Traducerea Realitatilor Socioculturale In Romanul Lui Andrei Makine ”une Femme Aimée” din Franceza In Romana

Traducerea realităților socioculturale în romanul lui Andrei Makine ”Une femme aimée” din franceză în română

Cuprins

ABREVIERI

ADNOTARE (în română și engleză)

INTRODUCERE

1. DIMENSIUNEA INTERCULTURALĂ ÎN TRADUCERE

1.1. Traducerea ca formă de comunicare între culturi

1.2. Problema culturemelor în traducere

1.3. Dificultăți socioculturale în traducere

Concluzii

2. TIPOLOGIA REALITĂȚILOR ÎN TRADUCERE

2.1.Conceptul de”realia” în traducere

2.2. Clasificarea realiilor în traducere

2.3. Tehnici de traducerea a realiilor

2.4 Tipologia „lacunelor” în traductologie

Concluzii

3. REALIA CA METODĂ DE EXPRIMARE A COLORITULUI ISTORIC

3.1. Realii ale vieții sovietice și ruse în romanele lui Andrei Makine

3.2. Analiza lingvistică și stilistică a realiilor în romanul ”Une femme aimée” de Andrei Makine

3.2.1.Analiza realiilor în baza clasificării după obiect

3.2.2.Analiza realiilor în baza metodelor de traducere

Concluzii

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI:

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE ОШИБКА! ЗАКЛАДКА НЕ ОПРЕДЕЛЕНА.

ANEXE

Abrevieri

TS- textul sursă

TȚ- textul țintă

CS – cultura sursă

CȚ – cultura țintă

LS – limba sursă

LȚ – limba țintă

UT sursă – unitate de traducere sursă

UT țintă – unitate de traducere țintă

Introducere

“La même page française ne se traduira pas de même en

anglais et en bantou. La distance existant entre deux cultures

laisse une empreinte inévitable sur la façon de traduire, bien

plus que les rapports purement linguistiques.”

(E. Cary)

În traductologia actuală întîlnim tot mai des, adepți ai părerii conform căreia traducerea nu se axează atît pe aspectele culturale, cît pe cele lingvistice. Susținem parțial această idee. Bineînțeles, că aspectele lingvistice joacă un rol important în traducere, ținînd cont de transferurile dintr-o limbă în alta, care au loc în procesul traducerii, dar totodată trebuie să menționăm importanța dimensiunii culturale dintr-un context. Cultura nu reprezintă altceva, decît istoria, tradiția, valorile și obiceiurile unui popor, iar toate acestea sunt strîns legate de limba acestui popor.

În timp ce unii lingviști afirmă că limba este un fapt de cultură, cert este că aceasta reprezintă o parte integrantă a culturii. Traducătorii sunt mesageri ai contextelor și timpurilor istorice. Iată de ce afirmăm cu certitudine că traducerea vizează nu doar limba, dar și cultura, acestea fiind concepute ca entități inseparabile.

Rezultatul pozitiv al traducerilor depinde în totalitate de competența lingvistică și culturală a traducătorului. Astfel, acesta trebuie să cunoască limba și cultura textului- țintă, la fel de bine, precum limba și cultura textului sursă. Nu în zadar, procesul de traducere este numit unul dificil, deoarece el presupune depășirea barierelor culturale și lingvistice dintr-o limbă în alta.

Cu toate că în traductologia modernă există diferite metode de cercetare a traducerii și abordări ale acesteia, la moment în centrul atenției se situează aspectele culturale ale traducerii și contextele în cadrul cărora se realizează. Se evidențează rolul traducerii ca un mijloc de comunicare interlingvistică și interculturală. Traductologia modernă acordă o atenție deosebită lucrărilor din domeniul traducerii lexicului fără echivalent și al realiilor cultural istorice, cercetînd posibilitatea redării lor în limba țintă. Totodată, în contextul științei despre traducere, apar problemele despre identificarea conceptului ”realia cultural – istorică”, clasificarea acesteia ș.a. Problema traducerii nu se limitează doar la aspectele particulare, dar se extinde și asupra precizării criteriilor de obținere a unei traduceri adecvate.

Actualitatea cercetării, după părerea noastră, o contituie faptul că traducătorul se confruntă deseori cu problema traducerii realiei. Realia care face parte din elementele fără echivalent ale limbii, denumind concepte străine altor culturi, întotdeauna au constituit o dificultate aparte în procesul de traducere. Anume aceste dificultăți determină interesul față de această problemă. În acest sens, actualitatea temei constă în interesul major față de cercetarea cuvintelor realii, ca element de bază al textului. Cuvintele realii prezintă un interes deosebit în comunicarea interculturală, deoarece sunt purtătoare ale componentelor lingvistice și culturale. Totodată, actualitatea este motivată de dinamica abordărilor față de traducere, însușirea activității traductologice, introducerii sale în noile contexte umanitare, pe de o parte, și de insuficiența dezvoltării abordării orientate pe sens, pe de altă parte. Contactul care se produce între culturi, impune necesitatea întelegerii între indivizii comunităților lingvistice și culturale diferite, între popoare, iar traducerea capătă, astfel, o importanță vitală pentru umanitate.Traducerea se bucură de un interes sporit în ultimele decenii. Lingviștii, criticii literari fiind preocupați de indentificarea și depășirea diferențelor de ordin cultural, în actul traducerii. Așadar, traducătorii devin conștienți de existența structurilor cu nuanță culturală care există între popoare și încearcă să le rezolve, prin intermediul diverselor tehnici și metode.

Noutatea științifică este determinată de efectuarea încercării de cercetare complexă a realiilor în romanul lui Andrei Makine ”Une femme aimée”, din punct de vedere lingvistic și stilistic.

Scopul cercetării îl constituie determinarea conceptului ”realia” ca o unitate lingvistică și analizarea metodelor principale de traducere a acesteia. Pentru soluționarea scopului propus, în lucrarea sunt prezentate clasificări după diferite principii, dar și metode de redare în limba țintă. Totodată avem ca scop sistematizarea, clasificarea și cercetarea lingvistică și stilistică a realiilor prezente în romanul ”Une femme aimée” de Andrei Makine. Lucrarea dată își propune prin intermediul traducerii, formarea unei căi de comunicare între culturi, între popoare. Urmărim scopul prezentării unei noi perspective în comunicarea dintre două limbi, mai mult la nivel cultural, deoarece considerăm că cultura reprezintă un pod care unește popoarele. De asemenea, teza are drept scop să ofere vorbitorilor de limbă franceză, posibilitatea de a cunoaște cultura rusă și română la un nivel mai înalt, deoarece acestea nu pot fi înțelese în totalitate din cauza absenței realităților culturale din limba țintă. În acest context traducerea devine problematică și deosebit de importantă în abordarea acestui subiect.

Pentru a atinge scopul acestei teze, ne-am propus următoarele obiective:

compararea abordărilor teoretice despre realia în activitatea traductologică;

descrierea conceptului de ”realia”, ”culturem”, ”lacună”, caracteristicile, funcțiile și clasificările acestora;

precizarea parametrilor necesari pentru traducerea realiilor;

evidențierea celor mai adecvate metode de redare a realiei în traducere;

cercetarea realiilor purtătoare a coloritului istoric, existente în romanul lui Andrei Makine ”Une femme aimée” și redarea acestora în varianta română ”O femeie iubită” deDaniel Nicolescu.

evidențierea tipurilor de realii și analizarea acestora.

Obiectul de cercetare îl constituie realiile, concepute ca elemente funcționale importante în traducere.

Problema de cercetare se manifestă prin potențialul interpretațional al realiei, ca factor de bază al activității traductologice, ce determină alegerea metodelor sau strategiilor de redare ale acesteia, în limba culturii țintă. Cuvintele realii sunt concepute ca mijloc de redare a informației fundamentale.

Cabază teoretică a cercetării au servit lucrările mai multor lingviști care au activat în domeniul filologic: S. Vlahov, S. Florin, A. Fedorov, V. Vinogradov, V. Komisarov, G. Tomahin, V. Kostomarov, J. C. Catford etc.

Camaterial practic am utilizat romanul lui Andrei Makine ”Une femme aimée” în varianta franceză și traducerea sa în română de Daniel Nicolescu.

Metode și procedee utilizate: analiza lingvistică și stilistică, analiza contextuală a permis depistarea corelațiilor realiilor, analiza culturală, analiza contrastivă care a permis depistarea realiilor rusești ca unități ale limbii ruse, avînd specific național-cultural și care n-au un echivalent în limba franceză.

Structura lucrării:

Teza este compusă din introducere, trei capitole, concluzii la capitole, concluziiși recomandări finale, lista bibliografiei consultate și anume 79 de surse.

În primul capitol ”Dimensiunea interculturală în traducere” ne referim la traducere din punct de vedere cultural, conceptul de culturem și dificultățile de traducere provocate de diferența dintre culturi. Fiecare cultură este individuală și include în sine un șir de aspecte specific culturale și etnografice, care formează mentalitatea națională. Cuvintele cu un sens cultural specific reflectă nu doar modul de trai al unei comunități lingvistice, dar și modul de gîndire a acesteia.

În capitolul doi ”Tipologia realiilor în traducere” este prezentat conceptul ”realia”, clasificarea acestuia, cît și tehnici de traducere a acestora în limba țintă. Propunem mai multe clasificări ale acestui concept, dar și cele mai adecvate metode și tehnici de redare a realiilor în limba textului țintă. Totodată am menționat problema lacunelor în traducere și tipologia lor.

În capitolul trei ”Realiile ca metodă de redare a coloritului istoric” este prezentat clasificarea realiilor, existente în romanul ”Une femme aimée” de Andrei Makine și traducerea acestora în limba română. Totodată, se face o clasificare a realiilor după metodele de traducere propuse de lingviști.

În traseul de cercetare a acestei teme, ne-am format concluzia că traducerea, pe lîngă faptul că este o artă, o știință, presupune întîi de toate o măiestrie, iar traducătorul trebuie să dea dovadă de competența bilingvistică și biculturală.

Traducerea poate fi numită un act de comunicare interculturală, deoarece prin ea se produce convertirea sentimentelor, valorilor, informațiilor din limba sursă în limba țintă.

Nu există traduceri perfecte, la fel cum nu există traducători perfecți, aceste idealuri fiind greu de atins, deoarece este cunoscut faptul că diferența dintre limbi, generează diferența în traducere a două culturi, iar pentru o traducere bună trebuie luate în considerație specificitatea culturală.

Autorul operei si receptorul acestei creații deseori fac parte din două culturi diferite, fiecare avînd obiceiuri și tradiții proprii. În asemenea condiții, traducătorul este impus să organizeze și să soluționeze dificultățile dintre normele lingvistice, literare și culturale. Contribuția traducătorului constă în analiza, selectarea și rezolvarea incompatibilităților dintre aceste două culturi.

În procesul de traducere este necesară explorarea culturii țintă pentru a identifica ”echivalentul” unui cuvînt din cultura sursă, iar în cazul în care acest echivalent nu există, sensul exact poate fi redat prin intermediul altor mijloace lexicale. În această situație se pune accent pe capacitatea traducătorului de a selecta sinonime armonioase și corespunzătoare în cultura țintă, iar din această gamă să găsească soluția corectă.

Cercetarea noastră se axează pe comunicarea interculturală. Astfel, am ajuns la concluzia că intraductibilitatea ar putea fi definită ca imposibilitatea de a reda și a transmite cititorilor-țintă toate sensurile pe care le are un cuvînt din cultura sursă.

Din această perspectivă, încercăm să demonstrăm că structurile culturale specifice limbii și culturii sursă, reprezintă o încercare imensă pentru traducător, și pot genera multe ezitări și controverse în procesul de traducere. Astfel, toate elementele culturale specifice limbii surse, pot fi redate în limba țintă, folosind metode și strategii care uneori cauzează pierderi semantice, și în același timp, favorizează cîștiguri semantice. Fiind constrîns de limitările culturale ale fiecărei limbi, traducătorul este determinat să aleagă dintre o varietate de metode și strategii, sau chiar uneori, săcorespunzătoare în cultura țintă, iar din această gamă să găsească soluția corectă.

Cercetarea noastră se axează pe comunicarea interculturală. Astfel, am ajuns la concluzia că intraductibilitatea ar putea fi definită ca imposibilitatea de a reda și a transmite cititorilor-țintă toate sensurile pe care le are un cuvînt din cultura sursă.

Din această perspectivă, încercăm să demonstrăm că structurile culturale specifice limbii și culturii sursă, reprezintă o încercare imensă pentru traducător, și pot genera multe ezitări și controverse în procesul de traducere. Astfel, toate elementele culturale specifice limbii surse, pot fi redate în limba țintă, folosind metode și strategii care uneori cauzează pierderi semantice, și în același timp, favorizează cîștiguri semantice. Fiind constrîns de limitările culturale ale fiecărei limbi, traducătorul este determinat să aleagă dintre o varietate de metode și strategii, sau chiar uneori, să inventeze altele noi.

Considerăm că traducerea ca act de comunicare interculturală implică înțelegerea altor feluri de a trăi, a gîndi și a simți.

Cuvinte-cheie: traducere, interculturalitate, realia, culturem, lacună, intraductibilitate, transliterație, calchiere, echivalență, hiponim, asimilare.

1. DIMENSIUNEA INTERCULTURALĂ ÎN TRADUCERE

1.1. Traducerea ca formă de comunicare între culturi

«Limba și cultura»reprezintă o temă multilaterală și mereu actuală, care reflectă problemele intelectuale și sociale din viața omului, iar fiecare latură a ei constituie obiectul cercetărilor și analizelor individuale.

Traducerea nu este concepută doar ca mediere interlingvistică, ea este totodată și una dintre principalele tipuri de comunicare interculturală, care la moment, poate fi considerată ca acceptată unanim, iar o asemenea formulare nu poate fi pusă la îndoială.

Aspectele culturii se manifestă în toate limbile lumii. Astfel, în sens restrîns, cultura înglobează acei termeni care intră în tezaurul național al unei anumite țări. Referitor la reflectarea culturii într-o limbă, aceasta are loc în cazul cînd comunicarea interlingvistică se egalează cu depășirea barierei interculturale. Deși, acest factor este prezent în orice act de comunicare, nu toți îl conștientizează în practica comunicării. Anume aici, traducătorul trebuie să-și manifeste competențele sale, atingînd obiectivul principal.

Din cele expuse, reiese că în condițiile actuale, pentru ca traducătorul să-și îndeplinească funcțiile sale, la un nivel înalt, acesta, pe lîngă propriile cunoștințele lingvistice, trebuie să cunoască și elementele tezaurului cultural al ambelor comunități lingvistice, care contactează prin actul comunicării.

Pe lîngă emițător și receptor, în comunicarea interlingvistică participă și traducătorul. Scopul acestuia este de a reda textul din limba sursă, în limba țintă, păstrînd toate conotațiile acestuia, inclusiv în plan pragmatic.

Este cunoscut că limbile se deosebesc între ele nu doar din punct de vedere lexical și gramatical, dar și prin faptul că fiecare reflectă o realitate sau alta, în felul său, avînd o imagine proprie despre lume. Iată de ce în procesul traducerii interacționează nu doar două limbi, dar și două culturi, două imagini diferite despre lume.

În lucrările despre teoria traducerii, mereu s-au pus în discuție, factorii care demonstrează influența diferențelor culturale dintre două comunități lingvistice, asupra procesului de traducere. Acest fapt ne permite să considerăm acest proces ca o comunicarea interculturală, care depășește nu doar barierele lingvistice, dar și culturale.

Considerînd traducerea ca un act de comunicare între două limbi, trebuie să ținem cont de diferențele culturale ale vorbitorilor acestora, cu atît mai mult că limbile care întră în contact, prin traducere, însăși sunt purtătoare ale culturii naționale.

Vorbind despre traducere ca aspect al comunicării interculturale, G. D. Tomahin menționa că aceasta nu presupune doar apropierea a două sisteme semantice, cu propriile trăsături national-culturale, dar și un contact dintre vorbitorii a două comunități cultural-lingvistice, fiecare avînd percepția proprie despre lume și un anumit fond cultural [49].

În traductologia modernă există o abordare, care tinde să evidențieze rolul primordial al diferențelor culturale în activitatea de traducere. J. Casagrande afirmă că ”nu se traduc limbile, dar culturile”[74], ceea ce caracterizează destul de bine această abordare. Dar după cum menționează V. N. Komisarov, o asemenea ipoteză nu ține cont de caracterul interacțiunii dintre limbă și cultură.Diferențele culturale se reflectă în limbă și constituie o parte dintre diferențele referitoare la viziunea asupra lumii, pe care le crează limba.Specificul culturii acționează asupra semnificației și utilizării unităților lingvistice.Traducerea dintr-o limbă în alta, întotdeauna presupune și traducerea dintr-o cultură în alta.[26]

În principiu, concepția cultural-etnografică a traducerii, după cum o numește V. N. Komisarov, este legată de apariția unei întrebări teoretice, importante, despre rolul traducerii față de o cultură străină. Componentele culturii străine trebuie să fie păstrate în traducere, sau acestea trebuie înlocuite prin componentele propriei culturi, care exercită aceeași funcție sau una analogică.

Trebuie să menționăm, că indiferent de importanța pe care o au diferențele culturale, nu există motive să sporim rolul acestora în traducere. Transpunerea traducerii într-un alt mediu cultural, o îndepărtează semnificativ de original. Majoritatea oamenilor concep suficient de bine, că pot exista fapte, fenomene, tradiții, care nu fac parte din propria cultură și sunt capabili să accepte nu doar ce este propriu, dar și ce este străin. Barierele culturale pot fi depășite, deoarece tuturor le este caracteristic conceperea lucrurilor noi. Prin urmare, una din trăsăturile principale ale traducerii constă în faptul, că cu ajutorul lor,vorbitorii limbii țintă cunosc viața și cultura altor popoare.

Traducerea nu este doar un act lingvistic, dar și cultural, un act de comunicare la granițele dintre culturi. Procesul de traducere întotdeauna are două aspecte: limba și cultura, deoarece ele nu pot fi izolate. Limba și cultura sunt strîns legate: limba nu doar că exprimă realitatea culturală, dar îi oferă și o anumită formă. Sensul elementului lingvistic este înțeles doar atunci, cînd este conceput împreună cu contextul cultural, în care se utilizează. Traducătorii trebuie să acorde o atenție mare, diferențelor de calitate și gradului de convenționalitate în traducerea unui text din limba unei culturi, în limba altei culturi. Una dintre principalele caracteristici ale traducerii este ”situația mesajului dublu”, cînd traducătorul trebuie să suprapună contextul cultural al limbii sursă și trăsăturile cultural-comunicative ale textului traducerii[21].

Procesul de globalizare a adus în centru atenției problema comunicării interculturale. Prin comunicarea interculturală putem înțelege ”dialogul dintre reprezentanții diferitor culturi”, vorbitori ai diferitor limbi.

Traducerile sunt un filon prin care se produce îmbogățirea bagajului literar al unui popor, o cale de facilitare a schimbului de idei în favoarea progresului. Traducerile obțin valențe duble, de integrare și delimitare, adică de apropiere a valorilor culturale străine și de producere, prin diferențierea valorilor proprii.

Unele texte care necesită a fi traduse, sunt marcate cultural. Ele reflectă complexitatea unei societăți, a cărei instituții și vocabular sunt expresia unei culturi, de multe ori seculare. Transferul conținutului unui text, purtător de noțiuni adesea cu conținut istoric și tradiții, prezintă un grad de dificultate sporit pentru traducător.

Pentru a trece la analiza problemei pe care o certifică dimensiunea culturală în traducere, propunem să definim cultura ca noțiune, aici am descoperit că există aproximativ 300 definiții ale culturii. Mai întîi, cuvîntul cultură, care vine din latină colere (a cultiva, a onora) se referă în general la activitatea umană. Unescooferă următoarea definiție pentru acest termen: „o serie de caracteristici distincte a unei societăți sau grup social în termeni spirituali, materiali, intelectuali sau emoționali.” La sfîrșitul secolului al XIX-lea antropologii au oferit o definiție mai amplă a culturii, definind-o drept natura umană și au observat că aceasta își are rădăcinile în capacitatea universal-umană de a clasifica experiențele, de a le codifica și de a comunica simbolic. Antropologul Sally Engle Merry definește cultura astfel: „valorile, instituțiile și interacțiunile sociale împărtășite de un grup de indivizi” [73].

Dacă pentru Pierre Bourdieu ”cultura este capacitatea de a face diferențe”[7], specialiștii țin să menționeze că traducerea culturii, este capacitatea de ”a citi”, de a decoda aceste diferențe în limba țintă. Pentru aceasta traducătorul trebuie să dea dovadă de competențe specifice: lingvistice, socioculturale, enciclopedice și pragmatice.

Deseori, neutralizată în imitările și adaptările secolelor precedente, dimensiunea culturală a textului tradus reprezintă, la etapa actuală, obiectul de cercetare și reflectare a traductologilor și traducătorilor.

Relația absentă, sau dimpotrivă, valorizantă, între traducere și cultură este pusă în raport cu istoria traducerilor și depinde de epocă, de contextul cultural, de convingerile traducătorilor, de istoria mentalităților, între cele două culturi implicate.

Fiind extinsă la civilizație (arte, hrană, vestimentație, arhitectură, instituții), la normă (tradiții, ritualuri, conduită, stil), sau, de asemenea, concepută ca un sistem de credințe și reprezentări, dimensiunea culturală a textului literar a fost supusă unei adevărate filtrări în traducere. Uneori, elementele culturale pot provoca intraductibilitateaîn traducere[68],iar strategiile și metodele de traducere contribuie la depășirea acestui obstacol. Putem vorbi prin urmare, în conformitate cu opinia lui Antoine Berman, de o adevărată traductibilitate literară, care exploatează potențialul limbii și culturii țintă pentru a adapta tot ce este străin [5].

Humboldt încurajează traducătorii să rămînă fideli limbii și culturii străine și să reflecte prin traducerea lor, această străinătate. Greșeala care-i trădează, nu este originalul, cum am putea crede, dar propria limbă, propriul popor [18, p.15].

Așadar, suntem tentați să considerăm traducerea ca o negociere de diferențe, și nu ca o opoziție între universal și local. A lucra asupra traducerii culturilor, nu înseamnă doar să te întrebi ce traduci, pentru ce și cum traduci, aceasta înseamnă, de asemenea, să te interesezi de cercetările contemporane ale intraductibilității și prin aceasta să punem accent pe tematica incompatibilitățiidintre original și trădarea acestuia. Deci, a traduce înseamnă a situa o cultură în raport cu altele. Iată de ce nu poate fi vorba de o cultutră omogenă. Diferențele sunt prezente în cadrul unei aceeași culturi și între culturi, la fel cum sunt prezente într-o limbă și între limbi. Astfel, a traduce între culturi constituie o problemă de civilizație, mai ales în contextul ideologic actual, care face referință la ”războiul civilizațiilor” discursul dominant este implicit.Mai mult ca niciodată, trebuie să ne gîndim la decalajele dintre cultură și civilizație.

La etapa actuală, traducerea și cultura rămîn a fi cei mai vehiculați termeni și probabil cei mai utilizați. Traducerea a fost considerată, în mod tradițional ca o echivalență între limbi, apelînd în acest sens la instrumente și tehnici prin care echivalența semantică poate fi produsă între două texte ce aparțin la două limbi diferite. Totuși, abordarea modernă a traducerii este inseparabilă de conceptul de cultură.

Putem menționa că dacă fiecare limbă are o concepție specifică asupra lumii, atunci pentru a înțelege ideile unui individ vorbitor de o altă limbă, este necesar să-i cunoaștem cultura sa, concepția sa despre lume, nu doar limba. Anume prin cultură se face distincția dintre comunitățile umane formate în perioade istorice și geografice distincte. În asemenea circumstanțe, ajungem la concluzia că traducerea și cultura se află într-o relație strînsă, iar traducerea poate fi considerată ca alter ego-ul culturii, forma cea mai semnificativă a interculturalității.

Procesul de traducere este conceput ca o operație prin care traducătorul face să reînvie un text într-un context cultural al limbii țintă.

Limba este considerată principalul mijloc de comunicare între membrii unei comunități lingvistice, aceasta fiind expresia vie a unei realități culturale și un constituient al comportamentului uman. Anume acest comportament al membrilor fiecărei culturi reflectă valorile acestora. Este deja demonstrat că actul de comunicare poate fi definit ca un fenomen social și nu se rezumă doar la o simplă transmitere a unui mesaj sau la un schimb de informații între emițător și receptor.

Competența comunicativă interculturalăeste, conform opiniei traductologilor Chen și Starosta [10, p. 86],capacitatea de a negocia sensuri culturale. Astfel, este evident că în timpul actului de traducere, pentru a obține un rezultat cît mai corect și aproape de original, traducătorul negociază cuvinte, sentimente, nevoi și atitudini.

La etapa actuală, traducerea rămîne a fi considerată un mijloc primordial în depășirea barierelor impuse de limbaj, iar traducătorul nu este altcineva, decît transmițătorul unui mesaj dincolo de hotarele unei culturi, încercînd în același timp să se facă înțeles. Astfel, un text din limba sursă nu reprezintă un discurs static, ci este o expresie a intenției autorului care va fi interpretată de traducător.

Există diferite ipoteze în ceea ce privește poziția traducerii. Astfel, indiferent de epoci, teoreticienii traducerii (ex. Nida, Katan) au susținut aceeași idee și anume că traducerea ar trebui considerată ca o expresie a comunicării. Bineînțeles, au existat unele polemici care se referă la ameliorarea comunicării interculturale. Newmarka ajuns la concluzia că traducerea, cea mai economică metodă de comunicare interculturală, mediază culturile[35].

Totodată, datorită faptului că există atît diferențe lingvistice cît și culturale ale popoarelor care vin în contact, există concepte ale căror sensuri nu se păstrează sau se alterează.

După cum am menționat, traducerea este un act de comunicare care se realizează între participanții la două contextesociale și culturale diferite. Considerăm că ea este, de fapt, un act de comunicare și un proces care poate fi definit ca o surmontare a spațiului lacunar dintre culturi.

La antipod se află opinia traductologilor Hewson și Martin, și anume aceea că traducerea poate fi definită ca o explorare a unui spațiu lacunar greu de depășit și ca o tensiune existentă între cele două culturi care variază în funcție de timp și de motivațiile socio-economice[20].

Acest spațiu lacunar există, după unii traductologi precum Ulrych, din cauza faptului că vorbitorii limbii țintă nu pot conceptualiza realitatea la fel ca vorbitorii limbii sursă[52].

Cercetările recente au subliniat ideea că exactitatea traducerii rezidă în cunoașterea modului de comunicare în cele două limbi distincte, iar funcția traducerii este de a concilia diferențele sau de a atenua divergențele impuse atît de limbă cît și de cultură.

În general, receptorii nu sunt familiarizați cu realitatea culturală a textelor din limba sursă. În acest sens, traducătorii consideră că este necesară utilizarea parafrazelor sau a unor clarificări de sens pentru ca mesajul să fie transmis corect. Astfel, calitatea textelor traduse în cultura țintă rămîne discutabilă. Cu referire la aceasta, Dimitriu menționează că “aspectele legate de calitatea traducerilor din cultura-țintă au rămas, pînă astăzi, un punct delicat în discursurile traductologilor, în special atunci cînd apar texte a căror stîngăcie nu poate fi justificată de criterii ideologice, ci își găsește explicația numai în lipsa de profesionalism a traducătorilor”[14, p. 15].

După părerea traducătorului, o traducere este completă numai în cazul în care este transmisă valoarea comunicativă, iar elementele culturale ale textului sursă sunt înlocuite cu cele mai accesibile cuvinte și expresii din textul țintă.

Traducătorulare rolul nu numai de a comunica dar și de a interpreta intențile, percepțiile, expresiile și așteptările fiecărei comunități culturale. Traducătorul este o punte de legătură între două realități culturale. El are rolul de a stabili comunicarea dintre ele, iar acest lucru devine posibil doar dacă el participă, după cum susține Taft, la ambele culturi[47]. Cu alte cuvinte, traducătorul trebuie să dea dovadă de competență bilingvă și biculturală.

Traducătorul încearcă să întrețină o relație de comunicare și să medieze între cele două culturi. Altfel spus, el trebuie să fie flexibil și tolerant. Unii traducători și traductologi precum Katan consideră că traducătorii trebuie să devină agenți vizibili în stabilirea comunicării între oameni[24]. Susținem părerea că ei trebuie să fie conștienți de existența diferențelor între culturi și să înțeleagă prin filtrul toleranței și al sufletului cultura receptoare.

După cum am menționat mai sus, spre deosebire de transferul lingvistic, transferul cultural se rezumă la ideea că funcția comunicativă trebuie să prevaleze interesului în detaliile din textul sursă. În acest sens, textul este un act de comunicare în care textul și contextul cultural sunt inseparabile.

În asemenea circumstanțe, în mintea traducătorului se poate instala fenomenul de intraductibilitate. În ciuda faptului că vor fi întotdeauna experiențe unice și că sunt multe trepte de urcat pentru a reuși să le transfere dincolo de limitele culturale și lingvistice, traductologi și traducători ca Hatim și Munday consideră că traducerea este mereu posibilă, iar spațiile lacunare dintre culturi pot fi surmontate[19].Susținem acest punct de vedere deoarece traducătorul ar trebui să încerce sentimentul de conciliere pentru a realiza o traducere satisfăcătoare.

Nu este mai puțin adevărat că datorită specificității cuvintelor și expresiilor din limba sursă, vor fi întotdeauna pierderi în traducere. Considerăm că nu există două concepte sau realități identice și astfel în actul de traducere, nimic nu poate fi înlocuit fără să se observe.

Fenomenul de ,,specificitate culturală” apare datorită discrepanței dintre două medii cognitive. Într-adevăr, limbajul popular atrage după sine acest fenomen, dar traducătorul folosește aproximări care-l vor face pe receptor să înțeleagă ritualurile și tradițiile existente în cultura sursă.

Contactul cu o cultură diferită impune, după Wolfgang, o analiză amănunțită a diferențelor care au ca scop atenuarea discrepanțelor dintre ele[60].

Întrebarea dacă limba poate fi expresia culturii, ocupă una dintre pozițiile centrale în lingvistică. Raspunsul depinde de felul în care se soluționează problema capacității limbii de a exprima realitatea, a cărei parte componentă este cultura. Valorile naționale ale unei comunități, care lipsesc sau se deosebesc considerabil într-o altă cultură, reprezintă fondul socio-cultural, care, printr-un fel sau altul, își găsește expresia în limbă. Cercetarea fondului socio-cultural și a lexicului care-l exprimă, este foarte importantă pentru o înțelegere deplină și amplă a originalului și conceperea trăsăturilor acestor valori în traducerea prin intermediul limbii unei alte culturi naționale.

Astfel, influența culturii asupra limbii este multilaterală.Anume tradițiile culturale determină mentalitatea comunităților lingvistice și a viziunii acestora asupra lumii, care uneori se intersectează cu alte viziuni, dar în același timp, își păstrează propriile nuanțe care nu sunt caracteristice altor limbi.Tradițiile culturale determină care cuvinte și concepte sunt importante pentru reprezentanții culturii și limbii date.

Traducerea, ca un mijloc important de comunicare interculturală, este strîns legată de necesitatea bazării pe tradițiile culturale și stereotipurile de limbaj al altui popor, care nu au echivalente în imaginea despre lume a limbii țintă, ceea ce impune alegerea unor situații de limbaj și a altor mijloace de redare, atît la nivelul lexicului, cît și din punct de vedere sintactic.

1.2. Problema culturemelor în traducere

Conceptul de cultură prezintă o mare dificultate în definire.Mai mult de o mie de definiții și-au găsit expresia atît în diferite lucrări din domeniu, cît și în multiple dicționare. Termenul cultură desemnează orice produs artistic sau culinar, maniere de a exista, metode de a reacționa la lucruri neașteptate, modalități de stimulare a relației sociale, ritualuri la care apelăm în diferite momente ale vieții, etc. Astfel, cultura reprezintă atitudinea față de lumea înconjurătoare, față de propria persoană și persoana celui de alături, atitudine, care ulterior capătă diferite forme.

La răscrucea secolului al XXI-lea, suntem mai mult ca niciodată afectați de diferențele culturale și suntem pregătiți teoretic,cu mult mai bine să acceptăm și să percepem această diversitate care nu exista în secolele precedente. Coabitarea culturală reprezintă o dificultate fundamentală, din cauza unei noi erepe care o deschide secolul al XXI-lea. În acest sens, problemele mondializării culturale au devenit aspecte critice. Ciocnirile dintre culturi se manifestă, astăzi, prin conflicte foarte violente, iar această apropiere a civilizațiilor amenință chiar și supraviețuirea umanității. Marea provocare este de a ști cum am putea contribui la pacificarea raportului dintre diferite culturi. Nu există o bază culturală comună, care se referă la aceleași valori, același model de gîndire.Avînd ca punct de plecareun fond universal, care realizează o sinteză a experienței de viață a societăților umane, limbile vehiculează stereotipuri lingvistice și culturale specifice care deosebesc aceste comunități.

O direcție nouă în studiul unităților specifice culturale a fost deschisă odată cu introducerea noțiunii de „culturem”- „cuvinte purtătoare de informații culturale sau cea mai mică unitate purtătoare de informație culturală” [32, p.54], prin care se extinde semnificativ registrul elementelor supuse analizei. Culturemul reprezintă un concept amplu: „Culturemele, oricare ar fi forma lor de manifestare (sintagmă simplă sau compusă, unitate frazeologică, expresie aluzivă, etc.), poartă latent în ele o specificitate culturală a uneia dintre limbile aflate în relație de traducere, în speță caracteristică limbii-sursă, o motivație istorică și socio-culturală, și care nu se regăsește deloc ori se regăsește parțial, dar nu cu aceeași valoare culturală, în limba-țintă” [31, p. 37-38].

Culturemele sunt monoculturale și independente de procesul traducerii, însă statutul lor este relativ, iar formele de manifestare variază pînă la unități frazeologice [31, p. 69]. În același timp, culturemele sunt identificate și studiate ca urmare a acelor greutăți pe care unitățile rspective le provoacă în actul traducerii. Cercetarea lor are în vedere facilitarea căutării echivalențelor de traducere, care ar putea reda intenția autorului, a TS și a CS. Totodată, o noțiune mai amplă, precum culturemul, scoate în evidență faptul că acea component culturală, care în forma ei pură este netransferabilă în LȚ, poate fi prezentă în măsură diferită în unitățile lingvistice[59]. Informația culturală este prezentă nu doar în unități care pot fi caracterizate ca realia, și tocmai studiul acestei componente culturale în contextul traducerii ca act intercultural deschide noi perspective în traductologie.

Termenul culturem, creat conform modelului fonem, morfem, lexem, etc., este o noțiune de ambalaj care merge dincolo de ideile unui domeniu, atingînd toate creațiile socioculturale. Culturemele, deși au fost foarte puțin teorizate de către cercetările lingvistice și sociologice, totuși au căpătat denumiri diferite.Astfel, A. Martinet le numește termeni marcați cultural [33];Vinay și Darbelnet – aluzii prestigioase [56]; Moles – cultureme (atomi ai culturii) [34];Newmark – cuvinte culturale străine [35]; Els Oksaar – comportamente în actul de comunicare [72]; H.Vermeer și H.Witte– cultureme; R. Galisson– cuvinte cu sarcină culturală comună; Amparo Hurtado-Albir– aluzii culturale; O. Benko și I. Evseev,–cultureme într-o perspectivă sociologică; Herrero,– markeri culturali specifici, etc [72].

Ca urmare a celor expuse mai sus, menționăm următorul fapt ”definite ca unități de mărimi variabile, purtătoare de informație culturală, culturemele sunt, de asemenea, un concept teoretic care desemnează o realitate culturală proprie unei culturi care nu se regăsește, neapărat, în alta”[32, p. 69]. Indiferent de forma lor, culturemele conțin un potențial cultural propriu unei limbi, avînd o motivație istorică și socioculturală, care nu se găsește deloc în limba țintă sau se găsește parțial, însă cu o valoare culturală diferită.

Culturemele, prin excelență expresii/ locuțiuni populare, constituieun fapt de limbă care ia naștere dintr-un mod de viață, utilizări comune, acțiuni repetate prin complicitatea unui grup [73].

De fapt, s-a susținut de multe ori, că culturemele au fost retrogradate la o funcție reprezentativă, pentru a da culoare locală, deoarece ele reproduc vorbirea regională sau familială, sau chiar uneori sunt utilizate cu funcție umoristică sau caricaturală. Prin natura lor sintetică și directă, expresiile populare, sunt capabile să exprime prin puține cuvinte, ceea ce ar trebui desfășurat într-un text întreg. Culturemele iau naștere dintr-o cultură comună, direct din ”vocea poporului”, iar utilizîndu-le, vorbitorul este conștient de faptul că nu el este autorul acestor enunțuri. Mai mult, el este sigur că interlocutorul său posedă aceleași cunoștințe pentru a recunoaște semnificația acestor structuri.

În cercetările lingvistice moderne nu există o părere unanimă referitoare la conținutul conceptului ”culturem”. V. V. Vorobiev, deosebește prin culturem, un element din realitate (obiect sau fenomen), caracteristic unei anumite culturi [78]. V. G. Gak consideră culturemul ca un anumit semn al culturii, avînd în același timp o exprimare în limbă [17]. 

În opinia lui E. Oscar, culturem este numită o unitate abstractă, care se manifestă diferit în actele de comunicare[72].

A. Vejbitzkii evidențiază prin culturem o unitate complexă, a cărei formă constituie ansamblul dintre semnul și semnificația lingvistică, iar conținutul este format din semnificația lingvistică și sensul cultural [77]. Printr-o asemenea formă de existență, culturemul este denumit ca substanță verbală și nonverbală. În forma nonverbală, culturemul se fixează ca un obiect de artă (tablou, monument de arhitectură), dar și ca un obiect de uz casnic (jucărie, cărți, tot felul de meșteșuguri). În practica comunicativă, culturemul se manifestă prin forme de comportament nonverbal al actului de comunicare.

În forma verbală, culturemul poate fi exprimat printr-un text oral sau scris, dar și ca un element al vorbirii (frază, cuvînt), al limbii (frazeologism, îmbinare de cuvinte, sensul, forma cuvîntului). Așadar, dacă culturemul este un element al sistemului comunicativ, el poate fi conceput ca un clișeu pragmatic, o formulă etică, o formă de adresare, eufemism, etc.

Prin urmare, orice unitate a limbii, fie ea cuvînt, îmbinare de cuvinte, frazeologism, poate fi considerată culturem dacă conține o informație culturală semnificativă, care se deosebește de unitățile altei limbi. Totodată, susținem că evidențierea conținutului național-cultural al culturemului, se observă mai bine, în momentul suprapunerii cu lexicul unei alte limbi. În rezultatul comparării, se vor depista, atît factori simetrici, adică coincidențe între informația culturală care se conține în cuvintele a două limbi diferite, cît și factori asimetrici, adică diferențe semnificative ale informației culturale.

Exemplele de cultureme ne permit să fim de acord cu ideea, că limbile se deosebesc nu atît prin parametrii care le diferențează, le izolează unele de altele, cît prin totalitatea informației verbale și nonverbale. De aceea, putem să menționăm că fiecare limbă exprimă un mod inedit de concepere, organizare și conceptualizare a lumii. Limbii îi este caracteristică metoda de conceptualizare a realității, care este parțial universală, parțial specifică, iată de ce vorbitorii diferitor limbi văd lumea în mod specific, prin prisma propriilor limbi. În asemenea condiții, culturemul devine mijlocul de redare a informației semnificativ-culturale, cheia spre înțelegerea și descifrarea culturii comunității respective.

Cercetătoarea G. Lungu Badea a propus o clasificare a culturemelor. Aceasta prezintă două criterii importante: formal și funcțional. Avînd la bază aceste două criterii, lingvista face distincția dintre: 1) cultureme simple (reprezentate de lexii simple) și cele compuse (sintagme și unități frazeologice) și 2) cultureme istorice, „evocatoare în diacronie, actualizînd relația dintre emițător și epoca sa” și cele actuale. Primul dintre criteriile propuse prezintă o importanță foarte mare în vederea accepției unităților încărcate cultural ca întreg ‒ o condiție necesară pentru traducerea lor corectă. Cel de-al doilea criteriu ridică problema diacroniei informației culturale, a „stratificării” cunoștințelor, a înțelegerii intuitive a perspectivei temporale bazate pe recunoașterea semnelor lingvistice și a posibilităților păstrării acestei perspective odată cu informația culturală proprie UT-sursă [31].

Existența diversității culturale în lume, situează în opoziție distinctivă manierele de a gîndi, de a simți și de a acționa, de a construi expresia verbală proprie. Situată la răscrucea dintre lingvistic și psihologic, fiind structuri mentale și elemente ale limbii, culturemele reprezintă oglinda poporului.Ele sunt o manifestare, prin excelență, a viziunii lumii, a conceperii realității și a subiectivității culturale.

Definite ca cele mai mici unități purtătoare de informație culturală, culturemele, sunt totodată, un concept teoretic care desemnează o realitate culturală proprie unei culturi, care nu se regăsește în altă limbă și care îndeplinește două funcții: transmiterea informației și transferul intercultural.

Dimensiunile variației lingvistice: civilizațională, diacronică, semantică, stilistică, funcțională, contribuie la apariția denotațiilor/ conotațiilor și influențează, în totalitate, demersurile traductologice referitoare la cultureme.

După părerea noastră, transferul culturemelor ar trebui să urmeze o abordare dinamică și funcțională, punînd în valoare tridimensionalitatea limbajului: realitate, simbol, imaginar, pentru a asigura o adevărată integritate sau generalizare reală a limbilor și culturilor, distingînd și combinînd ceea ce este particular, general și unic și ceea ce ar putea duce la apariția adevăratelor echivalențe lingvistice și culturale.

1.3. Dificultăți socio-culturale în traducere

În pofida faptului, că societățile au multe trăsături comune, particularitățile specifice, proprii, sunt mult mai numeroase. Adînc înserate în limbă, aspectele socio-culturale vor fi relevante la fiecare tip de dificultăți (semantice, stilistice). Subculturile dețin propriile lor înțelesuri, propriul mod de a se supune rigorilor specifice grupului, propriile lor valori structurale în ierarhii reprezentative, ele dezvoltă o limbă caracteristică pentru a clasifica evenimentele, ele crează propria lor ordine simbolică.

După cum am menționat deja, traducătorul apare ca mediator între două limbi, două culturi. Printre argumentele majore pentru o astfel de reprezentare, este în primul rînd faptul, că un așa tip de practică facilitează un asemenea contact, și prin urmare, anume traducătorul este acela, care dă viață unei culturi într-o altă ambianță, decît cea inițială.

Traducătorul, prin esența lui interculturală se îndepărtează de aceste concepte nefaste, asumîndu-și responsabilitatea de transpunere a unei culturi în sînul alteia: „Identitatea traducătorului impune întroducerea principiului interculturalității, în construirea unei etici traductologice” [23, p. 358].

S-a spus deja o idee acceptată, că o traducere nu reprezintă doar o trecere de la o limbă la alta, ci și de la o cultură la alta, de la o viziune de ansamblu la alta. Un traducător nu trebuie să țină cont numai de regulile strict lingvistice, dar și de elemente culturale, în sensul cel mai amplu al termenului. Într-adevăr, același lucru ni se întîmplă cînd citim un text scris cu cîteva secole în urmă. Steiner, demonstrează foarte bine cum anumite texte de Shakespeare și de Jane Austen nu pot fi pe deplin înțelese de cititorul contemporan care nu cunoaște nu doar lexicul epocii, dar nici trecutul cultural al autorilor[46]. Este foarte important să studiem rolul pe care o traducere îl are în cultura-țintă. Dar, din acest punct de vedere, traducerea devine o problemă internă, a istoriei acestei culturi, iar toate problemele lingvistice și culturale ridicate de original devin irelevante. Ceea cene interesează este procesul care apare între textul-sursă și textul-țintă. Într-o asemenea direcție, problema e cea pe care au ridicat-o unii autori ai secolului al XIX-lea, ca Humboldt și Schleiermacher: o traducere trebuie să-l conducă pe cititor la înțelegerea universului lingvistic și cultural al textului de origine sautrebuie să transforme textul originar, pentru a-l face acceptabil în fața cititorului din limba și cultura de destinație? Cu alte cuvinte, avînd o traducere din Homer, traducătorul ar trebui să-și transformelectorii în cititori greci din epoca homerică sau să-l oblige pe Homer să scrie de parcă ar fi un autor din vremurile noastre? Enunțată astfel, problema ar părea paradoxală.Dar trebuie să ținem cont de faptul, deja clarificat, că traducerile îmbătrînesc. Engleza lui Shakespeare rămîne mereu aceeași, dar italiana traducerilor shakespeariene de acum un secol își trădează vîrsta. Asta înseamnăcă traducătorii, chiar și atunci cînd nu aveau asemenea intenții, chiar și atunci cînd încercau să ne redea savoarea limbii și a perioadei istorice de origine,de fapt modernizau cumva originalul[6].

Totodată, noțiunea de realii și orice alte structuri cu tentă culturală pot reprezenta abstacole în procesul de traducere.Problema traducerii elementelor culturale apare, de obicei, în majoritatea textelor. Și aici devine important să menționăm transferul cultural. Printre dificultățile cu care ne confruntăm în actul de traducere, cel mai des întîlnite sunt problemele numite culturale. Obiectele sau noțiunile care aparțin unei culturi concrete, nu au corespondențe lexicale în cultura țintă, iar dacă, totuși, tindem să le traducem, nu putem conta pe receptorul traducerii, care ar cunoaște cu precizie natura acestor obiecte și noțiuni. Obiceiurile vestimentare sau alimentare, tradițiile religioase menționate în original nu sunt evidente, clare pentru cel caruia ii sunt destinate aceste traduceri. Nu este vorba doar de a ști ce cuvînt să alegem în limba țintă care ar corespunde cu cel din limba sursă, dar, de asemenea, este important să se creeze o cunoaștere generală despre limbajul altui popor.

Să pornim, mai întîi de la semnificația cuvîntului ”cultural”. Pentru francezi, cultura se extinde la artă, literatură, muzică, pentru englezi, cultura, de asemenea înseamnă diferite obiceiuri, haine, construcții. Cert este că fiecare țară concepe lumea în maniera sa, însă fiecare limbă impune o viziune particulară asupra lumii[43].

În această manieră, observăm o avansare: dacă limba, ar fi incapabilă de a reflecta în lexicul său, structurile și noțiunile unui univers concret, ea nu le-ar putea concepe în propriul său univers. Ar fi bine, dacă traducerea era un transcodaj; nu doar la nivelul traducerii textelor în care complementele cognitive joacă un rol la fel de important ca expresia lingvistică dar și pe parcursul lecturii unui text sau a traducerii. Analiza teoretică a traducerii pornește de la principiul că traducătorul este la curent cu tema tratată de către autor. Acest fapt fiind valabil atît pentru textele pragmatice, cît și pentru cele literare, demonstrează că el cunoaște cultura poporului care vorbește limba în cauză (sau în cazul unor lacune, să demonstreze că este conștient și știe cum să aplice cunoștințele necesare pentru a le înlătura). Traducătorul bilingv, este de asemenea, bi-cultural, capabil de a vedea lumea prin texte scrise în două limbi diferite, datorită cunoștințelor sale lingvistice, dar, de asemenea, datorită cunoștințelor sale despre această lume. Capabil de a vedea lumea din jur, traducătorul devine capabil de a o exprima și a o arăta celor care nu o cunosc și nu o înțeleg. Dacă omul ar putea să vadă din timp ceea ce deja cunoaște, n-ar fi nici un rost să înveți limba și semnificațiile sale. Axîndu-ne pe literatura străină care se referă la universul uman, orice cititor este în măsură de a o înțelege. Ceea ce ține de obiceiuri, tradiții la care această literatură face aluzii, cititorul străin nu posedă decît rareori, cunoștințe suficiente pentru a concepe în totalitate, faptele culturale transmise printr-o traducere literală. Ține de datoria traducătorului de a oferi cititorului străin cunoștințe suplimentare, minime, dar suficiente pentru a deschide ușa care duce spre cunoașterea altor culturi. Traducătorul îl ajută explicîndu-i anumite elemente din textul original și aplicînd mijloace lingvistice necesare pentru a desemna termenii pentru care nu există corespondență directă, în limba sa. Cititorul traducerii nu va înțelege mai bine decît cititorul autohton, dar totuși, el nu va mai fi ignorant [29, p. 133].

J.R. Ladmiral tratează problema transferului cultural, dar deschide o altă latură de reflectare asupra noțiunilor de conotații și registru al limbii, care sunt unul din pilonii lucrării sale. Termenii de conotație și registru constituie o sursă de bogăție, dar și o sursă de capcane, atît în descriptarea, cît și în codarea discursului. Presupunînd că a fost adaptată în limba maternă, această dificultate se va face simțită în limba străină, atît în limba sursă cît și în limba țință. În acest sens, axîndu-ne pe calea expresiei standard înseamnă o greșeală, ”stilul” ales, care n-ar fi el, necesită o coerență perfectă din partea celui care-l experimentează [28].

În majoritatea cazurilor, realitatea care se descrie, este imposibilă de tradus, refuză să fie tradusă, din simplul motiv că ea n-are echivalent în țara în care se vorbește o altă limbă. Astfel, acest lucru devine o problemă, foarte bine cunoscută în traducerea ”realiilor”. Dar, totuși, trebuie să le recunoaștem ca atare, să știm a le destinge caracterul particular, neuniversal în orice cultură, în sensul larg, nu doar în contextul limbii. Problema în cauză, este de ordin semantic și deci necesită să fie soluționată prin mijloace semantice importante.

Lingvistica internăeste conștientă de faptul că fiecare limbă se expune asupra aceleiași realități în mod diferit. Limba maternă este cea care ne organizează viziunea asupra universului, noi vedem ceea ce limba noastră ne arată, cu toate consecințele care reies din aceasta. Dar lingvistica externă- care recurge la sociologie ca la o știință auxiliară- impune lingvisticii interne motive de a cerceta legitimitatea, chiar și validitatea actului de traducere. Nu doar aceeași experiență a lumii se analizează diferit, în limbi diferite, antropologia culturală și etnologia ne face să gîndim, în limite determinate, că nu mereu aceeași lume este cea care exprimă structuri lingvistice diferite. Trebuie să recunoaștem că astăzi există culturi, civilizații complet diferite, care constituie, nu atît viziuni diferite asupra lumii, cît ”lumi” reale diferite. Și scopul constă în demonstrarea că aceste lumi complet eterogene se înteleg sau pot să se înteleagă între ele, de a ști, cum deja am menționat, să rezumăm concepția antropologică și etnologică susținută de Humboldt, în profunzime, fiecare civilizație este de neconceput pentru altele [18].

Existența obstacolelor în traducere, care provin din diferența dintre ”lumi” reale, exprimate prin limbi diferite, n-au fost niciodată demonstrate în mod special, adică separat. Majoritatea lucrărilor care tratează această întrebare confundă obstacolele care provin din mijloace diferite de exprimare a unei aceleiași limbi, și obstacolele care își au originea în metodele de numire a ”lumilor” experienței umane, în totalitate străine unele față de altele. Whorf susține teza precum că în structurile gîndirii oamenilor există unele diferențe profunde, care separă cultura occidentală și culturile exotice: dar el ezită și caută motivul acestor diferențe, atît în infrastructura economico-socială a populațiilor, în gîndirea însăși, cît și în limba care informează gîndirea [61].

Continuitorul lui Whorf, G. L. Trager, propune punerea în evidență a corelațiilor dintre faptele și structurile, existente într-o limbă și alte ”sisteme culturale” pe care aceasta le exprimă, cum ar fi religia, dreptul, dar, de asemenea, organizarea socială concretă[71].

Îi menționăm, de asemenea pe Vinay și Darbelnet care sub denumirea de divergențe metalingvistice, înglobează studierea decupărilor diferite care aparțin aceleiași realități și studierea dificultăților care apar din cauza că o structură dintr-o limbă, nu există în cultura limbii țintă [56].

Tentativa lui E. Nida ne-a servit ca pilon, deoarce pînă acum, aceasta este una dintre cele mai bogate în exemple și cea mai sistematică. El, în enumerarea problemelor de traducere care reies din trecerea unei ”lumi etnografice” în alta, nu distinge dificultățile care provin dintr-un mod diferit de a privi și de a numi aceeași realitate cu dificultățile care provin de la necesitatea de a descrie într-o limbă, o lume diferită de cea pe care o descrie de obicei.

Nida clasifică problemele impuse de cercetarea echivalenței- în cadrul trecerii dintr-o lume culturală la o alta, în timpul unei traduceri- conform următoarelor cinci domenii: ecologie, cultura materială, cultura socială, cultura religioasă și cultura lingvistică. În domeniul ecologiei, Nida aduce exemple concrete, în cazul în care planeta noastră unică, inclusiv geografia sa generală, nu ne oferă decît concepte universale. Cum se va traduce în limba maya, cea care nu are decît două sezoane, seceta și umiditatea, denumirea celor patru sezoane diferite ale noastre? Cum să traducem deșert, într-o pădure sub-ecuatorială din Amazon? Cum să traducem munții pentru indienii din Yucatan? Această comunicare a experiențelor lumii este imposibilă în unele cazuri, deoarece pe planeta noastră sunt o mulțime de lumi, care la origine au capatat denumirea de culture [36].

În domeniul filologic, comunicarea interculturală se reduce la dialogul textelor care aparțin diferitor culturi, prin intermediul traducerii. Anume conceperea interdependenței dintre culturi, texte, ca părți componente ale culturii, presupune existența elementelor comune și a necoincidențelor, care ne permit să deosebim o comunitate cultural-lingvistică, de alta. Pentru o înțelegere reciprocă este necesar ca autorul și traducătorul să aibă cunoștințe aprofundate despre limba în care scriu, traduc.

Traducătorul ca coautor al textului trebuie să se orienteze liber în sfera națională și culturală a autorului. Fără îndoială, că perceperea unei alte culturi sau text are loc prin prisma propriei limbi și culturi, deoarece indiferent de competențele pe care le posedă traducătorul, rămîne reprezentantul propriei culturi. Mai mult, scopul traducerii nu este doar de a transmite mesajul autorului către cititorul care cunoaște doar propria limbă, dar și să-l informeze despre conceptele unei alte culturi, formîndu-i, în acest fel, apartenența la cultura universală.

Conceptele național – specifice cauzează apariția lacunelor în traducere, care se completează prin conceptele propriei limbi și culturi. Anume astfel de lacune, prezintă dificultăți deosebite și provoacă pierderi inevitabile, deoarece traducerea presupune, înainte de toate, traducerea conceptelor culturale dintr-o limbă în alta. Traducerea adecvată, cu o redarea exactă a tuturor momentelor, este aproape imposibilă, din cauza diferențelor existente între imbi și culturi. Cum spunea Humbold, este imposibil să exploatăm pînă la urmă, ”spiritul poporului”, limba sa [18].

În traducere trebuie să se țină cont de nivelurile semantic și stilistic ale textelor. În general, traducerea ”trebuie concepută ca o operă originală, în limba sa, dar totodată să fie o operă ”străină”[67]. Apropierea de original nu estedoar o dovadă de cunoaștere a limbii și culturii, dar și a factorilor extralingvistici, tezaurul, stilul, epoca autorului.

Pentru traducător este important nu doar înțelegerea textului, dar și a cuvintelor marcate cultural. Este cunoscut faptul că cuvîntul mereu generalizează. El capătă un sens concret doar dacă participanții la comunicare, vorbesc despre lucruri concrete, obiecte sau fenomene, care le sunt evidente sau foarte bine cunoscute.

Procesul de globalizare și democratizare, accesibilitatea la cele mai noi descoperiri în știință, cultură, artă, permit unui număr mare de oameni să facă schimb de informație. La etapa actuală, teoria și practica traducerii se transformă într-o disciplină mai complexă – teoria comunicării interculturale. Traducerea ca un mod de activitate, reprezintă unul dintre principalele mijloace de comunicare interculturală, deoarece anume traducătorul realizează schimbul de informație.

Astfel, traducerea este concepută în două ipostaze: traducerea în sensul propriei limbi și traducerea adaptată, axată pe receptor, capacitățile acestuia de a înțelege textul tradus[68]. Soluționarea practică a problemei traducerii conduce spre necesitatea de a lua în calcul, calitatea modificărilor. V. G. Gak menționează: pentru obținerea unei traduceri adecvate, nu trebuie doar să decidem ce și cum traducem, dar și ce să adăugăm, sau, dimpotrivă, ce să omitem[17].

Fără îndoială, atributul indispensabil al unei traduceri integrale, este fidelitatea stilistică a originalului, aceasta fiind considerată calitativă doar dacă exprimă corect elementele semnificative și stilistice proprii textului sursă.

Dificultatea, iar uneori și imposibilitatea de a găsi mijloacele necesare pentru a reda trăsăturile semantice și stilistice la același nivel, precum în textul sursă, impune unii traducători să recurgă doar la un singur procedeu, ceea ce duce la pierderea considerabilă a adecvării traducerii.

Concluzii

Analizînd aspectele teoretice despre traducere în contextul cultural, am ajuns la următoarele concluzii:

1.Dimensiunea culturală în traducere constituie un obiect de actualitate pentru traductologie, această temă fiind discutată într-un număr mare de lucrări științifice, în cadrul diferitor discipline.

2.Această direcție de cercetare tinde să majoreze importanța sa în optica evoluției punctelor de vedere asupra traducerii. Acest fapt se datorează, întîi de toate, dezvoltării paradigmei culturale a traductologiei care impune cercetătorii să analizeze, încă o dată, categoriile și problemele fundamentale ale traducerii prin prisma culturală.

3. Susținem părerea mai multor cercetătorii conform căreia începînd cu anii ’90, traducerea are tendința de a pierde, tot mai mult, statutul său marginal, deplasîndu-se spre centrul comunicării interculturale.

4.Problema interculturalității a făcut procesul de traducere mai complicat și multivalent. Aceasta demonstrează că dimensiunea culturală a traducerii trebuie să fie abordată în perspectivă interdisciplinară.

5.Considerăm dimensiunea culturală în traducere ca un punct de intersecție între două mari direcții de cercetare: studiile de transfer și studiile traductologice. Axîndu-ne atenția asupra problematicii transferurilor culturale putem observa în activitatea traducătorului un spațiu de reflectare foarte promițător. În același timp, cercetătorii din sfera transferului cultural se interesează de modelizarea cercetării lor, menționînd că în acest domeniu lipsește o generalizare. În acest sens, traductologia poate oferi principiile metodologice pentru modelizarea transferurilor, ceea ce constituie o nișă avantajoasă pentru demersul teoretic.

6. Suntem de părerea că studiul și traducerea elementelor culturale sunt necesare deoarece ele pot valorifica expresivitatea limbii care va fi tradusă și, implicit, obiceiurile și tradițiile acelui popor. Tradițiile și obiceiurile unui popor, ca și totalitatea faptelor de cultură populară, transmise prin cuvînt și practici, sunt cuprinse sub umbrela termenului ,,folclor”. Cu alte cuvinte, cultura populară poate construi identitatea unui popor.

7. Transferul cultural necesită o abordare multilaterală.Aceasta se referă, atît la atitudinea traducătorului față de obiectul care urmează a fi tradus, cît și față de cititori. Dar chiar și cunoașterea aprofundată a limbii străine, a lexicului și gramaticii acesteia, nu-i suficientă ca să devii un traducător competent. Pentru aceasta trebuie, mai întîi de toate, să cunoști la perfecție propria cultură și cultura țării limbii țintă, și doar atunci să încerci să construiești un pod între ele, ceea ce de fapt presupune procesul de traducere.

8. Referitor la relația dintre beneficiarii traducerii și elementele cu conotații culturale semnificative ale textului sursă, R. Levitkii spunea că aceasta poate fi sau pozitivă (destinatarii acceptă esența neobișnuită și neconvențională a acestora), sau negativă (această neobișnuință devine stranie, ea deranjează destinatarul și-l împiedică să înțeleagă, pe deplin, un anumit fragment din text). Această diferență de percepție se datoreză, pe de o parte, unei poziții defensive, instinctive, în raport cu celelalte lucruri, iar pe de o altă parte, dorinței și curiozității de cunoaștere a necunoscutului.

Totuși, dacă acceptăm că omul prin dorința de a citi operele străine în traducere, își exprimă atitudinea pozitivă față de această cultură, prezența coloritului acestei culturi în textul tradus, nu trebuie percepută negativ. Deseori, se întîmplă că prin intermediul globalizării, o realie specifică unei culturi devine cunoscută și altor țări și chiar întregii lumi. Asemenea realii, indiferent de apartenența la cultura proprie, nu necesită o abordare specifică în traducerea lor în alte limbi.

2. TIPOLOGIA REALITĂȚILOR ÎN TRADUCERE

2.1.Conceptul de”realia” în traducere

Cuvîntul ”realia” provine de la adjectivul latin realia– ”realia”, ”valabil”. Conform dicționarului de termeni lingvistici, realiile sunt ”obiecte ale culturii materiale, cît și diferiți factori studiați de lingvistica străină, cum ar fi sistemul politic al unei țări, istoria și cultura acestui popor, contactele lingvistice dintre vorbitorii, cu privire la reflectarea acestora în limba dată ”[1, p. 381].

Despre realii ca purtători ai coloritului local, lingviștii au început să vorbească în anii ʹ50. Un interes sporit față de traducerea adecvată a realităților socio-culturale, s-a observat și în a doua jumătate a anului 1980. Astfel, în anul 1986, H. Krings a efectuat un studiu la care au participat opt studenți – vorbitori de limbă germană. Acestora le-a fost propus să traducă un text din franceză, folosind metoda verbalizării gîndurilor. În timpul procesului de traducere, studenții repetau gîndurile lor cu voce tare, iar toate comentariile lor erau notate. Anume, în timpul acestui experiment Krings a identificat și a formulat cinci etape principale ale procesului de traducere: înțelegerea, căutarea echivalentului, testarea echivalentului, luarea deciziei și reducerea[69].

Chiar de la început, au existat divergențe referitor la definirea conceptului de ”realia”. Aceasta se motivează prin faptul că realiile nu ocupă poziții centrale în lucrările lingviștilor. Unii cercetători, comentînd tema realiilor, oferă definiții incomplete și neexacte ale acestui concept. Ei evidențiază unele trăsături ale acestor unități lexicale și omit altele, utilizează termeni diferiți pentru definirea lor. Prin urmare, înainte de a încerca să formulăm o definiție a conceptului de realia, trebuie să menționăm definițiile unor autori, care s-au expus asupra acestei teme, în diferite perioade de timp.

Așadar, de exemplu, M. L. Vaisburd, analizînd realiile din punct de vedere geografic, le comentează în felul următor: ”este un eveniment din viața publică și culturală a țării, organizații și instituții publice, obiceiuri și tradiții, articole de uz casnic, numele personalităților istorice, etc., dar și alte fapte izolate, care nu pot fi clasificate”[54, p. 98].

U. L. N. Sobolev susținea că realiile reprezintă ”cuvinte și expresii naționale specifice, care nu au echivalente în limbile altor țări”[45, p. 73]. Dar o asemenea determinare nu ține cont de faptul că relațiile internaționale și interacțiunea dintre comunitățile contemporane se dezvoltă dinamic, iar unele concepte, fenomene, obiecte, care au obținut o răspîndire largă într-o țară, pot fi împrumutate de una sau mai multe țări. Respectiv, cuvintele care desemnează aceste fenomene și concepte tot pot acceptate de limbile altor țări.

Potrivit lui V. M. Roselis, realiile sunt ”cuvinte străine, care denumesc concept, obiecte, fenomene…, care nu sunt răspîndite în uzul poporului, în limba căruia se traduce opera”[ 42, p. 169].

Enciclopedia literară oferă o definiție complexă a acestui concept: ” Realia este un obiect, concept, fenomen caracteristic pentru istorie, cultură, stilul de viață al unui sau altui popor, care nu se întîlnește la alte popoare; De asemenea, realia este cuvîntul care înseamnă acest obiect, concept, fenomen, dar și expresii (de obicei frazeologism, proverb, aforism), care includ asemenea cuvinte”[27, p. 227-228].

L. S. Barhudarov propune o definiție destul de restrînsă a realiei: ”este un cuvînt, care desemnează un obiect, concept și situație, care nu există în experiența practică a oamenilor care vorbesc într-o altă limbă”[4, p. 95].

A. V. Fedorov critică această formulare a lui L. S. Barhudarov și propune să considerăm că realii sunt nu cuvintele, dar acele obiecte, situații și altele care se desemnează prin cuvinte. Acest cercetător propune să vorbim nu despre realii, dar despre ”numele realiilor”[ 15, p. 123].

Unii cercetători, printre care V. G. Gak propune să vorbim despre ”cuvinte – realii” [17, p. 205].

Nu doar divergențele terminologice împiedică înțelegerea adecvată a realiei, dar și identificarea acesteia cu alte clase lexicale. Astfel, L. I. Sapogovadetermină cuvintele – realii ca un tip de împrumut, care păstrează asemănarea sonoră maxima cu cuvintele din limba străină, funcția cărora în limba de împrumut, se reduce la denumirea prin intermediul definiției explicative a conceptelor și fenomenelor specifice realității din limba străină[77]. Dar, împrumuturile se fixează în dicționare, iar aceasta înseamnă că ele deja fac parte din elementele lexicului limbii date. Realiile utilizate frecvent, de asemenea pot fi introduse în dicționare, dar printre acestea sunt multe cuvinte, utilizate deseori (de exemplu, în presă), dar care nu se fixează în dicționare, prin urmare, asemenea realii pot fi numite împrumuturi doar în anumite condiții. În plus, realiile nu sunt însoțite mereu de o definiție explicativă. Aceasta, cît și gradul de similitudine sonoră cu cuvîntul indigen depinde de metoda transmiterii realiei.

La determinarea conceptului de realia, abordarea lingviștilor bulgari S. Vlahov și S. Florin este cea mai aproape de adevăr. Aceștia evidențiază realia într-o categorie specifică a mijloacelor de exprimare: ”Realiile – sunt cuvinte și îmbinări de cuvinte, care denumesc lucruri, fenomene, obiecte, caracteristice vieții, culturii, dezvoltării sociale ale unui popor, care sunt practic sau total necunoscute unui alt popor, exprimînd coloritul național sau coloritul istoric[59, p.48 ].

În ceea ce privește conținutul, trăsătura distinctivă a realiei o reprezintă caracterul conținutului ei obiectiv, adică relația strînsă a obiectului, conceptului, fenomenului pe care-l desemnează realia, cu poporul sau țara, pe de o parte și cu perioada istorică de timp, pe de altă parte. Prin urmare, realiei i se atribuie coloritul național sau istoric respectiv[59, p. 39].

Realiei îi este caracteristic și coloritul temporar. Ca fenomen lingvistic, strîns legat de cultură, aceste unități lexicale reacționează rapid la toate schimbările în dezvoltarea comunității; printre ele putem deosebi realii – neologisme, arhaisme. Din realii fac parte și citatele, cuvintele înaripate și expresiile aforistice.

Din cele expuse mai sus deosebim realia ca o categorie specifică a mijloacelor de exprimare: cuvinte sau îmbinări de cuvinte, care desemnează obiecte specifice vieții unui popor și necunoscute altuia; purtătoare a coloritului național și istoric.

Cultura poporului, tradițiile, obiceiurile, istoria și propria viziune despre lume, are capacitatea de a se reflecta în limba sa. Precum în natură nu există două persoane absolut identice, așa și popoarele nu au două limbi identice. Uneori în limba unui popor apare un concept, care nu are un echivalent lingvistic în limba altuia. În cazul dat este vorba despre realii. Multi lingviști au cercetat această temă: L. S. Barhudarov, M. L Vaisburd, V. Roselis, G. D. Tomahin, S. Vlahov, S. Florin.

Limba fiecărui popor constituie un organism viu, de neconceput fără istorie, cultură și viața socială a acestui popor. Vorbitorii diferitor limbi, interacționînd unii cu alții, transmit cultura proprie, iar traducătorul are rolul principalîn această comunicare.

Cert este faptul că fiecare popor concepe lumea prin prisma propriei sale limbi și respectiv aceasta cauzează formarea culturală-condiționată a fenomenelor și realiilor, caracteristice limbii, și astfel de situații își fac apariția în diferite sfere de activitate a omului.

Prin intermediul resurselor sale, fiecare limbă reflectă diverse aspecte ale vieții spirituale și materiale a poporului care o vorbește. Cu ajutorul cuvintelor, expresiilor, limba redă valorile esențiale ale civilizației și culturii acestui popor[11, p. 99]. Atunci cînd limba capătă unele trăsături specifice doar ei, condiționate de cultura autohtonă, își fac apariția niște unități frazeologice și lexicale, numite ”elemente exotice”, realii, cuvinte intraductibile. Aceste unități sunt proprii unui singur popor, și devin mai evidente anume în procesul traducerii, constituind simboluri ale intraductibilității.

Problema traducerii realiilor continuă să preocupe mai mulți cercetători. La etapa actuală, lingvistica nu pune la dispoziție toate metodele de traducere într-o altă limbă, a unui asemenea lexic. Dacă vom compara limbile și culturile diferitor popoare, atunci vom putea distinge coincidențe, dar și elemente care nu coincid.Limba, fără îndoială, reprezintă un component al culturii. Limba este un fenomen universal: toți oamenii vorbesc între ei. Prin limbă, noi concepem utilizarea semnelor, care deși, nefiind obiecte sau fenomene se egalează condiționat cu acestea; limba reprezintă un schimb de simboluri. Limba joacă un rol primordial în auto-dezvoltarea unei anumite comunități lingvistice. Prin urmare, cu cît limbile comparate sunt mai originale, cu cît mai puține contacte culturale au fost în istoria lor, cu atît observăm mai puține elemente comune între acestea.

Dintre elementele care nu coincid fac parte, mai întîi de toate, obiectele concepute ca făcînd parte din lexicul fără echivalent, conotațiile inerente în cuvintele unei limbi și care lipsesc sau se deosebesc în cuvintele unei alte limbi. Prin lexicul fără echivalent se înțeleg cuvintele străine și expresiile care indică obiecte, procese și alte realități ale vieții, care la etapa actuală nu au un echivalent în limba țintă.

Termenul ”realia” de obicei, se utilizează prin extindere, pentru desemnarea tuturor cuvintelor, marcate din punct de vedere național, indiferent de realitatea națională și de limba în care sunt reprezentate.

Una dintre cele mai dificile obiective ale traducătorului este traducerea realiilor. Realiile reprezintă cuvintele care desemnează obiecte și conceptul de viață, cultură, epocă istorică, structură socială, organizarea statală – adică trăsături specifice unui popor, ceea ce-l deosebește de alte popoare.

Identificarea unei realii într-un text poate fi făcută după următoarele criterii:

1. cuvîntul n-are un echivalent permanent în limba țintă, care să transmită semnificația materială a acestuia;

2. cuvîntul înseamnă un obiect sau fenomen, specific culturii limbii sursă și este total străin pentru cultura limbii țintă.

Realia reprezintă un obiect, lucru care există material sau care a existat. Potrivit definițiilor din dicționare, realiile sunt ”obiecte ale culturii materiale”. În lingvistică și în traductologie, realii sunt numite cuvintele și expresiile care denotă aceste obiecte, dar și expresii stabile, care conțin în structura sa asemenea cuvinte.

Totodată, aceste unități lexicale au un specific aparte, despre care A. V. Fedorov se expune în felul următor:

„Deși s-ar părea că aici e vorba de noțiuni și lucruri care permit o descriere și definire exactă și care capătă o expresie aproape terminologică în limba respectivă, în redarea lor prin mijloacele altei limbi sunt posibile oscilații importante, variate. Aceasta se datorează faptului că, după frecvența utilizării, după rolul lor în limbă, după semnificația generală a conținutului și după caracterul lor uzual, cuvintele care servesc pentru denumirea unor asemenea realia și care nu au o nuanță terminologică nu contrastează nici chiar cu cel mai simplu context din original, nu se disting din punct de vedere stilistic, fiind obișnuite în limba originalului și tocmai de aceea constituind o dificultate particulară în traducere” [15, p. 165].

O altă trăsătură nu mai puțin importantă a realia a fost identificată de Vlahov și Florin, care afirmă că, deși realia „intră în calitatea unui grup independent de cuvinte în limitele lexicului fără echivalent” [59, p. 27], clasificarea cuvîntului ca aparținînd „realia” nu ține de studiul comparat a două limbi, de necesitatea traducerii: „Lista de realia a unei limbi date va fi mai mult sau mai puțin constantă, independentă de LȚ, în timp ce vocabularul lexicului fără echivalent va fi diferit pentru diferite combinații de limbi” [59, p. 27].

Dacă înainte, termenul realia se folosea cu scopul de a desemna doar unele obiecte sau fenomene din realitatea extralingvistică, atunci în traductologia rusă s-a propus o diferențiere recentă a acestui concept generic. Astfel, realia se referă la obiecte/fenomene din realitatea extralingvistică; concepte culturale corespunzătoare (adică la unități din sfera mentală); și la unitățile lingvistice (cuvinte/idiomuri)[72]. Această delimitare a condus la apariția unor anumite probleme combinatorice la nivel de terminologie.

În acest sens, A. V. Fedorov menționează că atît timp cît realia prezintă o noțiune extralingvistică, ea nu poate fi tradusă, „cum nu poate fi „tradus” dintr-o limbă în alta niciun obiect care există în natură”, și trebuie să vorbim despre redarea sau transpunerea realia[15, p. 171].

Pornind de la această teză, uniilingviști au încercat să precizeze termenul existent astfel încît acesta să poată fi extins asupra elementelor lingvistice. De exemplu, V. S. Vinogradov utilizează îmbinarea cuvinte-realia (слова-реалии) [57, p. 61], iar V. N. Komissarov folosește o îmbinare mai amplă –denumirile realia(названияреалий)[26, p. 211], în timp ce A. D. Šveicer apelează la o definiție descriptivă: unități lexicale servind la denumirea realiei(лексическиеединицы, служащиедляобозначенияреалий)[78]. În același timp, un număr de cercetători (Barhudarov, Vlahov, Florin; Kapkova; Minjar-Beloručev, etc.) utilizează termenul реалии(realia), referindu-se anume la unitățile lingvistice care denumesc obiecte, fenomene, tradiții, obiceiuri care constituie specificul comunității sociale date sau al grupului etnic dat [79].

Ținînd cont de faptul că amîndouă definiții ale aceluiași termen au fost folosite la nivel comun, însuși termenul a fost acceptat ca fiind generic – ceea ce s-a reflectat și în Dicționarul de termeni traductologici rusești.

În tradiția occidentală, împreună cu termenul realia – utilizat de Robinson, Bruno Osimo– se utilizează și termenii culture-specific concepts și cultural words, culture-bound phenomena și terms sau culture-specific items. Tradițional, aceștia cuprind un șir foarte larg de trăsături culturale ale societății discutate, inclusiv mîncărurile, îmbrăcămintea, sporturile tipice, la fel ca și aspectele ce țin de religie, folclor, educație și viața ei politică, economică și de legislație. Pe baza acestei definiții, putem constata că în mod tradițional elementele specifice culturale cuprind doar lucrurile existente în experiența extralingvistică a unei anumite comunități, și acest înțeles este identic accepției rusești a termenului реалии(realia). Însă studiile mai recente ale fenomenului prezintă tendința de a uni în acest termen atît aspectele specifice culturale, cît și pe cele specifice limbii date. Astfel, termenii specific culturali (culture-bound terms) se referă la elemente sau concepte, asociate în mod restrîns cu o anumită limbă sau cultură. Această definiție subliniază interacțiunea dintre cultură și limbă, în care cea din urmă reflectă în mod inevitabil specificul celei dintîi[76].

Sumînd cele expuse mai sus, ajungem la următoarele concluzii: realiile constituie cuvintele și îmbinările de cuvinte, care denumesc lucruri, fenomene, obiecte, caracteristice vieții, culturii, dezvoltării sociale și istorice ale unui popor. Acestea fiind necunoscute unui alt popor, reflectă coloritul național și istoric care nu are echivalente în limba altui popor. Realiile necesită o atenție sporită în traducere.

2.2. Clasificarea realiilor întraducere

Noțiunea de ”realia” trebuie delimitată de noțiunea de ”termen”. Realiile sunt caracteristice pentru acele texte care sunt strîns legate de cultura unui anumit popor, sunt pe larg întrebuințate în limba acestuia și total diferite pentru alte limbi.

Termenul, lipsit de un oarecare colorit național, se include, în special, în sfera științifică, fiind creat artificial, exclusiv pentru denumirea unui obicet sau fenomen, cu raspîndirea cărora obține o aplicare largă.

Uneori realiile reprezintă abateri de la norma literară. Acestea includ dialectismele, elementele stilului vernacular, jargoanele.

Deosebim cîteva clasificări ale realiilor, în dependență de diferite criterii.

Realiile ca unități de traducere, se divizează în :

Abrevieri;

Cuvinte (dor,doina ) ;

Expresii (neam mioritic) ;

Propoziții.

Trăsături distinctive ale realiilor sunt natura conținutului lor (legătura obiectului cu o anumită țară, naționalitatea, comunitatea socială) și apartenența la o anumită perioadă de timp. Ținînd cont de aceste caracteristici, în lingvistica națională și internațională există cîteva clasificări ale realiilor. Cercetătorii de origine bulgară Vlahov și Florin propun clasificarea realiilor după următoarele principii:

Clasificarea după obiect ;

Clasificarea după origine (în dependență de apartenența națională și lingvistică) ;

Clasificarea după criteriul cronologic (în plan sincronic și diacronic, după principiul ”familiarității”) ;

Clasificarea după gradul de popularitate.

Aceasta este una dintre cele mai ample clasificări ale realia, pe care o vom desfășura mai jos.

Clasificarea după obiect :

Realii geografice – denumirea obiectelor legate de geografia fizică (stepă) ; denumirea obiectelor legate de activitatea omului ; denumirea endemicelor (sequoia).

Realii etnografice – includ cuvintele care fac parte din viața cotidiană și culturală a poporului, denumirea conceptelor despre artă și cultură, concepte etnice, măsuri și bani.

Realia socio-politice – concepte ce țin de structura administrativ-teritorială (gubernie), denumirea autorităților, militarilor, organizațiilor, titlurilor.

Clasificarea după criteriul cronologic :

Realii moderne – sunt utilizate de către unele comunități lingvistice și desemnează concepte ce există în timpul actual.

Realii istorice – reprezintă conceptele care sunt caracteristice trecutului unui anumit grup social.

Clasificarea după origine :

Din perspectiva unei singure limbi, ar trebui să se ia în considerare realiile proprii și cele străine, care la rîndul lor se împart în naționale (fiind cunoscute tuturor cetățenilor unui stat, întreg poporului), locale ( care aparțin unui dialect), microrealia (caracteristice unei anumite zone, sat, oraș).

Din perspectiva a două limbi, realiile se divizează în externe, care sunt străine ambelor limbi și realii străine unei limbi și proprii alteia.

Cercetînd mai multe limbi, putem destinge realii regionale (”euro” pentru țările care au acceptat această valută ca națională) și internaționale, care se găsesc în lexicul mai multor limbi, întrînd în vocabularul acestora, dar care au păstrat coloritul original.

Clasificarea după gradul de popularitate :

Realia cunoscute: cuvinte care sunt popularizate și folosite frecvent și timp îndelungat în mass-media sau în literatură. Prin urmare, acestea intră în componența vocabularului limbii date și sunt reflectate în dicționare.

Realia necunoscute: sunt cuvinte introduse în TȚ avînd în vedere importanța coloritului lor național, dar necunoscute cititorului-țintă, care adeseori are nevoie de note explicative pentru a le înțelege;

Realia „la modă” se referă la cuvinte care intră în limba dată împreună cu obiecte și fenomene care fac parte dintr-un curent la modă (muzică, literatură, îmbrăcăminte). Aceste curente „cuprind atenția cercurilor largi ale societății, cel mai des a tineretului, dar pentru o perioadă relativ scurtă”[59, p. 78].Moda se schimbă și cuvintele vechi sunt uitate.

În linii generale aceasta este clasificarea propusă de S. Vlahov și S. Florin. Dar propunem o altă clasificare, mai concisă, a lingvistului G. D. Tomahin.

Acest cercetător consideră că printre realii se enumeră:

I. Realii onomastice din care fac parte:

1. denumiri geografice (toponime), îndeosebi cele care au o însemnătate cultural-istorică;

2. antroponime – numele personalităților istorice, funcționari publici, cercetători, oameni de știință, scriitori, oameni de artă, sportivi renumiți, personaje din literatură și folclor;

3. titlurile operelor literare și de artă, fapte istorice și evenimente din viața poporului, denumirea instituțiilor și organelor de stat etc.

II. Realii care desemnează apelative:

1. termeni geografici care denotă caracteristici ale mediului geografic, flora, fauna;

2. unele cuvinte (inclusiv și termeni bine cunoscuți), care se referă la structura de stat, viața social-politică a statului, jurisprudență, activitatea militară, artă, sisteme de învățămînt, obiceiuri, tradiții, etc.

3. citate, expresii populare, aforisme.

În lingvistică, conceptul care se referă la numărul realiilor, pot fi redate prin cuvinte individuale, inclusiv prin abreviaturi și propoziții. Forma prescurtată este specifică multor realii, care fac parte din limbajul militar, mass-media, lexicului socio-politic. Astfel, G. D. Tomahin evidențiază următoarele tipuri de realii: geografice, etnografice, folclorice, mitologice, uzuale, socio-politice si istorice[51].

Dificultatea clasificării realiilor ține de însăși conceptul de „realie”. Prin realie noi putem înțelege conceptul fenomenului caracteristic istoriei, modului de viață și culturii, iar limba definind acest concept și fenomen. Dar la fel de important este de menționat, că realia este nu numai un fenomen al realității, dar are și o referință specifică, reflectată în conștiință și gîndire.

O altă clasificare a realiilor o propune și lingvistul rus A.Reformatski și anume:

1.Cuvinte ce se referă la nume de persoane

2.Monede

3.Funcții și denumiri ale unor persoane

4.Detalii de costume și podoabe

5.Mîncăruri și băuturi

6.Adresări și titluri[40].

O clasificare tematică a cuvintelor-realii o găsim la V. S. Vinogradov. Acesta evidențiază următoarele rubrici:

1. Realii cotidiene(locuințe, vestimentație, tipuri de muncă, instrumente muzicale, sărbători naționale);

2. Realii etnografice și mitologice:ДедМороз (Rusia), moschee (musulmani), etc;

3. Realiile lumii înconjurătoare (animale, plante, peisaje);

4. Realii ale sistemului politic și viața publică: actuale și istorice ( bolșevici – Rusia);

5. Realii onomastice – antroponime (numele, prenumele personalităților), toponime, nume ale eroilor literari, denumirea muzeelor;

6. Realii asociative – simboluri vegetale, animaliere, florale, folclorice, aluzii istorice și literare, aluzii lingvistice.

Această clasificare a cuvintelor – realii este destul de completă, ea înglobează multe aspecte ale vieții unei comunități naționale[58].

Dar care clasificare nu s-ar accepta, indiscutabilă rămîne afirmația, că există unități lingvistice, condiționate socio-cultural, care țin de specificul național al vieții vorbitorilor, și chiar dacă sunt considerate intraductibile, ele totuși apar în cadrul comunicării, și deci urmează a fi redate și în limba țintă.

Din toate cele expuse am putea concluziona că trăsătura principală a realiei este coloritul acesteia. Anume transmiterea coloritului prin traducerea textului dintr-o limbă în alta, reprezintă problema principală a traducătorului atunci cînd se ocupă de realii.

La etapa actuală nu există o clasificare unanimă a unităților marcate cultural, iar cercetătorii au propus unele clasificări, bazîndu-se pe un principiu sau altul.

2.3. Tehnici de traducerea a realiilor

Traducerea realiilor nu ține de tehnica, dar de calificarea traducătorului, deoarece în fiecare caz concret, traducătorul trebuie să aleagă metoda de redarea a realiei. În context, realia poate avea diferite funcții stilistice. Dar scopul acesteia este de a reflecta coloritul național, iar traducătorul trebuie să o exprime ca realie, dar totodată să fie accesibilă pentru cititorii țintă.

Alegerea procedeelor de traducere a realia depinde de unii factori, precum finalitatea textului-țintă, cititorul-țintă, constrîngeri generale și textuale ale textului sau publicării, la fel ca importanța conceptului cultural tradus, iar rezultatul obținut în urma traducerii depinde de „relația care se stabilește între cunoștințele lingvistice, cunoștințele extralingvistice, înțelegerea textului și competența de traducere” [31, p. 127].

Unii cercetători (Fedorov, Vereșaghin, Kostomarov) atribuierealiilecategorieilexiculuifără echivalent, argumentîndcă elenupotfisupuseprocesuluidetraducere.Cutoate acestea, realiaestepartecomponentă atextuluioriginal, iarredareaei întextultraduceriiesteunadintrecondițiileuneitraduceriadecvate. Astfel, trebuie să fim preocupați nu de întrebarea dacă se poate sau nu de tradus realiile, dar de faptul cum ar trebui traduse acestea.

Această temă a interesat spectaculos cercetătorii și lingviștii din întreaga lume, care au propus diferite clasificări ale procedeelor de traducere, în vedere diminuării problemelor de traducere dintre culturi.

Astfel, V. S. Vinogradovdeosebește 5 procedee de bază, și anume transliterația, traducerea printr-un hiponim/hiperonim, asimilarea (folosirea unității similare ca sens dar specifice LȚ), traducerea perifrastică, calcul[57, p. 61-62].

V. N. Komissarov propune următoarele soluții: împrumutul, calcul, analogia (unitățile cele mai apropiate ca sens din componența LȚ), substituirile lexicale (obținute prin modulare, concretizare etc.) și traducerea descriptivă[26, p. 147-149].

L. S. Barhudarov identifică 5 procedee de redare a lexicului fără echivalent: transliterație sau transcriere, calc, traducere descriptivă (explicativă), traducere aproximativă (folosirea unui analog), transformări lexico-gramaticale („restructurarea sintaxei, substituiri lexicale prin care se schimbă complet sensul cuvîntului-sursă” [4, p. 99-102]. Aceleași modele sunt preluate în alte ediții care ating tema traducerii unităților fără echivalent (Alekseeva, Rarenko, Rețker, Garbovski, Gak, Grigoriev etc.).

Printre clasificările de mai sus destingem cîteva procedee universale, cum ar fi transliterația sau transcrierea (împrumutul), traducerea printr-o analogie locală și calcul. O extindere semnificativă a spectrului procedeelor de traducere cuprinse o prezintă categoria transformărilor lexico-gramaticale, care se folosesc mai ales pentru traducerea lexicului fără echivalent „ocazional” [4, p. 95].

Tomahin, de asemenea, deosebește cîteva modalități de redare a realiilor dintr-o limbă străină :

1. Transliterația (redarea la nivel grafic) și transcripția (redarea la nivel de fonem) ;

2. Calchierea ;

3. Descrierea sau traducerea explicativă ;

4. Traducerea aproximativă (cu ajutorul unui analog) ;

5. Traducerea contextuală.

Transcripția (transliterația) mai des se utilizează în cazul în care este vorba despre nume proprii, denumirea instituțiilor de stat, instituțiilor de învățămînt ș.a. Un dezavantaj serios al acestui procedeu este că el cauzează apariția în traducere a cuvintelor neobișnuite și mai puțin înțelese. Pe de altă parte, utilizînd metode de extindere a informației (explicarea realiilor în textul tradus), traducătorul poate apela la o realie din limba străină, păstrînd coloritul național în limba țintă[51].

Deosebim două variante, cele mai frecvente, ale relației dintre realii și context:

Realii uniforme, apropiate tematic cu contextul care acționează în calitate de componentele sale esențiale. În aceste cazuri, textele abundă în realii și conținutul textului servește ca un fond important pentru înțelegerea și memorarea acestora.

Realii eterogene, care nu au tangențe tematice cu contextul. O dificultate suplimentară reprezintă utilizarea realiilor cu sens figurat.

Valoarea realiilor, unite tematic cu semnificația maximală a unității limbii, textului, se exprimă prin intermediul contextului. Se disting trei variante posibile de utilizare normativă a acestora, limitate fie prin context standard, fie prin explicativ, sau situațional.

În contextul standard cuvintele și expresiile, care constituie realii, se utilizează fără vreun oarecare comentariu.

În contextul explicativ se oferă un comentariu anumit sau definiția desfășurată a realiei.

Cuvintele – realii se pot utiliza cu sens figurat, iar aceasta este posibil doar în contextul situațional.

Probabil, factorul decisiv în alegerea dintre traducerea descriptivă a realiei din limba străină și transliterația ei (transcrierea), trebuie să fie orientat spre păstrarea conotației: păstrarea conotației este importantă în descrierea referentului, specific pentru țara dată, utilizarea transliterației fiind justificată de necesitatea menținerii coloritului local și a transmiterii exacte a textelor specifice țării.

Calchierea – este aproape de traducerea literală a unui cuvînt sau expresie și se utilizează pe larg la redarea realiilor într-o altă limbă. La crearea calcului trebuie să se țină cont de componenta culturală a cuvîntului original, astfel încît acesta să nu se piardă sau să fie înlocuit deo componenta a altei culturi.

Traducerea descriptivă sau explicativă are avantajul că exclude înțelegerea incompletă, ceea ce este caracteristic transliterației și calchierii. Totodată, dezavantajul acesteia constă în faptul că realia nu se traduce analogic cu structura unității din altă limbă, dar printr-o descriere detaliată. De asemenea, se utilizează o descriere succintă, care se limitează la etimologia fenomenului dat[51].

Referitor la procedeele de traducere s-a expus și lingvistul rus, Fedorov. Acesta a fost interesat de tema dată în contextul redării realiilor, fapt care se explică prin complexitatea traducerii și, în special a unităților lingvistice, care, fără îndoială, reprezintă specificul cultural al fiecărui popor în parte.

Potrivit opiniei autorului se disting patru metode generale de redare a realia. Acestea sunt:

1. Transliterația sau transcrierea (completă sau parțială), care constă în utilizarea directă a cuvîntului străin sau a rădăcinii lui transcrise cu literele limbii proprii sau în combinație cu sufixele limbii proprii;

2. Crearea unui cuvînt nou sau a unei expresii pentru desemnarea obiectului corespunzător, în baza elementelor și relațiilor morfologice, care există deja în limba-țintă

3. Utilizarea cuvintelor, care desemnează ceva asemănător (deși nu identic) după funcție, cu realia din limba străină;

4. Traducerea printr-un hiperonim sau traducerea aproximativă, generală, în care cuvîntul din limba sursă, care desemnează un concept specific, este restituit printr-un cuvînt din limba țintă, ce constituie o noțiune generică [15, p. 171].

G. D. Tomahin comentează traducerea printr-un hiperonim în felul următor: traducerea constă în utilizarea cuvîntului, care desemnează ceva apropiat după conținut, dar care cauzează, de fapt, piederea realiei. Un dezavantaj serios al acestui procedeu de traducere a realiei reprezintă excluderea specificului național al conceptului, iar în sfera socio – politică a vieții și cultura spirituală, aceasta poate duce la interferența interculturală: unui fenomen i se atribuie trăsături neobișnuite, bazate pe similitudinile cu un alt fenomen din limba țintă[51].

Vom menționa, că deși Fedorov numește aceste procedee de traducere în vederea redării realia, această clasificare trebuie extinsă asupra lexicului fără echivalent, realia fiind o parte componentă a acestuia, cu probleme asemănătoare de traducere. Din perspectiva terminologică, noțiunea de „realia” este independentă de actul traducerii, în timp ce noțiunea de „lexic fără echivalent” se referă la situații de traducere în care o anumită UT-sursă nu își găsește o echivalență stabilă, univocă în LȚ, și traducătorul este nevoit să elaboreze căi specifice pentru a păstra funcția ei în ansamblul TȚ [59].

Alegerea metodelor de redare a reliilor se împart, după S. Florin și S. Vlahov, în cîteva tipuri:

Alegerea în dependență de natura textului, se ia în considerare trăsăturile de gen ale acestuia. În textul științific, deseori realia este un termen și în consecință, se traduce termenul. În publicistică, conform mai multor cercetări, se recurge la transcriere, iar în literatură, alegerea depinde de caracterul textului. De exemplu, în proză, transcriind, putem adăuga unele explicații în nota de subsol, ceea ce în principiu, nu este posibil în cazul operelor dramatice. În textele pentru copii se recomandă renunțarea la transcriere, iar atunci cînd se introduce în text o realie străină, ea trebuie să fie explicată imediat.

Alegerea în dependență de semnificația realiei în text. Între transcriere și traducerea realiei este decisiv rolul pe care aceasta îl are în context, coloritul ei, etc.

Alegerea în dependență de caracterul realiei. Implică luarea în considerare a unui număr de trăsături ale acesteia ca o unitate în sistemelor lexicale ale limbilor date, inclusiv, caracteristici precum ”familiar”/ ”străin”, tradiția literară și lingvistică, atribuirea ei unei sau altei categorii tematice, timp și loc.

Alegerea în dependență de limba sursă și limba țintă, de trăsăturile gramaticale și lexicale, cultura de exprimare, acceptarea sau respingerea tradițională a realiilor.

Alegerea în dependență de cititorul traducerii. Traducerea se realizează pentru cititorul ”propriu”. Dacă realiile transcrise în text au rămas neînțelese, aceasta înseamnă că scopul comunicativ al traducerii nu este atins. Dacă realiile au fost redate prin alte metode, iar coloritul local este pierdut, vom avea, de fapt, același rezultat. [59]

Foarte important în redarea realiilor este reproducerea potențialului pragmatic al textului. Traducătorul trebuie să țină cont că receptorul, probabil, nu dispune de cunostințe fonetice necesare, iar aceasta necesită introducerea în textul traducerii unele completări sau schimbări. Uneori pentru a reproduce potențialul pragmatic al textului original, este necesar să recurgem la omiterea anumitor detalii în traducere, care sunt necunoscute receptorului. Deși acest lucru duce la o pierdere nesemnificativă a informației, aceasta nu prezintă o importanță majoră și poate fi neglijată.

Necesitatea asigurării unei înțelegeri adecvate a mesajului transmis, poate impune traducătorul să înlocuiască elementul necunoscut din mesajul original, prin informație suplimentară, care doar se subînțelege în original, dar este evidentă pentru cititorul acestuia.

Traducerea realiilor reprezintă mari dificultăți prin faptul că în majoritatea cazurilor în cultura limbii țintă nu există fenomenul sau obiectul care desemnează realia din limba sursă. Referitor la aceasta, la traducerea realiilor este necesar utilizarea diferitor transformări traductologice ce reprezintă transformări variate între limbi, care se aplică pentru a atinge echivalențe traductologice (o traducere adecvată), indiferent de diferențele de ordin formal și semantic ale acestor două limbi [72].

Dacă pentru o definiție concretă a termenului ”realia”, încă nu există o părere unanimă, atunci în cazul metodelor de redare a realiilor nu se observă divergențe semnificative.Diferența se limitează doar la complexitatea metodelor.

Fără îndoială, cea mai complexă și convenabilă clasificare a metodelor de redare a realiilor, o oferă lingviștii bulgari S. Florin și S. Vlahov. Conform monografiei acestor doi autori, opțiunile redării realia sunt limitate la 1) transcriere și 2) traducere.

I.Transcrierea/ transliterația

II.Traducerea/ transferul

Introducerea unui neologism – după transcriere, este cea mai potrivită cale de menținere a conținutului și coloritului realiei originale. Prin crearea unui nou cuvînt sau a unei expresii noi, uneori este posibil obținerea efectului dorit.

Calcul constă în împrumut prin traducerea literală a cuvîntului sau expresiei ;

Semicalcul – cuvinte sau sintagme noi care sunt compuse „parțial din materialul propriu și parțial din materialul cuvîntului străin”;

Adaptarea – introducerea și folosirea continuă a cuvîntului străin, prin care acesta capătă aspectul cuvîntului din limba nativă. Totodată, realia nu doar că își schimbă forma, dar, de obicei, pierde o parte din conținutul semantic.

Neologismul semantic – un cuvînt sau o sintagmă nouă compusă de traducător care permite transmiterea conținutului semantic al realiei. Se deosebește de calc prin lipsa legăturii etimologice cu cuvîntul original. Acest procedeu are o utilizare restrînsă, deoarece, în acest caz, cuvîntul este compus de o singură persoană și anume traducătorul.

Traducerea aproximativă a realiilor se utilizează suficient de des. Cu ajutorul acestui procedeu este posibil de redat conținutul subiectiv al realiei. Cu toate acestea, aproape mereu se pierde coloritul local, deoarece are loc schimbarea conotației echivalentului neutru după stil, cu un cuvînt sau o îmbinare de cuvinte cu conotația zero.

substituirea hiperonimică/ hiponimică – redarea conținutului realia printr-un cuvînt cu sens mai larg (în cazuri mai rare – mai restrîns). Același procedeu se mai numește în traductologie „generalizare”;

Folosirea unei analogii funcționale (același procedeu se mai numește la alți cercetători ruși уподобление(asimilare) [57, p. 62],приближенныйперевод(traducere aproximativă)cu scopul de a crea o reacție similară a cititorului-țintă[4, p. 101]. Astfel, un tip de băutură poate fi înlocuit prin alt tip, un joc specific CS – printr-un joc specific CȚ. Acest procedeu este folosit cel mai des pentru redarea unităților de măsură, mai ales atunci cînd acestea „sunt destinate să creeze la cititor o anumită impresie calitativă”[59, p. 91] – milele sunt transformate în kilometri, funds în kilograme etc.;

Descriere, explicare, interpretare – prezintă un procedeu similar cu substituirea hiponimică/hiperonimică, este un fel de tîlcuire a fenomenului lipsă în LȚ. Opțiunea folosirii traducerii descriptive trebuie evaluată în funcție de context. Traducerea descriptivă concisă nu supraîncarcă TȚ și într-o serie de cazuri este de preferat față de transcrierea sau transliterația noțiunii TS fără echivalent în TȚ, în același timp, traducerea descriptivă voluminoasă întrerupe relatarea și demersul ideatic, justificînd introducerea unui neologism sau traducerea contextuală.

Traducerea contextualăse manifestă prin „lipsa oricărei echivalențe pentru cuvîntul tradus (traducerea de gradul zero), în timp ce conținutul lui este redat prin contextul transformat într-un mod potrivit” [59, p. 93]. Acest procedeu de traducere corespunde noțiunii de „transformări lexico-gramaticale” din clasificarea lui L. S. Barhudarov prezentată mai sus [4, p. 102].

Traducerea contextuală, oferind o oarecare libertate în privința folosirii imaginilor, prezintă, într-adevăr, un anumit risc de tratare liberă, arbitrară a TS, pe care se bazează părerea că acest procedeu este inferior celorlalte în ceea ce privește menținerea integrității ideatice și expresive a TS. În această privință, este important să ținem minte că imaginile ideatice sunt legate incontestabil de formele lingvistice în care sunt produse și de contextul istorico-cultural general[15].Cerințele pragmatice și de acceptabilitate, înaintate față de traducere, necesită adeseori sacrificarea formei imaginii-sursă pentru restituirea impactului ei.

Utilizarea fiecărui dintre aceste procedee depinde de context și de fiecare situație în parte. Iată de ce nu este indicat să privilegiem un anumit procedeu, fără a ține cont de o situație concretă.

I.Transcrierea – decodarea cuvintelor din limba străină în cuvintele limbii proprii, folosind literele alfabetului limbii țintă, fără adăugarea unor simboluri. Totodată, fonemele din limba sursă se înlocuiesc prin altele similare din limba țintă.

II.Traducerea realiilor se aplică în cazurile cînd transcrierea este imposibilă sau de nedorit.

Mulți cercetători vorbesc despre importanța traducerii realiilor. Prin traducerea are loc adaptarea textului la cititor, acesta fiind unul dintre motivele modificării de informație pe care o conține textul sursă.

Rolul funcțional pe care-l are realia într-un mesaj sau altul, reprezintă principiul primordial al aspectului pragmatic al traducerii. De asemenea, este posibilă omiterea realiei, dacă aceasta este nesemnificativă.

Totuși, nu întotdeauna este posibil de păstrat realia sau de înlocuit cu un echivalent dintr-o altă cultură. Foarte des, aceasta se observă la transmiterea asocierilor reale, concrete printr- un obiect indirect, care constituie specificul sensului lexical al cuvîntului.

Totuși, omiterea realiei reduce valoarea artistică a traducerii, în comparație cu originalul.

Realiile, reflectînd specificitatea culturii naționale, pot avea conotații neobișnuite, care nu întotdeauna sunt accesibile reprezentantului culturii străine. Dezvăluirea în totalitatea asocierilor național-culturale este aspectul cel mai important al învățării limbii.

Este necesar să protejăm exactitatea realiilor în traducere. Uneori traducătorii interpretează conținutul originalului prin prisma propriei limbi și culturi. Dar o asemenea traducere conduce la denaturarea mesajului original și trebuie considerată ca un fenomen nedorit, în teoria traducerii[73].

Așadar, păstrarea și transmiterea coloritului reprezintă una dintre principalele scopuri în traducerea realiilor. Anume aceasta este problema cu care se confruntă, deseori, traducătorul. Coloritul este nuanța pe care cuvîntul o obține datorită apartenenței referentului la obiectul pe care-l desemnează într-un anumit stat, popor, o epocă istorică concretă, datorită faptului că acest referent este caracteristic pentru cultura, tradițiile acestui stat. Coloritul pe care-l au majoritatea realiilor, reprezintă o trăsătură care deosebește realiile de celelalte unități lingvistice. Astfel, în traducerea realiilor, traducătorul trebuie să țină cont, înainte de toate, de coloritul realiilor, caracterul cărora și motivează alegerea procedeului de traducere.

Prin urmare, decizia alegerii unui anumit procedeu de traducerea a realiilor va depinde, neapărat, de scopul urmărit de traducător: să mențină coloritul unității lingvistice cu un posibil prejudiciu pentru semantică sau să transmită semnificația realiei (dacă aceasta este necunoscută), pierzînd, în felul acesta, coloritul.

Mai sus, am prezentat strategiile cele mai des utilizate de către traducători, evidențiind unele dezavantaje, dar și posibilele variante de traducere.

Utilizarea unui procedeu sau altui, se limitează la diferiți factori (necesitatea redării coloritului, orientarea textului către un anumit cerc de cititori, etc.) de care depinde, prin urmare, alegerea metodei de traducere.

Din punctul de vedere al utilizării procedeelor, aproape toate sunt utilizate destul de des, iar omiterea realiei în traducere, indiferent de simplitatea ei, nu se atestă pe larg.

Trebuie să menționăm că alegerea procedeul de traducere depinde de experiența și cunoștințele traducătorului despre limba în care va traduce. Ne referim, în special, la realiile care sunt cunoscute și se utilizează regulat în limba țintă. Preferînd o metodă, traducătorul este conștient că poartă raspundere față de cititori, pentru calitatea traducerii.

Problema cercetării metodelor de traducere a realiilor rămîne deschisă, pînă în prezent. Aceasta este cauzată nu doar de părerile controversate ale traducătorilor, dar și de abundența factorilor și nuanțelor, care acționează asupra soluționării acesteia.

Problema traducerii realiei a servit ca bază pentru un număr mare de cercetări științifice. Această problemă este cauzată de argumentarea diferitor lingviști referitor la conceptul de ”realia”, de multitudinea clasificării acesteia.

2.4 Tipologia „lacunelor” în traductologie

Lexicul oricărei limbi formează un sistem, datorită faptului că fiecare cuvînt și respectiv fiecare concept, ocupă o anumită poziție în ea, interacționînd, astfel cu alte cuvinte și concepte. Însuși caracterul de izolare a componentelor specifice lumii reale, gruparea lor, dar și redarea acestora într-o altă limbă depinde de prezența elementelor echivalente. Și în acest sens, în procesul traducerii dintr-o limbă în alta, este firească așa – numita problemă a lacunelor.

Lacuna (din lat. lacuna – spațiu gol) reprezintă lipsa într-o limbă a denumirii unui concept.Condițiile social – politice, economice, culturale, tradicțiile și obiceiurile unui popor, etc., condiționează apariția conceptelor, care, în principiu, lipsesc în limba altor popoare. Respectiv, înaltelimbi nu va fi un echivalent total al acestora.

Această problemă a interesat lingviști precum L. S. Barhudarov, I. I. Revzin, V. I. Rozentveig, etc.

În procesul de traducere, semnificația acestor cuvinte, devine cunoscută din context.

Primele încercări de formare a unei noi discipline ”lacunologia”, au fost făcute la sfîrșitul secolului al XX – lea. Aceasta ia amploare în primul deceniu al secolului al XXI – lea și a fost dedicată, în totalitate, aspectelor lacunelor lingvistice, extralingvistice și culturale. Studiul lacunelor a depășit domeniul traductologic, cu toate că studierea acestui fenomen a fost determinată de nevoia societății de a înțelege texte în limbi străine în condițiile contactelor interculturale [8]. Lacunologia ocupă un loc foarte important în traducere, prezentînd un impuls pentru rezolvarea problemelor traductologice.

Fără îndoială, modul major de identificare a lacunelor rămîne a fi comparația a două limbi. Anume așa, se vor identifica diferențele existente în interpretarea realității înconjurătoare. Dar această metodică nu este unica. De exemplu, vorbind despre lacunele intralinguale, din care fac parte lipsa unui omonim, a unei anumite forme morfologice a cuvîntului, a unei sintagme marcată stilistic, etc. acestea vor fi identificate prin analogie cu alte structuri disponibile în limba țintă.

Avînd în vedere dezvoltarea lacunologiei ca disciplină independentă și aprofundarea însăși a conceptului de „lacună”, L. V. Kuličickaja afirmă că, referitor la procesul traducerii, termenul de „lexic fără echivalent” este mai adecvat, deoarece „în prima etapă traducătorul nu are de a face cu o lacună, ci cu unitățile verbale tangibile ale originalului, pentru care nu există echivalențe obișnuite în LȚ – adică lexic fără echivalent”[8]. În scopul argumentării acestei idei, autoarea citează una dintre încercările de a preciza noțiunea de lacună:

„Tot ce observă cititorul în textul din cultura străină, tot ce i se pare ciudat și cere interpretare servește drept indiciu al prezenței în text a elementelor național-specifice din cultura în care a fost el creat, și anume prezența lacunelor” [8].

Așa cum observă ulterior L. V. Kuličickaja, în cazul dat nu este vorba de absența, ci de prezența formelor național-specifice în textul-sursă, care determină studiul mai aprofundat al resurselor limbii proprii și aplicarea diferitelor procedee de traducere.

Avînd în vedere deosebita utilitate a anumitor realizări în domeniul lacunologiei efectuate în Rusia referitor la problemele redării unităților specifice LȚ și CȚ, vom propune, în cele ce urmează, unele clasificări ale lacunelor prezentate în cîteva lucrări din această disciplină.

Astfel, G. V. Bykovaface o prezentare exhaustivă a tipurilor de lacune, preluînd diferite criterii din variatele lucrări asupra conceptului de „lacună”. Printre lacunele interlinguale, cercetătoarea face o diferențiere între:

• lacunele absolute și relative:

1) Lacunele absolute au loc atunci cînd în limba traducerii nu există nici măcar o echivalență aproximativă, adică „ceea ce în unele limbi și culturi se desemnează în mod „particular”, iar în altele nu se semnalează în niciun fel, nu își găsește o exprimare fixată la nivel comun”.

2). Lacunele relative se referă la diferențele de frecvență a folosirii în vorbire, deși semnificația unităților lexicale corespondente este comună. Astfel, conjuncția хотя(deși) în limba rusă se folosește mult mai frecvent și firesc decît echivalența ei în limba franceză – bien que;

• lacunele specifice/generice: desemnează lipsa unui hiponim / hiperonim corespunzător în LȚ. De exemplu, noțiunea generică rusă головнойуборnu are echivalențe în limba română, ea poate fi descrisă doar în mod mai amplu ca „orice obiect cu care se acoperă capul”, în timp ce în limba engleză există o noțiune generică corespunzătoare – headwear. În ceea ce privește lacunele specifice, le putem ilustra prin lipsa în limba română a echivalenței lingvistice pentru diferențierea dintre сливкиși сметана, primul cuvînt desemnînd un „produs alimentar gras, de culoare albă-gălbuie, care se formează la suprafața laptelui nefiert, după ce a fost lăsat ceva timp la temperatura obișnuită” (DEX), iar cel din urmă – „stratul gras și dens care se formează la suprafața laptelui fermentat cu bacterii lactice”. În limba română, amîndouă noțiunile sunt exprimate prin același cuvînt – smîntînă, care poate fi acră sau dulce. Limba engleză, dimpotrivă, dispune de echivalențe formale: cream și sour cream.

• lacunele motivate / nemotivate:

Primele se referă la noțiunile neverbalizate din cauză că însuși obiectul / fenomenul nu există în realitatea extralingvistică a poporului care vorbește LȚ. Dintre lacunele motivate face parte majoritatea cuvintelor care desemnează realia specifică: сарафан(sarafan, rochie tipică fără mîneci), гречневаякаша(fiertură tipică din hrișcă) etc. [8].

Lacunele nemotivate se referă la noțiunile neverbalizate, deși obiectul / fenomenul este cunoscut în CȚ. Sternin, Popova și Sternina menționează următoarele cuvinte rusești, pe baza cărora putem identifica lacune lexicale nemotivate în limba engleză: 1) сутки(zi și noapte, 24 de ore), 2) именниник(care-și serbează onomastica), 3) однофамилец(purtător al aceluiași nume de familie), care pot fi redate în limba engleză (la fel ca și în limba română) doar printr-o perifrază mai amplă: 1) 24 hours, a day and a night; 2) birthday boy, man or boy celebrating his name day [83];3) a man with the same last name [83]. Lacunele nemotivate prezintă adeseori o categorie paralelă cu lacunele generice și specifice și țin de diferențe în decuparea și descrierea realității înconjurătoare: „Realitatea extralingvistică care îi înconjoară pe ruși și pe francezi poate fi absolut identică, dar totuși una dintre limbile corespunzătoare observă și exprimă lingvistic acele laturi ale realității pe care cealaltă limbă preferă să nu le exprime” [8].

• lacunele stilistice: se referă la lipsa unei anumite nuanțe stilistice. Ele sunt identificate atunci cînd cuvintele corespondente ale două limbi sunt incomparabile pe plan stilistic. Problema nu constă în lipsa echivalențelor, ci în caracteristica lor stilistică, deoarece, de exemplu, în mentalitatea rusă, tot ce este civilizat și de înaltă cultură este incompatibil cu lexicul obscen, și folosirea celui din urmă în media este inacceptabilă, iar impactul utilizării unităților lexicale indecente este mult mai puternic asupra publicului rus decît asupra publicului anglofon. Apropierea lexicului obscen de fondul universal al limbii îi slăbește nuanța emoțional-expresivă și, de aceea, echivalențele adecvate din limba rusă nu ies din limitele decenței, iar echivalențele lor formale rămîn tabu[8].

• lacunele emotive, conotative apar din cauza diferențelor în asocierile expresive, emoționale, modal-apreciative, care se stratifică peste conținutul material al unui anumit cuvînt [8]. Printre lacunele conotative se disting denumirile animalelor care reprezintă anumite caracteristici. De exemplu, în limba rusă, cuvintele козёл(țap) și осёл(măgar) pot fi folosite referitor la o persoană proastă sau obraznică – vorbind despre un om care enervează prin prostia și încăpățînarea sa, în timp ce în limba română, cuvîntul corespondentțap nu are acest sens de apreciere emoțională, dar în schimb poate face referire în mod figurat la o „persoană asupra căreia se aruncă vina pentru greșelile altora” [8]. Cuvîntul corespunzător rusesc poate căpăta acest sens doar în cadrul expresiei козёлотпущения (țap ispășitor) –despre un om asupra căruia se aruncă în continuare vina altora, care devine responsabil pentru greșelile altora.

• lacunele etnografice: ele sunt condiționate de lipsa de realia, proprie unei culturi, într-o altă cultură, și pot fi identificate atît la nivel de limbă (lipsa unei desemnări a acestei realia), cît și la nivel de cultură (lipsa fenomenului sau a obiectului corespunzător).

Această clasificare conține o expunere succintă a părerilor diferiților cercetători, ilustrată prin numeroase exemple. Criteriile diferențierii, pe care le prezintă autoarea, sunt variate – ceea ce constituie atît un avantaj al perspectivei propuse, cît și un dezavantaj. Primul constă în caracterul multilateral al studiului fenomenului dat, iar al doilea – în posibilele greutăți practice, deoarece, în mod evident, același caz de lipsă a unei unități lexicale corespondente poate aparține mai multor tipuri de lacune în același timp. De exemplu, așa cum am afirmat mai sus, majoritatea lacunelor specifice / generice prezintă, totodată, un caz de lacune nemotivate, deoarece noțiunea desemnată există în realitatea extralingvistică a CȚ. Cuvîntul rusesc studiat козёл (țap) nu constituie cu ocazia traducerii în limba engleză sau română doar un caz de lacună conotativă, ci un caz de lacună stilistică, deoarece el face parte, prin nuanța lui apreciativă absentă în limbile-țintă, din stratul lexicului injurios, ceea ce constituie o caracteristică stilistică particulară. De asemenea, lacunele relative implică adeseori diferențe la nivel de stil, deoarece frecvența folosirii unui anumit cuvînt într-o limbă dată este legată și de nuanțele sale stilistice.

Aceeași observație poate fi făcută și în privința altor încercări destul de numeroase de a clasifica lacunele. Astfel, lacunele motivate și nemotivate, specifice și generice sunt identificate la fel și de I. A. Sternin, Z. D. Popova și M. A. Sternină, care mai fac distincția între 1) lacunele obiective și abstracte (care au de a face fie cu categorii materiale, fie mentale); 2) interlinguale și intralinguale; 3) nominative și stilistice (primul tip se referă la lipsa fenomenului sau a obiectului ca atare, iar cel din urmă – la lipsa unei anumite componente stilistice, 4) lacunele-părți de vorbire (adică lipsa unei părți de vorbire corespondente, în timp ce însuși fenomenul este exprimat prin altă parte de vorbire). [8]

Lacunele etnografice figurează și în clasificarea propusă de N. L. Glazačeva. Această clasificare a fost concepută în mod special pentru a delimita posibilele diferențe în raporturile semantice și culturale între limba rusă și chineză și prezintă trei tipuri de lacune: lacunele lexicale (noțiunile care nu sunt denumite printr-un singur cuvînt, deși obiectul sau fenomenul respectiv există în realitatea extralingvistică a CȚ); lacunele interculturale (legate „de acele fenomene și tradiții culturale care sunt proprii doar poporului dat, cuvintele și idiomurile întregi, care reflectă specificul național-cultural al poporului și care-și găsesc originea în trecutul îndepărtat” [67]. Acest tip de lacune cere o anumită interpretare și necesită cunoștințe aprofundate de istorie și cultură a poporului. Ultima categorie a lacunelor din clasificarea lui Glazačeva o constituie lacunele etnografice care țin de „reflectarea în lexic a vieții sociale sub toate aspectele ei” [67].

Este evident că, în această clasificare, noțiunea de lacune etnografice este folosită în sens mai restrîns în comparație cu accepția ei în clasificarea prezentată de Bykova (cea din urmă cuprinde toate lacunele legate de realia, nefăcînd diferențierea dintre noțiunile din viața socială sau cultura în sensul cel mai larg al cuvîntului). Deși criteriul clasificării lui Glazačeva nu este omogen, deoarece unul dintre tipurile identificate face referire la aspectul lingvistic al lacunei (și anume exprimarea ei printr-un singur cuvînt), în timp ce celelalte două se referă la caracteristicile extralingvistice (apartenența la un anumit domeniu de viață), însuși faptul că cercetătoarea – specialistă în limba chineză – și-a întemeiat clasificarea pe raporturile dintre vocabularul limbii chineze și ruse poate fi un semn al unei nevoi de a crea tipologii de lacune pentru două limbi date, ținînd cont de corelațiile existente între aceste limbi și culturi. Această idee privește, în special, limbile mai puțin studiate decît limbile europene. Printre ele putem menționa limba chineză, limba arabă, limbile africane și asiatice. Specificul acestora poatenecesita un studiu separat în privința redării unităților fără echivalent în alte limbi. Astfel, de exemplu, distincția lui Glazačeva între unitățile care reprezintă realia extralingvistică a vieții unui popor și unitățile care reflectă „specificul național-istoric” al acestuia nu pare justificată referitor la traducerea în limba rusă a lacunelor existente în limbile europene. De exemplu, Fedorov [15, p.164] folosește în privința realia următoarea îmbinare de cuvinte: „realia național-specifică din viața socială și traiul cotidian”– această formulare îmbinînd cele două categorii propuse de Glazačeva, deoarece unitățile pe care le cuprinde reprezintă atît viața socială, cît și specificul național. Pe de altă parte, majoritatea cercetătorilor care se ocupă în Rusia de studiul lacunelor (sau al lexicului fără echivalent) și, în general, al problemelor de traducere (Fedorov, Vinogradov, Barhudarov, Komissarov, Sternin, Vlahov și Florin etc.), folosesc drept bază pentru analizele efectuate materialele din traduceri din limbile europene (engleză, germană, franceză, spaniolă etc.), iar aceste limbi și culturi au – pe lîngă inevitabilele diferențe – foarte multe aspecte comune, ca, de exemplu, forma de guvernare; religia creștină; scrisul alfabetic; sistemul obligatoriu de educație, ghidat de stat; calendarul; sistemul de cronologie etc. Toate aceste elemente contribuie la formarea contextului cognitiv – „acele modele de cunoaștere canonizată, condiționată cultural, care sunt comune, cel puțin, pentru o parte a comunității vorbitorilor”[67]. Este evident că în societatea europeană aceste modele coincid într-o anumită măsură, dar ele nu sunt universale, deoarece există societăți construite după alte reguli, sudate prin alte valori spirituale, chiar și cu o altă percepție a cronologiei timpului etc. Și aici pare pertinent să ne întrebăm dacă clasificările bazate pe studiul limbilor și al culturilor mai apropiate sunt exhaustive, suficient de diferențiate pentru studiul limbilor și al culturilor care au mult mai puțin în comun în privința mediului, istoriei, vieții socio-culturale etc. De exemplu, scrisul hieroglific chinezesc se deosebește în mod fundamental de scrisul alfabetic, deoarece hieroglifa oglindește un concept, este un purtător de semnificații și asocieri mai adînci decît cele proprii unităților lexicale care o compun. Aceste semnificații rămîn adeseori indescifrabile celor care nu vorbesc limba chineză, construind, astfel, un tip de lacune care nu au corespondente în traducerea din limbile europene sau din alte limbi cu scris alfabetic. În această privință, clasificarea lui Glazačeva deschide o nouăperspectivă asupra studiului lacunelor în raportul dintre două limbi date, care privește în primul rînd teoria traducerii.

Una dintre primele diferențieri între lacune în spațiul anglofon (deși în formulările folosite de autor figurează alți termeni) datează din 1965 – anul apariției vestitei lucrări A Linguistic Theory of Translation [Teoria lingvistică a traducerii] a lui J. C. Catford. Aici, în ultimul capitol, autorul discută fenomenul „intraductibilității lingvistice”[9, p. 67], cel al „intraductibilității culturale”[9, p. 99] și cel al „intraductibilității combinatorii”[9, p. 101]. Alegerea termenilor în acest caz nu este adecvată, deoarece nu este vorba despre elemente imposibil de tradus, ci despre elemente care provoacă anumite dificultăți în procesul traducerii, iar atunci cînd acestea nu pot fi depășite utilizînd doar resursele LȚ, traducătorul poate recurge la un împrumut [9, p. 100]. De aceea, nu vom folosi termenul „intraductibilitate”, ci vom denumi categoriile discutate „lacune lingvistice” și „lacune culturale” (aceiași termeni îi folosește J. Moise pentru redarea concepției lui Catford) și „lacune combinatorii”.

Potrivit lui Catford, lacunele lingvistice apar în urma „diferențelor dintre LS și LȚ” [9, p. 98], în timp ce cele culturale se datorează lipsei totale a unei situații relevante în textul LS. Lacunele combinatorii vizează situații în care echivalențele adecvate sunt disponibile, dar nu pot fi folosite din cauza nepotrivirii de ordin sintagmatic. Pentru a ilustra primul caz, autorul folosește diferențierea în limba rusă dintre noțiunile de a merge pe jos și de a merge cu orice mijloc de transport – ходитьși ездить, și lipsa ei în limba engleză, unde ambele sensuri sunt exprimate, în mod obișnuit, prin cuvîntul go. Lacunele culturale sunt exemplificate prin obiectele de îmbrăcăminte, pentru care nu întotdeauna se găsesc echivalențe adecvate. Lacunele combinatorii privesc situații în care o combinație de sensuri din LS este complet nefirească, nepotrivită în LȚ.

Clasificarea propusă de Catford ridică unele probleme deosebit de importante în privința lacunelor interlinguale. În primul rînd, ea reprezintă una dintre primele încercări de a diferenția și de a sistematiza un fenomen extrem de complex. După părerea noastră, problema principală constă în alegerea terminologiei – lingvistic vs cultural – care duce la deosebirea domeniilor strîns legate între ele. În partea finală a capitolului, autorul adaugă că tipurile identificate nu sunt definitive, iar „intraductibilitatea culturală poate fi doar un alt mod de a vorbidespre intraductibilitatea combinatorie: imposibilitatea de a găsi o îmbinare de cuvinte echivalentă în LȚ, ceea ce va constitui un tip de intraductibilitate lingvistică”[9, p. 101]. Această observație pare cu atît mai justă dacă luăm în considerare interacțiunea inevitabilă dintre limbă și cultură, care se exprimă printr-o multitudine de modele. Așa cum afirmă Ter-Minasova, limba are cîteva roluri definitorii în privința culturii, care condiționează și relația dintre ele: limba este oglinda culturii, trezoreria și purtătorul ei, limba este instrumentul culturii: „limba nu există în afara culturii […], limba este o parte componentă a culturii, […] în calitatea formei în care există gîndirea, și cel mai important ca mijloc de comunicare, limba se află în același rînd cu cultura” [48, p. 15]. De aceea, diferențierea lacunelor pe baza criteriului apartenenței la domeniul lingvistic sau cultural nu este definitivă, deoarece multe aspecte lingvistice sunt condiționate cultural, în timp ce majoritatea aspectelor culturale sunt înscrise, reflectate și transmise prin limbă.

Modelul lui M. Grzegorek poate fi folosit pentru identificarea lacunelor atît prin comparația vocabularului și a structurii gramaticale a două limbi (evidențierea lacunelor interlinguale – inter-language lexical gaps [70], cît și prin studiul paradigmelor unei limbi concrete (evidențierea lacunelor intralinguale – intra-language lexical gap[70].Această clasificare vizează însăși structura golurilor lexicale și permite să se scoată în relief modelele formării și ale verbalizării sensului într-o limbă dată. Fiind mai adîncă în esența ei, tipologia propusă nu include, însă, alte caracteristici ale lacunelor, precum domeniul din care ele fac parte, lipsa unei anumite nuanțe stilistice, a unei conotații sau lipsa obiectului material corespunzător etc. Unele dintre aceste criterii, în schimb, se află la baza altor clasificări, propuse în literatura traductologică și lingvistică anglofonă.

Astfel, putem numi cîteva tipologii generale care pot fi extinse asupra majorității cazurilor de traducere, ca, de exemplu, clasificarea din dicționarul citat (Shuttleworth, Cowie, 1997) constituită din patru tipuri de lacune:

• vidurile din domeniul mediului țin de particularitățile fenomenelor naturale, adică ale florei, faunei și climei în care s-a dezvoltat CȚ;

• vidurile culturale cuprind obiecte culturale, credințe, obiceiuri, instituții, care sunt condiționate de istoria culturală și socială a comunității care vorbește LS. Vidurile corespunzătoare sunt mai rezistente la traducere decît vidurile din domeniul mediului. După cum afirmă autorii, primele două categorii „rămîn dincolo de limitele traductibilității complete” [73];

• vidurile lexicale – se referă la situațiile în care nu există un singur cuvînt echivalent, dar semnificatul există în limba comunității. Această categorie corespunde categoriei de lacune nemotivate din clasificările rusești. Autorii afirmă că „uneori este posibil să se găsească o formulare adecvată, inteligibilă pentru a acoperi vidul lexical” [73];

• vidurile sintactice, care au în vedere, după cum am menționat mai sus, „asimetriile structurale dintre LȚ și LS” [73] și țin de divergențele la nivel de construire a sensurilor gramaticale dintre două limbi;

În urma unei analize comparative, putem evidenția anumite divergențe la nivel de terminologie și criteriu de clasificare față de tipologiile rusești. În primul rînd, în lucrările rusești nu se face vreo diferențiere între obiecte și fenomene materiale sociale și naturale – în schimb se analizează diferența dintre lacunele abstracte și obiective – cea din urmă categorie cuprinde, firește, și fenomenele naturale, deoarece acestea există în lumea materială. A doua diferență esențială constă în faptul că termenul de „vid (lacună lexicală)” în terminologia rusă se referă la unități lexicale lacunare în sensul cel mai larg al cuvîntului și poate fi folosit în privința realia absente din altă cultură etc., a lacunelor absolute sau relative, stilistice, în timp ce sensului propus în ediția engleză citată îi corespunde în sensul mai strict termenul rusesc de „lacună nemotivată”. Pe de altă parte, trebuie să menționăm că termenul lexical gap (golul lexical) nu este folosit în mod omogen în lucrările englezești dedicate lingvisticii, semanticii și lexicologiei. De exemplu, A. Fischer în articolul său „Lexical Gaps, Cognition and Linguistic Change” folosește termenul „gol lexical” (lexical gap) în sens mai amplu: „golurile lexicale, să spunem în mod foarte simplu, pot fi identificate atunci cînd structura lexicală a unei limbi ne dovedește că există un concept care poate și trebuie să fie lexicalizat, dar nu este” – o definiție foarte apropiată de înțelesul noțiunii în studiile rusești consacrate lacunologiei. În același timp, M. Thelen face distincția între golul lexical și golul conceptual, primul referindu-se la „lipsa unui concept care există în alte limbi/culturi”, iar cel din urmă – la „lipsa unei unități lexicale pentru un concept existent în alte limbi/culturi”. Această definiție este similară cu cea descrisă de Shuttleworth și Cowie (1997) și corespunde în limba rusă noțiunii de „lacună nemotivată”[73].

Printre tipurile lacunelor folosite în cercetările românești, putem numi, de asemenea, lacunele conotative și denotative, golurile lexicale funcționale și golurile lexicale matriciale. Primele două tipuri sunt identificate pe baza lipsei noțiunii ca atare și a unei anumite nuanțe stilistice, a unei conotații a noțiunii existente (în terminologia rusească acestora le corespund noțiunile de lacune nominative și stilistice. Golurile lexicale matriciale se referă la sensuri existente neverbalizate și corespund lacunelor nemotivate din tipologia lui Bykova și lacunelor semantice din clasificarea lui Grzegorek, în timp ce golurile lexicale funcționale reprezintă lipsa atît a denumirii în sistemul limbii, cît și a obiectului/fenomenului desemnat în experiența comunității care o vorbește. Acest tip de lacune este numit în terminologia rusă „lacune motivate” [8].

În lumina celor expuse, putem afirma că există anumite paralele în studiul tipurilor de lacune între spațiul rusofon, cel anglofon și cel românesc, în ciuda unor diferențe semnificative în privința termenilor folosiți. Astfel, o deosebită importanță practică poate fi atribuitădiferențierii dintre lacunele provocate de lipsa noțiunii exprimate în experiența extralingvistică și vidurile lexicale care există sub forma sensurilor potențiale neverbalizate; lacunele denotative și conotative; lacunele inter- și intralinguale etc. Aceste tipologii joacă un rol foarte important în procesul alegerii procedeelor concrete de traducere în situații în care LȚ prezintă o lacună lexicală.

Concluzii

Așadar, în secțiunea de mai sus, am încercat să prezentăm cît mai complet accepțiile noțiunilor de „lacună”, „lexic fără echivalent” și „realia” în traductologia modernă rusă și occidentală. Am citat, de asemenea, o serie de tipologii ale acestora cu scopul de a le identifica trăsăturile caracteristice, a căror analiză poate contribui la alegerea procedeului potrivit de traducere.

1.Aceste clasificări, bazate pe o varietate de criterii, ne permit să constatăm că adeseori UT-sursă care nu au vreun echivalent univoc în LȚ pot fi segmentate în mai multe componente (semnificat propriu-zis, nuanțe emotive, caracteristicile de registru și stil, asocierile culturale etc.), dintre care doar unele se dovedesc a fi intraductibile în LȚ. În același timp, aprecierea funcției elementului sursă fără echivalent permite să se aleagă un procedeu prin care să se păstreze tocmai acea componentă care este esențială pentru recrearea operei ca întreg.

2.Mult timp asemenea unități lexicale erau categorisite ca intraductibile.Dar, mai apoi, abordarea transferului lor în traducere, s-a schimbat în legărură cu dezvoltarea, în cadrul traductologiei, a conteptului de proximitate.Bazîndu-ne pe proximitatea traducerii, putem destul de efectiv să traducem cele mai dificile unități lexicale.

3.Realiile, bine cunoscute în cercul destinatarilor traducerii, de regulă, se traduc prin intermediul transcrierii, transliterației sau calchierii.Realiile, care sunt necunoscute pentru destinatari, pot fi traduse prin transcriere sau transliterație, însoțite de comentarii sau descriere.Dacă realia, utilizată în original, nu comportă o conotație semantică importantă, ea poate fi redată printr-o analogie funcțională pentru redarea coloritului național sau, în general, poate fi omisă.

4.Limba reprezintă o parte componentă a culturii, iar apariția unui obiect nou, a unui lucru în viața materială și spirituală a comunității conduce la apariția cuvintelor – realii, care desemnează în limbă, obiectul dat. Nici o comunitate nu poate rămîne într-o izolație cultural – lingvistică și apelează, în discuție, la alte culturi: acestea sunt informațiile despre viața altor popoare, transmise prin intermediul mass – media, materiale speciale, dedicate culturii popoarelor lumii, cît și contactele directe cu reprezentanții altor culturi. Respectiv, necesitatea comunicării nu se limitează doar la propria cultură, comunicarea interculturală se extinde treptat. Fiecare realie conține un anumit element cultural, care reflectă specificul țării. Lipsa acestei realii în afara țării reprezintă o dificultate în redarea, descrierea ei.

5.Procesul traducerii literare a cuvintelor care constituie diferite fenomene ale unei culturi străine, întotdeauna a fost și va fi o sarcină grea pentru traducător. Dar de soluția ei, de multe ori, depinde cantitatea și calitatea auditoriului de cititori ai cărții traduse – mai ales în cazul în care în ea sunt redate realii absolut necunoscute acestor cititori.

6.Problema traducerii realiilor național – specifice a existat întotdeauna în teoria traducerii. Anume traducerea acestor unități este foarte importantă pentru înțelegerea textului, dar mai ales pentru înțelegerea unei opere de artă, deoarece acestea transmit specificitatea culturii, istoria țării într-o anumită perioadă de timp.

7. Cuvintele realii reprezintă o categorie unică și totodată destul de complexă a sistemului lexical al limbii. Conform definițiilor menționate, ajungem la concluzia că realii sunt cuvintele și sintagmele, care desemnează lucruri, fenomene, obiecte, caracteristice vieții, culturii, dezvoltării sociale ale unui popor, ce sunt practic necunoscute sau total străine unui alt popor. Ca o categorie aparte a mijloacelor de exprimare, cuvintele-realii sunt purtătoare de colorit național și istoric. O trasătură distinctivă a acestora este caracterului conținutului lor, adică relația apropiată a realiei care denumește cuvîntul, obiectul, fenomenul, cu poporul, țara și perioada istorică de timp.

8. Trebuie să delimităm realiile, numele proprii, termenii și alte clase ale lexicului, cu care realiile sunt strînd legate, pentru a exclude o eventuală confundare. Realii reprezintă una din clasele lexicului fără echivalent. Ele se caracterizează prin flexibilitate: păstrîndu-și propriul statut, ele se pot, totodată, atribui mai multor categorii lexicale. Majoritatea realiilor sunt expresia semnificațiilor conotative. O trăsătură care distinge realiile de alte clase ale unităților lexicale, reprezintă nuanța lor națională și istorică.

9. Lingvistica actuală nu pune la dispoziție o clasificare bine delimitată a realiilor, a lacunelor, dar și un set de metode clar stabilite a redării acestor elemente ale limbii sursă în limba țintă. Unii cercetători preferă termenul de lexic fără echivalent, în loc de realie.Alții evidențiază realia ca o categorie aparte, propunînd propria clasificare.

Încă I. V. Goethe scria: ”Există două principii de traducere. Traducătorul poate prezenta compatrioților imaginea exactă și clară a operei autorului străin, ținînd cont, strict, de textul original; dar, de asemenea, el poate concepe opera străină ca pe una proprie și să o modifice în dependență de propriile doleanțe și păreri, pentru a o face atît de înțeleasă pentru compatrioții lui, încît aceștia să o accepte ca pe un original”[76].

În cazul în care, noul auditoriu nu este familiarizat cu realitatea expusă în carte, traducătorul trebuie să decidă dacă există concepte asemănătoare în limba țintă. Cu toate acestea, problema relevanței traducerii pentru noul auditoriu este mult mai importantă pentru traducător, decît pentru autorul operei originale.

3. REALIA CA METODĂ DE EXPRIMARE A COLORITULUI ISTORIC

3.1. Realii ale vieții sovietice și ruse în romanele lui Andrei Makine

Andrei Makine s-a născut la 10 septembrie 1957, în orașul Krasnoiarsk. A absolvit facultatea de filologie a Universității din Moskova. A fost profesor la Institutul Pedagogic din Novgorod și a colaborat cu jurnalul ”Literatura străină modernă”. În 1995 Andrei Makine a obținut premiul de stat pentru cartea ”Testamentul francez”. Pentru prima dată în istoria literaturii franceze, acest premiu a fost acordat unui scriitor rus. În acel moment, Andrei Makine s-a transformat într-o personalitate europeană. Tot în acest an, cartea a mai obținut un premiu prestigios ”Medicis”, după care au urmat multe altele. Cu toate că a scris mai multe romane, a devenit celebru în Europa, Andrei Makine aproape că nu este cunoscut în Rusia. Printre operele lui Makine pot fi menționate: ”Muzica unei vieți”; ”Fiica unui erou al Uniunii Sovietice”; ”Franța pe care uităm s-o iubim”; ”Pe vremea fluviului Amur”, iar cel mai recent roman al său este ” Une femme aimée”.

Putem să avem o atitudine diferită față de operele migranților lingviști, dar cu toate acestea fenomenul dat rămîne a fi neobișnuit și puțin studiat. Pînă nu demult, cunoașterea unei alte limbi decît cea maternă (bilingvism, plurilingvism), atrăgea atenția lingviștilor doar ca un rezultat al răspîndirii unei limbi noi asupra unui colectiv, pe cînd influența acestui fenomen asupra unui singur individ, după cum afirma Makine, îi este menit ”mereu…să rămînă pe planul doi”.

Fenomenul, cunoscut ca bilingvism, reprezintă un interes sporit nu doar din punct de vedere lingvistic, dar și din alte poziții: filozofic, psihologic, sociologic și chiar filologic.

Potrivit ideilor generale acceptate unanim, bilingvismul este vorbirea fluentă a două limbi în același timp. Din punct de vedere psiholingvistic, bilingvismul reprezintă capacitatea de a utiliza în comunicare două sisteme lingvistice.

Fiind de acord cu ideea că pentru scriitorul ”bilingv” într-adevăr există o anumită limită de posedarea a celei de-a doua limbă, considerăm că pentru o apreciere obiectivă a literaturii acestuia, trebuie să ținem cont, mai întîi, de părerea cititorilor și a criticilor acelei țări, în limba căreia a fost scrisă opera.

Din momentul sosirii lui Makine la Paris în anul 1987, acesta a publicat mai multe romane, cîteva esee, texte dedicate Petersburgului și prefațe la ediții franceze. Numeroasele premii obținute pentru romanul ”Testamentul francez”, i-au oferit posibilitatea obținerii unei poziții prestigioase în literatura franceză modernă.

Și totuși, să-l considerăm, în exclusivitate, un scriitor francez, bazîndu-ne doar pe operele sale, ar fi cel puțin incorect. Toate romanele sale sunt dedicate Rusiei, iar proza sa, cu toate că este scrisă în limba franceză, reflectă nu doar tradițiile literare franceze, dar și cele ruse. În creația lui Andrei Makine se manifestă tangibil, conceperea lingvistică bilingvă. Prin urmare, ne propunem să evidențiem trăsăturile caracteristice ale prozei lui Makine.

Printre operele lui Andrei Makine, se remarcă romanul ”Fiica unui erou al Uniunii Sovietice”, care se deosebește prin povestirile tradiționale realiste și o tematică apropiată prozei din perioada restructurării. Intenția principală constă în demitificarea istoriei sovietice și se realizează acest fapt prin soarta personajului principal Ivan, erou al Uniunii Sovietice, dar de fapt – jertfă a sistemului de stat inuman. Dar indiferent de realitate, în acest roman problema estetică se rezolvă, în mare măsură, prin strategii lingvistice. Marian Gurg menționează despre prezența sovietismelor în text, cu ajutorul cărora Andrei Makine demonstrează conștiința omului sovietic.[74]

Următoarele romane ale lui Makine pot fi citite ca un text întreg, în principiu, putem menționa că proza acestui scriitor are trăsături comune, atît la nivel de subiect, cît și la nivelul poeticii. Din acest punct de vedere, fiecare text concret devine o nouă realizare a unui anumit set de motive transversale.

Una din constantele subiectului, comună pentru mai multe romane ale lui Andrei Makine, este prezența în viața personajului principal, a unei bătrîne care-l învață limba franceză și îi deschide o lume nemaipomenit de frumoasă a culturii franceze. Acest fapt reflectă, parțial, copilăria lui Makine. [72]

Rolul amintirilor în procesul de creație, retrospectiva povestirii, cultul de artă, prezența talentului literar, aprobarea literaturii ca o realitate adevărată se referă nu doar la Proust, dar în mare măsură demonstrează renașterea în proza lui Makine a esteticii moderne.

Posibil, dorința lui Makine de a scrie anume în franceză este legată de atitudinea sa deosebită față de literatură, în mare măsură, caracteristică formaliștilor ruși.

Limba dobîndită, făcînd munca scriitorului mai conștientă, contribuie la crearea efectului de înstrăinare sau, cum s-a exprimat însuși Makine în interviul acordat jurnalului ”Express”, crează un fel de spațiu între el și text. [74]

Prin urmare, anume din cauza unei anumite ”artificialități”, limba străină devine un instrument ideal al creației. Operele lui Andrei Makine conțin o mulțime de cugetări despre cuvinte, rădăcinile și semnificația acestora, dar și despre compararea limbilor franceză și rusă, cu scopul de a traduce unele nuanțe.

În romanele sale în prim-plan, deseori se plasează însăși materia limbii, eufonia ei, combinațiile sonore, care generează un șir de asocieri, ce îndepărtează uneori atît de dezvoltarea fabulei, cît și de sensul direct al unui cuvînt sau altul. În acest sens, Makine nu urmează postemoderniștii radicali, cu tendințele acestora de deconstrucție a sensurilor și jocul permanent de cuvinte. Mai curînd, el asemenea poeților-parnasioniști, se referă la cuvînt ca la o bijuterie, supunînd-o unei șlefuiri minuțioase în căutarea formei ideale.

Proza în care funcția referențială cedează în fața celei poetice, cu greu este supusă traducerii într-o limbă străină. În una dintre discuțiile cu jurnaliștii, Andrei Makine recunoaște că ar fi putut scrie romanele sale în limba rusă, dar acestea ar fi fost cu totul alte opere – în mare măsură datorită unei alte poetici.

Referindu-se la ”intraductibilitate” în proza lirică a lui I. A. Bunin, Makine ajunge la concluzia că ” armonia deplină între textul tradus și original nu este altceva decît un ideal îndepărtat, la care se poate doar de visat”.[74]

Faptul că romanele lui Makine sunt dedicate Rusiei, reprezintă o dificultate și mai mare de traducere a lor în limba rusă. Cu cît mai exactă va fi traducerea, cu atît textul va produce o impresie de artificialitate și deliberare, anume din cauza dependenței lexicale și stilistice a prozei traduse de original.

Traducerea în limba rusă a testelor scrise despre Rusia deseori dereglează asocierea obișnuită, ceea ce poate produce un disconfort în timpul citirii. Posibil asemenea situație s-a întîmplat și cu traducerea ”Testamentului francez”, pînă cînd unicul roman a lui Makine publicat în Rusia.

Pe de o parte, Makine este acuzat că scrie despre viața rusească în limba franceză, iar pe de altă parte – de faptul că această viață rusească este superficială, plină de clișee. Bineînțeles, a vorbi despre avantajele și dezavantajele literare ale operei, bazîndu-ne pe o traducere mai puțin impecabilă, este un lucru fără perspectivă. Un alt argument al criticilor ar fi sarcina de autor a lui Makine și anume cunoașterea cititorilor francezi cu realitatea rusă, ceea ce ne conduce spre cugetarea însemnătății tematicii rusești în operele sale, a transformării acesteia, și în cele din urmă asupra poeticii sale.

Referindu-ne la situația literară modernă, trebuie să menționăm că printre scriitorii anilor ´90 Makine ocupă o poziție motivată. Este uimitor, că după obținerea premiului Gongur, criticii au explicat succesul acestuia nu atît prin inovații, cît prin păstrarea tradiției literaturii franceze. Evident, experimentele avangardiste timp de zece ani, au generat o anumită nostalgie după estetica modernistă și o limbă mai ”clasică”.

Mai mult decît atît, cititorii occidentali sunt atrași de încercările lui Makine de a reda creației literare un caracter ”mesianic” ceea ce demonstrează legătura acestuia nu doar cu literatura franceză, dar și cu literatura rusă clasică.

Însuși Makine uneori face declarații despre dinamica situației literare moderne și misiunea sa de scriitor. Drept exemplu vom utiliza unele exprimări din interviul acordat jurnalului ”Lire”, în legătură cu publicarea romanului ”Muzica unei vieți”: ”Civilizația rusă se deosebește printr-o atitudine aparte față de vorbire. Dacă vorbești, sau cu atît mai mult scrii, – înseamnă că trebuie să pătrunzi într-un suflet străin și să-i comunici ceva important…Sunt interesat de epocă, cînd destinul impunea omului o alegere categorică, cu toate că orice decizie reprezenta un pericol real.”[74]

Limba franceză are multe etaje și înainte, urcînd aceste trepte, scriitorul își crea arta sa.Această arhitectură s-a risipit, generînd imposibilitatea de a uimi cu un cuvînt neașteptat, puternic și rar utilizat.

Considerăm că ar fi mai corect să numim limba o oglindă fermecată. Aceasta ne va ajuta să depășim conotațiile negative referitoare la limbă și să evidențiem rolul creativ al acesteia. Limba nu doar exprimă pasiv tot ce este dat omului, dar totodată îl formează pe vorbitor ca o individualitate, care aparține unei anumite comunități socio-culturale, atribuindu-i sistemul de valori, morală, comportament, atitudinea față de oameni.

Dacă am recurge la metafora tabloului, atunci fiecare popor are viziunea sa asupra lumii, asemenea fiecărei direcții în pictură. Același copac, desenat de realist, impresionist, etc., va fi văzut și va arăta total diferit, deși în lumea reală este vorba de același lucru.

Limba poate fi comparată cu pensula unui pictor care desenează lumea, dar modificînd-o prin propria conștiință, creînd tabloul lumii. Reflectarea lumii în limbă – reprezintă o măiestrie colectivă a poporului care vorbește această limbă și fiecare generație obține de la limba maternă acea cultură, în care deja s-au înrădăcinat trăsăturile caracterului național.

Astfel, limba reflectă lumea și cultura și își formează vorbitorul. Ea este oglinda și instrumentul culturii totodată.

Astăzi Andrei Makine este recunoscut ca un scriitor emerit al literaturii franceze, autor a mai mult de zece lucrări. Ultimul său roman ”Une femme aimée”, încă o dată a demonstrat că Makine este un urmaș demn al marilor clasici ruși.

Cum era și de așteptat în stilul lui Makine se observă substratul sistemului lingvistic rusesc. Acest fapt nu reprezintă unele erori sau o incorectitudine a stilului, însă oferă autorului o mare libertate de acțiune – utilizînd mijloacele limbii franceze, el în mare măsură, involuntar, introduce în texte construcții marcate, care produc modificări în stilul francez riguros.

Mai mult de atît, în romanele lui Makine se manifestă intrepătrunderea a două culturi. Drept argumente putem menționa prezența în textele sale a realiilor și numelor proprii, dar și reflectarea în gîndirea autorului a caracteristicilor mentalității ambelor popoare. Textele autorului, scrise într-o limbă (franceză), îmbină elementele a două sisteme culturale. După părerea noastră, acest lucru este posibil, înainte de toate, datorită unui grad înalt de culturalitate a scriitorului. Indiferent de faptul că toate romanele lui Makine povestesc despre Rusia sau ruși, ele sunt adresate cititorului francez și sunt percepute corespunzător, deoarece în fiecare comunitate culturală există unele limite de interpretare a textului. Mai mult, pe lîngă realiile rusești, în romanele lui Makine se gasesc și realii franceze.

O mare parte din realiile și numele proprii care abundă în romanele acestui scriitor crează un efect de apropiere și intercomunicare între două culturi și totodată demonstrează competența autorului de posedare a tezaurului cultural istoric al ambelor țări.

Drept concluzie, am putea spune că prezența elementelor rusești în operele lui Makine se manifestă prin trimiterile sale inconștiente la literatura rusă clasică, prin analizarea nedreptăților sovietice și post-sovietice, prin dorința sa de a demonstra răutatea ascunsă a societății. Scriitorul destul de conștient utilizează genuri și teme ale literaturii sovietice din perioada stagnării, pentru a reda dialectic dragostea și ura sa față de Franța și Rusia. Fără îndoială, influența lui Dostoievski în proza lui Makine este evidentă, pentru că numai frumusețea poate salva lumea. Mai mult decît atît, deși autorul scrie în limba franceză, el conștientizează rolul important pe care-l are scriitorul în societatea rusă. Andrei Makine, la fel ca și scriitorii ruși Vladimir Sorokin și Evghenii Popov, menționează importanța și necesitatea vitală a cuvîntului scris și a scriitorului ca ultimul apărător al tezaurului și stabilității în lumea permanent schimbătoare.

Și totuși, indiferent de divergențe, receptarea romanelor lui Makine în Franța, într-o oarecare măsură, se expune prin tradiția stabilită despre literatura rusă. În principiu, specificînd poziția pe care o ocupă Makine în literatura franceză, trebuie să ținem cont de ”romanele franco-rusești”.

Astfel, în creația lui Makine renaște și se suprapun numeroase tradiții estetice. Rezultatul acestei simbioze reprezintă mitul original despre Rusia, care este expusă nu doar din aspect concret istoric sau metafizic, dar mai întîi de toate, ca un spațiu literar.

În mare măsură, prin ultimele romane ale lui Makine putem afirma că proza lui are trăsături comune, invariabile, atît la nivelul subiectului, cît și la nivelul poeticii. Din acest punct de vedere fiecare text concret devine o nouă realizare unui anumit conținut de motive intermediare.

3.2. Analiza lingvistică și stilistică a realiilor în romanul ”Une femme aimée” de Andrei Makine

Cercetarea cuvintelor-realii reprezintă un interes deosebit datorită rolului lor în operele literare. Semantica național – culturală a acestor unități lingvistice întîlnite în texte, permit pătrunderea în cultura vorbitorilor limbii, în cunoștințele lor fonetice, care numaidecît este prezentă în mintea participanților la comunicare și într-o mare măsură definesc sensul celor spuse. [71]

Este important să menționăm că problema rolului lexicului marcat cultural în operele literare nu a fost studiată pe deplin și din această cauză necesită o cercetare mai detaliată.

Cînd cititorul alege o carte care nu este scrisă în limba maternă, în primul rînd el este preocupat de înțelegerea sensului cuvintelor, îmbinarea lor într-un enunț și perceperea informației expuse de autor. Aceasta se urmărește în cazul textelor științifice. Cînd este vorba de opere literare, cunoașterea sensului direct al anumitor cuvinte, înțelegerea sensului întregului enunț sau chiar a tuturor enunțurilor, încă nu înseamnă complexitatea percepției. ”În traducere este important nu doar să alegem echivalentul potrivit, dar și să-i descoperim conotația național-istorică a cuvîntului, să-i descriem fondul lexical, să expunem prin cuvinte cunoscute receptorului, sensul acestui cuvînt, care nu este cunoscut în cultura dată.”[71] Deseori, în operele literare, cuvîntul, îmbinările de cuvinte sau chiar enunțurile nu sunt utilizate cu sens direct. Cititorul ar trebui să suprapună definiția unui anumit cuvînt care capătă conotații diferite în text, cu întreaga structură a mijloacelor figurative ale autorului, să determine sensul exact al utilizării acestui obiect sau fenomen.

În romanul autobiografic ”Testamentul francez” Andrei Makine scrie că limba franceză a fost percepută de el nu ca o limbă străină, dar ca o anumită limbă familială, un cod care deosebește familia sa de alte familii rusești. Această situație ilustrează ideal tot ceea ce s-a spus mai sus despre interdependența limbii, culturii, gîndirii și lumii reale.

Lucrarea noastră reprezintă o cercetare din punct de vedere lingvistic și cultural a creației scriitorului bilingv Andrei Makine. O atenție deosebită se acordă problemei corelației dintre două sisteme lingvistice și culturale reflectate în romanul său ”Une femme aimée”. Acest scriitor francez interesează cercetătorii lingviști din mai multe considerente: în primul rînd, ca beletrist, care a fost recunoscut într-o țară în care demult s-au format tradițiile literare (deși nu are nici o legătură etnică sau genetică cu cultura acesteia); în al doilea rînd, ca bilingv, care a dobîndit gradul suprem de posedare a limbii străine, iar ca scriitor el a priori se situează în vîrful piramidei vorbitorilor acestei limbi, și în al treilea rînd, ca reprezentant a două culturi, care se deosebesc considerabil una de alta.

În acest sens, trebuie să analizăm trăsăturile a două culturi, două limbi, două viziuni despre lume, dar și posibilitatea influenței lor globale asupra formării limbii literare a scriitorului – bilingv. Un interes deosebit prezintă gradul de prezență a realiilor culturale din limba rusă, care constituie ”urma rusească” în operele sale.

În acest roman, Andrei Makine recurge la utilizarea realiilor pentru redarea mai exactă a unei epoci istorice îndepărtate. ”Împreună cu sarcina de a crea coloritul național – istoric, acestea contribuie la o realizare mai complexă a intenției artistice a autorului.”[39, p. 62].

3.2.1.Analiza realiilor în baza clasificării după obiect

În rezultatul cercetării noastre am depistat 62 de exemple de unități lexicale care conțin în conotația lor o componentă culturală. Reieșind din materialul concret pe care-l avem la dispoziție, putem clasifica realiile în felul următor:

I. Realii geografice – denumirea obiectelor legate de geografia fizică (stepă) ; denumirea obiectelor legate de activitatea omului; denumirea endemicelor (sequoia).(30 %)

II. Realii etnografice – includ cuvintele care fac parte din viața cotidiană și culturală a poporului, denumirea conceptelor despre artă și cultură, concepte etnice, măsuri și bani. (25 %)

III. Realii socio-politice – concepte ce țin de structura administrativ-teritorială (gubernie), denumirea autorităților, militarilor, organizațiilor, titlurilor.(45 %)

Romanele lui Makine abundă în toate tipurile de realități socio-culturale caracteristice pentru Rusia, înainte și în timpul perioadei sovietice. Ne-am propus să analizăm mai multe exemple extrase din romanul ”Une femme aimée”, clasificîndu-le în trei subgrupe și observînd totodată alegerea traducătorului.

I.Realii geografice

(1a) Venez près du feu, Excellence. Vous ne devez pas être habitué à nos frimas russes. (p. 12)

(1b) Poftiți lîngă foc, Excelență. Probabil că nu sunteți obișnuit cu promoroaca rusească. (p. 10)

Este vorba de un strat de gheață subțire, care se formează din cauza vaporilor de apă sau a picăturilor de ploaie, pe arbori sau pe case. Acesta se mai numește chiciură. Prin intermediul cuvîntului russes autorul a specificat că este vorba anume de fenomenul natural carcateristic iernilor din Rusia, promoroaca rusească.

(2a) Enveloppé dans une pelisse de castor (”castor” bobr en russe), il est porté en lieu sûr. (p. 16)

(2b) Înfășat într-o pelerină de castor (”castor” bobr în rusește), e dus într-un loc sigur. (p. 12)

Pentru a evita o oarecare confuzie în perceperea cuvîntului castor, autorul romanului a făcut o trimitere la variant rusă ”bobr”. Este vorba de un mamifer rozător semiacvatic, care atinge greutatea de și o lungime de , are o coadă lățită cu labele din spate palmate.

(3a) Catherine relit Les Lettres persanes. Miroir. Le favori s’appelle Zoubov, ”dent”, en russe. ”J’ai une dent contre lui”, maugrée Potemkine qui alterne la guerre contre les Ottomans et les délices de son harem dont font partie ses propres cinq nièces. Miroir. Les gardes de Louis XVI sont décapités, leurs têtes hissées sur des piques suivent le carrosse du roi… (p. 25)

(3b) Ecaterina recitește Scrisorile persane. Oglindă. Favoritul se numește Zubov, adică ”dinte”, în rusește. ”Am un dinte împotriva lui”, mormăie Potemkin, care alternează războiul împotriva otomanilor cu deliciile propriului harem din care fac parte cinci nepoate de-ale sale. Oglindă. Gărzile lui Ludovic al XVI-lea sunt decapitate, iar tigvele lor cocoțate în niște țăruși însoțesc trăsura regală… (p. 19)

Autorul a introdus o notă în textul romanului pentru a explica numele de familie Zoubov, al unui dintre favoriții țarinei Ecaterina. Prin această trimitere ”dent”, en russe, devine mai clară și atitudinea lui Potemkin ”J’ai une dent contre lui”, ceea ce înseamnă a avea ură sau un motiv de dușmănie împotriva cuiva.

(4a)….rapide secousse d’un tramway dans la rue. (p. 33)

(4b)…hurducătura scurtă a unui tramvai pe stradă. (p. 25)

Ținînd cont de epoca la care se referă subiectul romanului, tramvaiul reprezenta unul dintre vechile tipuri de transport public, existente la începutul secolului al XXI-lea, care și-a făcut apariția în prima jumătate a secolului al XIX-lea, inițial fiind pus în mișcare cu ajutorul calului.

(5a)Un autre déguisement: la comtesse Lopoukhina à qui un bourreau arrache ses vêtements, pour exposer son dos aux brûlures dʼun knout. (p. 114)

(5b)Altă maimuțăreală: un călău rupe veșmintele de pe contesa Lupukina, expunîndu-i spatele plesnelor unui cnut. (p. 87)

Dicționarul francez Larousse, oferă următoarea definiție pentru termenul knout: ”În Rusia, bici format din mai multe benzi de piele.

http://www.larousse.fr/dictionnaires/francais/knout/45620#uiQfwrIEQpiiYwv2.99

Totodată, DEX-ul, de asemenea face referire la o realitate rusească, menționînd că: ” Cnutul este o uneltă cu care erau pedepsiți oamenii în Uniunea Sovietică.”

Prin urmare, cnut-ul este un tip de instrument de percuție, elementul principal al cărui este un bici din piele împletit. Acesta este utilizat pentru lovirea animalelor, pedepsirea oamenilor. În mod deosebit, trebuie să menționăm biciul folosit în Rusia până la mijlocul secolului al XIX-lea ca un instrument de pedeapsă și tortură.

(6a)La sirène dʼun paquebot remontant la Neva résonne avec une puissance enveloppante. (p. 135)

(6b)Sirena unui pachebot înaintînd pe Neva răsună și acoperă totul. (p. 104)

Pachebot (rus.Пакетбо́т) reprezintă o navă cu două catarge cu ajutorul cărora în secolele XVIII – XIX, se transporta scrisorile, cutiile poștale și pasagerii în unele țări. Transportarea cutiilor poștale, pe cale maritimă, cu ajutorul pacheboturilor se realiza de la începutul secolului al XVII-lea în Rusia, Suedia, Marea Britanie, SUA și alte țări.

Cît despre Neva (Невa), acesta este un rîu din Rusia, care are o lungime de și izvorăște din lacul Ladoga (Ладожское Озеро). Curge prin Sankt Petersburg, orașul în care se petrece acțiunea romanului.

(7a)…on est loin de Leningrad dans cette aile du palais de Peterhof, dans son grand parc. (p. 132)

(7b)…ne aflăm departe de Leningrad, într-o latură a palatului Petrodvoreț, în parcul cel mare. (p. 102)

Peterhof (от нем. Peterhof, нидерл. Peterhof — «двор Петра», din 1944 pînă în 1997 — Петродворец/ Петергоф) ) are mai multe semnificații: oraș în Rusia, care din punct de vedere administrativ intră în componența Sankt Petersburgului; muzeu de stat, care include obiectivele turistice din coasta de sud a Golfului Finlandei; ansamblul compus din palatul și parcul din orașul Peterhof. Totodată, sursele franceze ne dau următoarea informație: le palais de Peterhof (en russe : Петергоф) este situat la Peterhof, la circa de Sankt Petersburg.

(8a)Les cours léningradoises sont connues pour leurs dédales. (p. 67)

(8b)Curțile din Leningrad sunt faimoase pentru labirinturile lor. (p. 50)

Dacă, la etapa actuală toți cunosc orașul Sankt Petersburg, atunci trebuie să menționăm că Leningrad a fost denumirea acestui oraș din data de 26 ianuarie 1924 pînă la 16 mai, 1992. Acesta reprezintă orașul cu o importanță federală a Rusiei, centrul administrativ al Districtului Nord-Vest și al regiunii Leningrad. Prin termenul léningradoises, se specifică curțile din acest oraș.

(9a) Celles qu’il croisait manifestaient de la ressemblance avec elle- ce battement de cils fatigué chez une guichetière, dans une gare, ce timbre guttural chez une touriste près de l’Érmitage, cette démarche voluptueuse et souple…(p. 71)

(9b) Femeile pe care le întîlnea păreau să-i semene cumva- ba clipitul obosit al uneia, la un ghișeu dintr-o gară, ba timbrul gutural al unei turiste în preajma Ermitajului, ori pasul ei voluptos și zvelt…(p. 53)

Ermitajul de stat este unul dintre cel mai mare și important muzeu artistic și cultural – istoric din Rusia și întreaga lume. Este situat în Sankt-Petersburg. În principiu, muzeul și-a început istoria odată cu colecția operelor de artă, pe care le procura Țarina Ecaterina a II-a. Ermitajul actual reprezintă un complex complicat de muzee. Partea expozițională de bază ocupă cinci încăperi.

Dacă facem o cercetare a termenului ermitage în franceză, atunci nu găsim unele corespondențe cu Ermitajul din Rusia: din franceză ermitage înseamnă loc de izolare.

(10a) Surtout que tes protecteurs du Kremlin t’ont déjà oublié. Le camarade Alzheimer siège au Politburo…(p. 74)

(10b) Mai ales că ocrotitorii tăi de la Kremlin au uitat deja de tine. La Politbiuro s-a instalat tovarășul Alzheimer…(p. 56)

Partea central și fortificată a vechilor orașe rusești. Oraș înconjurat de un perete înalt și puternic. Este vorba de un complex fortificat care include în component sa palatele Kremlinului și catedralele Kremlinului. Este cea mai atractivă amplasare din Piața Roșie din Moscova. La etapa actuală, Kremlin-ul servește ca reședință oficială și locul de muncă al președintelui Federației Ruse.

(11a) Ils soudoient la garde impériale, occupent le palais d’Hiver, intronisent la tsarine. (p. 54)

(11b) Aceștia mituiesc garda imperială, ocupă Palatul de Iarnă, o întronează pe țarină. (p. 42)

Palatul de iarnă, în trecut reprezenta reședința de iarnă a țarilor ruși. A fost construit în anii 1754-1762 de către un arhitector italian Bartolomeo Rastrelli, în stil baroc, este vopsit în culorile verde și alb, are 1.786 de uși și 1.945 de ferestre. Țarina Ecaterina cea Mare a Rusiei a fost prima șefă de stat care a locuit în acest palat.

(12a)Oleg découvre que la nouvelle fortune de son ami est fondée sur nombre dʼactivités très diverses, allant de la vente de lʼacier cémenté jusquʼà la pêche des anguilles dans les marais salants de la Caspienne. (p. 239)

(12b)Oleg descoperă că noua avere a prietenului său e întemeiată pe numeroase și diverse activități, de la vînzarea de oțel-beton pînă la pescuitul de țipari în lacurile sărate din Urali. (p. 180)

În roman autorul face trimitere la Marea Caspică, care reprezintă cel mai mare lac de pe Pămînt, amplasat la hotarul dintre Europa și Asia. Denumirea de mare se datorează dimensiunilor sale foarte mari, avînd o suprafață 371.000 km² și o adîncime maxima de . Este un lac lipsit de scurgere, cu apa salină.

În traducere depistăm termenul Urali (în limba rusă: Урал), care reprezintă rîul ce stabilește granița dintre Europa și Asia, avînd o lungime de cu un bazin hidrografic de 244.280 km².

Totodată, sursele rusești ne oferă informative referitoare la Ural, ca regiune geografică în Rusia și Kazahstan. Componenta de bază al acestei regiuni este masivul muntos Ural.

(13a)Il gagne beaucoup dʼargent. Loue un bel appartement à deux pas de la Nevski et, trois mois auparavant, Tania est revenue vivre avec lui. (p. 251)

(13b)Cîștigă o groază de bani, și-a închiriat un apartament la doi pași de Nevski Prospekt și, în urmă cu trei luni, Tania s-a mutat din nou cu el. (p. 189)

Deși, în sursele franceze atestăm La Perspective Nevski (în rusă : Невскийпроспект), autorul romanului a considerat că termenul Nevski, este suficient pentru ca cititorii să înțeleagă realitatea rusă despre care este vorba.

Nevski Prospekteste strada principală din orașul Sankt Petersburg. Strada are cîteva atracții turistice printre care se regăsește și monomentul dedicat împărătesei Ecaterina a II-a a Rusiei. În perioada primilor ani ai perioade sovietice și anume 1918-1944, strada a fost redenumită în Bulevardul 25 Octombrie, făcîndu-se o aluzie la Revoluția din Octombrie.

Astăzi, Nevski Prospekt reprezintă principala arteră a orașului Sankt Petersburg. Majoritatea centrelor comerciale și a celor mai costisitoare apartamente se află chiar pe boulevard. Totodată aici se găsesc cele mai atractive cluburi de noapte și centre de distracție.

(14a)Lourié a obtenu lʼautorisation de visiter la prison de Boutyrka…(p. 287)

(14b)Lurie a obținut autorizația să viziteze închisoarea Butîrka…(p. 216)

Închisoarea Boutyrka (în rusă: Бутырская тюрьма) este o închisoare cu o suprafață de trei hectare, localizată în apropierea centrului orașului Moscova. A fost construită în 1771, ca baracă pentru o unitate de cazaci. Este una dintre cele mai mari închisori din capitala Rusiei și una dintre cele mai vechi și mai renumite din Federația Rusă. Clădirea este în lista monomentelor istorice și arhitecturale protejate de stat.

(15a) Enfin, ce lotissement de datchas appartenant aux ”représentants de l’intelligentsia créative”- le terme officiel qui fait sourire Oleg. (p. 69)

(15b) In sfîrșit parcele cu vile aparținînd ”reprezentanților intelighenței creative”- o formulă oficială care-i stîrnește lui Oleg un zîmbet. (p. 52)

O datcha (în rusă : дача) reprezintă în Rusia, un tip de casă de vacanță la țară. Termenul provine de la verbul rus (дать)- a da- și denumea la origine o cabană de vară ”dată” de către țar unui membru al curții. Unii cercetători sunt de părerea că termenul a început a fi utilizat odată cu domnia lui Petru cel Mare, care încuraja construcția rezidențelor de vară cu vocative estivală. Din rusă, acest cuvînt s-a răspîndit și ăn alte limbi, cum ar fi ucraineană, belorusă. Conform dicționarului Le Petit Robert, apariția acestui termen în franceză datează cu anul 1843. Adesea foarte simplu, este utilizat, în principiu, vara și permite posesorilor (les datchniki), de a părăsi apartamentele lor, foarte mici, în favoarea aerului liber.

De asemenea, dacha este utilizată pentru a cultiva un lot de pămînt a cărui producție servea în alimentație.

Cele construite în ultimii anii au un aspect mai luxos și corespund, în mare parte, vilelor occidentale.

Acest tip de casă de vacanță este foarte comună în Rusia și în alte țări postsovietice.

(16a) Ne te jette pas dans le canal Griboïedov, il est trop sale. (p. 81)

(16b) Vezi să nu te-arunci în canalul Griboedov, e prea jegos. (p. 61)

Canalul Griboedov este un canal în Sankt Petersburg construit în 1739, cu denumirea Canalul Ecaterinei, în onoarea Ecaterinei I a Rusiei. Canalul a fost redenumit Griboedov în 1923, în memoria diplomatului care a locuit între 1816-1818 într-o casă din apropierea canalului.

Canalul are o lungime de și atinge lărgimea de maximum . Canalul este traversat de 21 poduri și podețe.

(17a) Revenant du front, en 1945, il avait l´impression qu´une parcelle des crimes allemands lui était imputable. (p. 93)

(17b) Cînd s-a întors de pe front, în 1945, avea impresia că o parte din crimele germane îi era imputabilă. (p. 69)

Ținînd cont de faptul că în context este specificat anul 1945, atunci putem accepta ca unanimă definiția termenului front oferită de dicționarul francez Larousse: en U.R.S.S., pendant la Seconde Guerre mondiale, grande unité analogue au groupe d'armées.

http://www.larousse.fr/dictionnaires/francais/front/35399#XMLUqlq2s3GpxIQL.99

În armata Rusiei conceptul ”front” se utiliza încă în timpul Războiului ruso-turc din 1877-1878, iar mai tîrziu în primul și cel de-al doilea război mondial, dar și în Armata Roșie în timpul Războiului Civil.

(18a) En fait, de la vodka colorée de liqueurs. (p. 135)

(18b) De fapt, e vodka colorată cu lichioruri. (p. 105)

Referitor la acest termen dicționarul francez Larousse pune la dispoziție următoarea definiție:
”eau-de-vie de grain, d'un usage très répandu en Russie, en Pologne, etc.”

http://www.larousse.fr/dictionnaires/francais/vodka/82362#QKmqH7ir3gpAyFAG.99

Vodka este o băutură alcoolică, devenind națională în mai multe țări cum ar fi Rusia, Polonia, Ucraina, Finlanda etc.

(19a) Ce Mamonov, d´origine kalmouke, a une peau jaunâtre. (p. 145)

(19b) Acest Mamonov, calmucde origine, are o piele gălbuie. (p. 111)

Prin termenul kalmouke, autorul se referăla populația republicii Calmîchia (în limba rusă: Респу́блика Калмы́кия) din Federația Rusă. Populația acestei regiuni sunt descendenții mongolilor, originari din Turkestan, în Asia Centrală.

Din rus. kalmyk. Persoană care face parte din populația de bază a Regiunii Autonome Calmuce din U.R.S.S.

II. Realii etnografice

(20a) De l’autre, dissimulés par le miroir, une alcôve, une bougie, un homme nu qui halète. (p. 11)

(20b) De cealaltă, ascunse de oglindă, un alcov, o lumînare, un bărbat gol care gîfîie. (p. 9)

Alcov este o cameră de dimensiuni mici, de obicei amenajată ca dormitor. La origine termenul alcov însemna orice cameră de dormitor. La moment, acesta este utilizat pentru a denumi doar camerele de dimensiuni nu prea mari, în care lumina pătrunde doar printre geamurile sau ușile unor alte camere.

(21a) Non, désormais, je me cache derrière un guéridon. (p. 13)

(21b) Nu, de-acum mă feresc îndărătul unui gheridon. (p. 11)

Gheridon era numit masuța pentru lampă. O masă cu un unul sau trei picioare, folosită ca suport pentru lampa de masă.

(22a) Celle que les historiens appellent ”la Messaline russe”, et qui pour Oleg, redevient une enfant d’autrefois – une petite princesse allemande qui regardait la neige tomber sur la Baltique. ( p. 20)

(22b) Cea pe care istoricii o numesc ”Messalina rusoaică”, și care pentru Oleg redevine o copiliță de altădată – o mica prințesă germană privind cum cade zăpada peste Marea Baltică. (p. 16)

    În împărăteasa Ecaterina cea Mare mereu trăia o oarecare dorință permanentă către iubire. Chiar și în anii tinereții, ea se distra cu ofițerii din armată. Toți ca unul erau puternici, arătoși. În Europa ea era numită Messalina rusoaică, din cauza numărului mare de amanți, care conform unor date modeste, depășeau cifra de 80 de bărbați.

(23a) L’air s’est imprégné de la senteur du ”siècle catherinien”, comme disent les Russes. (p. 24)

(23b) Aerul s-a impregnat cu izul ”veacului ecaterinian”- asa cum zic rușii. (p. 19)

Politica Ecaterinei a II-a se caracteriza, în principiu, prin menținerea și dezvoltarea tendinței impuse de predecesorii săi. Prin sintagma ”veacul ecaterinian” se face trimitere la perioada de conducere a țarinei Imperiului Rus. În acest termen au avut loc numeroase schimbari în Imperiul Țarist, cum ar fi reforma administrativă, care a stabilit organele statale pînă în 1917, dar și reforma judecătorească. Teritoriul imperiului s-a mărit datorită anexărilor altor state, orașe. Populația a crescut de la 23,2 milioane (anul 1763), pînă la 37,4 milioane (anul 1796), Rusia devenind cea mai mare țară din europa după numărul de populație. Ecaterina a II-a a format 29 de gubernii noi și a construit circa 144 orașe.

(24a) Les feux d’un candélabre fixent la présence muette d’un jeune homme nu. (p. 27)

(24b) Luminile unui candelabru scot în evidență prezența mută a unui tînăr gol pușcă. (p. 21)

Candelabru nu era altceva decît un suport decorativ, cu mai multe ramuri pentru cîteva lumînări sau becuri electrice.

(25a) Les yeux écarquillés de Lessia : ”Vassiltchikov a reçu six cent mille roubles!” (p. 37)

(25b) Lesia, cu ochii holbați : ”Vasilcikov a primit șase sute de mii de ruble!” (p. 28)

Rubla este unitatea monetară principală în Rusia, existentă și în timpul Imperiului Țarist.

Dacă cităm dicționarul francez Larousse, atunci obținem următoarea definiție: ” Unité monétaire principale de la Russie et de la Biélorussie. (Il a été l'unité monétaire principale de l'U.R.S.S.)”

http://www.larousse.fr/dictionnaires/francais/rouble/69981#sxzW4vLGShMrXPUw.99

(26a) Riposte stalinienne aux traîtres de la culture socialiste est son opus-phare. (p. 75)

(26b) Răspunsul stalinist la adresa trădătorilor culturii socialiste este opera lui de căpătîi. (p. 56)

Stalinienne relativ la stalin, la stalinism; adept al ideologiei, practicii politice a lui Stalin.

http://www.larousse.fr/dictionnaires/francais/stalinien_stalinienne/74436#PDkE3RDF6rsytZjC.99

(27a) Une troїka d’apparatchiks qui flairent la subversion partout. Quelques béni-oui-oui castrés. Et une petite meute de jeunes parvenus qui attiseront le feu…(p. 75)

(27b) O troică de aparatcici care amușină subversiunea peste tot. Niște pupincuriști fără sînge în instalație. și o mică haită de tineri parveniți care vor pune paie pe foc. (p. 57)

Atenția autorului este mereu axată pe cititorul francez, avînd intenția de a-l ajuta să înțeleagă faptele realităților rușe sau sovietice descrise în roman. Aceasta se observă chiar și în utilizarea unor realități extrase din societatea franceză pentru a le aplica descrierii evenimentelor istorice care au avut loc în Rusia.

(28a) Or, la pièce de kopeck pèse, à l’époque, dix grammes. Les cent roubles pèseraient donc cent kilos. (p. 101)

(28b) Or, la vremea aceea moneda de o copeică cîntărea zece grame. Cele o sută de ruble ar atîrna, prin urmare, o sută de kile. (p. 77)

Copeică este moneda de schimb în Rusia. Monedă de argint creată în secolul al XVI-lea, în Rusia.le kopeck, progressivement dévalué, fut frappé en cuivre après 1704

(29a) La vue des isbas carbonisées n’était pas neuve pour lui. (p. 92)

(29b) Vederea izbelor carbonizate nu reprezenta o noutate pentru el. (p. 68)

(30a)Oui, au passage de la tsarine, ses sujets enjolivaient leurs isbas. (p. 104)

(30b)Da, atunci cînd trecea țarina, supușii săi își împodobeau izbele. (p. 79)

Termenul isba este utilizat deseori în momentele cînd se descrie viața poporului rus. Acest fapt explică utlizarea acestui cuvînt-realitate în textul original, cît și în traducere, fiind un împrumut fără informații suplimentare.

(31a) Il revient au présent : cette chambre dans cet appartement communautaire, quinze habitants répartis dans les sept pièces, une cuisine commune, l’unique salle de bain. Un enfer quotidien, et pourtant on peut y être heureux (ses parents, de leur vivant, le disaient : en enfer, profitons du feu…). (FA, p.19)

(31b) Se întoarce în prezent: încăperea asta dintr-un apartament la comun, cincisprezece locatari repartizați în cele șapte camere, o bucătărie pentru toți, o singură baie. Un infern cotidian, în care poți fi totuși fericit (la vremea lor, părinții lui ziceau: în iad, să profităm măcar de foc…). (FI, p.15)

În realitatea vieții sovietice se întîlnește expresia appartement communautaire, ceea ce reprezintă un fapt necunoscut pentru o persoana care nu face parte din această societate. Pe Wikipedia găsim informație referitoare la cuvîntul din registrul familiar kommunalka, utilizat pe larg în timpul perioadei sovietice: « O kommounalka sau apartament în comun (rusă: коммуналка, коммунальная квартира) reprezenta în Uniunea Sovietică un apartament împărțit mai multor familii. Fiecare familie dispunea de o cameră în cadrul apartamentului, iar baia și bucătăria erau comune. Kommounalka era raspîndită pe larg după al doilea Război Mondial, pentru a rezolva lipsa spațiilor locative. Acestea au continuat să existe în marele orașe sovietice pînă în anul 1980. Aceste appartements communautaires există și astăzi, în număr redus, în unele orașe ale Rusiei, cum ar fi Sankt-Petersburg. »

(http://fr.wikipedia.org/wiki/Kommounalka).

În textul romanului « Une femme aimée », această realitate este explicată printr-un micro-context, care oferă receptorilor o informație suficientă pentru a înțelege despre ce este vorba. În varianta română, traducătorul operează cu o unitate derivată de la noțiuneadin franceză, propusă de Makine.

(32a)Un hobereau qui lit cette annonce: ”Sont à vendre une briska neuve et une serve de vingt ans”…(p. 124)

(32b)Un boiernaș care citește un anunț: ”De vînzare o brișcă nouă și o slujnică de douăzeci de ani”…(p. 95)

Le briska (în rusă: Бри́чка)este un transport ușor cu 4 roti, de origine austriacă, care serveau ca vehicol de călătorie la sfîrșitul secolului al XVIII-lea și al XIX-lea. În Rusia este cunoscută din secolul al XVII-lea și era răspîndită, în special, în vestul și sudul țării.

(33a)Et puis, baissant la voix: ”Brejnev est mort!” La Pravda quʼil agite porte la date du 11 novembre 1982. (p. 164)

(33b)Apoi, cu voce mai ștearsă: ”A murit Brejnev!” Exemplarul din Pravda, pe care-l flutură poartă data de 11 noiembrie 1982. (p. 125)

La Pravda (en russe Правда), « Vérité » ou « Justice », este un jurnal sovietic scris în limba rusă. În epoca Uniunii Sovietice, era vorba de o publicație oficială a partidului comunist (din 1918 pînă în 1991). După căderea URSS, redacția jurnalului a fost dezolvată de către Boris Elțin, dar titlul a fost prereluat de către jurnaliștii vechii structuri și de atunci este jurnalul oficial al Partidului comunist, principala forță de opoziție a președintelui Vladimir Putin.

(34a)Oleg ne remarque pas le moment où son travail devient du ”stakhanovisme cinématographique”, comme dit Jourbin. (p. 249)

(34b)Pe nesimțite, munca lui Oleg devine rutină- ”stahanovism cinematografic”, comentează el pentru Jurbin. (p. 188)

Referitor la semnificația termenului stakhanovisme, Larousse dă următoarea definiție:
”En régime socialiste, méthode appliquée entre 1930 et 1950 et consistant à réaliser des records de rendement grâce à des innovations techniques et à l'émulation des travailleurs.”
http://www.larousse.fr/dictionnaires/francais/stakhanovisme/74427#4tWHfxL0cVBDjgdT.99

Termenul își face apariția în fosta URSS și constituia metoda de lucru bazată pe o exploatare mai bună a inițiativelor și a experienței profesionale ale muncitorilor, cu scopul de a mări capacitatea de producție.

Alte surse franceze menționează că stakhanovisme era o camapnie de propagandă sovietică în URSS pledează un muncitor foarte productiv și dedicat muncii sale.

Termenul stahanovism provine de la minerul sovietic Alexei Grigorievici Stahanov (în rusă: Алексе́йГриго́рьевичСтаха́нов) (1906 – 1977) care, a depășit planul de muncă de peste 7 ori, în noaptea de 30 spre 31 august 1935, extragând 102 tone de cărbune din mina Tzentralnaia Irmino, față de norma obișnuită de 14 tone/schimb. De atunci propaganda comunistă l-a folosit drept exemplu. În istoria și iconografia sovietică, un stahanovist (стахановец) este cel care urmează exemplul lui Alexei Grigorievici Stahanov: angajarea la o muncă foarte grea, cu o înaltă eficiență la locul de muncă, depășirea cu mult a normei de producție.

(35a)Et il y a des crétins qui prennent le relais des kolkhoziens et financent les états dʼâme filmés de notre martyr…(p. 319)

(35b)Și cînd te gîndești că există cretini care preiau ștafeta de la colhoznici și finanțează năduful martirului nostru…(p. 241)

Kolkhoziens se referă la membrii kolhozului (în rusă: колхоз) – era o asociație cooperativă agricolă în Uniunea Sovietică. Colhoznicii erau plătiți cu producția din kolhoz și proporțional cu numărul orelor lucrate. Colhoznicilor li s-a permis să dețină teren de aproximativ și unele animale.

III. Realia socio-politice

(36a)Prince, j’espère que vous venez pour m’annoncer le rétablissement de l’ordre dans le gouvernement de Kazan. (p. 11)

(36b) Prințe, sper că ați venit să-mi dați de veste că s-a reinstaurat ordinea în guberniaKazan. (p. 9)

Gubernia Kazan reprezenta o unitate teritorial – administrative în Imperiul Rus, care a existat între anii 1708 – 1920. Orașul principal al al acesteia a fost Kazan.Gubernia a fost creată în 1708 în timpul reformei teritorial – administrative, înițiată de Petru I în Imperiul Rus.

(37a)Monsieur l’ambassadeur d’Angleterre, sir Robert Gunning! (p. 12)

(37b)Domnia sa ambasadorul Angliei, sir Robert Gunning! (p. 10)

Sir reprezintă o formă de adresare către monarh în Marea Britanie sau Belgia. Corespunde variantei rusești Ваше Величество, Государь. Din punct de vedere istoric, Sir avea o utilizare mai largă. Pe parcursul epocii medievale, acest termen se utiliza în adresările către senior, sau pur și simplu către persoana care avea un grad mai înalt pe scara feudală.

(38a) Majesté, le feld-maréchal Souvorov. (p. 12)

(38b) Maiestate, feldmareșalul Suvorov. (p. 10)

Desemnarea cea mai înaltă în armata germană, austriacă, engleză, suedeză și rusă.

(39a) Et il se retire du jeu politique: ”comme un enfant qu´on envoie dormir”, dira un général. (p. 54)

(39b) Și uite-așa se retrage din jocul politic ”ca un copil trimis la culcare”după cum va spune un general. (p. 42)

Généralîn franceză are o răspîndire largă, mai puțin însă în domeniul militar, cu sensul utilizat în context. Din rusă Генера́л (нем. General, от лат. generālis — «главный»)înseamnă titlu acordat unui ofițer, cel mai mare grad militar.

(40a)Grande tsarine! J’ai fait fondre cet alliage dans les entrailles ignivomes du Vésuve. Ses vertus rajeunissantes. (p. 13)

(40b)Prea mărită țarină! Am topit acest aliaj în cuptorul din măruntaiele Vezuviului. Are darul de a întineri. (p. 11)

Soția țarului. Titlu acordat împărăteselor Rusiei. Titlu acordat persoanei de gen femenin care conduce un țarat de sine stătător. Se utiliza în Rusia din anul 1547 pină în 1721, cu referire la împărătese. De asemenea, în tradiția rusă, țarine erau numite conducătoarele unor state medievale.

(41a) L’enfant naît avant le coup d’État, il faut le cacher au tsar. (p. 16)

(41b) Copilul se naște chiar înainte de lovitura de stat, așa că trebuie ascuns de privirile țarului. (p. 12)

Titlul suveranilor ruși între anii 1547-1917. Cu toate că în fost înlocuit oficial prin termenul Impărat, cuvîntul țar a rămas în limbajul curent în Rusia pînă în anul 1917.

(42a) Le coup d’État de 1762, la grossesse intempestive de Catherine, la meurtre du tsar. Et Potemkine ? Un tel personnage, ça te crève l’écran ! Et la jacquerie de Pougatchev ?…Pougatchev ordonna l’assaut et la ville tomba. (p. 23)

(42b) Lovitura de stat din 1762, sarcina neașteptată a Ecaterinei, uciderea țarului. Și Potemkin ? Un personaj ca ăsta sparge ecranul! Și răscoala lui Pugaciov ?…Pugaciov a pornit asaltul și orașul a fost cucerit. (p. 18)

Cititorul francez este invitat să aprecieze această interferență cu istoria franceză. Și chiar dacă în franceză cuvîntul révolte este suficient de clar, autorul romanului își fixează alegerea asupra conotației revoltă populară, cunoscut în franceză ca jacquerie, care datorită unei semnificații actualizate în contextul romanului, transmite cu mai multă precizie, revoltele maselor populare din Rusia, sub regimul Ecaterinei cea Mare. În română, traducătorul a neutralizat acest indiciu, propus de Makine și a utilizat termenul răscoală.

(43a)Édits pour soulager le peuple. (p. 33)

(43b)Edicte pentru despovărarea populației. (p. 25)

Act normativ. În limba rusă analog edictului ca termen și act legislativ este указ. Este asemănător decretului. Termenul edict își are originea în dreptul roman.

(44a) Rédaction de l’Instruction, le credo politique de Catherine. (p. 35)

(44b) Redactarea Nakaz-ului (Instrucțiune în vederea elaborării unui cod al legilor), crezul politic al Ecaterinei. (p. 26)

Nakazul Ecaterinei a II-a – concepție de iluminare a absolutismului, înaintată de Ecaterina cea Mare în calitate de suport pentru comisia codificată. Inițial, ”Nakaz-ul” alcătuit din 506 articole, au fost formulate principiile de bază ale politicii și sistemului legislativ. ”Nakaz-ul” reprezintă nu doar un document legislativ important al secolului al XVIII-lea, dar și un lucru filozofic tipic epocii ”iluminării monarhice”

Traducătorul a păstrat forma originală a termenului, pe cînd autorul romanului a utilizat un termen apropiat după sens, existent în limba franceză.

(45a) Soudain, ce coup de théâtre: son film, lui a-t-on fait savoir, venait d’être visionné à Moscou, au ministère de la Défence, le ministre lui-même l’appréciait, mais surtout d’autres membres du Politburo partageaient cet avis ! (p. 44)

(45b) Deodată lovitură de teatru : filmul-i s-a spus – fusese vizionat la Moscova, în cadrul Ministerului Apărării, ministrul în persoană îl apreciase și, ceea ce era și mai important, membrii Biroului Politic împărtășeau aceeași opinie ! (p. 33)

Le Politburo (în rusă : Политбюро, « bureau politique »), format în 1919, cu denumirea deplină Politbiuroul Comitetului Central al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, era organul suprem al Comitetului Central al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică care definea orientarea sa și determina politicile URSS. Autoritatea Politbiuroului era suprapusă cu cea a guvernului oficial al URSS. Politbiuroul număra între cinci (în anii 1920) și 25 membri (în anii 1970-1980).

(46a)…après un séjour parmi les artistes maudits, il s’est retrouvé auréolé de la protection du Kremlin ! Bassov, son professeur, exultait : ”Ton film a réveillé ces comateux du Politburo ! Un peu de tes lauriers sur ma tête chauve…”(p. 45)

(46b)…după un popas printre artiștii blestemați, s-a trezit aureolat de protecția Kremlinului! Profesorul lui, Basov, exulta :”Filmul tău le-a trezit pe mumiile alea din Politbiuro ! Cîțiva dintre laurii tăi stau și pe țeasta mea pleșuvă…” (p. 33)

În acest exemplu, înregistrăm un termen format după procedeul cuvînt-valiză, care corespunde tradiției deja răspîndite în comunicarea din acea perioadă. În română această realitate a vieții politice este explicită datorită traducerii fiecărui element component al unității Politburo.

(47a) Le faux tsar Pougatchev est capturé par ses propres aides de camp…(p.53)

(47b) Pseudo-țarul Pugaciov e capturat de poprii aghiotanți dornici să scape de ștreang…(p. 40)

Prin aghiotanți se face referință la anumiți membri ai armatei. Este un titlu militar. Ofițer în subordonarea unui comandant sau unui șef militar într-o unitate militară, care îndeplinea atribuții similare unui secretar.

Referitor la utilizarea termenului francez aides, pot apărea unele dificultăți în traducere. Larousse oferind următoarele definiții:

Aide n.f. = soutien, assistance, secours. Votre présence a été pour moi une aide précieuse.

Aide n. = personne qui assiste, qui aide. Masculin ou féminin selon qu'il s'agit d'un homme ou d'une femme : c'est une aide compétente ; elle est assistée d'un aide très efficace.

http://www.larousse.fr/dictionnaires/francais/aide/1840#FoCi0sJ1dDYtjjvg.99

(48a) On fêtait un scénario qui venait d’être approuvé par le CEAC- le dictatorial Comité d’État pour l’art cinématographique…(p. 60)

(48b) Se sărbătorea aprobarea unui scenariu de către CSAC-Comitetul de Stat pentru Arta Cinematografică…(p. 46)

(49a)Bien sûr, les vieux crocodiles du CEAC charcuteront tout ce qui dépasse le portrait officiel. (p. 123)

(49b)Desigur, bătrînii crocodilii de la CSAC vor hăcui tot ce depășește portretul oficial. (p. 95)

(50a)Et depuis, ces gardes-chiourmes du CEAC me font…(p. 126)

(50b)Și, de-atunci, temnicerii de la CSAC îmi fac tot soiul de…(p. 97)

Comitetul de stat pentru arta cinematografică al URSS, iar mai apoi al Rusiei. În Uniunea Sovietică se ocupa de producerea filmelor, dar, de asemenea, se ocupa de cenzură.

(51a) La premier, déclaré trotskiste, a été fusillé en 37. (p. 75)

(51b) Cel dintîi, considerat troțkist, a fost împușcat în ’37. (p. 56)

Termen ce se referă la troțkism, propriu troțkismului. Astfel erau numiți partizanii, adepții troțkismului.Este vorba despre o teorie care era axată pe dezvoltarea marxismului, avînd ca bază viziunile expuse de Leonid Troțkii și alți lideri ai opoziției de stînga, în anii 1920-1930. La etapa actuală există cîteva concepții referitoare la troțkism, diferențiindu-se, în special, prin abordările față de rolul și activitatea birocrației în Rusia.

(52a)Et si lʼon revenait à notre sujet, camarade Lourié? (p. 108)

(52b)Ce-ar fi să ne-ntoarcem la oile noastre, tovarășe Lurie? (p. 82)

(53a)Mais nous sommes dans le vif du sujet, camarade président! (p. 108)

(53b)Dar ne aflăm chiar în punctul fierbinte al subiectului, tovarășe președinte! (p. 82)

(54a)Cette alcôve dʼaccord, mais il y a aussi toutes ces affabulations que vous dénoncez, camarade Lourié?! (p. 109)

(54b)Cu alcovul mai treacă-meargă, dar ce facem cu toate scornelile pe care le-ați denunțat, tovarășe Lurie?! (p. 84)

(55a)Le camarade Erdmann parle des poulies qui soulèvent le miroir au-dessus de ce nid dʼamour. (p.110)

(55b)Tovarășul Erdmann vorbește despre niștre scripeți care ridică oglinda deasupra cuibușorului de nebunii. (p. 84)

Prin camarade se denumește persoana cu care ești într-o relație de familiaritate apărută în urma activităților commune. Membru al partidului communist, socialist sau al unui sindicat.

http://www.larousse.fr/dictionnaires/francais/camarade/12459#ky1dRXbVPMYKP4ZF.99

Autorul traducerii a optat pentru termenul rusescТоварищcare reprezintă o formă de adresare în mediul revoluționar, în Uniunea Sovietică și alte țări socialiste. În Uniunea Sovietică și în majoritatea țărilor socialiste această adresare a devenit oficială. Acest termen a căpătat colorit politic doar în secolele XIX-lea și XX-lea, răspîndindu-se asupra comuniștilor, socialiștilor, social-democraților, etc.

(56a)Kozine va faire un bon film réaliste, fidèle à la ”ligne du Parti”. (p. 118)

(56b)Kozin va face un film realist izbutit, fidel ”liniei partidului”. (p. 91)

La ligne du parti, doctrină politică aplicată unei mișcări sociale sau unui partid politic, desemnează regula morală, de conduit oficială care trebuie de urmat; elementele ideologice specifice unei organizații. Definiția provine de la fraza suivre la ligne du parti  care este un element istoric al Camerei comunelor britanice. Expresia este utilizată, în general, în contextul sistemelor parlamentare a stilului britanic, precum cel din Canada sau Québec. Ea face referință la obligația celor care sunt membri ai unui partid, de a respecta disciplina partidului atunci cînd este vorba de a vota în bloc o moțiune prezentată în parlament.

(57a)Si vous étiez une Allemande de lʼOuest, le KGB nous prendrait vite en filature. (p. 148)

(57b)Dacă dumneata ai fi fost din Germania de Vest, KGB-ul ne-ar fi luat repede la ochi. (p. 113)

Le KGB (КГБ), abreviere din rusă Komitet gossoudarstvennoï bezopasnosti , sau Comitetul pentru Securitatea Statului, este principalul serviciu de informații din URSS post-stalinistă. În interiorul acestui stat, avea funcția de poliție politică.

(58a)Je ne suis jamais revenu en URSS. (p. 149)

(58b)Nu m-am mai întors în URSS. (p. 114)

Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice sau Uniunea Sovietică, abreviată în URSS, a fost un Stat federal compus din 15 republici sovietice care a existat din 1922 pînă în 1991. Ea era sub conducerea Rusiei Imperiale, fondată ca urmare a Revoluției ruse, privind iedeologia comunistă.

Cel mai mare stat din lume (22402200 km2), URSS a ocupat 1/6 din suprafața de teren, care acoperă 11 fusuri orare, de la Marea Baltică la Marea Neagră și Oceanul Pacific, altfel spus, întreaga parte de nord a Eurasiei. La dizolvarea sa, populația a fost de 293 milioane de oameni.

(59a)Et cette façon de sʼadresser aux autres: non plus ”camarade” mais ”gospodine” – ”monsieur”! (p. 175)

(59b)Și maniera de adresare: gata cu ”tovarășe”, acum se folosește ”gospodin” – ”domnule”! (p. 133)

Gospodine cârmuitor, conducător, domn, domnitor, monarh, stăpânitor, suveran, vodă, voievod. 

(60a)Un potentat richissime et qui meurt dans une steppe nue, à la belle étoile. (p. 72)

(60b)Un potentat putred de bogat care moare în plină stepă, sub cerul liber. (p. 54)

Un potentat reprezintă un suveran absolut al unui stat mare; persoană care dispune de o putere importantă datorită bogăției sale și care o utilizează despotic.

http://www.larousse.fr/dictionnaires/francais/potentat/62993#uswlSzYVfI2PD9s5.99

(61a)Un chambellans’insinue dans le salon. (p. 11)

(61b)Un șambelan se strecoară în salon. (p. 9)

Rangurile sau funcțiile trebuie delimitare de titluri. Titlul era dat pe viață și cu drept de moștenire. Funcția sau rangul – temporar. În Europa, la curți existau un număr mare de slugi. În Rusia, de asemenea. De obicei, obligația șambelanului era de a îngriji anumite încăperi.

(62a)De ce cirque nuptial, il est passé aux documentaires de commande qui retraçaient l´ascension des oligarques. (p. 188)

(62b)De la circul nupțial a trecut la documentare comandate, care istoriseau ascensiunea oligarhilor. (p. 143)

Un oligarque este un membru al unei oligarhii, clasă dominantă în guvernul unui stat. În special, termenul este utilizat, la etapa actuală, în Rusia actuală, (în rusă :Олигарх), pentru a desemna unele personalități, în plan de afaceri, în legătură cu puterea politică, care s-au îmbogățit după dizolvarea URSS, datorită tranziției economiei ruse la economia de piață, în special datorită privatizărilor din timpul celor două mandate ale președintelui Boris Elțin.

Analizînd exemplele extrase din roman, am ajuns la concluzia că majoritatea realiilor se includ în grupul realiilor socio-politice.

Prevalența realiilor socio-politice în comparație cu cele geografice și etnografice se datorează epocii la în care se desfășoară evenimentele romanului, dar mai ales subiectului acestuia, și anume anii de domnie a Ecaterinei a II-a.

3.2.2.Analiza realiilor în baza metodelor de traducere

În traducerea operelor artistice o dificultate aparte o prezintă traducerea realiilor – elemente ale limbii și culturii, deseori păstrînd în sine conotații implicite. Uneori traducerea unei realii anumite determină impresia cititorului textului tradus despre unii eroi, evenimente, dar și despre ideea globală a operei. Traducerea realiilor reprezintă unul dintre mijloacele de exprimare a intenției comunicaționale a traducătorului ca ”coautor” al textului.

Pentru o claritate mai mare este necesar să abordăm tehnicile de traducere a realiilor despre care am vorbit în capitolul doi, bazîndu-ne pe exemple concrete.

Metodele cele mai des utilizate în traducerea realiilor din romanul ”Une femme aimée ” sunt transcrierea și transliterația.

Cum s-a spus, nu doar o singură dată, transcrierea reprezintă una dintre cele mai răspîndite tehnici de redare a realiei în limba traducerii, ceea ce explică faptul că traducătorii apelează destul de des la această metodă.

1.Transliterația (redarea la nivel grafic) și transcrierea (redarea la nivel de fonem):

(1a) Un autre déguisement: la comtesse Lopoukhina à qui un bourreau arrache ses vêtements, pour exposer son dos aux brûlures dʼun knout. (p. 114)

(1b)Altă maimuțăreală: un călău rupe veșmintele de pe contesa Lupukina, expunîndu-i spatele plesnelor unui cnut. (p. 87)

Dacă apelăm la sursele franceze, atunci din definițiile găsite este clară etimologia termenului le knout(кнут en russe) désigne le fouet utilisé dans l'Empire russe pour flageller les criminels et délinquants politiques. Par métonymie, il désigne également le supplice (« donner le knout »). Figurativement, le knout désigne une situation tyrannique (« vivre sous le knout »).

Autorul romanul a transcris în limba franceză, cuvîntul rus кнут. La fel a procedat și traducătorul.

(2a)La sirène dʼun paquebot remontant la Neva résonne avec une puissance enveloppante. (p. 135)

(2b)Sirena unui pachebot înaintînd pe Neva răsună și acoperă totul. (p. 104)

La Neva (en russe : Нева)este rîul din Rusia care are o lungime de . Atît autorul romanului, cît și traducătorul au apelat la transcriere pentru a păstra clară denumirea acestei realități.

Totodată, sursele franceze dau următoarele explicații ale acestui termen: Neva, un fleuve de Russie; Neva, groupe de la scène batcave française; NEVA pour nuit d'entrée en vigueur des autorisations, une nuit au cours de laquelle le CSA orchestre le remaniement les fréquences radio d'une région; NEVA, une chanteuse de power pop française; Neva, personnage fictif de l'univers Spawn.

Însă, în cazul dat contextul este cel care oferă o claritate referitoare la acest cuvînt.

(3a)…on est loin de Leningrad dans cette aile du palais de Peterhof, dans son grand parc. (p. 132)

(3b)…ne aflăm departe de Leningrad, într-o latură a palatului Petrodvoreț, în parcul cel mare. (p. 102)

Leningrad (Ленингра́д) este un termenul din limbajul colocvial, cunoscut din perioada 1914-1924. Este denumirea orașului Sankt Petersburg în perioada sovietică. Atît autorul romanului, cît și traducătorul au utilizat denumirea orașului în epoca sovietică, în favoarea celei curente, pentru a păstra atmosfera în care se desfășoară evenimentele romanului.

Referitor la Peterhof are următoarea origine (en russe : Петергоф, de l'allemand Peterhof « la cour de Pierre »). În limba română atestăm atît denumirea Castelul Petergof, cît și Petrodvoreț. Considerăm că alegerea celei de-a doua variante de către traducătorul romanului este mult mai aproape de original și mult mai clară pentru cititori.

(4a)Surtout que tes protecteurs du Kremlin t’ont déjà oublié. Le camarade Alzheimer siège au Politburo…(p. 74)

(4b)Mai ales că ocrotitorii tăi de la Kremlinau uitat deja de tine. La Politbiuro s-a instalat tovarășul Alzheimer…(p. 56)

Referitor la Kremlin (Кремлин), acesta este o realitate rusească arhicunoscută, care nu necesită unele explicații adăugătoare. În traducerea și-a păstrat originea.

Politburo reprezintă forma prescurtată (cuvînt-valiză) a organului statului sovietic Политическое бюро. Pentru a păstra conotația pe care o are, dar și etimologia acestuia, atît în roman, cît și în traducere s-a utilizat acest termen.

(5a)Il gagne beaucoup dʼargent. Loue un bel appartement à deux pas de la Nevski et, trois mois auparavant, Tania est revenue vivre avec lui. (p. 251)

(5b)Cîștigă o groază de bani, și-a închiriat un apartament la doi pași de Nevski Prospekt și, în urmă cu trei luni, Tania s-a mutat din nou cu el. (p. 189)

Deși în limba franceză atestăm expresia La perspective Nevski (en russe : Невский проспект,  Makine a menționat termenul Nevski, fără vreo oarecare explicație, evitînd totodată traducerea literală a acestei realități, care ar fi următoarea: «avenue de la Neva». În limba română, această stradă principală a orașului Sankt Petersburg, de asemenea mai este cunoscută și ca Bulevardul Neva, însă traducătorul a considerat că prin utilizarea sintagmei Nevski Prospekt, ar fi mai clară ideea desprinsă din roman.

(6a)Lourié a obtenu lʼautorisation de visiter la prison de Boutyrka…(p. 287)

(6b)Lurie a obținut autorizația să viziteze închisoarea Butîrka…(p. 216)

Boutyrka (en russe, Бутырская тюрьма) este cunoscută publicului francez ca închisoarea din apropierea capitalei statului Rus, Moscova, ce are o suprafață de . Prin intermediul cuvîntului la prison, devine clară semnificația acestui toponim, atît pentru cititorii francezi, cît și pentru cei români.

(7a)Les yeux écarquillés de Lessia : ”Vassiltchikov a reçu six cent mille roubles!” (p. 37)

(7b)Lesia, cu ochii holbați : ”Vasilcikov a primit șase sute de mii de ruble!” (p. 28)

Ține de cunoștințele de cultură generală să ai idee despre denumirile monedelor naționale ale altor state ale lumii. De aceea, considerăm că cuvîntul roubles/ ruble nu reprezintă o dificultate pentru cititori de a înțelege mesajul, iar utilizarea lor în context accentuează și mai mult, apartenența la evenimentele romanului, care au loc în Imperiul Rus.

(8a)Une troїka d’apparatchiks qui flairent la subversion partout. Quelques béni-oui-oui castrés. Et une petite meute de jeunes parvenus qui attiseront le feu…(p. 75)

(8b)O troică de aparatcici care amușină subversiunea peste tot. Niște pupincuriști fără sînge în instalație. Și o mică haită de tineri parveniți care vor pune paie pe foc. (p. 57)

Termenul francez apparatchik este preluat din rusăаппаратчик și a apărut pentru a desemna, în Uniunea Sovietică, apoi și în alte regime comuniste, un membru al nomenclaturii, cadrul superior al guvernului sau al partidului comunist.

Autorul romanului, cît și traducătorul au apelat la transcriere pentru a păstra intactă originea acestei expresii, urmărind totodată scopul de a reda conotația pe care o avea această sintagmă în perioada sovieică.

(9a)Or, la pièce de kopeck pèse, à l’époque, dix grammes. Les cent roubles pèseraient donc cent kilos. (p. 101)

(9b)Or, la vremea aceea moneda de o copeică cîntărea zece grame. Cele o sută de ruble ar atîrna, prin urmare, o sută de kile. (p. 77)

La fel ca și în cazul rublelor, copeica reprezintă moneda de argint creată în Rusia în secolul al XVI-lea. Pentru a păstra sensul și epoca în care se desfășoară acțiunea romanului, autorul și traducătorul au utilizat transliterația.

(10a)Un hobereau qui lit cette annonce: ”Sont à vendre une briska neuve et une serve de vingt ans”…(p. 124)

(10b)Un boiernaș care citește un anunț: ”De vînzare o brișcă nouă și o slujnică de douăzeci de ani”…(p. 95)

Dicționarul francez Larousse oferă următoarea definiție pentru termenul briska: Calèche de voyage très légère, specificînd etimologia acestui cuvînt: Mot russe: бричка. În acest sens este clară utilizarea transcrierii, cu scopul de a păstra sensul mesajului.

(11a)Et puis, baissant la voix: ”Brejnev est mort!” La Pravda quʼil agite porte la date du 11 novembre 1982. (p. 164)

(11b)Apoi, cu voce mai ștearsă: ”A murit Brejnev!” Exemplarul din Pravda, pe care-l flutură poartă data de 11 noiembrie 1982. (p. 125)

Dacă vom traduce din limba rusă cuvîntul Pravda (Правда), atunci în franceză vom avea variantele « Vérité » sau « Justice », iar în limba română vom obține termenul «Adevăr », totuși nici autorul romanului, nici traducătorul nu au utilizat aceste cuvinte, deoarece în cazul dat este vorba de jurnalul sovietic Правда, scris în limba rusă. Este o realitate existentă în istoria Uniunii Sovietice, care dacă ar fi tradusă altfel și-ar pierde coloritul.

(12a)Oleg ne remarque pas le moment où son travail devient du ”stakhanovisme cinématographique”, comme dit Jourbin. (p. 249)

(12b)Pe nesimțite, munca lui Oleg devine rutină- ”stahanovism cinematografic”, comentează el pentru Jurbin. (p. 188)

Conform dicționarului Larousse, le stakhanovisme (Стаха́новское движе́ние) este o metodă aplicată în URSS, între anii 1930-1950, în scopul de a spori productivitatea muncii. Este o realitate pur rusească cunoscută în viața socială a poporului rus. Acest fapt explică utilizarea transliterației.

(13a)Et il y a des crétins qui prennent le relais des kolkhoziens et financent les états dʼâme filmés de notre martyr…(p. 319)

(13b)Și cînd te gîndești că există cretini care preiau ștafeta de la colhoznici și finanțează năduful martirului nostru…(p. 241)

Kolkhoziens sunt membri ai acelui Колхоз existent în Uniunea sovietică. În cazul dat s-a recurs la transcriere pentru a păstra originea acestui termen, dar și pentru a reda mai bine această realitate existentă în viața poporului rus.

(14a)La premier, déclaré trotskiste, a été fusillé en 37. (p. 75)

(14b)Cel dintîi, considerat troțkist, a fost împușcat în ’37. (p. 56)

Trotskiste este o realitate rusă ce se referă la troțkism, filosofia politică de tip marxistă care își are originile în scrierile, acțiunile și ideile în materie de organizare și strategii politice ce aparțin lui Leonid Trotsky.

(15a)Si vous étiez une Allemande de lʼOuest, le KGB nous prendrait vite en filature. (p. 148)

(15b)Dacă dumneata ai fi fost din Germania de Vest, KGB-ul ne-ar fi luat repede la ochi. (p. 113)

Le KGB (КГБ), este o siglă rusă (Комитет государственной безопасности), principalul serviciu de informare al Uniunii Sovietice post-staliniste. Ar putea fi tradus în franceză prin varianta Comité pour la Sécurité de l'État, însă și-ar pierde din colorit. Sigla dată ne trimite automat la o realitate a vieții rusești.

(16a)Je ne suis jamais revenu en URSS. (p. 149)

(16b)Nu m-am mai întors în URSS. (p. 114)

L’Union des républiques socialistes soviétiques/ Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (abreviat URSS), (în rusă Союз Советских Социалистических Республик (СССР) a fost un stat federal compus din 15 republici sovietice, care a existat din 1922 pînă la dizolvarea sa în 1991.

În rezultatul cercetării noastre, am ajuns la concluzia că cu ajutorul transcrierii și transliterației din limba sursă în limba țintă se traduc realiile onomastice, în principiu antroponimele și toponimele. Această tehnică de traducere păstrează coloritul realiei și contribuie la redarea adecvată a acesteia

2. Calchierea ;

(1a)Ils soudoient la garde impériale, occupent le palais d’Hiver, intronisent la tsarine. (p. 54)

(1b)Aceștia mituiesc garda imperială, ocupă Palatul de Iarnă, o întronează pe țarină. (p. 42)

Palatul de iarnă (în limba rusă Зимний Дворец) din Sankt Petersburg, Rusia a fost construit între 1754 și 1762 ca reședință de iarnă a țarilor ruși. Această sintagmă poate provoca unele dificultăți pentru cititorii francezi, deoarece sursele ne dau următoarea informație, care deacum reprezintă o realitate din viața francezilor, nu a rușilor: ”Le Palais d'Hiver était une salle de music-hall situé sur le boulevard Stalingrad entre Lyon et Villeurbanne. Il a été le plus grand music-hall d'Europe, modernisé à partir de 1963, jusqu’à sa destruction en 1988. Il a été construit à l'ancien emplacement de la piscine Delangehttp://fr.wikipedia.org/wiki/Palais_d'Hiver_(Lyon) – cite_note-1. Depuis 1990 ce sont des bureaux.” Totuși, contextul și subiectul romanului clarifică situația.

(2a)Celle que les historiens appellent ”la Messaline russe”, et qui pour Oleg, redevient une enfant d’autrefois – une petite princesse allemande qui regardait la neige tomber sur la Baltique. ( p. 20)

(2b)Cea pe care istoricii o numesc ”Messalina rusoaică”, și care pentru Oleg redevine o copiliță de altădată – o mica prințesă germană privind cum cade zăpada peste Marea Baltică. (p. 16)

Sursele occidentale oferă date concrete despre sintagma ”la Messaline russe”, în așa fel fiind numită Ecaterina cea Mare a Rusiei, din cauza numeroșilora amanți despre care istoria spune că i-a avut.

(3a)L’air s’est imprégné de la senteur du ”siècle catherinien”, comme disent les Russes. (p. 24)

(3b)Aerul s-a impregnat cu izul ”veacului ecaterinian”- asa cum zic rușii. (p. 19)

Această realitate este clară datorită concretizării comme disent les Russes. Astfel, devine înțelescă este vorba despre acea perioadă în care a domnit Ecaterina a II-a.

(4a)La vue des isbas carbonisées n’était pas neuve pour lui. (p. 92)

(4b)Vederea izbelor carbonizate nu reprezenta o noutate pentru el. (p. 68)

(5a)Oui, au passage de la tsarine, ses sujets enjolivaient leurs isbas. (p. 104)

(5b)Da, atunci cînd trecea țarina, supușii săi își împodobeau izbele. (p. 79)

Une isba (en russe : изба) este o casă tradițională rusească construită din lemn. Este o realitate pur rusească.

Astfel, tehnica calchierii se utilizează în cazul realiilor care conțin în semnificația lor o componență semnatică accentuată.

3. Descrierea sau traducerea explicativă ;

(1a) Enveloppé dans une pelisse de castor(”castor” bobr en russe), il est porté en lieu sûr. (p. 16)

Înfășat într-o pelerină de castor (”castor” bobr în rusește), e dus într-un loc sigur. (p. 12)

(1b) Catherine relit Les Lettres persanes. Miroir. Le favori s’appelle Zoubov, ”dent”, en russe.

(2a) ”J’ai une dent contre lui”, maugrée Potemkine qui alterne la guerre contre les Ottomans et les délices de son harem dont font partie ses propres cinq nièces. Miroir. Les gardes de Louis XVI sont décapités, leurs têtes hissées sur des piques suivent le carrosse du roi… (p. 25)

(2b) Ecaterina recitește Scrisorile persane. Oglindă. Favoritul se numește Zubov, adică ”dinte”, în rusește. ”Am un dinte împotriva lui”, mormăie Potemkin, care alternează războiul împotriva otomanilor cu deliciile propriului harem din care fac parte cinci nepoate de-ale sale. Oglindă. Gărzile lui Ludovic al XVI-lea sunt decapitate, iar tigvele lor cocoțate în niște țăruși însoțesc trăsura regală… (p. 19)

(3a) On fêtait un scénario qui venait d’être approuvé par le CEAC- le dictatorial Comité d’État pour l’art cinématographique…(p. 60)

(3b) Se sărbătorea aprobarea unui scenariu de către CSAC – Comitetul de Stat pentru Arta Cinematografică…(p. 46)

(4a)Et cette façon de sʼadresser aux autres: non plus ”camarade” mais ”gospodine” – ”monsieur”! (p. 175)

(4b)Și maniera de adresare: gata cu ”tovarășe”, acum se folosește ”gospodin” – ”domnule”! (p. 133)

(5a) En post – scriptum, cet acronyme inventé par Basov- ”cancat” : ”conversation à ne pas confier au téléphone”. (p. 68)

(5b)Ca postscriptum era un acronim inventat de Basov -”canvalt” : ”conversația aceasta nu va avea loc la telefon”. (p. 51)

4. Traducerea aproximativă (cu ajutorul unui analog) ;

(1a)Prince, j’espère que vous venez pour m’annoncer le rétablissement de l’ordre dans le gouvernement de Kazan. (p. 11)

(1b) Prințe, sper că ați venit să-mi dați de veste că s-a reinstaurat ordinea în gubernia Kazan. (p. 9)

În exemplul dat traducătorul romanului a fost mai aproape de originea cuvîntului gubernia (губе́рния), aceasta fiind o diviziune administrativă a Rusiei de la începutul secolului al XVIII-lea, anii 1924-1929.

În sursele franceză găsim următoarea informație: une goubernia (en cyrillique губе́рния), terme généralement traduit en français par « gouvernement », dar este cunoscut faptul că aceste termen din franceză, mai des este tradus ca guvern. La etapa actuală, în Rusia nu mai există o asemenea entitate numită gubernie.

(2a)Oleg découvre que la nouvelle fortune de son ami est fondée sur nombre dʼactivités très diverses, allant de la vente de lʼacier cémenté jusquʼà la pêche des anguilles dans les marais salants de la Caspienne. (p. 239)

(2b)Oleg descoperă că noua avere a prietenului său e întemeiată pe numeroase și diverse activități, de la vînzarea de oțel-beton pînă la pescuitul de țipari în lacurile sărate din Urali. (p. 180)

(3a) Rédaction de l’Instruction, le credo politique de Catherine. (p. 35)

(3b) Redactarea Nakaz-ului (Instrucțiune în vederea elaborării unui cod al legilor), crezul politic al Ecaterinei. (p. 26)

«Наказ» Екатерины II — concepție despre absolutism, expusă de Ecaterina a II-a.

În franceză Instruction are mai multe sensuri: ordin, directivă, recomandare, indicație, explicație scrisă sau orală. În cazul dat traducătorul a păstrat forma inițială a termenului, iar autorul romanului a folosit un analog existent în realitatea franceză.

(4a)Et il meurt au milieu dʼune steppe- dans ses poches même pas deux kopecks pour lui fermer les paupières! (p. 127)

(4b)Omul acesta moare în mijlocul stepei, neavînd în buzunar nici măcar doi gologani, cît să i se pună pe pleoape! (p. 97)

În exemplul dat traducătorul a utilizat termenul gologani, ceea ce înseamna (în trecut) monedă de aramă (în valoare de 10 bani), adică se deosebește de copeica rusească.

(5a)La lessive Summer time – du soleil dans vos draps! Le papier hygiénique Mage – plus doux qu´un nuage! (p. 180)

(5b)Detergentul Summer time vă aduce soarele în așternuturi! Hîrtia igienică Flor, mai pufoasă ca un nor! (p. 137)

Traducerea contextuală

(1a)Jourbine quitte son fauteuil de directeur, invite Oleg à s´asseoir sur un canapé en demi-cercle, leur sert du whisky. (p. 242)

(1b)Jurbin își părăsește fotoliul directoral, îl invită pe Oleg să ia loc pe o canapea semicirculară, pune de băut. (p. 183)

În această frază, traducătorul nu a specificat tipul de alcool, adică whisky, generalizînd prin varianta română, ”de băut”.

6. Totodată în roman întîlnim o mulțime de împrumuturi, în mare parte anglicisme, care s-au păstrat și în textul traducerii (traducerea printr-un împrumut):

(1a) Riposte stalinienne aux traîtres de la culture socialiste est son opus-phare. (p. 75)

(1b) Răspunsul stalinist la adresa trădătorilor culturii socialiste este opera lui de căpătîi. (p. 56)

(2a) Ça va donner un soap opera à la sud-américaine, l´a taquiné un jour l´un de ses camarades. (p. 16)

(2b) O să iasă o soap opera în stil sud-american, l-a tachinat cîndva unul dintre camarazii lui. (p. 13)

(3a) Ça donnera une jolie success story. (p. 22)

(3b) O să iasă un success story pe cinste. (p. 17)

(4a) Catherine alimente la fougue de ses hommes avec un cocktail… (p. 52)

(4b) Ecaterina alimentează ardoarea oamenilor săi cu un cocktail (p. 39)

(5a) Compresser la farce de l´Histoire, en tirer une série de sketchs, de pantomimes. (p. 66)

(5b) O să comprim farsa Istoriei, o să scot dine a o serie de schițe, de pantomime. (p. 49)

(6a) Tu me promettais de ne faire pas du Walt Disney. (p. 72)

(6b) Mi-ai promis să nu te joci de-a Walt Disney. (p. 54)

(7a) ”Un travelling par télépathie!” s´écrie un technicien. (p. 118)

(7b) ”Uite un travelling prin telepatie!” strigă un tehnician. (p. 90),etc.

Așadar, în analizarea operei lui Andrei Makine, am selectat și am analizat 38 de realii, pentru redarea cărora au fost utilizate următoarele metode de traducere:

Transcrierea și transliterația – 42 % (16 realii);

Traducerea printr-un împrumut – 18 % (7 realii);

Calchierea – 13% (5 realii);

Traducerea aproximativă (cu ajutorul unui analog) – 13 % (5 realii);

Descrierea sau traducerea explicativă – 13 % (5 realii);

Traducerea contextuală – 1 % (1 realie).

Toate exemplele enumerate mai sus demonstrează diversitatea tehnicilor care pot fi utilizate în traducerea realiilor. Dar, utilizarea în practică a unei anumite metode, este limitată de anumiți factori: dacă este sau nu necesar de a reda coloritul, orientarea textului spre un anumit grup de cititori, etc.

Din punct de vedere a frecvenței utilizării metodelor, cele mai des utilizate au fost și transliterația. Aceasta demonstrează preferința traducătorilor de a ține cont de textul original, iar în alegerea unei metode sau alteia, să se conducă de intenția autorului.

De asemenea, trebuie să menționăm dependența alegerii tehnicii de traducere a realiilor de stagiul traducătorului și cunoștințele sale despre receptorii textului. Aceasta, în mare măsură, se referă la realiile care au o echivalență regulară în limba traducerii. Iar atunci cînd alege o metodă, traducătorul trebuie să conștientizeze răspunderea pe care o poartă în față de cititori.

Analiza aspectelor lexico – gramaticale permite evidențierea dificultăților potențiale în traducere și determinarea căilor de soluționare a acestora. Cu toate acestea, de regulă, alegerea variantei de traducere se realizează nu din poziția unei echivalențe formale, dar din poziția echivalenței funcționale (empirice). O mare importanța o are interpretarea celor expuse, care permite precizarea intenției autorului.

Concluzii

1. Am ajuns la concluzia că utilizarea frecventă a unei metode de traducere a realiei, nu demonstrează neapărat, eficiența acesteia. De exemplu, și transliterația, în majoritatea cazurilor, redau doar forma grafică sau sonoră a cuvîntului, contribuind la transmiterea coloritului, dar ele nu oferă posibilitatea cititorilor să-și creeze o imagine despre conotația internă a acestor cuvinte.

2.Ceea ce ține de alegerea metodei de traducere, am observat următoarele lucruri: transcrierea și transliterația se utilizează, cel mai des, pentru traducerea realiilor onomastice. Calchierea, în principiu, se utilizează la traducerea realiilor ce se referă la viața și activitatea oamenilor. Traducerea contextuală se utilizează la redarea realiilor complicate, care au o conotație dificilă, fiind redate printr-un joc de cuvinte sau aluzii. Traducerea descriptivă poate fi utilizată în redarea oricărui tip de realii, dar printr-o asemenea metodă are loc pierderea conotației și coloritului.

3. Deoarece fiecare dintre tehnicile enumerate au avantajele și neajunsurile sale, uneori este necesar de a combina aceste metode de traducere a realiilor. Alegerea incorectă a metodei cauzează neînțelegerea cuvîntului, iar uneori și pierderea coloritului.

4. O mare parte dintre numele proprii, realii existente în romanul lui Makine contribuie la realizarea unei apropieri și intercomunicări între două culturi și totodată demonstrează cunoștințele profunde ale scriitorului despre tezaurul cultural-istoric al ambelor țări.

5. Referitor la clasificarea realiilor, analizînd exemplele extrase din roman, am ajuns la concluzia că majoritatea realiilor se includ în grupul realiilor socio-politice.

6. Prevalența realiilor socio-politice în comparație cu cele geografice și etnografice se datorează epocii la în care se desfășoară evenimentele romanului, dar mai ales subiectului acestuia, și anume anii de domnie a Ecaterinei a II-a.

Concluzii și recomandări:

1.Traducerea realiilor reprezintă o parte a unei probleme importante de redare a specificului național și istoric, care reiese din însăși teoria traducerii ca disciplină particulară. Realiile se includ în componența lexicului fără echivalent, dar se referă la unele unități lingvistice mai puțin cercetate.

2.Unitățile limbii străine, care nu au echivalente regulare în limba țintă, se numesc unități fără echivalent. În lexicul fără echivalent intră realiile – cuvinte și sintagme care denumesc obiecte, caracteristice vieții unui singur popor și străine unui altui popor; fiind purtătoate de colorit național și istoric, ele nu au o echivalență exactă în alte limbi și din această cauză necesită o abordare deosebito în traducere.

3. În lingvistica modernă nu se găsește o clasificare unanimă a realiilor. Unii cercetătorii nu utilizează termenul realia, preferînd sintagma de lexic fără echivalent. Alții evidențiază realia ca o categorie aparte a lexicului fără echivalent și propun propria clasificare. Baza comună tuturor clasificărilor reprezintă metoda grupării realiilor după principiul tematic.

4. Conceptul ”traducerea realiilor” este condițional: realia, de obicei nu poate fi tradusă, conform dicționarului, și este redată în context nu prin traducere. Soluționarea problemei alegerii procedeului de traducere a realiilor va depinde direct de scopul contextului, de care trebuie, neapărat, să țină cont traducătorul: să păstreze coloritul unității lingvistice cu o anumită pierdere semantică sau să redea conotația realiei (dacă aceasta este necunoscută), pierzînd, în felul acesta, coloritul.

5. Problema perceperii artistice a unui conținut concret istoric ale unei epoci sau alteia, este strîns legată de problema redării aspectului și coloritului irepetabil al acestuia. Această problemă capătă un caracter deosebit, cînd este vorba de genul romanului istoric, în care se urmărește scopul de a renaște viața umană din vremea trecută. În acest caz traducătorul, neapărat va avea de-a face cu cerințele redării coloritului istoric și obligatoriu va tinde spre aceasta. Este și cazul romanului ”Une femme aimée” de Andrei Makine.

6.Problema cercetării metodelor de traducere a realiilor pînă la moment rămîne deschisă. Aceasta se datorează nu doar viziunilor diferite a traductologilor referitor la această temă, dar și factorilor și nuanțelor, care influențează rezolvarea acesteia.

7. Problema traducerea realiilor a servit ca bază a numeroase lucrări științifice. Această temă, după conținut, se constituie din cîteva momente contradictorii. Diferiți traducători se expun și la etapa actuală, referitor la interpretarea conceptului ”realia”; o mulțime de opinii contradictorii există și în cazul clasificării realiilor (în principiu, pe baza căror trăsături trebuie divizate în grupe unitățile lingvistice date). Contradictorie este și întrebarea referitoare la evidențierea sau limitarea metodelor de traducere a realiilor, dar și a legalității și necesității utilizării unui sau altui procedeu și a factorilor care impun o anumită limită în utilizarea acestora.

8. Practic toate metodele de traducere a realiilor pot fi considerate frecvent utilizate, dar sumînd cele expuse mai sus, trebuie să menționăm că indiferent de laturile pozitive ale metodelor evidențiate în context, în traducere trebuie să ținem cont și de limitele acestora.

9. Ținînd cont de aspectele contradictorii, traducerea realiilor reprezintă o temă imensă de cercetare, deoarece este imposibil de a evidenția metodele concrete de redare a realiilor. În lucrarea dată, am enumerat și am cercetat cele mai concludente și des întîlnite procedee, care se utilizează la traducerea unui număr mare de realii. Dar din cauza diversității și particularităților individuale ale acestor unități lingvistice, metodele de redare a realiilor în limba traducerii pot fi modificate și pot contacta una cu alta.

10. Analizarea metodelor din literatura artistică arată că traducătorii recurg la diverse procedee de traducere a realiilor, ceea ce demonstrează prezența factorului subiectiv în soluționarea problemei date.

11. De asemenea, trebuie să menționăm că cercetarea metodelor de traducere a realiilor pe baza suprapunerii conținutului lexical doar a două limbi (franceză și română), considerabil limitează dimensiunea problemei. Deși, ”setul” principal de metode rămîne, în principiu, același, unele momente diferă de la o limbă la alta.

12. Fără îndoială, alegerea procedeului de traducere depinde nu doar de intenția autorului textului, dar și de punctul de vedere al autorului traducerii. Traducătorul alege un procedeu sau altul, contînd pe instinctul său de traducător, bazîndu-se pe cunoștințele obținute și experiența sa în domeniu. De aceea, decizia finală, în mare parte aparține traducătorului, indiferent de cercetările teoretice.

13. Traducerea este necesară în acestă diversitate culturală. Ea este un canal de comunicare între culturi și un mod de a cunoaște alte sisteme de valori, ideologii sau obiceiuri și tradiții noi. Fără traducere nu am putea percepe alte realități culturale. Dat fiind faptul că nu există două persoane cu trăiri identice, nu pot exista nici două realități culturale identice. De aceea, rolul traducătorului este de a stabili un canal de comunicare și de a media atît între persoane cît și între culturi.

Referințe bibliografice

Ахманова, О. Словарь лингвистических терминов. М.: Советская энциклопедия, 1966. 608 с.

Alekseeva, I. Vvedenije v perevodovedenije.Sankt-Peterburg, Moscova: Izdatelskijcentr «Akademija», 2004. 352p.

Bantaș, A., Croitoru, E. Didacticatraducerii. București: EdituraTeora, 1999.144p.

Бархударов, Л. Язык и перевод. М.: Международные отношения, 1975. 240 с.

Berman, A.et al.Les tours de Babel. Essaissur la traduction.Mauvezin: Trans-Europe-Repress,1985. 347 p.

Berman, A. Pour une critique des traductions: John Donne. Paris: ed.Gallimard, 1995. 275 p.

Bourdieu, P. Distinction: A Social Critique of the Judgement of Taste, trans. by Richard Nice, London: Routledge, 1984.632p.

Bykova, G. V. Lacunarnostikakkategorijaleksičeskojsistemologii. Blagoveșensk, 2003.325p.

Catford C., John: A Linguistic Theory of Translation. Oxford:Oxford University Press, 1965. 103p.

Chen and Starosa. Intercultural Communication Competence: a synthesis’ in T. Vîlceanu (ed.) Intercultural Communication. Prerequisites for Effectiveness and Efficiency. Craiova: Universitaria, 1996. p. 86. 205 p.

Condrea, I. Lexiculintraductibilșiproblemarealiilor. // Strategiiactualeînlingvistică, glotodidacticășiștiințăliterară.Bălți, 2004, volumul IV. 132 – 136 p.

Condrea, I. Comunicareaprintraducere. Chișinău: ed.Tehnica-Info, 2001. 128 p.

Eco, U. A spune cam acelașilucru: experiențe de traducere.Iași: Polirom, 2008. 400p.

Dimitriu, R. Disocierișiinterferențeîntraductologie. Iași: ed.Timpul, 2001. 127 p.

Fedorov, A.V. Osnovyobščejteoriiperevoda (linvističeskijeproblemy). M.: Filologia Tri,2002 [1953]. 303 p.

Федоров, А. В. О художественном переводе. – Л.: ОГИЗ гос. изд-во художественной литературы, 1991. 257 p.

Gak, V. G., Grogoriev B. B. Teorija I praktikaperevoda.Francuzskijjazyk. Moscova: Librokom, 2009. 464 p.

Гумбольдт, В. Язык и философия культуры. М., 1988. С.15. 309 p.

Hatim, B. and Munday, J. Translation. An Advanced Resource Book, London and New York: Routledge. 2006, 394 p.

Hewson, L., and Martin, J. Redefining Translation. The Variational Approach. London: Routledge. 1991. 263 p.

House, J. Translation Quality Assessment: a model revisisted. Tubingen: Narr,1997. 205 p.

Hurtado, A., AmparoTraducción y traductología. Introducción a la traductología. Madrid:Cátedra, coll. « Lingüística », 2001. 695 p.

Jeanrenaud, M. Universaliiletraducerii.Studii de traductologie. Iași: Polirom,2006. 387 p.

Katan, D. Translating Cultures: An Introduction for Translators, Interpreters and Mediators. UK Northampton M.A: St. Jerome Publishing, 2004. 270 p.

Комиссаров, В.Н. Слово о переводе. М.: Международные отношения, 1973. 215 p.

Komissarov, V. N. Teorijaperevoda (linvističeskijeaspekty).Moscova: Vysšajaškola,1990. 253 p.

Краткая литературная энциклопедия. М.: Советская энциклопедия, 1962. 1040 p.

Ladmiral, J.-R.Traduire: théorèmes pour la traduction. Paris:Gallimard, coll. « Tel » n° 246,1994. 273 p.

Lederer, M. La traductionaujourd'hui, Paris: Hachette, 2000. 196 p.

Левицкая, Т.Р., Фитерман, А.М. Проблемы перевода. М.: Международные отношения, 1976. 312 p.

Lungu-Badea, G. Teoriaculturemelor, teoriatraducerii. Timisoara: EdituraUniversității de Vest,2004. 288p.

Lungu-Badea G. Mic dicționar de termeniutilizațiînteoria, practicașididacticatraducerii. Timisoara: EdituraUniversității de Vest, 2012. 221 p.

Martinet, A.Eléments de linguistiquegénérale. Paris: Armand Colin, coll. « U Prisme »n° 28, 1973. 221 p.

Moles, Abraham A.Sociodinamicaculturii. București: EdituraȘtiințifică, 1974. 393 p.

Newmark, P. About Translation.Clevedon: Multilingual Matters Ltd, 1991. 184 p.

Nida, E. A. A Framework for the Analysis and Evaluation of Theories of Translation.//R. Brislin (ed.) Translation: Applications and Research. New York: Gardner Press, 1976.p. 47-92.

Nida, E. A.Componential analysis of meaning: an introduction to semantic structures. Paris: Mouton, 1975. 272 p.

Ортегга-и-Гассет, Х. Избранные труды. М.: Издательство «Весь Мир», 2000. 429 p.

Паморозская, Н.И. Роль слов-реалий в создании культурного фона художественного произведения//Лексика и культура. Тверь,1990. 439 p.

Реформатский, А.А. Введение в языковедение. М.: Аспект Пресс, 1999. 312 p.

Рецкер, Я.И. Теория перевода и переводческая практика: учеб пособие. М.: Международные отношения,1974. 216 p.

Россельс, Вл. M. Перевод и национальное своеобразие подлинника. // Вопросы художественного перевода. М.: Советский писатель, 1955. 467 p.

Sapir, E. Language and Environment// D. G. Mandelbaum (ed.), Selected Writings of Edward Sapir.Berkley: University of California Press,1985. p. 89-103.

Соболев, Л.Н. Пособие по переводу с русского языка на французский. М.: Изд. лит. на иностр. яз., 1952. 281 p.

Соболев, Л.Н. О переводе образа образом. // Вопросы художественного перевода. М., 1955. p. 290.

Steiner, G. Après Babel. Unepoétique du dire et de la traduction. Paris: Albin Michel,1998. 507 p.

Taft, R. The Role and Personality of the Mediator// S. Bochner (ed.), The Mediating Person: Bridges Between Cultures.Cambridge: Schenkman,1981. p. 53-88.

Ter Minasov, S.G. Limba și comunicarea interculturală. M:Слово/Slovo, 2000. 624 p.

Томахин, Г. Д. Теоретические основы лингвострановедения. М.: Просвещение, 1990. 324 p.

Томахин, Г.Д. Америка через американизмы. М: Высшая школа, 1982. 256 p.

Томахин, Г.Д. Реалии в языке и культуре. М.: ИЯШ., 1997.  306 p.

Ulrich, M. Translating Texts. From Theory to Practice, Rapallo: CidebEditrice, 1992. 381 p.

Ungureanu V. Teoriatraducerii. Bălți: Universitatea de Stat „Alecu Russo” 2013. 123 p.

Вайсбурд, М.Л. Реалии как элемент страноведения. Русский язык за рубежом. № .: Русский язык, 1972. 156 p.

Верещагин, Е.М., Костомаров, В.Г. Язык и культура: лингвострановедение в преподавании русского языка как иностранного. М.: Русский язык, 1983. 269 p.

Vinay, J. P., Derbelnet, J. L. Stylistiquecomparée du françaiset de l'anglais: Méthode de traduction. Paris: Didier. 1958, 234 p.

Vinogradov, V. S. Vvedenije v perevodovedenije (obščijeileksičeskijevoprosy).Moscova: Izdatelstvo institute obščegosrednegoobrazovanija,2001. 224 p.

Виноградов,В.С. Лексическиевопросыпереводахудожественнойпрозы. М.: ИздательствоМосковскогоуниверситета, 1975.172 p.

Влахов, С., Флорин, С. Непереводимое в переводе. М.: Международные отношения, 1986. 416 p.

Wolfgang, I. On Translatability: Variables of Interpretation//The European English Messenger vol. IV/1, London: Routledge, 1995. p. 30-38.

Worf, B. L. Linguistiqueetanthropologie. Paris: Denoël, 1956. 220 p.

Zbanț, L. Traducereaunor structure șiblocurisemantico-sintactice ale intensității absolute//LimbaRomână, Nr. 4-6, Chișinău, 2004. p. 161-164;

Zbanț, L. Noitendințeînformareatraducătorilorîncontextulinternational//Traducereaîntrenorma, uzșinecesitate.// materialeleConferințeiștiințifico-practice internaționale din 31 martie 2007, Chișinău, 2008. p. 17-21;

Zbanț, L. Zbanț, C. Abordareatextuală a traduceriiînviziunealuiEugeniuCoșeriu//Anuar de lingvisticășiistorieliterară, Tom LI, Lucrărilecolocviuluiinternațional „EugeniuCoșeriu – 90 de ani de la naștere”, Iași-Bălți, 27-29 2011, 2012. p. 427-436;

Sitografie:

http://www.revue-signes.info/document.php?id=372(vizitat 05.02.2015)

http://www.shs-conferences.org/articles/shsconf/pdf/2012/01/shsconf_cmlf12_000179.pdf(vizitat 07.03.2015)

http://eipcp.net/transversal/0606/buden/fr(vizitat 18.02.2015 )

http://revues-eco.refer.org/BSLEA/index.php?id=200(vizitat 23.02.2015)

http://www.erudit.org/revue/meta/2006/v51/n2/013264ar.html(vizitat 05.02.2015)

http://www.iscc.cnrs.fr/spip.php?article808(vizitat 08.03.2015)

http://datawords.fr/reecriture-traduction-multilingue(vizitat 14.03.2015)

http://www.linguaspirit-blog.com/article-la-traduction-et-ses-difficultes-comment-traduire-les-termes-fortement-lies-a-la-culture-d-un-pays-117139484.html(vizitat 16.04.2015)

http://www.cours-univ.fr/cours/licence/langues/licence-lea-introduction-traductologie.html(vizitat 16.04.2015)

http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=497(vizitat 18.04.2015)

http://www.erudit.org/revue/(vizitat 20.04.2015)

http://cediscor.revues.org/486(vizitat pe 25.04.2015)

http://sibac.info/14575(vizitat pe 25.04.2015)

http://www.moluch.ru/conf/phil/archive/107/4876/(vizitat pe 25.04.2015)

http://www.dissercat.com/content/problema-sobstvennykh-i-chuzhikh-realii-v-originale-i-perevode-v-svyazi-s-evolyutsiei-perevo(vizitat pe 27.04.2015)

Dicționare:

Larousse.fr

DEX

Wikipedia.org

The Oxford English Dictionary

Anexa 1.

Clasificarea după obiect a realiilor din romanul ”Une femme aimée”

de Andrei Makine

Sursa: elaborată de autorul tezei.

Anexa 2.

Clasificarea realiilor din romanul ”Une femme aimée”

de Andrei Makine, după metodele de traducere

Sursa: elaborată de autorul tezei.

Referințe bibliografice

Ахманова, О. Словарь лингвистических терминов. М.: Советская энциклопедия, 1966. 608 с.

Alekseeva, I. Vvedenije v perevodovedenije.Sankt-Peterburg, Moscova: Izdatelskijcentr «Akademija», 2004. 352p.

Bantaș, A., Croitoru, E. Didacticatraducerii. București: EdituraTeora, 1999.144p.

Бархударов, Л. Язык и перевод. М.: Международные отношения, 1975. 240 с.

Berman, A.et al.Les tours de Babel. Essaissur la traduction.Mauvezin: Trans-Europe-Repress,1985. 347 p.

Berman, A. Pour une critique des traductions: John Donne. Paris: ed.Gallimard, 1995. 275 p.

Bourdieu, P. Distinction: A Social Critique of the Judgement of Taste, trans. by Richard Nice, London: Routledge, 1984.632p.

Bykova, G. V. Lacunarnostikakkategorijaleksičeskojsistemologii. Blagoveșensk, 2003.325p.

Catford C., John: A Linguistic Theory of Translation. Oxford:Oxford University Press, 1965. 103p.

Chen and Starosa. Intercultural Communication Competence: a synthesis’ in T. Vîlceanu (ed.) Intercultural Communication. Prerequisites for Effectiveness and Efficiency. Craiova: Universitaria, 1996. p. 86. 205 p.

Condrea, I. Lexiculintraductibilșiproblemarealiilor. // Strategiiactualeînlingvistică, glotodidacticășiștiințăliterară.Bălți, 2004, volumul IV. 132 – 136 p.

Condrea, I. Comunicareaprintraducere. Chișinău: ed.Tehnica-Info, 2001. 128 p.

Eco, U. A spune cam acelașilucru: experiențe de traducere.Iași: Polirom, 2008. 400p.

Dimitriu, R. Disocierișiinterferențeîntraductologie. Iași: ed.Timpul, 2001. 127 p.

Fedorov, A.V. Osnovyobščejteoriiperevoda (linvističeskijeproblemy). M.: Filologia Tri,2002 [1953]. 303 p.

Федоров, А. В. О художественном переводе. – Л.: ОГИЗ гос. изд-во художественной литературы, 1991. 257 p.

Gak, V. G., Grogoriev B. B. Teorija I praktikaperevoda.Francuzskijjazyk. Moscova: Librokom, 2009. 464 p.

Гумбольдт, В. Язык и философия культуры. М., 1988. С.15. 309 p.

Hatim, B. and Munday, J. Translation. An Advanced Resource Book, London and New York: Routledge. 2006, 394 p.

Hewson, L., and Martin, J. Redefining Translation. The Variational Approach. London: Routledge. 1991. 263 p.

House, J. Translation Quality Assessment: a model revisisted. Tubingen: Narr,1997. 205 p.

Hurtado, A., AmparoTraducción y traductología. Introducción a la traductología. Madrid:Cátedra, coll. « Lingüística », 2001. 695 p.

Jeanrenaud, M. Universaliiletraducerii.Studii de traductologie. Iași: Polirom,2006. 387 p.

Katan, D. Translating Cultures: An Introduction for Translators, Interpreters and Mediators. UK Northampton M.A: St. Jerome Publishing, 2004. 270 p.

Комиссаров, В.Н. Слово о переводе. М.: Международные отношения, 1973. 215 p.

Komissarov, V. N. Teorijaperevoda (linvističeskijeaspekty).Moscova: Vysšajaškola,1990. 253 p.

Краткая литературная энциклопедия. М.: Советская энциклопедия, 1962. 1040 p.

Ladmiral, J.-R.Traduire: théorèmes pour la traduction. Paris:Gallimard, coll. « Tel » n° 246,1994. 273 p.

Lederer, M. La traductionaujourd'hui, Paris: Hachette, 2000. 196 p.

Левицкая, Т.Р., Фитерман, А.М. Проблемы перевода. М.: Международные отношения, 1976. 312 p.

Lungu-Badea, G. Teoriaculturemelor, teoriatraducerii. Timisoara: EdituraUniversității de Vest,2004. 288p.

Lungu-Badea G. Mic dicționar de termeniutilizațiînteoria, practicașididacticatraducerii. Timisoara: EdituraUniversității de Vest, 2012. 221 p.

Martinet, A.Eléments de linguistiquegénérale. Paris: Armand Colin, coll. « U Prisme »n° 28, 1973. 221 p.

Moles, Abraham A.Sociodinamicaculturii. București: EdituraȘtiințifică, 1974. 393 p.

Newmark, P. About Translation.Clevedon: Multilingual Matters Ltd, 1991. 184 p.

Nida, E. A. A Framework for the Analysis and Evaluation of Theories of Translation.//R. Brislin (ed.) Translation: Applications and Research. New York: Gardner Press, 1976.p. 47-92.

Nida, E. A.Componential analysis of meaning: an introduction to semantic structures. Paris: Mouton, 1975. 272 p.

Ортегга-и-Гассет, Х. Избранные труды. М.: Издательство «Весь Мир», 2000. 429 p.

Паморозская, Н.И. Роль слов-реалий в создании культурного фона художественного произведения//Лексика и культура. Тверь,1990. 439 p.

Реформатский, А.А. Введение в языковедение. М.: Аспект Пресс, 1999. 312 p.

Рецкер, Я.И. Теория перевода и переводческая практика: учеб пособие. М.: Международные отношения,1974. 216 p.

Россельс, Вл. M. Перевод и национальное своеобразие подлинника. // Вопросы художественного перевода. М.: Советский писатель, 1955. 467 p.

Sapir, E. Language and Environment// D. G. Mandelbaum (ed.), Selected Writings of Edward Sapir.Berkley: University of California Press,1985. p. 89-103.

Соболев, Л.Н. Пособие по переводу с русского языка на французский. М.: Изд. лит. на иностр. яз., 1952. 281 p.

Соболев, Л.Н. О переводе образа образом. // Вопросы художественного перевода. М., 1955. p. 290.

Steiner, G. Après Babel. Unepoétique du dire et de la traduction. Paris: Albin Michel,1998. 507 p.

Taft, R. The Role and Personality of the Mediator// S. Bochner (ed.), The Mediating Person: Bridges Between Cultures.Cambridge: Schenkman,1981. p. 53-88.

Ter Minasov, S.G. Limba și comunicarea interculturală. M:Слово/Slovo, 2000. 624 p.

Томахин, Г. Д. Теоретические основы лингвострановедения. М.: Просвещение, 1990. 324 p.

Томахин, Г.Д. Америка через американизмы. М: Высшая школа, 1982. 256 p.

Томахин, Г.Д. Реалии в языке и культуре. М.: ИЯШ., 1997.  306 p.

Ulrich, M. Translating Texts. From Theory to Practice, Rapallo: CidebEditrice, 1992. 381 p.

Ungureanu V. Teoriatraducerii. Bălți: Universitatea de Stat „Alecu Russo” 2013. 123 p.

Вайсбурд, М.Л. Реалии как элемент страноведения. Русский язык за рубежом. № .: Русский язык, 1972. 156 p.

Верещагин, Е.М., Костомаров, В.Г. Язык и культура: лингвострановедение в преподавании русского языка как иностранного. М.: Русский язык, 1983. 269 p.

Vinay, J. P., Derbelnet, J. L. Stylistiquecomparée du françaiset de l'anglais: Méthode de traduction. Paris: Didier. 1958, 234 p.

Vinogradov, V. S. Vvedenije v perevodovedenije (obščijeileksičeskijevoprosy).Moscova: Izdatelstvo institute obščegosrednegoobrazovanija,2001. 224 p.

Виноградов,В.С. Лексическиевопросыпереводахудожественнойпрозы. М.: ИздательствоМосковскогоуниверситета, 1975.172 p.

Влахов, С., Флорин, С. Непереводимое в переводе. М.: Международные отношения, 1986. 416 p.

Wolfgang, I. On Translatability: Variables of Interpretation//The European English Messenger vol. IV/1, London: Routledge, 1995. p. 30-38.

Worf, B. L. Linguistiqueetanthropologie. Paris: Denoël, 1956. 220 p.

Zbanț, L. Traducereaunor structure șiblocurisemantico-sintactice ale intensității absolute//LimbaRomână, Nr. 4-6, Chișinău, 2004. p. 161-164;

Zbanț, L. Noitendințeînformareatraducătorilorîncontextulinternational//Traducereaîntrenorma, uzșinecesitate.// materialeleConferințeiștiințifico-practice internaționale din 31 martie 2007, Chișinău, 2008. p. 17-21;

Zbanț, L. Zbanț, C. Abordareatextuală a traduceriiînviziunealuiEugeniuCoșeriu//Anuar de lingvisticășiistorieliterară, Tom LI, Lucrărilecolocviuluiinternațional „EugeniuCoșeriu – 90 de ani de la naștere”, Iași-Bălți, 27-29 2011, 2012. p. 427-436;

Sitografie:

http://www.revue-signes.info/document.php?id=372(vizitat 05.02.2015)

http://www.shs-conferences.org/articles/shsconf/pdf/2012/01/shsconf_cmlf12_000179.pdf(vizitat 07.03.2015)

http://eipcp.net/transversal/0606/buden/fr(vizitat 18.02.2015 )

http://revues-eco.refer.org/BSLEA/index.php?id=200(vizitat 23.02.2015)

http://www.erudit.org/revue/meta/2006/v51/n2/013264ar.html(vizitat 05.02.2015)

http://www.iscc.cnrs.fr/spip.php?article808(vizitat 08.03.2015)

http://datawords.fr/reecriture-traduction-multilingue(vizitat 14.03.2015)

http://www.linguaspirit-blog.com/article-la-traduction-et-ses-difficultes-comment-traduire-les-termes-fortement-lies-a-la-culture-d-un-pays-117139484.html(vizitat 16.04.2015)

http://www.cours-univ.fr/cours/licence/langues/licence-lea-introduction-traductologie.html(vizitat 16.04.2015)

http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=497(vizitat 18.04.2015)

http://www.erudit.org/revue/(vizitat 20.04.2015)

http://cediscor.revues.org/486(vizitat pe 25.04.2015)

http://sibac.info/14575(vizitat pe 25.04.2015)

http://www.moluch.ru/conf/phil/archive/107/4876/(vizitat pe 25.04.2015)

http://www.dissercat.com/content/problema-sobstvennykh-i-chuzhikh-realii-v-originale-i-perevode-v-svyazi-s-evolyutsiei-perevo(vizitat pe 27.04.2015)

Dicționare:

Larousse.fr

DEX

Wikipedia.org

The Oxford English Dictionary

Anexa 1.

Clasificarea după obiect a realiilor din romanul ”Une femme aimée”

de Andrei Makine

Sursa: elaborată de autorul tezei.

Anexa 2.

Clasificarea realiilor din romanul ”Une femme aimée”

de Andrei Makine, după metodele de traducere

Sursa: elaborată de autorul tezei.

s