepul de siguranță să aibă lungimea de 10-12 cm. De pe cep se îndepărtează toți mugurii și toți lăstarii. Lăstarul nobil se fixează de cep cu o legătură în formă de „8”. După ce lăstarii s-au întărit într-atâta încât vântul nu-i poate rupe, cepul de siguranță se taie. Lăstarii se ciupesc la 4 frunze, pentru ca să se ramifice. Dacă s-a prins numai un ochi, se realtoiește și celălalt ochi, îndepărtând concomitent și jumătate din coroana portaltoiului. Ca urmare, ochiul trandafirului nobil începe de obicei să lăstărească. Pentru siguranță, e bine ca să existe totdeauna câte doi ochi prinși. Adesea unul din lăstari poate fi rupt de vânt sau distrus cu ocazia stratificării.

Spre deosebire de trandafirii scunzi, la trandafirii cu trunchi înalt, lăstarii rezultați din altoirea în ochi crescând se dezvoltă repede și bine, formând, până în toamnă, o coroană frumoasă.

Și trandafirii cu trunchi înalt se pot altoi în ochi dormind, în luna august. În acest caz, iarna coroana se acoperă cu pământ, astfel ca și ochii să fie acoperiți. Primăvara se taie la cep, în modul arătat mai sus, având grijă să se formeze o coroană simetrică.

4.1.2.7. Altoirea în seră a trandafirilor cu trunchi înalt

O parte din cele expuse la altoirea în seră a trandafirului cu talie scurtă este valabilă și pentru trandafirii cu trunchi înalt. Uneori se folosesc trandafirii sabatici scoși din pădure. Acești portaltoi crescuți în sol tare abia au perișori (absorbanți. De obicei, întregul lor sistem radicular constă din 2-3 rădăcini mai groase. La un asemenea trandafir înrădăcinarea, după plantare, precum și creșterea, sunt slabe, iar durata lui de viață e scurtă. Pe seama rezervelor din trunchi, ochiul se prinde, lăstarul pornește, crește frumos, dar după epuizarea lor, creșterea se oprește și, de cele mai multe ori, trandafirul se usucă. In schimb, port-altoii proveniți din sămânță formează rădăcini puternice, asigură o creștere bună, cu coroana viguroasă.

Pregătirea corespunzătoare a portaltoaielor influențează, în mod hotărâtor, rezultatele prinderii altoaielor. După scoaterea puieților portaltoi din pământ, până la acoperirea rădăcinilor cu mușchi, trebuie feriți de uscare. Aceasta se poate face în două feluri:

– rădăcinile se îngroapă în pământ reavăn, trunchiul se culcă, apoi se acoperă cu un strat de frunze gros de 3-5 cm, peste care se așterne o plasă de sârmă, ca vântul să nu le poată spulbera;

– o altă metodă constă în acoperirea atât a rădăcinilor, cât și a trunchiului cu pământ.

Ambele metode nu servesc numai pentru păstrare, ci contribuie și la stimularea, atât a formării rădăcinilor, cât și la pornirea mugurilor.

Păstrarea necorespunzătoare a portaltoaielor până la învelirea rădăcinilor cu mușchi poate dăuna foarte mult.

Învelirea cu mușchi se execută în încăperi acoperite. Trebuie să se urmărească cu grijă ca plantele pornite în vegetație să nu se usuce.

Ca balotul cu mușchi să nu fie prea greu și mare, rădăcinile se taie scurt ,și apoi se înmoaie în mocirla formată din baligă proaspătă de cornute. Pe mușchi se pune pământ argilos, amestecat cu gunoi de grajd și în acesta se împachetează rădăcinile. Pentru legare se pot întrebuința trei bucăți de ramuri din răchită, dintre care cea mai lungă se răsucește de trei ori în partea de sus și capătul se trece sub legătură. Celelalte ramuri de răchită se strâng în jurul rădăcinilor cu un clește plat.

Trandafirii astfel împachetați se așează oblic în grămezi de 60-70 cm grosime.

Fiecare strat se udă, iar prin stropiri repetate se menține umedă și tulpina. Și în acest caz, trandafirii se țin la întuneric.

Dacă în seră există și alte plante care necesită lumină, trandafirii se umbresc cu carton gudronat.

La întuneric lăstarii se pregătesc mai bine și pornesc mai activ în vegetație, iar umiditatea se menține mai ușor. Plantele ai căror lăstari ajung la 6-8 cm se pot altoi, folosindu-se una din următoarele metode: altoirea în placaj, altoirea în triangulație sau prin copulație.

Lăstarii sălbatici, porniți de sub punctul de altoire, se îndepărtează de la bază, iar deasupra punctului de altoire se păstrează doi lăstari care se ciupesc la 8-10 cm, iar când altoiul s-a prins se îndepărtează și aceștia. Înainte de altoirea în triangulație, lăstarii portaltoiului se îndepărtează în întregime.

a b c d

Fig. 4.5. Altoire în despicătură și triangulație: a) și b) Altoire în despicătură;

c) și d) Altoire în triangulație

Altoirile în lemn trebuie unse după legare cu ceară de altoit, fără însă ca aceasta să ajungă și pe ochi. Altoirea în placaj nu se unge decât în cazul când ochiul se taie cu mult lemn. După cum s-a arătat la procedeul oculației în câmp și în seră, se altoiesc în fiecare portaltoi câte doi ochi, al doilea fiind așezat pe partea opusă. La altoirea în seră se prind și ochii cu lemn.

La legare rafia nu trebuie să se răsucească căci poate duce la strangularea plantei. Legarea executată în formă de bandaj e cea mai corectă, pentru că rămân pe plantă și dungi înguste nelegate (egale cu jumătate din lățimea firului de rafie). Legarea strânsă a rafiei asigură aderarea perfectă a altoiului de portaltoi, iar ceara împiedică pătrunderea aerului sau a apei între portaltoi și altoi. La altoirea în placaj, ochiul aderă prin legare atât de mult de portaltoi, încât e inutil să mai întrebuințăm ceară de altoit.

Fiecare trandafir se etichetează, după care se așează în grămezi și se acoperă, ca înainte de altoire, asigurând și pe mai departe umiditatea necesară. Temperatura cea mai indicată pentru pornirea altoiului este +12 la +14°C. La o temperatură mai ridicată se sudează mai repede, dar la +12°C până la +14°C lăstarii care se formează vor fi mai groși și mai viguroși.

Trunchiurile se îndreaptă în poziție verticală numai după ce lăstarii proveniți din ochii recoltați din trandafiri nobili au atins lungimea de 4-5 cm. Aceasta are loc, de obicei, după 3-4 săptămâni.

Între timp, grămezile de plante se reclădesc cel puțin odată, îndepărtând, cu această ocazie, lăstarii sălbatici care au pornit de sub ochiul altoit.

Se controlează și altoirea, iar dacă e cazul, se face realtoirea portaltoilor cu ochi neprinși.

Realtoirea se face ceva mai jos decât altoirea inițială.

După ce s-au așezat trunchiurile în poziție verticală, se asigură și pe mai departe umiditatea necesară, dar trebuie să se obișnuiască treptat și cu lumina solară.

Trebuie asigurată în același timp și umbrirea, căci în februarie soarele este deja puternic și poate produce arsuri la plantele din seră.

După ce ochii au pornit, se îndepărtează și lăstarii de deasupra lor.

După două săptămâni, dacă vremea este bună, se începe și obișnuirea lor treptată cu aerul, pe măsură ce lăstarii devin mai viguroși. până în primăvară trandafirii din seră trebuie să fie căliți.

Trebuie supravegheate și aici legăturile altoaielor și în cazul când se observă îngroșarea portaltoiului, se vor dezlega înainte de a se produce strangularea.

La altoirea în lemn trebuie observat ca grosimea ramurii altoi să fie apropiată de a grosimii portaltoiului, ca altoiul să acopere întreaga suprafață de tăiere de pe portaltoi. Pe margini și la partea superioară trebuie să se atingă scoarța altoiului cu cea a portaltoiului. Astfel sudarea va fi perfectă și rapidă.

a b c

A

a a b c

B

a a b c

C

Fig. 4.6. Altoire cu ramură detașată:

A. Altoire în copulație:

a) Altoiul; b) Portaltoiul; c) Îmbinarea altoiului cu portaltoiul

B. Altoirea în despicătură:

a) Altoiul; b) Portaltoiul; c) Altoiul așezat în despicătura portaltoiului

C. Altoirea sub coajă:

a) Altoiul; b) Portaltoiul; c) Altoii introduși după scoaterea portaltoiului

4.1.3. Înmulțirea trandafirului prin butășiri

Trandafirii urcători, Polyantha, precum și alți trandafiri cu creștere mai puțin puternică, se pot înmulți și prin butășire, fie cu butași din lujeri, fie cu butași din rădăcini.

Se cunosc mai multe metode de butășire, însă dintre acestea se menționează acelea care asigură rezultatele cele mai bune la înmulțirea trandafirului.

4.1.3.1. Înmulțirea prin butași lemnificați (butașiri în uscat)

Butașii lemnificați se pregătesc la sfârșitul lunii octombrie sau la începutul lunii noiembrie. Aceștia se butășesc în școala de înrădăcinare încă în cursul toamnei.

În acest scop se folosesc numai ramuri bine lemnificate, butașii recoltați din lăstari copți puțind fi simpli sau cu călcâi.

Butașii se fasonează la 20-25 cm. Tăierea superioară se execută deasupra unui mugure, iar cea inferioară pieziș, imediat sub mugure. Trandafirii Polyantha emit ușor rădăcini din jurul ramificațiilor, de aceea se întrebuințează și butași smulși cu mâna, a căror margini se îndreaptă cu briceagul.

Pentru înrădăcinare cel mai indicat este solul nisipos. în straturile pregătite dinainte se înfig butașii la o distanță de 2-3 cm unii de alții. Metoda se aplică cu succes la trandafirii cu însușiri de a face rădăcini din tulpină.

4.1.3.2. Înmulțirea prin butășire în răsadnițe reci

O altă metodă care dă rezultate destul de bune este butășirea în răsadnițe reci. Se întrebuințează butași în lungime de 10-12 cm, care se fasonează în modul descris mai sus. Butașii se așează în lădițe de înmulțire, astfel ea două treimi din lungimea lor să fie împlântați în pământul nisipos. Se udă și se așează lădițele în răsadnițe.

Răsadnițele reci în care vor ierna, butașii se acoperă cu un strat de frunze gros de 60-80 cm, pe care se așterne o plasă de (sârmă, ca vântul să nu le împrăștie.

Butașii stratificați nu se descoperă decât primăvara. Trebuie controlat ca șoarecii să nu ajungă la butași.

Primăvara, butașii înrădăcinați se pun în ghivece de plastic și se plantează în câmp numai după ce s-au întărit și s-au obișnuit cu aerul.

Primăvara, începând din luna martie, li se dă o îngrijire susținută, care constă din asigurarea umidității atmosferice, umbrirea și stropirea lor cu apă.

Butașii, ai căror lăstari ating lungimea de 6-8 cm se plantează în ghivece și se îngrijesc separat, ca să se obișnuiască cu lumina.

4.1.3.3. Înmulțirea prin butășire în verde

Operația se face primăvara dacă lăstarii nu sunt degerați sau vara după prima înflorire. Se recomandă ca butașii semilemnificați să aibă călcâi sau tăiere oblică la partea de jos.

Fig. 4.7. Înmulțirea prin marcotaj:

a) Simplu; 6) șerpuit; c) mușuroaie la lăstari în poziția normală;

d) mușuroire culcând lăstarii

Se ia un fragment de ramură lung de 7-10 cm, cu 3-5 ochi bine formați și se îngroapă în nisip sau pământ nisipos cu turbă din răsadnițele acoperite cu geam sau sub globuri de sticlă. când lăstarii noi au început să crească, se aerisesc progresiv, continuându-se udatul și înlăturându-se acoperișul când s-a constatat că au pornit rădăcini bine dezvoltate.

4.1.3.4. Înmulțirea prin marcotajul arcuit

Operația se face primăvara până nu pornește seva sau chiar vara, în iulie-august, iar puieții se separă de planta mamă în toamna anului următor.

Cele mai bune rezultate ale înmulțirii prin marcotaj se obțin din speciile de R. centifolia, R. multiflora, R. polyantha și R. wichuriana, pitici, urcători sau semiurcători, care au ramuri bine dezvoltate și se înrădăcinează ușor.

4.1.3.5. Înmulțirea prin diviziunea tufei (despărțire)

Acest procedeu se aplică primăvara devreme înainte de pornirea vegetației, în special la soiurile cu rădăcini proprii: R. laxa, R. monette, R. damascena, R. gallica și constă în scoaterea cu cazmaua a drajonilor care au cât mai multe rădăcini, crescuți din tufa-mamă. Puieții rezultați din drajonii obținuți prin diviziunea tufei se plantează apoi direct la locurile definitiv stabilite.

4.2. Scosul trandafirilor din pepinieră

În întreprinderile floricole mai mari, trandafirii de talie mică se scot cu mijloace mecanizate. La executarea lucrărilor de scoatere a trandafirilor trebuie respectate următoarele reguli:

– Trandafirii se scot din pepiniere toamna târziu după încetarea vegetației. Trebuie avut în vedere că unele soiuri suportă și temperatura de -2° la -3°C, dar aceasta durează un timp scurt și după aceea își continuă vegetația. Procesul de asimilație la aceste soiuri nu încetează decât dacă temperatura scăzută persistă timp îndelungat. Lemnificarea lăstarilor este cea mai intensă toamna, după încetarea creșterii plantei. De aceea, scoaterea tufelor și stratificarea lor trebuie începută numai în noiembrie, când zilele sunt mai răcoroase, atmosfera este mai umedă și vântul usucă mai puțin rădăcinile.

– La scoaterea tufelor cu mijloace mecanizate trebuie ca piesa activă a plugului să fie astfel reglată, ca să pătrundă la adâncimea necesară, spre a nu tăia rădăcinile plantei. Dacă solul este uscat și compact trebuie urmărit ca să nu se rupă rădăcinile la scoaterea plantelor.

– La scoaterea manuală trebuie folosite cazmale speciale din oțel forjat, a căror lamă și coadă sunt dintr-o singură bucată, cu greutatea de 12-15 kg. Lama cazmalei având lungimea de 30 cm și lățimea de 18-20 cm, iar partea inferioară mai îngustă cu 3-4 cm, trebuie să fie bine ascuțită.

– Cazmaua se așează la distanță de o palmă de tufă și se înfige vertical complet, după care se apasă capătul cozii oblic, mișcându-se la dreapta și la stingă, astfel ca să nu se zdrelească rădăcinile; știut fiind că o tufă cu rădăcini rupte sau distruse își pierde din calitate, oricât ar fi de frumoasă și dezvoltată partea sa aeriană.

Plantele se scot, trăgându-se drept în sus, fără răsucire.

4.3. Stratificarea trandafirilor

Pentru stratificare se alege un loc mai înalt, unde nu se adună apă cu ocazia topirii zăpezilor și nici în cazul ploilor mai mari. Tufele se acoperă cu pământ sau nisip la partea inferioară până la două treimi dir. înălțimea lor, așezându-se una lângă alta, fără să se încurce rădăcinile ușurându-se astfel manipularea, când se vor scoate de la stratificare în vederea plantării.

Înainte de stratificare tufele se sortează, se scurtează rădăcinile lungi apoi se inventează și se etichetează. Operația trebuie bine organizată ca să se poată efectua în timp cât mai scurt, astfel ca rădăcinile să fie ferite de acțiunea soarelui și a aerului, știut fiind că țesuturile trandafirului sunt bogate în apă, pe care o pot pierde ușor.

4.4. Tehnica lucrărilor de plantare a trandafirilor

Reușita culturii trandafirilor depinde. În afară de condițiile pedoclimatice, de aplicarea la timp optim și în mod corespunzător a regulilor tehnice de plantare și întreținere.

4.4.1. Proprietăți fizico-chimice ale solului

Solurile cele mai indicate pentru cultura trandafirilor sunt cele bogate în. substanțe nutritive, profunde, cu reacția solului de la slab acidă până ia slab alcalină, pH 5,5-7,5, ușoare, nisipolutoase, până la lutoase, moderat, calcaroase și silicioase, cu condiția permeabilității și a drenajului pentru apă și cu suficientă umiditate. Trandafirul vegetează slab pe soluri argiloase impermeabile, în podzoluri secundare și pe solurile din terenurile degradate.

4.4.2. Pregătirea terenului

O bună pregătire a terenului se realizează prin desfundarea solului la 30-40 cm. Este recomandabil ca desfundarea să se facă în anul premergător plantării, pentru o bună aerisire a solului și activarea microorganismelor din sol.

În scopul prevenirii și combaterii atacului larvelor de cărăbuș se prăfuiește solul înainte de desfundare cu 60-70 kg/ha Heclotox 3%, Detox 3% sau 30-40 kg/ha Aldrin.

Totodată se încorporează în sol gunoi bine putrezit, circa 2-3 kg/m2.

4.4.3. Plantarea propriu-zisă

Este indicat ca plantarea să se efectueze toamna târziu: noiembrie, când vegetația a stagnat sau primăvara timpuriu, înainte de pornirea vegetației.

Trandafirilor înainte de plantare li se înlătură rădăcinile rupte sau zdrelite și se scurtează tulpina la 3-4 muguri. Se pregătește groapa cu mocirlă formată din amestec 1/3 băligar de cornute și 2/3 pământ argilos și apă 1,5-2 ori din volumul amestecului, în care se cufundă rădăcinile înainte de plantare.

Plantarea propriu-zisă se face în gropi de 40X40 cm, la distanță de 50-60 cm pentru trandafirii pitici plantați grupați în peluze, rabate sau borduri și 2 m distanță pentru trandafirii cu tulpina înaltă. Plantarea trebuie efectuată cât mai repede, ferindu-se rădăcinile de soare, vânt și ger.

Rădăcinile se introduc răsfirat în groapă, până deasupra coletului altoit: se acoperă cu pământ mărunt, care se tasează ușor fără a atinge coletul.

În cazul când nu este pericol imediat-de îngheț, chiar dacă solul este reavăn și atmosfera umedă, este bine ca prin udare rădăcinile să formeze un contact cât mai strâns cu pământul.

Fig. 4.8. Tehnologia plantării trandafirilor

a) Roza urcătoare; b) Trandafir pitic

4.4.4. Transplantarea trandafirilor

Prin operațiunea de transplantare se efectuează mutarea trandafirilor dintr-un loc în altul în pepinieră sau în alte părți și amplasarea lor provizorie la distanțe mai mari între ei, cu scopul de a-i pregăti în vederea plantării definitive, dându-li-se un spațiu mai mare pentru formarea coroanei și înlesnirea dezvoltării mai bogate a sistemului radicular.

Transplantarea se face în perioada repaosului vegetativ, exceptând zilele când temperatura scade sub -5°C.

4.4.5. Condiții tehnice la plantarea trandafirilor

Plantarea, cu pământ sau fără pământ la rădăcini, pe locurile definitive: parc, grădină, șosea, stradă etc, necesită ca arbustul de trandafir să îndeplinească următoarele condiții prevăzute de STAS-urile în vigoare:

– Autenticitatea varietății 100%;

– Vigoare: arbust bine dezvoltat și sănătos, având culoarea scoarței caracteristică speciei;

– Dispoziția și orânduirea ramurilor normală;

– Vârsta: minimum 3 ani, socotit de la data răsăririi, respectiv a lăstăririi la butași sau marcotaj, 1 an producerea trandafirilor sălbatici portaltoi și 2 ani obținerea trandafirilor nobili.

– Rădăcina: sistemul radicular cât mai dezvoltat, cu numeroase rădăcini subțiri, situate cât mai aproape de colet, pe o rază de minimum 25 cm față de colet; diametrul la colet minimum 5 mm.

– Tulpina: sănătoasă, curată, fără vătămări mecanice, degerături, arsuri sau urme necomplet cicatrizate lăsate de boli, insecte sau grindină.

– Coroana: La Roșa sp. înălțimea nu este limitată.

În raport de înălțimea la care au fost altoiți, talia trandafirilor poate fi:

– înaltă, când sunt altoiți la 1-1,50 m înălțime;

– mijlocie, când sunt altoiți la 0,80 m înălțime;

– plângătoare, când sunt altoiți la 1,70-2 m înălțime. Forma coroanei este caracteristică speciei și varietății.

După plantarea trandafirilor, pentru preîntâmpinarea pericolului de îngheț, se execută o mușuroire care acoperă cu 2-3 cm tulpina scurtată la 3-4 muguri.

Primăvara, se înlătură cu grijă mușuroiul de deasupra tulpinii și se începe efectuarea lucrărilor specificate detaliat pe cele 4 anotimpuri anuale, la „întreținerea culturilor de trandafiri”.

CAPITOLUL V

ÎNTREȚINEREA CULTURILOR DE TRANDAFIRI

Aplicarea unei agrotehnici corespunzătoare culturilor de trandafiri, in tot timpul anului, constituie condiția esențială pentru menținerea sănătății și vigorii exemplarelor cultivate, creându-li-se astfel posibilități optime de a produce din abundență flori de cea mai bună calitate.

Dintre lucrările de îngrijire a culturilor de trandafiri în cele patru anotimpuri ale anului, se recomandă a se aplica cu strictețe următoarele:

5.1. Lucrări de primăvară

5.1.1. Dezgropatul

Primăvara, cât se poate de timpuriu, când se apreciază că nu mai există pericol de îngheț, se înlătură mușuroiul făcut din toamnă. Cel mai potrivit moment este când solul nu prezintă prea multă umiditate, pentru a se evita astfel bătătorirea.

Trandafirii, în majoritatea lor, pornesc primăvara devreme și dacă nu se face dezgropatul la timp, parte din lăstarii porniți se pierd din cauza umezelii și căldurii din sol sau se ofilesc când arșița soarelui devine puternică.

Dezgropatul trebuie executat cu multă atenție pentru a evita rănirea tulpinii și ramurilor.

5.1.2. Copcitul

Odată cu dezgropatul se procedează la efectuarea lucrării denumită „copcit”, care constă în înlăturarea, prin tăiere cu cosorul sau briceagul (bine ascuțit) a tuturor rădăcinilor crescute uneori și deasupra altoiului.

Totodată se scot prin tăiere lăstarii sălbatici care dau din portaltoi, atât din rădăcini, cât și imediat de sub altoi. Acești lăstari prezintă un pericol foarte mare pentru trandafirii altoiți, deoarece cresc în detrimentul altoiului, care astfel slăbit sau chiar înăbușit poate pieri.

Pentru preîntâmpinarea acestei situații este necesar să se efectueze cât mai des controlul tufelor și să se înlăture lăstarii sălbatici, când sunt încă mici și cruzi. Ei se smulg de la locul de pornire prin apăsare în sus du degetul sau cu un cuțit neascuțit.

Fig. 5.1. Tehnologia tăierii trandafirilor:

a) Lăsarea ramurilor tinere; b) Trandafir tăiat convenabil;

c) Suprimarea ramurilor de 2 ani; d) Scurtarea ramurilor anuale

5.1.3. Tăieri de primăvară (tăieri în uscat)

Lucrarea are ca scop înlăturarea tuturor ramurilor uscate, îmbătrânite, bolnave, precum și scurtarea lăstarilor la 3-4 ochi, în vederea formării corecte a tufelor, stimulării înfloririi și formării lăstarilor anuali. Tăierile se vor face la 1 cm deasupra ochiului, iar ochii se vor lăsa totdeauna în afară sau lateral și niciodată cu direcția spre interiorul coroanei.

În cazul când sunt ramuri mai multe se vor înlătura cele slabe și cele crescute în mijlocul coroanei.

Tăierile respective se fac diferențiat, în raport de însușirile specifice soiurilor de trandafiri și de scopul urmărit.

Astfel, trandafirii semiurcători cultivați în parcuri și spații verzi din jurul clădirilor se taie mai lungi și uneori chiar nu se fac decât tăieri de reducere și armonizare a tufei. De cele mai multe ori ramurile sănătoase se scurtează la 1/3 din lungime, obținându-se astfel tufe bogat garnisite însă. în detrimentul florilor care vor fi mai mici și de calitate inferioară.

În cazul când se urmărește obținerea florilor de mai bună calitate se aplica tăieri mai scurte, la 5-7 ochi. Tufele vor avea, în acest caz un număr mai mic de ramuri, florile vor fi însă mai mari și de calitate superioară.

Când se urmărește obținerea de boboci mari cu tije lungi se aplică tăieri scurte la 3-4 ochi și se vor suprima total ramurile mai slab dezvoltate sau prea înghesuite.

La plantațiile noi, tăierea se face la 2-3 ochi, în raport cu soiul și vigoarea tufei.

Trandafirii din grupa Polyantha, cu toate formele lor: hibrizi Polyantha și Floribunda, hibrizi Floribunda-Grandiflora, se vor tăia în mod diferit de grupa Thea și hibrizii Thea.

Astfel, hibrizii Floribunda și hibrizii Florihunda-Grandiflora se aseamănă cu soiurile din grupa Thea în ceea ce privește forma și mărimea florilor, însă li se vor aplica tăieri diferite de prima grupă.

Trandafirilor din această grupă, când sunt cultivați în rabate sau pentru flori tăiate, li se vor aplica tăieri scurte la 2-3 ochi. În acest fel se obțin rabate uniforme, cu o înflorire bogată. în cazul când trandafirii din această grupă se plantează izolați sau în grupe, cu scopul de i obține tufe mai mari, ramurile se scurtează la 1/2 sau 1/3 din lungime, obținându-se în felul acesta tufe bine dezvoltate, cu înflorire 3-ogată, dar cu flori mai mici. Acest sistem de tăiere se aplică îndeosebi la soiurile din grupa Floribunda și Polyantha pitici.

La plantare, trandafirilor din această grupă li se aplică o tăiere scurtă i 2-3 ochi, caracteristic fiind (pentru această grupă) de a lăstari puternic de ia punctul de altoire.

Trandafirii urcători și semiurcători se scurtează foarte puțin, cel mult 1/3 din lungimea ramurilor, cu excepția celor din grupa Lamberana, ai căror lăstari se scurtează la 1/2 din lungime.

Trandafirilor urcători li se înlătură cu desăvârșire lemnul mai vechi de 3 ani, care este degarnisit, cum și creșterile anuale și lăstarii de prisos care strică aspectul tufei.

La trandafirii hibrizi Thea, urcători, tăierile se fac foarte moderate.

Singura lucrare de tăiere ce se impune a se aplica este îndepărtarea lemnului vechi și a lăstarilor slabi.

La plantarea soiurilor de trandafiri din această grupă li se aplică tăieri de reducere la 2-3 ochi. Trandafirii care îmbracă garduri, ziduri, pergole, se leagă de tutorii lor, înlăturându-li-se totodată ramurile de prisos.

Trandafirilor cu trunchi înalt, fie că fac parte din grupa Thea fie din grupa Polyantha, li se aplică tăieri de formare a coroanei în așa fel ca să se obțină o formă rotundă și echilibrată, creșterile anuale scurtându-se la 1/2 din lungime.

Trandafirii plângători se taie ca și trandafirii cu trunchi înalt, având grijă însă ca (scurtarea ramurilor să se facă în așa fel încât creșterile anuale să nu atingă pământul.

Pentru omogenitate, în parcuri, creșterea trandafirilor trebuie echilibrată, prin tăierea scurtă a tufelor slabe și tăierea lungă a tufelor puternice. În acest fel trandafirii tăiați scurt vor crește viguros, iar cei tăiați lung își vor încetini creșterea. Totodată se face tutoratul trandafirilor cu trunchi înalt și palisatul celor urcători.

5.1.4. Combaterea dăunătorilor

În toată perioada anotimpului de primăvară se va efectua depistarea dăunătorilor și agenților fitopatogeni, luându-se imediat măsuri corespunzătoare de combaterea lor conform indicațiilor de la punctul 5 „Combaterea bolilor și dăunătorilor”.

Primăvara, înaintea deschiderii bobocilor florali, se va efectua o stropire cu insecticide: emulsie Detox 25 în concentrație de 1-2%. La apariția diverselor insecte se vor efectua stropiri cu Ecatox 20 în concentrație 0,2!% și sulf muiabil în concentrație 0,2%.

5.1.5. Administrarea de îngrășăminte organice și chimice

Pentru fertilizarea solurilor din culturile de trandafiri se aplică îngrășăminte organice și chimice.

Ca îngrășăminte organice se folosesc gunoiul de grajd sau compostul, bine descompus, în cantitate de 2-3 kg/m2.

Îngrășămintele chimice se aplică primăvara devreme, înainte de pornirea vegetației, apoi se poate aplica suplimentar între înfloriri și înaintea formării bobocilor.

Îngrășămintele se administrează prin împrăștiere în stare de praf pe întreaga suprafață cultivată cu trandafiri sau în soluție, care se incorporează în sol. înainte de administrare, cultura de trandafiri trebuie udată îndeajuns.

Cantitatea de îngrășăminte chimice necesară incorporării se determină în urma cartării pedologice după analiza solului din fiecare parcelă, depinzând de compoziția chimică constatată, de structura solului, de felul plantelor, de timpul și modul, de administrare etc.

Primăvara devreme, în mustul zăpezii, înaintea pornirii vegetației se recomandă a se administra: 25 g azotat de amoniu, 15 g sare potasică și 20 g superfosfat la 1 m2, ca îngrășăminte minerale încorporate în soluri mai sărace.

În luna mai, când încep să se dezvolte bobocii florali, se administrează în sol sub formă de soluție potasiu (K2O) – 150 kg/ha și fosfor (P2O5) – 120 kg/ha, în concentrație de 20 g/10 litri apă, care ajuta la obținerea unei înfloriri bogate.

Se poate folosi cu bune rezultate la fertilizarea solului și urină bine fermentată în soluție diluată cu apă 1 litru urină/6 litri apă sau gunoi de păsări bine fermentat, de asemenea diluat cu apă, la care se adaugă 2 g superfosfat la 1 litru soluție.

La doi ani odată, dacă este necesar, se administrează și amendamente.

Acestea se folosesc tot prin împrăștiere pe întreaga suprafață, în cantitate de 80-90 g var stins la 1 m2, în funcție de gradul de aciditate și natura solului.

5.2. Lucrări de vară

5.2.1. Combaterea dăunătorilor

În tot cursul verii se va continua cu atenție efectuarea depistării dăunătorilor și bolilor, luându-se imediat măsuri de combatere, conform indicațiilor detaliate de la punctul 5 „Combaterea bolilor și dăunătorilor”.

5.2.2. Prășitul

În tot timpul verii, solul trebuie să fie menținut în permanență afinat și curat de buruieni, efectuându-se în acest scop, în mod susținut, lucrări de prășit, plivit și greblat, mai ales după ploi.

5.2.3. Udatul

În primăverile și verile secetoase se recomandă ca plantațiile de trandafiri să fie udate, folosindu-se în medie 25-35 litri apă/m2 la 8-10 zile odată, după următoarele metode:

– prin aspersiune, cu ajutorul aspersoarelor instalate la rețeaua de irigare (hidranți);

– prin folosirea furtunurilor care se fixează la gurile de alimentare cu apă ale instalației de irigare; preferabil udatul pe sol deoarece lixnirează apariția bolilor criptogamice;

– cu ajutorul stropitorilor manuale.

E bine ca udatul să se efectueze sau când razele soarelui sunt slabe.

5.2.4. Mulcirea

Pentru menținerea umidității în sol se obișnuiește a se împrăștia printre rândurile de culturi un strat de mraniță sau de ierburi cosite, gros de 3-5 cm, care împiedică evaporația și constituie totodată îngrășăminte ale solului.

5.2.5. Folosirea ierbicidelor

Metoda cea mai eficace și cea mai modernă pentru înlăturarea buruienilor este folosirea ierbicidelor. Dintre ierbicide cu cele mai bune rezultate în distrugerea buruienilor administrate pe sol înainte de pornirea în vegetație amintim:

– Simazinul 8-8 kg/ha și Gramoxonul sau Antrazinul în concentrație de 4%, în special pentru distrugerea pirului, prin remanenta ierbicidelor cât mai mult pe sol primăvara de timpuriu.

5.2.6. Tăierea lăstarilor sălbatici

În tot timpul verii se urmărește îndeaproape înlăturarea lăstarilor sălbatici, de la trandafirii altoiți, imediat ce apar porniți din rădăcină sau din tulpină.

5.2.7. Tăierea florilor

Tăierea florilor cu tijă lungă se face având grijă să se lase;2-4 ochi la baza tijei rămasă pe tufă, spre a se crea astfel condiții optime pornirii noilor lăstari cu flori.

Florile trecute trebuie tăiate imediat pentru a împiedica formarea de fructe (măceșe), care ar consuma, în mod inutil, substanțe hrănitoare necesare plantei. La trandafirii destinați pentru furnizarea de altoaie nu se recomandă tăierea florilor, înainte de recoltarea altoaielor, deoarece determină pornirea ochilor pe lăstari.

5.3. Lucrări de toamnă

5.3.1. Combaterea dăunătorilor

Ca și în sezonul de primăvară și vară, se va continua cu strictețe efectuarea depistării și combaterii dăunătorilor și bolilor conform indicațiilor de la punctul 5 – „Combaterea bolilor și dăunătorilor”.

5.3.2. Tăierile de toamnă

În general, toamna nu se fac tăieri, în special la trandafirii pitici, care vegetează până toamna târziu.

Înainte de încetarea vegetației trebuie însă oprită creșterea viguroasă a lăstarilor, prin tăierea vârfurilor, în caz contrar, aceștia nu se lemnifică până la sosirea înghețurilor și degeră. De asemenea, se practică tăieri de ușurare pentru facilitarea îngropării.

5.3.3. Plantări

Se recomandă ca plantarea trandafirilor să se efectueze toamna, înaintea primelor înghețuri, știut fiind că rădăcinile continuă să activeze lent, astfel că primăvara plantele pornesc activ în vegetație, asigurând producții mari de flori timpurii, de bună calitate, chiar în primul an al plantării.

5.4. Lucrări de iarnă

5.4.1. Combaterea dăunătorilor

Se recomandă ca toamna, înainte de îngroparea trandafirilor, să se aplice în zile mai călduroase stropirea tufelor de trandafir cu zeamă bordeleză sau cu ulei horticol (Hortitox) 2,5-3% sau D.N.O.C. (dinitro-ortocrezol) în concentrație de 0,75%, tratament foarte eficace în combaterea păduchilor țestoși și în special celor din San-Jose.

5.4.2. Protejarea contra înghețurilor

Ținând seama că majoritatea trandafirilor nobili, în special, sunt sensibili la geruri, se impun măsuri pentru protejarea lor.

La începutul lunii noiembrie se execută mușuroirea, acoperindu-se ramurile de la baza tufei, în scopul feririi de îngheț a mugurilor care urmează să pornească în primăvara următoare.

Trandafirii cu trunchiuri înalte, altoiți în coroană, se protejează, acoperindu-se coroana cu material plastic, pânză de sac, hârtie sau paie, ori se apleacă până la pământ coroana cu altoiul, fixându-se la sol cu un cârlig și apoi se acoperă cu pământ uscat și bine mărunțit.

Trandafirii cu talie scundă se mușuroiesc până la 30-40 cm de la sol, rămânându-le doar vârfurile afară din mușuroaie, iar trandafirii urcători se mușuroiesc bine la baza trunchiului, până deasupra coletului.

La mușuroire se va folosi pământ uscat și mărunt, fiind contraindicate frunzele, fânul, gunoiul sau mușchii umezi.

Este cunoscut că în afară de pericolul gerului, trandafirii sunt foarte sensibili la umiditatea excesivă din sol, care produce mucegăirea, clocirea și putrezirea mugurilor.

Se recomandă deci ca măsurile de protejare contra înghețurilor să se aplice, prin lucrările de mușuroire, cât mai târziu, când pământul a început să înghețe până la adâncimea de 4-5 cm.

Înainte de mușuroire trebuie adunate și arse toate resturile dintre rândurile culturilor de trandafiri, ca: frunze și ramuri uscate etc, care prezintă pericol prin menținerea umezelii, mucegaiului la baza tulpinii și germenilor bolilor.

5.4.3. Recoltarea ramurilor pentru altoaie

Înainte de efectuarea lucrărilor de îngropatul trandafirilor pentru protejare contra înghețurilor, se face recoltarea ramurilor de altoaie pentru altoirile în ochi crescând ce se efectuează iarna în sere.

5.5. Combaterea bolilor și dăunătorilor

Speciile din genul Roșa sunt atacate în mod frecvent de foarte mulți dușmani de natură animală (insecte, căpuși etc.) sau de natură vegetală boli) care cauzează vătămări rădăcinilor, tulpinii, frunzelor, florilor și fructelor.

Combaterea bolilor și dăunătorilor trandafirilor se face prin aplicarea a o serie de măsuri preventive și curative, dintre care cele mai importante sunt:

a) Măsuri agrofitotehnice, ce constau, pe de o parte, din crearea condițiilor cât mai bune de dezvoltare a trandafirilor pentru a rezista la boli și dăunători, iar pe de altă parte, creându-se condiții neprielnice de dezvoltare a bolilor și dăunătorilor.

b) Măsuri de carantină, ce constau în aplicarea cu strictețe a legilor de carantină în vigoare, care prevăd măsuri de preîntâmpinarea bolilor și dăunătorilor prin aplicarea unor tratamente obligatorii la întreg materialul săditor, circulația sa atât în țară cât și în străinătate nefiind admisă decât pe baza „buletinelor de analiză fitosanitară”.

c) Măsuri fizico-mecanice, ce constau din strângerea și distrugerea organismelor vătămătoare de natură animală sau vegetală, cât și a părților vătămate ale plantei, precum și prin menținerea unei cât mai bune curățenii în locurile de depozitare a materialelor săditoare și a solurilor predestinate culturilor de trandafiri.

d) Măsurile chimice constau în prevenirea și combaterea bolilor și dăunătorilor, prin folosirea a o serie de produse fitofarmaceutice aplicate cu eficacitate maximă pentru fiecare caz în parte.

e) Măsurile biologice constau în combaterea bolilor și dăunătorilor prin folosirea dușmanilor naturali ai acestora: păsări, insecte, virusuri, microorganisme etc.

Fig. 5.2. Acoperirea trandafirilor peste iarnă:

a) Protejarea trandafirilor cu coroană, folosind stâlpi de lemn și frunze;

b) Protejarea trandafirilor cu coroană folosind jgheaburi de lemn și frunze;

c) Protejarea trandafirilor cu coroană folosind acoperiș de frunze;

d) Protejarea coroanei prin mușuroaie; f) Protejarea trandafirilor pitici;

e) g) Protejarea coroanei când plantele rămân în poziție verticală

5.5.1. Boli

Bolile infecțioase sau parazitare sunt provocate de numeroși agenți patogeni: bacterii, ciuperci, virusuri etc, dintre care cele mai răspândite sunt următoarele:

5.5.1.1. Boala petelor negre (Marssonina Rosae) (black spot)

Se manifestă prin apariția pe frunze a unor pete circulare ruginoase (ø = 2-15 mm). Atacul este mai frecvent către sfârșitul verii și în timpul toamnei, producând îngălbenirea și căderea frunzelor.

Combaterea se face prin adunarea și arderea frunzelor căzute și prin stropiri cu zeamă bordeleză în concentrație 1-2% primăvara, înainte de pornirea vegetației și toamna după încetarea vegetației. În timpul vegetației se efectuează stropiri cu zeamă bordeleză 0,50-0,75% Bau Zineb 0,3% ori cu Captan 0,2%, ia intervale de 10-15 zile.

5.5.1.2. Făinarea (Sphaeroteca Pannosa)

Făinarea sau oidiumul trandafirilor este o boală care atacai mai toate soiurile de trandafiri începând de primăvara și până toamna târziu. Ciupercile care produc făinările atacă toate părțile tinere ale plantei: muguri, frunze, lăstari, boboci și chiar flori, distrugând țesuturile și împiedicând desfășurarea normală a proceselor fiziologice. Pe fața organelor atacate apar pete cenușii, ca un păienjeniș, cu aspect făinos. Frunzele atacate se răsucesc, își pierd elasticitatea, se îngălbenesc și cad lăstarii nu se mai lemnifică și iarna degeră bobocii atacați nu se mai deschid, iar. în cazul atacurilor puternice, trandafirii se sufocă și mor.

Combaterea făinării se face în primul rând prin adunarea și distrugerea organelor atacate. Tratamente preventive sunt indicate pe timpul vegetației prin prăfuiri repetate la 7-10 zile, cu sulf care acționează bine când temperatura atmosferică e cuprinsă între 16 și 20°C.

De asemenea, sunt indicate stropiri cu sulf muiabil 0,4% zeamă sulfocalcică 2%, Karathan 0,03-0,06%, Zineb 0,4% sau Metiram de zinc 0,2% sau permanganat de potasiu, în concentrație 1%, Orthocid 0,2%, care se adaugă Karathan 0,1% plus un adeziv (Detersin).

Dușmanul natural al făinării este ciuperca Cicinnobulus cesatti, a cărei parazitare împiedică îmbolnăvirea plantei.

5.5.1.3. Rugina (Phragmidium Subcorticum)

Boala se produce de obicei în timpul primăverilor cu temperatură scăzută și umezeală abundentă. Trandafirii urcători și cei de Thea și Thea hibrid sunt frecvent atacați de această ciupercă. Pe dosul frunzelor apar niște pete galbene, cărora le corespund pete brun roșcate pe fața frunzelor. Ciupercile care produc rugina împiedică desfășurarea proceselor fiziologice (respirație, transpirație etc), ducând astfel la slăbirea și chiar la distrugerea plantei.

Combaterea acestor ciuperci se face prin înlăturarea și arderea părților atacate și prin stropiri cu zeamă bordeleză 1% sau cu Carbadin 0,5% în amestec, cu sulf muiabil 0,4%, sau cu SO4Cu, în proporție de 1 kg la 1 l apă.

5.5.1.4. Putregaiul Cenușiu (Botrytis Vulgaris)

Boala apare ca o pâslă deasă cenușie pe suprafața organelor atacate, producând brunificarea țesuturilor, care se înmoaie și putrezesc.

Mucegaiul cenușiu atacă mai ales plantele slăbite cultivate în câmp, în sere și răsadnițe, în special în anii ploioși.

Măsurile de prevenire constau în primul rând din crearea condițiilor favorabile dezvoltării plantelor, ca: o bună aerisire, evitarea rănirii plantelor, udarea moderată a solului, aplicarea de îngrășăminte fosfatice și potasice, tratamente cu Captan 0,2-0,3%, Orthofaltan 0,2-0,3% sau T.M.T.D. 0,3-0,4%, la intervale de 10-15 zile.

Organele atacate vor fi înlăturate și arse fără întârziere pentru a nu contamina restul organelor sănătoase.

5.5.1.5. Tumori canceroase pe rădăcini și colet

În regiunea coletului și pe rădăcini apar excrescențe, tumori, hipertrofii, produse de bacteria Agrobacterium tumefaciens, care împiedică circulația substanțelor nutritive, cauzând astfel slăbirea dezvoltării plantei, anemierea și uscarea după 2-3 ani.

În acțiunea de combaterea acestei bacterii este indicat să se amestece SO4Cu (sulfat de cupru) 1% în terciul de lut cu care se mocirlesc rădăcinile puieților la plantare. Solul trebuie dezinfectat înainte de începerea plantării, tratîndu-1 cu soluție de SO4Cu 1%, în cantitate de 10 litri/m2

Combaterea bolilor trandafirilor

Tabelul 5.1

5.5.1.6. Mana trandafirilor

Boala este provocată de ciuperca Peronospora sparsa, care atacă toate părțile vegetative ale plantei: muguri, frunze, lăstari, boboci, flori, producând niște pete rotunde gălbui, la început, care devin apoi de culoare cafenie închis din cauza necrozării celulelor. Mugurii îmbolnăviți nu se mai deschid și se usucă. Frunzele atacate se brunifică, apoi se usucă și cad de pe lăstari. Petalele și sepalele florilor atacate capătă o culoare translucidă și după 2-3 zile se usucă.

Se recomandă a se executa tratamente chimice de combatere chiar de la începutul apariției atacului, folosindu-se stropiri cu zeamă bordeteză 0,5-0,7%, Zineb 0,4% sau Maneb 2%. Stropirile se vor repeta la interval de 10-15 zile. Se vor înlătura și distruge prin ardere părțile plantei puternic atacate de mană.

5.5.2. Dăunători

În afară de bolile menționate, prejudicii însemnate sunt aduse trandafirilor și de numeroase insecte, păianjeni, rozătoare etc.

5.5.2.1. Păduchii verzi sau de frunze (Macrosiphum Rosae)

Păduchii verzi sunt insecte sugătoare denumite și afide care atacă în colonii mari lăstarii tineri, frunzele și bobocii, cărora le sug seva, producând zbârcirea și uscarea organelor atacate. Femelele nasc pui vii (înmulțire vivipară) în număr foarte mare, ajungând până la zece generații în fiecare an.

Combaterea coloniilor de păduchi verzi se face prin stropiri cu insecticide: Ecatox 50 în concentrație de 0,04-0,06%; BI 58 în concentrație 0,05-0,075% și Carbetox, în concentrație de 0,1-0,3%.

Se mai pot folosi, cu bune rezultate, stropirile cu emulsii de săpun și nicotină în concentrație de 0,15%.

Primăvara se vor tăia și arde vârfurile ramurilor unde sunt depuse din toamnă ouăle de păduchi verzi.

5.5.2.2. Păduchii țestoși

În afară de păduchii verzi, trandafirii mai sunt atacați de trei feluri ie păduchi țestoși și anume: păduchi țestoși mari (Lecanium rosarum), păduchi țestoși în formă de virgulă (Lepidosaphes ulmi) și păduchi testași mici (Aulacaspis rosae).

Aceștia din urmă, foarte numeroși, formează carapace albicioase pe lăstari și trunchi, insectele dezvoltându-se sub carapace. Masculii au aripi și sunt de culoare roșie deschis.

Păduchii țestoși cu carapace în formă de virgulă sunt de culoare roșiatică spre cafenie închis și iernează în stare de ou sub carapace până primăvara, când ies din ouă sub formă de larve, care se împrăștie pe lăstari, muguri, frunze și ramuri, hrănindu-se cu seva acestor organe ale plantei până devin insecte adulte.

Păduchii țestoși mari formează o carapace mai mare sub care femelele își depun numeroase ouă, din care ies larvele.

Păduchii țestoși se combat cu aceleași soluții, odată cu combaterea păduchilor verzi.

Păduchii din San Jose se combat prin stropiri cu: Parathion 0,08% sau Dibutox în concentrație de 1,5% sau cu Sandolin în concentrație de 0,75%, înaintea îngropării sau după dezgroparea puiețildr, până nu sunt porniți în vegetație.

5.5.2.3. Viermele roșu (Cunodiplosis Oculiperda)

Larva unui țânțar în lungime de circa 2 mm atacă mugurii altoiului de trandafir.

Insecta adultă își ia zborul în iunie-august. După împerechere, femela depune pe mugurii altoiului 6-12 ouă, din care ies larvele, de culoare roșie. Larvele pătrund sub altoi și sug din seva țesuturilor provocând astfel uscarea altoiului.

Combaterea acestui dăunător se face prin adunarea și distrugerea larvelor, pe de o parte, iar pe de altă parte, se urmărește a se acoperi cât mai bine prin mușuroaie partea de la colet altoită, spre a împiedica insecta să-și depună ouăle.

Combaterea dăunătorilor trandafirilor

Tabelul 5.2

5.5.2.4. Păianjenul roșu (Tetranychus Urticae)

Insecta produce înțepături pe dosul frunzelor care provoacă decolorarea și uscarea lor.

Combaterea acestui păianjen se face prin stropiri cu Ecatox 50 în concentrație de 70-80 g la 100 litri apă sau cu Phencaptan în concentrație-de 0,l;5% sau prin stropiri cu sulf muiabil 0,4%, zeamă sulfo-calcică 2%, Acaricidol 0,3-0,4%, Tedion 0,1% sau Keltan 0,15-0,20%.

5.5.2.5. Viespea sfredelitoare

Viespea de culoare neagră, cu lungimea de 7-8 mm, zboară în perioada mai-iulie, în care timp femelele își depun 1-2 ouă la baza pețiolului frunzelor. Din ou ies larve de culoare alb-gălbuie, cu lungimea de 12-15 mm, care pătrund în lăstari, făcând o galerie de jos în sus de circa 12 mm, în urma cărora lăstarii se usucă și atârnă în jos.

Când ajunge la maturitate larva părăsește galeria, pătrunde în sol, tinde își țese o gogoașe în care iernează.

Combaterea acestui dăunător se face în perioada când larvele se află încă în galeriile sfredelite de-a lungul mijlocului ramurilor. Lăstarii atacați se taie și se ard. Cu prilejul ultimei prașile de toamnă se adună și se distrug larvele care se pregătesc pentru iernare (tabelul 5.2).

5.6. Recoltarea florilor

Recoltarea florilor este o lucrare importantă și nu poate fi făcută orișicum. Esențial este printre altele și perioada din cursul zilei în care se taie florile. Până nu de mult s-a crezut că cea mai potrivită perioadă ar fi orele de când tijele și florile sunt turgescente după o răcoroasă. Cercetări mai recente au scos însă în evidență că pentru păstrarea ulterioară cea mai bună ar fi recoltarea în primele ore ale după amiezii când tijele au acumulat maximum de substanțe nutritive. în orice caz să evităm recoltarea pe arșiță și chiar dacă recoltăm florile trebuiesc acoperite rapid dacă este vreme însorită și transportate în hala de sortare sau depozitare, la temperaturi mai coborâte.

La recoltare mai este important și locul unde se taie tija. Deoarece toți cultivatorii ar vrea ca tijele florale să fie cât mai lungi, aici trebuie să ținem cont de trei lucruri: cu cât eliminăm mai multe frunze cu atât se reduce și suprafața asimilatorie (și deci vigoarea viitoare) a plantei (a), mugurii situați mai spre bază pornesc mai târziu în creștere, decalând valul doi de înflorire (b) și mugurele ce devine terminal prin tăiere să fie unul bine dezvoltat (c). Se cunoaște că în vârfurile de creștere și în frunzele tinere sunt sintetizate substanțe regulatoare de creștere (auxine) care au un transport bazipetal (de sus în jos) continuu, fapt pentru care vârful lăstarilor poate crește în voie. Prin acumularea lor spre baza lăstarilor, auxinele împiedică dezvoltarea și pornirea în creștere a mugurilor bazali, cei mai de jos devenind chiar dorminzi. Dacă tăierea tijelor florale se face de asupra primilor 1-2 muguri bazali, pornirea lor în creștere va fi mult întârziată și apariția noului val de flori poate depăși chiar și 60 de zile. De aceea se recomandă ca tăierea tijelor sase facă cel puțin deasupra celui de al treilea mugure socotit de la bază, indiferent de lungimea tijei florale rezultate, în felul acesta fiind respectate toate cele trei principii enunțate mai sus.

Producția de flori oscilează mult în funcție de soi și de tehnologia aplicată, cu toate acestea se pot face estimări cu caracter general. în țara noastră primul val de înflorit începe la sfârșitul lunii mai – începutul lui iunie și durează vreo 3 săptămâni. Valul al doilea începe la mijlocul lui iulie-începutul lui august. Dacă socotim că într-un an au loc 2-2,5 valuri de înflorire și că de pe fiecare plantă se obțin cea. 15-18 flori vandabile, că densitatea medie este de 3-3,3 plante/mp, rezultă că pe un ha se pot obține anual cea. 450.000-600.000 de flori. Dacă se scad din acestea și 10% goluri (după 3-4 ani) rezultă 400.000-540.000 flori.

Producțiile mai mari sunt în anii 3-5, după care aceasta începe să scadă treptat. Când observăm că producțiile încep să aibă o rentabilitate scăzută sau neconvenabilă, plantația trebuie desființată, lucru necesar și pentru schimbarea sortimentului și ținerea pasului cu moda.

Sortimentul utilizat. Să nu credem că toate soiurile se pretează pentru a fi cultivate și valorificate ca flori tăiate! Nu există soiuri ideale, la fiecare se pot găsi 1-2 defecte. Ca cerințe generale pentru această categorie de soiuri enumerăm:

• să aibă tije lungi și drepte și flori mari cu bobocul alungit având minimum 30 de petale;

• să aibă petale grose, rezistente la vestejire și transport;

• pedunculul floral (gâtul) să fie gros și rezistent la vestejire;

o să nu formeze și boboci secundari pentru a evita îndepărtarea acestora;

• să nu formeze mulți lăstari orbi;

• să aibă o remontare rapidă a înfloritului, decalajul între valul 1 și 2 să fie cât mai mic (40-50 de zile);

• să aibă cât mai puțini ghimpi;

• să aibă o bună rezistență față de boli și ger;

• pe cât posibil să aibă petale parfumate.

Caracterele și însușirile enumerate se referă mai ales la soiurile din grupa TH, dar trebuie să menționăm că pentru tăiere se pot utiliza și soiuri din grupele polianta și floribunda la care contează atât așezarea florilor cât și numărul acestora din inflorescență, ele fiind folosite atât pentru vază cât și pentru aranjamente florale.

Desigur, nu sunt soiuri care să îndeplinească toate aceste condiții, în plus dacă este vorba de o culoare mai aparte, parfum puternic, durabilitate mare în vază sau aranjamente florale, atunci mai închidem ochii în privința unor defecte, chiar și majore. Așa cum am spus, la alegerea soiurilor mai contribuie și moda, dar ultimul cuvânt este dat de vandabilitate și gradul de rentabilitate.

În cele ce urmează prezentăm o listă cu soiurile pretabile pentru astfel de culturi, fără a avea pretenția că am spus totul, mai ales că astfel de liste pot suferi modificări la fiecare 2-3 ani.

CAPITOLUL VI

DEVIZE DE LUCRĂRI

6.1. Antemăsurătoare – Deviz nr. 1

Pentru executarea lucrărilor de pregătire a terenului în vederea

înființării unei plantații de trandafiri pentru flori tăiate

Cap. 1 Manoperă

Cap. II – Utilaje : lucrări cu tractoare și mașini agricole

Cap.III – Materii și materiale

Cap.IV – Transporturi de materii și materiale

Cheltuieli de pregătire a terenului

Total 100%

6.2. Antemăsurătoare – Deviz nr.2

Pentru executarea lucrărilor de înființare a unei plantații de trandafiri pentru flori tăiate tufe/ ha desime (care se va asigura folosind la plantare distanța de

1,0 m între rânduri și 0,50 m pe rând) și lucrările de întreținere în anul I.

Cap. 1 Manoperă :

Cap. II – Utilaje : lucrări cu tractoare și mașini agricole

Cap.III – Materii și materiale

Cap.IV- Transporturi de materii și materiale

TOTAL CHELTUIELI DIRECTE RON

Total cheltuieli directe

Total 100%

6.3. Antemăsurătoare – Deviz nr.3

pentru executarea lucrărilor de exploatare a unei

plantații de trandafiri pentru flori tăiate

Cap. 1 Manoperă :

Cap.IV – Transporturi de materii și materiale

TOTAL CHELTUIELI DIRECTE RON

Cheltuieli directe de exploatare

Total 18771,62 100%

6.4. Centralizatorul materialelor principale și costurile lor pentru o

exploatație de trandafiri pentru flori tăiate cu suprafața de 1 ha

Cheltuieli materiale:

Total 85480 lei 100%

6.5. Centralizatorul costurilor directe de investiții la

trandafiri pentru flori tăiate

6.6. Deviz general pentru un ha de plantație de trandafiri pentru flori tăiate

6.7. Valoarea producției marfă la cultura de trandafiri pentru flori tăiate

6.8.Valoarea producției globale la cultura de trandafiri pentru flori tăiate

CHELTUIELI ANUALE DE PRODUCȚIE (Antemăsurătoarea – deviz nr.5 )

Manopera : 152,37 x 5 = 7618,50 RON

Utilaje : 0,90 x 40 = 360,00 RON

Materiale : 10780,00 RON

Transporturi : 35t/km x 0,375 RON = 13,12RON

TOTAL CHELT. ANUALE 18.771,62 RON

6.9. Indicatori de eficiență economică la trandafirul pentru flori tăiate

6.10. Grafic de eșalonare a investițiilor la cultura trandafir pentru flori tăiate

C O N C L U Z I I

1. Pentru executarea lucrărilor de pregătire a terenului în vederea înființării unei plantații de trandafiri pentru flori tăiate în suprafață de 1 ha sunt necesari 8.165,5 lei.

2. În vederea executării lucrărilor de înființare a unei plantații de trandafiri pentru flori tăiate cu 20000 bucăți de tufe/ha sunt necesari 93.285,82 lei (incluzând toate cheltuielile directe).

3. Lucrările de întreținere a plantației de trandafiri începând din anul II de cultură se ridică la valoarea de 18.771,62 lei (aceasta include: manoperă, utilaje, materiale și transport). La acestea se mai adaugă cheltuieli suplimentare (aprovizionare cu materiale 10% și cheltuieli neprevăzute 3%) și se ajunge la o valoare de 131.426,34 lei/ha, total investiție (echivalentul a 29.205,85 Euro).

4. De pe un hectar se preconizează a se recolta cantitatea de 60.000 bucăți de flori, care se valorifică pe două categorii, aducând un venit de 17.600 Euro/ha.

5. Durata normală de exploatare este de 5 ani, cu o cotă anuală de amortisment de 5.841,17 Euro/an.

6. Pe baza datelor deținute se ajunge la următorii indicatori de eficiență economică:

– valoarea producției marfă: 17.600,00 Euro

– valoarea producției globale: 10.012,64 Euro

– profit anual: 7.587,36 Euro

– durata de recuperare a investiției 3,8 ani.

B I B L I O G R A F I E

Cultura trandafirilor – Echart Haenchen, Editura M.A.S.T., 2011.

Cultura trandafirilor pentru flori tăiate și decor – Ana Tomescu & co, Ed.Gramen, 2012.

Grădina înmiresmată – Margit Benes Oelber, Ed.Casa, 2012.

Arta peisageră între pasiune și profesie – Adrian Mărgărit, Ed.Cetatea de Scaun, 2008.

Universul plantelor – Constantin Pârvu, Ed.Asab, 2006.

Îngrijirea și pregătirea pentru iarnă a speciilor floricole din parcuri și grădini – Florin Toma, Ed.Lucman, 2010.

Cultura pentru flori tăiate – Elena Șelaru, Ed.Ceres, 2011.

Trandafiri cu parfum – Ștefan Wagner, Ed.Napoca Star, 2010.

Trandafirul – de la mit la mileniul trei – Ștefan Wagner, Ed.Napoca Star, 2002.

Expert în cultivarea trandafirilor – Hessayon G.David, Ed.All.

Floricultura generală și specială – Maria Băla, Ed. de Vest, 2007.

Contabilitatea unităților agricole – Venig Aurora, Ed. Universității din Oradea, 2012.

www.agroromania.manager.ro

www.rosafruct.ro

www.gradinaverde.wordpress.com

www.gradinamea.ro

B I B L I O G R A F I E

Cultura trandafirilor – Echart Haenchen, Editura M.A.S.T., 2011.

Cultura trandafirilor pentru flori tăiate și decor – Ana Tomescu & co, Ed.Gramen, 2012.

Grădina înmiresmată – Margit Benes Oelber, Ed.Casa, 2012.

Arta peisageră între pasiune și profesie – Adrian Mărgărit, Ed.Cetatea de Scaun, 2008.

Universul plantelor – Constantin Pârvu, Ed.Asab, 2006.

Îngrijirea și pregătirea pentru iarnă a speciilor floricole din parcuri și grădini – Florin Toma, Ed.Lucman, 2010.

Cultura pentru flori tăiate – Elena Șelaru, Ed.Ceres, 2011.

Trandafiri cu parfum – Ștefan Wagner, Ed.Napoca Star, 2010.

Trandafirul – de la mit la mileniul trei – Ștefan Wagner, Ed.Napoca Star, 2002.

Expert în cultivarea trandafirilor – Hessayon G.David, Ed.All.

Floricultura generală și specială – Maria Băla, Ed. de Vest, 2007.

Contabilitatea unităților agricole – Venig Aurora, Ed. Universității din Oradea, 2012.

www.agroromania.manager.ro

www.rosafruct.ro

www.gradinaverde.wordpress.com

www.gradinamea.ro