Terminologia Vitivinicola In Graiurile Romanesti

TERMINOLOGIA VITIVINICOLĂ

ÎN GRAIURILE ROMÂNEȘTI

(Studiu etimologic și lingvogeografic)

C U P R I N S

PRELIMINARII

CAPITOLUL I. Aspecte teoretice privind cercetarea sistemelor terminologice în cadrul vocabularului dialectal și literar

1.1. Studii, surse

1.2. Cultivarea viței de vie la români

CAPITOLUL II. Terminologia plantei vița de vie

2.1.Termeni pentru fructul viței de vie

2.2. Termeni referitori la planta vița de vie

CAPITOLUL III. Termeni referitori la culoarea și calitatea strugurilor și a vinului..

3.1. Termeni pentru „(poamă) aguridă”

3.2.Termeni referitori la calitatea și culoarea vinului

CAPITOLUL IV. Termeni pentru inventarul viticol și construcții viticole

4.1. Termeni pentru inventarul viticol

4.2. Terminologia vaselor de păstrat vinul

4.3. Recipiente pentru păstrarea și servirea vinului

4.4. Termeni referitori la construcții viticole

CAPITOLUL V. Stratificarea etimologică a vocabularului vitivinicol

5.1. Stratul lexical de cuvinte autohtone și moștenite

5.2. Împrumuturi

5.3. Creații cu mijloace proprii ale limbii române

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

SURSE ȘI ABREVIERI BIBLIOGRAFICE

P r e l i m i n a r i i

Lucrările de dialectologie și geografie lingvistică prezintă o complexă descriere a graiurilor populare. Lingvistul francez Charles Nodier afirma că orice om, care nu a explorat cu seriozitate graiurile limbii sale, nu o cunoaște decît pe jumătate. După A. Meillet nu poate exista o istorie a limbii fără o dialectologie și o geografie lingvistică bine constituită.

Studierea strict lingvistică, structurală a diverselor idiomuri prezintă un interes deosebit în stadiul actual de dezvoltare a lingvisticii. Stabilirea elementelor unei limbi ca părți ale unei structuri, analiza elementelor comune și a celor diferențiale din sistemul unei limbi se află în centrul preocupărilor actuale ale lingviștilor.

Lexicul graiurilor populare atrage din ce în ce mai mult atenția cercetătorilor. Cuvintele și expresiile populare constituie mărturii cristalizate ale felului de trai, ale obiceiurilor, năzuințelor, gîndurilor și amintirilor multor generații.

Graiurile și dialectele teritoriale pun la dispoziția cercetătorilor date extrem de prețioase și de sugestive. Studierea variantelor regionale ale limbii permite să se ajungă la anumite concluzii teoretice privind unitatea și varietatea limbii române, raportul dintre limba literară și cea regională, polisemantismul și expresivitatea vocabularului dialectal.

Actualmente dialectologia română dispune de un șir de lucrări importante privind cercetarea lingvogeografică a vocabularului dialectal, care poate fi investigat atît în ansamblu, cît și în cadrul grupurilor tematice de cuvinte. Însemnătatea acestor studii rezidă în faptul că elementele lexicale se studiază în strînsă legătură cu realia exprimată, în relațiile lor cu alte elemente ale aceleiași sfere lexico-semantice.

Una din trăsăturile caracteristice ale lexicului dialectal, afirmă lingvistul V. Pavel, o constituie bogăția de termeni pentru diferite ramuri de activitate a oamenilor, căci în procesul de comunicare e necesar ca sistemelor de noțiuni să le corespundă anumite sisteme terminologice.

Studiul nostru are drept scop cercetarea etimologică și lingvogeografică a terminologiei vitivinicole, care se distinge în cadrul vocabularului dialectal prin diversitate terminologică. Pentru realizarea acestui deziderat ne-am propus:

a depista material faptic din diverse surse scrise (atlase lingvistice, glosare, texte dialectale), a culege și înregistra material factologic suplimentar, a-l sistematiza și a interpreta faptele de limbă colectate;

a studia particularitățile tipice ale termenilor dialectali în raport cu vocabularul limbii literare și comune, a urmări căile de evoluție a terminologiei dialectale spre o terminologie literară;

a examina procesele semaonomasiologice, particulare terminologiei dialectale vitivinicole, a fixa totalitatea procedeelor de formare și funcționare a termenilor.

Ținem să menționăm că tema vizată a fost abordată tangențial de mai mulți savanți consacrați ca B. P. Hasdeu, S. Pușcariu, A. Ionescu, I. Russu, A. Ciorănescu.

Un studiu mai amplu privind denumirile date soiurilor de struguri îi aparține lingvistului român Ion Nuță. Materialul care a stat la baza lucrărilor sale a fost colectat pe teren, extras din dicționarele limbii române, din glosare regionale, lucrări și articole de lingvistică, etnografie și beletristică, culegeri de folclor. Faptele de limbă depistate au fost discutate în cele două capitole ale tezei sale de doctorat Terminologia viticolă în limba română. Denumiri pentru soiuri de struguri. – Iași, 1978. În capitolul I au fost analizate creațiile pe terenul limbii române, în capitolul II – împrumuturile vechi și recente, precum și derivatele formate de la acestea. Aceluiași autor îi aparține Dicționarul de termeni viticoli. Denumiri pentru soiuri de struguri. – Iași, 1989 și o serie de studii care reflectă același subiect și care au o importanță vădită, în special, prin faptul că ne prezintă o serie de termeni viticoli, înregistrați și în graiurile moldovenești.

Semnalăm însă că autorul a cercetat, în fond, termenii înregistrați doar pentru soiurile de struguri. Vocabulele viticole, specifice graiurilor din Republica Moldova și graiurilor romanice de est de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, de asemenea nu au fost incluse în aceste lucrări. De aceea credem că ar fi binevenită o lucrare care ar prezenta particularitățile specifice terminologiei populare vitivinicole românești în general.

Pentru a efectua un asemenea studiu inițial am colectat material faptic. O parte a acestuia a fost excerptată din atlase generale (care ne prezintă o imagine de ansamblu asupra tuturor graiurilor românești) și din atlase regionale (care oferă date mult mai exacte în legătură cu aria de răspîndire a unor fapte de limbă). În special au fost examinate Atlasul lingvistic moldovenesc (ALM). II/1: Lexicul. Obiectele de uz casnic (hărțile 521–721) de Victor Comarnițchi. – Chișinău, 1972; ALM II/2. Lexicul. Corpul omenesc. Familia (hărțile 722–833) de Vasile Melnic; Lexicul: Agricultura (hărțile 834–1035) de Vasile Pavel. – Chișinău, 1973; Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria. Vol. II de Vasile Pavel. – Chișinău, 1993 (ALRR. Bas.); Atlasul lingvistic român. Serie nouă. Vol. I–VII (material cules de Emil Petrovici). – București, 1956–1972 (ALRsn); Atlasul lingvistic român pe regiuni. Muntenia și Dobrogea. Vol. III de T. Teaha, M. Conțiu, I. Ionică, P. Lăzărescu, B. Marinescu, V. Rusu, N. Saramandu, M. Vulpe. – București, 2001 (ALRR. Munt., Dobr.); Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Oltenia, vol. IV de T. Teaha, I. Ionică, V. Rusu. – București, 1980; Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Banat. vol. II de E Beltechi, I. Faiciuc, N. Mocanu. – București, 1997; Atlasul lingvistic român pe regiuni. Maramureș. Vol. II de P. Neiescu, I. Rusu, I. Stan. – București, 1971, care înserează hărți referitoare la terminologia vitivinicolă și care ne-au stat la dispoziție.

Au fost consultate, bineînțeles, și celelalte volume din seria Noului Atlas lingvistic român pe regiuni (NALR.), precum și materialele nepublicate din ALM; Texte dialectale și Glosar Dobrogea de P. Lăzărescu, V. Neagoe, R. Pană, N. Saramandu. – București, 1987 (TD); Glosar dialectal. Muntenia de M. Marin, I. Mărgărit. – București, 1999; Texte dialectale, vol. I, partea II culese de V. Melnic, V. Stati, R. Udler, vol. III, partea I publicat de V. Corcimari (TD).

În vederea colectării materialului suplimentar a fost efectuată o anchetă pe teren prin organizarea cercetărilor dialectale cu studenții anilor II–III ai Universității de Stat din Tiraspol (cu sediul ).

Autoarea prezentei lucrări a efectuat, de asemenea, o anchetă în șase localități din raionul Soroca (satele Rublenița, Cosăuți, Zastînca, Bădiceni, Schineni, Dărcăuți) pentru înregistrarea materialului faptic suplimentar.

O constantă însemnată a orientării științifice a activității dialectologilor români o reprezintă monografia dialectală. Studiile monografice, semnate de dialectologii din România și Republica Moldova, au la bază materialul lingvistic cules pentru ALR, ALM și atlasele lingvistice românești pe regiuni, precum și cel obținut de către autori direct pe teren. Din lucrările, pe care le consemnăm în continuare, de asemenea am excerptat unele date care abordează tangențial tema cercetată: V. Pavel. Terminologia agricolă moldovenească. – Chișinău, 1973; V. Corcimari. Молдавская пастушеская терминология. – Chișinău, 1989; R. Scorojitu. Terminologia medicală populară în Oltenia. – București, 1996; G. Pop. Terminologia minieră. – Cluj, 1996; M. Flaișer. Terminologia medicală în limba română. – Iași, 2001; I. Vintilă-Rădulescu. Terminologia și problemele ei actuale. – București, 1999 etc.

Un șir de nume, date soiurilor de struguri și varietăților de vin, analizate în capitolul V, au fost înregistrate la expoziția „Patrimoniul vitivinicol al Republicii Moldova”, desfășurată în incinta Muzeului Național de Istorie a Moldovei (25 august–31 decembrie 2006).

Faptele de limbă depistate și cele colectate au fost interpretate în cadrul prezentei monografii atît în plan sincronic, cît și diacronic, urmărind astfel dinamica vocabularului viticol.

Metodele de investigație, aplicate la studierea terminologiilor dialectale, trebuie să se conformeze complexității fenomenului studiat. Primatul revine metodelor specifice ale cercetării lingvistice, cum ar fi metoda geografiei lingvistice, metoda comparativ-istorică, metoda descriptivă. Acestora li se raliază analiza, sinteza, inducția, deducția, metoda analizei textologice și contextuale, precum și analiza componentelor imediate. Procedeele aplicate la studierea terminologiei viticole sunt analiza lingvosemantică, clasificarea unităților terminologice și sistematizarea acestora.

Lucrarea este alcătuită din introducere, cinci capitole, încheiere, bibliografie, indice de termeni. Problemele studiate vor servi, sperăm, un imbold pentru investigațiile lor ulterioare.

C a p i t o l u l I. Aspecte teoretice privind cercetarea sistemelor terminologice în cadrul vocabularului dialectal și literar

Studii, surse

Orice studiu asupra lexicului dialectal și literar necesită definirea noțiunii de limbă. După E. Coseriu, limbile sînt tehnici istorice ale vorbirii, sînt sisteme de tradiții istorice ale vorbirii, ale limbajului în general. Constituind un fenomen social, limba își exercită primara sa funcție, cea comunicativă. Actul comunicării ne permite să distingem cele două aspecte proprii limbii, aspectul literar și cel regional.

După V. Guțu Romalo, ca ipostaze ale unei limbi, graiurile care se ordonează teritorial, în spațiu, și limba literară, care se încadrează între variantele sociale, reprezintă realități distincte, dar coexistente și interferente. Raporturile dintre ele sînt susceptibile de variații în timp, atît la nivelul instituției sociale limbă, cît și din perspectiva modului de situare a individului față de ele.

Istoria dialectologiei românești ne prezintă diverse interpretări ale structurii dialectale a limbii române (a dacoromânei). Al. Philippide, I. Iordan, E. Vasiliu, Al. Mareș, I. Gheție afirmă că dialectul dacoromân include două ramificații teritoriale: nordică, din care fac parte graiurile de tip „moldovenesc”, și sudică, din care fac parte, în principal, graiurile de tip „muntenesc”. G. Weigand, W. Gaster vorbeau despre trei „dialecte”: bănățean, moldovean și muntean. Ulterior E. Petrovici completează această informație, constatînd că vorbirea din Crișana formează a patra subdiviziune dialectală a dacoromânei, iar S. Pop și R. Todoran stabilesc al cincilea subdialect dacoromân – cel maramureșean.

Referindu-se de la vest de Prut, Bucovina și Basarabia, Al. Philippide afirmă că acestea aparțin genetic și iterară, care se încadrează între variantele sociale, reprezintă realități distincte, dar coexistente și interferente. Raporturile dintre ele sînt susceptibile de variații în timp, atît la nivelul instituției sociale limbă, cît și din perspectiva modului de situare a individului față de ele.

Istoria dialectologiei românești ne prezintă diverse interpretări ale structurii dialectale a limbii române (a dacoromânei). Al. Philippide, I. Iordan, E. Vasiliu, Al. Mareș, I. Gheție afirmă că dialectul dacoromân include două ramificații teritoriale: nordică, din care fac parte graiurile de tip „moldovenesc”, și sudică, din care fac parte, în principal, graiurile de tip „muntenesc”. G. Weigand, W. Gaster vorbeau despre trei „dialecte”: bănățean, moldovean și muntean. Ulterior E. Petrovici completează această informație, constatînd că vorbirea din Crișana formează a patra subdiviziune dialectală a dacoromânei, iar S. Pop și R. Todoran stabilesc al cincilea subdialect dacoromân – cel maramureșean.

Referindu-se de la vest de Prut, Bucovina și Basarabia, Al. Philippide afirmă că acestea aparțin genetic și istoric teritoriului banato-transcarpatin. Cunoscutul lingvistic Raymund Piotrowski promovează ideea întocmirii unui atlas lingvistic al graiurilor moldovenești. Astfel se intensifică acum cinci decenii cercetarea graiurilor de la est de Prut.

În interiorul graiurilor din Republica Moldova și din regiunile învecinate din Ucraina dialectologii de disting patru grupuri mai însemnate de graiuri: 1) grupul de graiuri centrale, care ocupă cea mai mare parte a teritoriului cercetat al Basarabiei și parțial al Transnistriei; 2) grupul de graiuri de sud-vest, vorbite, în esență, în extremitatea sud-vestică a Basarabiei (aproximativ de pînă , Chilia și Vîlcov); 3) grupul de graiuri de nord-vest, răspîndite în nord-vestul republicii și în regiunea Cernăuți (nordul Bucovinei, ținutul Herța, fostul județ Hotin din nordul Basarabiei) și 4) grupul de graiuri de nord-est, care sînt vorbite în partea stîngă a Nistrului într-un număr limitat de localități din nord-estul Republicii Moldova și din regiunea Odesa.

În unele studii recente, Vasile Pavel susține cu argumente convingătoare că graiurile românești de la est de Prut și Nistru n-au evoluat în sens diferit în raport cu celelalte graiuri românești. Ele nu au un statut autonom și, privite în ansamblu, n-au fost atrase într-o altă arie lingvistică V. Pavel.

Actualmente graiurile populare rămîn a fi influențate tot mai mult de limba literară, ceea ce cauzează dispariția anumitor trăsături specifice variantei regionale a limbii atît la nivel fonetico-morfologic, cît și la nivel lexical. De aici rezultă necesitatea elaborării unor glosare, texte dialectale, atlase lingvistice și monografii care reprezintă, în fond, principalele modalități de studiere a variantei regionale a limbii.

Pe linia celor relatate pentru cercetători prezintă interes identificarea și caracterizarea sistemelor terminologice în cadrul vocabularului dialectal și literar, deoarece este binecunoscut faptul că tipicul unei națiuni, evoluția ei, atît în plan cultural, cît și economic, se reflectă în sistemele terminologice, proprii diverselor sfere de activitate.

Un rol definitoriu în cazul dat aparține terminologiilor populare, care servesc drept primă sursă de informare privind modul de viață și schimbările survenite în societate pe parcursul a mai multor perioade istorice.

Referindu-ne la perioada constituirii sistemelor terminologice în limba română, numim sec. XVII–XVIII, perioadă cînd apar primele lucrări lexicografice. Printre acestea se enumeră: primul model de dicționar elaborat de D. Cantemir drept anexă a romanului său Istoria Ieroglifică, care include peste 200 de termeni ce țin de diferite domenii sociale (autorul vorbește de introducerea unor cuvinte ca „loghicește”, „filozoficește”, care nu se mai găsesc în limba română, cu scopul de a le „români”, Lexiconul de conversație de Gh. Asachi, care reprezintă prima enciclopedie românească și Etimologicum magnum Romaniae de B. P. Hasdeu, care cuprinde unități lexicale ale limbii române pînă la cuvîntul bărbat. În Lexiconul lui Ion Budai-Deleanu se face distincție între ceea ce era (sau trebuia să fie) literar și ceea ce urma să fie situat în afara lexicului limbii literare. El distinge termeni populari și regionali. În rîndul acestora din urmă el distinge ardelenisme și moldovenisme. Literari erau, după Ion Budai-Deleanu, acei termeni care circulau în toate ținuturile locuite de români.

O încercare de prezentare a terminologiei populare pentru limba română, datată cu anul 1898, aparține lui Frédéric Dame.

O restructurare a terminologiei existente în limba română începe abia cu sec. XIX, odată cu stabilirea normelor literare ale limbii române, termenii fiind selectați în baza a două principii: cel al internaționalizării și cel al lexicului autohton, ultimul reprezentînd sursa principală la configurarea sistemelor terminologice științifice.

M. Flaișer, analizînd evoluția terminologiei în timp, înregistrează aceleași procedee și surse lingvistice și anume: sursa internă (care cuprinde elemente lexicale populare, creații lexicale derivate, termeni perifrastici, calcuri) și sursa externă (neologismul), între aceste surse stabilindu-se anumite raporturi în funcție de etapa istorică din evoluția limbii literare.

Însemnătatea elementelor lexicale populare este sesizată și în urma analizei corelative a mai multor sisteme terminologice. Drept exemple ne pot servi termenii din vocabularul medical: surd „defect de auz”, mut „defect de vorbire”, schilod „defect al membrelor”, guturai „boală a organelor de respirație”, gușă „boală a gîtului”, diaree „boală a intestinelor”; termenii din vocabularul agricol: plug, tăvăluc, sapă, hîrleț, cosie, vînturătoare, morișcă, păpușoi, porumb, pîrloagă, arie; termenii din vocabularul minier: forot „cantitate de minereu rezultată în urma săpării și care urmează a fi încărcată în vagoane”, sărsămuri „toate uneltele minerului”, bazin carbonifer, abataj „locul unde se taie minereul”, topograf „cel care face schițe și planurile de mină”, galerie „coridorul pe care mergi după ce ai intrat pe gura minei”, șef (de sector) „conducătorul unui sector de mină”; termenii din vocabularul viticol: arădeană „struguri aduși de sau cultivați acolo”, moldoveancă „struguri aduși din Moldova sau cultivați acolo”, munteancă „struguri aduși din Muntenia sau cultivați acolo” etc.

Despre complexitatea semantică a termenului, în lingvistică se vorbește pentru prima dată, la mijlocul sec. XX, termenul fiind definit drept „unitate specifică, care ține de cele două sisteme: sistemul limbii și sistemul terminologic al unui domeniu științific”. Despre tendința diferitor științe de a-și plăsmui un sistem terminologic particular, în care densitatea semantică reiese din concordanța semnului lingvistic și a noțiunii, vorbește în studiile sale V. Jarțeva. Terminologia fiecărui domeniu de știință, susține D. S. Lotte, trebuie să reprezinte nu o totalitate de cuvinte stabilite în mod arbitrar, ci un sistem bine organizat.

În contextul celor relatate urmează să precizăm semnificația cuvintelor termen, terminologie, sistem terminologic, la care vom apela în studiul dat.

Definirea conceptului de terminologie necesită, în primul rînd, elucidarea noțiunilor de cuvînt și termen, la care vom apela frecvent în cadrul lucrării.

În studiile lingvistice cuvîntul este apreciat drept unitate lingvistică fundamentală. Termenul reprezintă denumirea printr-o unitate lingvistică a unei noțiuni definite într-un limbaj de specialitate, caracterizîndu-se prin următoarele particularități proprii: precizie, univocitate sau monoreferențialitate, nonambiguitate, predominanța componentei denotative și aproape absența celei conotative, economia. Prin urmare, termeni pot fi numite cuvintele sau îmbinările de cuvinte specializate, utilizate în anumite domenii de activitate, care comportă accepții precise, nominalizînd o realie specială în procesul comunicării și cunoașterii. În opinia lui A. Vraciu, termenul nu este altceva decît forma de existență a noțiunii, întrunind însușirile semnului lingvistic și supunîndu-se acelorași procese lexico-semantice și de evoluție ca și celelate unități de vocabular. Deci, conclude cercetătorul, el este cuvînt.

În prezent, terminologia este considerată, în sensul cel mai restrîns, un subansamblu sau un subsistem al limbii determinat semantic și funcțional. În opinia lui N. Corlăteanu, terminologia se prezintă ca o totalitate de termeni, incluși într-o disciplină științifică, tehnică, într-o ramură de activitate privitoare la un contact socio-uman. Terminologia mai poate fi definită drept ansamblu al termenilor care reprezintă un sistem de noțiuni dintr-un anumit domeniu.

După opinia lingvistului rus A. A. Reformatski, terminologia reprezintă un „cîmp” care îi conferă termenului exactitate, în afara acestuia lexemul își pierde funcția de termen.

În prezent, în științele lingvistice cuvîntul terminologie este aplicat cu următoarele sensuri:

domeniul de activitate care se ocupă cu excerptarea, descrierea procesarea și prezentarea termenilor, respectiv metodele și procedeele folosite în aceste scopuri;

teoria, respectiv totalitatea premiselor, argumentelor și concluziilor pentru a explica relațiile dinte concepte și termeni reprezentînd un obiectiv fundamental pentru desfășurarea unei activități coerente într-un domeniu dat;

gruparea de termeni care reprezintă sistemul de concepte dintr-un anumit domeniu de specialitate (exemplu: în construcții, arhitectură etc.);

publicația în care sistemul de concepte dintr-un domeniu de specialitate este reprezentat prin termeni.

Sistemele terminologice, susține A. Bidu-Vrănceanu, sînt adevărate sisteme definiționale, în care se stabilește o interdependență între un concept, termen, definiție și domeniu.

În studiul de față prin conceptul terminologie vom desemna totalitatea cuvintelor speciale, utilizate în domeniul vitivinicol.

În cele mai dese cazuri terminologiile literare au fost precedate de terminologiile populare și, în special, ale diverselor meșteșuguri, în cazul cărora specializarea s-a produs în mod spontan și natural.

Vocabularul dialectal se caracterizează, în special, prin bogăție de termeni, care se referă nu numai la noțiuni generale, ci denumesc și varietăți de obiecte, tipuri de noțiuni, specii de plante, părți componente ale uneltelor etc. Astfel în lingvistică se vorbește frecvent despre terminologii, cum ar fi aceea a agriculturii și a creșterii vitelor, a meseriilor și a industriilor casnice, a comerțului în care este exclusă preocuparea constantă pentru crearea unor termeni specializați. De fapt, teoria vocabularului special constituie un domeniu mai puțin explorat al lexicologiei.

Limbajul specializat se deosebește de limbajul general în principal din trei puncte de vedere: al utilizatorului, al funcțiilor pe care le îndeplinește și al vocabularului. Distincția lexic comun–lexic specializat, susține A. Bidu-Vrănceanu, presupune raportarea la totalitatea lexicului unei limbi, care este alcătuit din mai multe submulțimi (numite și vocabulare).

În dependență de varietatea factorilor, D. Slușanschi, deosebește patru categorii principale de termeni:

termeni tehnici (formele frecvente și precise, împrumutate, create sau adaptate pentru a defini cu exactitate și elementele constante, tipice pentru domeniul dat: termeni tehnici agricoli, industriali, științifici etc.);

termeni specializați (formele împrumutate din alte vocabulare speciale sau din vorbirea comună care primesc accepții precise fără a fi ajuns însă să aibă statutul unor veritabile denumiri tehnice);

termeni uzuali (forme luate din limbajul curent, cotidian, fără intenția de exactitate);

termeni figurați (formele metaforice sau metonimice).

În prezent, în lingvistica românească este acceptată ideea potrivit căreia numim vocabular special ansamblu de elemente lexicale întrebuințate de către un grup de vorbitori în comunicarea lor – scrisă și orală – în cadrul unui domeniu delimitat și stabil al existenței sociale. Criteriul fundamental de definire a diverselor vocabulare speciale îl constituie conștiința vorbitorului de a forma o grupare aparte după vîrstă, religie, dar mai ales în funcție de preocuparea, de meșteșugul sau de poziția lor socială. Distingem astfel vocabularul special al păstoritului, al medicinii, al viticulturii etc.

Conform opiniei academicianului S. Berejan, totalitatea cuvintelor speciale, grupate după domeniile în care sînt utilizate, constituie ceea ce în mod curent numim terminologie. Autorul distinge două clase mari de unități în cadrul acesteia: termeni de proveniență populară, naționali din punct de vedere al formării și utilizării lor (apăruți în urma exercitării unor meserii și arte autohtone) și termeni de proveniență cultă, științifică, internaționali, de regulă, din punct de vedere al formării și al utilizării lor (apăruți în urma dezvoltării civilizației mondiale).

Pe baza celor relatate este evident că terminologiile dialectale au o importanță vădită la constituirea unor terminologii literare. De regulă, terminologiile dialectale se evidențiază prin următoarele însușiri diferențiale:

diversitate de termeni;

monosemantism, uneori și polisemantism, care, în fond, reprezintă o consecință a derivării semantice, procedeu frecvent înregistrat în terminologia dialectală, comparativ cu terminologia literară: pojar 1.„incendiu”, 2. „rujeolă”; năduf 1.„astmă”, 2.„zăpușeală”; cîrcel 1.„organ vegetal, care crește din coardă”; 2. „strugure mic” (ALRR. Bas., h. 105) etc.;

împrumuturi semantice, notate, în special, în graiurile insulare și laterale, unde este înregistrat un contact permanent cu alte idiomuri (exemple: mohorici „aldămaș”, mladă „coardă a viței de vie” (ALRR. Bas., h. 120, 104), sternă „miriște”, rît „pîrloagă” (ALM, I (II), h. 257, 1549) etc.;

înregistrarea aceleiași vocabule pentru desemnarea unor realii noi, pe baza unor asemănări cu realia mai veche: morișcă, vîntureșcă „vînturătoare”, cocean „ciocălău gol”, cucuruz „ciocălău în pănuși” etc.;

cupluri heteronimice (totale sau parțiale), care fie că posedă o nuanță afectivă, fie că reprezintă denumirile mai noi, preluate din vocabularul literar (exemple: oftică – tuberculoză, boală mare – tifos, strîmb – schilod; mălai – tescovină – macuh „tescovină” (ALRR. Bas., h. 114), fie că sînt constituite din gloseme de diferite origini: năduf – păs „astmă”, ulcior – broboană „ulcior (la ochi)”; teasc – pres – șaitău „presă” (ALRR. Bas., h. 109) etc.;

multitudinea creațiilor expresive: (poamă) cucuruz „strugure”, cîrlig „cîrcel” (ALRR. Bas., h. 106, 105); ciuhă „pătul la vie” (ALM, h. 945) etc.;

cuvinte de întrebuințare generală în limbă sau preluate din alte sectoare ale vocabularului prin analogie: fir „bobiță (de strugure)” (ALRR. Bas., h. 107), litru „garafă de vin” (ALM, h. 631), butuc „tăvăluc”(ALM, II (II), h. 853) etc.;

nerespectarea anumitor norme stricte ;

redarea inexactă a noțiunilor pe care le desemnează: boală de inimă „bătaie de inimă”, cord „boală de cord”; (vin) limpede „(vin) alb”, spălățel „(vin) roz” (ALRR. Bas., h. 115) etc.;

prezența termenilor descriptivi: bolnav de inimă „bolnav de stomac”, durere de inimă „durere de stomac”, lovit de inimă „lovit de diaree”; rădăcină de struguri „butuc (de viță de vie)”, mălai de tescovină „tescovină” (ALRR. Bas., h. 103, 114) etc.;

termenii dialectali au o răspîndire generală, în situația cînd un domeniu de activitate este practicat de majoritatea vorbitorilor și, din contra, în cazul cînd o activitate este practicată doar de un grup social, termenii au o arie de circulație îngustă;

între unitățile lexicale ce intră în componența microsistemelor, pot fi semnalate următoarele tipuri de interdependență: 1. legătura semantică a cuvintelor, condiționată de apropierea și dependența realiilor (conceptelor); 2. apropierea formală a termenilor (omonimia parțială sau totală); 3. combinarea legăturii formale și semantice.

Așadar, cele mai vechi sisteme terminologice au evoluat în baza formelor dialectale. Termenii proprii vocabularului dialectal au fost preluați de terminologia literară, susține I. Ciocanu, în cazul cînd aceștia corespundeau următoarelor cerințe: erau conciși, ușor de scris și pronunțat, permiteau cu ușurare formarea derivatelor, erau corecți din punct de vedere lingvistic, exprimau exact ideea.

Merită a fi atenționat faptul că, actualmente, în cazul acestor terminologii dialectale este prezentă continua concurență dintre varietatea literară a limbii și formele ei dialectale. Prin urmare, în baza evoluției sistemelor terminologice, care reflectă diferite aspecte ale activității umane, poate fi urmărit progresul material și spiritual al unei națiuni.

Deoarece obiectul de cercetare al prezentei lucrări îl constituie terminologia vitivinicolă, credem binevenit, în continuare, un scurt paragraf dedicat istoricului cultivării viței de vie la români.

Cultivarea viței de vie la români

Așa cum atestă izvoarele scrise, cultivarea viței de vie a constituit o ramură importantă a agriculturii practicate de strămoșii noștri. O dovadă primară asupra vechimii viței de vie o oferă însăși natura, deoarece această plantă crește și în stare sălbatică în toate pădurile țării. Metodele moderne, folosite pentru determinarea vechimii diferitelor culturi, au permis arheologilor să afirme că printre plantele cultivate prin mileniile VII–VI î. e. n. se găsea vița de vie.

Cultura viței de vie la români este o moștenire dacică și apoi romană. „Patria cea veche a geto-dacilor, cum scria Xenopol, a fost o regiune viticolă, motiv pentru care a și fost considerată locul de naștere a zeului vinului”.

După cum afirma B. P. Hasdeu, „românii au fost pururea, fără nici o întrerupere, o națiune vini-viticolă”. Herodot menționează pătrunderea vinului în obiceiurile sciților, iar coloniștii greci au adus un spor din exterior la experiența locală. Populația daco-getă ținea biologic și antropologic de „tracii iubitori de vin”.

Se cunosc măsurile luate de marele rege Burebista, care alarmat de cantitatea mare de vin consumată de populație, hotărăște distrugerea parțială a plantațiilor cu viță de vie. Prin virtuțile sale, marele rege reușește să înalțe neamul său încît în scurt timp făurește un stat puternic, supunînd geților cea mai mare parte a populațiilor vecine. Se credea că Tracia a fost poate cea mai veche și cea mai respectată pentru vinurile sale și aceea care și-a păstrat mai mult timp prestigiul.

Este cunoscut că Traian din expediția împotriva lui Decebal a adus „o admirabilă cupă aurită, din corn de zimbru”, care probează că „cultul lui Bacchus a reușit în curînd a-și redobîndi în Carpați vechea-i popularitate”.

Cultura viței de vie cunoaște o revitalizare în timpul colonizării romane, cînd se extind suprafețe, sînt aduse soiuri noi de viță, unelte mai perfecționate, ca și metode de vinificație și de lucru pînă atunci mai puțin cunoscute de daci.

Dezvoltarea acestei culturi este în plin progres și odată cu întemeierea statelor feudale românești, fiind susținută de către toți domnitorii.

Începînd cu sec al XVI-lea, călătorii străini, care străbat teritoriul dacoromân, sînt de cele mai multe ori entuziasmați de vinurile românești, menționînd totodată bogăția pe care această ocupație o constituie pentru poporul nostru.

O situație precară este înregistrată în această perioadă în sudul Basarabiei. D. Cantemir, în lucrarea sa Descrierea Moldovei, notează: „Basarabia odinioară avea și ea vii alese, pe timpurile cînd era stăpînită de moldoveni, dar acum, sub jugul turcilor, au decăzut, pentru că turcii neagă vinul ca atare. Totuși în ținuturile Chiliei și Izmailului, unde trăiesc creștini, pe alocuri s-au mai păstrat vii…” .

Începînd cu 1900, Basarabia va ocupa locul doi după suprafața viilor între guberniile Rusiei și primul loc după producerea vinurilor. Viticultura în regiunea dată va lua naștere și se va dezvolta pe baza experiențelor bogate ale Crimeei și țărilor europene apusene. Cele mai bune soiuri de viță vor fi aduse din Crimeea, Caucaz și, de asemenea, din Franța. La sfîrșitul sec. XIX – începutul sec. XX viticultura Basarabiei va suferi mult din cauza unui dăunător primejdios – a filoxerei și a bolii – mildiu.

Viticultura a avut de pătimit și în urma celor două războaie mondiale. O perioadă calitativ nouă s-a început în dezvoltarea viticulturii după anii `60 ai secolului trecut, cînd toți hibrizii producători direcți au fost înlocuiți cu soiuri nobile europene, cultivate după tehnologii noi. Dar, drept rezultat al luptei ce s-a declanșat în 1985 împotriva beției și alcoolismului, s-a început scoaterea în masă a viilor și către anul 1988 suprafața plantațiilor vinicole s-a redus considerabil, atît în gospodăriile de stat, cît și în colhozuri. Situația s-a redresat începînd cu anii 1997.

În timpul de față viticultura este considerată drept ramură primordială a economiei naționale, de aceea credem că ar fi binevenită o lucrare care ar prezenta particularitățile specifice terminologiei noastre viticole.

Studiul urmează a fi efectuat atît în plan diacronic, cît și sincronic, fapt care ne va permite să constatăm anumite fenomene care diferă de la o epocă istorică la alta și care sînt datorate ritmului rapid de dezvoltare și succesiunilor diferitelor forme de organizare a muncii.

Examinînd terminologia vitivinicolă, vom urmări, în fond, trei aspecte ale problemei: componența lexicală sub raport terminologic și etimologic, aria de răspîndire teritorială a termenilor de diverse origini și diferențierile lor semantice.

C a p i t o l u l II. T e r m i n o l o g i a p l a n t e i v i ț a d e v i e

2.1.Termeni pentru „fructul viței de vie”

În dialectul dacoromân termenii ce desemnează noțiunea de strugure sînt numeroși, deosebindu-se după vechime, origine și după ariile de răspîndire geografică.

Consultînd ALRsn., h. 230 și atlasele lingvistice regionale românești, pe care le-am avut la dispoziție (ALRR. Bas., h. 106; ALRR. Mar., h. 485; ALRR. Munt. Dobr., h. 374) pentru denumirea fructului viței de vie, am constatat următorii termeni: strug, strugure (strugur), poamă, strugure de poamă, gronă (groană, gron), tocălău de strugure, cucuruz, cucuruz de strugure, măciucă de strug, vinograd, tololoț.

Cel mai vechi termen, care își profilează o arie laterală bine distinctă în nord-estul masivului dacoromân, pare a fi strug, vocabulă ce ține, după părerea mai multor lingviști, de substratul daco-geto-tracic. Se știe că unitățile lexicale ce aparțin acestui strat sînt păstrate din idiomurile vorbite în fosta Dacie și, în general, din peninsula Balcanică. Ele sînt reduse numeric și au putut fi stabilite doar prin prisma limbii albaneze.

B. P. Hasdeu a fost unul dintre primii lingviști care a abordat problema relațiilor albanezo-estromanice și a demonstrat originea autohtonă a unor cuvinte românești.

Ovidiu Densusianu, Sextil Pușcariu, Alexandru Graur, Alexandru Rosetti, Ion I. Russu, Grigore Brîncuș au preluat și cercetat problema substratului lexical. Conform opiniei acestora, tot ce s-a spus și s-a presupus înainte de sec. al XIX-lea despre elementele „dace”, „trace” ori albaneze în limba română este produsul unor intuiții ingenioase, nu adevăruri verificate prin metode riguroase ale științei lingvistice.

Primele idei pozitive privind originea limbii și a poporului român, precum și tezele cu privire la valoarea și depistarea elementului etnic și lingvistic autohton se cristalizează la începutul secolului al XIX-lea, odată cu apariția primelor texte științifice comparative asupra limbilor europene și a celor neolatine.

Conform acestor investigații, identificarea cuvintelor românești provenite din traco-dacă este o operație dificilă, datorită faptului că nu este cunoscut idiomul în cauză; informațiile directe despre această limbă sînt reduse și transmise în transcrieri latinești și grecești. Absența aproape totală a unor informații directe a făcut ca cercetătorii acestui domeniu să apeleze la diverse procedee pentru a stabili fondul autohton lexical al limbii române și anume s-a purces la compararea românei cu albaneza sau la reconstrucția unor elemente traco-dace pe baza confruntării cu o serie de limbi indo-europene vechi.

În baza acestor procedee lingviștii români au înregistrat o serie de unități lexicale ce aparțin fondului autohton, printre care sînt incluși, cel puțin de către unii cercetători, și termenii viticoli strug, butuc.

După cum am menționat mai sus, strug ar fi cel mai vechi termen pentru denumirea fructului viței de vie în formă de ciorchine, apreciat de mai mulți lingviști drept autohton. A. Ionescu susține că inițial acest cuvînt a fost înregistrat în dacoromână pentru realia „tulpină tîrîtoare, rug”, apoi, în urma restricției semantice, acesta desemna „ciorchinele viței de vie”.

Drept argument, precizăm noi, în sprijinul tezei privind vechimea cuvîntului strug și circulația lui extinsă în trecut în graiurile dacoromâne, ne servește aria laterală de nord-est, pe care o formează în prezent termenul strug în zona cercetată, căci anume asemenea zone, conform teoriei ariilor a lui Matteo Bartoli (1873–1946), păstrează faze mai vechi de evoluție a limbii și înfățișează niște resturi ale unei foste arii mai mult sau mai puțin unitare.

După datele de care dispunem, actualmente aria laterală a termenului strug cuprinde graiurile moldovenești din nordul Bucovinei, din nord-estul și sud-estul Basarabiei, de asemenea, graiurile din Transnistria. Strug „strugure” mai este atestat în unele enclave din sud-estul Ucrainei (pct. 34, 1129 și din regiunea Omsk a Federației Ruse (pct. 75) (Vezi harta anexată).

Ion Nuță afirmă că pluralul lui strug a fost strugi și struguri. Cu timpul, pentru diferențiere, strugi a rămas să numească numai „rugul” anumitor plante, iar struguri (la sg. strugure, strugur), a căpătat o funcție nouă, aceea de a numi „rodul viței de vie”, devenind vocabulă de întrebuințare generală în limba română, fapt confirmat și de atlasele lingvistice românești.

ALRR. Bas. (II, h. 106) înregistrează la singular forma strugur pentru grupul de graiuri centrale din Basarabia. În partea de sud a acestei regiuni sînt atestate formele struguri, cu vocala finală e închisă la i (pct. 209, 212, 214, 217–219, 222) și strugur (pct. 200, 204, 209, 211, 216, 220, 221). Și în graiurile maramureșene de la sud de Tisa pentru singular prevalează forma strugur (ALRR. Mar., vol. II, h. 485).

Al. Ciorănescu înregistrează în DER mai multe opinii privind originea lexemului strugure. După Gr. Crețu, termenul ar fi provenit din lat. surcǔlus, după O. Densusianu – din lat. stribǔlus, după S. Pușcariu – din lat. uvǔla (DER, p. 754).

I. Nuță, în studiul său, atenționează și asupra unor încercări de a demonstra originea autohtonă a cuvîntului menționîndu-i pe Ion I. Russu și A. Ionescu. După I. I. Russu, strugure e cuvînt probabil autohton, care lipsește în albaneză. A. Ionescu afirmă că strugure este moștenit din daco-moeziană, unde era un derivat de la strug, creat cu sufixul autohton -ule. Ion Nuță apreciază pe strugure drept un derivat format de la strug, cuvînt vechi al cărui radical este autohton, în fond însă o creație pe terenul limbii române, care are la bază o formă primitivă strug (strug < v. rom. *strug < *strog < d. moes.*strog < î. e.*str-go- sau stre-go (cf. A. Ionescu, art. cit., p. 102), un singular refăcut dintr-un plural neutru: strug – strugure strugur, strugure, strugură).

Prin urmare, unii lingviștii pun termenul dat în legătură cu diferite radicale de origine albaneză. Merită atenție și opinia expusă în SDELM: strugure (var. strugur, strug) < scr. struc „tulpină”, „lujer”, făcîndu-se trimitere și la bg. cтрек „creangă”, „strugure”; rus. cтрик „păstaie”. Rămîne nelimpede modificarea sunetului -c- în -g- (SDELM, p. 403).

Totuși, majoritatea cercetătorilor acceptă opinia conform căreia strugure este un cuvînt vechi, al cărui radical este autohton, strugure fiind o creație pe terenul limbii române, care are la bază o formă primitivă strug, un singular refăcut dintr-un plural neutru: strug, struguri > strugur, strugure.

Necesită atenție aspectul fonetic al cuvîntului strugure (var. fon.: strúguri), care suferă modificări în graiurile de tip nordic, în urma închiderii timbrului vocalei finale neaccentuate. S. Pușcariu, referindu-se la vocala e, atesta plasticitatea ei, precum și tendința de a se închide sau a se pronunța central în unele graiuri teritoriale.

Inițial, strugure a circulat în graiurile care sînt mai inovatoare, adică în cele muntenești, extinzîndu-și apoi aria de circulație în întregul masiv dacoromân (ALR, h. 230).

Conform Dicționarului limbii române, strugure desemna „fructul viței de vie în formă de ciorchine”, apoi, prin restricție, și „boaba din acest ciorchine”. În unele graiuri, cuvîntul strugure a intrat în componența sintagmelor: strugure de poamă (ALRR. Munt. Dobr., vol. III, h. 374), tocălău de struguri (ALRR. Bas., h. 106, pct. 1), cucuruz de struguri (Ibidem, pct. 2).

Vocabula cucuruz „strugure”, atestată izolat și fără determinative (ALRR. Bas., pct. 3), a apărut în urma asociației de formă cu sintagma cucuruz de brad, fructul coniferelor. Originea cuvintelor tocălău și tololoț (ALRR. Bas., vol. II, h. 106, p. 4) nu este clară.

În unele graiuri românești strugure, în urma extensiunii semantice, desemnează și alte realii. Astfel în Transilvania, de exemplu, înregistrăm sintagmele struguri de grădină pentru „coacăză” (ALR, I, h. 1209). Dicționarul limbii române îl înregistrează pe strugure și în compusele struguri negri „plantă erbacee cu tulpina ramificată și cu flori dispuse în formă de spice”, strugurii ursului „agriș”, strugurul lupului „dalac”.

Formele gronă (pct. 210, 235), groană (pct. 165), gron (pct. 48), notate de ALRR. Bas., în unele enclave de răsărit, au rezultat, probabil, din formele dialectale corespunzătoare ale termenului rusesc гроздь (винограда) „strugure”.

În unele localități cu populație românească din regiunea Kirovograd, Ucraina (pct. 229, 231–234) pentru desemnarea strugurelui este utilizat termenul vinograd < rus. виноград, ucr. виноград „poamă”, „struguri”. Dar substituirea formelor strug, strugure cu unitățile lexicale preluate din graiurile rusești sau ucrainene nu a cuprins toate graiurile românești insulare. Astfel, în pct. 34, 75, 112, este cunoscut termenul strug, iar în pct. 92, 146, 227, 228, 230 – termenul strugur.

Sintagma măciucă de strug este atestată în pct. 225 din regiunea Donețk, Ucraina și a rezultat în urma asociației de formă cu măciulia unei bîte, iar vetcă < rus. ветка „creangă”, termen impropriu pentru denumirea strugurelui.

Atenționăm că în graiurile populare românești strugure, deseori, este substituit cu termenul generic vechi poamă < lat. poma, conservat și în aromână (poame), cifrat în italiană poma, franceză pomme, albaneză pemë (DER, p. 613), fiind atestat și în îmbinările poamă grecească „agriș” (DD, III, 1986, p. 216), poamă de mărăcini „porumbele” (ALRR. Bas., IV, h. 513).

Revenind la termenii strug, strugure, vom preciza că în graiurile moldovenești de la nord și est de Prut aceste lexeme desemnează, în special, „ciorchinele viței de vie” (ALRR. Bas, h. 106), pe cînd „fructul viței de vie” și, prin extensiune, însăși „vița de vie”, paralel cu utilizarea pentru această noțiune a termenului vie < lat. vinea, sînt denumite poamă, termen cu o frecvență sporită în graiuri (vezi: ALRR. Bas., vol. II, planșa 1; ALM, I (II), h. 275).

Da la no! pom%ntu tári-! bun, négru, șî p©áma nu pre méræ. (TD. Glosar, s. Vărăncău, raionul Rîbnița, p. 162); s-o copt p©áma, trébui cul!asî (TD, III (I), p. 41, pct. 37); p©áma s-o cop. (TD, III (I), p. 93, pct. 70); zdrobím p©áma , di scçátim mus. (TD, I (II), p. 112, pct. 221); p©áma culeg%nd-o la cîmp, ço adúŝem, ço púnim în níști butç©ái (TD, III (I), p. 204, pct. 183).

Consultînd Dicționarul limbii române, constatăm că poamă a fost utilizat inițial cu sensul de „rod comestibil al arborilor fructiferi”, apoi, prin generalizare, denumea fructul oricărei plante. Hărțile lingvistice și textele dialectale semnalează, după cum s-a văzut, specializarea termenului dat în graiurile moldovenești, unde acesta desemnează fructul viței de vie, iar prin extindere de sens, însăși vița de vie.

Cuvîntul poamă, pe lîngă sensul general cunoscut, denumește în dacoromână și alte noțiuni, ca „fructe uscate”, „vișina”, „pomușoare”, „fragi”, „zmeură”. În graiurile moldovenești vocabula poamă, ca și în cazul cuvîntului strugure, intră în componența a mai multor sintagme: poamă de vișinari „vișină”, poamă de pom „vișină” (ALM, I, h. 275), poamă grecească „agriș” (DD, III, p. 216), poamă de mărăcini „ porumbele” (ALRR. Bas, IV, h. 513).

Prin urmare, vocabulele ce desemnează în dialectul dacoromân fructul viței de vie în formă de ciorchine sînt numeroase, deosebindu-se după vechime, origine și după ariile de răspîndire geografică.

Cel mai vechi termen, cu o circulație extinsă în trecut în graiurile dacoromâne, ar fi strug și drept argument ne servește aria laterală pe care o formează în prezent în zona cercetată. Din pluralul lui strug (pl. struguri) s-ar fi format singularul analogic actual strugure (DER, p. 754), care și-a extins aria de circulație în întregul masiv dacoromân.

Vom preciza aici că în graiurile moldovenești de la nord și est de Prut termenii strug, strugure desemnează, în special, ciorchinele viței de vie, pe cînd fructul viței de vie, și prin extensiune, însăși vița de vie, sînt denumite poamă, termen cu o frecvență sporită în graiuri.

Termeni pentru „bobiță (de strugure)”

În graiurile din stînga Prutului, cîmpul semantic al noțiunii fiecare dintre fructele unui strugure este reprezentat de termenii bob, derivatul acestuia bobiță, fir, grăunte, vișină etc. (ALRR. Bas., h. 107). Cea mai largă arie de circulație aparține vocabulei bob (< v. sl. bobŭ „bob”, cf. bg., rus. bob – DER, p. 100) și derivatului său bobiță (provenit de la boabă + suf. diminutival -iță).

Înregistrăm în graiuri și în limba literară preferința utilizării formei diminutivale în defavoarea cuvîntului-bază. Acest fapt poate fi explicat prin polisemia vechiului cuvînt bob, păstrat și în dialectele aromân, meglenoromân – bob „fasole”, notat actualmente în bulgară, rusă bob – DER, p. 100), care are evoluție semantică și morfologică proprie, deosebită de cea a limbilor slave.

În dicționarele românești, cuvîntul bob apare sub forma a două omonime: a) bob – planta și fructul și b) bob (pl. boabe, bobi) 1. „grăunțe”; 2. pl. bobi (pentru ghicit); 3. „obiect mic, rotund (prin extensiune)”. Lingvistul român G. Mihăilă observă că bob (2) reprezintă o extindere pe teren românesc a sensului cuvîntului bob (1), formînd un nou centru semantic, frazeologic și morfologic. Într-adevăr, de la pl. boabe (care poate fi interpretat în același timp ca fiind neutru sau feminin) s-a refăcut un nou sing. boabă (fem.) cu înțelesul 1. „bob” (2); 2. „fruct cărnos și rotund al unor plante”.

În graiurile românești, în urma extensiunii semantice, bob este înregistrat în mai multe subdiviziuni ale vocabularului, devenind destul de productiv în dacoromână.

Formînd arii întinse în dacoromână, bob și derivatul său bobiță, sînt consemnați în diferite forme fonetice, drept consecință a palatalizării bilabialei b, care, fiind urmată de prepalatala i, suferă modificări. În fond, aria nepalatalizată este mai mare, iar fenomenul se află la capătul evoluției (N) numai în Moldova, în sud-estul Transilvaniei, pînă în apropiere de Orăștie, în jumătatea de est a Munteniei și în Dobrogea. Referindu-ne la graiurile moldovenești, înregistrăm atît varianta fonetică palatalizată (bóN@ – pct. 23; b©áN@ – pct. 29, 33, 43, 44, 53,71; boX@––– pct. 40; bçáNi – pct. 59, 60, 65; boNíțî – pct. 14, 27, 28, 37, 38, 50, 51, 55, 56, 58, 61, 62, 64, 66 – 68, 70, 73, 75, 76, 78 – 80, 84 – 94, 100, 105, 107 – 119, 121 – 123, 125 – 164, 166 – 171, 173, 174, 176 – 180, 182 – 186, 188, 189, 193, 194, 196 – 198, 200 – 202, 205, 207, 209, 213, 215, 230, 236; boNínțî –––pct. 195, 199, 204, 206, 211, 216, 223; broNínțî – pct. 212, 214, 217 – 219, 222; bloNínțî – pct. 220, 221), cît și cea nepalatalizată (b©bă – pct. 1 – 4; b©ábî – pct. 5, 7, 9, 11, 12, 15, 17, 18, 21, 22, 24, 35, 41, 45, 54; b©bî – pct. 13; b©ámbî – pct. 39; bobíță – pct. 6, 19, 30, 124).

Pe alocuri, în urma asocierii bobiței de strugure cu alte realii, au fost înregistrate vocabule preluate din alte sfere ale vocabularului: fir (var. fon.: sir – pct. 63, 81, 83, 99; ŝir – pct. 234) < lat. filum „fir”, grăunte (var. fon.: graçúnti – pct. 63, 81, 83, 99; graçúnti – pct. 225) <lat. granuceum „grăunță” și vișină (var. fon.: !íșinî – pct. 235; !íșinicî – pct. 226), împrumut sudslav: bg. вишня, scr. вишньа – SDELM, p. 77.

Primii doi termeni (fir și grăunte) sînt particulari doar zonelor menționate și au pătruns în cîmpul semantic al noțiunii fructul unui strugure prin asociere de formă.

Fir este un cuvînt cu întrebuințare generală în limbă, vechi, ca dovadă servind păstrarea acestuia în macedoromână <ir și meglenoromână ir; cf. în italiană filo, franceză fil, spaniolă hilo, albaneză filj (DER, p. 330). În graiurile moldovenești, cuvîntul fir suferă modificări la nivel fonetic din cauza palatalizării consoanei f, fenomen specific graiurilor de tip nordic. Astfel labiodentala f se palatalizează pe tot teritoriul subdialectului moldovean, dar în două stadii diferite: în graiurile din Moldova istorică consoana f se palatalizează la stadiul ŝ (ŝir – pct. 10, 32, 34, 40, 46, 48, 69, 74, 101, 120, 231, 234), în unele graiuri din sud-vestul Basarabiei f > M (Mir), fenomen tipic pentru sud-vestul Basarabiei (raioanele Reni, Ismail și Chilia din regiunea Odesa, astăzi Ucraina).

În medii aloglote și în zona graiurilor de nord-est și nord-vest (pct. 10, 32, 34, 36, 40,42,46, 48, 63, 64, 69, 74, 81 – 83, 97 – 99, 120, 231, 232), fir este însoțit de determinativele: (fir) de strug, (fir) de poamă, care ajută la precizarea realiei desemnate.

În cîmpul semantic al noțiunii bobiță de strugure, vocabula grăunte (var. fon.: graçúnti – pct. 63, 81, 83, 99, 225) este secundară, iar utilizarea ei alături de glosemele bobiță și fir poate fi argumentată prin asociere de formă. În fond, grăunte este un nume generic vechi, păstrat în aromână (grăunț, gărnuț), desemnînd orice fruct sau semință, în formă de bob, a unor plante, mai ales ale cerealelor.

Cuvîntul dat suferă modificări la nivel fonetic, în urma trecerii mediopalatalei ă neaccentuat la a: grăunte > graçúnti. După S. Pușcariu, fenomenul este cauzat de prezența accentului în silaba ce urmează, precum și de asimilarea vocalică în cadrul cuvintelor. N. Drăganu, I. Popovici, referindu-se la trecerea lui ă neaccentuat la a, afirmă că în cazul dat avem de a face cu un a originar, păstrat și nu provenit dintr-un ă, în celelalte cazuri transferul s-a produs datorită analogiei cu cuvintele amintite mai sus, care conțin un a etimologic.

Originea fenomenului dat rămîne internă, acesta avînd posibilitatea să apară oriunde, pentru că opoziția ă/a în situație protonică în limba română nu a avut și nu are rol fonologic, fiind datată după ruperea dacoromânilor de istroromâni.

În cazul cuvîntului vișină avem un transfer semantic neașteptat, probabil în urma asociației după formă, acesta fiind impropriu realiei date. Referindu-se la originea cuvîntului vișină, H. Mihăescu citează mai multe opinii: după G. Meyer višьnja din paleoslavă, višnja din bulgară și sîrbă, vishjë și vishujë din albaneză, vișină din română au fost puse în legătură cu grecescul v „roșu ca purpura, purpuriu”, J. Hoops scoate în evidență paralelismele wihsela din vechea germană de sus, vyšna din lituaneană și conchide că cuvîntul ar fi autohton în limbile slave, M. Vasmer pune sub semnul întrebării aceste două etimologii, vorbind despre originea incertă a acestuia. În SDELM și DEX se vorbește despre originea sudslavă a vocabulei vișină.

Drept argument al vechimii cuvîntului în limbă ne poate servi notarea acestuia în aromână și meglenoromână vișină (DER, p. 839).

Prin urmare, notarea dispersată în graiuri a vocabulelor fir, grăunte, vișină pentru noțiunea bobiță de strugure este cauzată de apartenența acestora la realii deosebite, a căror corelație nu este pronunțată.

Izolat, în localitățile Cioburciu, Crocmaz (raionul Ștefan – Vodă) și Kazațkoe (reg. Odesa) pentru „bobițele de struguri, rămase pe butuci după cules”, îl înregistrăm pe greș, greșuri (pl.), un substantiv derivat regresiv postverbal, cu valoare metaforică și curuci (var. fon. curúŝ – pct. 173, 187, 189) < mag. kuruc, termen polisemantic, notat în aceleași localități și pentru realia poama mărunțică.

2.2. Termeni pentru „planta viță de vie”

Termeni pentru «butucul de viță de vie»

Vița de vie crește sub formă de butuc, format din părți și organe separate, ce execută anumite funcții – aprovizionarea plantelor cu nutriție sau asigurarea reproducerii plantelor.

În graiurile românești pentru denumirea butucului de viță de vie am semnalat variantele lexicale: butuc, tufă, corci, cust, pom etc. Etimologia acestora este diferită, deosebite fiind și ariile de răspîndire, vechimea și semnificația lor concretă.

Termenii cei mai frecvent întîlniți, cel mai mult apropiați din punct de vedere semantic, care împart arealul dacoromân în două mari arii, sînt butuc și tufă (ALRsn., h. 225; ALRR. Bas., h. 103; NALR. Olt., IV, h. 660).

Referindu-ne la sfera semantică și de utilizare a vocabulei butuc, consemnăm că aceasta are o întrebuințare generală în limbă. În terminologia viticolă ea a pătruns în urma evoluției semantice, denumind „tulpina viței de vie, luată împreună cu ramurile care fac rod”. Aria de răspîndire a termenului viticol butuc este vastă, incluzînd Crișana, Transilvania, Oltenia, Moldova, Bucovina și sud-estul Basarabiei (ALRsn., h. 225; ALRR. Bas., h. 103).

No! avém só!ur@ așá búni, cári daç păr la trí! súti di Wilográmur@ çon butúc (TD, I (I), pct. 146, p. 230). Į-am lăsát tri! șî doçî corC pi fiicári butúc (TD, I (I), p. 88, pct. 32). Ĭésti butúc ma! tári, !ésti butúc ma! m©áli (TD, III (I), p. 63)

Etimologia cuvîntului butuc este neclară. Schuchardt propune pentru originea acestuia rădăcina but-, pe care O. Densusianu o consideră de origine cumanică (cuman. butak „ramură”), Tiktin – de origine slavă, iar L. Șeineanu propune o etimologie turcă (< tc. buduk). După A. Ionescu, butuc are o origine autohtonă, etimologia turcă fiind improbabilă, deoarece influența turcă s-a exercitat în limba română mai ales în domeniul termenilor referitori la viața citadină, în vreme ce vocabula dată aparține domeniului silvo-agricol în care influența turcă este minimă. Se presupune, de asemenea, că butuc este moștenit din latina dunăreană, în care e format din botum „lemn rupt sau ros din cauza întrebuințării” (SDELM, p. 65).

În unele localități de pe teritoriul Republicii Moldova (pct. 24, 26, 29, 33, 75, 92, 101), din Transnistria (pct. 101) și în enclavele de est (pct. 75, 92, 146, 236), butuc apare cu determinative: butúc di p©ámî, iar în pct. 91, 168 – butúc di ží!i (pct. 168), informatorii încercînd astfel să evite confuzia care poate să apară din cauza polisemiei cuvîntului determinat. Pe alocuri, aria termenului butuc este străbătută de izoglosele altor termeni, ca tufă (Moldova); butaș, buturugă (Muntenia); bucium (Banat) etc.

În graiurile moldovenești cuvîntul butuc, prin diferite asocieri, dezvoltă semnificațiile secundare: 1.„talpa stativelor” (TD, II (I), p. 3); 2.„valul la fîntînă” (DD, I, p. 186).

Deși butuc circulă în majoritatea graiurilor românești, acesta nu mai formează o arie compactă în graiurile limbii române din nordul și centrul Basarabiei, unde este constrîns de tufă (< lat. tufa, cf. alb. tufë, ngr. τοΰφα, sard. tuvu, fr. touffe), cuvînt vechi, de întrebuințare generală în limbă, conservat în aromână tufa, meglenoromână tufcă (DER, p. 807) și în vechile documente slavo-române, datate cu 1512, care dezvoltă o serie de corelații semasiologice în limbă, reprezentînd în româna veche o denumire generică dată arbuștilor cu ramuri dese, crescute direct de la rădăcină.

În urma extinderii de sens, tufă a fost conservat și în vocabularul viticol al graiurilor de nord-est, parțial, în și în cele de sud-vest, vorbite pe teritoriul Republicii Moldova (pct. 8, 35, 36, 38 – 42, 46, 47, 51, 53 –56, 59, 61 – 63, 67, 69, 71, 73, 79, 81, 86, 89, 90, 93, 100, 102, 103, 108, 114 – 116, 122, 130, 131, 145, 155, 161, 182, 212 – 218, 227, 230, 231 – túfî), respectiv în graiurile moldovenești din stînga Prutului (pct. 386, 514).

În mai multe localități am înregistrat coexistența termenilor butuc și tufă (butúc (mai des), túfî (mai rar) – pct. 50, 126, 147, 169; túfî (mai des), butúc (mai rar) – pct. 76, 77, 82, 84, 107, 121, 128, 129, 180; butuc, tufă – pct. 87, 104, 111, 117, 153), care servește drept dovadă a vechimii acestor vocabule și a tendinței lor de a-și lărgi aria de circulație.

Atenționăm asupra faptului că în localitatea Colincăuți, raionul Hotin (pct. 19), unde la fel sînt semnalați ambii termeni, avem o specializare a acestora, cuvîntul butuc fiind utilizat de băștinași pentru planta tînără, iar tufă – pentru planta care poate da rod.

Prezintă interes aspectul fonetic al cuvîntului tufă. Este cunoscut faptul că în graiurile moldovenești predomină tendința de închidere a vocalei finale neaccentuate ă la î. Particularitatea dialectală de uz general a fost atestată în Moldova și în nord-estul Munteniei, cu excepția unor puncte izolate din sud și a unor arii compacte din regiunea Argeș.

Închiderea vocalei ă la î a fost specifică graiurilor moldovenești, apoi a înaintat și în graiurile muntenești de răsărit, avînd urmări în planul morfologic prin neutralizarea opoziției de număr la unele substantive și adjective feminine. Închiderea lui ă final a fost semnalată încă de G. Weigand și actualmente a fost înregistrată după toate consoanele în arealul cercetat, extinzîndu-se și în nordul Dobrogei:

Da dácî n-ço rătéz, ápu sî fáŝi ço túfî mári șî nu ma! răzbáti sç©árili , ca s-ço cç©acî pi dînsa (TD, III (I), p. 63, pct. 43); Trébu ma! cu sámî di vorġít cu fiicíári túfî-n pàrti. (TD, I (II), p. 49, pct. 182)

Izolat, în unele localități de nord-vest și nord-est (pct. 31, 32, 34, 70), pentru aceeași realie, am înregistrat forma tufari, nume generic, un derivat de la termenul-bază tufă, la care s-a atașat sufixul –ar, deosebit de productiv în dacoromână. În graiurile moldovenești sufixul dat este urmat de elementul vocalic asilabic @ (cf. lat. -arius), apărut în urma pronunției slabe a sonantei r [tufár@], ceea ce a dus la omonimia formelor de singular și plural ale substantivului tufă. În graiurile cercetate tufari și-a lărgit aria semantică, desemnind și „pomul de gutui”: tufari di gutui (DD, IV, p. 262).

În pct. 34 tufă este urmat de determinantul de poamă, mijloc lexical care a permis diferențierea termenului viticol de cel general cunoscut în limbă.

În unele graiuri românești, pentru numirea butucului viței de vie atestăm și vocabulele butaș și butură.

Butaș are o frecvență sporită în unele localități din Muntenia și sudul Olteniei (mALR, I, h. 153; NALR. Olt., h. 66). În graiurile moldovenești (s. Nimoreni, rl. Ialoveni, Satul Nou, rl. Cimișlia, s. Hîrtopu Mare, rl. Criuleni, s. Bezeni, Florești, s. Dănceni rl. Ialoveni, s. Pietrosu, rl. Fălești), butaș este notat, în special, pentru realia „porțiunea dintr-o coardă, cu doi sau trei ochi, tăiată și pusă în pămînt, ca să formeze rădăcini și să dea naștere la o viță nouă”.

Originea cuvîntului este incertă. B. P. Hasdeu, în studiul său Originile viniculturii la români, presupune că este greșită originea germanică a acestui cuvînt, care ar fi pătruns în română mai degrabă „prin intermediul unei limbi neolatine, probabil a celei italiene, anume de la genovezi sau venețiani”, avînd în vedere comerțul acestora în Marea Neagră. Autorul conchide că în vinicultura română nu există elemente germanice. Actualmente SDELM (p. 64), DER (p. 127), DLRM (p. 103) fac trimitere la mag. bujtas.

În Oltenia (pct. 334, 349, 872 – NALR. Olt., h. 660; mALRsn, h. 153) pentru realia butuc de viță de vie au fost înregistrate regionalismele butură și buturugă, mai puțin cunoscute în celelalte graiuri românești ca termeni viticoli, înregistrați în dicționare cu sensul de bază „trunchi de copac scurtat”:

Lăsá! o butúră cu tre! c©árdi.

În arealul moldovenesc butură și buturugă desemnează, de obicei, „scorbura în copac” (DD, III, p. 186) sau „bucata noduroasă de lemn”. Referindu-ne la originea acestui cuvînt, facem trimitere și SDELM, care îl apreciază drept rezultat al fuziunii lui butuc cu butură și tumurug (DER, p. 128; SDELM, p. 65).

În Banat, pentru noțiunea butuc de viță de vie circulă bucium (mALR., h. 153), cuvînt vechi, moștenit din lat. bucĭna, cf. vechea franceză buisine, spaniolă, portugheză bocina (DER, p. 119), păstrat la aromâni și meglenoromâni, actualmente fiind înregistrat în dicționarele limbii române cu sensul de bază „trunchi de arbore, tăiat în bucăți, butuc”. Ca termen viticol, bucium este utilizat în urma extensiunii semantice:

am cumpărat buciumii de viță…

Pentru realia butuc de viță de vie, în unele localități din medii aloglote (pct. 48, 226), este notat pom (< lat. pōmus „pom”), nume generic vechi pentru „arborele sălbatic sau cultivat, care produce fructe comestibile”, comun dialectelor meglenoromân și aromân pom (DER, p. 619). Ca termen viticol, pom este utilizat în urma extinderii de sens. În graiurile moldovenești de la est de Prut vocabula pom formează cîteva arii semantice, înrudite în urma extinderii de sens: 1. „copac fructifer”; 2. „măr” (pct. 1, 4); 3. „tufă de poamă” (pct. 48); 4. „tulpină” (ALM, I, h. 409); 5. „pom la mort” (DD, IV, p. 233).

Corci (var. fon.: corĉ – s. Belaia Țerkovi, reg. Transcarpatică; corŝ – reg. Cernăuți – pct. 6,10) < rut. korč, este un cuvînt polisemantic, care denumește în unele graiuri din Bucovina și Maramureș „desișul, tufișul”, dar prin extindere și „butucul viței de vie” (ALRR. Maramureș, II, h. 483).

Sporadic, în unele localități din regiunea Cernăuți și în zona graiurilor de nord-est este notat corci, preluat din graiurile ucrainene (ucr. корч „ tufă, butuc”) cu semnificațiile: 1.„coardă de vie” (ALRR. Bas., h. 104, pct. 52) și 2. „tufă de poamă” (ALRR. Bas., h. 103). În regiunea Transcarpatică (pct. 1, 3, 4), pentru a desemna butucul viței de vie, cuvîntul corci este urmat de determinativul di strugur@, cu scopul de a evita polisemia cuvîntului și de a defini o realitate concretă.

Prezintă interes aspectul fonetic al cuvîntului corci, care în graiurile moldovenești este înregistrat în două variante fonetice: cor+ și corŝ. În pct. 3, 39 africata ĉ rămîne intactă, pe cînd în pct. 6, 10 + trece în stadiul ŝ. După I. Gheție, evoluția lui + la ŝ s-a produs la început în Moldova, după toate probabilitățile în sec. al XVI-lea. De aici fenomenul s-a extins după 1600 în nord-estul Transilvaniei.

Izolat, în unele localități românești, situate în medii alogene (regiunile Nikolaev, Kirovograd, Donețk, Dnepropetrovsk, Odesa) e înregistrată vocabula preluată din graiurile ucrainești cust (var. fon. cuŝĉ – pct. 165, 210, 233, 234; cust – pct. 190) < ucr. кущ „tufă” și compușii acesteia (cuŝĉ di vinogád – pct. 235 și cuŝĉic di p©ámî – pct. 120). În cazul acestor construcții, determinativele denumesc realii concrete, evitînd polisemia cuvîntului împrumutat.

Analizînd h. 153 din MALR, privind numele date butucului viței de vie, pe lîngă termenii nominalizați, înregistrăm și cîteva variante dialectale specifice graiurilor din dreapta Prutului, apărute prin analogie cu forma și funcția viței de vie: căpățînî di víțî (pct. 899), ĉ!òtaĉ@ (pct. 27), rădăĉín@ de strùgur@ (pct. 157).

Așadar, în graiurile teritoriale pentru denumirea butucului viței de vie se constată o varietate de termeni dialectali, deosebiți după proveniență, ariile de răspîndire și semnificația lor concretă.

Aria cea mai largă de circulație aparține lui butuc și tufă, cuvinte de întrebuințare generală în limbă, care au valori semantice asemănătoare, dezvoltînd o varietate de corelații semasiologice în limbă, fiind utilizate ca termeni viticoli în urma extinderii semantice, deosebindu-se numai prin aria de circulație și origine. Butuc are o arie compactă în graiurile românești, pe cînd a doua unitate lexicală din seria heteronimică (tufă) își pierde treptat influența în aria moldovenească, fiind constrînsă de termenul devenit literar butuc.

Termeni pentru planta „vița de vie”

Pentru noțiunea planta vița de vie am semnalat în graiurile românești termenii poamă, viță de vie, struguri, șpalir etc. (ALRR. Bas., î. 1886, ALRR. Munt. Dobr., III, h. 375; NALRR. Banat, II, h. 393; ALRR. Maramureș, II, h. 483).

În graiurile românești din dreapta Prutului predominantă rămîne a fi sintagma viță de vie, care cunoaște diferite variante fonetice, în dependență de stadiul palatalizării labiodentalei v: víță de ví!e (Banat, Muntenia, Dobrogea); !íță di yí!i, æíți dE ví!e (Maramureș), æíțî di æí!i (în Moldova), yíțî di yí!i (în unele puncte din jud. Galați).

Izolat, în graiurile bănățene, notăm pentru planta vița de vie vocabulele improprii realiei cercetate șpalir (var. fon.: șpa¾ír) < germ. Spalier și loza (var. fon.: lçóza) < sl. lozije, cf. bg., sb., slov., rus. loza „lăstar” – DER, p. 475; în graiurile maramureșene – glosemul corci (var. fon.: corĉ) .

În graiurile moldovenești, înregistrăm concurența stabilită între glosemele poamă, care formează arii întinse atît pentru realia strugure, cît și pentru noțiunea viță de vie) și vie (var. fon.: p©ámî – pct. 5, 7, 9, 12, 19, 20, 22, 23, 35 – 47, 50, 51, 53, 54, 56, 58, 60, 61, 63, 64, 66, 68 – 70, 73, 74, 76 – 91, 93 – 101, 103 – 109, 125, 127, 130 – 136, 139, 142, 145, 148 – 150, 154, 155, 157, 161, 162, 164, 167, 168, 170, 171, 173 – 180, 182 – 187, 189, 195 – 200, 202, 204 – 207, 211 – 213, 215 –224, 227, 228, 230; pçámî – pct. 55, 59, 62, 65, 67, 71, 75, 92, 110 –123, 137, 138, 140, 141, 143, 146, 151, 152, 159, 163, 166, 178, 188, 203, 214, 236).

Cuvîntul vie circumscrie o arie redusă pe teritoriul Republicii Moldova (var. fon.: ví!i – pct. 11, 14, 15, 18; æí!i – 17, 21, 128, 144, 147, 156, 158, 169; !í!i – pct. 153), iar în unele localități moldovenești din reg. Cernăuți este notată sintagma p©ámî æí!i – pct. 6, 10, 16.

Vie este un cuvînt vechi în limbă, păstrat în dialectele aromân avińe și meglenoromân vińă, cf. it. vigna, prov. port. vinha, fr. vigne, cat., vinya, sp. vi¤a (DER, p. 834), menționat în documentele slavo-române, datate cu 1577.

Cuvîntul poamă este utilizat în graiurile moldovenești de la est și nord de Prut pentru realia viță de vie în baza asocierii dintre plantă și fructul ei. Prezentăm cîteva exemple excerptate din textele dialectale:

Dúpî aŝé!a, , p©áma !ára pre nántî, șî !-am tă!ét v%rfu….(TD, III (I), pct. 70, p. 93) La míni tócma am vo trí!æKŝ di sóti di p©ámî…(Texte dialectale și Glosar. Basarabia, nordul Bucovinei și Transnistria, p. 111).

Atenționăm că în graiurile moldovenești, vocabulele vie și poamă, prin lărgire de sens, sînt înregistrate și în cazul realiei teren plantat cu viță de vie (ALM, I, h. 275).

În medii aloglote, prin evoluție semantică, arii izolate formează termenii improprii realiei date: struguri (var. fon.: strúgur@ – pct. 1 – 4, 13, 225) și vinograd (var. fon.: vinográd – pct. 48, 165, 190; vinoMrád – pct. 210, 226, 229, 231 – 235) < rus. виноград „struguri”.

Termeni pentru „vie”

Pentru terenul plantat cu viță de vie notăm termenii vie, poamă, grădină, livadă etc. (ALM, I, h. 275; NALRR. Banat, II, h. 394; NALRR. Munt. și Dobr., III, h. 375, ALRR. Maramureș, II, h. 484).

Arii largi de circulație în graiurile moldovenești aparțin vocabulei poamă, în graiurile maramureșene, moldovenești, bănățene, oltene, muntene – glosemului vie (var. fon.: æí!i – graiurile moldovenești, maramureșene, víÇe – graiurile bănățene, ví!e – graiurile oltenești, maramureșene, ví!i, y!e––– Muntenia, Dobrogea) < lat. vinea, cf. it. vigna, prov. port. vinha, fr. vigne, cat., vinya, sp. vi¤a (DER, p. 834).

Conform DLR (t. X, p. 5, p. 1799), în special, în Moldova, primul termen s-a specializat, fiind frecvent întrebuințat în sintagmele poamă din vie, poamă de vie; prin extindere, regional, desemnează și „vița de vie”, „via”. Această afirmație este confirmată și de hărțile lingvistice analizate anterior. Spre deosebire de poamă, unitatea lexicală vie este proprie realiei analizate, fiind înregistrată în urma evoluției semantice pentru noțiunea viță de vie.

Utilizarea în vocabularul viticol a termenului grădină (var. fon.: grădínî – pct. 74, 176, 189, 202, 205, 224), care pe alocuri este urmat de determinante ce vin să eludeze polisemia cuvîntului determinat: grădină de vinograd (var. fon.: grădínî di vinoMrád – pct. 231; grădínî di æí!i– pct. 167), grădină de poamă (var. fon.: grădínî di p©ámî – pct. 99, 175, 187, 213), grădină de strug (var. fon.: grădínî di strug – pct. 225) este cauzată de extinderea semantică a cuvîntului.

În graiurile maramureșene notăm sintagma grădină cu struguri (var. fon.: grădínă cu strúgur@).

Grădină, glosem vechi, de întrebuințare generală în limbă, menționat în documentele vechi slavo-române, datate cu 1560, constituie un împrumut sudslav: bg., sb. gradina, fiind înregistrat în limbă cu sensul de bază „suprafață de teren arabil, pe care se cultivă legume, flori sau pomi fructiferi”. Drept argument al vechimii cuvîntului ne poate servi semnalarea acestuia în dialectele aromân și meglenoromân gărdină (DER, p. 374).

În medii aloglote (regiunile Dnepropetrovsk, Nikolaev), arii înguste formează termenii preluați din graiurile ucrainene sad (< ucr. caд „grădină”) și vinogradnic (< ucr. виноhрадник „vie”).

Termeni pentru „tulpina și rădăcina viței de vie”

Pentru noțiunea tulpină groasă și bătrînă a tufei de viță de vie în graiurile moldovenești înregistrăm variantele lexicale corcan, azman, stvol (ALM, î. 1884; DD, II, p. 277).

Cea mai largă arie de circulație îi aparține termenului corcan, cuvînt vechi, păstrat în aromânăși dacoromână cu sensul primar „lăstar bastard” (DER, p. 238). Prin extensiune semantică, corcan desemnează în graiurile moldovenești atît „tulpina groasă și bătrînă a tufei de viță de vie” (var. reg. curcán – pct. 44, 54, 58, 66 – 68, 71, 77, 79, 84, 88, 90, 91, 93, 100, 109 – 111, 131, 136, 140, 143, 149, 152, 157, 163, 167, 170, 186, 193; var. fon.: ŝ!òrcán – pct. 230 (ALM, î. 1884; DD, II, p. 277), cît și însăși „vița de vie bătrînă” (pct. 90, 93, 135, 149, 157, 168 – DD, II, p. 277).

Originea cuvîntului pare a fi incertă. Conform DER, corcan e o deformație de la cîrcel, posibil datorate unei schimbări de sufix (DER, p. 238).

Azman (pct. 200, 212, 217, 220 – 222) este un cuvînt de origine necunoscută, înregistrat pentru tulpina groasă și bătrînă a tufei de viță de vie, în special, în graiurile de sud-vest unde, prin extindere de sens, mai numește „coarda viței de vie” și „vlăstarul tînăr al butucului” (DD, I, p. 70).

Efectuarea unei anchete pe teren ne-a permis să semnalăm pentru ramificațiile ce ies din butuc și sînt tăiate cînd se sapă via numele metaforice, apărute prin asociere de idei, musteață (< lat. mustacea), copilete și sălbătăciune. În graiurile oltene notăm variantele lexicale: mustață, lăstar, lăstar crud, lăstar sterp, copil, fluture (NALR., h. 644).

Lingvistul român H. Mihăescu, vorbind despre proveniența cuvîntului musteață, afirmă că „din vechiul grecesc „mustață” s-a dezvoltat în chip normal diminutivul , care a pătruns devreme în latină sub forma mustacium, iar din pluralul mustacia a luat naștere forma românească must(e)ață, mustață din aromână. Cuvîntul a mai stăruit în italiană (mustaccio), siciliană (mustazzu) și franceză (moustache). Cercetătorul încadrează vocabula musteață în categoria elenismelor vechi, pătrunse în latină aproximativ prin veacurile I–III.

În prezent, în urma derivării semantice, vocabula musteață numește în graiurile moldovenești: 1. „mătasa de păpușoi” (ALM, II, h. 911), 2. „ața care întinde partea conică din interiorul vintirului” (DD, III, p. 4, pct. 223):

…la no! să púne doçă félur@ de … móde de víță. Să púne și mustáța… buniînțălés… .

Ĭe sî cúrăță sî cotorKști…da píntru ca sî nu, dúpa cum am spus șî la zá!bîrî, la suprafáța păm%ntulu! !e dă mustéțî, șî mustéțîli ŝel!a, dácî sî lásî, ap%i !éli un an -do! , ásî pérdi túfa (TD, I (II), p. 50). Da a do!l!a -! tă!ém șî must!áța ŝé!a. (TD, III (I), p. 182)

Sălbătăciune este utilizat pentru realia dată prin asociere de idei. Vocabula vizată este un derivat provenit de la cuvîntul cu întrebuințare generală în limbă sălbatic. În localitatea Gura Galbenei acest cuvînt îl va concura pe musteață.

În graiurile oltenești, pentru realia cercetată termenul lăstar (< ngr. βλαυτάρι) formează aria cea mai largă de circulație, pe alocuri fiind urmat de determinativele ~ crud, ~ sterp.

Termenul metaforic cópil și derivații acestuia sînt frecvent înregistrați în graiurile românești atît pentru lăstarii crescuți de la baza tulpinii și tăiați cînd se sapă via, cît și pentru alte realii, fapte la care ne vom referi în continuare.

Pentru partea plantei aflată în pămînt am notat vechiul cuvînt, cunoscut limbii comune, rădăcină (< lat. radicina, cf. fr. racine), păstrat și în aromână: (a)rădățină (DER, p. 652), înregistrat în textele documentelor slavo-române, datate cu 1585. În prezent, rădăcină este lipsit de concurența altor termeni în dacoromână și are o întrebuințare generală în limbă, desemnînd „partea oricărei plante aflată în pămînt” (DEX).

Pu! níște jçárdă la rădăĉínă (TD. Oltenia, pct. 815, p. 82); …la al dó!l}a an i laz_do! çóW@ la rădăĉínă (TD. Muntenia, II, p. 416); cî !e dă din rădăŝínî dă la suprafáți șî-nŝépi sî hrăn!áscî túfa di rădăŝína ŝe! șî portaltó!u mð©ári (TD, I (II), p. 50, pct. 182); púnim alt so! ma! bun în rădăŝína lu!. (TD, I (II), pct. 146, p. 230)

Prezintă interes aspectul fonetic al cuvîntului, care în graiurile de tip nordic suferă modificări cauzate de consoana africată, prepalatală, surdă ĉ care, fiind urmată de sunetul vocalic anterior i, își pierde momentul ocluziunii și devine o consoană africată. Astfel, pentru realia cercetată, cuvîntul rădăcină formează două arii distincte: prima este o continuare a ariei moldovenești din stînga Prutului, adică ĉ >ŝ: rădăŝín@, a doua reprezintă o extindere a ariei muntenești în sud-vestul Basarabiei, unde ĉ rămîne intact: rădăĉínă.

Termeni pentru „crenguță de strugure”

Noțiunea crenguță de strugure este exprimată în graiurile de la est și nord de Prut de o serie de termeni, deosebiți după conținut și după aria de răspîndire, unii avînd valoare expresivă.

Arii întinse în majoritatea graiurilor moldovenești circumscrie termenul cîrcel (var. fon. cîrŝel – pct. 28, 38, 42,43, 55, 56, 58, 62, 65, 67, 68, 71, 73, 74, 78 – 80, 86 – 88, 90 – 95, 100, 102 – 109, 111, 114 – 119, 121 – 123, 125 – 129, 131 – 135, 137, 139 – 148, 150, 153 – 159, 162 – 164, 166, 168, 169, 171, 174 – 177, 179, 182, 188, 193 – 197, 199, 201, 203, 206, 207, 211, 215, 227, 228, 236; cîrĉel – 20, 75, 183, 204, 205, 212 – 214, 216, 218, 220, 223, 224), care are o proveniență incertă. Al. Ciorănescu (DER, p. 199) presupune că acesta ar fi rezultat al contaminării lui cercel (< lat. cĭrcĕllus) cu slavul krŭčiti „a toarce”, cf. sîrb. kr= „cîrcel”, kr=el „cîrlig”; dar conform SDELM și DLRM cîrcel este format din reg. cîrci „cîrcel”, „convulsie” (< sb. kr=) + suf. -el (SDELM, p. 222; DLRM, p. 153).

În graiurile moldovenești, termenul cîrcel suferă modificări la nivel fonetic, astfel africata ĉ trece în seria lui ŝ: cîrĉel > c%rŝé!. Fenomenul fonetic dat este vechi în graiuri, fiind notat la începutul sec. al XVIII-lea în cronica lui Ion Neculce și în manuscrisele lui Gherman Filip.

În studiile de dialectologie română au încercat să explice procesul fonetic dat I. Iordan și R. Todoran. În conformitate cu ipotezele înaintate de lingviștii români, africatele ĉ și V au o articulație închisă, fiind între două vocale, care sînt sunete cu articulație deschisă și se deschid doar sub influența acestora. Așadar, din cele două articulații care alcătuiesc semioclusivele ĉ și V n-a rămas decît articulația constrictivă, adică ß și æ . În baza opiniilor susținute de Em. Petrovici, afirmăm că pronunțarea semioclusivelor ĉ și V ca ß și æ în graiurile moldovenești ocupă locul întîi ca importanță. Evoluția lui ĉ la ß s-a produs la început în Moldova, după toate probabilitățile în sec. al XVI-lea. De aici fenomenul s-a extins în nord-estul Transilvaniei după 1600. În Muntenia, fenomenul dat n-a fost depistat.

Prezintă interes faptul că vocabula cîrcei dezvoltă, prin analogie, în graiurile cercetate și alte semnificații ca: 1. „organ vegetal care are aspectul unui fir răsucit în spirală, cu ajutorul căruia vița se agață de arac” (ALRR. Bas., II, h. 105); 2. „strugure mic”.

Glosemul cîrcel, pe alocuri, concurează cu vechea vocabulă, cunoscută limbii comune, bucată (< lat. bǔccata, păstrată și în aromână, cf. în italiană boccata, franceză bouchée, provensală, spaniolă, portugheză bocado, toate cu accepția etimologică de „bucată care se pune în gură dintr-o dată”; cf. și it. boccone, de unde sîrb. bokun „bucată” – DER, p. 118), care posedă un conținut semantic general, dar și cu diminutivul acesteia bucățică (var. fon.: bucátî – pct. 8, 51, 138, 149; bucățîcî – 31, 34, 35, 60, 69; bîcățîcî – 39, 41, 46, 64, 70). În unele localități forma diminutivală bucățică este urmată de determinative: (bucăț%cî) di strug – pct. 13, 29, 38; (bîcățîcî) di Mrónî – pct. 235, cu scopul de a eluda polisemia cuvîntului determinat, indicînd sigur realia.

Pentru aceiași noțiune, l-am notat pe umăr (var. fon.: úmîr – s. Pogănești (raionul Hîncești), s. Cîrnățeni (raionul Căușeni), s. Gradiște (raionul Cimișlia), s. Cociuclia (raionul Cantemir), Nadrecinoe și Novosiolovka (reg. Odesa) < lat. hŭmerus, termen metaforic, înregistrat în graiurile moldovenești în urma derivării semantice și pentru realiile: 1.„greabăn (parte mai ridicată din șira spinării la cal”; 2. „șold”; 3.„fiecare dintre cele patru lemne verticale de la loitrele carului” (DD, V, p. 14). Cu sensul de bază, „articulație dintre mînă și trunchi la om”, umăr este conservat în macedoromână ((n)umir), meglenoromână (numir) și istroromână ((r)umer), fiind notat actualmente în italiană omeră, spaniolă, portugheză hombro (DER, p. 816). Prezintă interes aspectul fonetic al cuvîntului, care suferă modificări în urma închiderii vocalei ă la î, astfel úmăr > úmîr.

Aceeași realie desemnează și copileț (var. fon.: kopWiléț – s. Dinăuți, reg. Cernăuți; s. Costești, reg. Nikolaev; s, Ochiul Alb, raionul Drochia; s. Visoca, raionul Dondușeni, termen metaforic, polisemantic, un derivat cu sufix diminutival, format de la radicalul copil + suf. diminutival -eț, care s-a lexicalizat, fiind înregistrat în graiurile moldovenești drept nume dat „crenguței de strugure”, dar și „vlăstarului la tulpina de păpușoi” (ALM, II (II), h. 913).

Termenul vizat cunoaște o răspîndire largă și în graiurile oltenești, unde numește „lăstarul care crește pe lîngă frunze și se rupe înainte de a stropi via” (NALR. Olt., h. 664). Aspectul fonetic al cuvîntului ne vorbește despre faptul că palatalizarea bilabialei p în acest cuvînt o avem la stadiile intermediare.

Termeni pentru „coarda de vie”

Pentru noțiunea mlădiță lungă de viță de vie, înregistrăm în baza atlaselor lingvistice românești (ALR, I, 1710; 354; ALRR. Bas., h. 104) și a Textelor dialectale o diversitate de termeni, deosebiți după origine și aria de răspîndire teritorială. Principalii termeni, care au o frecvență sporită în dacoromână, sînt coardă și viță (ALRR. Bas., II, h. 104; ALR., I, 1710/354).

În mai multe localități din Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Basarabia (pct. 18, 20, 21, 28, 37, 40, 41, 48, 74, 121, 129, 136 – 138, 142 – 144, 152, 163, 164, 166 – 168, 170, 171, 179, 180, 182, 217, 219, 220, 222), din reg. Cernăuți și Odesa este notat coardă (< lat. chorda „coardă”; cf. alb. kordëzë, it., prov., cat., port. corda, fr. corde, sp. cuerda – DER, p. 218), cuvînt vechi, păstrat și în dialectele aromân coardă și meglenoromân coardă. În prezent, termenul se folosește în dacoromână cu sens specializat, fiind definit în Dicționarul general al limbii române drept „ramură a butucului viței de vie”. Inițial, cuvîntul desemna „funia, frînghia”, avînd o arie largă de circulație atît în dacoromână, cît și în dialectul aromân. Cu aceeași semnificație glosemul coardă este înregistrat și în limba bulgară. Cuvîntul vizat este notat în documente slavo-române începînd cu 1408 (DER, p. 218).

Lăsá! o butúră cu tré! cç©árdi și un cîrlán la tré! çóW (Glosar dialectal. Oltenia, 1967, p. 22) … al tré!l} an să lásă ço cçárdă, doo…(TD. Muntenia, II, p. 282) …dóçî-tré! cçorz@ cîd vre! …(TD, Dobr., p. 191) Găs%m cári cð©árdî sî ma! búni șî-! lăsKm cð©árdî șî no! șî veW. (TD, III (I), p. 40, pct. 37). La patruCKŝ@ di santimétri î! pus o s%rmî, cári sî rîdíŝî tð©áti c©árdíli acólo, șî s-anínî di s%rmî. (TD, I (II), p. 50, pct. 182).

În unele localități dispersate din masivul moldovenesc, în urma transferului de sens, termenul discutat desemnează pe lîngă „vița viei”, noțiunile: 1. bîrnă (ALM, î. 1837, pct. 189); 2. culmea de atîrnat hainele (ALM, î. 1096, p. 10).

Viță este un cuvînt vechi (cf. Dicționar al Noului Testament, p. 562), păstrat în aromână, meglenoromână – viță (DER, p. 840), de întrebuințare generală în limbă, în cele mai multe dicționare fiind definit drept „arbust cu tulpină lipsită de susținere proprie și agățată prin cîrcei, cu frunze mari, cu fructele în ciorchine”. Cu sens restrîns, cuvîntul viță desemnează „fiecare dintre lăstarele lungi și flexibile ale viței”.

Stabilirea originii acestui cuvînt nu a prezentat dificultăți pentru lingviști. O. Densusianu, S. Pușcariu, A. Ciorănescu au constatat că acesta a evoluat din lat. vītea, cf. it. dial. vittsa, fr. vis. Din română, susține A. Ciorănescu, provin bg., sb., rus. vica (DER, p. 840).

Actualmente viță este cel mai difuzat termen în întregul areal dacoromân, devenit destul de productiv. În graiurile cercetate, viță „coardă de vie” este notat în partea centrală și de sud-est a Republicii Moldova, sporadic fiind semnalat în unele localități din Cernăuți, din reg. Transcarpatică și în unele graiuri vorbite în ariile izolate din Krasnodar, Primorie, Omsk, Abhazia și Kîrgîstan.

Î! tă!ém æíțîli cu fð©árfiŝili … șî n-o lăsKm d!ásî %ntri córz%li i!, píntru ca sî avém ðon urojá! bun. (TD, III (I), p. 203, pct. 183) Văd, mă duc ș-m-apúc di curăț%t , șî las, potrívesc așa víțî cît trebu!éști, cári-! ma! búnî la ðóW!úr@. (TD, I (I), p. 237, pct. 153) În al tré!l}a … f©árte puțín dăd}á un purĉél do! sau tre! pă o víță…

Fiind răspîndit pe o arie întinsă, viță suferă anumite modificări fonetice. Este cunoscut că labiodentala v+i, cu excepția unor localități din jurul or. Cernăuți și din sud-vestul Basarabiei, se palatalizează pe tot teritoriul subdialectului moldovean în stadii diferite: v > æ și v > y, ! , <. Acest fapt a cauzat circulația în graiurile moldovenești a mai multor variante fonetice ale cuvîntului viță (æíițî – pct. 6, 7,11, 17, 19, 24, 50, 53, 55, 56, 58 – 60, 62 – 68, 70, 71, 76 – 79, 84 – 89, 91 – 95, 100, 102 – 105, 107 – 111, 114 – 116, 118, 122, 125 – 128, 130, 132 – 135, 139, 140, 145, 146, 148, 149, 155, 156, 158 – 162, 169, 173 – 175, 177, 178, 183, 185 – 189, 194, 197, 209, 227, 228, 230, 236; yíițî – pct. 75, 184, 213, 217; !íță – pct. 2, 3; !íțî – 153, 195, 199, 203, 204, 206, 211, 214, 223; <íițî – pct. 184).

Pentru aceeași realie, notăm în graiurile cercetate denumirile generice creangă (cuvînt vechi în limbă, conservat și la aromâni) și ramură, care, de regulă, desemnează în dacoromână „fiecare dintre ramificațiile unui trunchi de arbore”. În terminologia viticolă acestea au pătruns în urma restricției semantice, desemnînd coarda viței de vie.

Glosemul ramură constituie un derivat al lui ram (< lat. ramus „ramură”, cf. v. it. ramura – DER, p. 653), la care s-a atașat suf. -ură, menționat în numeroase derivate difuzate pe întregul areal dacoromân (var. fon. rámurî – pct. 23, 35, 42), fiind înregistrat, în special, în unele graiuri periferice, situate în nordul ariei ALM/ALRR.Bas.

Vocabula creangă (var. fon.: cráŋcă – pct. 1,4; cráŋgî – pct. 10, 83, 112; cr!áŋgî––– pct. 30 – 33, 36, 51, 73, 200; derivatele acestuia: creŋgùțî – pct. 39, 46 și crîŋgulíțî – pct. 83) are o circulație largă în dacoromână, fiind destul de productivă. În arealul cercetat îl înregistrăm pe creangă alături de formele sale diminutivale: crenguliță, crenguță și în cadrul sintagmei creangă de vie (var. fon. cráŋgî di æí!i – pct. 16, 34, 48, 96, 97, 225, 229, 231, 233), unde determinativul are drept scop eludarea polisemiei cuvîntului creangă.

Originea cuvîntului creangă, susține A. Ciorănescu, este incertă și ar putea deriva din bg. granka „ramură”, însă ar putea avea loc și procesul invers, adică bg. granka ar proveni din rom. creangă (DER, p. 252).

RúW ðo cr!ángî șî mustu!éșt@ cu d%nsa pð©áma. (TD, III(I), p. 69, pct. 56) Pi úrmî !e dac s-o-ntărít, pð©ámî s-o lăsát múltî, aŋ prins a rúpi diŋ crengúțî. (TD, III(I), p. 93, pct. 70)

Pentru numirea coardei de viță de vie în s. Larga (raionul Briceni) e înregistrat termenul codiță, un diminutiv al cuvîntului polisemantic coadă, apărut în baza asocierii prin asemănare cu „cosița”. Elementul derivativ -iță a contribuit și la formarea altor termeni care denumesc aceeași realie și anume mlădiță (s. Mahala, reg. Cernăuți; s. Lipcani, raionul Briceni) și crenguliță (s. Broșteni, raionul Rîbnița), vocabule care țin de același cîmp semantic. Sufixul diminutival -iță este răspîndit în toate regiunile dacoromâne.

O arie redusă de circulație o are cuvîntul lemn (< lat. lĭgnum „lemn”) și sintagma lemn nou (pct. 117). Lemn este o vocabulă veche, de întrebuințare generală în limbă (atestată în toate dialectele limbii române: aromână lemnu, meglenoromână lemu și istroromână lęmnę), care, în prezent, este notată în italiană legno, spaniolă leňo, portugheză lenho (DER, p. 464)

Lingvistul român T. Teaha susține că sensul vechi al cuvîntului lemn, anume acela de „arbore, copac”, cunoștea în latină o largă răspîndire în perioada imperială, și , iar în latina tîrzie , în Vulgata și în Glosele de

În prezent, lemn, prin extindere de sens, desemnează în unele graiuri moldovenești și „coarda (uscată) a viței de vie”.

…la curățîtu !í!…. Alt sort !ubèști sî laș lemn ma! luŋg, áltu ma! scurt. (TD, I (II), pct. 182, p. 49) Așá_cî curăț%m șî lăsKm lemn, dúpa cum am spus, cári túfî-! ma! putérnicî… (TD, I (II), p. 50, pct. 182)

Mladă (var. fon. mládî – pct. 23, 27, 28, 43, 44; @mladî – pct. 38; mlajî – 47, 54, 61; diminutivul dialectal și invariabil mlădiță – ALM, î. 1804) < sl. mladŭ „tînăr”, cf. în prezent în sîrbă, croată mlad „tînăr” (DER, p. 516), este un nume generic, dat oricărei ramuri de plantă lemnoasă, care servește ca butaș sau ca altoi. Prin restricție de sens, mladă denumește și coarda viței de vie.

Polisemia cuvîntului mladă, după cum afirmă G. Mihăilă, se explică ușor pe fondul slav, deoarece unul din sensurile concrete ale adjectivului (în vechea slavă, bulgară etc.) se referă tocmai la plante. Substantivizarea formei feminine se întîlnește în scr. și sloven., ceea ce ne poate explica păstrarea în română numai a formei substantivizate, întrebuințate cu un sens curent determinat „ramură tînără, pădure tînără”.

Drept argument al vechimii cuvîntului mladă ne servește înregistrarea acestuia în textele vechi:

Li-s feții ca nește mlădiță ultuită. (Dosoftei) Cu mlădițele viței și cu cîrceiele mlădițelor tare era cezluit. (D. Cantemir) Orice mlădiță care nu aduce roadăîntru Mine, El (Tatăl)o taie; și orice mlădiță care face roadă El o curățește, ca mai multă roadă să aducă… (Noul Testament )

Referindu-ne la aria de răspîndire a acestui termen, consemnăm că mladă formează arii bine conturate, în special, în dreapta Prutului, în graiurile de la nord și est de Prut fiind mai frecvent înregistrat diminutivul său – mlădiță (var. fon.: mladíțî) sau termenul specializat viță, care cunoaște o răspîndire largă în graiurile moldovenești. Atenționăm că varianta fonetică mlăjet (< mladă+ suf. colectiv –et – s. Limanskoe, Dolinskoe (reg. Odesa) se utilizează, de obicei, cu sens colectiv, fiind înregistrată încă în textele vechi ale documentelor slavo-române, datate cu 1543.

Curpen este un cuvînt vechi, păstrat în aromână curpan, curpăn, menționat în documentele slavo-românești din 1510 pentru noțiunea viță. Are o întrebuințare generală în limbă, sensul de bază fiind „tulpina de plantă agățătoare”. În urma evoluției semantice, unitatea lexicală analizată este notată sporadic în dacoromână cu sensurile: 1. „mlădiță lungă de viță sălbatică” și 2. „strugure” (DLR).

Primăvára divrèmi catKm la cùrpini æí!i, gasím cári cð©árdi sî ma! búni. (TD, III (I), p. 40, pct. 37)

Originea cuvîntului curpen este incertă. De către lingviști au fost expuse mai multe opinii. Inițial s-a stabilit că termenul aparține românei comune, fiind înregistrat în aromână (cúrpan), în meglenoromână (cúrpăn) și în dacoromână, unde are o serie de derivate. De majoritatea lingviștilor termenul românesc a fost explicat prin albaneză. După O. Densusianu, Al. Philippide, Al. Rosetti, curpen provine din alb. kurpen.

I. Russu concretizează că esențial în semantismul albano-românesc cúrpen este apucătura de a „se răsuci, a se lega” cu ajutorul unor tentacule „cîrcei” pe lîngă alte lucruri în natură, de exemplu, de araci.

O altă opinie aparține lingvistului G. Giuglea. El susține că curpen ar fi pătruns independent și în aceeași epocă în dacoromână și albaneză dintr-un al treilea idiom, dar nu ne prezintă argumente convingătoare referitor la cele afirmate. Actualmente este acceptată originea autohtonă a cuvîntului dat, susținută și de G. Brîncuș, înregistrîndu-se mai multe arii lingvistice izolate ale acestuia.

Deși au fost notați mai mulți termeni regionali pentru coarda viței de vie, doar glosemele viță și coardă sînt semnificative în cîmpul semantic al noțiunii.

Pentru realia lăstar de viță de vie care nu dă roadă am înregistrat seria de lexeme: buiac (< sl. bujakŭ), buhai (< ucr. бугай „buhai”), sălbătăciune (DD, I, p. 188, 190) și curpen (TD, III (I), p. 40, pct. 37), ariile de răspîndire a cărora, pe alocuri, coincid, pe alocuri, se interpătrund.

Buiac este un termen dialectal, atestat în texte vechi cu următoarele valori semantice:

1. „roditor” (Mold., Trans.): Descălecat-au țara domnul Draguș-Vodă, Fericită, buiacă, cu tot feali de roadă. (Dosoftei. Molitvenie de-nțăles, Iași, 1681, Mold.);

2. „neimblînzit, sălbatic (despre animale)” (Mold.): Pre cîtu-i de mare fiara și buiacă, Coarnele-n pășune la pămîntu-și pleacă. (Dosoftei)

Unitatea lexicală buiac a suferit anumite restructurări semantice, în prezent, fiind înregistrat în dicționarele românești cu sensuri noi: 1. „nechibzuit, nebunatic”; 2. „exaltat, nebun”; 3. „chefliu, petrecăreț”.

Și doar în unele graiuri românești buiac a evoluat de la sensul primar „roditor” la sensul de „neroditor”, fiind atestat în vocabularul viticol pentru realiile: „lăstar de viță care nu dă roadă” (1) și „viță sălbatică la tufa de vie” (2).

Buhai este, de asemenea, un cuvînt cu o vechime mare în limbă, preluat din graiurile ucrainene (< ucr. buhay „buhai”), care denumea în textele vechi moldovenești „taurul”:

Buhai negru…la apa Nilului hrănit. (N. Costin).

În urma procesului metaforizării, vocabula buhai desemnează lăstarul de viță de vie care nu dă roadă, în special, în localitățile unde este înregistrat un contact permanent dintre graiurile moldovenești și cele ucrainene.

Buhá!u tráæi núma soc diæába di la rădăŝínî. (TD, III (I), p. 41, pct. 37) Ámu písti o bucátî di vrémi vidém cî æí!a a sloboC%t buhá!u di pi la rădăŝínî. (TD, III (I), p. 40, pct. 37)

Sălbătăciune este un derivat cu sufix, provenit de la cuvîntul cu întrebuințare generală în limbă sălbatic. În terminologia viticolă acest cuvînt îl va concura pe musteață în localitatea Gura Galbenă.

În unele graiuri moldovenești din stînga Prutului tulpina scurtată la cîțiva centimetri și îngroșată este numită înnoire, cuvînt format pe teren propriu prin derivare externă, comun limbii literare. Prefixul în-, în cazul acestui cuvînt, exprimă „repetarea acțiunii” și este unul din cele mai productive prefixe în româna populară. La nivel fonetic constatăm tendința de închidere a vocalei finale e în graiurile de tip nordic, astfel înnoire > înnoiri.

Termeni pentru „mugure”

Pentru locul mai umflat de pe coardă, de unde ies frunzele, înregistrăm în graiurile românești vocabulele ochi (< lat. ŏc(u)lus), nod (< lat. nodus), mugure (origine incertă, se presupune de la muc, pl. mucuri, cu singularul reconstituit după plural (DER, p. 526), cep (probabil rezultat din întîlnirea latinescului cippus cu bulgărescul =ep – DER, p. 168; SDELM, p. 484 ) – ALM, î. 1872, NALRR. Olt, h. 662; TD. Muntenia; II, TD. Dobr.

Arii largi de circulație aparțin termenilor metaforici ochi și nod, care au pătruns în terminologia viticolă printr-o asociere cu obiectele realității. Menționăm asupra faptului că glosemele analizate dezvoltă în limbă și alte valori semantice.

Printr-o asociere cu organul vederii la om, a luat ființă o serie de sensuri noi ale cuvîntului ochi: 1. „spațiul liber la ferestre”; 2. „ferestruică făcută într-un perete”; 3. „porțiune de teren în formă circulară, acoperită cu apă, nisip, zăpadă”, 4. „vîrtej de apă, bulboană”; 5. „gaură făcută în gheață, copcă”, 6. „ou prăjit în tigaie”, 6. „mugur” etc.

La fel și cuvîntul nod, în urma asocierii prin formă cu „locul în care se leagă două fire, două fîșii, ca să se țină strîns împreună”, dezvoltă în limbă mai multe sensuri: 1. „mugure”; 2. „articulație a degetelor”; 3. (în expr.) nodul gîtului, nodul vital etc.; 4. „punct dublu al unei curbe, în care aceeași ramură a curbei se intersectează pe ea însăși” etc. Cu sensul de bază „loc de legătură a două fire, a două fîșii de pînză”, cuvîntul nod s-a conservat în dialectele aromân și meglenoromân nod (DER, p. 546), ceea ce ar constitui o dovadă a vechimii cuvîntului în limbă.

Referindu-ne la aria de răspîndire a termenului metaforic ochi, îl semnalăm în graiurile moldovenești (var. fon.: oW@ ), oltenești (var. fon.: ðoW@ – pct. 934, 938, 943, 950, 951, 955, 957, 985, 989, 997 –NALRR. Olt., h. 662), muntenești și în cele dobrogene– var. fon.: óWu):

Lăsá! o butúră cu tré! cç©árdi și un cîrlán la tré! çóW… Șî-! laș@ un oW saç doçă… …la al dó!l}a an i laz_do! çóW@ la rădăĉínă (TD. Muntenia, II, p. 416).

…șî cam cîti æ.iți am puté sî-i lăsKm , cîț ðóW la æiți (TD, III (I), p. 182, pct. 147). Fiicári æ.ițiș©árî dintr-a!ést!a trébu sî a!bî ðpt saų Ckŝi ðóW sî á!bî (TD, III (I), p. 182, pct. 147). Cári o !éșît, pútem ca sî li curațîm bíni, ca sî nu lăsKm ma! mult d!-un ðW la ðon cîrlíg (TD, III (I), p. 203, pct. 183).

Termenul metaforic nod este notat pentru aceeași realie în unele graiuri moldovenești (DD, III, p. 132) (var. fon.: nçod – s. Oxentea, rl. Dubăsari, s. Gura Bîcului, raionul Anenii Noi) și oltenești (NALR. Olt., h. 612).

Termeni pentru „vițe lăsate de rod”

Pentru porțiunea dintr-o coardă, cu doi sau trei ochi, tăiată și pusă în pămînt ca să formeze rădăcini și să dea naștere la o viță nouă e înregistrat în graiurile moldovenești și dobrogene termenii cîrligi, butaș, rîpcă (ALM, î. 1884; TD. Glosar Dobrogea).

Creația expresivă cîrligi (var. fon.: cîrliæ@) este veche în limbă (aromână cărig și meglenoromână cărlig – DER, p. 201), fiind împrumutată de graiurile ucrainene gyrlyga (< cîrlig). Cuvîntul este polisemantic, fiind înregistrat în terminologia viticolă și cu alte valori semantice, analizate anterior.

Aria de circulație a termenului este limitată la graiurile moldovenești (s. Cioara, raionul Hîncești, mai multe localități din raionul Ungheni, raionul Telenești, în s. Horjiște, raionul Hîncești și s. Jora de Sus, raionul Orhei), extinzîndu-se în graiurile dobrogene.

No! ca sî pútem sî créștem ðo æí!i, ma! cu sámî trébu ca sî faŝím, sî luKm cîrlíæ@ saç sî li pregătím di cu t©ámnî … ca sî avém cîrlíæ búni, trébu sî li púnim în butð©ái cu apî, ca sî stéi doçă- tre! C%li (TD, III(I), p. 202–203). …dípă +e púnem cîrlígu-n gr©ápă, i! tráVem păm%nt (TD. Glosar Dobrogea).

Deși cuvîntul rîpcă (var. fon.: rîpcî, Mrípcî) este notat încă în texte vechi pentru „ramura uscată a viței de vie” (Cără mare grămadă de cărbuni…și snopi de rîpce. Dosoftei ), el nu și-a pierdut influența în graiurile moldovenești nici peste timp. Actualmente acest termen și-a lărgit conținutul semantic, fiind notat și pentru realiile 1. „vița butucului de poamă” (ALM, î. 1884, pct. 196, 198) și 2. „resturile de viță de vie rămase după ce s-a curățat via primăvara și care vor servi pentru foc” (s. Tigheci , rl. Liova; s. Horodiște, rl. Rîșcani; s. Vărzărești, rl. Nisporeni; s. Badicul Moldovenesc, rl. Cahul; s. Chircani, rl. Cahul; s. Cucoara, rl. Cahul; s. Gotești, rl. Cantemir; s. Crihana, rl. Cahul; s. Crișcăuți, rl. Dondușeni; s. Visoca, rl. Dondușeni; s. Doina, rl. Cantemir –DD, v. V, p. 125.

Pi úrmî culég r%pca (TD, III (I), p. 40, pct. 37). Am muntuít di curăț%t, scð©áțem r%pca la ðo maræíni (TD, III (I), pct. 147). Ni u!tăm cî dácî avém r%pcî printr-%însa, î! púnim ca sî str%ngî (TD, III (I), p. 185, pct. 147).

Variantele lexicale înregistrate rîpcuire și rîpcuit, derivate de la rîpcă, indică acțiunea de a rîpcui, a tăia vițele care nu dau rod sau a aduna de prin vii vițele tăiate.

Termeni pentru „cîrcel”

Pentru organul vegetal care are aspectul unui fir răsucit în spirală, cu ajutorul căruia vița se agață de arac, în graiurile moldovene, dobrogene, oltene sînt atestați termenii cîrcel, ață, viță, perciun, cîrlig, musteață, lăstar (ALRR. Bas., h. 105; TD. Dobr.; Glosar dialectal. Argeș; Glosar dialectal. Oltenia).

Denumirea cea mai răspîndită în graiurile cercetate este cîrcel (var. fon.: cîrŝél – pct. 24, 27 – 29, 37 – 47, 50, 53 – 56, 58 – 62, 64 – 66, 68, 70, 71, 73, 74, 76, 77, 79, 80, 84 – 91, 92 – 95, 98, 100 – 123, 125 – 146, 147 – 154, 156 – 171, 173 – 180, 182, 184 – 189, 193 – 197, 199 – 203, 206, 207, 209 – 211, 215, 216, 223, 227, 228, 230, 235, 236; cîrĉél – 17, 18, 20, 22, 23, 26, 75, 183, 198, 204, 205, 212 – 214, 218, 220), cuvînt vechi în limbă, menționat în lucrarea Istoria Ieroglifică a lui D. Cantemir (Cu mlădițele viței și cu cîrceiele mlădițelor tare era cezluit .)

Referindu-ne la originea cuvîntului cîrcel, facem trimitere , DEX și DLRM, unde vocabula e pusă pe seama cuvîntului sb. kr= + suf.-el (SDELM, p. 222; DLRM, p. 153).

În cazul cuvîntului cîrcel prezintă interes variantele sale fonetice – cîrĉél și cîrŝel. Pe teritoriul Republicii Moldova acest termen formează două arii distincte, prima este o continuare a ariei moldovenești, adică ĉ < ŝ (cîrŝél – în graiurile nord-vestice, nord-estice, centrale) care, în sud-vestul Basarabiei, este constrînsă de extinderea ariei muntenești, unde ĉ rămîne intact (cîrĉél – pct. 183, 198, 204, 205, 212, 218, 220).

Cîrŝélu d!-amú s-o-ntărít ol!ácî șî-! dăm s-a tri!l!a…(TD, III (I), p. 183, pct. 147)

În s. Molochișul Mare, raionul Rîbnița, cîrcel circulă alături de musteață (< lat. mustacea), nume metaforic, notat, la fel, în Argeș, Dobrogea și Oltenia.

Ĭe sî cúrățî, sî cotărKști…da píntru ca sî nu, dúpa cum aŋ spus șî la zá!bîrî, la suprafáța păm%ntulu! !e dă mustéț@… (TD, I (II), p. 50) Da a dó!l!a tă!ém șî must!áța ŝé!a. (TD, III (I), p. 182) …so!úr@ cu mustKțile lúnV@. (TD. Dobrogea, p. 192)

Pentru aceeași ralie se constată arii izolate ale termenului metaforic ață (var. fon.: áțî – pct. 21, 32 – 26, 69, 83, 207, 225) < lat. acia „ață”, cifrat în italiană accia, de la care provine bulg. acŭ (DER, p. 59) și ale cuvîntului viță (< lat. vitea „viță”).

Ață este un cuvînt cu întrebuințare generală în limbă, semnalat în s. Grimăncăuți, raionul Briceni, alături de diminutivul său ațîș©árî (< ață + suf. hipocoristic fem. -oară).

Aceste cuvinte desemnează noțiunea de cîrcel și sînt utilizate în vorbire prin analogie cu firul de ață. Aspectul fonetic al cuvîntului suferă modificări cauzate de tendința de închidere a vocalei finale în graiurile de tip moldovenesc, unde ă final trece în î: áță > áțî, ațășoară > ațîșoarî.

Izolat, în reg. Cernăuți și în rl. Florești (pct. 10, 16, 67) îl atestăm pe viță, vocabulă folosită pentru aceeași realie, în urma procesului asocierii prin asemănare. Viță este un cuvînt polisemantic, denumind în graiurile românești, inclusiv în cele moldovenești, și „coarda de vie”, formînd în acest caz arii lingvistice continue (ALRR. Bas., h. 104).

Regionalismul perciun (< tc. perçem „șuviță”) desemnează, de regulă, în dacoromână „fiecare dintre cele două șuvițe de păr, care se prelungesc lateral pe obraz, de la tîmple în jos”, fiind conservat în aromână percea „cosiță”, cf. în albaneză percé, bulgară percem, sîrbă, bulgară, croată percin (DER, p. 590). În prezent, în unele localități din regiunea Cernăuți, prin analogie, perciun (var. fon.: perĉún – pct. 11; pîrĉún – pct. 19) desemnează „cîrcelul”.

Termenul cîrlig denumește aceeași realie în vocabularul viticol ca și cîrcel. Cuvîntul dat este cunoscut în limba literară și în graiuri cu sensul de bază „piesă de metal, cu un capăt îndoit, de care se atîrnă ceva”. Cuvîntul vizat a fost înregistrat în ucraineană și polonă (gyrlyga < cîrlig).

În terminologia viticolă, ca urmare a unui proces de asociere prin funcție, cîrlig desemnează 1. „organul vegetal care are aspectul unui fir răsucit în spirală, cu ajutorul căruia planta se agață de corpurile din jur” și 2. „unealtă folosită la înfundarea polobocului”.

Cu semnificația „organ vegetal care are aspectul unui fir răsucit în spirală, cu ajutorul căruia planta se agață de corpurile din jur”, unitatea lexicală cîrlig este înregistrată izolat în zona graiurilor de nord-est și în regiunea Odesa (pct. 25, 82, 222 – ALRR. Bas., h. 105):

No! ca sî putém sî créștem ðo æí!i, ma! ca sámî trébu ca sî fáŝim, sî luKm cîrlíæ@ saç sî li prigătím di cu t©ámnî…Ca sî avém cîrlíæ@ búni, trébu să luKm din æíța æí!i cîrlíæ@, să le preparKm cum trébui…sî li púnim în butð©ái cu ápî, ca sî sté!i dóçî, tri! z%li.(TD, III (I), p. 202–203)

Pe teritoriul Republicii Moldova, cuvîntul cîrlig este înregistrat și pentru noțiunea „unealtă folosită la înfundarea poloboacelor”:

TráVem cu cîrlígu d©ága, băgKm pápură %ntri gárdini … (DD, II, p. 290)

Discutabilă este originea acestui cuvînt, care este considerat de unii lingviști drept autohton, cu echivalentele kerrige în albaneză și karejuga în sîrbă. Al. Ciorănescu apreciază aceste constatări insuficiente și presupune că vocabula dată este o creație expresivă, cf. pe bîrliga, vîrliga (DER, p. 201).

În s. Leușeni (raionul Hîncești) a fost notată varianta literară lăstar, un împrumut din neogreacă. În greaca veche, afirmă lingvistul român H. Mihăescu, însemna ceea ce crește, vlăstar, mugur”, iar „cresc, înmuguresc”. În popor s-a răspîndit mai tîrziu derivatul „vlăstar, mugur”, care a supraviețuit în neogreacă (). Din bizantinul , pronunțat vlastárin și lastárin, au luat naștere lastarь în paleoslavă, lastar în bulgară, lastár în sîrbocroată (sec. XIV–XV), vlăstár, lastar în albaneză, vlăstar, vlăstare în aromână, vlăstar în meglenoromână, vlăstar, vlăstari, vlăstăreț, vlăstăriș, lăstar, lăstăraș, lăstărel, lăstărică, lăstăriș, lăstări, lăstărit în română și lastaria în turcă.

Termeni care desemnează procesul agățării viței de vie

După ce via a fost dezgropată, ea este agățată de pari și acest proces este numit în graiurile românești legarea, hărăgirea sau întinderea viei.

Cuvîntul agățare este un derivat al vechiului verb (a) acăța, păstrat în aromână – acaț „a prinde” și istroromână (a)coț „prind” (DER, p. 17).

Referindu-ne la originea cuvîntului-bază, constatăm opinii diferite. I. Russu și G. Giuglea presupun originea autohtonă a acestuia; Al. Philippide, S. Pușcariu îl cred reprezentant al lat. accaptiare, din captiare. Al. Ciorănescu pune la îndoială fonetismul latin propus din cauza reducerii inexplicabile a grupului consonantic pt›t și presupune o contaminare cu vreo formă balcanică. În SDELM notăm că a (se) agăța semantic pare să fie influențat de bg. кацвам „a (se) cățăra” (SDELM, p. 18). Deși nu avem o opinie convingătoare referitor la originea cuvîntului dat, presupunem că acesta ar fi rezultatul contaminării cu vreo formă balcanică.

Di cît ma acáțî la cásî, în fáțî. (TD, I (I), p. 54, pct. 17)

Prezintă interes aspectul fonetic al cuvîntului a se agăța. E cunoscut faptul că inițial var. fon. acață a fost înregistrată pe întregul teritoriu dacoromân, apoi, treptat, ea a pierdut teren față de variantă fonetică – agață, care este notată și în graiurile moldovenești, alături de a (se) anina.

Este cunoscut că temele verbale manifestă o deosebită preferință pentru sufixele care exprimă o acțiune. Printre acestea se enumeră și suf. – are, care a contribuit la crearea substantivelor legare, hărăgire și întindere (a viei), ce au o răspîndire generală în limbă.

…no! prímăvara ço săpJm, ço săpJm, ço curăț}m, ço legám, că }a créște lăstárli și cáde jos…(TD. Muntenia, II, p. 176) Da cáre trébu!e legátă pe Marác (TD. Oltenia, pct. 815, p. 84) Dúpa ŝi-am întíns s%rma, am cătát lóCî! ș-am înŝepút s-o legKm. (TD, III (I), p. 40, pct. 37) Amú !eç am mîntuít cu legátu ș-am înŝéput cu săpátu. (TD, III (I), p. 183)

În unele localități românești mai este păstrat vechiul obicei numit Legatul viilor, cînd o față bisericească citește o rugăciune asupra viței de vie, stropind-o cu apă sfîntă, ca aceasta să dea rod .

Termeni pentru „arac”

Lemnul ascuțit la un capăt și înfipt în pămînt, care servește la susținerea viței de vie, este denumit în dacoromână arac, druete, par etc.

Arac este un cuvînt vechi în limbă, păstrat și în aromână harac , fiind la rîndul său împrumutat din neogreacă χαρόχι și predominînd în graiurile oltenești (var. fon.: arác), muntenești (var. fon.: Marác) și moldovenești (var. fon.: Marác).

În prezent, aceeași variantă fonetică o notăm în turcă herek și bulgară harak (DER, p. 45). Prezintă interes aspectul fonetic al cuvîntului, care suferă modificări.

…cît suz_de legátă dį Marác, să nu fMí!e pă păm%nt (TD, Muntenia, II, p. 282) …șî legKm pă arác. (TD. Oltenia, pct. 808, p. 74) …să púne arag ma! sănătços (TD. Dobr., p. 227)

Pi úrmî dúpa ŝ!-a! curăț%t, a! lasát æíțî dúpa puter!a butucúlu!, di æí!i !éșt@ dátor s-ço Mărăæéșt@, s-ðo pu! la haráæ. (TD, III (I), p. 63, pct. 43) Īam pus haráæ , am l!ágat æíțîli di haráæ cu loC%!. (TD, III (I), p. 93)

În graiurile moldovenești harag este strîmtorat în unele localități din raioanele Călărași (pct. 108, 114) și Basarabeasca (pct. 185) de varianta lexicală veche par (conservată în aromână, meglenoromână par), actualmente cu o întrebuințare generală în limbă (<lat. pãlus; cf. alb. palë, it., sp. polo, fr. pieu, cat. pal, port. pao, ngr. παλουχι – DER, p. 577) și vocabula de dată mai recentă șpalier, un împrumut din italiană spalliere, prin intermediul germ. Spalier (DER, p. 733).

Druete este apreciat de mai mulți lingviști drept cuvînt de origine autohtonă. Ca dovadă ne pot servi opiniile lingviștilor I. Russu, A. Rosetti, G. Brîncuș, care pun cuvîntul dat în legătură cu albanezul dru „lemn”, la care s-a adăugat suf. -ete.

După opinia lui G. Brîncuș, problema dificilă este în legătura cu -ete, interpretat fie ca sufix propriu graiului din Oltenia (adică zonei în care și circulă mai mult termenul în discuție), fie ca suf. -et, transmis direct din dacă, fie în sfîrșit, ca reflex al desinenței de plural sau de neutru al alb. (drute > rom. druete). Ceea ce este sigur pentru lingviști în cazul acestui cuvînt este originea autohtonă a radicalului dru „lemn, copac”.

A. Ciorănescu vorbește despre originea obscură a acestuia, făcînd trimitere la opiniile lingviștilor Diculescu (presupunînd că provine din gr. δρΰς) și Al. Rosetti (care face legătură cu albanezul dru „lemn”).

În graiurile românești din vestul Țării, druete, în urma extinderii de sens, este consemnat în Argeș cu sensul de „bucată de lemn găsită pe apă”, în Hațeg – „lemn gros și tăiat scurt” și în zonele de munte pentru „parul care servește la susținerea viței de vie” (DER, p. 733).

Capitolul III. Termeni referitori la culoarea și calitatea strugurilor și a vinului

3.1. Termeni pentru „(poamă) aguridă”

În graiurile românești, pentru noțiunea poamă care nu este coaptă și are un gust acru dialectologii au notat determinativele: verde, aguridă, ciulită, crudă, acră, mistreață ș. a. (ALR., h. 231; ALRR. Bas., h. 108).

În graiurile moldovenești, în unele localități transilvănene și crișene lexemul verde formează aria cea mai largă de circulație, care are la bază ca motiv dominant culoarea bobiței, dar și ideea că fructul nu a ajuns la deplină maturitate: crud, necopt (DEX, p. 1156).

Verde (< lat. pop. virdis < lat. lit. viridis ) este un cuvînt vechi în dacoromână, păstrat și în macedoromână vearde, meglenoromână verdi și istroromână verde; cf. it., sp. port., verde, prov., fr., cat. vert, alb. verdë (DER, p. 832). În satele Verejeni (raionul Ocnița) și Delacău (raionul Grigoriopol), l-am notat pe verdună (var. fon.: verdúnî – pct. 35, 137), un derivat provenit de la cuvîntul-bază verde, la care s-a atașat suf. fem. -ună. În s. Sîngera (Chișinău) și în reg. Odesa (pct. 202) am semnalat dialectismul lexical verduncă (< verde + suf. fem. -uncă), care a ocupat o largă arie de circulație în trecut în graiurile din Moldova și Banat pentru desemnarea culorii verzui.

În mai multe localități situate în centrul și în sud-vestul Republicii Moldova, în graiurile moldovenești din dreapta Prutului, în Muntenia, Oltenia a fost notat vechiul cuvînt aguridă, conservat și în dialectele aromân aguridă, meglenoromână guridă (< neogr. άγουρίδα). Unitatea lexicală dată pe timpuri cunoștea o răspîndire mai largă în graiurile românești, fiind consemnată în Moldova, Țara Românească și Banat pentru realia „strugure necopt”. În prezent, glosemul aguridă este înregistrat în albaneză aguridhe și bulgară agurida (DER, p. 27).

Cela ce să nevoiaște bine să culeagă strugurii cei de poamă carii-s mai copți să hie de mîncat, nemica de ceaea ce-i aguridă acră nu culeage…

Izolat, în împrejurimile Cernăuțului și în sud-vestul Basarabiei (pct. 11, 12, 14, 88, 160, 195), în Muntenia (pct. 928, 886, 876), Oltenia (pct. 812) și Banat (pct. 3676, 27) a fost notat determinativul (poamă) crudă (< lat. crūdus „necopt”), preluat din stratul lexical neutru prin asociere de idei. Însuși cuvîntul crud este vechi în limbă, ca argument servind păstrarea acestuia în aromână și meglenoromână – crud, cf. în italiană, spaniolă crudo, provansală, franceză și portugheză cru (DER, p. 258).

Determinativele ciulită (var. fon.: ß!ulítî – pct. 114 – 116), creație expresivă, acră (var. fon. ácrî – pct. 9; Crișana – pct. 310) < lat. Fcrus, cuvînt vechi, păstrat în dialectele macedoromân, meglenoromân (acru) și mistreață (var. fon. Çistr!áțî – Moldova) < lat. mǐxtǐcius „amestecat” formează în dacoromână arii mai puțin semnificative pentru noțiunea poamă verde (DER, p. 19).

3.2.Termeni referitori la calitatea și culoarea vinului

Termeni pentru „(vinul) pișcă la limbă”

La întrebarea „Ce ziceți despre vin, cînd acesta este bun de dat în butoi (după cîteva zile de la zdrobirea strugurilor)?” am înregistrat răspunsurile pișcă (de limbă), înțeapă (de limbă), înghimpă (de limbă), ciupește ș.a. (ALRR. Bas., h. 121; ALRM. s.n., h. 242; ALR. I, vol. I, h. 93)

Unitatea lexicală (a) pișca este veche în limbă, conservată în dialectele aromân chișcu, chișcare, meglenoromân pișc(ari) și dacoromân (DER, p. 603). Prezintă interes repartiția termenului (a) pișca în dacoromână.

După opinia lui P. Lăzărescu, harta cu termenii pentru noțiunea „a ciupi” prezintă următoarea configurație: muntenescul ciupesc și moldovenescul pișc nu se repartizează pe axa sud-nord, ci pe axa est-vest. Delimitarea ariilor acestor doi termeni se face printr-o isoglosă trasată aproape vertical de la nord la sud, care împarte regiunea cercetată în două părți aproximativ egale.

Hărțile lingvistice analizate, care reflectă repartiția dialectală a termenilor ce desemnează noțiunea (vinul) pișcă de limbă, îl notează pe pișcă în Moldova (var. fon.: Wíșcî), Dobrogea și Transilvania (var. fon.: pWíșcî, p+íșcî, Wíșcî). Pe alocuri, pișcă este urmat de determinativul de (la) limbă. În Muntenia circulă cuvintele înțeapă, ciupește, în Oltenia – țîcură, în Banat și Crișana – pițigă, în Muntenia și sud-estul Transilvaniei – ciupește.

În graiurile oltenești, pentru desemnarea „mustului înăsprit, care după două zile începe să piște de limbă”, se întîlnesc și alte variante lexicale, ca must spirtos, vin întărîtat, must aspru (NALR. Olt, IV, h. 672).

Termeni pentru „(vinul) prinde floare”

Realia „pielița pe care o face vinul deasupra, cînd vasul mai mult timp nu-i astupat bine” este reprezentată în graiurile românești în chip descriptiv prin expresiile dialectale: prinde (face) floare, prinde (face) mucegai, prinde (face) pieliță etc., în cadrul cărora substantivele floare, mucegai, pieliță și-au pierdut sensul lexical primar (ALRR. Bas., h. 122; ALR, h. 244; NALRR. Olt., IV, h. 678). În graiurile teritoriale o arie bine conturată nu reușește să formeze nici o expresie din cele menționate.

În graiurile românești variantele lexicale înregistrate suferă modificări la nivel fonetic: vinul face floare (var. fon.: vínu fá+i flor@ – Crișana; vínu fásE flçáore – Banat, Oltenia; în Muntenia – vínu fá+e o cămáse), prinde floare (var. fon.: prídi flçáori – Oltenia), face cămașă (var: fáĉe cămășu!álă – Oltenia).

Arii mici, nesemnificative formează în graiurile românești termenii: înflorește (var. fon.: să- floréște – Crișana, înfloréșcE–– Transilvania, înfloréști– Moldova (pct. 22, 23, 38, 39, 44, 51, 56, 58, 64, 75, 94, 142, 146, 150, 190, 198, 200, 210, 215), mucegăiește (var. fon.: muŝiga!éști – Moldova (pct. 5, 7, 15, 16), mu+iga!éști – Moldova (pct. 14, 20, 87, 91), mu+ezálă – Transilvania), care pe alocuri sînt utilizați alături de expresiile dialectale.

În graiurile oltenești, pentru noțiunea cămașa vinului, înregistrăm variantele lexicale, improprii realiei: smag (var. fon.: zmag) < germ. Geschmach, stoiag, spumă uscată, mălură < ngr. μελέρι, zgură < ngr. σχουρά .

Termeni pentru „(vin) negru”

Cîmpul semantic al noțiunii culoarea vinului preparat din poamă neagră este reprezentat de determinatul vin, urmat de determinantele, care au la bază ca motiv principal culoarea băuturii: (vin) negru (var. fon.: vin négru – Moldova, Muntenia, Transilvania, sporadic în Banat și Crișana) < lat. nigrum (cf. it. nero, prov. negre, fr. noir, sp., port., negro – DER, p. 542) și (vin) roșu (var. fon.: vin róșu – sporadic în Moldova, Crișana) < lat. russus (cf. it. rosso, sard. ruju, fr. roux, sp., port. rojo – DER, p. 670), (mALR.s.n., I, h. 161, ALRR. Bas., II, h. 118). Unitățile lexicale negru și roșu sînt vechi în limbă, fiind păstrate în dialectele aromân negru, negur – aroș, meglenoromân negru – roș și istroromân negru – roiș (DER, p. 542, 670).

Sintagma vin negru și-a extins aria de circulație, dominînd în majoritatea graiurilor românești , pe alocuri, fiind concurată de varianta lexicală vin roșu.

Izolat, în graiurile moldovenești, înregistrăm variantele lexicale, care au la bază același motiv determinant, culoarea băuturii, desemnînd diferite nuanțe ale culorii roșu și negru: crascî (var. fon.: cráscî – pct. 99) < ucr. kraska, crascău (var. fon.: cráscKç – pct. 87, 102, 107, 121) < crască+ suf. -ău, vișiniu (var. fon.: æișiníç–– pct. 5, 7; !ișiníç – pct. 225) < vișină + suf. -iu, turungiu (var. fon.: turunæiu – pct. 92) < tc. turuncu, termen învechit și regional, desemnînd culoarea portocalie, roșietică, întunecat (var. fon.: întunecát – pct. 3) < lat. intunicare, închis (var. fon.: înWís).

Termeni pentru „(vin) roșu”

Analizînd h. 117 din ALRR. Bas. privind numele date vinului roșu, identificăm în graiurile moldovenești aria dominantă a vocabulei roșu (< lat. russus), preluată din fondul comun al limbii române, care este pe alocuri urmată de determinative, ce indică diferite nuanțe ale culorii: (roșu) închis (var. fon.: îŋWís – pct. 70, 79, 86, 220; îŋäís – pct. 30), (roșu) întunecat (var. fon.: întunicát – pct. 10, 16, 64, 173, 186), (roșu) negrii (var. fon.: negrí!–– pct. 3, 235), (roșu) mohorît (var. fon.: moMor%t – pct. 1, 2, 4).

Sintagma roșu mohorît a fost menționată în mai multe texte vechi pentru „culoarea de la roșu cărămiziu pînă la roșu vînăt”. Unitatea lexicală mohorît este proprie și limbii literare.

Șî fáŝim æin di dóçî felur@: no! fáŝim șî alb, șî róșu. (TD, I (I), p. 231, pct. 146)

Pe alocuri, aria lui roșu este întreruptă de microarii ce aparțin altor termeni, mai puțin semnificativi pentru realia dată, dar care au la bază același motiv determinant, culoarea băuturii. Astfel vocabula negru (< lat. nigrum) apare în mai multe localități din regiunea Cernăuți și din nord-vestul Basarabiei (pct. 13, 23, 25, 27, 28, 88), de asemenea în unele graiuri centrale (pct. 142, 144, 156, 161,166, 177, 179, 184) și de sud-vest (pct. 200, 211, 215, 221).

Izolat, în unele localități din împrejurimile Sorocii (pct. 54, 59) și ale Chișinăului (pct. 109, 116, 121, 122, 125, 130, 132, 145, 148) este înregistrată varianta lexicală rozov < rus. розовый.

În graiurile moldovenești, arii mici, nesemnificative formează variantele lexicale sfecliu (pct. 40, 71) < sfeclă + suf. -iu, pornind de la culoarea realiei cu care se face asociere, profir (var. fon.: pró<ir – pct. 219), împrumut din neogreaca populară προφύρα, inițial o variantă a lui πορφύρα .

Termeni pentru „(vin) roz”

Noțiunea (vin) roz este exprimată în graiurile cercetate de o serie de termeni deosebiți după conținut și după aria de răspîndire, unii avînd valoare expresivă, alții – valoare descriptivă (ALRR. Bas., h. 116).

În graiurile românești, vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, aria cea mai extinsă pentru desemnarea vinului roz aparține termenului roz (var. fon.: roz; rozu) < fr. rose „roz” și formelor rozov, rozovu, rozvî, rozovîi < rus. розовый.

În graiurile vorbite în regiunea Cernăuți, în împrejurimile Edinețului și în unele graiuri centrale am înregistrat determinativul galben (gálbîn – pct. 9, 11, 12, 14, 19, 21, 22, 62; gálbin – pct. 110; gălb%ç – pct. 147, 153, 159, 162) < lat. galbĭnus „galben”, comun și realiei înrudite vin alb.

În mai multe graiuri românești, vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, am semnalat creația expresivă ghiurghiuliu (var. fon.: NorNolíç–– pct. 43, 48, 80, 81, 97, 98, 118, 120, 138, 165, 210, 225, 230, 234 – 236; NorNelíç –– pct. 59, 61, 129, 148; NerNelíç – pct. 137).

Microarii în graiurile moldovenești configurează varianta lexicală roșu (pct. 1 – 4, 10, 16, 25, 30, 51, 56, 64, 70, 74, 76, 83, 92, 96, 99, 146, 186, 206, 219, 229, 232), care formează arii întinse pentru realia înrudită (vin) negru. Derivatele albiu (albíç – s. Ropcea, regiunea Cernăuți), profiriu (profiríç – s. Giurgiulești, raionul Vulcănești, s. Orlovka, reg. Odesa), untdelemniu (var. fon.: úndilemníç –– s. Cobani, raionul Glodeni), sfecliu (sfeclíç – s. Scăieni, raionul Dondușeni) au la bază motivul determinant, culoarea băuturii și formează mici arii în graiurile teritoriale.

Termeni pentru „(vin) alb”

Pentru noțiunea (vin) alb în aria ALRR. Bas. sînt notați termenii alb, bălan, galben, limpede, profir (ALRR. Bas., h. 115).

Aria cea mai largă de circulație este reprezentată de termenul alb (< lat. album „alb”), unitate lexicală veche în limbă, fiind notată în aromână (albu), meglenoromână (alb) și istroromână (¥b) – DER, p. 30. Conform afirmației lui Sextil Pușcariu, cuvîntul alb are nu mai puțin de 40 de derivate, ceea ce situează cuvîntul dat în seria termenilor cu multe derivate.

Șî fáŝim æin di dóçî felur@: no! fáŝim șî alb, șî róșu. (TD, I(I), p. 231, pct. 146)

Pentru realia respectivă, un termen de asemenea vechi este unitatea lexicală bălan (< băl + suf. -an), care formează o arie laterală și compactă în zona transnistreană (var. fon.: balán –– pct. 34, 48, 63, 69, 74, 81 – 83, 96 – 99, 101, 106, 111, 118 – 120, 136, 137, 142 – 144, 157, 168, 173, 187, 194, 210, 232 – 234). Cuvîntul bălan prezintă interes și prin posibilitatea de îmbinare, în limba literară îmbinîndu-se cu substantive animate (copil bălan), iar în funcție de figură de stil pot fi îmbinări de tipul lună bălaie.

Microarii formează variantele lexicale limpede (var. fon.: línpidi – s. Mogoșești, ținutul Herța) < lat. lĭmpĭdus, profir (var. fon.: pro<ír – s. Orlovka, regiunea Odesa), un împrumut din neogreaca populară προφύρα, inițial o variantă a lui πορφύρα și galben (var. fon.: gálbîn – s. Horbova, ținutul Herța) < lat. galbĭnus, cuvînt pătruns din română și în polonă.

Termeni pentru „(vin) ghiurghiuliu”

Pentru denumirea (vinului) ghiurghiuliu în graiurile românești am semnalat mai multe variante lexicale. Sorgintea acestora este diferită, deosebite fiind și ariile de răspîndire, vechimea și semnificația lor concretă (ALRR. Bas., MN. 6).

Termenii galben (var. fon.: gálbîn – pct. 1 – 4, 24, 25, 80, 115, 187, 210, 225, 235; gálbăn – pct. 81, 98, 229, 231 – 233) < lat. galbĭnus, roș (roș – pct. 13, 19, 128, 139, 147; róșu – pct. 76, 144, 156, 158), rozî (rózî – pct. 16, 17), roziv (róziv – pct. 22, 56, 68, 221; rózuv – pct. 32, 33, 51, 66), urmat de determinativul (rozov) deschis (rozúv diskís–– pct. 167), ghiurghiuliu (var. fon.: NorNelíç –– pct. 71, 89, 107, 110, 111, 117, 154; NurNelíç – pct. 79) au la bază motivul determinant, culoarea băuturii „roșu-deschis, trandafiriu”.

Cuvîntul spălățel (spălățKl – 82, 97), derivat al lui spală, este utilizat cu valoare de metaforă.

Pielea cucoanei (var. fon.: Wél}a cuc©áni–– pct. 197) este o unitate frazeologică, cu valoare de calificativ, înregistrată în graiuri drept consecință a metaforizării, pentru a reda o nuanță a culorii roz.

3.3. Diverse

Termeni pentru „mustuială”

Strugurii zdrobiți, cu must, înainte de a fi storși sînt numiți în graiurile moldovenești printr-o diversitate de termeni, majoritatea cărora au fost notați și în cazul noțiunii înrudite tescovină (ALRR. Bas., II, MN. 4).

Arii largi de circulație în dacoromână aparțin unității lexicale vechi must (pct. 22, 23, 27, 84, 183) < lat. mustum „must”, conservată în dialectele macedoromân mustu și meglenoromân most; cf. alb. mušt, it., sp., port. mosto, prov., cat. most, fr. moût (DER, p. 532), menționată în documentele vechi slavo-române, datate cu 1573, derivatului acesteia mustuială (pct. 21, 100, 107, 114, 116, 122, 128, 129, 131, 139, 140, 143, 146, 153, 154, 156, 159 – 161, 166, 169, 170, 176) < must + suf. -ială și sintagmei poamă mustuită (var. fon.: p©ámî mustuítî – pct. 60, 90, 94, 105, 112, 196, 198).

Lingvistul român N. Raevschi atrage atenția asupra faptului că vocabula must, în urma contactului romano-protoslav, este asimilată de protoslavă (мъстъ „must de struguri” < lat. mustum). Înregistrarea mai frecventă a derivatului mustuială și a sintagmei poamă mustuită, comparativ cu cuvîntul-bază (must), este cauzată de polisemia acestuia. În localitățile Văsieni (raionul Telenești) și Caracui (raionul Hîncești) am notat coexistența termenilor mustuială și poamă mustuită.

În aria romanică din regiunea Cernăuți, în grupul de graiuri nordice, centrale și de sud-vest este notat termenul derivat tescovină, care suferă modificări la nivel fonetic (var. fon.: tescovínî – pct. 9, 11, 12, 15, 19, 28, 37, 38, 43 – 45, 47, 53 – 55, 59, 61, 65, 66, 68, 71, 73, 76, 77, 79, 85, 87, 88, 201; äișcovinî – pct. 16; Wiscovínî – pct. 18; t!oscovínî – pct. 67; tascońínî – pct. 121; tascońídî – pct. 162; toscońídî – pct. 125, 130, 138, 197, 151, 170, 215, 227, 230, 236; tescoyínî – pct. 195, 199, 226, 223). Atenționăm asupra faptului că tescovină este un cuvînt cu o frecvență sporită în graiuri, în special pentru realia înrudită – tescovină de poamă stoarsă.

Șî Vínu-l turnKm în butó!, șî tescovína ŝé!a ço dăm în áltî párti… (TD, I (I), p. 104, pct. 45)

În graiurile românești din sud-vestul Basarabiei pentru noțiunea mustuială atestăm vocabula veche praștină (var. fon.: prKștinî – pct. 204, 211, 212, 214, 217 – 219, 221, 222) < bg. praština, păstrată în dialectul aromân – pruștină (DER, p. 630) și atestat în aceleași localități pentru realia înrudită „tescovină de poamă stoarsă”.

No! la ála, cári !ésti prKștina, cári no! o dăm la t!ásc, o tescuím bíni…(TD, I (II), p. 113, pct. 221)

Arii mici, nesemnificative formează lexemele improprii realiei cercetate struguri (var. fon.: strúgur@ – pct. 2 – 4, 20), borhot (var. fon.: bórhot – pct. 14), mursă (var. fon.: múrsî – pct. 25) și numele perifrastic poamă zdrobită (var. fon.: p©ámî zdroNítî – pct. 26, 62, 64, 113, 193). Cuvîntul literar borhot (origine incertă, probabil est-slavă) și regionalismul mursă (origine incertă, probabil sb. mrs „zi de dulce” (DER, p. 530) au o întrebuințare sporadică în graiuri, în dacoromână primul desemnînd „resturile provenite din distilarea terciului fermentate de fructe, cereale etc.” (DLRM, p. 89), iar mursă numind „băutura preparată din miere, amestecată cu apă sau cu lapte”.

Ambele au pătruns în terminologia viticolă prin extindere de sens.

Termeni pentru „răvac”

Pentru desemnarea vinului care se scurge din cadă pînă a fi dată poama la presă constatăm o diversitate de termeni dialectali. Principalii termeni, care au o frecvență sporită în graiurile moldovenești, sînt răvac și must (ALRR. Bas., h. 119; NALR. Olt., h. 673).

Răvac (< tc. ravak, cf. sb. ravak – DER, p. 658) este un cuvînt vechi , dominant în graiurile moldovenești pentru realia vin făcut din primul must, poama fiind zdrobită cu mustuitorul ori cu mașina (și nu la teasc), iar prin extensiune desemnează și „vinul limpede, pritocit”.

…fáŝim răvác, îns!ámnî, cî sî răm&!i drójd!a la ço párti. (TD, I(II), p. 113, pct. 221) Dúpa aŝé!a a! turnát pitrócu, răvácu, aŝ!ála sî C%ŝi răvác, cár!al pitroŝéșt@. (TD, I(II), p. 37, s. Feștelița, raionul Suvorovo) Răvácu la no! deosăNít méræi…(TD, I(I), p. 231, pct. 146)

În unele localități din regiunea de sud-vest, nord-vest și din zona Cernăuți, răvac este constrîns de must (< lat. mustum „must”), cuvînt vechi (…unii îi cred plini de must, adică beții…), conservat în aromână (var. fon. mustu) și meglenoromână (var. fon. most), notat în limba română comună cu sensul primar „lichid dulce, nefermentat”, iar prin extindere de sens și pentru „lichidul care a început să fermenteze, stors și folosit ca băutură”. Vocabula must formează arii întinse în dacoromână, în special, pentru a doua realie.

Prímul must …sî dúŝi la butó!…(TD, I (II), p. 52, s. Toceni, raionul Leova) D!-amú cărKm șî mustu ŝéla acoló, dúpa ŝi l-am călcát. (TD, III (I), p. 185, pct. 147)

Microarii în graiurile moldovenești formează vocabula vin (var. fon.: æin – pct. 51, 74, 98, 101, 120, 228) < lat. vīnum „vin”, cf. it., sp. vino, prov., cat. vi, fr. vin, port. vinhoi ( DER, p. 836), care pe alocuri este urmată de determinante calitative vin dulce (var. fon.: æin dúl+i – pct. 14; vin dúl+i – pct. 14; æin dúlŝi – pct. 149, 157), vin curat (var. fon.: æin curát – pct. 22, 34, 46, 80 – 82), vin nou (var. fon.: æin noç – pct. 7).

Termenul vin este vechi în română, fiind împrumutat de protoslavă (вино „vin” < lat. vinum) în urma contactului romano-protoslav:

Orice om pune întîi vinul cel bun, și cînd se veselesc, pune pe cel mai slab…; … și pîrcălabu nu luoa nește tidve mari cîte de patru, cinci ocă, de jecuie oamenii vin;

…vin pretutinderea nu lipseșt…

Vinul și cu grîul, și cu de tot viptul cu ciredz și turme, capără pămîntul Dosoftei. „Opere poetice”. – Chișinău, 1989, p. 5).

Despre vechimea cuvîntului vin ne vorbește conservarea lui în dialectele aromân vin, meglenoromân vin și istroromân vir (DER, p. 836).

În prezent, vocabula vin are o răspîndire generală în graiurile românești, în special pentru realia „băutură alcoolică, obținută din fermentarea mustului”.

Mursă este un regionalism, menționat în dicționarele vechi cu sensul de bază „apă îndulcită cu miere, obținută prin fierberea sau prin spălarea fagurilor storși”. Prin extindere de sens, vocabula mursă (var. fon.: múrsî – s. Alexandrovka, reg. Nikolaev) desemnează, izolat, și noțiunea vinul care se scurge din cadă pînă a fi dată poama la presă.

Originea cuvîntului este îndoielnică. În DLR e notat ca fiind moștenit din lat. mulsa (DLR, t.VI, p. 1016), opinie negată ulterior de A. Ciorănescu (DER, p. 530), care îl leagă pe mursă de sb. mrs „zi de dulce”.

Arii limitate în graiurile oltenești formează termenii descriptivi: vin limpede, ~ tras, ~ adevărat, pitrocit, ~ curat, samatoc, ~ fiert (NALR. Olt., h. 672).

Termeni pentru „tescovină”

Pentru desemnarea a „ceea ce rămîne după stoarcerea fructelor (mai ales a strugurilor)” cercetătorii atestă mai mulți termeni: în Moldova – tescovină și mălai, în Muntenia – praștină și boștină, în Oltenia – comină, boască, în Banat – comină, cliuc, loză, în Crișana – comină, monte, în sud-vestul Munteniei – comină, monte, în Transilvania – drebe, trevere, în Maramureș – borhot de struguri, monturi, drojdie, tescovină – (vezi: ALR, I, h. 237; ALRR. Bas., h. 114, ALRR. Maramureș, II, h. 489).

Mălai (var. fon.: mălá!, malá!) este un cuvînt vechi în graiuri, polisemantic. În limba veche el desemna mai multe realii: 1.„mei” (Moldova și Banat), 2. „făină de mei” (Moldova), 3. „pîine făcută din făină de mei” (Banat), 4. „semănătură de mei” (Moldova). Al. Ciorănescu presupune că din română provin rut. maljaj, polon. malaj, rus. malai, bg. malai, mag. malé (DER, p. 486). În terminologia viticolă, vocabula mălai a pătruns în urma extinderii de sens, fiind înregistrată, în special, în arealul moldovenesc.

Pi úrmî ŝi !ará sî fácî cu malá!u ŝ!ála? (TD, III(I), p. 64, pct. 43)

Discutabilă este originea cuvîntului. B. P. Hasdeu, analizînd etimologia cuvintelor mei și mălai, afirma că primul ar fi de origine latină (< milium), pe cînd mălai, deși radicalmente de aceeași tulpină cu milium, totuși prin conservarea lui a, pe care latinii l-au scăzut la i, reprezintă o formațiune mult mai veche, în care sufixul -ai e muiat după fonetica română dintr-un primitiv ani- . După G. Giuglea, mălai are multe asemănări semantice cu lat. far, fiindcă desemnează anumite soiuri de cereale: 1. „mei”, 2. „făină făcută din mei și porumb”, 3. „turtă făcută din mălai”.

De altă părere este Andrei Avram, care susține că la originea lui mălai se află un derivat substantival, de la lat. milium „mei”, anume milialia, care inițial desemna „boabe de mei”, avînd sensul unui colectiv, la acest sens s-a adăugat apoi cel de „mei”. O altă opinie aparține lui A. Ciorănescu (DER, p. 486), conform căreia este evidentă înrudirea cuvîntului mălai cu mămăligă. Elementul românesc analizat mălai a fost notat în ucraineană, la huțuli: malaj < mălai și în bulgară. Vorbind ca despre o formație internă și expresivă, Alexandru Ciorănescu ne prezintă o formă primitivă mămălaie, cu aceeași reduplicare ca în mămăligă și cu sufix expresiv diferit.

Conform SDELM, avîndu-se în vedere sensul derivatului mălăieț „cu carnea moale, puhavă” (despre pere, zămoși), se presupune că primordial prototipul cuvîntului mălai însemna ceva „puhav”, „moale” (comp. mămăligă, măligă) – SDELM, p. 272.

Din cauza polisemiei sale, vechea vocabulă mălai este concurată în graiurile de la est de Prut de derivatul tescovină, care ocupă și zona graiurilor muntene și maramureșene. Fiind răspîndită pe un teritoriu vast, vocabula tescovină suferă modificări la nivel fonetic: tescovínî, toscovínî, tosconídî, Wiscovínî, descovín).

Răm%ni toscoÇída uscátî, a! stórs-o_n m%nî, toscoÇída. (TD, I (II), p. 37) Tesconída ŝé!a înaínti vrémi !ará búnî di ŝ!avá…(TD, III (I), p. 41, pct. 37)

În localitățile Cuizăuca (raionul Rezina) și Delacău (raionul Grigoriopol), drept argument al cunoașterii și utilizării de către băștinași a ambilor termeni (mălai și tescovină), am notat sintagma mălai de tescovină (var. fon.: mălá! di tăscovínî (B), mălá! di tăscoÇídî (T) – pct. 95, 137).

Macuh (var. fon.: macúh – pct. 16, 24, 30, 39, 56, 63, 74, 80 – 82, 96 – 99, 101, 123; macúc – pct. 33, 36, 41, 46), cuvînt specific unor localități din nord-estul și nord-vestul Republicii Moldova, este preluat din graiurile ucrainene (cf. ucr. макуха „turtă de semințe”).

Vechiul termen praștină este conservat în aromână (pruștină), reprezentînd un împrumut bulgar prăstina. În prezent, este notat în unele graiuri dobrogene și muntene, lărgindu-și aria de circulație în partea de est și nord de Prut (var. fon.: prKștini – pct. 208, prăștinî – pct. 212 – 214, 216 – 218, 220, 221).

No! la ala, cári !ésti prăștína, cári no! o dăm la t!ásc, o tescuím bíni ŝi scç©átim tot dintr-%nsa …(TD, I (II), p. 113, pct. 221)

În Oltenia, Banat, Crișana, este înregistrat cuvîntul boștină (< sl. vostina „uscat”), vocabulă veche, în macedoromână și meglenoromână (DER, p. 109), polisemantică, utilizată în special în terminologia apicolă pentru fagure uscat, dar și în vocabularul viticol prin asociere de conținut.

Termenul vechi boască (< sb. voska „ceară”) este cunoscut limbii comune cu sensul primar „drojdie, depunere”, prin extindere semantică cuvîntul a pătruns în mod curent în toate cele trei provincii sudice, cu preponderență în Muntenia, Oltenia și Banat (var. fon.: b©áscă, v©áscă; Răm%ne v©áscă – TD. Oltenia), izolat în Moldova (var. fon.: b©áscî – pct. 11), alături de alți termeni de origine slavă: boștină, comină, praștină, tescovină.

Frederic Damé, în studiul său Încercare de terminologie poporană română, datat cu 1898, îl înregistrează pe boască alături de varianta lexicală tescovină. Izolat, în Muntenia și Dobrogea (pct. 673, 788, 675, 676), constatăm regionalismul marda (< tc. marda „suprapreț”), cunoscut în unele graiuri cu sensul primar „rămășiță”.

În Banat, în Transilvania de sud-vest și în Oltenia e înregistrat regionalismul cómină (< sb. komina). Aria cea mai largă de circulație în Transilvania aparține regionalismului trevere (< germ. Treber „tescovină”) .

Termenul drojdie (< sl. droždi!e „sediment”, păstrat în dialectul meglenoromân – drujdeală (DER, p. 303), formează microarii în graiurile transcarpatice drojdie (var. fon.: drojd@–– pct. 1,3), în Transilvania, Crișana și Maramureș (var. fon.: drojdi! – pct. 280, 365, 228; 346; drojXi! –– pct. 491).

În graiurile românești, microarii formează termenii improprii realiei cercetate: coji (coj@ – pct. 2) < sl. koza „pieliță”, conservat în dialectele macedoromân (coaje), meglenoromân (coajă) și monturi, creație spontană de la rădăcina expresivă borh-, care păstrează o nuanță familiară (var. fon.: móntur@ –– reg. Transcarpatică) < magh. mont, atestat și în Transilvania, Crișana și Maramureș (var. fon.: móntur@ – pct. 310, 279, 334, 272, 238), borhot (var. fon.: bórhot – pct. 14), formînd arii întinse în Maramureș (var. fon.: bórhçót ), drob (var. fon. drob – pct. 145, 227) < bg. drob, păstrat în macedoromână, mustuială (var. fon.: mustu!álî – pct. 171), derivat al lui must și brașcă (var. fon.: bráșcî – pct. 210), un împrumut direct din graiurile ucrainene.

Termeni pentru „aldămaș”

Băutura (și gustarea) propusă de cineva după încheierea unei înțelegeri este desemnată în graiuri de termenii aldămaș și mohorici (ALRR. Bas., h. 120).

Aldămaș (var.: aldămáș, aldamáș, adalmáș, haldamáș) este un cuvînt vechi în limbă, predominant în graiurile bănățene, transilvănene și moldovenești încă în sec. XVII, fiind intrat în română din maghiară (mag. áldomas > rom. aldămaș), schimbîndu-și statutul accentologic: primul á în maghiară substituit prin a rom., a devenit aton, iar al doilea, neaccentuat în maghiară, de asemenea substituit prin a rom., a ajuns tonic. Cuvîntul este vechi în limba română, fiind înregistrat și :

Am și băut aldămaș la cîrciuma lui Badaca. (Un proces la 1826)

Cuvîntul aldămaș, susține G. Bogaci, are în limba de origine un înțeles identic. Vorbitorii unguri, însă, asociază cuvîntul lor cu verbul aldăni, care înseamnă „a binecuvînta” și de aceea cuvîntul le pare mai „nobil”. Românii care trăiesc în Ungaria și care, prin urmare, au mai multe posibilități pentru însușirea unor cuvinte de origine ungară, au și un verb, după modelul ung. a aldui, care înseamnă „a binecuvînta”, întrebuințîndu-se în expresii ca: Dumnezeu te alduiască,.

La obiceiul aldămașului, etnografii subliniază rolul procedural al folosirii vinului, care era esențial, întărind valabilitatea actului desfășurării, și prin publicitatea pe care o crea, îndeosebi la mutațiile translative de stăpînire funciară. Astfel aldămașul dat la vînzări, cumpărări, schimburi era un element procedural de esență.

În regiunea Cernăuți, în nord-vestul și nord-estul Republicii Moldova este notată varianta lexicală mohorici (var. fon.: moMoríŝ), un împrumut direct din graiurile rusești: мaгорыч „aldămaș”.

Capitolul IV. Termeni pentru inventarul viticol și construcții viticole

4.1. Termeni pentru inventarul viticol

Terminologia uneltelor de lucrat via

Cele mai vechi unelte agricole manuale, care servesc la lucrul în vie sînt sapa (< lat. sappa), hîrlețul (< v. sl. rylicĭ), chirca (< rus. kirka), tîrnăcopul, chitonogul. Un studiu minuțios asupra terminologiei agrare, inclusiv a acestor vechi termeni, a fost efectuat de Vasile Pavel în lucrarea sa Terminologia agricolă moldovenească. – Chișinău, 1973.

Sapă este un cuvînt vechi în română, ca argument servindu-ne atestarea acestuia în dialectele aromân, meglenoromân (sapă) și istroromân (sope). În prezent, termenul este notat în italiană zappa, franceză sape, spaniolă zapa, turcă capa (DER, p. 682); poloneză sapa, ucraineană сапа, rusă cапа .

Este cunoscut că sapa a apărut în epoca primitivă, evoluînd din instrumentul de piatră, convențional numit „teslă”, întrebuințat cu un mîner de lemn la diferite lucrări încă în paleolitic. Numeroasele descoperiri ale săpăligelor de piatră de la sfîrșitul paleoliticului și al eneoliticului sînt cunoscute în diferite țări. Odată cu apariția uneltelor agricole plugărești de prelucrare a solului, sapele au început să fie întrebuințate ca unelte suplimentare la îngrijirea plantelor cultivate.

V. Sorbală afirmă că o asemenea formă de sapă se întîlnește și în Bulgaria, dar acolo e mai veche, deoarece anume de acolo ea pătrunde în Valahia și Moldova. Hîrlețul reprezintă la români o unealtă veche, dar mai recentă decît sapa, utilizată și de viticultori. Drept argument al vechimii termenilor hîrleț și sapă ne poate servi informația preluată din vechiul izvor biblic:

Deci fără sape, fără hîrlețe… era siliți săracii muncitori de scurma pămîntul cum putea… (Viața marelui Petru, samoderjet a toată Rusia)

Referindu-ne la aria de răspîndire a termenului sapă (var. fon. sápî) < lat. sappa, constatăm că atlasele lingvistice românești îl notează în majoritatea graiurilor dacoromâne, inclusiv în cele moldovenești, precum și în regiunile limitrofe și cele situate în medii aloglote (ALM, II, h. 866).

Isoglosa termenului hîrleț (var. fon. Mîrleț – ALRR. Bas., IV, h. 543) < v. sl. rylicĭ este notată în Moldova și Transilvania; în Muntenia este semnat termenul cazma, în Transilvania – așău. Primul termen este notat ca unicul pe teritoriul Basarabiei, inclusiv regiunea cercetată și în 15 localități din nord-estul Munteniei.

Conform opiniei lui Paul Lăzărescu, se poate presupune că în raportarea sistemului regional la sistemul limbii comune, pe care o efectuează vorbitorii, termenul hîrleț – cu o răspîndire mult mai întinsă pe teritoriul dacoromân decît a termenului cazma – este considerat ca aparținînd limbii comune și preferat muntenescului cazma, considerat de vorbitori ca regional.

Izolat, în Moldova și Dobrogea, pentru noțiunea sapă notăm glosemul chircă și derivatul acestuia a chircui „a săpa cu tîrnăcopul” (DER, p. 182).

Nu toți termenii pentru realia unelte de lucrat via sînt înregistrați în atlasele lingvistice românești. În urma cercetărilor dialectale pe teren au fost consemnați termenii pitonog, cosor, foarfece de vie.

Analizînd izvoarele mai vechi, notăm că unealta cu care se făceau găuri în pămînt pentru a înfige aracii la vie a fost constatată de etnografi în Moldova, Oltenia pe la sfîrșitul sec. XIX.

Prezintă interes variantele lexicale vechi, înregistrate pentru denumirea acestei unelte: în unele localități de la est de Prut și din sud-vestul Basarabiei circula termenul sădilă (actual și astăzi: Avém speciál lúcru_așă, cári sî W!ámî sadílî. TD, I (II), p. 110, pct. 221), preluat din graiurile bulgare (< bg. цедило „sădilă”), împreună cu obiectul; în unele graiuri moldovenești (raioanele Rîșcani și Glodeni), izolat în Oltenia persista varianta lexicală haragari, constituită pe teren propriu, prin sufixare (< harag + suf. -ari) și apărută în urma asocierii prin formă a uneltei cu însuși haragul, (se presupune că în aceste localități unealta dată era folosită, în special, pentru a înfige aracii; de aici și denumirea ei). În restul teritoriului predomină aria termenului chitonog, vocabulă de origine necunoscută, ultimul element fiind de origine slavă (DER, p. 605).

Actualmente, în graiurile românești, pentru denumirea uneltei cu care se fac găuri în pămînt pentru a înfige aracii la vie înregistrăm atît vechii termeni, cît și variante lexicale noi. Vocabulele vechi chitonog și sădilă rămîn a fi dominante în majoritatea graiurilor dobrogene (sădílă), oltenești și moldovenești (Witonóg – NALR. Olt., h. 667).

În graiurile oltenești, în urma asocierii cu alte obiecte, înregistrăm variantele lexicale: par (< lat. pãlus), rangă (et. necl.), bold (< sl. bodli „spin”), manelă (< ngr. μαυέλα), țăruș (et. nec.), sondă (< fr. sonde).

Atenționăm asupra faptului că în graiurile moldovenești cuvîntul chitonog, prin asociere de idei, desemnează și „bățul cu un piron la capăt, pe care copiii îl înfig în gheață, ca să mărească viteze, cînd se dau pe gheață cu oasele (ca niște patine)”.

În urma cercetărilor dialectale efectuate pe teren, am semnalat în graiurile moldovenești și alte variante lexicale, care sînt mai puțin semnificative pentru chitonog, formînd arii mici, neînsemnate. Printre acestea se enumeră: șompol (s. Lopatna, raionul Orhei), mecicuri (s. Peciște, raionul Rezina), cotonoagi < chitonoage, et. populară (s. Satul Nou, raionul Cimișlia), plantator < plantă + suf. masc. -tor (s. Lipceni, raionul Rezina), săpător de vie (s. Cociulia, raionul Cantemir), de asemenea, stonog (cf. stănog „țăruș” < rus., ucr. станок – DEX, p. 1016) – s. Cioara, raionul Hîncești.

C-acólo nu-! trébu múncă, niĉ mlájă, da niĉ harág, da niĉ trúdă ( DD, II, p. 178)

Curățarea sau tăiatul viei este un proces important, efectuat cu ajutorul cuțitelor speciale sau al foarfecelor de vie.

Etnograful N. Demcenco a consemnat pe teritoriul actual al Bulgariei și României, existența a unor cuțite scurte, încovoiate, folosite pentru tăiatul viței de vie încă în antichitate. În primele secole ale erei noastre, asemenea cuțite erau cunoscute și vierilor din localitățile aflate în împrejurimile Mării Negre. Pe teritoriul Basarabiei aceste unelte sînt datate cu sec. XIV .

Termenii cei mai vechi notați în graiurile românești pentru desemnarea unui asemenea cuțit erau cosorul și cecma „cuțit scurt, dințat, cu vîrful încovoiat”, ultimul fiind notat în unele localități din împrejurimile Akermanului.

În prezent, cea mai largă arie de circulație în dacoromână a rămas pentru vechiul termen cosor (DLR, I, p. 558), păstrat și în aromână, meglenoromână (DER, p. 244), a cărui origine este discutabilă. După I. Nania, cuvîntul dat este autentic românesc, format din lat. cos, care avea și sensul de „cute tare și ascuțită” + ora, oe = margine, cosor însemnînd „margine ascuțită, cuțit”. În sprijinul afirmației se aduce un alt cuvînt format în același mod: costrei. Oricum, opinia lingvistului este discutabilă, de aceea facem trimitere și SDELM, unde cosor este apreciat drept împrumut sudsl. kosorĭ „cuțit cu vîrful încovoiat” (DER, p. 244; SDELM, p. 206).

Termenul cosor este înregistrat la mai multe popoare din arealul Carpato-Baltic. La unguri, albanezi și italieni se presupune că acest termen a pătruns prin filiera sud-slavă. A. Ciorănescu atestă acest cuvînt în bulgară (koser), sîrbă (kósor), slovacă (kosêr), rusă (kosorĭ) – DER, p. 244.

Despre vechimea termenului cosor ne vorbește și Frederic Damé în studiu său Încercare de terminologie poporană română.

Nicolae Raevschi afirmă că în cazul cînd împrumuturile slave, sinonime ale termenilor romanici sau, sub raport semantic, vădesc trăsături comune cu ei, am putea afirma că realiile denumite de cuvintele slave nu erau necunoscute romanicilor. Totuși obiectele acestea „slave”, afirmă lingvistul, trebuiau să se fi deosebit prin ceva – prin formă, dimensiuni, funcții – de obiectele omoloage ale romanicilor. În șirul exemplelor enumerate înregistrăm și perechea de termeni vizată: cuțit – cosor.

În unele localități din Republica Moldova pentru curățarea sau tăiatul viei, pe alocuri, pe lîngă cosor, sînt folosite și alte unelte înrudite, desemnate de termenii cuțit < lat. cotitus (gr. moldovenești – s. Cioara, raionul Hîncești; s. Năvîrneț, raionul Florești; s. Bezeni, raionul Florești), păstrat și în macedoromână (cățut, cuțut), meglenoromână (cuț¥t) și istroromână (cuțit) (DER, p. 274), brici < sl. briči (s. Gura Bîcului, raionul Anenii Noi; sporadic în Muntenia), conservat și în macedoromână briți, ceacîie < tc. çaki, de unde provine și bg. =ekija „briceag” (s. Olănești, s. Răscăieți, raionul Ștefan Vodă), notați și în limba literară (DER, p. 163).

Culégem acéșt@ strú[anonimizat] un bri+ág saç fçárfică…(TD, Muntenia, II, p. 283). …te duŝ la butúc/ cuțítu/ a! tă!àt strúgurli. (TD. Dobr., p. 193)

În viticultură cuțitul pentru tăiatul viței de vie a fost folosit un timp îndelungat, dar treptat acesta a început să fie înlocuit de către foarfece, unealtă veche, folosită încă de romani în special pentru tăierea strugurilor, curățarea viei, dar și în alte domenii ale vieții.

Foarfece speciale de vie au fost înregistrate de etnografi abia în sec. XVIII–XIX în Franța, apoi în Germania. După N. Demcenco, în aceeași perioadă ele sînt înregistrate și în gospodăriile basarabene sub numele secator, termen apărut prin substantivizarea verbului-acțiune. Actualmente, vechea sintagmă foarfece de vie, cunoscută și de limba literară, este notată în întregul areal dacoromân, deosebite fiind doar variantele fonetice ale acesteia:

…o tá!e cu f©árfe+ili (TD. Oltenia. Buc., 1967., p. 381, pct. 987) …ș_dip-á}a ço tă!ém cu fçárficu di ví!i…(TD. Muntenia, II, p. 870) …o ta! de l%†gî óWu cu f©àrfiĉili. (TD. Dobr., p. 191) Am curăț%t cu fárfiŝi, sînt fárfiŝi spiciáli píntru ví!i…(TD, I (I), p. 89, pct. 27)

Drept dovadă a vechimii termenului foarfece (< lat. fŏrfex; forma de singular foarfecă a apărut prin mijlocirea pluralului – SDELM, p. 459) în limba română ne servește păstrarea lui în aromână – foarfică și meglenoromână – foarfiți (DER, p. 337).

Termeni pentru „(aparatul) de stropit via”

Aparatul de stropit via este mai recent în graiuri, fiind desemnat prin unitățile lexicale stropitoare, mașină de stropit, pompă, șpriț.

În graiurile românești din dreapta Prutului termenul stropitoare conturează aria cea mai întinsă, devenit literar (stropitoare – Moldova, Muntenia; izolat – în Transilvania, Oltenia), derivat de la verbul cunoscut limbii literare (a) stropi + suf. fem. -toare, care este destul de productiv în graiuri. Pe alocuri, termenul vizat este strîmtorat de perifraza mașină de stropit (ALR sn, h. 228; DLR, t. X, partea 5, p. 1790).

În graiurile românești din stînga Prutului aria cea mai largă o formează termenul mașincă (maș%ncî – pct. 45, 47, 53, 58, 66, 70, 73, 88, 110, 113, 127, 128, 139, 144, 150, 153, 156, 169, 177, 194, 212) și sintagma mașină de stropit (var. fon.: maș%nî di stróWit–– pct. 39, 41, 42, 55, 56, 64, 65, 67, 78, 85 – 91, 95, 100, 103 – 106, 108, 109, 111, 114 – 119, 122, 129, 134, 135, 137, 138, 140, 141, 143, 145, 147 – 149, 151, 154, 158 – 164, 167, 168, 174 – 176, 178, 180, 183, 184, 188, 190, 193, 197, 201, 207, 209, 215, 222), ultima conturează o arie comună cu unele graiuri din dreapta Prutului, fiind notat și în Oltenia (NALR. Olt., IV, h. 670).

În cazul sintagmei mașină de stropit, determinativul are menirea de a arăta operația la care e folosită mașina:

Dúpa ŝi sî mésticî Níni, Níni, ápu luKm maș%na di stroWít în sWinári șî-! dăm stroWitúrî. (TD, III (I), p. 183, pct. 147)

Vocabula mașină, menționează A. Ciorănescu, există în dialectele aromân (machină) și meglenoromân (mașină) – DER, p. 495.

Izolat, în unele localități muntenești (pct. 682, 762, 769, 872) și moldovenești (pct. 3, 10, 11, 16, 27, 29, 32, 35, 59, 61, 84, 102, 166, 177), în urma asocierii de funcție, pentru denumirea aparatului de stropit via a fost notat termenul pompă, recent preluat din franceză (var. fon.: pç©àmpî) < fr. pompe „pompă”), sensul de bază al căruia este „aparat compus dintr-un cilindru cu piston, manevrat cu mîna sau mecanic, folosit pentru a deplasa un fluid dintr-un spațiu în altul”. Izolat (în Moldova – pct. 132, 223), unitatea lexicală pompă este urmată de determinantul de stropit, care indică operația la care e utilizată pompa.

În Banat, izolat în Crișana, în reg. Cernăuți (pct. 9, 17), prin asociere de funcție, pentru denumirea aparatului de stropit via e folosit termenul șpriț < germ. Spritze „pompă”, cunoscut și ca nume dat „vasului de vin cu sifon” (DER, p. 739).

În unele graiuri din zonele laterale și/sau izolate, ALM II/1, h. 947 înregistrează o serie de împrumuturi recente: balon (pct. 25, 74, 81, 136), un împrumut european, din it. ballone, ucr. балон; sprințoucă (pct. 63, 69, 80, 227) < ucr. спринцiвка „stropitoare”; polivalnic (pct. 88) < ucr. поливальниця; nosos (pct. 97, 226) < ucr. насос „pompă” (Dicționar român – ucrainean, p. 31, 770, 634, 489).

Termeni pentru „(noi) stropim (vița de vie)”

Acest proces este redat în graiuri de verbele stropim, sprințuim, udăm, împroșcăm etc. (ALM, h. 949; ALRM sn, I, h. 155).

Termenul literar stropim este bine cunoscut în dialectul dacoromân, suferind modificări la nivel fonetic, din cauza palatalizării consoanei p în graiurile de tip nordic (var. fon.: stroWím – în graiurile moldovenești). A stropi (cf. sl. стропити) este un cuvînt vechi, polisemantic, de întrebuințare generală în română.

Izolat, în unele graiuri moldovenești de nord-est (pct. 63, 69, 80, 83, 73), în județele Oradea și Baia Mare notăm glosemul sprințuim (sprințu!ím), provenit de la substantivul de origine germană Spritze „pompă”, iar în enclavele românești din răsărit (regiunile Kirovograd, Nikolaev) – forma briscaim (cf. rus. опрыскать, опрыскивать „a stropi”). În cîteva localități românești de la nord de Tisa e notat cuvîntul pompaim (< pompă „stropitoare”).

Termeni pentru „presă”

Pentru denumirea aparatului folosit la prelucrarea prin presare a strugurilor ca să iasă mustul, în arealul dacoromân sînt notați termenii teasc, presă, șaitău, mașină, daralău, storcător, mașină de stors (ALRM, I, h.159; ALRR. Bas, II, h. 109; NALR. Olt., h. 687).

Teasc este cel mai frecvent termen înregistrat în graiurile moldovenești (t}asc – pct. 7, 8, 11, 17, 19, 20, 26, 34 – 36, 44, 50, 55, 56, 58 – 60, 64 – 66, 68, 70, 71, 76 – 79, 84 – 91, 93 – 96, 100, 102 – 119, 121 – 123, 125 – 136, 138 – 145, 147 – 164, 166 – 171, 173 – 183, 185 – 189, 193 – 199, 201 – 205, 207 – 209, 211 – 221, 223, 227 (ALRR. Bas., II, h. 109), în graiurile muntenești, bănățene, parțial în Transilvania.

Teasc este un cuvînt vechi, pătruns în limbă în perioada contactului romano-bulgar (< v. sl. tEskŭ „teasc”, cf. sb. tijesak, ceh. tesac, rus. tiski – DER, p. 779), fiind menționat în documentele slavo-române din 1374–1600, înregistrat pe teritoriul Țării Românești și în Noul Testament , atît cu sens propriu: „Un om…a sădit vie, a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a dat-o lucrătorilor și s-a dus departe”, cît si cu sens figurat și simbolic: pentru a arăta una din căile de pedepsire ale lui Dumnezeu: „și teascul fiind călcat, afară den cetate a ieșit sînge…”. Din românescul teasc, afirmă A. Ciorănescu, provine sb. tjaska (DER, p. 779).

Deși teasc este un cuvînt vechi, în prezent acesta nu și-a pierdut importanța în arealul moldovenesc, la est de Prut fiind strîmtorat doar în unele graiuri de nord-est și de nord-vest de termenul mai nou – pres (variantele: présî – pct. 5, 9, 12, 18, 21, 23, 25, 33, 37 (ALRR. Bas., II, h. 109); présă – pct. 987, preș – pct. 26, 47, 284 (mALR, I, h. 159) ; prRsî – pct. 16; pres – pct. 24, 27 – 31, 38 – 42, 45 – 48, 51 – 54, 63, 67, 69, 73 – 75, 80 – 82, 97 – 99, 101, 120, 165, 190, 200, 210, 224, 235), considerat un împrumut din rom. occ. (fr. presse „teasc”) sau din germ. Presse – SDELM, p. 331).

Sensul primar al lui presă, înregistrat în dicționarele românești, este „aparat sau mașină care servește la prelucrarea prin presare a unor materiale, cu ajutorul unor unelte adecvate”.

ðO culéCim,o dăm la zdrobílcî, pi úrmî la présî. (TD, I (II), p. 76) Adúßim ðo présî.(TD, III (I), p. 41) Șðo da! la pres. (TD, III (I), p. 64) Adúŝem présa, dăm la présî. (TD, III (I), p. 41, pct. 37)

Izolat, în unele localități din nordul Republicii Moldova (pct. 43, 49, 61, 62), notăm coexistența termenului mai vechi teasc și a vocabulei mai recente presă.

Púnim la t!ásc, adíca présa avém așK, speciál avém… (TD, I (II), p. 113, pct. 221) Tosconída ŝé!a am dat-ço la pres, la t!ásc. (TD, III (I), p. 92, pct. 70)

În regiunea Transcarpatică (pct. 1, 3, 4) și în unele localități din Transilvania, Banat (ALR, II, 6137/279; DLR, t. XI, partea I, p. 10) pentru denumirea presei a fost înregistrată varianta lexicală șaitău, un împrumut mag. (< sajto „presă”), preluat de la unguri în urma conlocuirii acestor două popoare.

Sporadic, în unele localități din Crișana (pct. 325, 334), Muntenia (pct. 769, 886), Transilvania (pct. 105), prin asociere de funcție, notăm dialectismele lexicale, care lipsesc în graiurile moldovenești: daralău, storcător.

Storcător (< stoarce + suf. masc. -tor) este un derivat vechi în limbă, menționat în Cîntul lui David (la fîrșitu pentru storcătorile…), care actualmente și-a pierdut vitalitatea în graiuri. Termenul expresiv dărălău reprezintă o structură onomatopeică, derivată de la verbul dîrdîi, înregistrat în dicționarele limbii române cu sensul de bază „a vibra” + suf. peiorativ -ău. Izolat, în graiurile oltenești, înregistrăm sintagma mașină de stors.

Așadar, aparatul folosit la prelucrarea prin presare a strugurilor ca să iasă mustul este desemnat în graiurile românești atît prin termeni vechi, cît și prin termeni noi.

Termeni pentru „zdrobitor”

Conform informației oferite de etnograful basarabean N. Demcenco, din cele mai vechi timpuri strugurii culeși erau puși într-un vas special, numit călcător (sporadic înregistrat și în prezent: CăutKm călcătór!u, căutKm t!áscu TD, III (I), p. 184, pct. 147) sau uluc și striviți cu picioarele.

Mai tîrziu, pentru sfărîmarea strugurilor, era folosit un băț special, numit făcălău sau mustuitor, iar începînd cu sec. XIX, în gospodăriile țărănești din Basarabia se întrebuința o instalație specială, numită zdrobitor. Termenii călcător și mustuitor sînt înregistrați și în studiul lui Frederic Damé Încercare de terminologie poporană română, datat cu 1898.

În prezent, mecanismul cu ajutorul căruia sînt sfărîmați strugurii este denumit în graiuri printr-o diversitate de termeni: mustuitor, zdrobitor (Moldova, Dobrogea, parțial Muntenia), bătălău, kisători (Transilvania), cumurzlău, crac (Crișana), mai (Banat), bătător, pisălău (Muntenia – ALR, I, h. 233), mașină, morișcă, teasc, tocătoare, valț (ALRR. Bas., II, h. 110; NALR. Olt., h. 671; ALR, h. 235; TD. Muntenia, II, p. 177; TD. Dobr.), unii din ei fiind păstrați din timpurile vechi, alții reprezentînd împrumuturi recente. Din acest șir de cuvinte cel mai semnificativ rămîne a fi termenul zdrobitor.

Termenul devenit literar zdrobitor, derivă de la verbul (a) zdrobi + suf. masc. -tor (< lat. torius) și rămîne a fi dominant în graiurile moldovenești și în cele dobrogene (var. fon.: drobílcî – pct. 45, 47, 49, 52, 53, 60, 63, 65, 66, 69, 71, 76, 78, 80, 82, 83, 85, 87, 95 – 101, 103, 105 – 108, 110, 113 – 115, 117, 125 – 127, 131, 133, 139, 141, 145, 147, 148, 151, 153, 154, 159, 162, 165, 210, 215, 220, 227, 228; drobélcî – pct. 89; drobíŋcî – pct. 90, 94, 104, 109, 116, 121, 130, 182, 193; zdrobílcî – 18, 22, 26, 28, 30, 33, 39, 41 – 44, 50, 51, 54 – 56, 58, 59, 61, 62, 64, 67, 70, 73, 77, 79, 84, 86, 91, 93, 102, 111, 118, 119, 122, 123, 128, 129, 132, 134, 135, 137, 138, 140, 144, 155, 161, 179, 181, 211, 212, 217, 219, 221, 222; zdrobílcă – pct. 214, 218).

Îl torn@ cu cóșu acólo-n zdrobilŝ (TD, I (II), p. 76, pct. 212). O culéCim, o dăm la zdrobílcî, pi úrmî la présî. (TD, I (II), p. 76, pct. 212) Am dat pç©áma la drobílcî. (TD, III (I), p. 92, pct. 70)

În graiurile moldovenești, prin asociere de funcție, zdrobitor denumește și „mașina de dejghiocat știuleții” (DD, II, p. 89).

Mustuitor este un cuvînt vechi, constituit pe teren propriu prin derivare externă (de la rădăcina cunoscută limbii literare must + suf. masc. -tor < lat. torius, înregistrat în numeroase derivate difuzate în întregul areal dacoromân), care și-a micșorat vechea arie de circulație, fiind notat, în special, în graiurile de tip sudic, dar și în unele graiuri moldovenești centrale.

Fac ço clácî ș-s-o duc acásî, s-o pun ș-s-o mustu!ésc cu mustuitór!u (TD, I (I), p. 238, pct. 153)

Termenii dialectali bătălău, pisător, înregistrați în graiurile din Transilvania, au derivat de la verbele mai vechi (drept argument servindu-ne înregistrarea acestora în aromână: bat – chisedz(u), chisare, meglenoromână: bat și istroromână: b¥tu – DER, p. p. 83, 603), cunoscute limbii literare: a bate (< lat. battěre), a pisa (< lat. pīsăre), cărora li s-au raliat suf. peiorativ -lău și suf. masc. -tor, pentru a desemna o realie mai nouă. Deși verbele menționate au o circulație largă în limba literară, derivatele acestora rămîn a fi dialectisme lexicale, înregistrate într-o arie limitată.

În mai multe localități din stînga Prutului, vocabula zdrobitor este strîmtorată de cuvîntul mai nou, preluat din lexicul comun – mașină (var. fon.: maș%nî – s. Gradiște, raionul Cimișlia), un împrumut european (comp. fr. machine, germ. Maschine), prin mijlocirea lat. machina (SDELM, p. 252; DLRM, p. 481; DER, p. 495) și derivatul diminutival al lui – mașincă (var.: mașíŋcî – pct. 124; maș%ŋcî – pct. 150, 177, 185, 197).

Prezintă interes aspectul fonetic al cuvîntului – maș%nî– care suferă modificări, în urma trecerii vocalei i în seria î. Este demonstrat de hărțile atlaselor lingvistice că în graiurile moldovenești vocala palatală anterioară i, fiind urmată de consoanele s, z, ț, ș, j, r, trece în seria centrală î. De regulă, în graiurile muntenești, i rămîne intact.

Pe alocuri, termenii mașină sau/și mașincă sînt însoțiți de determinative (var. fon.: mașínî di farmát – pct. 12; maș%ŋcî di farmát – pct. 136, 167, 174; maș%ŋcî di fărmát – pct. 143, 149, 163, 188, 198, 213, 230; maș%ŋcî di äisát – pct. 29; maș%ŋcî di frămîntát – pct. 142; maș%ŋcî di mustuít – pct. 160; maș%ŋcî di tocát – pct. 171; maș%ŋcî di pçámî – pct. 183, 194, 201, 207; maș%nî di p©ámî – pct. 184; maș%ŋcî di Wisát – pct. 186; maș%ŋcî di tiribít – pct. 189; maș%ŋcî di ma+inát – pct. 202; maș%ŋcî di maßinát – pct. 205; maș%nî di calcát – pct. 216), care indică operația la care e folosită mașina (ALRR. Bas., II, h. 110)..

…dácî n-a! maș%†cî, făr%Ç în m%nî (TD, I (II), p. 36)

Sporadic, pentru noțiunea zdrobitor, sînt înregistrați și alți termeni care sînt mai puțin importanți pentru realia dată, ca morișcă, teasc, tocătoare. Aceste variante lexicale se caracterizează, în fond, printr-un conținut semantic larg, utilizate și pentru denumirea altor obiecte.

Morișcă (var. fon.: moríșcî – pct. 23, 195, 196, 199, 203, 223), diminutiv al vechiului cuvînt moară (conservat în dialectele aromân și meglenoromân: moară – DER, p. 517), menționat în textele vechi cu sensul de bază „mașină de vînturat grîne”, în prezent este utilizat în graiuri pentru denumirea realiilor mai noi, ca urmare a unui proces de asociere prin asemănare cu moara de măcinat. ALM, II/2 înregistrează acest termen pentru realiile înrudite mașină de strivit poama și vînturătoarea.

Teasc (<v. sl. tĕskū) este un cuvînt vechi (pătruns în limbă în perioada contactului romano-bulgar), polisemantic, care desemnează în graiurile moldovenești, în special, inventarul în care se strînge (se presează) poama zdrobită ca să iasă mustul. Izolat, în unele localități din regiunea Cernăuți, în urma extinderii de sens, vocabula vizată (pct. 7, 15) numește și „zdrobitorul”.

…băgJm la t}ásc strúguri! … (TD. Oltenia, p. 86) Amú lî dăm la t!ásc șî-l turnKm în butç©ái. (TD, III (I), p. 69, pct. 50)

În unele localități din ținutul Herța și din raionul Edineț, instalația cu ajutorul căreia sînt striviți strugurii, este numită tocătoare (var. fon.: tocăt©ári – pct. 37, tocănăt©ári – pct. 14), un dialectism lexical, derivat de la verbul mai vechi (a) toca + suf. fem. -toare (destul de productiv în graiuri), pornindu-se de la procesul pe care îl realizează. Asemenea tipuri de derivate sînt frecvente în graiurile moldovenești (exemple: zdrobitoare, vînturătoare, îmblătitoare, treierătoare „mașină de treierat” etc.).

Tocătoare este un cuvînt vechi, înregistrat în varianta fonetică tocitoare în lucrările Lexiconul slavo-român, 55r (bute, tocitoare, putină…), Evanghelia după Marcu, cap. 12, v. 1–12 : O vie sădi un om și o îngrădi cu gard și săpă tocitoare și zidi stîlp … și în Noul Testament: Culese viia pămîntului și o aruncă în tocitoarea cea mare).

Vocabula de dată mai recentă valț (pct. 37) < germ. Walze „valț”, înregistrată de dicționarele limbii române cu sensul de bază „mașina folosită la prelucrarea prin deformare plastică sau la sfărîmarea unor materiale, fiind formată, de obicei, dintr-o pereche de cilindri care se rotesc în sensuri contrare”, este utilizată pentru realia zdrobitor în urma extensiunii semantice, prin asociere de funcție.

Termeni pentru „șurubul (teascului)”

Piesa de la teasc, asemănătoare cu un cui, pe care se învîrtește mutelca, este numită în graiuri șurub, vint, fus, sul, șuruștac, șaitău, vîrtej etc. (ALRR. Bas., h. 111; ALR sn, II, h. 236; NALR. Olt., h. 685).

Dicționarele limbii române îl înregistrează pe șurub cu sensul primar de „piesă cilindrică de lemn sau metal, asemănătoare cu un cui, cu suprafața brăzdată de șanțuri în spirală, care se introduce în lemn sau în metal, pentru a fixa ceva sau a asambla două piese”. Prin asociere de formă, șurub denumește în graiurile teritoriale și „piesa de la teasc, asemănătoare cu un cui”.

Dúpa ŝi l-am î†călC%t, l-întindém la șurúb. (TD, III (I), p. 42, pct. 42)

Referindu-ne la aria de circulație a termenului șurub (var. fon.: șurúp) < germ. Schraube „șurub”, dial. Schrube; cf. rus. s=urup, pol. szrub (DER, p. 763), pe care îl constatăm în majoritatea localităților din Muntenia și Moldova (cu excepția graiurilor de sud-vest), în Oltenia, în graiurile insulare și laterale, unde aria de răspîndire a lui șurub este în descreștere, fiind strîmtorată de aria termenilor vint și fus.

Vint (var. fon.: vint – pct. 34, 49, 52, 63, 69, 74, 81, 82, 92, 98, 112, 113, 119, 120, 123, 142, 146, 149, 150, 152, 157, 163 – 165, 168, 189, 194, 197, 200, 203, 204, 209, 210, 212, 213, 215–217, 219, 220, 225 – 228, 230, 236; vent – pct. 222; gvint – pct. 42, 47, 48, 83, 96, 99, 136, 202, 205, 207, 224) este un împrumut din limbile rusă și ucraineană, care formează arii compacte în graiurile periferice, unde contactul dintre română și idiomurile est-slave este mai intens. Cuvîntul vint în graiurile moldovenești este înregistrat și pentru realia „ghiventul la șurub” (ALRR. Bas., II, h. 112).

Cuvîntul vechi fus (pct. 2, 60, 65, 101, 137, 156, 158, 162, 166, 180, 182, 183, 186, 196, 198, 199, 214, 218, 221, 223) < lat. fŭsus, păstrat în dialectele aromân, meglenoromân și istroromân (fus), a dezvoltat în graiurile dacoromâne, prin asociere de formă sau funcție, mai multe semnificații, fixîndu-se și în limbile italiană, portugheză (fuso), spaniolă (huso) – DER, p. 348. În terminologia viticolă termenul fus desemnează o realie nouă, prin asociere de formă, stabilindu-se în special în graiurile centrale și de sud-vest.

Analizînd hărțile lingvistice, menționăm în graiurile moldovenești și cîteva arii semantice deosebite ale termenului fus, drept rezultat al derivării interne: 1. „coadă cu roată la budăi” (ALM, II, h. 686); 2. „mîner la menghină”; 3. „sucitor (de întins aluatul)” (DD, V, p. 76).

Șaitău (< mag. sajtó „presă”) este un termen dialectal, preluat din graiurile maghiare, particular Banatului, Transilvaniei și Olteniei (ALR, II, h. 236), unde este notat în special pentru realiile „teasc” și „presă”. Prin restricție semantică, șaitău desemnează în aceleași localități și șurubul care servește ca „ax al teascului”.

Termenii sul (< lat. sŭbŭlum), șuruștac, vîrtej (< sl. vrŭžĭ) nu sînt semnificativi pentru realia cercetată, fiind înregistrați sporadic în graiuri.

Sul este un cuvînt vechi în română, păstrat și în dialectele aromân și meglenoromân (sul – DER, p. 759). În dacoromână cuvîntul sul este notat pentru șurubul teascului doar în reg. Transcarpatică (pct. 3). Cu aceeași valoare semantică vocabula este semnalată în dicționare mai vechi (cităm: „piesa de lemn sau metal, de formă cilindrică, ce se poate roti în jurul axei sale și care servește ca parte componentă a unui mecanism, aparat etc. la diverse procese tehnice (inclusiv presare)”.

Actualmente sul este notat în graiurile modovenești pentru: 1. „valul la fîntînă” (ALM, î. 1508, pct. 1, 2, 4) și 2. „mustuitorul” (s. Corpaci, raionul Edineț; s. Doina, raionul Cantemir; s. Peciște, raionul Rezina; s. Ustia, raionul Dubăsari).

Vîrtej este un cuvînt de origine veche slavă (< v. sl. vrŭtĕti, cf. bg. въртеж „vîrtej, șurub”), polisemantic în limba română. Regional, în unele localități din dreapta Prutului, acesta este notat pentru realia „șurubul teascului” (DLR, p. 888). Prin asociere de idei, termenul vîrtej desemnează în graiurile românești: 1. „vîrtejul de apă” (ALM, î. 40, pct. 13, 96, 123, 187, 227, 228); 2. „valul la fîntînă” (ALM, î. 1508, pct. 28, 35, 39, 42, 51, 53, 62, 66, 68, 70, 76, 77, 80, 88, 90, 107, 128, 147, 182, 193, 212); 3. „mînerul la valul de la fîntînă” (ALM, II, î. 1509, pct. 2 – 4).

Termeni pentru „jghiab (în masa teascului)”

Pentru denumirea scobiturii în masa teascului pentru scurgerea mustului, ALRR. Bas. notează mai multe variante lexicale, precum: canal, uluc, jghiab ș. a. (h. 113). Etimologia acestora este diferită, deosebite fiind ariile de răspîndire, vechimea și semnificația lor concretă. Nici un termen din cei notați nu a reușit să-și stabilească arii lingvistice continue în graiurile românești.

Canal reprezintă un împrumut european de origine latină (< lat. canalis „țeavă; trecere”), împrumutat de franceză (canal), germ. (Kanal) și rusă (канал), cu o întrebuințare generală în română, fiind atestat în dicționarele explicative cu sensul primar „conductă prin care sînt transportate lichidele”.

În terminologia viticolă acest cuvînt a pătruns prin asociere de formă și funcție, stabilindu-se în unele localități din nordul și sud-vestul Basarabiei (var. fon.: canál – pct. 26, 38 – 41, 46, 47, 50, 53 – 55, 59, 65, 67, 110, 111, 185, 194, 195, 201, 209, 212, 218, 219; cănál – pct. 182, 211). Sporadic e notat și diminutivul său canáluș < canal + suf. dim. -uș (pct. 35).

Uluc (var. fon. çulúc – pct. 56, 58, 63, 66, 76, 92, 141, 143, 189, 202, 207, 227, 236; ulúc – pct. 84, 87, 107, 136, 200, 205; çulúcð –– pct. 222; diminutive ale lui uluc: çulucáș – pct. 29, 33, 42 – 45, 47; derivatele diminutivale: çulußél – pct. 73, 79, 85, 86, 98, 112, 146, 177, 215; hulußél – pct. 48, 83, 123, 135, 137), cuvînt vechi, polisemantic, pătrunzînd în terminologia viticolă prin asociere de formă cu jghiabul, rămîne a fi impropriu realiei scobitură în masa teascului pentru scurgerea mustului și, la fel ca termenul canal, nu reușește să-și stabilească arii lingvistice continue în graiurile moldovenești, fiind notat, în special, în zona graiurilor de sud-vest.

Cuvîntul uluc (< tc. uluk „uluc”, oluk; cf. alb. ulluk – DER, p. 816), prin diferite asocieri, desemnează în graiurile moldovenești 1. „gealăul special de făcut jghiaburi la uși și ferestre” (ALM, î. 2217); 2. „gealăul special cu dalta mică, de făcut falț” (ALM, î. 2222); 3. „covată (de frămîntat pîinea), făcută din scînduri” (ALM, II, h. 657); 4. „vas special, în care se sărează cașul de oaie” (TD, I(I), pct. 110, p. 217).

Jghiab este un cuvînt vechi, de întrebuințare generală în limbă, un împrumut din v. sl. zlĕbŭ, fixat în bulgară, sîrbă, croată (žleb), cehă (žlab), polonă (žlob), rusă (žolob), din care provine mag. zsilip, zselé (DER, p. 444). În studiul său Frederic Damé îl înregistrează pe jghiab pentru noțiunea călcător. Cuvîntul dat formează în graiurile moldovenești și cîteva arii semantice secundare: 1. „uluc”; 2. „adîncitură de topor în trunchiul unui copac, pentru a-l putea tăia mai ușor”; 3. „om bătrîn, neputincios” (DD, II, p. 57). În Transilvania glosemul jghiab desemnează și sicriul (DER, p. 444).

În terminologia viticolă jghiab (jNab – pct. 9, 11, 12, 14, 18, 20, 132, 138 – 140, 144, 145, 147, 149, 151, 153, 159, 166) a pătruns prin asociere de formă, stabilindu-se în unele localități din regiunea Cernăuți și din centrul Republicii Moldova.

De origine slavă este și termenul țeavă (var. fon.: țK!e – pct. 1,3,4; țá!e – pct. 2; țRæi – pct. 6, 16; țKæi – pct. 24, 25, 30, 68, 88, 119, 125; țávî – pct. 94, 126, 220) < cĕvǐ, cuvînt impropriu realiei date, sensul primar al căruia este „piesă de metal, de os, de cauciuc, în formă de cilindru, gol, de diverse diametre și dimensiuni, avînd numeroase întrebuințări”. Cuvîntul dat este fixat în bulgară cĕva, croată, slovacă cĕv, polonă cewie. Cu sensul de bază „tijă, tub”, termenul țeavă este notat în dialectele macedoromân țae și meglenoromân țavă (DER, p. 779). În română cuvîntul are o circulație generală (și ca termen tehnic), datorită, printre altele, faptului că are numeroase valori concrete, nereușind să-și stabilească arii lingvistice continue în dacoromână. În urma extinderii semantice, vocabula țăvi, denumește în graiurile teritoriale și „scobitura în masa teascului pentru scurgerea mustului”.

Feciorul începu a trage cîte o gură bună de vin pe țeava de balercă. (DLR, t. XII, p. I) Cum pi la cáptu țKvi cúrVe așá puț%n… (TD, I(II), p. 52, pct. 182)

Atenționăm asupra aspectului fonetic al cuvîntului teavă, care suferă modificări, în urma trecerii diftongului }a la a. Fenomenul dat creează în arealul vizat două arii distincte. Prima ține de graiurile moldovenești, adică ea > a, și coboară pînă în împrejurimile comunei Văleni. A doua arie este o continuitate a ariei muntenești, deci diftongul rămîne ocurent și se extinde pînă în apropiere de comuna Alexandru I. Cuza, raionul Cahul (ALM, h. 211–214). T. Teaha explică acest fenomen prin influența asimilatoare a lui a din silaba următoare și demonstrează indiferența tipurilor de consoane care precedă diftongul.

Burlui este înregistrat în dicționare cu sensul primar de „tub, conductă, jghiab”. În urma extinderii de sens, burlui pătrunde în terminologia viticolă (var. fon. burú! – pct. 121, 154, 160 – 162, 170, 178 – 180, 183, 184, 186, 193, 199), desemnînd „scobitura în masa teascului pentru scurgerea mustului”. Prezintă interes proveniența acestui cuvînt.

În graiurile moldovenești, această vocabulă, în urma derivării interne, este înregistrată și pentru 1.„ulciorul de lut pentru apă” (ALM, II, h. 709) ; 2. „gîtul lung și strîmt la ulciorul de lut pentru apă” (DD, II, p. 181); 3. „tubușorul la o coastă a ulciorului de lut pentru apă” (ALM, î. 1317).

Variantele lexicale țuvoi, notată în graiurile centrale și de nord-est (var. fon.: țuvó! – pct. 80; țuv©á!i – pct. 74, 106, 109, 113, 117; țuvá!i – pct. 81, 82), șipot (var. fon.: șípot – pct. 93), înregistrată în s. Chiștelnița, raionul Telenești, trubă (var. fon.: trúbî – pct. 100, 104, 108, 114, 115, 131), bortă (var. fon.: bórtî – pct. 90, 105, 122, 155, 210) reprezintă nume improprii realiei date, preluate în terminologia viticolă prin asociere de formă și funcție în scopul de a suplini necunoașterea termenului special pentru realia jghiab la masa teascului.

Termeni referitori la „cada (pentru strugurii striviți)”

Pentru desemnarea vasului mare din doage de lemn și cu cercuri de fier, înalt pînă la doi metri, cu gura de două ori mai largă decît fundul, întrebuințat pentru poama zdrobită și prepararea vinului, în graiurile românești înregistrăm termenii: cadă, cean, putină, butoi, poloboc, antal, ton, vană, bazin etc. (ALRR. Bas., h. 260; ALRM sn, vol. I, h. 132, ALRM II, vol. I, h. 317; TD. Oltenia).

Cadă (< v. sl. cadĭ) este cea mai veche unitate lexicală din acest șir de termeni (Au făcut în două cade chiselițe, iară în a treia cadă mursă de miare…), păstrată în dialectele aromân cadă (DER, p. 132) și dacoromân, formînd arii întinse în Moldova, Banat, Transilvania (var. fon.: cádî), alături de bute; în Muntenia cadă este substituit de putină.

TocKm pç©áma, sî %mpli cáda. (TD, III (I), p. 41, pct. 37) Prigătéșt@ but©áili, cKCîli șî-nŝép@ a culéæi pç©áma…(TD, III (I), p. 63, pct. 43) Ș-o_ puném în căz. (TD, III (I), p. 93)

În graiurile modovenești, cadă este concurat de cean (ĉan – pct. 22, 26, 69, 75, 80, 83, 99, 101, 106, 112, 117, 119 – 122, 127, 131 – 133, 137, 142, 146, 148, 150, 152,154, 157, 158, 160, 162 – 164, 166 – 169, 173, 175, 177, 179, 184, 189, 194, 197, 200, 202, 204, 205, 213, 218, 224, 226 – 228, 233 – 235, 236), termen tehnic, preluat din rusă (< чан „cadă”) în perioada sovietică, înregistrat, în special, în graiurile periferice și izolate, extinzîndu-se și asupra zonei graiurilor centrale.

Cuvîntul vechi putină (var. fon.: pútinî – pct. 19, 22, 34, 48, 98, 225, 229), păstrat în aromână butin și meglenoromână butin, putină (DER, p. 649), înregistrat în documentele vechi slavo-române, este moștenit din lat. putina „sticlă împletită cu lozie”, formînd actualmente în graiurile moldovenești cîteva arii semantice înrudite: 1. „vas făcut din doage, lat și jos, în care se strînge laptele de oaie pentru brînză”; 2. „vas făcut din doage, în care se mulg oile”; 3. „căldare”. Prin extindere de sens, putină desemnează și realia „vas din doage, la gură mai strîmt decît la fund (pentru strugurii striviți)” (DD, IV, p. 32).

Din românescul putină provin sb. putunja, ceh. putina, rut. putyno, putna, pol. putnia, putzra, mag. putina, putton (DER, p. 649). În graiurile oltenești, termenul putină denumește și realia vas, în care se culeg strugurii (NALR. Olt., IV, h. 680).

Izolat, pentru poama zdrobită și prepararea vinului sînt întrebuințate alte vase, desemnate de termenii butó! (<bute + suf. augmentativ -oi (< lat. onius), care contribuie la formarea substantivelor augmentative), bute (var. fon.: búť!e – s. Slatina, reg. Transcarpatică), cuvînt vechi, de origine latină (< bŭttem), notat și în macedoromână (bute), meglenoromână (buti) și poloboc (reg. Cernăuți, pct. 6, 8, 14) < bg. polobok, cf. rus. polubočca „jumătate de poloboc” – DER, p. 619.

În Oltenia, Dobrogea, semnalăm o specializare a termenilor butoi și poloboc. Astfel vinul este pus în butoi, iar tescovina – în putină.

Avem o robicçare … de zdrobi strúguri…î! băgJ la t}ásc… sc©átem vínu, îl băgJm la but©á!e, !ar tescovína … la pútină (TD. Oltenia, p. 86) …dàcî n-are vin îl calc îm_butó!. (TD. Dobr., p. 193)

Terminologia vaselor de conservat vinul

Microsistemul terminologic al vaselor de conservat vinul este reprezentat de trei hărți din ALRR. Bas.: termeni pentru „butoi”, termeni pentru „putină”, termeni pentru „cadă”. Studiul corelativ al termenilor înregistrați pentru aceste realii înrudite ne va ajuta să constatăm mai multe fapte ce țin de istoricul termenilor notați.

Termeni pentru „butoi”

Pentru denumirea vasului cu două funduri și cu o capacitate de vreo 200 – 300 litri, în care se păstrează vinul, din hărțile dialectale am depistat termenii poloboc, butoi, barel, ton, bocică ș. a. (ALRR. Bas., h. 259; NALR. Munt. și Dobr., III, h. 374; ALRR. Maramureș, II, h. 487; NALR. Olt., III, h. 489, TD. Oltenia)

Poloboc (< bg. polobok; cf. ucr. polubočok, rus. polubočka – DLRM, p. 639) este un cuvînt vechi, de uz general, specific graiurilor moldovenești. Drept argument al vechimii termenului ne servește atestarea acestuia în scrierile lui I. Neculce (Deci împăratul au poruncit la moldoveni să le care apă cu ploiște, cu fedeleșe, cu poloboace, cu ce ar pute…) și în studiul lui Frederic Damé Încercare de terminologie poporană.

Prezintă interes evoluția semantică a cuvîntului. Inițial poloboc denumea vasul folosit pentru păstrarea lichidelor, a murăturilor etc., apoi, prin extensiune semantică, și vasul în care se păstra vinul. În prezent, acest termen are o circulație largă în graiurile moldovenești, aria ALRR. Bas. (pct. 7, 10, 12, 15, 18, 23, 30, 71, 75, 78, 79, 84 – 86, 90, 91, 93 – 96, 100, 111, 117, 118, 121, 123, 125, 126, 128, 129, 138 – 140, 147, 151, 153, 155, 156, 160, 163, 173, 175, 178, 183, 184, 186 – 189, 199, 206, 214, 216, 220, 222 – 224, 227, 228, 236), extinzîndu-se în Muntenia (boloboc – DER, p. 619), Dobrogea (polobóc). Pentru același vas, dar de o dimensiune mai mică, am notat forma diminutivală poloboŝel (< poloboc + suf. diminutival -el ).

Dac-l-a! pitroŝít, ăl pu! într-un polobóc curát. (TD, I (II), p. 37) Polobócu curát tréb_sî ŝí!i upărít…(TD, I (II), p. 37) …sî fac polobócu bun (TD, I (I), p. 238, pct. 153) Am pus-ço %ntr-un polobóc curát…(TD III (I), p. 92, pct. 70)

Termenul butoi, notat în aria ALRR. Bas., III, în principal, în zona de nord-vest și în cea de sud-vest (pct. 5, 9, 11, 13, 17, 19 – 22, 24, 27, 28, 31 – 33, 36 – 38, 44, 45, 47, 62, 77, 159, 180, 182, 195, 198, 201, 212, 218), dar dominant în Muntenia, Dobrogea, Oltenia și în estul Maramureșului (derivat de la bute + -oi, suf. lat. < onius, care contribuie la formarea substantivelor augmentative), reprezintă un cuvînt vechi în română, datat cu anul 1596. În aria ALM/ALRR. Bas., butoi pare a fi mai recent decît poloboc. Drept argument ne pot servi și afirmațiile informatorilor: „spun úni, nu dimúlt ço !iș%t ásta vórbî butoi; polobóc spuneau mai înainte”. Vocabula butoi a fost împrumutată de protoslavă, în urma contactului romano-protoslav (Ђътарь „butoi” < butarium, Ђътъ „butoi” < buttis).

…vínu-l púnem la butó! (TD. Oltenia) O culéæ, str%nŝ, în carC%nŝ, o duŝ acásî, o făr%Ç %ntr-un butó!. (TD, I (II), p. 36) TurnKm æínu-n butð©á!i (TD, III (I), p. 41, pct. 37)

Termenul butoi în graiurile teritoriale este înregistrat și în expresia frazeologică vorbește ca din butoi „vorbește cu glas înfundat, lipsit de sonoritate”.

Deși aria cea mai întinsă în graiurile moldovenești din stînga Prutului aparține termenului poloboc, în mai multe localități din aria cercetată (pct. 8, 26, 105, 129, 144, 161, 162, 169, 174, 176, 179, 217, 219, 221) este înregistrată coexistența lexemelor butoi și poloboc, ceea ce servește ca argument că unul din termeni (butoi) ar fi mai recent, iar altul (poloboc) – mai vechi.

Pe linia celor relatate prezintă interes înregistrarea în documentele vechi slavo – române din cuvîntului bute „butoi mare de 100–150 de vedre”, atestat de cronicarul I. Neculce în lucrările sale (O bute de vin am neguțat și n-am bani să o plătescu…), păstrat în aromână și a derivatului său, butar (< bute + suf. -ar), dispărut astăzi din graiuri, care desemna „persoana răspunzătoare de beciurile de vin”.

Referindu-se la etimologia cuvîntului bute, H. Mihăescu afirmă că acesta nu a luat naștere în chip nemijlocit din , ci s-a dezvoltat din latinul buttis, care a lăsat în urmă numeroase forme romanice cu înțelesul de „vas, bute, putină” . În albaneză s-a păstrat în formele but, bute „putină, poloboc”. Deoarece în Grecia veche poloboacele și putinele de lemn erau necunoscute, se presupune că cuvîntul latinesc și cel grecesc au venit de undeva din Alpi, din domeniul lingvistic galo-iliric. Latinescul buttis, susține T. Teaha, are descendenți, cu același sens, în toate celelalte limbi romanice: it. botte, sard. botto, v. fr. bout, prov. buto, cat., sp., pg. bote.

Drept argument al vechimii cuvîntului bute ne poate servi fixarea acestuia în dialectele aromân (bute) și meglenoromân (buti –DER, p. 127). În arealul dacoromân termenul bute circulă în Oltenia, Banat, Crișana, Transilvania, Maramureș (ALR, II, sn, h. 245; NALR. Olt., h. 489). În Transilvania bute, pe alocuri, este concurat de butoi, fiind subliniat faptul că „butea e mai mare”.

Baler (var. fon.: baríl – pct. 48; barél – pct. 132, 134, 135, 137, 143, 145, 148, 149, 152, 154, 157, 164) este un împrumut direct din graiurile ucrainești, pătruns în română în urma unui strîns contact dintre români și ucraineni (< ucr. barilo).

În unele localități din medii aloglote (pct. 112, 209), baler coexistă cu vechiul termen poloboc.

Izoglosele formațiilor diminutivale butoiaș (< butoi + suf. dim. -aș), baleraș (< baler + suf. dim. -aș) (var. fon.: buto!áș – s. Coștangalia, rl. Cantemir; buto!éș – s. Larga, s. Caraușenii Vechi, rl. Briceni); baleráș – s. Gradiște, rl. Cimișlia; s. Abaclia, rl. Basarabeasca) creează arii mici, nesemnificative în dacoromână pentru realia vizată.

Cuvîntul vechi balercă (var. fon.: balércî – pct. 6, 14, 40 – 42, 46, 51, 58, 64 – 68, 70, 73, 74, 76, 80 – 83, 88, 92, 97, 99, 102, 106, 113, 119, 146, 213, 230) < rut., rus. barylka și derivatul diminutival balercuță (balercúțî – 35, 39, 53 – 56, 60, 61, 63, 69, 103, 108, 109, 114 – 116, 122, 127), notați în Moldova și Bucovina (DLR, I, p. 190), desemnează „butoiașul”.

Aiŝ tre-balérŝ di prigătít… (TD, III (I), p. 69, pct. 50) CăutKm ço balércî búnî (TD, III (I), p. 183, pct. 147)

Izolat (în pct. 43, 50, 59, 87), notăm coexistența termenilor balercă și butoi.

Ton (pct. 1–4) este un cuvînt impropriu realiei date, notat sporadic în Moldova și în nordul Maramureșului pentru noțiunea butoi, în urma derivării semantice.

Prezintă interes originea acestui cuvînt. După opinia lui G. Giuglea, înțelesul primordial al lexemului ton a fost înregistrat în graiurile din Săcele, unde înseamnă „butoi”. Pentru formele romanice corespunzătoare, fr. tonne, it. tonnello se dă ca prototip lat. tŭnna. Cercetătorul atenționează că forma românească trebuie derivată din tonna pentru că altfel ar trebui să avem tună. A existat în latina vulgară forma tonna și e indiferent pentru noi dacă e un împrumut celtic, după cum spune lingvistul german Kőrting. Lingvistul român G. Giuglea susține că dicționarele limbii române dau alte înțelesuri, care posibil derivă tot din acesta.

Izolat, în zona graiurilor moldovenești, pentru denumirea vasului cu două funduri și cu o capacitate de vreo 200 – 300 litri, notăm variantele lexicale, preluate din graiurile est-slave bocionoc (var. fon.: boĉónoc – pct. 34, 210, 229) < ucr. бочонок „butoiaș”, bocică (var. fon.: bóĉcî – pct. 48, 235) < ucr., rus. бочка „butoi” și vocabula sacală (var. fon.: săcálî – pct. 130) < tc. saka „saca” (DEX, p. 941). În sudul Olteniei notăm regionalismul acov (< scr. akov).

Termeni pentru „putină”

Pentru denumirea vasului cu două funduri și cu o capacitate de vreo 100 – 200 litri, în care se păstrează vinul, atlasele înregistrează termenii poloboc, putină, cadă, butoi, barel, toni, boccă ș. a. (ALRR. Bas., h. 258; ALRR. Maramureș, h. 331; ALRsn., II, 190), unități lexicale specifice în dacoromână și pentru denumirea vasului cu două funduri și cu o capacitate de vreo 200–300 litri, în care se păstrează vinul (ALRR. Bas., h. 259; NALR. Munt. și Dobr., III, h. 374; ALRR. Maramureș, II, h. 487; TD. Oltenia).

Ariile cele mai întinse în graiurile moldovenești îi aparțin termenului de uz general poloboc (pct. 6,8, 10 – 20, 22 – 24, 32, 33, 36, 37, 40, 43 – 46, 50, 51, 53 – 55, 58, 59, 61 – 64, 66 – 70, 73, 74, 76 – 86, 89 – 91, 93 – 100, 105, 106, 111, 115, 117, 119, 121, 123, 125, 126, 130, 138, 155, 160, 176, 177, 183, 187, 189, 196, 199, 206, 223, 236), care este concurat în zona graiurilor centrale și de sud-vest de variantele lexicale putină (var. fon.: pútinî – pct. 21, 25, 26, 31, 34, 35, 39, 48, 56, 75, 87, 88, 92, 101, 112, 113, 118, 120, 128, 129, 132, 136, 137, 139, 142, 143, 146, 147, 149, 150, 153, 156 – 158, 164, 169, 173, 174, 186, 201, 202, 205, 209, 210, 216, 217, 219 – 222, 224 – 226, 228 – 235) și de vocabula cadă, notată în special în sud-vestul Basarabiei (var. fon.: cádî – pct. 30, 42, 47, 60, 71, 102, 122, 127, 133, 135, 140, 141, 145, 148, 151, 152, 161, 163, 175, 179, 188, 195, 204, 207, 212, 213, 215). Termenii notați prin asociere de formă desemnează realia înrudită vasul mare din doage, întrebuințat pentru poama zdrobită și prepararea vinului (ALRR. Bas., h. 260; TD. Oltenia).

Pentru realia putină, termenii butoi (butó! – s. Zăbriceni, raionul Edineț; s. Pelinei, raionul Cahul), baler (balér –– pct. 109, 162, 171, 185, 193, 198), balercă (var. fon.: balércî – s. Bumbăta, raionul Ungheni) formează arii restrînse în graiurile moldovenești.

…!éç sî vă spun, cum gătím barélili di æin șî polobç©áŝili (TD, I (II), p. 231, pct. 146)

Termeni pentru „balercuță”

Pentru realia butoi mai mic s-au înregistrat o serie de derivate diminutivale, ca balercuță (var. fon.: balercúțî – pct. 9, 11, 19, 22, 35, 36, 38, 41, 45, 46, 51, 53 – 56, 58 – 67, 69, 70, 73, 74, 77, 79 – 84, 87, 90, 92, 97, 99, 111, 113 – 123, 125 – 131, 135, 137, 148, 152, 155, 160, 161, 170, 173 – 177, 179, 180, 182 – 187, 189, 193, 195, 198 – 202, 205, 223, 227, 230, 232; balercúța – pct. 124; barelcúțî – pct. 132, 137, 145, 154, 157, 159, 163, 164), polobocel (var. fon.: poloboĉél – pct. 12, 18, poloboŝél – pct. 224; boloboŝél – pct. 228) și butoiaș (var. fon.: buto!éș – pct. 32) – ALRR. Bas, II, MN, Pl. 2.

De fapt, în graiurile teritoriale, utilizarea frecventă a derivatelor diminutivale este proprie, mai ales, limbajului afectiv.

În mai multe localități din împrejurimile Odesei și, izolat, a fost notată coexistența a doi termeni: polobocel și balercă (var. fon.: poloboĉél, balércî – pct. 189), balercuță și putinică (var. fon.: barelcúțî, putinícî – pct. 26), botă și balercă (var. fon.: bótî, balércî – pct. 215).

Tabelul 1

Corelația dintre denumirile microsistemului terminologic „vase de conservat vinul” și frecvența opozițiilor după numărul de puncte anchetate

Prin urmare, pentru realia cadă predomină, prin frecvență, termenul cadă, pentru realia butoi – butoi, poloboc, pentru „putină” – putină, poloboc.

Analizînd frecvența termenilor care desemnează în graiurile din stînga Prutului obiectele cadă, butoi și putină (vezi Tab. 1), constatăm, în mai multe puncte anchetate, utilizarea aceluiași termen pentru două sau trei realii, în baza unor asocieri. Drept exemple ne pot servi unitățile lexicale ton, poloboc, butoi, barel, cean. Înregistrarea aceluiași termen pentru realiile înrudite are loc, în special, în cazul noțiunilor butoi și putină.

Notăm formele cu sufixare, dominante în graiuri: poloboc, butoi, balercă, pornindu-se de la mărimea obiectelor: poloboc – polobocel, butoi – butoiaș, balercă – balercuță etc.

În baza studiului comparativ al termenilor semnalați constatăm, de regulă, denumiri vechi și mai puțin variate pentru obiectele vizate, ceea ce constituie o dovadă a vechimii acestor realii în dacoromână.

Cea mai largă arie de circulație aparține termenilor butoi, poloboc și cadă. În ariile laterale și cele izolate atestăm, de regulă, împrumuturi lexicale din ucraineană sau rusă: cean, vană etc.

Termeni pentru „vrană (la butoi)”

Pentru noțiunea vrană la butoi în dacoromâna vorbită circulă unitățile lexicale vrană, cep, dop, (a)stapuș, stupătoare, șpunt, preduf, acov, canea (ALRR. Bas, III, MN, Pl. 31; NALR. Olt., h. 683; ALRR. Maramureș, II, h. 312; NALR. Mold. și Bucovina, II, h. 770; ALRR. Munt., Dobr., II, h. 224; DLR, I, p. 389).

Aria cea mai largă de circulație în graiurile moldovenești o formează termenul vrană (< sl. vrana; cf. bg. vrană, sb. vranja, pol. wrona – DER, p. 844), care suferă modificări la nivel fonetic (var. fon.: vránî – pct. 35, 37, 38, 40, 42, 43, 45 – 47, 50, 51, 53 – 56, 58, 62, 64 –68, 70, 71, 73, 76 – 79, 84 – 91, 93 – 95, 100, 102 – 105, 107 – 112, 114 – 116, 121, 122, 125 – 134, 138 – 142, 144 – 148, 151, 156, 158 – 164, 166 – 171, 173 – 180, 182 – 189, 193 – 200, 202 – 207, 209, 211 – 213, 215, 219, 221 – 223, 227, 228, 236; vránă – pct. 214), în urma închiderii vocalei finale ă, fenomen fonetic particular graiurilor de tip nordic. Pe alocuri, vrană este concurat de alți termeni, cu arii reduse de circulație în graiuri: dop, cuvînt impropriu pentru „vrană”, bórtî – s. Criva, s. Lipcani, raionul Briceni, s. Costești, raionul Rîșcani; ránî (etimologie populară); dop, ĉep, consecință a asocierii prin contiguitate – s. Grimăncăuți, raionul Briceni. În reg. Transcarpatică e notat cuvîntul de întrebuințare generală gaură (var. fon.: gáçrî – pct. 1, 4; gáçură – pct. 2, gáçurî – pct. 3), iar în reg. Cernăuți (pct. 6, 8, 10, 13) – bortă.

Pi úrmî –i-dăm sî cúrgî cît pð©áti sî scúrgî pin ŝep (TD, III(I), p. 41, pct. 37).

În Oltenia, circulă unitățile lexicale vrană, dușnic (< scr. dušnik) și produf (var. fon. predúf ) < v. sl. produhŭ. Dicționarele mai vechi îl înregistrează pe produf cu valoarea semantică „gaură mică, făcută lîngă vrana unui butoi pentru aerisire sau pentru evacuarea gazelor în timpul fermentării vinului. Prin extindere de sens, produf desemnează și realia vrană la butoi.

În graiurile din sudul Țării e înregistrat canea (< ngr. kanella), cunoscut și în limba literară.

Variantele fonetice stupuș (< (a)astupa + suf. diminutival -uș), astupuș „dop” sînt vechi regionalisme, care apar sporadic în Moldova, Bucovina, Maramureș, fiind atestate și în aromână cu sensul „cep la butoi” .

Termeni pentru „(butoiul) sună a dogit”

Pentru realia analizată în graiurile moldovenești s-au înregistrat o serie de unități lexicale, în cele mai dese cazuri cu valoare expresivă: (súnă a) săc, ~ deșért, ~ boștír, ~ rîsîWít, ~ hîrb, ~ çodoroæít, ~ farmát, (c%nt-a ) spart, (súnă ma! ) supț%ri, dra¡canéști, (súnă a) coroæít, ~ dçágî etc. (DD, II, p. 23).

Aria cea mai largă de circulație o formează cuvîntul deșert (var. fon.: dișKrt – pct. 32, 58, 70, 79, 105, 162, 167, 198, 201, 209) < lat. dEsErtus, conservat în aromână dișertat, meglenoromână diș¥rt și istroromână deș¥rt (DER, p. 287), ceea ce servește drept argument al vechimii glosemului.

Referindu-ne la aspectul fonetic al acestuia, constatăm evoluția medialei e la ă, în urma pronunției dure a consoanei ș, specifică tuturor graiurilor dacoromâne, cu excepția celor muntenești.

Termenul drăncănește (var. fon.: draŋcănéști – pct. 8, 65) este derivat de la vechea interjecție drîng, păstrată și în aromână sdring (DER, p. 302). În prezent, creația expresivă drăncănește formează arii izolate în graiurile moldovenești (s. Ropcea, regiunea Cernăuți și s. Pîrlița, rl. Fălești) pentru realia (butoiul) sună a dogit.

Varianta lexicală dîrdîiește (var. fon.: dîrî!éști–– pct. 98, 118, 210) este la fel veche în limbă, fiind păstrată în aromână dărdărire „a pălăvrăgi” și meglenoromână dărdăreș „taifas” (DER, p. 293), reprezentînd o creație expresivă în limbă.

Expresiile sună a boștir (pct. 29, 31, 33, 36, 183) < tc. boș „este gol” și sună a risipit (var. fon.: súnî a rîsîWít – pct. 71, 150, 160, 173) < sl. rasypati formează arii izolate în graiurile moldovenești.

În medii aloglote înregistrăm vechea expresia sună a hîrb (var. fon.: súnî a Mîrb – pct. 75, 146, 226, 229). Cuvîntul hîrb „ciob” (< sl., cf. hărb) este vechi în limbă (ca argument servindu-ne atestarea acestuia în aromână hrub și meglenoromână ărb, herb – DER, p. 398), cunoscînd o arie largă de circulație în Moldova, Banat și Transilvania încă de pe timpuri îndepărtate. Drept exemple ne pot servi următoarele fragmente de text:

Și-i zdrobi ca nește hîrburi. (Dosoftei) Luo lui un hîrbu pentru ca să-și rază puroile. (Biblia)

În Moldova istorică a fost înregistrat și derivatul hîrbuit „cioplit, spart”: Scoice tăioase, hîrbuite… (Dosoftei)

În expresia sună a hodorogit (var. fon.: súnî a çodoroæít – s. Dikovka, reg. Kirovograd), cuvîntul-bază hodorogit este un derivat de la interjecția hodoronc, care reprezintă o creație expresivă.

Expresia sună a fărîmat (var. fon.: súnî a fărmát – pct. 15, 18, 142) este notată la fel în medii aloglote, cuvîntul fărîma fiind moștenit din lat. ex-formāre, cf. it. sformare „a desfigura”, sformato „diform” (DER, p. 320).

Expresia sună a spart (var. fon.: súnî a spart – pct. 1, 4) este proprie graiurilor maramureșene, unitatea lexicală sparge (< lat. spargĕre, cf. it. spargere, prov. esparser, cat., port. espargir, sp. esparcir) este veche în limbă, păstrîndu-se și în dialectele aromân (a)spargu, meglenoromână sparg(iri) și istroromân sp¥rg (DER, 734).

Expresia sună a doagă (var. fon.: súnî a dçágî – pct. 16) este notată în reg. Cernăuți. Glosemul doagă (< lat. doga, din gr. δοχή, cf. it., prov., cat., span. doga, fr. douve, alb. dogë) este vechi în limbă, drept argument servindu-ne conservarea acestuia în dialectele aromân, meglenoromân doagă și istroromân duge (DER, p. 295), fiind preluat din română și de ucrainenii de la nordul Carpaților: doga < doaga.

Așadar, numeroasele unități lexicale, înregistrate pentru noțiunea (butoiul) sună a dogit, au valoare expresivă și sînt vechi în limba română.

Termeni pentru „pîlnie”

Pentru turnatul vinului în butoi sau în ulcioare sînt folosite pîlniile de diferite dimensiuni. Pe timpuri acestea se deosebeau atît după formă, cît și după materialul confecționat. Majoritatea pîlniilor erau de dimensiuni mari, cu pereții curbați sau de formă tronconică, fiind la început confecționate din lemn sau curcubetă. Începînd cu sec. XX, sînt frecvent utilizate în gospodăriile viticole pîlniile fabricate din ceramică, metal sau plastic. În prezent, atlasele lingvistice, glosarele și dicționarele limbii române înregistrează pentru noțiunea pîlnie următorii termeni: leică, pîlnie, tolcer (ALRR. Mar., II, h. 313; NALR. Mold. și Bucovina, II, h. 771; ALM, II, h. 708; ALR, I, h. 234).

Leică (< sl. lejka) este o denumire veche, regională, notată, în special, pe teritoriul Moldovei istorice (În mîna stîngă ținea o leică a cărei țevie pînă jos…ajungea. D. Cantemir), fiind conservată și în meglenoromână leică (DER, p. 464). În prezent, atlasele lingvistice românești înregistrează regionalismul leică (var. fon.: lé!cî) în Moldova și Bucovina; în sud-vestul Basarabiei este folosit cuvîntul literar pîlnie. Izolat, în graiurile moldovenești, termenul leică, în urma asocierii prin funcție, denumește și noțiunile: 1. stropitoare (ALM, II, h. 947, pct. 146); 2. făraș (ALM, h. 697, pct. 64); 3. treucuță de băut apă dintr-o fîntînă cu apa în față (ALM, î. 1511, p. 64).

LuKm lé!ca șî púnim vrána Ninișór cu batútî d!-asúpra…(TD, III (I), p. 184, pct. 147)

Pîlnie (var. fon.: p%lni – în graiurile moldovenești din stînga Prutului (pct. 216, 217, 223; pîlni!i – graiurile moldovenești din dreapta Prutului; pîlnie – Muntenia, Oltenia), cuvînt de origine slavă (< sl. plŭniti „a umple”; cf. bg. pălno „plin”, pălnenie „umflare” – DER, p. 598), formează arii întinse în Muntenia și microarii în Moldova și Bucovina, unde e strîmtorat de leică. Despre concurența stabilită în graiurile românești între termenii pîlnie și leică aflăm din studiul lui Frederic Damé Încercare de terminologie poporană română.

Púnim la vrána butó!ulu! p%lnia șî turnKm cu caldár!a mústu d!ácum, nu vínu, da mústu-l turnKm. (TD, I (II), p. 112, pct. 221) Îl turnKm în p%lni, îl lăsKm așá di vr-o zK+i-ŝínspre+i santími, ca sî M!árbî, sî nu déi afárî. (TD, I (II), p. 77, pct. 212)

Tolceri (var. fon.: tolčRr@, tolčRŕ ), cuvînt vechi, monosemantic, preluat din maghiară (< tőlcser „pîlnie”), formează arii întinse în Maramureș, Transilvania și Banat (DER, p. 797; Tratat, p. 273).

4.3. Recipiente pentru păstrarea băuturii și vase pentru servirea vinului

Termeni pentru „damigeană”

Pentru denumirea sticlei mari cu gîtul scurt, îmbrăcată de obicei într-o împletitură de nuiele, de răchită sau de papură, în care se păstrează vinul sînt semnalate mai multe unități lexicale care nu reușesc să-și stabilească arii unitare în dacoromână. Etimologia acestora este diferită, deosebite fiind ariile de răspîndire, vechimea și semnificația lor concretă.

În urma necunoașterii exacte a numelui obiectului de către vorbitori, arii întinse în graiurile moldovenești aparțin termenilor descriptivi butelcă împletită (var. fon.: butélcî împletítă – pct. 47), șîp împletit (var. fon.: șîp împletít – pct. 29, 30, 53 – 55, 58, 63, 64, 73, 74, 80, 89, 97, 105, 136, 148, 156, 163, 166, 200, 202, 207 (ALM, II, h. 706), șîp împletit cu gard (var. fon.: șîp împletít cu gard – pct. 138), șîp împletit în papură (var. fon.: șîp împletít în pápură – pct. 151), șîp îmbrăcat (var. fon.: șîp_înbrăcát – pct. 7, 56, 94), șîp îmbrăcat cu nuiele (var. fon.: șîp_înbrăcát cu nu!éli – pct. 10), șîp îmbrăcat în coșarcă (var. fon.: șîp_înbrăcát în_ coșárcî – pct. 6,7), șîp învelit (var. fon.: șîp învălít – pct. 86, 112, 130), șîp învelit cu papură (var. fon.: șîp învălít cu pápurî – pct. 151), șîp îngrădit (var. fon.: șîp î†grădít – pct. 13, 15, 17, 22 – 25, 31, 33, 36, 37, 39, 41, 46, 51, 126, 144, 158, 159, 176), garafă împletită (var. fon.: garáfî împletítă – pct. 38, 44, 50, 60, 65 – 67, 71, 76 – 78, 84, 87, 89, 108, 115, 121).

Butil (var. fon.: bútil) este un derivat vechi de la bute, conservat în aromână bute și meglenoromână buti (DER, p. 127), care a reușit să-și păstreze anumite arii în zona graiurilor centrale și de sud-vest (pct. 62, 95, 152, 158, 169, 171, 187, 225 – 228, 230, 235) pentru noțiunea damigeană.

În graiurile maramureșene (ALRR. Mar., II, h. 333) au fost înregistrate glosemele coș (var. fon.: cçoș) < sl. košĭ „coș”, semnalat și în macedoromână și meglenoromână coș (DER, p. 243); corșeu (corșEç); damigeană (var. fon.: Ximijánă), probabil de origine italiană (damigiana) sau franceză (damejeanne), cf. în neogreacă δαμετζάυα, bg. damažana și sb. damižana (DER, p. 278); în Moldova și Bucovina (NALR. Mold. și Bucovina, h. 802) au fost notate variantele lexicale: damigeană (var. fon.: damizánî), șîp în coșarcă (var. fon.: șîp î† coșárcî), galon (var. fon.: galón), corșău (var. fon.: corșKç); în Muntenia și Dobrogea (ALRR. Munt. și Dobr., II, h. 239) prevalează termenul damigeană (damiV}ánă), specifică și graiurilor maramureșene.

Barcăș (var. fon.: brăcáŝ – pct. 64,70, 79, 91, 94, 105, 131, 167, 175, 188; barcáŝ – pct. 84, 131) și derivatul diminutival brăcășică (var. fon.: brăcăŝícî – pct. 84, 131) reprezintă cuvinte vechi, polisemantice, păstrate în aromână, notate actualmente în graiurile moldovenești cu sensul primar de „ulcior (de lut de 2–.) cu toartă și cu jghebuleț la gură”, iar prin lărgire de sens numesc și „cana mare cu burlui pentru vin” (var. fon.: brăcăŝícî – DD, I, pct. 93).

Ele o ma! adus o brăcăŝícî de Vin și o ma! trás-oși pe a!ásta (DD, I, p. 166)

Pentru aceeași realie, izolat, înregistrăm în graiurile moldovenești (pct. 195) varianta lexicală cob (var. fon.: cóbð), cuvînt polisemantic, care, asemeni lui bărcaș, formează în graiuri cîteva arii semantice: 1.„budăi” (pct. 125, 131, 155, 230 – ALM, II, h. 685); 2.„gavanos” (pct. 211 – ALM, II, h. 702), iar prin extindere de sens pătrunde în terminologia viticolă, denumind „ulciorul de lut de 2–2,5 kg. cu toartă și cu jghebuleț la gură pentru vin” (ALM, î. 1317, pct. 195, s. Corpaci, raionul Edineț) sau „cana mare cu burlui pentru vin” (TD, II, s. Tigheci, raionul Leova; s. Corpaci, raionul Edineț; s. Doroțcaia, raionul Dubăsari; or. Edineț).

Cuvîntul cob în graiuri este pronunțat cu [ð] scurt, fenomen specific graiurilor teritoriale. E știut că [ð] final din limba latină nu s-a păstrat în limba română decît după grupul „muta cum liquida”. Pînă în prezent [ð] scurt, final se păstrează în două arii: prima este situată în nord-vestul Transilvaniei și coboară spre sudul și sud-vestul ei, a doua arie se conturează în sud-estul Moldovei, estul Munteniei și vestul Dobrogei. Al. Rosetti explică acest [ð] final drept rezultat al caracterului exploziv al oclusivei finale și nu al oricărei consoane finale. Em. Vasiliu combate această ipoteză, susținînd că dialectele fie că au moștenit din româna comună vocalismul final [ð] și că au inovat parțial prin devocalizarea lui opțională, fie au moștenit din româna comună variația liberă [ð ~ ç] în poziție finală, cu alte cuvinte, în româna comună existau ambele pronunțări: lupu și lupð .

Deși lingvistul a înaintat două ipoteze, aderăm la prima, conform căreia u a fost moștenit din româna comună, cu alte cuvinte, în româna comună nu există variația liberă u ~ ð după un grup de consoane. M. Caragiu Marioțeanu apreciază acest u drept arhaism în graiul crișean și inovație în graiurile moldovenești și muntenești. În sudul Moldovei, afirmă M. Caragiu Marioțeanu, conservarea lui u este întărită de influența păstorilor ardeleni. Gr. Rusu vine să completeze această afirmație susținînd că timbrul labial al consoanei finale sau [ð] scurt final constituie un arhaism în graiurile dacoromâne, aria lui de răspîndire mișcîndu-se actualmente.

La cele relatate vom adăuga și alte informații privind atît fonetismul u final, cît și finalele i și iu, notate încă în cele mai vechi texte românești. Al. Rosetti afirmă că, plecînd de la faza actuală a limbii noastre literare, s-a considerat că numai i final reprezintă o realitate fonetică, pe cînd scrierea unui ð la sfîrșit de cuvînt nu constituia decît o deprindere grafică, intrată în grafia chirilică română din cea slavă (cu toate că ð final în textele sale reprezintă totdeauna o vocală plină, silabică, avînd importante valori morfologice) sau apărută pe teren românesc datorită necesității de a silabisi cuvintele.

Al. Rosetti conclude că u final se mai pronunță încă din sec. al XIII-lea. În graiurile muntenești, la finală de cuvînt, nu este atestat un u nesilabic, specific graiurilor de tip moldovenesc.

Termenii descriptivi ulcior de vin (var. fon.: ulŝór di æin – pct. 113,118, 136, 162, 173, 174, 175, 188), ulcior de vin cu burlui (var. fon.: ulŝór di æin cu burlú! – pct. 193), ulcioraș de vin (var. fon.: ulŝ!orúș di æin – pct. 106, 126), care indică natura conținutului, formează arii mici în graiurile centrale din Republica Moldova.

Termeni pentru „garafă (de vin, lunguiață, de 2–.)”

În graiurile din stînga Prutului, pentru realia garafă de vin, lunguiață, de 2–2, ., sînt notate unitățile lexicale garafă, grafină, șip, sticlă, litră etc. (ALM, h. 631).

Vocabula garafă (< ngr. γαράφα, cf. alb. gharraf) are un conținut semantic general, desemnînd „orice sticlă cu gîtul lung și subțire, cu partea de jos bombată, în care se păstrează apa sau diverse băuturi” (DLR, vol. II, p. 355).

ALM notează termenul într-o arie extinsă (pct. 20, 26, 35, 37 – 39, 41 – 47, 50, 51, 53, 55, 60 – 71, 73, 76 – 79, 84 – 95, 100, 102 – 105, 107 – 111, 113 – 117, 121, 122, 125 – 134, 138 – 141, 144, 145, 147, 151 – 155, 160 – 162, 170 – 172, 177 – 179, 183, 185, 191, 192, 197, 205, 207, 224, 227, 236 – 240). Despre vechimea termenului garafă ne vorbește păstrarea acestuia în aromână (DER, p. 353).

O circulație largă în graiurile moldovenești aparține lui șip (forma fonetică dialectală: șîp – pct. 6 – 8, 10, 13 – 16, 20 – 25, 27 – 31, 33, 37, 40, 46, 48, 56, 58, 59, 64, 81, 94, 106, 118, 119, 123, 135, 143, 145, 148, 149, 152, 163, 167, 171, 173 – 176, 186, 188, 189, 194, 200, 202) < mag. sip „pipă”, cuvînt cu conținut semantic general, utilizat, în urma restricției semantice, pentru realia garafă (de vin, lunguiață, de 2–2, .).

Frecvente sînt cazurile cînd vocabula șip este urmată de determinative: șîp di dóçî Wíli – pct. 26, 36, 156, 159, 166, 169), șîp di dóçî Wíli æumătáti – pct. 158; șîp di dóçî lítri – pct. 142, 150; șîp di dóçî oW@–– pct. 12, 142; șîp di másî – pct. 11,54; șîp di ŝéli mar@ ––– pct. 21).

Grafin, ca și în cazul primelor două variante lexicale, are un conținut semantic general, denumind în urma extinderii semantice garafa de vin, lunguiață, de 2 – . (var. fon.: grafín – pct. 5, 9, 18, 26, 32, 34, 40, 48, 57, 72, 74, 80 – 83, 96 – 99, 101, 106, 112, 118, 120, 136, 146, 157, 164, 165, 168, 178, 184, 187, 189, 190, 195, 198, 199, 202, 210, 212, 214, 215, 217 – 219, 221, 223, 225, 226, 228 – 230, 234, 235).

În sud-vestul Basarabiei notăm varianta lexicală sticlă (var. fon.: stéclî – pct. 180, 182, 195, 201, 203, 204, 209, 213, 216, 220, 221), vocabulă veche în limbă, de origine slavă veche (< sl. bis. stĭklo, bg. стъкло „sticlă, butelie, geam”, scr. stàklo „sticlă, butelie”, rus. стекло etc. (împrumut sl. com. din got. stikls „pocal” < „corn”), notată încă în Tipăriturile lui Coresi:

Vai de voi cărtulari și farisei fățarnici că curățiți pe dinafară sticlele și blidele. Coresi. Tetr., 53.

Actualmente sticlă este un cuvînt de întrebuințare generală în limbă, atestat în dicționare mai vechi cu sensul de bază „vas înalt, de obicei de formă cilindrică, cu gît îngust și înalt, făcut din sticlă”, iar prin extindere de sens, denumește în graiurile centrale și de sud-vest și „garafa de vin, lunguiață, de 2–2,5 l.”.

În s. Orlovka, raionul Ismail a fost înregistrată vechea unitate dialectală litră. H. Mihăescu, referindu-se la proveniența cuvîntului, constată că prin litră se înțelegea în textele vechi grecești și bizantine în primul rînd „o măsură de capacitate sau greutate”. Cuvîntul era uzual în comerț și a pătruns în paleoslavă (litra), sîrbocroată (litra), rusă (litra), română (litră), albaneză (litrë) și turcă (litra). În Moldova avea 389 mililitri, iar în Muntenia 317 grame sau 320 mililitri.

Cuvîntul litră a căpătat răspîndire în idiomurile balcanice, inclusiv în cea a romanicilor prin sec. X–XI prin intermediul populației slave. Prin extindere de sens, vocabula litră desemnează izolat în graiuri realia garafă (de vin, lunguiață, de 2–.).

Termeni pentru „garafă (de vin, rotundă, de 2–2, .)”

Variantele lexicale garafă, grafin, șip, sticlă, înregistrate pentru noțiunea garafă (de vin, rotundă, de 2–2,5 l.), le notăm și în cazul realiei garafă de vin, lunguiață, de 2–2, . (ALM, h. 632). Utilizarea acelorași cuvinte în ambele cazuri poate fi explicată prin conținutul semantic general al acestora.

Termenul garafă, ca și în primul caz, formează arii întinse în graiurile moldovenești, fiind notat în pct. 26, 31, 36, 41, 43 – 47, 50, 51, 53, 55, 60 – 62, 65, 68, 71, 73, 76 – 79, 84 – 91, 93 – 95, 100, 102 – 105, 108 – 111, 113 – 117, 121, 122, 125 – 134, 138, 139, 141, 144, 147, 151 – 156, 159 – 162, 171, 177, 178, 183, 185, 227. Pe alocuri, pentru a preciza realia, cuvîntul garafă este urmat de determinante cu valoare stilistică augmentativă sau diminutivă: garafă burduhănoasă (var. fon.: garáfî burduhăn©ásî – pct. 43, 89, 104), garafă burdujăl (var. fon.: garáfî burdujKl–– pct. 160), dar și cu valoare descriptivă garafă de masă (var. fon.: garáfî di másî – pct. 61).

Șip, forma fonetică dialectală șîp, cuvînt vechi în limbă: (Luă Samuil șîpul cu untdelemnul și turnă peste capul lui (Biblia, 1688, 201/23) Una scalulcă cu șîpurile ei. Uricariu, XIV, 234), < mag. sip „țeavă, fluier”, pe care dicționarele îl consideră specific Bucovinei, ariei transnistrene și sudului Basarabiei, formează arii bine conturate în graiurile moldovenești din stînga Prutului (pct. 6 – 8, 10 – 26, 28 – 30, 32, 33, 35 – 37, 39, 40, 48, 54, 56, 58, 59, 63, 64, 69, 81, 83, 106, 118, 119, 123, 135, 137, 142, 143, 145, 148, 150, 158, 163, 166, 167, 169, 171, 173 – 176, 186, 188, 189, 194, 200, 202, 205, 207, 224), fiind, pe alocuri, însoțit de determinative cu valoare stilistică augmentativă sau diminutivă, care oferă expresivitate: șîp ŝel ca harbujKl (pct. 169); șîp burduhănos (pct. 19, 32, 64). În pct. 17, 158, 171, 186, 194, 200 notăm sintagma descriptivă șîp rătúnd.

Varianta lexicală ploscă (< sl. ploskŭ ) este veche în limbă, fiind notată și în aromână, macedoromână (ploscă) și meglenoromână (ploască) – DER, p. 612, cf. bg. плоска „vas (de lemn, de lut ars etc.) rotund și turtit în care se ține băutura”, bg. плоска „idem”, scr. plőska, pljőska „idem”, cf. și rus. плошка „blid, strachină” (din площька, cf. плоский, v. sl. плоскъ „turtit”; ucr. плоска „sticlă turtită”).

Cuvîntul a pătruns și în maghiară palack. În graiuri, cuvîntul ploscă este înregistrat și în expresia frazeologică a umbla cu plosca „a pîrî, a țese intrigi” (DER, p. 612).

Referindu-ne la aria ALM, constatăm că cuvîntul ploscă (var. fon.: plóscî – pct. 5, 7, 9, 15) este specific graiurilor din regiunea Cernăuți. Unitatea lexicală împrumutată fleagă (var. fon.: ð!ágă – pct. 1 – 4), urmată pe alocuri de determinativul cu valoare stilistică augmentativă (ð!ágă) burduhăn©ásî (pct. 3), formează arii mici în graiurile transcarpatice.

Termeni pentru „pahar (de vin, de 100 gr.)”

Pentru noțiunea pahar (de vin, de 100 gr.) am înregistrat variantele lexicale pahar, stopcă, steclă, stacan, sută, riumcă, haleaucă, sîngeap, bacal etc. (ALM, II, h. 628; NALR. Mold. și Bucov., h. 813; ALRR. Munt. și Dobr., II, h. 242; ALRR. Mar., II, h. 340).

Cea mai largă arie de circulație îi aparține vechiului termen de proveniență sîrbo-croată pahar (var. fon.: păhár – Maramureș; pahár – Moldova, Bucovina, Muntenia, Dobrogea) < sl. pehar, cf. alb. pehar, ceh., rut., mag. pohár (DER, p. 570) și derivatului diminutival păhăruț (var. fon.: păhărút – pct. 3, 95, 129, 132, 147, 159, 182, 239, 240) < păhar + suf. -uț, care redă nuanțe stilistice diminutive în vorbire. În mai multe localități din realia cercetată termenul pahar este urmat de determinantul cu valoare descriptivă: pahar mititel (var. fon.: păhár mititél – pct. 117, 135, 149, 161, 183, 199, 202, 205, 206, 215, 220 – 222).

Prezintă interes în graiuri utilizarea frecventă a metonimiei a bea un pahar de vin (pct. 20, 77, 112, 155, 163, 188, 207, 211, 213, 224), unde transferul denumirii se întemeiază pe unul din tipurile principale ale contiguității obiectelor și fenomenelor, și anume contingența spațială, concretizată în relația dintre recipient și conținut (pahar de sticlă – a bea un pahar de vin). Al. Rosetti notează vocabula pahar „strachină adîncă” în graiul unor localități din Bulgaria. A. Ciorănescu afirmă că din română provin bulgărescul pahar (DER, p. 570).

Înregistrăm în graiurile teritoriale unitatea lexicală pahar și în expresiile frazeologice a i se umple cuiva paharul sau a-i fi cuiva paharul plin „a îndura prea multe suferințe morale”; a bea paharul pînă la fund „a îndura un necaz, o durere”.

Termenul stopcă < rus. стопка (stópcî – pct. 17, 19, 21 – 31, 33, 36, 40, 41, 43, 45, 46, 51, 66, 71, 76, 77, 83, 84, 89, 96, 103, 106, 118, 119, 133, 142, 149, 157, 164, 225, forma diminutivală stopocică (var. fon.: stópo+cî – pct. 123) derivă din stopcă.

Termenul sticlă în graiuri (var. fon.: stéclî – pct. 5, 6, 8 – 10, 86, 90, 94, 141, 143, 144, 146, 152, 163, 166, 167, 169 – 171, 174, 177, 189, 200) corespunde termenului literar și are drept etimon v. sl. stĭklo. Posibil, în cazul dat, că termenul sticlă să fie o scurtare a formației pahar de sticlă. În localitatea Novosiolovka, regiunea Odesa, glosemul sticlă este urmat de determinativul descriptiv mititică (var. fon.: stéclî mititícî – pct. 200).

Stacană (-ne) este un cuvînt popular (Tot deșertînd stacane cu vin, nici nu băgară de seamă cum de asupra capului micul spirai se făcuse cenușiu ) < sl. stokanŭ, cu o răspîndire largă în graiuri (var. fon.: stacán – pct. 10, 13, 34, 63, 65, 67, 70, 98, 120, 123, 136, 150, 164, 175). Termenii derivați stăcănaș (var. fon.: stacánaș – pct. 48, 75, 81, 82, 97, 113, 172, 191, 192) < stacan + suf. diminutival -aș și stăcănel (var. fon.: stacánel – pct. 32, 34, 58, 62, 64, 69, 74, 96, 106, 168, 194, 210, 236 – 238) < stacan + suf. diminutival –el, formează arii restrînse în graiurile moldovenești.

Pe alocuri, stacan este urmat de determinantul cu valoare diminutivală (stacan) mititel (var. fon.: stacán mitél – pct. 65, 70, 120, 136, 157, 175). Izolat, cuvîntul stacan este însoțit de determinativul de vin (var. fon.: stacán de æin – pct. 28).

Numeralul cardinal sută „pahar” își schimbă categoria gramaticală, devenind substantiv și formînd arii izolate în graiurile moldovenești (var. fon.: sútî – s. Pohoarna, raionul Șoldănești; s. Vasieni, raionul Telenești) pentru realia pahar (de vin, de 100 gr.). Proveniența cuvîntului sută este explicată de I. Pătruț printr-o bază protoslavă, în care trecerea lui й la ъ‚ adică „deplasarea vocalelor posterioare în seria centrală” nu se produsese, ceea ce înseamnă că avem de a face cu perioada slavă comună.

Unitatea lexicală bocal, pocal (var. fon.: bacál – s. Gribova, raionul Drochia; s. Coșernița, raionul Florești), un împrumut din s.-cr. (bokal) sau ung. (bokál, bokály, bókály), amîndouă împrumutate din it.: boccale, este înregistrată în graiurile moldovenești, în special pentru „paharul mare (cu picior)”.

Dialectismele lexicale haleaucă (var. fon.: hal}áçcî – pct. 22, 23), derivat al lui hăli și sîngeap (var. fon.: sînæ}áp – pct. 23), modificare după cinzeacă (DEX, p. 953), posedă nuanțe expresive și nu sînt semnificative pentru realia dată, formînd arii insulare în unele localități din regiunea Cernăuți.

4.4 Termeni pentru construcții viticole

Despre construcții viticole (crame, pivnițe de piatră boltite, șoproane), în care se păstrau vasele de vin și uneltele viticole, aflăm din vechile documente și urbării feudale. Cercetătorii români, studiind aceste vechi construcții sub aspect etnografic, le împart în trei mari categorii, în dependență de funcția pe care o au :

Construcții ușoare cu caracter mai mult sau mai puțin sezonier, destinate pentru a asigura paza viei.

Construcții temeinice, pe sol, destinate a adăposti uneltele și operațiile de prelucrare a strugurilor, servind și pentru depozitarea vinului.

Construcții temeinice sub nivelul solului, destinate în principal depozitării și conservării vinului, dar putînd adăposti și o parte din inventar.

Etnografii români, referindu-se la distribuția regională și stabilirea formelor locale ale construcțiilor viticole pe întregul areal dacoromân, au constatat că construcțiile de pază se întîlnesc pe tot teritoriul viticol; cît privește celelalte două categorii de construcții se poate spune că în Banat, Crișana și, în general, în Transilvania, locul dominant îl deține pivnița și beciul, în timp ce în Oltenia și Muntenia de vest domină aproape în exclusivitate sistemul „pivnițelor”, construite pe sol, iar în Muntenia de est și Moldova coexistă sistemul cramelor construite pe sol cu cel al pivnițelor săpate.

În continuare vom studia, din punct de vedere lingvogeografic, termenii care denumesc în graiurile românești construcțiile viticole, pornind de la corelația care persistă între termen și evoluția realiei. Cercetarea se întemeiază, în principal, pe materialul faptic extras din Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria (ALRR. Bas.), dar și din alte surse (atlase, glosare, dicționare, texte dialectale). La descrierea microsistemului terminologic se va ține cont de criteriul răspîndirii geografice, criteriul vechimii și de aspectele semantico-onomasiologic și etimologic.

Termenii referitori la construcțiile viticole, înregistrați în ALRR. Bas., desemnează noțiunile înrudite zemnic, pivniță și gîrlici la pivniță.

Termeni pentru „zemnic”

În graiurile vechi moldovenești, încăperea săpată (pe jumătate) în pămînt, nepietruită, unde se păstra vinul, era desemnată în nordul țării și în unele localitățile sudice, situate pe malul Prutului prin termenul zemnic , în zona graiurilor centrale, sudice și în regiunea nistreană – prin vocabula bordei, sporadic fiind concurată de varianta lexicală groapă .

În prezent, în graiurile moldovenești, (aria ALRR. Bas.) pentru aceeași realie, notăm termenii: zemnic, bordei, groapă, pivniță, pohreb, magaz, bașcă, beci etc. Ariile cele mai largi de circulație le conturează zemnic și bordei.

Regionalismul zemnic (< bg. zimnik, din sl. ziminŭ „de iarnă”– DER, p. 854), cuvînt vechi în limbă (Și avea starețul zemnic și … să rugă starețului să-l lase să lăcuiască într-însul), s-a păstrat peste timp, în special, în graiurile de nord-est, nord-vest și sud-vest. Aspectul fonetic al cuvîntului suferă modificări în graiurile moldovenești (zKmnic) în urma pronunției dure a dentalei z.

Bordei „zemnic” (var. fon.: burdéi) este la fel o unitate lexicală veche, menționată în documentele slavo-române din Țara Românească, datate cu anul 1595, fiind conservată în special în zona graiurilor centrale și de nord-est (var. fon.: bordé!). Originea cuvîntului este incertă. În opinia lui M. Gabinschi, este probabil un împrumut dintr-o limbă germanică, legat cu germ. Bord „poliță”, Brett „scîndură” (germ. medie de sus bort), inițial „căsuță de scînduri”. Cuvîntul bordei a pătruns și în întreaga Ucraină subcarpatică. A. Ciorănescu crede că cuvîntul bordei ar putea fi despărțit cu greu de cuvinte ca burdă, bujdă, bujdei, bușdei, bujdeucă, care toate înseamnă „colibă” (DER, p. 107).

În mai multe localități (reg. Cernăuți – pct. 7, 10, 21; reg. Odesa – pct. 186, 200, 216, 219, 221; reg. Transcarpatică – pct. 1 – 4) și, izolat, în unele graiuri centrale (pct. 156, 166, 169) pentru „zemnic” a fost notat groapă (var. fon. gr²pă, gr©ápî), cuvînt vechi, de întrebuințare generală în limbă, utilizat pentru realia dată în urma asocierii prin asemănare de formă. Cuvîntul este comun tuturor slavilor din Carpați (gropa < groapă).

După N. Demcenco, în trecut asemenea spații pentru depozitarea vinului erau caracteristice localităților din sud-vestul Basarabiei și unor localități din centrul Basarabiei (satele Bardari, Rusenii Noi, Văsieni), fiind numite groapă de vin.

În urma anchetei dialectale efectuate pe teren, autorii ALRR. Bas. au înregistrat în satele Badicul Moldovenesc și Andrușul de Jos, raionul Cahul fîntîni cimentate, săpate sub casă ori alături de pereții casei, în care se păstrează vinul iarna, care sînt numite de băștinași bazin, termen împrumutat din franceză (< fr. bassin).

Pe alocuri, în zona graiurilor centrale vorbite pe teritoriul Republicii Moldova (pct. 60, 92, 122, 127, 132, 133, 163, 176) și în Muntenia – DER, p. 606 îl notăm pe pivniță (var. fon.: WíMnițî; Wímnițî) < sl. pivĭnica, din pivo ”băutură”, cf. sb., cr., slov., rus. pivnica, pol. pivnice, mag. pincze – DER, p. 606, termen mai recent în limbă, care denumește, în special, în graiurile moldovenești realia „încăperea de piatră de sub casă sau aflată în curte, unde se păstrează vinul”, iar în urma procesului de asociere prin asemănare, acesta desemnează și realia mai veche, „încăperea săpată (pe jumătate) în pămînt, nepietruită, unde se păstra vinul”.

În medii alogene a fost semnalată vocabula preluată din graiurile ucrainene póMrib – pct. 112; póMreb – pct. 101, 120, 210, 229, 231 – 234 (< ucr. погрiб „pivniță”) și magaz (var. fon.: măgáz – pct. 188, 190; magáz – pct. 225), cuvînt utilizat în limba veche cu sensul primar de „depozit”, iar prin extensiune semantică și pentru zemnic. În unele localități din reg. Cernăuți (pct. 15, 18) notăm coexistența variantei lexicale mai noi beci cu vechiul termen zemnic (ALRR. Bas., h. 256).

Actualmente „sistemul zemnițelor” tot mai rar este întîlnit în satele moldovenești, acesta fiind înlocuit de pivnițe „încăperi de piatră de sub casă sau aflate în curte, unde se păstrează și vinul”.

Termeni pentru „pivniță”

În arealul dacoromân, pentru desemnarea încăperii de piatră de sub casă sau aflate în curte, unde se păstrează vinul, sînt notați termenii pivniță, beci, pohrib, magaz, bașcă, bordei, zemnic, podrum, unii dintre ei fiind inițial înregistrați pentru realia mai veche „încăpere săpată (pe jumătate) în pămînt, nepietruită” (ALRR. Bas., III, h. 253–254; NALR. Olt., h. 204; ALRR. Mar., II, h. 270; ALRR. Munt., Dobr., II, h. 185; NALR. Banat, II, h. 228; NALR. Mold. și Bucovina, II, h. 156). Termenii care profilează arii întinse în graiurile de tip nordic, fiind cel mai mult apropiați din punct de vedere semantic, sînt pivniță (<sl. pivĭnica) și beci (< tc. beç), în graiurile sudice îl notăm pe zemnic (< bg. zemnik).

Beci este un cuvînt vechi (Pasă de vezi beciul plin. Minunile Maicii Domnului, 1775, 59 r.; Beciuri îndoite și-ntreite o vei face, iară eu iaca voi aduce potop (Dosoftei, Parimiile preste an, 24r), care nu și-a pierdut vitalitatea în dacoromână nici în prezent, fiind înregistrat în întregul areal moldovenesc de la est de Prut (var. fon. beĉ – pct. 6, 12, 18 – 20, 21, 26, 26, 30, 212, 214, 220; beß – 5, 7, 10, 24, 29, 39, 42, 43, 47, 53, 60, 65, 70, 73, 78, 79, 84 – 91, 93 – 95, 100, 103 – 105, 107 – 111, 113 – 117, 121, 122, 125 – 127, 129 – 134, 138 – 141, 143 – 145, 147, 148, 151, 154 – 156, 158 – 160, 162, 163, 166, 167, 169, 171, 174, 176 – 178, 182 – 185, 193, 195, 196, 198 – 200, 211, 221, 223) și doar pe alocuri este concurat de alți termeni. În graiurile din dreapta Prutului beci (var. fon. beĉ – Banat, Bucovina, Muntenia, Dobrogea; beß – Moldova) numește, în special, încăperea săpată într-un mal și îmbrăcată pe dinăuntru în piatră, bolta construcției fiind cilindrică, iar treptele coborînd în pantă.

Celelalte construcții viticole poartă denumirea de pivniță. În graiurile moldovenești, beci, în urma extinderii semantice, desemnează toate tipurile de construcții viticole temeinice și anume: 1. „încăperea de piatră de sub casă, unde se ține vinul” (ALRR. Bas., III, h. 253), 2. „încăperea de piatră aflată la o oarecare depărtare de casă” (ALRR. Bas, ps., h. 254), 3. „construcția de pămînt cu lemn de asupra, făcută în ogradă” (DD, I, 128).

Atenționăm asupra faptului că vocabula beci este în continuă concurență cu pivniță și în cazul acestor realii.

Di fapt vínu trébu sî f!árbî afárî, î! mult ma! bun ca-n be+ . (TD, I (II), p. 76) Dácî vrem, púnim di la zdrobílcî saç di la … pi be+ …(TD, I (II), p. 77, pct. 212)

Pivniță este o vocabulă veche în limbă, menționată în izvoarele basarabene, datate cu anul 1411. N. Raevschi afirmă că în urma contactului romanicilor cu slavii bulgari, la cuvintele moștenite, ce denumesc realii privind locuința și curtea s-au adăugat un șir de împrumuturi slave bulgare, printre care se înscrie și vocabula pivniță, care vine să înlocuiască vechiul termen bordei.

Referindu-se la originea cuvîntului, G. Mihăilă constată că pivniță prezintă o ușoară generalizare a sensului față de sensul inițial slav (pi-vь-ni-ca „locul unde se țin vinuri, băuturi”): bg. пивница numai cu sensul de „cîrciumă”, scr. pivnica „cella vinaria; cîrciumă”, cf. sloven. pivnica, ucr. пивниця „pivniță”, rus. dial. пивницa, pol. piwnica etc. Cf. și împrumutat în magh. pince „cellaria”.

Actualmente acest termen formează arii întinse în Moldova (var. fon.: WíMnițî), Maramureș (äíMnițî, äígÇițî), Banat, Muntenia, Dobrogea (var. fon.: pímniță), suferind modificări la nivel fonetic.

Dúpa ŝi sî str%næe tăt frumós, bagá butó!u îŋ WíMnițî, or@ %ntr-un beŝ. (TD, III (I), p. 64, pct. 43) …dúpa ŝi ço çopărésc, scúrĝim ápa ș-așăCKm butó!u în beŝ, sî C%ŝim, saç în pívnițî. (TD, III (I), p. 184, pct. 147)

În graiurile moldovenești din stînga Prutului pivniță a cedat teritoriu termenului beci, fiind în unele localități semnalat pentru realii înrudite: 1. „încăperea de piatră de sub casă, unde se ține vinul” (ALRR. Bas., III, h. 253), 2. „încăperea de piatră aflată la o oarecare depărtare de casă” (ALRR. Bas., h. 254), 3. „construcția de pămînt cu lemn de asupra, făcută în ogradă” (DD, II, p. 182).

În localitățile situate în medii aloglote, unde contactul dintre limbi este mai intens (pct. 19, 34, 146, 194, 202, 205, 207, 209, 224, 230, 235) apare vocabula preluată din graiurile ruse..

În localitățile Crocmaz (raionul Ștefan Vodă) și Cazațkoe (reg. Odesa) este notat cuvîntul magaz, un împrumut din tc. (magaza „depozit” și „prăvălie, magazie”), unde e împrumutat din arabă: mahzan.

Vocabula magaz este specifică Moldovei istorice , fiind înregistrată în textele vechi pentru „încăperea în care se depozitează provizii alimentare etc., lemne, materiale”. În urma evoluției semantice, magaz desemna în graiuri și „încăperea de piatră de sub casă sau aflată în curte, unde se păstra vinul”.

În graiurile moldovenești variantele lexicale bordei (var. fon.: bordé!–– pct. 101, 119, 142, 150, 186), podval (var. fon.: podvál – pct. 48, 118, 228, 232) < rus. podval, zămnic (var. fon.: zámnic – pct. 35) < bg. zimnik, bașcă (var fon. báșcî – pct. 40, 77, 95, 97, 111, 123, 135 – 137, 138) < polon. baszta, formează arii mici, nesemnificative pentru realia pivniță.

Din graiurile românești bașcă a fost preluat de populația ucraineană subcarpatică: baška < bașca , bordei este notat și în sîrbo-croată: burdely „colibă” < bordei.

În Banat notăm varianta lexicală podrum (< scr. podrum), pătrunsă în graiuri în urma raporturilor lingvistice româno-sîrbocroate, favorizate de mișcările de populație.

Tabelul 2

Corelația dintre denumirile microsistemului terminologic „construcții viticole” și frecvența opozițiilor după numărul de puncte anchetate

Analizînd corelația stabilită între componenții microsistemului terminologic „construcții viticole” (vezi Tabelul 2), constatăm că termenii pivniță, beci, bordei desemnează deseori mai multe realii aflate în raport funcțional, fixîndu-se astfel o conexiune semantică și între gloseme.

Referindu-ne la frecvența opozițiilor după numărul de puncte anchetate, este evidentă tendința informatorilor de a utiliza termenul de origine slavă pivniță pentru realiile cercetate, pe cînd vocabulele bordei, groapă, zemnic, magaz formează arii mai înguste în graiurile moldovenești.

Pornind de la vechimea construcțiilor viticole, constatăm că pentru „zemnic” șirul de termeni este mai redus, majoritatea cuvintelor fiind vechi în limbă, deseori cu întrebuințare generală în limbă (bordei, groapă etc.).

Pentru „pivniță” și „beci” constatăm o varietate de termeni, de proveniență mai recentă.

Termeni pentru „gîrlici (la pivniță)”

Pentru denumirea intrării înguste într-o pivniță s-au notat termenii gîrlici, scări, ganuc, gura zămnicului, gît, trepte etc. (ALRR. Bas., h. 255).

Gîrlici (var. fon.: gîrlíŝ, gîrlíĉ) este un vechi termen de proveniență sîrbo-croată (< sb. grlič), care formează arii largi în graiurile moldovenești din stînga Prutului. Arii înguste formează derivatul acestuia gîrlan (var. fon.: gîrlán – pct. 142,143, 149, 150.

Variantele lexicale scări (var. fon.: scăr@ ––– pct. 23, 24, 204, 216, 225, 230, 235) < lat. scala și trepte (var. fon.: trépti – pct. 1 – 4, 8, 10, 13) < lat. traiecta formează arii mici în graiurile moldovenești.

În graiuri, arii izolate și nesemnificative aparțin creațiilor metaforice gura beciului (var. fon.: gúra béĉulu! – pct. 14, 18, 21), gura pivniței (var. fon.: gúra WíMnițî – pct. 74, 81), gît (var. fon.: gît – pct. 98, 101), dialectismului lexical ganuc (var. fon.: gánuc – pct. 101, gánoc – pct. 120) și împrumutului direct din graiurile ucrainești – vihod (var. fon.: víhod – pct. 190).

Termeni pentru „pătul la vie”

În graiurile moldovenești (aria ALM/ALRR. Bas.) pentru realia pătul la vie sînt utilizați termenii: bașcă, vîșcă, cerdac, ciuhă, șopron, pîndari, piramidă, foișor etc. (ALM, h. 945)

Aria cea mai largă de circulație aparține termenului vîșcă (var. fon.: v%șcî – pct. 2, 6, 7, 17 – 19, 23,24, 26 – 28, 33, 34, 36, 37, 43, 45, 47, 48, 55, 62, 65, 66, 73, 75, 76, 82, 87, 89, 96 – 98, 101, 103, 106, 110, 114, 117, 118, 121, 125, 131, 136, 151, 165, 166, 190, 194, 196 – 198, 204, 205, 209, 210, 224 – 226, 229 – 235), împrumutat din graiurile ucrainene sau rusești (< ucr. вишка ; rus. вышка „foișor, turn”).

În urma evoluției semantice, cerdac este înregistrat în graiuri pentru realiile înrudite: 1. mic pridvor, uneori închis cu geamlîc, așezat deasupra gîrliciului pivniței; 2. acoperiș de fîntînă, 3. (învechit) clădire izolată, cu o singură încăpere, așezată pe o ridicătură de pămînt sau pe stîlpi înalți (DLRM, p. 135) .

Arii mai puțin semnificative aparțin termenilor bașcă (var. fon.: báșcî – pct. 51) < polon. baszta, înregistrat în graiurile moldovenești și pentru noțiunea pivniță, șopru (var.: șópru – pct. 182; șoprón (format din șoproane < șoprane – pluralul lui șopran < șopru + suf. -an) – pct. 132) < șopruri – pluralul lui șop „șopron” <germ. Schoppen (SDELM, p. 500), prepeleac (var. fon.: prepel!ág – pct. 88), origine incertă, probabil împrumut slav (SDELM; p. 331), pîndari (var. fon.: pîndár@ –– pct. 153), vechi derivat, care desemnează în graiuri, în special paznicul la vie, dar prin extensiune semantică și „pătul la vie”, fiind păstrat în aromână pîndár „paznic la vie”: mbg. пьждарь, cf. bg. пьдар „paznic la vie”; împrumutat și în albaneză pёndar „idem”.

C a p i t o l u l V. Stratificarea etimologică a terminologiei viticole în graiurile românești

Cultura viței de vie la români este o moștenire dacică și apoi romană, drept argument servindu-ne nu numai sursele istorice, ci și termenii viticoli fundamentali, păstrați de la strămoșii noștri. Odată cu dezvoltarea acestei culturi s-a îmbogățit respectiv și vocabularul viticol, atît pe baza creațiilor proprii, cît și prin mijloace externe.

În prezent, studierea stratificării etimologice a terminologiei viticole ne va permite să constatăm modul în care a evoluat vocabularul viticol, în special, în dreapta Prutului, pe parcursul mai multor secole și căile principale de îmbogățire a vocabularului.

În acest capitol vom încerca să facem unele generalizări în baza materialului faptic prezentat și descris în compartimentele precedente și a unor termeni pentru care nu au fost alcătuite hărți lingvistice. Aceasta ne va permite să facem anumite concluzii privind căile de îmbogățire a vocabularului viticol, dinamica lexicului viticol dialectal și corelația existentă între elementele moștenite, împrumuturi și termeni creați cu mijloacele proprii ale limbii române.

Structura etimologică a terminologiei viticole consistă din mai multe straturi etimologice: stratul lexical de cuvinte autohtone și moștenite, stratul lexical de împrumuturi din alte limbi și creațiile cu mijloacele proprii ale limbii române.

5.1 Stratul lexical de cuvinte autohtone și moștenite

Unități lexicale daco-geto-tracice sînt considerate cuvintele păstrate din limbile vorbite în fosta Dacie și, în general, din Peninsula Balcanică. Ele sînt reduse numeric și au putut fi stabilite doar prin prisma limbii albaneze.

Strug ar fi cel mai vechi termen pentru denumirea fructului viței de vie, apreciat de mai mulți lingviști drept autohton. Despre vechimea cuvîntului strug și cu o circulație extinsă în trecut în graiurile dacoromâne, ne vorbește aria laterală de nord-est, pe care o formează termenul în prezent (ALR. sn., h. 230; ALRR. Bas., h. 106). De origine autohtonă, susțin majoritatea lingviștilor români, sînt de asemenea unitățile lexicale strugure, butuc, druete „arac” (ALR. sn, h. 230; ALRR. Bas., h. 103, 106; ALR sn, h. 225).

Actualmente dispunem de un șir de lucrări valoroase privind caracterul latin al limbii române, frecvența și importanța fondului lexical latin. Pornind de la cifrele stabilite, A. Graur constată că elementul latin în fondul principal al limbii noastre reprezintă aproximativ 60 la sută din numărul total; această constatare este în acord și cu faptul recunoscut de majoritatea lingviștilor, conform cărora structura gramaticală a limbii române este aproape în totalitatea ei de origine latină.

Referindu-se la valoarea elementului latin în dacoromână, lingvistul Dimitrie Macrea afirmă că acesta formează substanța limbii române atît prin folosirea frecventă a cuvintelor latinești, care au fost dovedite drept cele mai vii și mai răspîndite pe teritoriul țării noastre, cît și prin forța acestor cuvinte de a exprima tot ceea ce reprezintă mai esențial și mai vital în viața unui popor, începînd cu părțile corpului și cu fenomenele sufletești, pînă la diversele ocupații și toate celelalte manifestări ale vieții poporului.

Ca și în cazul limbii române, în general, analiza termenilor viticoli, precum și a unităților lexicale cu întrebuințare generală în limbă, folosite în funcție de termeni viticoli în graiurile teritoriale, ne permite să afirmăm că elementele latine sînt numeroase în masivul dacoromân, ceea ce ne vorbește despre vechimea acestei ocupații la români. Drept dovadă a vechimii viticulturii la români ne poate servi notarea ariilor largi ale mai multor termeni viticoli fundamentali vechi, de origine latină, care s-au păstrat nu numai în dacoromână, ci și în alte dialecte ale limbii române: vie (< lat. vinĕa; aromână (a)vińe, meglenoromână vińă), poamă (< lat. poma; macedoromână poame), viță (< lat. vitea, meglenoromână viță), tufă (<lat. tufa, aromână tufa, meglenoromână tufcă), coardă (< lat. chorda, aromână coardă și meglenoromână coardă), must (< lat. mustum, aromână mustu, meglenoromână most), vin (< lat. vīnum, aromână vin, meglenoromână vin, istroromână vir), putină (< lat. putina), bute (< lat. buttis, aromână bute și meglenoromână buti) etc.

Consultînd Dicționarul limbii române (t. VIII, p. III, p. 887), constatăm că vechea vocabulă moștenită poamă (< lat. poma; aromână poame) a fost utilizată inițial cu sensul de „rod comestibil al arborilor fructiferi”, apoi, prin generalizare, denumind fructul oricărei plante. Hărțile lingvistice și textele dialectale semnalează, după cum s-a văzut, specializarea termenului dat în graiurile moldovenești, unde acesta desemnează fructul viței de vie, iar prin extindere de sens, însăși vița de vie. Cu sens specializat, în vocabularul viticol este notat și vechiul cuvînt coardă (< lat. chorda „coardă”; cf. alb. kordëzë, it., prov., cat., port. corda, fr. corde, sp. cuerda – DER, p. 218), conservat în dialectele aromân (coardă) și meglenoromân (coardă).

Menționăm în continuare și vechile unități lexicale lăuruscă < lat. labrusca și auă < lat uva „struguri”, care desemnează „strugurii” și formează arii înguste în dacoromână. Referindu-se la originea cuvîntului auă, A. Ciorănescu îl apreciază drept arhaism încă în sec. XVII, actualmente fiind notat parțial în Oltenia ca nume al unei varietăți de struguri.

Analizînd hărțile atlaselor lingvistice, constatăm că unele elemente moștenite nu întotdeauna formează arii compacte în dacoromână, deseori, în ariile periferice și cele izolate sînt notate unități lexicale împrumutate din alte limbi sau cuvinte vechi cu o frecvență redusă în graiuri. Drept exemplu de serii corelative, înregistrate în graiurile moldovenești, ne pot servi variantele lexicale: poamă (< lat. poma) – gronă (notat de ALRR. Bas. în unele enclave de răsărit, rezultat, probabil, din formele dialectale corespunzătoare ale termenului rusesc гроздь (винограда), vie (< lat. vinea) – vinogradnic (< rus. виноградник „vie”), putină (< lat. putina) – cean (< ucr. чан „cadă”), must (< lat. mustum „must”) – răvac (< tc. ravak) etc. (ALRR. Bas., h. 106, 260, 119; ALM, I, h. 275).

Împrumuturi

Stratul lexical de origine slavă

Referindu-ne la stratul lexical de origine slavă, consemnăm în studiile lingvistice că limba slavă comună, răspîndită în primele secole ale erei noastre pe teritoriul Poloniei, al Ucrainei nord-vestice și al Belorusiei, se învecina cu limba dacilor, ceea ce a permis ca între cele două populații, dacii și slavii, să existe influențe lingvistice reciproce. Conform opiniei lui G. Mihăilă, o parte din ramura răsăriteană a slavilor sudici a rămas pe teritoriul fostei Dacii, dar cei mai mulți s-au stabilit în sec. VI–VII în sudul Dunării. De la slavii rămași pe teritoriul țării noastre ne-au rămas cele mai vechi împrumuturi slave, care prezintă trăsăturile idiomului sud-slav răsăritean, denumit limba slavă veche sau bulgară veche și atestată în scris în sec. IX–XI. Dar contactele cu popoarele slave au continuat și în secolele următoare. Majoritatea împrumuturilor slave au pătruns în epoca celor mai vechi contacte româno-slave, deci pînă la asimilarea „slavilor dacici”. Din punctul de vedere al istoriei limbii slave vechi, căreia îi aparțineau graiurile slavilor asimilați pe teritoriul Daciei, limita superioară a acestei epoci poate fi plasată în perioada de profunde transformări fonetice, care marchează trecerea la epoca medio-bulgară. Această limită superioară corespunde cu epoca admisă de cei mai mulți cercetători ca reprezentînd încheierea bilingvismului slavo-român, cu alte cuvinte, asimilarea slavilor de pe teritoriul țării noastre de către populația românească veche. În ceea ce privește limita inferioară a pătrunderii împrumuturilor vechi sud-slave răsăritene în limba română, teoretic se admit sec. VI–VII, epoca în care unele triburi răsăritene ale slavilor sudici s-au așezat pe teritoriul Daciei, iar altele au trecut în masă Dunărea.

S. Pușcariu susține că elementul slav a pătruns în limba română între sec. al XIII-lea, cînd erau încheiate în română transformările de rostire cele mai caracteristice, și sec. al X-lea, cînd strămoșii aromânilor nu mai locuiau împreună cu ceilalți români.

N. Raevschi, în monografia sa Contactele romanicilor răsăriteni cu slavii, distinge contactele romano-protoslav, romano-bulgar, romano-sîrbo-croat, româno-slavon, româno-rusino-ucrainean, româno-rus și româno-polon. Contactul romano-protoslav, afirmă lingvistul, este primul contact al populației romanice răsăritene cu slavii, care are loc la sfîrșitul antichității și în Evul mediu timpuriu, cînd populația romanică daco-mezică, pe atunci la etapa de trecere de la epoca romanizării la cea de comunitate, va stabili legături, mai întîi în Dacia, apoi și în Mezii, cu ramura meridională a protoslavilor, care în perioada respectivă se așezau cu traiul în ținuturile dunărene și balcanice. Drept consecință a contactului romano-protoslav cercetătorul înregistrează mai multe unități lexicale latine, asimilate de protoslavă și menținute de descendentele ei. Printre acestea se înscriu cîțiva termeni fundamentali din vocabularul vitivinicol, care formează arii întinse în dacoromână: „vin” <vinum, мъстъ „must de struguri” < mustum, Ђътарь „butoi” < butarium, Ђътъ „butoi” < buttis.

Al doilea contact al romanicilor răsăriteni cu slavii, continuă N. Raevschii, e cel romano-bulgar. Contactul acesta ia început în sec. IX și se încheie în sec. XIII. În această perioadă, termenii slavi completează seriile tematice ale idiomului romanic. Din șirul unităților lexicale, pătrunse în limbă, extragem cuvinte utilizate în vocabularul viticol, care formează arii largi în dacoromână: pivniță, vadră, teasc, grădină „vie”, cosor „cuțit”, alături de elementele moștenite sau împrumutate din alte limbi: pivniță – beci (< tc. beç) – zemnic (< bg. zimnik „beci”), vadră – găleată (< lat. galleta) – căldare (< lat. caldaria), teasc – valț (< germ. Walze), grădină „vie” – vie (< lat. vinea). Amintim că o parte din vocabule au fost păstrate și în alte dialecte ale limbii române, ca aromâna (gărdină „grădină”, cosor) și meglenoromâna (veadră „vadră”, gărdină „grădină”, cosor), ceea ce ne vorbește despre vechimea acestora în limbă.

Al treilea grup de slavi, cu care românii vor veni în atingere, e cel al sîrbo-croaților. Cuvintele de proveniență sîrbo-croată, înregistrate și în vocabularul viticol, sînt gîrlici, doniță, pahar .

În sec. XIV–XVII se constată un contact cu slavii exclusiv cărturăresc. Începînd cu sec. XVII, românii nord-dunăreni, în special, cei est-carpatici vin pentru prima dată în contact cu populația veche rusă de pe teritoriul vechiului Stat Moldovenesc.

În prezent, elementele slave ale limbii române nu constituie o masă nediferențiată, ci pot fi grupate în funcție de două criterii: limbile din care provin și epoca în care au pătruns. Există cele mai vechi împrumuturi slave, care provin din slava veche (numită și bulgara veche) și altele mai noi, din diverse limbi și dialecte moderne, fie pe cale orală (din bg., sîrbocroată, ucraineană, rusă), fie pe cale scrisă, cărturărească (din slava medio-bulgară, precum și din sîrbocroată sau ruso-ucraineană, din polona și din rusa modernă). Conform opiniei lui V. Frățilă, unitățile lexicale de origine slavă, pătrunse în limbă după separarea dialectelor românești sînt limitate din punct de vedere geografic: elemente bulgărești – în Muntenia, Oltenia, Dobrogea și sud-estul Transilvaniei, elemente ucrainene – Moldova, de dincoace și de dincolo de Prut, în Maramureș, Bucovina și nord-estul Transilvaniei, elemente rusești – mai ales în Basarabia. I. Nuță, referindu-se la împrumuturi de origine slavă în terminologia viticolă, concretizează că cuvintele de origine bulgară pătrunse în terminologia viticolă, se întîlnesc, de obicei, în sudul țării, în Muntenia, Oltenia, Dobrogea și sporadic în sudul Moldovei, al Transilvaniei și în sud-estul Banatului; termeni de proveniență ucraineană sînt notați în unele localități ale județului Botoșani.

Unitățile lexicale de origine slavă în terminologia vitivinicolă nu sînt numeroase, deoarece cultivarea viței de vie nu este proprie țărilor slave. Termenii viticoli de origine slavă, cu o vechime mai mare în limbă, înregistrate în special în graiurile moldovenești, pot fi divizați în vocabule cu o circulație mai largă în graiuri și cuvinte cu arii limitate, deseori, în localitățile unde contactul dintre limbi este mai intens.

În prezent, în graiurile moldovenești, muntenești, oltenești, bănățene, parțial în Transilvania, arii largi circumscrie termenul teasc „presă” < sl. tĕsku „teasc” (mALR, I, h. 159; ALRR. Bas, II, h. 109; NALR. Olt., h. 687), care, deși este vechi în limbă, nu și-a pierdut importanța.

Referindu-ne la cuvîntul de origine slavă bob (< sl. bobŭ), notat izolat în graiurile românești pentru noțiunea bobiță de strugure, înregistrăm preferința utilizării formei sale diminutivale bobiță în defavoarea cuvîntului-bază. Acest fapt poate fi explicat prin polisemia vechiului cuvînt bob, păstrat și în dialectele aromân, meglenoromân – bob „fasole”, cf. în bulgară, rusă bob (DER, p. 100), care în română are evoluție semantică și morfologică proprie, deosebită de cea a limbilor slave.

Cadă „vas mare din doage de lemn și cu cercuri de fier, înalt pînă la doi metri, întrebuințat pentru poama zdrobită și prepararea vinului” (< v. sl. cadĭ „cadă”) este o unitate lexicală veche în limbă (Au făcut în două cade chiselițe, iară în a treia cadă mursă de miare…M. Costin. Viața lumii), conservată în dialectul aromân cadă (DER 2005, p. 132), formînd arii întinse în Moldova, Banat, Transilvania, alături de lexemul de origine latină bute.

Cuvîntul jghiab „scobitură în masa teascului pentru scurgerea mustului” reprezintă la fel un împrumut din v. sl. zlĕbŭ „uluc, canal”, fixat în bulgară, sîrbă, croată žleb, cehă žlab, polonă žlob, rusă žolob, din care provine mag. zsilip, zselé (DER, p. 444), fiind menționat pentru realia călcător în studiul lui Frederic Damé Încercare de terminologie poporană română.

Pivniță (< sl. pivĭnica), vocabulă veche în limbă, înregistrată în izvoarele basarabene, datate cu anul 1411 pentru „încăperea de piatră, aflată sub casă, în care se păstrează vinul”, în prezent formează arii întinse în Moldova (var. fon.: WíMnițî), Maramureș (äíMnițî, äígÇițî), Banat, Muntenia, Dobrogea (ALRR. Bas., III, h. 253 – 254; NALR. Olt., h. 204; ALRR. Mar., II, h. 270; ALRR. Munt., Dobr., II, h. 185; NALR. Banat, II, h. 228; NARR. Mold. și Bucovina, II, h. 156).

Pentru desemnarea soiurilor de struguri, notăm termeni de origine slavă, care în limba de origine numesc alte realii și au pătruns în terminologia viticolă prin extindere de sens, fiind utilizați alături de determinantul poamă: (poamă) crască „soi de struguri negri, cu boabele mărunte, lunguiețe, tari” (< rut. kraska „culoare”), (poamă) plăvaie „soi de struguri, care are boabele rotunde, bătute, de culoare albă” < sl. plavŭ „alb” (DD, II, p. 253, DD, III, p. 214, Nuță 1989: 254, 110).

Plăvai este unul din cele mai vechi soiuri autohtone, cunoscut și sub numele placun, plăvan (< sl. plavŭ „alb”), poamă albă, albă bătută, poamă plavaie, fiind cultivat în Basarabia la începutul sec. XIX, în special în regiunea Carpato-Nistreană, dar care a avut de suferit de pe urma filoxerei, păstrîndu-se doar în regiunile nisipoase:

Bun î! vínul de plăvá!e, /de mă cúlcă n©ápt}a-n pá!e…(DD, III, p. 214).

Un alt soi de struguri, cultivat, în special, în sudul Basarabiei, poartă numele de gordin , termen de proveniență rusă (< rus. gordina), cu o largă arie de circulație și în dreapta Prutului.

Soiul de struguri derjanca, cultivat în RM, se presupune că ar fi fost adus în țară de către persoanele strămutate din împrejurimile Dunării, avînd aceleași calități ca și soiul cu același nume, cultivat în Bulgaria.

Notăm în graiurile moldovenești, în mod special, în localitățile care au o populație bilingvă sau în așezările aflate în apropierea localităților cu o populație alolingvă, vocabule de origine bulgară: praștină < bg. prastina, sădilă < bg. цедило „sădilă” (ALRR. Bas., h. 104, 105), zemnic „beci, pivniță” < bg. zimnic (ALM, h. 48), poloboc „vas mare în care se păstrează vinul” < bg. polobok etc.

Referindu-ne la frecvența termenilor viticoli de origine slavă în dacoromână, lingvistul român I. Nuță constată frecvența acestora în graiurile moldovenești, dobrogene și oltene.

Cuvinte de proveniență maghiară

După I. Coteanu și M. Sala, între diversele cuvinte maghiare, pătrunse în graiurile limbii române, se disting două categorii în funcție de epoca în care au intrat în limbă și de răspîndirea lor geografică: unele mai vechi, împrumutate începînd cu sec. XI–XII și pînă în sec. al XIV-lea și altele mai noi. Această distincție este necesară pentru că elementele mai vechi maghiare prezintă o serie de particularități fonetice de care ar trebui să se țină seama. Este unanim acceptat de lingviștii români că influența maghiară asupra limbii române se restrînge la lexic. În cadrul împrumuturilor maghiare se disting două categorii de cuvinte: unele cu o circulație generală în dacoromână, altele cu o arie de răspîndire ce nu depășește Transilvania și Banatul. Unii termeni de origine maghiară au pătruns pe cale orală, fiind rezultatul contactului direct dintre două populații, altele au pătruns pe cale cultă, fiind impuși administrației pînă în 1918. La răspîndirea unor termeni de origine maghiară pe întregul teritoriu dacoromân au contribuit relațiile social-economice dintre Transilvania și celelalte țări românești, precum și așezarea populației ardelene în Muntenia, Oltenia, Dobrogea și Moldova.

După I. Nuță, majoritatea elementelor de origine maghiară din terminologia viticolă românească sînt cuvinte regionale întîlnite, unele dintre ele pe o arie mai vastă ce cuprinde Transilvania și puncte izolate din Banat, cele mai multe, însă, răspîndite numai în nord-vestul Transilvaniei, în județele Bihor, Satu Mare și Sălaj. Autorul aduce exemple de termeni care desemnează soiuri de struguri și sînt răspîndiți în Transilvania, Banat și izolat în Moldova (altoană, ardeoan, arghioaie, iordan, iordovan, leancă, mustafer, som, tocai etc.). La fel, autorul înregistrează o serie de termeni care formează arii izolate numai în Transilvania și în unele localități, unde se simte mai mult influența populației de origine maghiară (erdeli, ezero, mezes, șarfeher).

În cadrul terminologiei viticole notăm cuvintele de origine maghiară: aldămaș < mag. áldomás „cinstire” (ALRR. Bas., h. 120), a altoi < mag. oltani „a introduce o ramură a unei plante în țesutul alteia”, butaș (de viță de vie) < mag. bujtas, probabil moștenit din cuman. butak „ramură” (DER, p. 127), șaitău „presă” < mag. sajtó, mont „tescovină” < derivat din mag. mont „tescovină”, hrubă „pivniță, beci” < mag. huruba „colibă îngropată” (ALM, h. 284).

Pentru realia soiuri de struguri, cultivați în masivul românesc, înregistrăm următorii termeni de proveniență maghiară: perla de Csaba „soi de masă”, Irșai Oliver „soi de masă”, cadarcă „soi de poamă hibridă, albă și apoasă” (var. fon. cudercă) < mag. kadarka etc. (TD, I (I), p. 104; Nuță 1989).

Referindu-se la frecvența termenilor viticoli de proveniență maghiară, care desemnează soiurile de struguri, I. Nuță îi atestă, în special, în graiurile transilvănene și bănățene.

Elemente de proveniență turcă

După I. Coteanu și M. Sala, elementele turcice, stabilite în limba română, au pătruns în epoci diferite și de aceea se face în mod curent distincția dintre împrumuturile vechi turcice, constituite din presupusele cuvinte de origine cumană (și tătară) de pînă la sfîrșitul sec. XIV, numite preosmanlii și cuvinte mai recente, din turca osmanlie. Cuvintele din turca osmanlie au pătruns în limba română fie direct, fie prin intermediul limbilor slave meridionale (bulgară și sîrboacroată). Inițial turcismele erau frecvent atestate în graiurile moldovenești, în special în cele sudice, treptat însă doar o parte din ele au rezistat peste timp; unele ca sarai < tc. saray, hambar < tc. ambar, uluc < tc. uluk, herghelie < tc. hergele, meșină < tc. meșin „pantaloni largi de piele de oaie”, chimir < tc. kemer „cingătoare lată de piele cu buzunare”, colan <tc. kolan, șal < tc. șal, basma < tc. basma, ciorapi < tc. çorab, caimac < tc. kaymakam „smîntînă”, bulgur < tc. bulgur „crupe (de porumb)”, bardacă < tc. bardak „prun” (ALRR.Bas. h. 253, 262, 263, 293, 335, 418, 422, 425, 438, 463, 466, 473, 497), cazan „căldare smălțuită cu care se toarnă vinul în poloboc” < tc. kazan (ALM, î. 1522), fiind acceptate și de limba literară.

Termeni vitivinicoli de origine turcă, care profilează arii largi în dacoromână, sînt beci (se presupune din cuman. beč „fortificat”, cuvînt oriental care s-a păstrat și în numele vechi al Vienei, tc. Beč > Beci) „pivniță” (DER. p. 86), bașcă < tc. bașca „pivniță”, cuvînt vechi, conservat și în meglenoromână bașcă, ravac < tc. ravak. Drept exemple de turcisme cu arii restrînse de circulație ne pot servi vocabulele: burlui „jghiab (la masa teascului)” < tc. buru, ciubuc, prin extindere de sens „coardă de vie” < tc. çubuk, çibuk, cuvînt vechi, păstrat în aromână ciubucă, ciubuche și meglenoromână ciFbuc (DER, p. 205), chihlimbari „ravac” < tc. kehlibar, vocabulă veche, fixată și în aromână chihlibare, marda < tc. marda „rămășițe care se lasă la fundul butoiului, după ce fierbe și se limpezește vinul” (DER, p. 178; ALRR. Bas., h. 113, 114, 104, 105, 118, 119; NALR. Munt., și Dobr., III), curugiu „paznic la vie”, prin transfer semantic < tc. koruci (DD, II, p. 280), parcea „modul în care este împărțit locul ales pentru plantarea viei” < tc. parça (CD), păstrat și în aromână (părcea), gavanos „vas de sticlă, de 5–., îmbrăcat într-o împletitură de nuiele” < tc. kavanoz, cf. în bg. kavanoz (DD, I, p. 238), saca ( < tc. saka „sacagiu”, cf. sb. saka, ngr. σαχχάς, sp. azacán – DER, p. 676) „butoi” (ALRR. Bas., h. 259).

În Republica Moldova și în Moldova din dreapta Prutului și Dobrogea sînt cultivate mai multe soiuri de struguri, originari din Turcia, ca caraburnu (< tc. kara „negru”) „soi de masă alb, cu bobițe și struguri mari”, ceauș (< tc. čauš) „soi vechi de masă roz”, cultivat în Basarabia sec. XIX, răzăchie (< tc. razaki) „varietate de struguri de masă” (ALRR. Bas., h. 116), asma (< tc. asma), afuzali (< tc. Afuz-Ali), chișmiș (< tc. Kis-Mis), gebigica (< tc.gebegi), mischet (< tc. misket), sultan (< tc.sultanî) etc.

I. Nuță înregistrează în studiul său și cuvinte de origine turcă, dispărute sau folosite sporadic în limba comună, care prin extinderea sensului, numesc, mai ales, în Moldova, și soiuri de struguri: (poamă) abrască (< tc. abras „cu pieliță albă-gălbuie”), (poamă) alace (< tc. alača „pestriț”), (poamă) balaban (< tc.balabîn „mare”), (poamă) cicică (< tc. čičec „roșu deschis”) etc.

Ca și în cazul celorlalte împrumuturi, vocabulele de origine turcică sînt concurate de elemente lexicale moștenite sau care aparțin adstratului lexical. Hărțile atlaselor lingvistice ne prezintă mai multe serii corelative, care constau dintr-un element turc și o vocabulă de o altă origine. Exemple: beci (< tc. beč) – pivniță (< sl. pivĭnica), sarai (< tc. saray) – șură (< germ. Scheuer), răvac (< tc. ravak) – must (< lat. mustum), uluc (< tc. uluk) – canal (< lat. canalis), perciun (< tc. perčem) – cîrcel (< reg. cîrci + suf. -el) – ALRR. Bas., II, h. 253, 262, 119, 113, 105.

Termeni împrumutați din franceză

Termenii împrumutați din franceză sînt în marea lor majoritate mai recenți și au intrat în limba română într-o epocă în care româna a avut contacte și cu alte limbi, posibile surse de termeni neologici. Drept exemple ne pot servi unitățile lexicale: bazin „uluc (la fîntînă)”, tren, palton, veston, flanelă, pantaloni, cordon, batic, voal, agraf, broșă, bulion, tomat, revolver ( ALRR. Bas., h. 293, 391, 396, 407, 409, 416, 424, 439, 451, 453, 480, 505). În majoritatea cazurilor, elementele franceze au pătruns în limba literară, de aici fiind preluate în graiuri. Împrumuturile franceze sînt frecvent înregistrate în anumite microsisteme terminologice ale vocabularului viticol, datorită influenței pe care o are evoluția viticulturii în această țară asupra dezvoltării viticulturii românești.

La sfîrșitul sec. XIX – începutul sec. XX, datorită apariției filoxerei, unele soiuri de viță autohtone dispar, locul lor fiind luat de varietăți aduse în special din Franța. În limbă apar cuvinte noi care denumesc la început soiul de viță, apoi varietatea respectivă de struguri. Acești termeni s-au impus treptat și au pătruns în graiurile populare datorită tratatelor de viticultură și ampelografie, cărților care aveau drept scop popularizarea științelor.

După I. Nuță, la sfîrșitul sec al XIX-lea și tot prin intermediul francez pătrund în limba română denumiri pentru hibrizii producători direcți americani și franco-americani.

În mai multe regiuni viticole din dreapta Prutului și din Republica Moldova sînt cultivate soiuri tehnice raionate, originare din Franța.

Zaibără „soi de poamă neagră, hibridă” (< fr. seibel), răspîndit în întregul areal românesc, este unul din hibrizii franco-americani, numit pe alocuri în graiurile moldovenești plop:

Cári-! C%ŝi la no! plop, zá!bîrî. (TD, I(I), p. 87, pct. 27)

Da píntru ca sî nu, dúpa cum am spus șî la zá!bîrî, la suprafáța păm%ntulu! !e dă mustéțî. (TD, I (II), p. 49, pct. 182)

Cabernet (< fr. cabernet) „varietate de struguri cu boabele mărunte, rotunde, brumate, cu pieliță groasă, de culoare neagră-albastră” este unul din cele mai vechi soiuri franceze de struguri, cultivat în Europa încă în sec. XVI, iar începînd cu sec. XIX este adus în Basarabia.

Alte soiuri vechi de struguri, de proveniență franceză, aduși și cultivați în Basarabia la sf. sec. XIX , actuali și astăzi sînt nova (< fr. noah) „soi de poamă albă”, malbec (< fr. malbec) „soi negru de struguri”, bordo (< fr. bordeaux) „varietate veche de struguri”, merlot (< fr. merlot) „soi negru de struguri”, teras (< fr. terras) „hibrid franco-american”.

Aduse și cultivate recent în Republica Moldova sînt soiurile de struguri: aligote (< fr. aligoté), alfons (< fr. alphonse), alicant (< fr. alicante), almerie (< fr. almeria), cardinal (< fr. cardinal), gam (< fr. gamay), selecsion (< fr. selection), senso (< fr. cinso), sauvignon (< fr. sauvignon), șasla (< fr. chasselas, șasla doré, pinot (~ blanc, ~ gris, ~ noir) (< fr. pinot) (în viile din Moldova se întîlnesc soiurile Pino negru, Pino menie, Pino gri, Pino negru), chardonnay (< fr. chardonnay) (compusul acestuia: pinot chardonnay), muscat ottonel , cultivați și în dreapta Prutului (I. Nuță Dicționar de termeni viticoli. Termeni pentru soiuri de struguri).

Termeni de origine germanică

Dintre cuvintele de origine germanică putem distinge mai multe straturi, în funcție de sursa lor directă: unele provin din limba sașilor din Transilvania, altele din graiurile germanice, vorbite în Banat și Bucovina, altele au pătruns în limba literară sau în diferite terminologii tehnice datorită stabilirii în România a unor meseriași de origine germanică. După V. Frățilă, influența germanică asupra limbii române cunoaște două perioade. Cea veche a avut loc în timpul contactelor cu populații vechi germanice, cu triburile germanilor migratori care temporar au staționat și în Dacia, de unde au trecut în sudul Dunării, iar, mai apoi, au plecat spre apusul Europei. A doua fază a influenței germanice începe în Evul Mediu, după colonizarea sașilor în Transilvania și a șvabilor în Banat. Lexicul românesc a primit numeroase cuvinte germanice îndeosebi după sec. al XIX-lea. Unele au intrat pe cale cultă, altele pe cale orală. Termenii de origine germană au pătruns cu deosebire în domeniul culturii materiale, referitor la comerț, meserii și obiecte de uz casnic.

După I. Nuță, prezența termenilor de proveniență germană în graiurile din Transilvania și Banat se datorează, în primul rînd, unor condiții istorice speciale. Se amintește aici despre conviețuirea locuitorilor români din aceste regiuni cu populația germană colonizată (sașii), stăpînirea și organizarea din punct de vedere administrativ și militar a Transilvaniei, începînd de la sf. sec. al XVII-lea, după model austriac. Iată cîțiva termeni de proveniență germană, care desemnează soiuri de struguri în dacoromână, înregistrați de același lingvist: burgunder, gorniș, gutedel, mohiză, lampor, raslind, rulander, silvan șiler, trolingher.

În graiurile românești din fosta URSS împrumuturile din limba germană constituie o trăsătură distinctă a vorbirii din regiunea Cernăuți, unde datorită unor anumite condiții istorice a avut loc un contact mai strîns dintre limba română și cea germană.

În graiurile moldovenești înregistrăm mai multe cuvinte de întrebuințare generală în limbă, de origine germană, utilizate ca termeni viticoli prin extindere de sens: bortă „jghiab (la masa teascului)” < germ. Borte, treucă „jghiab (la masa teascului)” < germ. Trok, cant „jghiab (la masa teascului)” < germ. Kante (ALRR. Bas., h. 110); rafă „zdrobitor” < germ. Reif, prin intermediul mag. ráf, sb. raf ALM., î. 1892), cramă – 1. „pătul la vie”; 2. „locul unde sînt așezate toate vasele în care se storc sau se calcă strugurii” < germ. Kram „han”, prin intermediul sb. krama „cămară” sau a pol. kram „han” (DER, p. 252; DD, V, p. 98), șopru „pătul la vie” < germ. Schoppen, bocal „pahar (de vin, de 100 gr.)” < germ. Pocal (ALM, h. 945, 628), șurub „presă” (< germ. Schraube), valț „zdrobitor” (< germ. Walze), treucă „jghiab (la masa teascului)” (< germ. Trok), vană (< germ. Wanne) „cadă (pentru strugurii striviți)” (ALRR. Bas., h. 109, 110, 113, 260), spriță „mașină de stropit via” (< germ. Spritz) (ALM, h. 948).

Sînt cultivați în întregul areal românesc, inclusiv pe teritoriul Republicii Moldova, așa soiuri de struguri, originari din Germania, ca Müller Thurgau „soi tehnic alb”, adus în republică prin anii '60, Risling (< germ. Riesling) „soi tehnic alb”, adus în Basarabia din Krimeea în anii '50 ai sec. XIX, reser (< germ. Resser), traminer (< germ. Traminer).

5.3. Creații cu mijloace proprii ale limbii române

În vocabularul viticol dialectal este evidentă preferința pentru formarea cuvintelor noi prin derivare externă și internă.

În plan comparativ, cazurile de derivare externă în terminologia viticolă dialectală nu sînt numeroase, fiind înregistrate, în special, în microsistemele terminologice ale plantei viței de vie, a inventarului viticol și a uneltelor folosite; respectiv, în cazul desemnării acțiunii efectuate cu ajutorul acestora.

După cum susține Iorgu Iordan, vocabularul dialectal se caracterizează prin tendința, teoretic nelimitată, de a forma cuvinte noi, ori de cîte ori se simte nevoia. Lucrul acesta l-am semnalat și noi în cadrul studiului efectuat.

Analizînd termenii viticoli derivați, selectați din diverse surse, am constatat că spre deosebire de terminologiile literare, în vocabularul dialectal cercetat dominante rămîn a fi sufixele diminutivale: -aș, -iță, -el, -uț, -ică, -ișor: struguraș, stropelniță „vermorel” (NALR. Olt., IV, h. 670), strugurel, bobiță, butoiaș, ulcioraș, polobocel, stăcănel, păhăruți, stăcănuț, balercuță, brăcășică, (poamă) mărunțică, vinișor (TD, I(I), p. 88, NALRR. Munt. și Dobr., III, h. 1202), zărnușcă „viță de vie sălbatică” (DD, II, p. 98) și cele augmentative: -an, -oi: strugan, struguroi, butoi, cătrănoi „vin negru” (ALM, î. 1908), vînzoi „vin roșu” (DD, I, p. 228); rastroi „vin negru” (ALM, î. 1908), care caracterizează graiurile teritoriale.

Observăm în cazul substantivelor citate utilizarea sufixelor sinonime pentru aceeași rădăcină (struguraș, strugurel; vinișor, vinuț; stăcănel, stăcănuț etc.), fenomen, la fel, specific vorbirii dialectale.

O frecvență redusă o au sufixele: -eață, -eală, -ită, -oasă, -nă, -iu, -ov, -ui, atașate, de regulă, la cuvintele cu întrebuințare generală în limbă: (poamă) mistreață „poamă aguridă” (ALRR. Bas., h. 108), altoită (TD, I (II), p. 110), mustoasă „soi vechi, muscat de struguri”, verdună „(poamă) aguridă” (ALRR. Bas., h. 108), rozoviu, roziu, gălbiu, vișiniu, portocaliu, prohiriu, albiu, sfecliu, jighiriu, trandafiriu „(vin) roz”; sterigiu „(vin) roșu”; negriu „(vin) negru”; diviziu, ghiorghiliu, ghiurghiuliu, cherzăgiu, pimbiu „(vin) ghiurghiuliu” (ALRR. Bas., h. 116, 117, 118); turungiu „vin negru” (ALM, î. 1908), rozov „(vin) roz” (ALRR. Bas., h. 116), amărui „vin rău”.

În cadrul terminologiei uneltelor viticole notăm frecvente cazuri de formare a noi termeni de la verbe cu ajutorul sufixelor -tor, -ilă, -ălău, -ari: săpător, sădilă (NALR. Olt., IV, h. 667), păzitor „vier” (NALR. Olt., IV, h. 669), stropelniță „vermorel” (NALR. Olt., IV, h. 670), plantator „pitonog”; secator „foarfece de vie”; zdrobitor (NALR. Olt., IV, h. 671), călcător, bătălău, tocătoare, pisător „zdrobitor”, pîndari „vier” (NALR. Olt., IV, h. 669), stropitoare (NALR. Olt., IV, h. 670), storcător „presă”, stropeală sau stropitură „primul rod pe care îl dă via”, pîndari, păzitori „vieri” (NALR. Olt., IV, h. 669) etc.; dar înregistrăm și viceversa – formarea a noi termeni, care denumesc o acțiune, pornind de la numele obiectelor folosite: a hărăgi (via) „a lega (via)”; a chircui „a săpa cu tîrnăcopul”, a rîpcui „a tăia vițele care nu dau rod”, a sprințui, a pompăi „a stropi via”, cotărăsc „taie rădăcinile de deasupra și sapă în jurul butucului” (NALR. Olt., IV, h. 666).

Prezintă interes înregistrarea mai multor derivate de la aceeași temă: strugure – strugurel, struguraș, strugan, struguroi; crenguță de strugure – crenguliță de strugure, rîpcuire – rîpcuit, bute – butoi, butoiaș; pahar – păhăruț, păhărel, păhăraș, trăsătură proprie graiurilor teritoriale.

Cele mai multe derivate înregistrate sînt formate de la cuvinte–bază de origine latină: (poamă) verdună, mustuială, butoi, săpător, storcător „zdrobitor” etc., apoi urmează cele de origine slavă: chitonog, zdrobitor, polobocel, baleraș etc. Aceasta ar constitui și un argument în favoarea vechimii viticulturii la români.

Referindu-ne la derivarea internă (semantică), constatăm frecvența acesteia, în special, în terminologia plantei viței de vie, a soiurilor de struguri și a varietăților de vin.

Derivarea semantică se manifestă sub forma polisemiei lexicale, a extinderii funcției denotative a cuvintelor existente. Rezultatul acestui procedeu este „derivatul semantic”, unitate minimă de denominație a nivelului lexematic, constituită din sensul derivat al lexemului polisemantic (semnificatul) și învelișul sonor al aceluiași lexem (semnificantul).

R. Jakobson arată că la baza mecanismului deplasării și mai ales a transferului semantic se află două procedee:

alunecări pe axă paradigmatică, a similarității semantice (metafora);

alunecări pe axa sintagmatică: a contiguității semantice (metonimia).

Metonimia este figura de stil care constă în inversiune voluntară a categoriei logice ale întregului prin parte, ale părții prin întreg, ale cauzei prin efect, ale abstaractului prin concret (DEX, p. 96).

Cel mai frecvent procedeu înregistrat în vocabularul dialectal viticol rămîne a fi metafora, definită de I. Evseev „o imagine a obiectului reflectată prin configurația unui alt obiect, iar conexiunea dintre cele două obiecte este un fapt de conștiință, o activitate de valorificare estetică și morală. După E. Coșeriu, metafora este o expresie unitară, spontană și imediată a unei viziuni, a unei intuiții poetice, care poate implica o identificare momentană a unor obiecte diferite (cap – dovleac) sau o hiperbolizare a unui aspect particular al obiectului și chiar o identificare între contrarii, „absurdă” din punct de vedere logic, dar cu semnificat și efect evident ironice, în anumite situații, cum ar fi cazul lui negru – blond sau cazul cînd un gras este numit slab sau un bătrîn e numit tinerel. Omul cunoaște și desemnează metaforic fenomene și aspecte ale culturii, plante și animale, produsele și activitățile sale proprii, instrumentele pe care le fabrică pentru munca sa..

Metafora în terminologia viticolă a constituit obiectul de cercetare al lingvistului român I. Nuță, care conclude că „în terminologia viticolă românească metaforele au apărut din cele mai vechi timpuri, inițial din necesitatea de ordin practic de a diferenția prin nume varietățile unui obiect desemnat printr-un termen generic. Cu timpul, aceste metafore, foarte numeroase la un moment dat devin, prin demetaforizare, termeni tehnici, proprii unui anumit limbaj, cel viticol, datorită răspîndirii și întrebuințării frecvente, în special în graiurile populare, și fixării lor, după o anumită perioadă de timp, în tratate de strictă specialitate”.

Conform opiniei lui Ion Nuță, în terminologia viticolă pot fi distinse metafore simple și metafore compuse. Metafore simple sînt concretizate în cuvinte de bază, derivate cu sufix și termeni obținuți prin trecerea la o altă clasă morfologică. Metaforele compuse sînt formate din doi termeni metaforici.

În terminologia vitivinicolă înregistrăm frecvente cazuri de formații simbolice. În opinia lui S. Alexandrescu nu există un transfer semantic între termenul simbol și termenul simbolizat, pentru că sensul propriu nu se pierde, ci persistă. Avem de a face cu un cumul de sensuri, termenul-simbol păstrând simultan sensul propriu și sensul simbolic.

Examinarea metaforei, simbolului și metonimiei din punct de vedere al principiului de construcție ne arată că fiecare dintre aceste imagini posedă un caracter structural propriu. Astfel metafora se realizează prin corelarea a doi termeni și substituirea unuia cu altul, simbolul – prin adiție, termenul-simbol păstrând simultan sensul propriu și sensul simbolic, iar metonimia – prin contiguitate între sensurile direct și figurat.

În graiurile cercetate au fost înregistrate cuvinte formate prin derivație internă pentru realiile:

soiuri de struguri: crăcan „soi tehnic, autohton”, broghințată „(despre poamă) cu boabe mari” (DD, I, p. 161), stropeală „primul rod pe care îl dă via” (NALR. Olt., h. 638), țîrțîrată „viță de vie sălbatică” (DD,V, p. 156), rășchirată sau crărănată „soi tehnic, autohton”, busuioaca „soi vechi, muscat de struguri”, cultivat în localitățile situate între Prut și Nistru; păsărească „viță de vie sălbatică” (DD, III, p. 48), țigăneasca „soi de struguri cu boabele mărunte, dese, de culoare neagră”, feteasca (denumită în graiurile moldovenești poama fetei, fetișoara, păsăreasca, poamă păsărească) „soi vechi de struguri”, cultivat în sec. XIX, folosit în perioada medievală în special la prepararea cunoscutului vin de Cotnari; crăciunel „soi de struguri”, rozică „soi de poamă, cu bobițe roze, care se coace cel mai devreme” (DD, III, p. 67); țîrțîrică „viță de vie sălbatică” (DD, V, p. 156), chiurchiurică „poamă sălbatică” (DD, II, p. 309); vișinică „bobiță (de strugure)”, floricică „soi de struguri pentru vin de calitate”, ciulită „(despre poamă) verde, care începe numai să se coacă” (ALM, î. 1890); plumbuită „poama s-a împietrit” (DD, V, p. 180), corniță „soi de poamă neagră, hibridă, cu bobițe lunguiețe” (DD, II, p. 228), luminița „soi tehnic alb, cu epocă de coacere tîrzie” , bozoancă „soi de poamă cu bobițe negre, care se coace tîrziu și din care se face un vin foarte tare” (DD, I, p. 142), limoncă „soi de poamă altoită” (DD, III, p. 21), fetișoară „soi vechi de struguri”, tămîioasă „soi vechi, muscat de struguri”, greșuri „bobițe de struguri, rămase pe butuci după cules” (DD, I, p. 266), căldărușă „soi vechi, negru de struguri”, vierul „soi de masă neagră, creat în RM”;

varietăți de vin: molan „vin” (DD, III, p. 81), pastoral „(vin) bisericesc”, crascău „(vin) negru” (ALRR. Bas., h. 118), țîșpău „vin de calitate inferioară, făcut din zahăr și tescovină” (DD, V, p. 157), floreasca „marcă de vin”, spălățel „(vin) ghiurghiuliu” (ALRR. Bas., î. 1906), bătrînesc „(vin) ghiurghiuliu” (ALRR. Bas., î. 1906), bisericesc „vin de calitate superioară”, dubială „vin de calitate inferioară, făcut din zahăr și tescovină” (DD, V, p. 149), hurduială „vin rău, de calitate inferioară” (DD, V, p. 101), talaburit „vin nou, nelimpezit” (ALM, î. 1910), hrănit „(despre vin) tare și vechi” (DD, V, p. 99), mucegăit, dughit „vin rău”, mohorît „(vin) roșu” (ALRR. Bas., h. 117); bozoaică „(vin) negru” (ALRR. Bas., h. 118), tămîios „vin muscat”;

diverse: copileț „crenguță de strugure” (ALRR. Bas., î. 1888), copilete „lăstar care crește pe lîngă frunze și se rupe înainte de a stropi via” (NALR. Olt., h. 664), ațîșoară „cîrcel” (ALRR. Bas., h. 105), harbujăl „garafă (de vin rotundă) (ALM, h. 632), pîrăuaș, izvoraș „jghiab (în masa teascului)” (ALRR. Bas., h. 113), covățică „jghiab (în masa teascului)” (ALRR. Bas., h. 104, 107); scăitoare „musculițe de vin” (DD, IV, p. 112), lipitoare „musculițe de vin” (DD, III, p. 24), plescăiță „musculițe de vin” DD, I, p. 61), cununiță „musculițe de vin” (DD, II, p. 274); trubușoară, rîpușoară „jghiab (în masa teascului)” (ALRR. Bas., h. 113); țăpșor „pahar de vin, de 200 gr.” (ALM, î. 1327), miresuică „musculițe de vin” (DD, III, p. 74); cămeșuică „mucegai care se face la suprafața vinului” (DD, II, p. 300).

Am înregistrat în cadrul vocabularului viticol, specific graiurilor moldovenești, unități sintagmatice, care au la bază fie alunecări pe axă paradigmatică, a similarității semantice, fie alunecări pe axa sintagmatică:

pentru soiuri de struguri: vulpe neagră „soi vechi de struguri negri”, băbească neagră „soi de poamă neagră europeană” (DD, I, p. 98), francușă neagră „soi vechi de struguri, cu epocă de coacere semitardivă”, coarnă albă „soi vechi de masă”, care în perioada sovietică era cunoscut peste hotarele țării cu numele de Karaburnu, căpșună roză „soi de struguri” de origine americană, adus în Basarabia la sf. sec. XIX; în 1953, fiind cultivat în raioanele Fălești și Slobozia, coarnă neagră, soi de masă negru, cu epocă de coacere semitardivă, selecționat de Institutul Agricol din Chișinău , fraga albă sinonim pentru „noua”, asma neagră „soi de masă negru, cu epocă de coacere semitardivă”, frumoasa albă „soi de masă alb”, căpșună albă „soi de struguri albi” (DD, II, p. 303), fetească albă, fetească regală, fetească neagră , păsăreasca neagră „soi vechi de struguri”, poama cîinelui „poamă sălbatică” (DD, III, p. 216), poama fetei, sinonim pentru feteasca albă, crăcușor de strugure „crenguță (de strugure)” (ALRR. Bas., î. 1888), fetească albă „soi tehnic alb foarte vechi”, muscat-timpuriu „soi de masă”, muscat alb „soi tehnic alb”, muscat chihlimbariu „soi pentru consum în stare proaspătă”, galbenă întunecată „soi de struguri”, văratică neagră „varietate de struguri negri”, cultivați în perioada ce a urmat după invazia filoxerei pe întreg teritoriul cercetat;

varietăți de vin: fruntea vinului „răvac”, galben – pai (despre culoarea vinului); negru de crască , negru de codîrcă „(vin) negru” (ALRR. Bas., h. 118); purpuriu dulce „vin brut de cupaj”;

diverse: steclă burdănoasă „garafă (de vin, rotundă) (ALM, h. 632), botul teascului „jghiab (în masa teascului)” (ALRR. Bas., h. 119, 113).

În cadrul microsistemului terminologic al soiurilor de struguri am înregistrat o serie de metafore care au la bază o îmbinare stabilă de cuvinte: ochiul boului „soi vechi de struguri”, țîța caprei „soi de struguri” (DD, V, p. 157), regina viilor „soi de masă albă, cu epocă de coacere tîrzie”, fața cucoanei „(vin) roz” (ALRR. Bas., h 116); scara mîței „vinăriță” (DD, IV, p. 113), pielea cucoanei „(vin) ghiurghiuliu” (ARRR. Bas., Pl. 6, î. 1906), sîngele Domnului „vin de calitate superioară”, untdelemniu „(vin) roz” (ALRR. Bas., h. 103).

Un alt procedeu de îmbogățire a vocabularului dialectal îl constituei formațiile simbolice. În Republica Moldova vom înregistra mai multe formațiuni simbolice denumind:

vinurile de desert și de masă: Codru, Primăvara, Joc, alb de Codru „mărci de vin de desert”; negru de Purcari, roșu de Purcari „vin negru”; vin de Odovești „vin alb sau roșu”, Românești „vin negru” etc.;

soiuri de struguri, provenite de la toponime: poamă de Căușeni, negru de Ialoveni „soi tehnic roșu, cu epocă de coacere semitîrzie”, muscat de Bugeac „struguri de masă”, timpuriu de Maharaci „soi pentru consum în stare proaspătă și pentru uscat”, alb de Suruceni, soi nou, creat în R. M., alb de Onițcani „soi de struguri pentru vinuri aromatizate și divin”, roșu de Bașcani „soi tehnic de selecție nouă”, elaborat în R. M.; neagră de Burgundia „soi de struguri”, bătută de Burgundia „soi de struguri”, roșie de Burgundia „soi de struguri”, Durlească „soi vechi”, cu o răspîndire generală în Basarabia sec. XIX etc.;

denumiri pentru soiuri de struguri, provenite de la antroponime: Cutuzovschii „soi de masă negru, cu epocă de coacere mijlocie-tîrzie, selecționat din Chișinău”, Leana „soi de masă, cu epocă de coacere medie”, Viorica „soi tehnic alb, cu epocă de coacere semitîrzie”, selecționați în URSS; Leanca, sinonim pentru Feteasca albă etc.

În terminologia viticolă frecvent sînt înregistrate îmbinări terminologice nestabile. Drept exemple ne pot servi următoarele tipuri de unități sintagmatice:

substantiv în N + adjectiv: vin curat, vin dulce, vin nou „răvac” (ALRR. Bas., h. 119), steclă mititică „pahar de vin, de 100 gr.” (ALM, h. 628), steclă rotundă „garafă (de vin rotundă)” (ALM, h. 632); poamă verde (ALRR. Bas., h. 108);

substantiv în N + substantiv în A: butuc de poamă, butuc de vie, tufă de poamă, rădăcină de struguri, copac de strug, corci de strugur „butuc (de viță de vie)” (ALRR. Bas., h. 103); fir de strug, fir de poamă, poamă de vinograd „bobiță (de strugure)” (ALRR. Bas., h. 107); mașincă de poamă „zdrobitor” (ALRR. Bas., h. 109); mălai de tescovină, jmih de poamă, tezec de prăștini „tescovină” (ALRR. Bas., h. 114); struguri de poamă, bucățică de strug, viță de strugur, bucățică de hronă „crenguță (de strugure)” (ALRR. Bas., î. 1888); jom de poamă, mălai de tescomidă, tescomină de must „mustuială” (ALRR. Bas., î. 1900); grădină de vinograd, grădină de vie, grădină de poamă, grădină de strug, hed de struguri, loc de vinograd „vie” (ALM, I, h. 275); astupuș de dogău, dop la vacalie, dop de probcă „dop la damigeana în care se păstrează vinul” (ALM, I, 707); galon cu coș „sticlă mare de ținut băuturi alcoolice” (DD, p. 243); vin cu apă, vin cu zahăr „vin falsificat”;

substantiv în N + participiu: (mașină de) fărmat, ~ frecat, ~ măcinat struguri „zdrobitor”, poamă zdrobită, poamă rîșnită, poamă fărîmată, poamă mustuită, poamă turtită, poamă pisată, ~ bătută, ~ tifluită, ~ frămîntată, ~ frecată, ~ stîlcită „mustuială”, borhot ars, drojdie arsă, hoaspă arsă „borhot” (ALRR. Bas., h. 110, î. 1900, î. 1903, î. 1903); butelcă împletită, șîp împletit „damigeană”, ciuhă de grijit „pătul la vie ori la harbuzărie”, automat de stropit, mașincă de stropit, pompă de stropit (ALM, h. 706, 945, 948);

adjectiv + adjectiv: roșietică-brună, gri-închisă, violet-albăstruie (despre culoarea vinului) ; (vin) roșu deschis „vin roz” ;~ roșu închis, ~ roșu întunecat, ~ roșu mohorît, ~ roșu negrii, ~ rozov închis „(vin) roșu”, (vin) rozov deschis, (vin) sfecliu deschis (ARRR. Bas., h. 116, 117);

substantiv în N + numeral ordinal: roșu de primău „(vin) negru”, vin întăi „răvac” (ALRR. Bas., h. 118, 119); vin al doilea „vin de calitate inferioară, făcut din zahăr și tescovină” (DD, I, p. 176);

verb + substantiv: prinde mucegai, face mucegai, prinde pieliță, face pieliță, prinde spumă, face spumă, dă spumă, prinde coajă, face coajă, prinde flionduri „(vinul) prinde floare” (ALRR. Bas., h. 122), sună a doagă, ~ hîrburi „sună a dogit” (ALM, î. 1929).

Concluzii

Studiul de față a fost destinat cercetării, din punct de vedere lingvogeografic și etimologic, a vocabularului viticol românesc. În lucrare au fost prezentați și interpretați atît termenii viticoli cu o arie largă de circulație în dacoromână, cît și termenii specifici graiurilor românești din Republica Moldova și a celor de la est de pe teritoriul fostei URSS.

Cercetarea a fost întemeiată, în principal, pe materialul faptic, extras din Atlasul lingvistic român (ALR), Atlasul lingvistic moldovenesc (ALM), Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria (ALRR. Bas.), dar și din alte surse scrise (atlase, glosare, dicționare, texte dialectale, studii etnografice).

La descrierea microsistemelor terminologice s-a ținut cont de criteriul răspîndirii teritoriale, criteriul vechimii și de aspectele semantico-onomasiologic și etimologic.

Faptele lingvistice prezentate și analizate în lucrare sînt o dovadă a varietății și diversității terminologice a vocabularului viticol, care este constituit atît din cuvinte cu o largă arie de circulație în dacoromână, fiind comune și limbii literare (struguri, butuc, coardă, vie, viță de vie, vin, must, bute, butoi, pivniță etc.), cît și din elemente dialectale, care formează microarii în graiurile românești. Referindu-ne la diversitatea dialectismelor lexicale înregistrate, semnalăm:

cuvinte al căror radical este particular doar vorbirii dialectale: țîrțîrată „viță de vie sălbatică” (DD,V, p. 156), crascău „(vin) negru” (ALRR. Bas., h. 118), talaburit „vin nou, nelimpezit” (ALM, î. 1910), zărnușcă „viță de vie sălbatică” (DD, II, p. 98), cătrănoi „vin negru” (ALM, î. 1908), hurduială „vin rău, de calitate inferioară” (DD, V, p. 101), ciulită „(despre poamă) verde, care începe să se coacă” (ALM, î. 1890), jighiriu „(vin) roz” (ALRR. Bas., h. 116), limoncă „soi de poamă altoită” (DD, III, p. 21), bozoaică „(vin) negru”(ALRR. Bas., h. 118);

gloseme al căror radical este comun limbii literare: primac „(vin) negru” (ALRR. Bas., h. 118); spălățel „(vin) roz” (ALRR. Bas., h. 116), bătrînesc „(vin) ghiurghiuliu” (ALRR. Bas., î. 1906), mohorît „(vin) roșu” (ALRR. Bas., h. 117);

cuvinte care au suferit modificări, fie la nivel fonetic, fie la nivel morfologic: polobocel „balercuță”, verduncă „poamă aguridă”, yíițî – íițî – <íițî „viță” etc.

Despre varietatea terminologică a vocabularului viticol ne vorbesc și numeroasele serii heteronimice, constituite din

variantele literare ale limbii, care influențează din ce în ce mai mult graiurile teritoriale și variantele dialectale: presă – storcător, zdrobitor – torcătoare, tufă – butuc , viță roditoare – cep, butași – cîrligi, strugure – poamă etc.;

unități lexicale de diferite origini: butuc (or. obscură) – tufă (< lat. tufa), presă (< fr. presse) – teasc (< sl. tEskŭ), cadă (< lat. cada) – putină (or. obscură), răvac (< tc. ravac) – must (< lat. mustum) etc.;

cuvinte cu sens propriu și unități lexicale cu sens figurat sau nume descriptive: coardă – copileț – codiță „coardă de vie”; cîrcel – ață – musteață; lăstar – buhai, fir de poamă „bobiță”, poamă cu umeri „strugure mare”, tufă de poamă „butuc”, șip împletit „damigeană”, gura beciului „gîrlici la pivniță”, vin nou „răvac” etc.

Varietatea terminologică a vocabularului viticol este evidentă și în cazurile:

utilizării cuvintelor specializate alături de un derivat sau o sintagmă explicativă (stabilă sau instabilă): coardă – viță de vie, struguri – struguri de poamă, butuc – butuc de poamă, stropitoare – mașinăm de stropit etc. ;

folosirii cuvintelor specializate pe lîngă o metaforă sau o formație simbolică: coardă – codiță, cîrcel – musteață, lăstar – buhai etc.;

În ansamblu, orice sistem terminologic este constituit din structuri semiotice, marcate prin două planuri: planul conținutului și planul expresiei. Prezintă interes tipurile de diferențieri dialectale înregistrate la aceste nivele în cadrul vocabularului viticol, particular graiurilor românești.

În planul expresiei semnalăm:

redarea aceleiași noțiuni prin cuvinte preluate din diferite limbi: răvac (< tc. ravak) – must (< lat. mustum), aldămaș (< magh. aldomas) – mohorici (< ucr. могорич „aldămaș”), presă (un împrumut din rom. occ. – fr. presse „teasc” sau germ. Presse – SDELM, p. 331) – teasc (<v. sl. tEskŭ „teasc”) – șaitău (< magh. sajtó), canal (împrumut european de origine latină: canalis „țeavă”) – jghiab (<v. sl. zlĕbŭ), pîlnie (< sl. plŭniti) – leică (< sl. lejka) – tolcer (< mag. tőlcser) etc.;

desemnarea, în diferite grupuri de graiuri, a aceleiași realii fie printr-o unitate lexicală, fie printr-o sintagmă: strug, strugure, poamă – tocălău de strugure, cucuruz de strugure, măciucă de strug, strugure de poamă; butuc, tufă – butuc de vie, butuc de poamă, tufă de poamă; must – poamă mustuită „mustuială”; vin roșu – vin roșu mohorît; vin ghiurghiuliu – pielea cucoanei – vin rozov deschis „vin ghiurghiuliu”; stropitoare – mașină de stropit; storcător – mașină de stors „presă” etc.;

cuvinte derivate de la aceeași rădăcină, dar cu sufixe derivative diferite: struguroi – strugan, struguraș –strugurel, stropeală – stropitură „primul rod al viței de vie”, boabă – bobiță, rîpcuire – rîpcuit „tăierea vițelor care nu dau rod” etc.;

cuvinte cu radicale diferite, dar cu aceleași sufixe: cîrcel, strugurel „strugure mic”, (vin) vișiniu, turungiu „vin negru”, (vin) sfecliu, rozoviu „vin roșu”; (vin) profiriu, untdelemniu, albiu, sfecliu „(vin) roz”; mustuitor – pisător „presă” etc.;

utilizarea în diferite graiuri a cuvintelor care nu se încadrează în regularități fonetice și morfologice: boNínțî, bloNínțî, broNínțî „bobiță de strugure”, harag „arac”, haldamaș – adalmaș „aldămaș”, Mrípcî „rîpcă”, boNínțî –broNínțî –– bloNínțî „bobiță” etc.

În planul conținutului notăm cuvinte cu valori semantice diferite (exemple: coardă 1. coardă de vie, 2. bîrnă, 3. culmea de atîrnat hainele; cîrcei 1. „organ vegetal care are aspectul unui fir răsucit în spirală, cu ajutorul căruia vița se agață de arac” (ALRR. Bas., II, h. 105), 2. „crenguță de strugure” etc.).

Referindu-ne la ariile de circulație a termenilor viticoli în graiuri, deosebim:

vocabule ce formează arii dominante în dacoromână: strugure, viță de vie, viță, teasc, poloboc, beci, butuc, vie, coardă, cîrcel, harag, must, pivniță, gîrlici (la pivniță) etc. și gloseme care circumscriu arii dialectale aflate în continuitatea geografică a acestora: mălai, zdrobitor, pompă „stropitoare”, praștină „mustuială”, (poamă) aguridă etc.;

unități lexicale specifice unor grupuri de graiuri care, în cele mai dese cazuri, au pătruns în terminologia viticolă prin derivare semantică: cucuruz „strug”; musteață, cîrlig, ață „cîrcel”; buhai „lăstar care nu dă rod” etc.;

termeni cu o circulație redusă în graiuri, care reprezintă, în fond, împrumuturi semantice, notate, în special, în graiurile insulare și laterale, unde este înregistrat un contact permanent cu alte idiomuri etc.

Unele gloseme, cu o largă arie de circulație în trecut, formează în prezent arii înguste, fiind substituite de termeni mai recenți: strug – strugure, storcător – zdrobitor etc.

Terminologia viticolă se caracterizează printr-o mare diversitate de gloseme de diferite origini. Studierea stratificării etimologice a acesteia ne-a permis să constatăm modul în care a evoluat pe parcursul mai multor secole și căile principale de îmbogățire a vocabularului.

În studiul efectuat, descriind în parte microsistemele terminologice ale vocabularului viticol, constatăm anumite trăsături ale acestora, care le individualizează din punct de vedere al originii. Prin urmare, predominante în microsistemele terminologice al plantei vița de vie, al soiurilor de struguri și varietăților de vin rămîn a fi unitățile lexicale moștenite (poamă, tufă, viță, coardă, must, vin etc.) și cele formate pe teren propriu (fie prin derivare externă: strugure, struguraș, strugan, struguroi, vinișor, viișoară, butucel, mustuială, tescovină etc. sau derivare internă (semantică): măciucă „strugure”, copil „crenguță de strugure”, buhai „lăstar de vie, care nu dă rod”, musteață „cîrcel” etc.). În localitățile situate în medii alogene și în arii laterale deseori termenii tradiționali sînt substituiți cu unități lexicale preluate din graiurile ucrainene sau ruse (vinograd „struguri”, gronă „struguri”, cust „butuc”, crască „(vin) negru”).

Terminologia inventarului și a construcțiilor viticole se caracterizează prin frecvența împrumuturilor de origine slavă: teasc „presă”, vint „șurubul teascului”, jghiab „canal (în masa teascului)”, poloboc, baler, leică, pîlnie, zemnic, pivniță etc., iar aria unor termeni moșteniți sau formați pe teren propriu, dominanți în graiurile românești, în unele localități din medii aloglote și în ariile laterale este constrînsă de unitățile lexicale preluate din graiurile ucrainene sau ruse (balon, sprințoucă „aparat de stropit via”, dișcă „putină”, pogreb „pivniță” etc.). Frecvenți în cazul microsistemului vizat sînt termenii preluați din lexicul comun, în urma extinderii de sens: mașină „stropitoare”, valț „ zdrobitor”, fus „șurubul teascului”.

Prin urmare, referindu-ne la căile de pătrundere a termenilor în vocabularul viticol, înregistrăm elemente moștenite, împrumuturi preluate o dată cu realia pe care o desemnează și termeni creați pe teren propriu. În graiurile cercetate este evidentă tendința pentru formarea cuvintelor noi fie prin derivare externă, fie prin derivare internă. În plan comparativ, cazurile de derivare externă în terminologia viticolă nu sînt numeroase. Deosebit de productive rămîn a fi sufixele diminutivale -aș, -iță, -el, -uț, -ică: struguraș, strugurel, butoiaș, ulcioraș, bobiță, polobocel, stăcănel, păhăruț, stăcănuț, balercuță, brăcășică, (poamă) mărunțică și cele augmentative: -an, -oi: strugan, struguroi, butoi. O frecvență redusă o au sufixele: -eață, -ită, -oasă, -nă, -iu, -ov, -ui: (poamă) mistreață „poamă aguridă” (ALRR. Bas., h. 108), altoită (TD, I (II), p. 110), mustoasă „soi vechi, muscat de struguri”, verdună „(poamă) aguridă” (ALRR. Bas., h. 108), rozoviu, roziu, gălbiu, vișiniu, portocaliu, prohiriu, albiu, sfecliu „(vin) roz”; negriu „(vin) negru”; rozov „(vin) roz” (ALRR. Bas., h. 116), amărui „vin rău”.

În special, derivarea semantică (internă) caracterizează vocabularul viticol dialectal. Metafora este cel mai frecvent procedeu, notat în graiuri și apărut prin multiple asociații de idei (~ cu materialul din care e făcut, ~ de funcție, ~ după formă): ochi „locul mai umflat de pe coardă, de unde ies frunzele” (ALM, î. 1872), musteață „rădăcină ce iese din butuc” (TD, I (II), p. 50), umăr „crenguță de strugure” (ALRR. Bas., II, î. 1888), buhai „lăstar de viță de vie care nu dă roadă” (TD, III (I), p. 41, pct. 37) etc.

Un alt procedeu de îmbogățire a vocabularului viticol dialectal îl constituie formațiile simbolice. În Republica Moldova vom înregistra mai multe formațiuni simbolice pentru vinurile de desert și de masă: Codru, Primăvara, Joc „mărci de vin de desert”, negru de Purcari, roșu de Purcari „vin negru”, vin de Odovești „vin alb sau roșu”, Românești „vin negru”; pentru soiuri de struguri, provenite de la toponime: poamă de Căușeni, negru de Ialoveni „soi tehnic roșu, cu epocă de coacere semitîrzie”, muscat de Bugeac „struguri de masă”, timpuriu de Maharaci „soi pentru consum în stare proaspătă și pentru uscat”, alb de Suruceni, soi nou, creat în R.M., alb de Onițcani „soi de struguri pentru vinuri aromatizate și divin”, roșu de Bașcani „soi tehnic de selecție nouă”, elaborat în R. M. și pentru soiuri de struguri, provenite de la antroponime: Cutuzovschii „soi de masă negru, cu epocă de coacere mijlocie – tîrzie, selecționat din Chișinău”, Leana „soi de masă, cu epocă de coacere medie”, Viorica „soi tehnic alb, cu epocă de coacere semitîrzie”, selecționați în fosta URSS; Leanca, sinonim pentru Feteasca albă .

Analiza corelativă a termenilor viticol, atît în plan diacronic, cît și sincronic, ne-a permis să constatăm anumite fapte de limbă care diferă de la o epocă istorică la alta și care, după cum a fost menționat, sînt datorate ritmului rapid de dezvoltare a viticulturii și succesiunilor diferitelor forme de organizare a muncii. Aceste schimbări favorizează procesul de concurență terminologică, stabilit în cadrul vocabularului viticol. Drept exemplu ne pot servi schimbările care au survenit în anumite microsisteme terminologice, ca cel al inventarului viticol, al uneltelor de lucrat via și al construcțiilor viticole. Astfel termenii cu o vechime mai mare în limbă, care desemnau noțiuni învechite (storcător, zemniță, secator, călcător, mustuitor, bătălău „zdrobitor”, tocătoare „zdrobitor”, morișcă „teasc” etc.), au fost substituiți de termeni care numesc realii mai noi (presă, mașină de stropit, foarfece de vie, mașină de zdrobit „zdrobitor”, valț „zdrobitor”). Numărul termenilor recenți, înregistrați, în special, în cazul soiurilor de struguri sau varietăților de vin, sînt o dovadă a ritmului înalt de dezvoltare a viticulturii, care rămîne a fi o ramură primordială a economiei naționale.

Prin urmare, în graiurile românești terminologia viticolă se caracterizează printr-o mare diversitate de unități lexicale, care au o vădită importanță la constituirea terminologiei literare. În prezent, sînt frecvente cazurile de infiltrare a termenilor neologici în vocabularul dialectal, ca urmare înregistrăm continua concurență dintre varietatea literară a limbii și formele ei dialectale, iar în baza evoluției microsistemelor terminologice poate fi urmărit progresul material și spiritual al națiunii române.

Indici de termeni

Acov 98, 104

afuzali 140

aldămaș 16, 73, 74, 138, 154, 155

alfons 142

alicant 142

aligote 142

almerie 142

antal 93

arac 93

asma 57, 58, 78, 131

astupătoare 104

astupuș 104, 105, 152; ~ de dogău 152

ață 53, 54, 154, 155

ațișoară 53, 149r

automat de stropit 152

azman 39

balercuță 97, 100, 104, 144

balon 82, 156

barcaș

barel

bașcă

bătălău

bătător

bazin 92

beci 126

boască

bobiță

bocal 115, 116, 143

bocică 94

bold

bordei

bordo

borhot

borhot ars

borhot de struguri

bortă

boștină

bozoaică

bucată

bucățică

bucățică de hronă 42

bucățică de strug

bucium

buhai

buiac

butaș

butelcă împletită

butil

butoi

butoi boștir

butoi fărîmat

butoi hîrb

butoi hodorogit

butoiaș

butoiul drăncanește

butoiul cîntă a spart

butoiul sună a corogit

butoiul sună a doagă

butoiul sună a săc

butoiul sună mai subțirel

butuc

butuc de poamă

butuc de vie

buturugă

cabernet

cadă

cadarcă

călcător

căldărușă

cămeșuică

canal

canea 103

căpățină de viță 36

căpșună albă

căpșună roză

caraburnu

cardinal

cean

ceauș

cep

cerdac

chihlimbari

chircă

chișmiș

chitonog

chiurchiurică

ciotaci 36

ciuhă

ciuhă de grijit

ciulită

cîrcel

cîrlig

cliuc

coadă

coarnă albă

coarnă neagră

cob

codiță

coji

comină

copac de strug

copil

copilete

corcan

corci

corci de strugure

corniță

covățică

crac

crăcan

crăciunel

crăcușor de strugure

crască

crascău

creangă

crenguliță 45

cucuruz

cucuruz de strugure

cumurzlău

cununiță

curpen

curugiu

cust

cust de vinogad

custic de poamă

daralău

derjanca

dop

dop de probcă

dop la vacalie

drebe

drob

drojdie

drojdie arsă

druete

dubeală

dughit

durlească

face mucegai

face pieliță

face spumă

fața cucoanei

fetească

fetească albă

fetească neagră

fetească regală

fetișoară

fir

fir de poamă

fir de strug

fleagă

fleagă burduhănoasă

floreasca

floricică

fluture

foarfece de vie

foișor 126

fragă albă

francușă neagră

frumoasa albă

fruntea vinului

fus

galben-pai

galbenă întunecată

galon cu coș

gam

garafă

garafă burduhănoasă

garafă burdujăl

garafă de masă

garafă împletită

gavanos

gebigica

gordin

grădină

grădină cu struguri 38

grădină de poamă

grădină de strug

grădină de vie

grădină de vinograd

grafin

grăunte

greșuri

groapă

gronă

haiduc

haleaucă

hărăgirea viei

harbujel

hed de struguri

hoaspă arsă

hrănit

hurduială

împroșcăm

înflorește

întinderea viei

iordan

iordovan

Irșai Oliver

izvoraș

jghiab

jmih de poamă

jom de poamă

lăstar

lăstar crud

lăstar sterp

Leanca

legarea viei

leică

lemn

lemn nou

limoncă

lipitoare

litră 111

livadă 37

loc de vinograd

loză

luminița

măciucă de strug

magaz

mai

mălai

mălai de tescovină

malbec

mălură

manelă

marda

mașină

mașină de fărîmat

mașină de frecat

mașină de măcinat

mașină de stors

mașină de stropit

mașincă de poamă

merlot

miresuică

mischet

mladă

mlădiță

mohorici

mohorît

molan

monte

monturi

morișcă

mucegăiește

mucegăit

mugure

muller

mursă

muscat timpuriu

muscat alb

muscat chihlimbariu

muscat de Bugeac

muscat ottonel

must

must aspru

must spirtos

mustafer

musteață

mustoasă

mustuială

mustuitor

nod

nova

ochi

ochiul boului

pahar

par

parcea

păsărească

păsăreasca neagră

pastoral

perciun

perla de Csaba

pielea cucoanei

pîlnie

pîndari

pinot

chardonnay

piramidă

pisălău

pisători

pivniță

plăvai

plescăiță

ploscă

plumbuită

poamă

poamă abrască

poamă acră

poamă aguridă

poamă alace

poamă albă

altoană

altoită

poamă balaban

broghințată

băbească neagră

bătută albă

bătută de Burgundia

bătută neagră

poamă bătută

busuioaca

poamă cicică

poama cîinelui

poamă ciulită

poamă crudă

poamă de Căușeni

poamă de vie

poamă de vinograd

poamă din vie

poamă fărîmată

poama fetei

poamă frămîntată

poamă frecată

poamă mistreață

poamă mustuită

poamă neagră de Burgundia

poamă neagră moale

poamă neagră vîrtoasă

poamă pisată

poamă plavaie

poamă rîșnită

poamă stîlcită

poamă tifluită

poamă turtită

poamă verde

poamă zdrobită

pohreb

polivalnic

poloboc

polobocel

pom

pompă

pompă de stropit

praștină

preduf

presă

prinde coajă

prinde flionduri

prinde mucegai

prinde pieliță

prinde spumă

profir

purpuriu dulce

putină

rădăcină de srtuguri

ramură

rangă

rară bătută

rară neagră

răvac

răzăchie

regina viilor

reser

revere

rîpcă 51

rîpcuire

rîpcuit 52

rîpușoară

Risling

riumcă

Românești

roșie de Burgundia

roșu de Bașcani

roșu de Purcari

roz de toamnă

rozică

saca

sad

șaitău

sălbătăciune

samatoc

sapă

sauvignon

scăitoare

selecsion

senso

sîngeap

sîngele Domnului

șip

șip burduhănos

șip îmbrăcat

șip îmbrăcat cu nuiele

șip îmbrăcat în coșarcă

șip împletit

șip împletit cu gard

șip împletit în papură

șip îngrădit

șip învelit

șip învelit cu papură

șip rotund

șipot

sondă

șopron

spălățel

șpalir 37

sprințoucă

sprințuim

spumă uscată

steclă

steclă mititică

steclă rotundă

sticlă

stoiag

stopcă

storcător

stropeală

stropim

stropitoare

strugure

strugure de poamă

stvol

sul

sultan

sută

șpriț

șpunt

șurub

șuruștac

talaburit

tămîioasă

teasc

teras

tescovină

tescovină de must

tezec de prăștini

timpuriu de Maharaci

tîrnăcop

tufă de poamă

turungiu

țăpșor

țăruș

țeavă 91

țigăneasca

țîrțîrată

țîrțîrică

țîșpău

țîța caprei

țuvoi

ulcior de vin

ulcior de vin cu burlui

ulcioraș de vin

uluc

umăr

untdelemniu

valț

vană

văratică neagră

vie

vierul

vin adevărat

vin al doilea

vin alb

alb de Onițcani 151, 157

alb de Suruceni 151, 157

vin albiu

vin amărui

vin bălan

vin bătrînesc

vin cu apă

vin cu zahăr

vin curat

vin de Cotnar

vin de Odovești

vin dulce

vin fiert

vin galben

vin ghiurghiuliu

vin întărîtat

vin limpede

vin negru

vin negru de codîrcă

vin negru de crască

vin negru de Ialoveni

vin negru de Purcari

vin nou

vin pitrocit

vin profiriu

vin roșu

vin roșu deschis

vin roșu închis

vin roșu întunecat

vin roșu mohorît

vin roșu negrui

vin roz

vin sfecliu

vin tras

vin untdelemniu

vinograd 37

vinogradnic

vint

vinul ciupește

vinul face floare

vinul face mucegai

vinul face pieliță

vinul înghimpă (de limbă)

vinul înțeapă (de limbă)

vinul pișcă (de limbă)

vinul prinde floare

vinul prinde mucegai

vinul prinde pieliță

vișină

vișinică

vîrtej

vîșcă

viță

viță de strugur

viță de vie

vrană

vulpe neagră

zaibără

zărnușcă

zdrobitor

zemnic

Bibliografie

Berejan, S. Terminologia tehnico-științifică internațională în dicționarele generale // Terminologie și limbaje specializate. – Chișinău, 2001.

Berejan, S. Varietatea moldovenească a vorbirii românești și limba literară scrisă // Limba română și varietățile ei locale. – București, 1995, p. 37–44.

Bogaci, G. În lumea cuvintelor. – Chișinău, 1982.

Bratu, Delia. Cîteva date de interes etnografic oglindite în izvoarele narative și documentare referitoare la cultura viței de vie în Transilvania. // Studii și comunicări de istorie și etnografie. – Golești-Argeș, 1980.

Brîncuș, Grigore. Vocabularul autohton al limbii române. – București, 1983.

Bucur, C. Civilizația viticolă a poporului român // Datini, nr. 2, 1998.

Buză, E., Georgescu, M., Mareș, A. Crestomația limbii române vechi. Vol. I (1321–1639). – București, 1994.

Caminschi, A. Dicționar de termeni vinicoli rus-român. – Chișinău, 1998.

Cantemir, D. Descrierea Moldovei. – Chișinău, 1982.

Cantemir, D. Istoria ieroglifică. Text stabilit și glosar de Stela Toma. – București, 1973.

Capidan, Th. Aromânii. Dialectul aromân. – București, 1932.

Caragiu Marioțeanu, M. Compendiu de dialectologie română. – București, 1975.

Cazacu, B. Studii de dialectologie română. – București, 1966.

Chestionar pentru colectarea materialului în vederea alcătuirii Atlasului lingvistic al limbii moldovenești, redactat de R. Udler, V. Sorbală, V. Comarnițchi, V. Melnic, R. Piotrovschii. – Chișinău, 1960.

Ciobanu, Șt. Istoria literaturii române vechi. – Chișinău, 1992.

Corlăteanu, N. Neologismul ca mijloc de modernizare a limbii. – Chișinău, 2002.

Corlăteanu, N.; Melniciuc, I. Lexicologia. – Chișinău, 1992.

Coșeriu, E. Competența lingvistică // Prelegeri și conferințe. – Iași, 1994, p. 27–47.

Coșeriu, E. Unitatea limbii române–planuri și criterii // Limba română și varietățile ei locale, p. 11–19.

Costin, M. Viața lumii, în ediția Opere alese. Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor. Texte stabilite, studiu introductiv, note și glosar de Liviu Onu. – București, 1967.

Coteanu, I. Elemente de dialectologie a limbii române. – București, 1961.

Coteanu, I; Sala, M. Etimologia și limba română. – București, 1987.

Cronicarii munteni/Coordonator M. Gregorian. – București, 1961.

Damé, Frédéric. Încercare de terminologie populară. – București, 1989.

Densusianu, Ovidiu. Istoria limbii române, II. – București, 1961.

Dicționarul elementelor românești din documentele slavo-române (1374–1600). – București, 1981.

Dobre, A. Un obicei dispărut : Legatul viilor // Revistă de etnografie și folclor, 1994, nr. 3–4, t. 39.

Dosoftei. Psaltirea slavo-română. – Iași, 1680.

Eremia, A. Contribuții la studiul formării cuvintelor în limba moldovenească. – Chișinău, 1979.

Eremia, A. Nomenclatorul localităților din Republica Moldova. – Chișinău, 1996.

Eremia, A. Considerații privind derivarea semantică. // Lexicul și frazeologia limbii moldovenești contemporane. – Chișinău, 1981.

Flaișer, M. Terminologia medicală în limba română. – Iași, 2001.

Frățilă, V. Studii de toponimie și dialectologie. –București, 2002.

Frățilă, V. Contribuții lingvistice. – Timișoara, 1993.

Frățilă, V. Dialectologia limbii române. – Timișoara, 1977.

Gabinschi, M. Dicționar de dublete etimologice ale limbii române. – Chișinău, 1998.

Gheție, Ion. Baza dialectală a românei literare. – București, 1975.

Gheție, Ion. Introducere în dialectologia istorică românească. – București, 1994.

Giuglea, G. Cuvinte românești și romanice. – București, 1983.

Graur, Alexandru. Fondul principal al limbii române. –București, 1957.

Graur, Al. Tendințe actuale ale limbii române. – București, 1968.

Gușan, A. Dezvoltarea viticulturii în Moldova și perspectivele ei. – Chișinău, 1958.

Guțu Romalo, V. Raporturile dintre limba literară și graiurile limbii române. // Limba română și varietățile ei locale. – București, 1995.

Hasdeu, B. P. Studii de lingvistică și filologie. Vol. I – București, 1988.

Hașdeu, B. P. Etimologicum Magnum Romaniae. Dicționarul limbii istorice și poporane a românilor. T. I–III, București, 1887–1893.

Ionescu, A. Din nou despre strugure // Limba română. – București, 1981, nr. 4.

Ionescu, A. Butură, butuc. Precizări etimologice. // LR, 1984, nr. 6.

Ivănescu, G. Istoria limbii române. – Iași, 1980.

Ivănescu, G. Probleme capitale ale vechii române literare // BIFR, XI–XII, p. 1–412.

Kelemen, B. Unele aspecte ale împrumuturilor maghiare în limba română // CL, 1971, nr. 1, an. XVI.

Lăzărescu, P. Arii lexicale în nord-estul Munteniei // FD, v. IX.

Lexic comun – lexic specializat. Coord. A. Bidu-Vrănceanu. – București, 2000.

Limba română este patria mea. – Chișinău, 1996.

Macrea, D. Probleme de fonetică. – București, 1953.

Macrea, D. Probleme ale structurii și evoluției limbii române. – București, 1982.

Macrea, D. Fizionomia lexicală a limbii române // DR, X, 2.

Macrea, D. Terminologia științifică și tehnică în limba română contemporană. // Probleme ale structurii și evoluției limbii române. – București, 1982.

Marin M., Mărgărit I., Neagoe V., Pavel V. Cercetări asupra graiurilor românești de peste hotare. – București, 2000.

Mic dicționar de termeni lingvistici de I. Bărbuță, E. Constantinovici, A. Hanganu, E. Ungureanu. – Chișinău, 2008.

Mihăescu, H. Influența grecească asupra limbii române pînă în sec. al XV-lea. – București, 1966.

Mihăilă, G. Dicționar al limbii române vechi. – București, 1974.

Mihăilă, G. Împrumuturi vechi sud-slave în limba română. – București, 1960.

Mircea, Ioan. Dicționar al Noului Testament. – București, 1995.

Mironescu, N. Considerații privitoare la geneza și istoricul răspîndirii viței de vie pe teritoriul României. // Studii și comunicări de istorie și etnografie. – Golești-Argeș, 1978.

Nania, I. Contribuții cu privire la viticultura geto-dacilor. // Studii și comunicări de istorie și etnografie. – Golești-Argeș, 1980.

Neculce, I. Letopisețul Țării Moldovei de – Vodă pînă la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat. // File de cronici. – Chișinău, 1983.

Neculce, I. O samă de cuvinte. Letopisețul Țării Moldovei. – Chișinău, 1974.

Nuță, Ion. Dicționar de termeni viticoli. Denumiri pentru soiuri de struguri. – Iași, 1989.

Nuță, Ion. Un cuvînt de origine autohtonă strugure // Limba română, 1979, nr. 5.

Papahagi, T. Dicționar dialectal aromân. – București, 1963.

Pavel, E., Rucăreanu, C. Introducere în terminologie. – București, 2001.

Pavel, V. Biobibliografie. Ediție îngrijită de Eugenia Pavel și Tamara Răileanu. – Chișinău, 2005.

Pavel, V. Graiul românilor basarabeni – expresie a continuității teritoriale de limbă română // Limba română și varietățile ei locale. – București, p. 83–90.

Pavel, V. Terminologia agricolă moldovenească. Studiu de geografie lingvistică. – Chișinău, 1973.

Pavel, V. La izvorul graiului. – Chișinău, 1984.

Pavel, V. Unitatea și varietatea limbii române din perspectivă geografică // Limba română este patria mea. – Chișinău, 1996, p. 239–242.

Pavel, V. Aspecte onomasiologice ale derivării morfematice și semantice (pe baza ALM/ALRR. Bas) // Lucrările celui de-al XII-lea Simpozion Național de dialectologie. Baia Mare, 5–7 mai 2006, Cluj-Napoca, 2006, p. 273–285.

Pop, G. Terminologia minieră. – Cluj, 1996.

Purdelea, M. Contribuții la studiul unui fenomen fonetic românesc dialectal: ă protonic >a // CL, an. XV, nr. 2, 1970.

Purice, M., Zagaevschi, Vl., Ciornîi, I. Curs de dialectologie română. – Chișinău, 1991.

Pușcariu, Sextil. Limba română. Vol. II: Rostirea. Ediție îngrijită de M. Vulpe. Studiu introductiv de A. Avram. – București, 1994.

Pușcariu, S. Studii istroromâne, v. II. – București, 1976.

Raevschi, N. Contactele romanicilor răsăriteni cu slavii. Pe bază de date lingvistice. – Chișinău, 1988.

Guțu Romalo, V. Raporturile dintre limba literară și graiurile limbii române. // Limba română și varietățile ei locale. – București, 1995.

Rosetti, Al. Istoria limbii române, I. De la origine pînă în sec. al XVII-lea. – București, 1986.

Rosetti, Al. Limba română în sec. al XIII-lea – al XV-lea. – București, 1956.

Rusu, Gr. Din vocalismul graiurilor dacoromâne // CL, an. XVII, nr. 2.

Russu, I. Elemente autohtone în limba română. – București, 1970.

Rusu, V. Contribuții la descrierea graiurilor dacoromâne. // FD, vol. V, p. 83–107.

Scorojitu, R. Terminologia medicală populară în Oltenia. – București, 1996.

Slușanshi, D. Studiul vocabularelor speciale // SCL, nr. 6, 1971, t. XXII.

Sorbală, V. Studii de dialectologie și geografie lingvistică. Volum îngrijit și cuvînt introductiv de Vasile Pavel. – Chișinău, 2006.

Spînu, S. Graiurile românești din sud-vestul Basarabiei. – Chișinău, 2002.

Teaha, T. Graiul din Valea Crișului Negru. – București, 1961.

Teaha, T. Din lexicul latin moștenit în graiurile românești actuale // Fonetică și dialectologie, XX–XXI, București, 2001–2002.

Todoran, R. Contribuții de dialectologie română. – București, 1984.

Tolda, N.; Romanov, E. Soiuri de viță de vie în Moldova. – Chișinău, 1990.

Tulbure, I. Viticultura Moldovei: mit și realitate // Moldova Suverană, 22 septembrie, 1998.

Tratat de dialectologie românească. Coordonator Valeriu Rusu. – Craiova, 1984.

Turculeț, A. Limba română din Basarabia // Limba română și variațiile ei locale. – București, 1995, p. 97–112.

Vintilă-Rădulescu, I. I. Terminologia și problemele ei actuale. – București, 1999.

Vraciu, A. Lingvistică generală și comparată. – București, 1980.

Ureche, Gr.; Simion Dascălul. De moartea lui Bogdan Vodă cel orb // Cronicarii români. Antologie întocmită de Al. Rosetti.

Zagaevschi, V. Culorile accentului. – Chișinău, 1988.

Zagaevschi, V. Studii de gramatică dialectală comparată. – Chișinău, 1990.

Zgardan, A. Tipologia filiației sensurilor în structurile polisemantice // RLȘL, 1997, nr. 6, p. 88 – 92.

Бородина, М. А. Проблемы лингвистической географии. – Москва, 1966.

Демченко, Н. Виногродарство и виноделие Молдовы в XIX веке, начало XX века. – Кишинев, 1978.

Думбрэвяну, И. М. Очерки по теории словосложения (на материале романских языков). – Кишинев, 1980.

Лоте, Д. С. Как работать над терминологией. – Moscova, 1968.

Павел, В. Лексическая номинация. – Кишинев, 1983.

Реформатски, А. А. О некоторых вопросов терминологии. – Leningrad, 1986.

SURSE ȘI ABREVIERI BIBLIOGRAFICE

ALM = Atlasul lingvistic moldovenesc. – Chișinău, 1968. Vol. I, partea I: Fonetica de Udler, R. Partea a II-a: Fonetica de Udler, R. Morfologia de Melnic, V.; Chișinău, 1972. Vol. II, partea I: Lexicul de Comarnițchi, V.; Chișinău, 1973. Partea a II-a: Lexicul de Melnic, V. și Pavel, V.

ALR.sn. = Petrovici, E. Atlasul lingvistic român. Partea a II-a, serie nouă / Redactor principal: Pătruț, I. – București, 1956–1972. Vol. I–VII.

ALRR. Bas. = Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria. – Chișinău, vol. II de Pavel, V 1998.

ALRR. Munt. Dobr. = Teaha, T.; Conțiu, Mihai; Ionică, Ion; Lăzărescu, Paul; Marinescu, Bogdan; Rusu, Valeriu; Saramandru, Nicolae; Vulpe, Magdalena. Atlasul lingvistic român pe regiuni. Muntenia și Dobrogea / Sub îngrijirea lui Teaha, Teofil. – București, 1996–1997, Vol. I–II.

ALRR. Mar. = Atlasul lingvistic român pe regiuni. Maramureș, vol. II de Neiescu, P.; Rusu, Gr.; Stan, I. Cluj, 1971.

DER = Dicționarul etimologic al limbii române. – București, 2005.

NALR. Olt. = Noul atlasul lingvistic român pe regiuni. Oltenia. Vol. IV de Teaha, T.; Ionică, I.; Rusu, V. – Cluj, 1980.

Marin, M.; Mărgărit, Iulia; Neagoe, V.; Pavel, V. Graiuri românești din Basarabia, Transnistria, nordul Bucovinei și nordul Maramureșului. Texte dialectale și Glosar. – București, 2000.

SDELM = Scurt dicționar etimologic al limbii moldovenești de Raevschi, N.; Gabinschi, M. – Chișinău, 1978.

TD = Texte dialectale. Sub redacția lui Udler, R. – Chișinău, vol. I, 1971; vol. II, 1981; vol. III, 1987.

TDD = Texte dialectale și glosar Dobrogea de Lăzărescu, P.; Neagoe, V.; Pană, R.; Saramandu, N. – București, 1987.

Bibliografie

Berejan, S. Terminologia tehnico-științifică internațională în dicționarele generale // Terminologie și limbaje specializate. – Chișinău, 2001.

Berejan, S. Varietatea moldovenească a vorbirii românești și limba literară scrisă // Limba română și varietățile ei locale. – București, 1995, p. 37–44.

Bogaci, G. În lumea cuvintelor. – Chișinău, 1982.

Bratu, Delia. Cîteva date de interes etnografic oglindite în izvoarele narative și documentare referitoare la cultura viței de vie în Transilvania. // Studii și comunicări de istorie și etnografie. – Golești-Argeș, 1980.

Brîncuș, Grigore. Vocabularul autohton al limbii române. – București, 1983.

Bucur, C. Civilizația viticolă a poporului român // Datini, nr. 2, 1998.

Buză, E., Georgescu, M., Mareș, A. Crestomația limbii române vechi. Vol. I (1321–1639). – București, 1994.

Caminschi, A. Dicționar de termeni vinicoli rus-român. – Chișinău, 1998.

Cantemir, D. Descrierea Moldovei. – Chișinău, 1982.

Cantemir, D. Istoria ieroglifică. Text stabilit și glosar de Stela Toma. – București, 1973.

Capidan, Th. Aromânii. Dialectul aromân. – București, 1932.

Caragiu Marioțeanu, M. Compendiu de dialectologie română. – București, 1975.

Cazacu, B. Studii de dialectologie română. – București, 1966.

Chestionar pentru colectarea materialului în vederea alcătuirii Atlasului lingvistic al limbii moldovenești, redactat de R. Udler, V. Sorbală, V. Comarnițchi, V. Melnic, R. Piotrovschii. – Chișinău, 1960.

Ciobanu, Șt. Istoria literaturii române vechi. – Chișinău, 1992.

Corlăteanu, N. Neologismul ca mijloc de modernizare a limbii. – Chișinău, 2002.

Corlăteanu, N.; Melniciuc, I. Lexicologia. – Chișinău, 1992.

Coșeriu, E. Competența lingvistică // Prelegeri și conferințe. – Iași, 1994, p. 27–47.

Coșeriu, E. Unitatea limbii române–planuri și criterii // Limba română și varietățile ei locale, p. 11–19.

Costin, M. Viața lumii, în ediția Opere alese. Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor. Texte stabilite, studiu introductiv, note și glosar de Liviu Onu. – București, 1967.

Coteanu, I. Elemente de dialectologie a limbii române. – București, 1961.

Coteanu, I; Sala, M. Etimologia și limba română. – București, 1987.

Cronicarii munteni/Coordonator M. Gregorian. – București, 1961.

Damé, Frédéric. Încercare de terminologie populară. – București, 1989.

Densusianu, Ovidiu. Istoria limbii române, II. – București, 1961.

Dicționarul elementelor românești din documentele slavo-române (1374–1600). – București, 1981.

Dobre, A. Un obicei dispărut : Legatul viilor // Revistă de etnografie și folclor, 1994, nr. 3–4, t. 39.

Dosoftei. Psaltirea slavo-română. – Iași, 1680.

Eremia, A. Contribuții la studiul formării cuvintelor în limba moldovenească. – Chișinău, 1979.

Eremia, A. Nomenclatorul localităților din Republica Moldova. – Chișinău, 1996.

Eremia, A. Considerații privind derivarea semantică. // Lexicul și frazeologia limbii moldovenești contemporane. – Chișinău, 1981.

Flaișer, M. Terminologia medicală în limba română. – Iași, 2001.

Frățilă, V. Studii de toponimie și dialectologie. –București, 2002.

Frățilă, V. Contribuții lingvistice. – Timișoara, 1993.

Frățilă, V. Dialectologia limbii române. – Timișoara, 1977.

Gabinschi, M. Dicționar de dublete etimologice ale limbii române. – Chișinău, 1998.

Gheție, Ion. Baza dialectală a românei literare. – București, 1975.

Gheție, Ion. Introducere în dialectologia istorică românească. – București, 1994.

Giuglea, G. Cuvinte românești și romanice. – București, 1983.

Graur, Alexandru. Fondul principal al limbii române. –București, 1957.

Graur, Al. Tendințe actuale ale limbii române. – București, 1968.

Gușan, A. Dezvoltarea viticulturii în Moldova și perspectivele ei. – Chișinău, 1958.

Guțu Romalo, V. Raporturile dintre limba literară și graiurile limbii române. // Limba română și varietățile ei locale. – București, 1995.

Hasdeu, B. P. Studii de lingvistică și filologie. Vol. I – București, 1988.

Hașdeu, B. P. Etimologicum Magnum Romaniae. Dicționarul limbii istorice și poporane a românilor. T. I–III, București, 1887–1893.

Ionescu, A. Din nou despre strugure // Limba română. – București, 1981, nr. 4.

Ionescu, A. Butură, butuc. Precizări etimologice. // LR, 1984, nr. 6.

Ivănescu, G. Istoria limbii române. – Iași, 1980.

Ivănescu, G. Probleme capitale ale vechii române literare // BIFR, XI–XII, p. 1–412.

Kelemen, B. Unele aspecte ale împrumuturilor maghiare în limba română // CL, 1971, nr. 1, an. XVI.

Lăzărescu, P. Arii lexicale în nord-estul Munteniei // FD, v. IX.

Lexic comun – lexic specializat. Coord. A. Bidu-Vrănceanu. – București, 2000.

Limba română este patria mea. – Chișinău, 1996.

Macrea, D. Probleme de fonetică. – București, 1953.

Macrea, D. Probleme ale structurii și evoluției limbii române. – București, 1982.

Macrea, D. Fizionomia lexicală a limbii române // DR, X, 2.

Macrea, D. Terminologia științifică și tehnică în limba română contemporană. // Probleme ale structurii și evoluției limbii române. – București, 1982.

Marin M., Mărgărit I., Neagoe V., Pavel V. Cercetări asupra graiurilor românești de peste hotare. – București, 2000.

Mic dicționar de termeni lingvistici de I. Bărbuță, E. Constantinovici, A. Hanganu, E. Ungureanu. – Chișinău, 2008.

Mihăescu, H. Influența grecească asupra limbii române pînă în sec. al XV-lea. – București, 1966.

Mihăilă, G. Dicționar al limbii române vechi. – București, 1974.

Mihăilă, G. Împrumuturi vechi sud-slave în limba română. – București, 1960.

Mircea, Ioan. Dicționar al Noului Testament. – București, 1995.

Mironescu, N. Considerații privitoare la geneza și istoricul răspîndirii viței de vie pe teritoriul României. // Studii și comunicări de istorie și etnografie. – Golești-Argeș, 1978.

Nania, I. Contribuții cu privire la viticultura geto-dacilor. // Studii și comunicări de istorie și etnografie. – Golești-Argeș, 1980.

Neculce, I. Letopisețul Țării Moldovei de – Vodă pînă la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat. // File de cronici. – Chișinău, 1983.

Neculce, I. O samă de cuvinte. Letopisețul Țării Moldovei. – Chișinău, 1974.

Nuță, Ion. Dicționar de termeni viticoli. Denumiri pentru soiuri de struguri. – Iași, 1989.

Nuță, Ion. Un cuvînt de origine autohtonă strugure // Limba română, 1979, nr. 5.

Papahagi, T. Dicționar dialectal aromân. – București, 1963.

Pavel, E., Rucăreanu, C. Introducere în terminologie. – București, 2001.

Pavel, V. Biobibliografie. Ediție îngrijită de Eugenia Pavel și Tamara Răileanu. – Chișinău, 2005.

Pavel, V. Graiul românilor basarabeni – expresie a continuității teritoriale de limbă română // Limba română și varietățile ei locale. – București, p. 83–90.

Pavel, V. Terminologia agricolă moldovenească. Studiu de geografie lingvistică. – Chișinău, 1973.

Pavel, V. La izvorul graiului. – Chișinău, 1984.

Pavel, V. Unitatea și varietatea limbii române din perspectivă geografică // Limba română este patria mea. – Chișinău, 1996, p. 239–242.

Pavel, V. Aspecte onomasiologice ale derivării morfematice și semantice (pe baza ALM/ALRR. Bas) // Lucrările celui de-al XII-lea Simpozion Național de dialectologie. Baia Mare, 5–7 mai 2006, Cluj-Napoca, 2006, p. 273–285.

Pop, G. Terminologia minieră. – Cluj, 1996.

Purdelea, M. Contribuții la studiul unui fenomen fonetic românesc dialectal: ă protonic >a // CL, an. XV, nr. 2, 1970.

Purice, M., Zagaevschi, Vl., Ciornîi, I. Curs de dialectologie română. – Chișinău, 1991.

Pușcariu, Sextil. Limba română. Vol. II: Rostirea. Ediție îngrijită de M. Vulpe. Studiu introductiv de A. Avram. – București, 1994.

Pușcariu, S. Studii istroromâne, v. II. – București, 1976.

Raevschi, N. Contactele romanicilor răsăriteni cu slavii. Pe bază de date lingvistice. – Chișinău, 1988.

Guțu Romalo, V. Raporturile dintre limba literară și graiurile limbii române. // Limba română și varietățile ei locale. – București, 1995.

Rosetti, Al. Istoria limbii române, I. De la origine pînă în sec. al XVII-lea. – București, 1986.

Rosetti, Al. Limba română în sec. al XIII-lea – al XV-lea. – București, 1956.

Rusu, Gr. Din vocalismul graiurilor dacoromâne // CL, an. XVII, nr. 2.

Russu, I. Elemente autohtone în limba română. – București, 1970.

Rusu, V. Contribuții la descrierea graiurilor dacoromâne. // FD, vol. V, p. 83–107.

Scorojitu, R. Terminologia medicală populară în Oltenia. – București, 1996.

Slușanshi, D. Studiul vocabularelor speciale // SCL, nr. 6, 1971, t. XXII.

Sorbală, V. Studii de dialectologie și geografie lingvistică. Volum îngrijit și cuvînt introductiv de Vasile Pavel. – Chișinău, 2006.

Spînu, S. Graiurile românești din sud-vestul Basarabiei. – Chișinău, 2002.

Teaha, T. Graiul din Valea Crișului Negru. – București, 1961.

Teaha, T. Din lexicul latin moștenit în graiurile românești actuale // Fonetică și dialectologie, XX–XXI, București, 2001–2002.

Todoran, R. Contribuții de dialectologie română. – București, 1984.

Tolda, N.; Romanov, E. Soiuri de viță de vie în Moldova. – Chișinău, 1990.

Tulbure, I. Viticultura Moldovei: mit și realitate // Moldova Suverană, 22 septembrie, 1998.

Tratat de dialectologie românească. Coordonator Valeriu Rusu. – Craiova, 1984.

Turculeț, A. Limba română din Basarabia // Limba română și variațiile ei locale. – București, 1995, p. 97–112.

Vintilă-Rădulescu, I. I. Terminologia și problemele ei actuale. – București, 1999.

Vraciu, A. Lingvistică generală și comparată. – București, 1980.

Ureche, Gr.; Simion Dascălul. De moartea lui Bogdan Vodă cel orb // Cronicarii români. Antologie întocmită de Al. Rosetti.

Zagaevschi, V. Culorile accentului. – Chișinău, 1988.

Zagaevschi, V. Studii de gramatică dialectală comparată. – Chișinău, 1990.

Zgardan, A. Tipologia filiației sensurilor în structurile polisemantice // RLȘL, 1997, nr. 6, p. 88 – 92.

Бородина, М. А. Проблемы лингвистической географии. – Москва, 1966.

Демченко, Н. Виногродарство и виноделие Молдовы в XIX веке, начало XX века. – Кишинев, 1978.

Думбрэвяну, И. М. Очерки по теории словосложения (на материале романских языков). – Кишинев, 1980.

Лоте, Д. С. Как работать над терминологией. – Moscova, 1968.

Павел, В. Лексическая номинация. – Кишинев, 1983.

Реформатски, А. А. О некоторых вопросов терминологии. – Leningrad, 1986.