Tiganiada O Epopee a Temerii Cronice

Evenimentele poemului au loc în Muntenia, în timpul domniei lui Vlad Țepeș. Dorind să formeze armată contra oștirii turcești, domnitorul le dă libertate țiganilor:

”Musă! Ce lui Omir odinioară

Cîntași Vatrahomiomahia,

Cîntă și mie, fii bunișoară,

Toate cîte făcu țigănia,

Cînd Vlad-vodă îi dete slobozie,

Arme ș-o laturi de moșie.”

Ceata de țigani parcurge drumul către tabăra care le era destinată, între Fămânda și Inimoasa, iar un țigan solicită domnului țării câțiva soldați pentru a-i proteja de hoți. Satana, pentru a împiedica pe creștini să înainteze, o răpește pe Romica, logodnica lui Parpangel, pe care o ascunde lângă Cetatea Neagră, în pădurea în care sălășluiau nălucile. Încurajat de ai săi, Parpangel pornește, dus de duhuri, spre locul fermecat. Când o găsește, Romica dispare încă o dată, iar Parpangel, dezamăgit, intenționează să se sinucidă. Acest lucru nu este posibil, deoarece mama sa, Brândușa, făcuse o vrajă ca nici o armă să nu-i facă rău.

Pe de altă parte, Țepeș Vodă se deghizează în haine turcești pentru a pune la încercare competența armatei țiganilor. Aceștia, fricoși din fire, cer îndurare. Venirea adevăratei armate a turcilor îi face pe țigani să creadă că este o nouă încercare și, de aceea, conduși de viteazul Parpangel luptă împotriva păgânilor, până îi înving. Domnitorul îi înțeapă pe turci, iar Romica, între timp întoarsă, se căsătorește cu Parpangel. În timpul nunții, el povestește peripețiile prin care a trecut în iad și în rai. După acest episod, țiganii fac dezbateri asupra formei de conducere pe care să o aplice țării alcătuite de ei, lucru care generează mari conflicte între dânșii.

Nimic nu trebuie să fie considerat credibil. Țepeș asigură pe țigani că le va da pământ și le dă instrumente de luptă împotriva turcilor, dar acest lucru este absurd, având în vedere înclinarea țiganilor către nomadism și inaptitudinea luptei. Mai mult decât atât, tabăra țiganilor își face loc între Flămânda și Inimoasa, prima locație sugerând permanenta nevoie de hrană, iar a doua vitejia de care țiganii lui Gogoman duc tot atât de multă lipsă precum duc de hrană. Însă, cum totul este absurd, nu se sugerează caracteristici ce țin de etnia personajelor sau alegoric de poporul român, ci se realizează o parodie pură.

Ion Budai – Deleanu a avut la dispoziție numeroase posibilități generate de îmbinarea procedeelor: stil înalt, deosebire sau combinare între eroic și comic, imitare ironică a personajului sau parodiere, mit ori aventură.

Goana populației de teama turcilor năvălitori este descrisă de Ion Budai – Deleanu într-un stil înalt, cu scopul de a arăta suferința și nenorocirea.

”Fug copii cu tinere copile,

Fug muieri cu mititei în burtă,

Iară cei mai încărcați cu zile

Îi mângâie și le sunt povață.

De vuet mare, țipete și jale

Plini-s codrii, cîmpii și vîlcele.”

Câteva idei filozofice de factură iluministă, de exemplu egalitatea naturală, intervin în cursul epic al acestui poem prin utilizarea aceleiași note severe, realizată cu sprijinul stilului înalt.

”Dacă vom lua la socoteală

Cum că toți oamenii de la fire

Să nasc într-un chip, prin o tocmeală,

Nici să afle între dînșii osăbire,

Vom afla că asemenea dreptate

Trebuie să aibă toți în cetate.”

În schimb, conflictul dintre țiganii cu ochii închiși și dușmanii lor este dezeroizat din cauza amănuntelor menite să descrie un cadru comic, ridicol, provocat de o mulțime de aspecte lexicale, caracteristice stilului mijlociu. Într-un mediu absurd, frecvent observat în poemul de factură barocă, comportamentul individului nu poate deveni un element major.

”Gogoman încă să stînginisă,

Așa de bine și cu mînie

Ca să taie-n turci ca și-ntr-o clisă,

Dar precum istoria ne scrie,

Mergîndu-i în deșert lovitura,

Căzu pe față și-și rupse gura.”

Marșul țiganilor este și el deviat de la elementul major pe care este necesar să-l sugereze. Vitalitatea ilariantă a grupului de indivizi, amănuntele despre îmbrăcăminte, ierarhiile din exterior care posedă numai un caracter parodic în relație cu epopeea eroică autentică generează crearea acestui climat ridicol.

”Întîi, dar, dintru toți purceasă

Ceata lui Goleman, vestită,

Toți ciurari și feciori de-acasă,

Vai de acela care îi întărită,

Trei sute era ei pe-ndelete,

Afară de prunci, muieri și fete.”

Caracteristic barocului este și maniera descrierii acțiunii de a pricinui moartea cuiva, aceasta fiind detaliată cu o deplină lipsă de gravitate.

”Întîi lui Lepăduș capul sparsă,

Apoi lui Sugurel falca dreaptă

O făcu strîmbă, de-acolo ștearsă

Nasu lui Șoșoi, și iar-aiaptă

Ciolanul cumplit tocmai în ureche

Lui Aordel cel de viță veche.”

Dacă aspectele de factură barocă din epopee s-ar limita numai la anumite elemente indicate, atunci nu ar fi destul de reprezentative. Însă, de la perspectiva asupra morții, descrisă fără pic de tragism, autorul Țiganiadei trece la implicarea individului într-un timp în care existența și non-existența dobândesc sensuri diferite. ”Desacralizarea morții este totodată dublată” în textul lui Budai – Deleanu de încurajarea individului de a trăi momentele actuale sieși, fapt ce provine din manifestarea spiritului baroc care percepe existența ca pe o ”eternă trecere spre moarte”.

Cântul al III – lea conține un element parodic diferit. Imnul dedicat iubirii de către Parpangel este văzut ca un alt mod de expunere a planului miraculos autentic.

Cântat în momentul în care eroul ajunge la curtea plină de fantasme, înconjurată de codrul dominat de vântoase, imagine despre care, în notă, Erudițian afirmă că Budai – Deleanu a preluat-o ”de la Tasso și, respectiv, de la Ariosto, numai cu oarecare usăbire”.

Diferența nu este de fapt una oarecare, deoarece, cu excepția băuturii și a mâncărurilor cu care sunt atrași eroii, în acest loc apar și prezențe feminine cu rolul de servitoare și, totodată, de amante.

Se observă, în acest sens și viziunea asupra iubirii, aceasta fiind una trupească, lipsită de sentimentalism:

”Să iubim pîn’Amor ne priește,

Păn’Vinerea ne poartă pe brață,

Păn’încă cu libov ne zâmbește

Vr’o tinără copilă iubeață,

Pănă dragostele ne desfată,

Ca să nu ne bănuim odată”

Pasiunea lirică a unor versuri marcate de un accentuat erotism dedat plăcerilor simțurilor: ”Iubiți, o suflete muritoare/ Că libovul este legea-întie/ A toate ființe de supt soare!”. poate exista simultan în epopeea barocă lângă reprezentarea morții imprevizibile.

Expresiv pentru creația autorului român este și modul de reprezentare al unor personaje mitologice. De asemenea, chiar melanjul de amănunte caracteristice mitologiei românești păgâne, creștine și populară indică alegerea unui tip de artă caracteristică reprezentanților barocului. Umanizarea ființelor divine din această epopee este sugestivă:

”Sîn Giorgiu cu Sin Medru, fiind de față,

Întărea sfatul lui Sin Nicoară,

Numai Sin Spiridon avea greață,

Căci nu văzuse nici odinioară,

Vreun război, avînd inima blîndă din fire

Și neiubind izbîndă.”

În cântul al IV – lea, apare simbolul dafinului. Parpangel o caută pe Romica și o găsește transformată în chipul acestui ”arbust tropical cu frunze persistente, lucioase și mirositoare”.

În comentarii apar mai multe critici: ”Onochefalos (lectura literală) este uimit de transformarea Romicăi într-o plantă și de harul vorbirii dobândite de plantă. Idiotiseanu (lectura naivă) are convingerea că nu tot ceea ce este scris este adevărat, iar Euridițian (lectura savantă) menționează sursa din Vergiliu: <<quid miserum, Enea, laceras… nam Polydorus ego.>>” Observăm că notele sunt întotdeauna încântătoare, făcând trimitere la surse și formulând opinii contradictorii pe seama implicării forțelor divine pe parcursul bătăliei.

Un exemplu de sursă pornește ”de la Orlando furioso (I, 22) și de la Voltaire, din La Pucelle d’Orleans (XIV):

”Unde sunt vitejii cei din zile,

Eroii cei cu vărtute rară,

Carii-nlibovindu-să-în copile

Călătorica-întins din țară-în țară

Luptîndu-se cu lei și gligani,

Curățind pămîntul de tirani.”

Scriitorul ardelean ”extinde procedeul tassonian și asupra lor.” Se înțelege că el dorea să dețină controlul asupra expresivității limbajului poetic după modelul comicului vulgar al lui Tassoni. ”Câteva exemple din care putem observa cum funcționează acest procedeu sunt în descrierile următoare:

”Jos, într-o groapă a locului în care

Zăcea sub zidurile tocmai atacate

O mlaștină de zoaie și scursoare

Cu putrede gunoaie-amestecate

Aici căzură, deci în adâncime:

Și-n hainele și mutrele schimbate

Se-întoarseră să vadă, din belele,

Splendoarea vie a cereștii sfere.”

Epopeea pierde foarte mult, dacă nu se au în vedere și lectura notelor.

Tiganiada o epopee a temerii cronice și a grijii permanente pentru mâncare. Țiganii sunt fricoși, mărginiți gnoseologic, însă au baftă, până într-atât încât găsesc o tabără părăsită ce le servește drept sursă de aprovizionare:

”Tot feliu de armă și mundură

Cai, boi, berbeci, cămile, fărine

Urez, pește, zahăr, orz cu pîne”

La nuntă, Parpangel descrie aventura în iad și în rai, alături de compania cuiva, precum l-a însoțit Dante pe Vergiliu. Iadul este descris ”în imagini de icoană populară și în termeni ce par luați din vestitele bestiarii medievale, știute autorului ieroglifice”:

”Rîuri de foc încolo ș’încoace

Merg bolboțind ca niște pîrjoale,

Focul nestîns toate-arde și coace,

Jar’pe zios, în loc de iarbă și moale,

Jar și spuză fierbinte răsare,

Nespusă din sine dînd putoare.

Văzui pe toți dracii-în pielea goală,

Cu coarne-n frunte, cu nas dă cîne,

Păstă tot mîngiți cu neagră smoală,

Brînci dă urs avînd și cozi spîne,

Ochi de buhă, dă capră picioare,

Ș-arepi de liliac în spinare.”

Raiul cu râuri de lapte și șipote de rachiu, trimite la motivul săturării stomacului:”

”Dealurile și coastele toate

Sunt dă caș, dă brînză, dă slănină,

Iar munții și stînce gurguiate,

Tot de zahăr, stafide, smochine!…

De pe ramurile dă copaci,

Spînzură covrigi, turte, colaci.

Gardurile-acolo-s împletite

Tot cu cîrnăciori lungi, aioși,

Cu plăcinte calde, streșinite,

Iar în loc de pari tot cîrtaboși…”

Alte episoade comice cu elemente parodice, ”travesti”, ”qui-pro-quo”: Țepeș, îmbrăcat în haine turcești devine intrus în tabăra armatei dușmanilor, însă, auzindu-și numele, crede că a fost recunoscut și intenționează să se sinucidă. Își dă seama apoi că turcii l-au confundat cu un ostatic. Pe de altă parte, Argineanul cere arme de la un țăran și primește o prăjină, cu ajutorul căreia îi distruge pe turci, ”spre entuziasmul căpitanului Alazonios, care afirmă în notă: <<Acela fu jurământ de un voinic>> și spre uimirea lui Idiotiseanu: <<Ei! Dar cum putea el să vorbească cu turcii?>>”.

În cânturile X-XI se întinde dezbaterea, în aparență logică, despre modul de conducere pe care țiganii ar trebui să-l aplice. Această dezbatere poate fi asemănată cu discuția despre ”alegerea epitropului de la începutul Istoriei ieroglifice.”

Ion Budai- Deleanu deține o însemnată cunoștință de vocabular, iar lista numelor țiganilor reprezintă ”un grotesc de sonuri” : Corcodel, Parpangel, Șușovel, Bambul, Bobul, Gogul, Găvan, Ghiolban, Goleman, Cîrlig, Covrig etc. În ceea ce privește lexicul, se observă prezența numeroaselor asocieri de sunete, o veritabilă ”orchestră burlescă, creată în special de onomatopee: focul aruncă bobătaie, țiganii sunt dîrdale, tinerii se înlibovesc, ciocoii se ciocotnițesc”.

Cei mai mulți dintre termeni sunt autentici, unii inventați de scriitor, altele desemnând cuvinte învârtite într-o aparentă logică, încât procesul acesta ar putea fi verificat în scopul de a se demonstra validitatea sa.

Autorul Țiganiadei jonglează cu termenii, stabilind rime și terminații necesare, fapt pentru care utilizează cuvinte și noțiuni precum: ”dracă”, ”palată”, ”copace”, ”locuri puste”, ”boierii plini de bogătate”.

Din acest motiv, creația literară a scriitorului ardelean este considerată o operă modernă și bogată, cu toate că ”începută înainte de 1800, lasă în urmă ca învechite atâtea lucruri dintre 1830-1850.”

Urgia se adresează Satanei, folosind termeni care fac trimitere la sursă: ”Ce negrijă-acum te ține,-o tată?” (cf. Eneida, I, 237: ”…quae te, genitor, sententia vertit?”), răspunsul fiind: ”…Fiică iubită!/ Pe-aceasta te cunosc adevărată/ Prăsila mea: dar’fii odihnită” (cf. idem, I, 257-258: ”Parce metu, Cytherea; manent immota tuorum/ Fata tibi…”). Însă, în Eneida, acest dialog se poartă între Jupiter și Venus, care se milogește de tatăl ei cu privire la prigoana suferită de fiul Eneas.

De asemenea, Budai – Deleanu folosește termeni religioși în contextul cosmogoniei:

”De la miazănoapte mai departe

Sus în văzduhul întunecos

Este un loc (precum scrie la carte)

Cărui zic filozofii haos,

Unde neîncetată bătălie

Face asupra stihii stihie.”

Încântarea formulelor dialectale se observă în momentul în care țiganii dezbat tema idealului de autonomie în ceea ce privește guvernarea:

”Noi țiganii să avem țărișoară!…

Unde să him numai noi de noi!…

Să avem sate, căși, grădini ș-ogoare,

Și dă toate ca ș-alții mai apoi?

Zieu! Privind la lucruri așa rare,

Ca cînd treaz fiind aș visa îmi pare…”

Personajele, gălăgioase, poartă discuții neîntrerupte, iar discursul monoton al epopeii clasice ia conturul comediei. Țiganii aruncă blesteme, jură, se încurajează:

”Tot Vlad – vodă e ahăstor dă vină,

Numai Dumnezeiu lui să plătească,

Căci el ne-au băgat în hastă tină;

Dar vița noastră țigănească

Cu toată lumea trăiește în pace.

Și zieu că bătălia nu-i place”…

O’ iertați-ne, luna să vă ajute!

Mahomet mulți ani să vă trăiască!

Hie uitate hele trecute!

Dumnezeiu pe loc să ne trezească

Dă suntem noi dă vină într-ahastă;

Dar iacă au fost pe noi o năpastă.

Tot omul să auză, să înțăleagă

Că Vlad – vodă iar pă noi vineri

Și vra să-și mai facă șagă;

Nici vă dați cu una sau cu doao,

Că nici voi sînteți făcuți dîn oao.”

Ori se plâng, se bucură, se ceartă:

”Atunci el crezu tare vîrtos

Cum că doar un turc de cap îl ține,

Și începu a să cînta jelos:

”Vaileo! vaileo! Săracu-mi dă mine!…

Nu mă lăsați! Vai, dragă mămucă,

Nu mă lăsa turcii să mă ducă!…

Ihu, prihuhu!… cu toți deodată

Ei a striga ș-a juca începură,

Ș-a căra din tabără bucată,

Tot feliu de armă și mundură,

Cai, boi, berbeci, cămile, fărine,

Urez, pește, zahăr, orz cu pîne.

De aici la țigănie acasă

Degrabă întoarsă, ducînd prada,

Voioși de bătaia norocoasă.

Dar chiotul pe cale și sfada

Un mil de loc se auzia împrejur,

Căruțele răsunând dur! dur!”

În cânturile X- XI sunt folosite sintagme impresionante prin care se creează comicul. Țiganii au în vedere toate formele de conducere prin care dau naștere unor concepte politice abstracte:

”Adică puseră să nu fie

Stăpînia lor nici monarhică,

Nici orice feliu de aristocrație,

Dar nici cu totul democratecă:

Ci demo-aristo-monarhicească

Să fie ș-așa să se numească.”

Cadrul este unul miraculos, desprins din basmele românești:

”Chibzuind apoi cum se cade, iute

Să răpezi și sulița prelungă

Aieptă în dînsul cu atîta vîrtute

Cît gîndeai că va tocma să-l străpungă

Pînă la mață, ba să-l străbată

Pînă la coada lui cea cîrlibată.”

Țiganiada dovedește ”atât stăpânirea tehnicii prozodiei, cât și ”ajungerea” din plin a limbii acesteia, căreia un indice al cuvintelor din poem i-ar dovedi nu doar bogăția excepțională, ci mai ales plasticitatea expresivă a paradigmelor rezultate.” Însă, după cum afirmă Nicolae Manolescu, trăsătura ludică a Țiganiadei nu constă în conținutul său, ci în elementele formale, ea fiind o epopee despre literatură, ci nu despre țigani și o comedie ”a literaturității mai mult decât una a limbajului”.

Semnificația de ordin deist al versurilor finale este foarte concisă. În comparație cu teismul, care presupune intervenția neîntreruptă a divinității în planul natural și uman, ca putere făuritoare, apărătoare și cârmuitoare a lumii, deismul nu admite contribuția divinității asupra vieții, fie pentru că aceasta are un scop final, fie pentru că natura își urmează propriul curs. Cântul al XII – lea creează simetrie cu primul. Parada ordonată a țiganilor de la început devine aici o frământare zgomotoasă. Haosul nu precede orânduirea universului, ci o urmează. În strofa a opta din cântul I haosul este văzut ca un spațiu în care ”neîncetată bătălie/ face-asupra stihii stihie”, iar în următoarea strofă se menționează ”mestecate stihiile depreună”. Poetul ardelean indică, în acest sens, că într-un sfârșit țiganii revin la stihurile inițiale.

Divinitatea îl anunță pe Țepeș prin intermediul sfântului Gavril că triumful său a fost inutil, deoarece:

”…hotărât este să mai pață

Norodul lui încă vreme lungă

Jugul turcesc…”

Epopeea a fost, prin urmare, relatarea unei călătorii fără sens, spre nicăieri, finalul insistând pe ideea zădărniciei și absurdității lumii pe dos, descrisă de Budai – Deleanu. ”Cu toate că întreaga poveste a companiei lor militare se reduce la o lentoare metafizică în drumul dintre Flămânda și Inimoasa, poetul exploatează acest spectacol static pentru a-i injecta valențe dintr-o altă înțelegere a dinamicii, ca acțiune a ideilor, sentimentelor, credințelor, năzuințelor, visurilor, iluziilor și pasiunilor, al căror joc mustște de înțelesuri specifice epocii Luminilor.”

Sfârșitul epopeii parodiază principiile Școlii Ardelene de a enunța valabilitatea trecutului național: ”…Am socotit cuvios lucru de a scrie pentru țiganii noștri, ca să perceapă ce feliu de strămoși au avut…Adevărat că aș fi putut să bag multe minciuni lăudând pe țigani…Dar eu iubesc adevărul.”

Concluzie

În relație cu genul epic, și totodată cu mesajul filozofic caracteristic, Țiganiada reprezintă o modalitate de reflectare specifică iluminismului târziu al sud-estului Europei.

Din punct de vedere al dezvoltării elementelor literare, epopeea eroi-comică-satirică, Țiganiada, este alcătuită ca un poem de la sfârșitul secolului, moment în care barocul influențează numeroase opere literare de la acea vreme.

Epocă a puterii spiritului filozofic, secolul al XVIII-lea este definit ca o literatură complexă de idei, care posedă o reală putere civică, ce are menirea să provăduiască îngăduința, evoluția, preamărirea ființei omenești primordiale, capabilă de a se salva cu ajutorul culturii de obscuritatea necunoștinței.

Încadrată de aceste idealuri mărețe, creația literară devine un focar de idei și o armă de luptă, fiind menită să enunțe țelurile care reies din totalitatea conceptelor iluministe și să conteste principiile vechii societăți pe care o percepea a fi ieșită din uz.

Diferită de la un popor la altul și de la un scriitor la altul, ținând seama de mediul culturii și de mediul social-istoric, creațiile literare care dominau în idei iluministe își au ultimul răsunet prin prelungirea în curentul romantic, ce semnifică o adevărată manifestare contrară raționalismului.