Termeni, Expresii Si Metafore de Origine Biblica In Vocabularul Uzual

TERMENI, EXPRESII ȘI METAFORE DE ORIGINE BIBLICĂ ÎN VOCABULARUL UZUAL

CUPRINS:

Capitolul I: Bogăția și expresivitatea limbii române

Capitolul al II-lea: Originea termenilor religioși în limba română

Capitolul al III-lea: Termeni, expresii și metafore de origine biblică în vocabularul uzual al limbii române

Capitolul al IV-lea: Citate ce conțin termeni, expresii și metafore de origine biblică

Concluzii

Bibliografie

Capitolul I:

Bogația și expresivitatea limbii române

Limba noastră-i numai cântec,

Limba dorurilor noastre,

Roi de fulgere ce spintec

Nouri negri, zări albastre.

(Alexe Mateevici)

Limba română este o limbă romanică bogată, armonioasă, muzicală (,,numai cântec’’), capabilă să exprime cele mai variate și profunde gânduri și sentimente. Muzicalitatea ei este dată de frecvența mare a vocalelor în componența cuvintelor, ca și în limba italiană, sora ei latină.

Limba română este limba ,,dorurilor’’ noastre, cuvântul subliniat neexistând în alte limbi și exprimând o multitudine de sensuri. Mihai Eminescu a folosit cuvântul ,,dor’’ cu numeroasele sale tâlcuri în multe dintre versurile sale, contribuind, și prin acest cuvânt, la originalitatea și frumusețea operei sale.

Din cuvintele deja existente în limbă, poporul român a creat expresii și locuțiuni, metafore ce demonstrează înțelepciunea, sensibilitatea și talentul său. Aceste unități frazeologice, cum sunt numite îmbinările constante de cuvinte sau grupurile sintactice stabile, conferă și ele bogăția și expresivitatea limbii noastre. Ele au o deosebită valoare plastică și sugestivă, fiind niște concentrate de poezie, figuri poetice, mai ales, metafore.

Multe dintre aceste expresii, locuțiuni și metafore au fost adunate în dicționare sau chiar în culegeri de expresii, proverbe și zicători, cum au făcut-o Anton Pann, George Coșbuc, Vasile Alecsandri, Barbu Ștefănescu Delavrancea.

Capacitatea poporului nostru de a sensibiliza idei în imagini plastice a făcut, într-adevăr, un tezaur de minunate mijloace de expresie, de care putem fi mândri, pe care e bine să le cunoaștem și să le folosim. De exemplu, expresia a se duce pe apa Sâmbetei se spune despre ceva care s-a pierdut, s-a distrus, s-a prăpădit. Apa Sâmbetei se consideră a fi apa care se află pe sub pământ și curge spre lumea celor morți. Într-o veche legendă, apa Sâmbetei înconjură ostrovul blajinilor, un neam fantastic de oameni ; e deci o apă de pe tărâmul celălalt. Tot ceea ce se duce pe apa este pierdut, cu atât mai mult ceea ce se duce pe apa Sâmbetei :

O, Crăciune, o bătrâne,

Du-te de la noi cu bine ;

Mergi pe Apa Sâmbetei,

Și-napoi nu mai veni,

C-a veni altu Crăciun

Ș-a fi ca tine mai bun.

O altă unitate frazeologică foarte expresivă este cailor sinonimă cu așteaptă și cu latinescul Ad Kalendas Graecas, adică ,,niciodată’’.

Paștele cailor simboliza, inițial, o sărbătoare cabalină cu data mobilă (ziua de joi din a șasea săptămână care urmează după Paște), sinonimă cu ,,joia iepelor’’, când se crede că, pentru un ceas și pentru o singură dată pe an, se satură caii de păscut iarba. Paștele Cailor avea, datorită calculului pascal, data nefixă, putând varia de la an la an. De aceea, importanța sărbătorii s-a diminuat treptat, căpătând sens peiorativ: ,,a nu se înapoia ceea ce s-a împrumutat, a amâna, a nu te ține de cuvânt’’.

Iorgu Iordan consideră că alunecarea sensului expresiei cailor spre cel cunoscut în momentul de față (,,niciodată’’) s-a produs și datorită omonimiei între substantivul ,,Paște’’, sărbătoare creștină, și verbul ,,a paște’’.

Și perifrazele, mai ales cele metaforice, contribuie la expresivitatea limbii: aurul negru (petrolul sau cărbunele), brâul cerului (curcubeul), corabia deșerturilor (cămila), ferestrele sufletului (ochii). Unele dintre ele precum luceafărul poeziei românești (M. Eminescu), bardul de (Vasile Alecsandri) etc. s-au tocit de prea multă folosire. Oricum, ele sunt cunoscute, mai ales de vorbitorii culți ai limbii, ca și maximele, sentințele și citatele celebre, formulele și clișeele internaționale. În schimb, zicalele, proverbele, care au o foarte mare valoare stilistică, sunt cunoscute de către toți vorbitorii. Iată numai câteva exemple: parcă a apucat pe Dumnezeu de (un) picior (pentru o întâmplare fericită și neașteptată totodată de care se bucură cineva; pentru omul căruia îi merge bine); și-a băgat dracul coada între ei (pentru tulburarea liniștii, a bunei înțelegeri între doi oameni), a trăi ca în sânul lui Avraam (,,a trăi bine, fericit, ca în rai’’) sau a cădea cerul pe cineva (,,a se supăra, a simți o durere foarte mare’’).

Alteori, au valoare expresivă cuvintele simple, prin sensul lor nou, neobișnuit pe care îl capătă în context, ca în cazul verbului a se aghesmui care înseamnă, în mod obișnuit, ,,a se sfinți’’, dar care devine ,,a se îmbăta’’ în alte contexte.

Antonimia sporește și ea frumusețea limbii: face ziua noapte și noaptea zi (se spune despre cei care pierd nopțile) sau Din afară măr frumos/ Și-năuntru găunos (se spune despre fățarnici).

Polisemantismul contribuie deopotrivă la îmbogățirea limbii, iar pentru a demonstra acest fapt, am ales cuvântul cruce, provenit din latinescul crux,-cis, care are în Dicționarul explicativ al limbii române următoarele sensuri: ,,1. Obiect format din două bucăți de lemn, de piatră, de metale prețioase etc., așezate perpendicular și simetric una peste alta constituind simbolul credinței creștine; 2. Figură sau desen în formă de cruce, având diferite semnificații; într-o listă de nume de persoane arată că posesorul celui însemnat cu cruce a decedat; în calendar marchează o zi de sărbătoare creștină; peste un text indică semnul anulării; 3. Simbol al ritualului creștin care constă dintr-un gest (semnul crucii, făcut cu degetele la frunte, la piept și succesiv la cei doi umeri; 4. Religia, confesiunea creștină, creștinism; 5. Nume date diverselor obiecte sau părților unor obiecte dispuse în formă de cruce (Crucea cardinică, crucea căruței, crucea amiezii, crucea nopții); 6. Instrument de tortură în antichitate; 7. Constelația Lebedei, formată din cinci stele așezate în formă de cruce; 8. Loc unde se întretaie două sau mai multe drumuri, răscruce, răspântie etc.’’.

În limba vie a poporului nostru s-au fixat calitățile limbii moștenite de la înaintași, îmbogățindu-se permanent prin contactul cu limbile popoarelor ce-au trecut pe acest pământ și cu care ne-am învecinat, sau prin creații noi, interne, demonstrând că românii sunt sensibili, talentați, creativi.

Limba română dispune de o mare varietate a expresiilor figurate, intraductibile, și prin această depozitare de har străvechi, de o mare bogăție a lexicului. Iată câteva dintre cele mai frumoase definiții date limbii de către unii dintre cei mai mari creatori de limbă ai neamului românesc:

Limba este cea mai puternică legătură a unui neam: ea este sufletul neamului, e firea lui (G. Coșbuc).

Limba este însăși floarea sufletului etnic al românismului (M. Eminescu).

Limba este ce avem mai scump rămas de la părinți (Al. Odobescu).

Limba este întâiul mare poem al unui popor (L. Blaga).

Între elementele care formează comoara sufletească a neamului românesc, niciunul nu cuprinde mai mult și n-o oglindește mai adevărat decât însăși limba lui (N. Iorga).

E cazul să amintim că întâile traduceri ale Bibliei în limbile naționale moderne nu au fost nici ele simple traduceri, ci reprezintă adevărate acte de așezare și întemeiere ale unor limbi literare (L. Blaga).

Vocabularul e harta prescurtată și esențială a naturii și omul poate crea din cuvinte, din simboale, toată natura din nou (T. Arghezi).

Fiecare scriitor este un constructor de cuvinte, de catapetesme de cuvinte, de turle și de sarcofagii de cuvinte (T. Arghezi).

Capitolul al II-lea:

Originea termenilor religioși în limba română

Limba română este o insulă de romani într-o mare de slavi. (L. S. Senghor)

Creștinismul pătrunde în Dacia sub formă latină, pe la sfârșitul secolului al IV-lea, când devine religie oficială a Imperiului Roman. De aceea, majoritatea termenilor religioși din limba noastră sunt de origine latină. Chiar cuvântul creștin provine din cuvântul latinesc christianus, provenit, la rândul lui, din christus. Referindu-se la cuvantul păgân, cercetătorii consideră că acesta provine din cel latinesc paganus, locuitor al satului, care capătă, la noi, sensul de ,,păgân, refractar la noua religie’’. Lex a dat în limba română lege, termenul însemnând, inițial, religie; credință, provine din credere, credentia, scriptură din scriptura (în română: crede, credință, scriptură au evoluat ca termeni cu semnificație creștină. De asemenea, sunt de origine latină: biserică (lat. basilica), altar (lat. altarium), preot (lat. presbyterum), Dumnezeu( lat. Domine Deus), sânt-sfânt (lat. sanctus), înger (lat. angelus), drac (lat. draco-balaur), Paște (lat. Pacha), botez (lat. baptizare), a cumineca (lat. comminicare), cumanda (lat. commendare), păcat (lat. pecatum), a închina ( lat. închinare) etc. Unele dintre aceste cuvinte au intrat în limba latină prin filieră greacă, iar în greacă prin ebraică, prin intermediul traducerii textelor sfinte. Elementele de organizare a serviciului divin pătrund în limba română în jurul secolului al XV-lea, de regulă din limba greacă, prin filiera slavonă.

Majoritatea acestor cuvinte fac parte din fondul principal lexical și sunt cuvinte cu o mare bogăție de sensuri (foarte multe dintre ele dezvoltând sensuri figurate), ce dau naștere la o mulțime de derivate și au o mare circulație.

Dacă termenii care denumesc noțiunile fundamentale ale religiei creștine sunt de origine latină, terminologia creștină care se referă la organizarea serviciului religios este de origine slavă, dat fiind faptul că primele noastre texte oficiale și religioase au fost redactate în limba slavonă (de exemplu: textele rotacizante, Psaltirile, Codicele Voronețean, Catehismul, Evangheliarul slavo-român, Cazaniille etc). Dintre acești termeni amintim: iad, , icoană, ,Isus, liturghie, mănăstire, parastas, moliftă, popă, praznic, rai, schit, slujbă, strană, troiță, utrenie, vecernie etc.

De adăugat la elementele latine: rugăciune (lat. rogationem), Rusalii ( lat. Rosalia), Florii ( lat. Floralia), Sângeorz (lat. Sanctus Georgius).

Alți termeni biblici de proveniență slavonă sunt: apostol, arhiereu, candelă, cazanie, călugăr, denie, diacon, duh, duhovnic, episcop, evanghelie, hram, mitropolit, odăjdii, pomelnic, proroc, psalm,strană etc. Sigur, cercetătorii fac deosebire între slavonă, ca limbă scrisă, literară sau de cultură, și slavă, limbă vorbită, dar împrumuturile populare nu pot fi prea ușor diferențiate de cele savante, cărturărești. Împrumuturile populare (în jurul sec. al VI-lea, când începe conviețuirea romanilor cu slavii) sunt mai vechi, mai numeroase și mai solid fixate în limbă, iar cele slavone, între sec. X-XV, când slavona a fost folosită ca limbă a administrației, a diplomației și, mai ales, a cultului religios.

Alți termeni religioși provin din limba greacă, dar au fost introduși la noi prin filiera slavă: acatist, catapeteasmă, ctitor, evanghelie, fariseu, iconostas, mătanie, mitoc, mitră, mitropolit, osana, paraclis, parastas, patrafir, patriarh, protopop, smirnă etc.

Theodor Hristea consideră că pentru unii termeni religioși poate fi admisă o proveniență dublă: slavă și bizantină / greacă: arhiereu, evanghelist, icoană, liturghie, mănăstire, parastas, moliftă, psalm.

Trebuie adăugat și un alt aspect și anume, existența unor dublete de termeni religioși cu dublă apartenență, latină și slavă: a binecuvânta (lb. latină) – a blagoslovi (limba slavonă), Buna Vestire (limba latină, primul termen) – Blagoveștenie (limba slavonă), Schimbarea la față (limbalist, icoană, liturghie, mănăstire, parastas, moliftă, psalm.

Trebuie adăugat și un alt aspect și anume, existența unor dublete de termeni religioși cu dublă apartenență, latină și slavă: a binecuvânta (lb. latină) – a blagoslovi (limba slavonă), Buna Vestire (limba latină, primul termen) – Blagoveștenie (limba slavonă), Schimbarea la față (limba latină) – Preobrajenie (limba slavonă), laudă (limba latina) – osana, slavă (limba slavonă), rugăciune (limba latină) – litanie (limba slavonă).

Limba română este o limbă europeană care și-a păstrat caracterul latin, dar s-a și modernizat, s-a îmbogățit permanent prin mijloacele interne, externe și mixte. Originalitatea și frumusețea limbii române sunt date și de bogăția ei lexicală și frazeologică, exprimată deseori, prin termeni, expresii și metafore de origine biblică, după cum va reieși din capitolele următoare.

Capitolul al III-lea:

Cuvinte, expresii și metafore de origine biblică în vocabularul uzual

A vorbi despre limba în care gândești – a gândi – gândire, nu se poate face decât numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată în limba română. Pentru mine iarba se numește iarbă, pentru mine arborele se numește arbore, malul se numește mal, iar norul se numește nor! Ce patrie minunată este această limbă!.. Noi, de fapt, avem doua patrii coincidente: o dată este patria de pământ și de piatră și încă o dată este numele patriei de pământ și de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea.

(Nichita Stănescu)

,,A vorbi despre limba română este ca o duminică’’ este o metaforă superbă, prin care poetul își exprimă dragostea pentru limba sa; așa cum duminica este o zi sfântă din săptămână, pentru fiecare român, limba trebuie să fie sfântă.

Poporul român fiind un neam de oameni credincioși, termenii religioși sunt foarte frecvent folosiți cu sensuri diferite, intrând, de cele mai multe ori, în structura unor expresii și metafore.

În structura expresiilor și metaforelor biblice intră atât substantive comune (în marea majoritate a cazurilor), cât și substantive proprii: numele unor personaje biblice (arca lui Noe, a trăi ca în sânul lui Avraam, a fi Toma Necredinciosul etc.) și numele zilelor săptămânii sau al unor sărbători (din joi in Paști, a purta cuiva sâmbetele, Duminica Tomii).

În lucrarea de față, vom încerca să împărțim expresiile de origine biblică în două părți: prima parte referindu-se la expresiile și locuțiunile biblice cu o frecvență mare și cunoscute de marea majoritate a vorbitorilor, iar în a doua parte, expresiile și metaforele biblice cunoscute de o masă mai restrânsă și anume, vorbitorii culți ai limbii.

Astfel cuvântul biserică, instituție de care oamenii sunt legați în viață și în moarte (botezul, cununia și slujba de înmormântare fiind oficiate în acest lăcaș de cult), este și el un cuvânt de origine latină, provenind din latinescul basilica; de altfel romanii numeau biserica ,,Civitas Dei’’. Cuvântul intră în următoarele expresii:

a lua calea bisericii, cu sensul de ,,a deveni evlavios, pios’’;

a nu fi ușă de biserică, cu sensul de ,,a nu respecta morala religioasă, a nu fi cinstit, corect’’;

a nu fi dus la biserică, cu sensul de ,,a nu da importanță conveniențelor sociale și morale’’;

biserică de om, se spune despre cineva care este un om cu sufletul curat;

a căuta iepuri în biserică, cu sensul de ,,a pierde vremea’’.

Boboteaza, numele unei sărbători creștine ( Botezul Domnului), intră în expresia gerul Bobotezei, prin care se înțelege un frig cumplit, un ger ce crapă pietrele, pentru a folosi o altă unitate frazeologică.

Cuvântul bogdaproste, cu varianta bodaproste, cuvânt de origine bulgară, intră în structuri ca:

de bogdaproste, cu sensul de ,,de pomană, pentru nimic’’;

ca un pui de bogdaproste, cu sensul de ,,prăpădit, mic, neajutorat’’;

a (se) umple de bogdaproste, cu sensul de ,,a-și atrage critici, vorbe rele’’;

– a umple de bogdaproste, cu sensul de ,,a ocărî, a spurca’’.

Botez este un cuvânt provenit din verbul a boteza, prin derivare regresivă și intră în următoarele sensuri: ,,ritual creștin de primire a cuiva printre credincioșii bisericii, dar și petrecerea dată cu această ocazie; apă folosită pentru săvârșirea botezului, stropire cu agheasmă a credincioșilor și a caselor, ceremonial de lansare la apă a unei nave noi’’.

Apare în următoarele expresii:

botezul focului (calc lingvistic după fr.le bapteme du feu), cu sensul de ,,prima participare activă la o luptă’’;

– încălțat cu pantofii de la botez, cu sensul de ,,a fi descălțat, desculț’’;

În ceea ce privește verbul a boteza, provenit din latinescul baptizare, acesta are următoarele sensuri: ,,a se supune botezului; a stropi cu agheasmă pe credincioși și casele lor; a avea calitatea de naș sau nașă la botezul cuiva; a supranumi, a porecli’’. Îl întâlnim și în sintagma a boteza vinul / laptele (calc lingvistic după fr. baptiser le vin / le lait), adică ,,a îndoi laptele sau vinul cu apă’’.

Cer este un cuvânt de origine latină (caelum) și are următoarele sensuri: ,,1. spațiu cosmic, boltă cerească, firmament; 2. aer, văzduh, atmosferă, rai, eden, paradis; 3. putere divină, divinitate, providență’’.

Sf. Ioan Damaschin dă următoarea definiție: Cerul este totalitatea zidirilor văzute și nevăzute. Înăuntrul lui sunt puterile spirituale ale îngerilor și în el sunt închise și înconjurate toate cele sensibile.

Apare în construcții de tipul:

– ca de la cer la pământ, cu sensul de ,,diferit’’;

– când s-a lipi cerul de pământ, cu sensul de ,,niciodată’’;

– cu o falcă-n cer și cu una în pământ, cu sensul de ,,mânios, plin de furie’’;

– a fi (a se crede) în al șaptelea (nouălea) cer, cu sensul de ,,a fi foarte bucuros’’;

– în înaltul (slava) cerului, cu sensul de ,,la mare înălțime, foarte sus’’;

– nu se face gaură în cer, cu sensul de ,,nu se va întâmpla nimic’’;

– nu pică din cer, cu sensul de ,,nu vine de-a gata’’;

– parcă a căzut (a picat) cerul pe mine, cu sensul de ,,am rămas uimit, fără cuvinte; m-am simțit rușinat’’;

– picat din cer, cu sensul de ,,aiurit, cu capul în nori’’, dar și ,,sosit pe neașteptate’’;

– a răscoli cerul și pământul, cu sensul de ,,a face tot posibilul pentru a găsi un lucru pierdut’’;

– a ridica pe cineva până la cer (în slava cerului), cu sensul de ,,a lăuda foarte mult pe cineva’’;

– a se ruga de cineva cu cerul și (cu) , pământul cu sensul de ,,a se ruga de cineva cu stăruință, a implora’’;

– știe și toaca-n cer, cu sensul de ,,știe tot’’ dar și ,,face pe atotștiutorul’’;

– sub cerul liber, cu sensul de ,,afară’’;

– nu s-o face gaură în cer, cu sensul de ,,nu se va întâmpla nimic rău’’;

– cu o falcă-n cer și-una în pământ, cu sensul de ,,foarte supărat’’;

– e strigător la cer, cu sensul de ,,e revoltător’’;

A crede înregistrează mai multe sensuri în Dicționarul explicativ al limbii române, printre care și pe cel de ,,a admite existența lui Dumnezeu și a accepta normele bisericii; a avea o anumită credință religioasă’’. Din acest verb derivă și substantivul credincios și adjectivul credință. 7. Originea cuvintelor este tot latină: credere (verb) și credentia (substantiv). Intră în următoarele expresii:

– a-și face credință, cu sensul de ,,a se logodi’’;

– a se lăsa pe credința cuiva, cu sensul de ,,a se încrede în cineva’’;

profesiune de credință, adică ,,declarație publică pe care o face cineva asupra principiilor sau convingerilor sale’’;

în credință, cu sensul de ,,într-adevăr’’;

a-și mânca credința’’, cu sensul de ,,a se comporta astfel încât și-a pierdut convingerea’’.

Cruce provenit din latinescul crux,-cis și ale cărui sensuri le-am enumerat mai sus, apare în sintagmele următoare:

– cruce de voinic, cu referire la un bărbat puternic, voinic;

– a-și face cruce (cu stânga), cu sensul de ,,a se mira, a fi surprins’’;

– e crucea amiezii (soarele în cruci / cruce), cu sensul de ,,e miezul zilei’’;

– în crucea nopții, cu sensul de ,,la miezul nopții’’;

– a i se face calea cruce cu cineva, cu sensul de ,,a se întâlni cu cineva’’;

– a i se face calea cruce, cu sensul de ,,a ajunge la o răspântie’’, dar și ,,a da de piedici, de greutăți’’;

– a fi sau a umbla cu crucea-n sân, cu sensul de ,,a fi evlavios’’, dar și ,,a fi ipocrit’’;

– frați de cruce, cu sensul de ,,prieteni foarte buni, nedespărțiți, legați prin jurământ până la moarte’’;

– a nu fi cruce de-nchinat, cu sensul de ,,a nu fi om de treabă, cinstit’’;

– a se pune cruce, cu sensul de ,,a se împotrivi’’;

– a pune cuiva (la ceva) cruce, cu sensul de ,,a sfârși cu cineva sau cu ceva’’;

– a-și purta crucea, calc lingvistic după fr. porter sa croix, cu sensul de ,,a îndura o suferință’’;

– a trage o cruce peste ceva, cu sensul de ,,a da uitării, a părăsi’’;

– a se uita în crucea cuiva, cu sensul de ,,a se uita drept în ochii cuiva’’.

Cuvântul domn denumește un termen de politețe, pe Dumnezeu, pe Iisus Hristos; în trecut, însemna voievod, domnitor. lntră în numeroase expresii:

a adormi întru-Domnul, cu sensul de ,,a muri’’;

Doamne-ajută, salut creștin, cu sensul ,,de Dumnezeu să te binecuvânteze, să fie cu tine’’;

a da (a lăsa) în plata (mila) Domnului, cu sensul de ,,a lăsa pe cineva să facă ce vrea, a-l ignora’’;

a fi de Doamne-ajută, cu sensul de ,,a fi mai deosebit, mai ales, mai însemnat’’;

cum o vrea / da Domnul;

slavă Domnului, interjecție ce exprimă bucuria, mulțumirea, satisfacția;

Doamne, iartă-mă, interjecție cu sensul de ,,serios, pe cuvânt’’;

a răposa / a muri întru-Domnul, cu sensul de a murit creștinește;

vezi, Doamne!, interjecție cu sensul de ,,chipurile, vorba vine’’.

Duh, cuvânt de origine slavonă, despre care Ion Coteanu afirma că în accepția de ,,răsuflare, respirație, esență a vieții umane, cuget, conștiință’’ se întâlnește cu latinul ,, suflet’’ prezent și în celelalte limbi romanice. Ion Coteanu ilustrează această idee cu un fragment din Palia de : și sufla el duh viu și fu omul suflet viu sau din Tetraevanghelul din 1561 al lui Coresi: duhul unde va vrea să sufle’. Cei doi termeni își împart domeniul, ,,suflet’ întâlnindu-se, mai ales, în domeniul laic, iar ,,duh’’ în domeniul religios. Însă, nu există o delimitare strictă în acest sens între cei doi termeni, dovadă fiind exemplele: ,,a–și da sufletul’’ sau ,,a-și da duhul’’.

Dar, în formula sacrosanctă ,,Duh(ul) Sfânt, Sfântul Duh’’, cuvântul ,,duh’’ nu poate fi înlocuit niciodată cu ,,suflet’’; acest cuvânt (duh) nu desemnează niciodată persoană umană.

Dicționarul explicativ al limbii române îi surprinde și accepția negativă de ,, arătare’’, ,,strigoi’’, ,,stafie’’, ,,spirit malefic’’, ,,drac’’, ,,diavol’’, precum și pe acelea pozitive de ,, capacitate intelectuală, minte, umor, spirit’’ sau ,,caracter, fire, natură, temperament’’.

,,Duh’’ intră în structura unor locuțiuni și expresii, precum:

a avea duhul blândeții, a fi bun, iertător;

a-și da duhul, cu sensul de a ,,muri, a da ortul popii’’;

vorbă de duh, cu sensul ,,spiritual, inteligent’’;

sărac cu duhul, cu sensul de ,,a fi naiv, simplu’’;

Dumnezeu este cuvântul cel mai important din biblie, deoarece sensul său de bază este acela de ființă supremă în religiile monoteiste, creator și cârmuitor al lumii, principiu fundamental al existenței și al ordinii universale; la romani înseamnă divinitate, zeu și se numea ,,Domine Deus’’. Are sinonime ca: ,,Cel de Sus’’, ,,Tatăl Nostru’’, ,,Cel Atotputernic’’ și apare în multe expresii și locuțiuni:

bătut de Dumnezeu, cu sensul de ,,năpăstuit, nenorocit’’;

Încotro te-o îndrepta Dumnezeu, cu sensul de ,,oriunde, la voia întâmplării’’;

cum va da (vrea) Dumnezeu, cu sensul de ,, la voia întâmplării, potrivit destinului’’;

a porni sau a merge cu Dumnezeu, cu sensul de ,,a merge liniștit, în pace, sănătos’’;

Cu Dumnezeu-înainte!, cu sensul de ,,noroc, succes’’;

a nu avea sau a fi fără niciun Dumnezeu, cu sensul de ,,a nu crede în nimic, a nu avea niciun sens, nicio valoare’’;

a se ruga la toți Dumnezeii, cu sensul de ,,a se ruga cu insistență, a implora’’;

a apuca pe Dumnezeu de-un picior, cu sensul de ,,a avea un noroc neașteptat’’;

Dumnezeu știe!, cu sensul de ,,nu se știe’’;

Dumnezeule!, exclamație de ,,spaimă, durere, deznădejde, entuziasm’’;

pentru numele lui Dumnezeu, exclamație de implorare, deznădejde sau dezaprobare;

ce Dumnezeu!, exclamație de necaz, nemulțumire;

să dea Dumnezeu!, formulă de urare, cu sensul ,,să se împlinească’’;

a pune Dumnezeu mâna-n cap, cu sensul de ,,a avea noroc’’;

păcat de Dumnezeu, cu sensul de e regretabil;

a fi omul ( pâinea) lui Dumnezeu, cu sensul de ,,om bun, de credință’’;

Dumnezeu să-l ierte / să-l odihnească, formulă utilizată la moartea sau pomenirea cuiva;

Dumnezeu să primească!, formulă utilizată pentru obiectele, alimentele sau îmbrăcămintea, ce se împart în memoria celui decedat;

a întoarce Dumnezeu fața către cineva, cu sensul de ,,a reveni la starea de bine’’;

a da cu barda în Dumnezeu, cu sensul de ,,a blestema’’

a fi biciul lui Dumnezeu (calc lingvistic după fr. être le fouet de Dieu), cu sensul de ,,a împărți dreptatea’’.

Drac este un cuvânt cu o foarte mare arie semantică. Sensul lui de bază este acela de ființă imaginară ce întruchipează spiritul rău și are sinonime foarte multe cuvinte: ,,diavol’’, ,,demon’’, ,,satana’’, ,,necuratul’’, ,,naiba’’, ,,nichipercea’’, ,,Aghiuță’’, ,,Scaraoschi’’, ,,Belzebuth’’, ,,Lucifer’’, ,,Mefisto’’ (ultimele fiind neologisme). Poate să însemne și ,,om plin de păcate, rău, crud’’, sau ,,om poznaș, isteț, vioi’’. Cu ajutorul lui s-au format și substantivul compus ,,drac de mare’’, numele unui pește marin.

Utilizarea acestui cuvânt în expresii și metafore ilustrează bogăția și expresivitatea vocabularului limbii române. Cum era și firesc, toate conotațiile sunt negative, după cum urmează:

a da dracului pe cineva, imprecație;

a fi dracul gol / împielițat, cu sensul de,, a fi rău, afurisit, dar și a fi isteț, poznaș’’;

a avea, a fi cu draci, cu sensul de ,,a fi rău dispus, enervat, a fi energic, a fi plin de viață’’;

a se teme de cineva ca de dracul (sau ca dracul de tămâie), cu sensul de ,,a-i fi foarte teamă, a-i fi foarte frică de cineva’’;

drăcia dracului!, imprecație;

e tot un drac, cu sensul de ,,e totuna, e același lucru’’;

e un drac de om, cu sensul de ,,e foarte rău, hain, viclean’’;

a se uita la cineva ca la dracul, cu sensul de ,,a privi cu ochi răi pe cineva, a dușmăni pe cineva’’;

a face pe dracu-n patru, cu sensul de ,,a face orice (pentru a-și atinge scopurile)’’;

a fi al dracului, cu sensul de ,,a fi foarte rău, malițios’’;

a fi înțărcat de dracu, cu sensul de ,,a fi răutăcios’’;

unde și-a înțărcat dracul copiii sau pe unde și-a spart dracul opincile, cu sensul de ,,foarte departe’’;

a-l apuca / lua dracii, cu sensul de ,,a fi foarte iritat, nervos’’;

a arăta ca dracul, cu sensul de ,,a arăta rău’’;

așa de-al dracului, cu sensul de ,,rău’’;

a băga pe cineva în draci, cu sensul de ,,a speria pe cineva, a enerva, a irita’’;

a-și băga dracul coada, cu sensul de ,,a evolua ceva foarte rău’’;

a căuta pe dracul, cu sensul de ,,a pierde timpul’’;

a cere pe dracul și pe tată-său, cu sensul de ,,a cere imposibilul’’;

a da de dracul, cu sensul de ,,a o încurca, a avea probleme’’;

omul (poama) dracului, cu sensul de ,,a fi deosebit de malițios’’;

a tăia dracului bureți, cu sensul de ,,a pierde vremea’’;

a fi un drac și jumătate, cu sensul de ,,a fi din cale afară de rău’’;

fir-ar al dracu’!, imprecație;

vezi tu pe dracul!, cu sensul de ,,vei da de bucluc, o vei încurca’’;

la dracu-n praznic / la mama dracului, cu sensul de ,,foarte departe, într-un loc nepotrivit’’;

mii de draci!, imprecație;

a nu avea nici pe dracul, cu sensul de ,,a fi într-o stare bună, contrară celei invocate’’;

a scăpa de dracul, cu sensul de ,,a scăpa de un necaz, a ieși dintr-o încurcătură’’;

Un alt termen biblic întâlnit în vocabularul uzual al limbii române este înger, care provine din latinescul ,,angelus’’ și denumește ființa spirituală, cu aripi, înzestrată cu calități excepționale (de bunătate,de frumusețe), mediator între credincioși și Dumnezeu.

Sf. Ioan Damaschin spune: …îngerul este o ființă spirituală, veșnic mișcătoare, liberă, necorporală; slujește lui Dumnezeu și a primit în firea lui nemurirea în har.

Apare în expresii precum:

înger păzitor, cu sensul de ,,persoană care veghează asupra cuiva, care are grijă de sănătatea cuiva’’;

tare de înger, cu sensul de ,,curajos, rezistent’’;

slab de înger, cu sensul de ,,fricos, timid’’.

Cuvântul ,,lumânare’’ provine din latinescul ,,luminaria’’ și pe lângă sensul de bază (,,obiect de luminat, în formă de cilindru subțire’’), intră și în structura unor expresii și locuțiuni precum:

drept ca lumânarea, cu sensul de ,,foarte drept’’;

a căuta cu lumânarea, cu sensul de ,,a pune în pericol’’;

a ține cuiva lumânarea, cu sensul de ,,a veghea pe cineva în momentul morții’’;

Lumânarea se mai numește uneori și lumină. Lumina îl simbolizează pe Dumnezeu, binele, adevărul, frumosul și este opusă întunericului, simbolul răului, urâtului, minciunii. Cei doi temeni sunt antitetici ca și rai (eden, paradis) și iad (infern).

Așadar Dumnezeu a făcut lumina la început, adică în prima zi; ea este frumusețea și podoaba întregii creațiuni văzute. Căci ia lumina și toate rămân necunoscute în întuneric, fără să poată să-și arate frumusețea lor. Dumnezeu a numit lumina zi și întunericul noapte’’.

Dumnezeu e lumina spirituală. (Sf. Ioan Damaschin – Dogmatica).

Credința ortodoxă consideră că nu e bine dacă cineva moare nespovedit, neîmpărtășit și fără lumânare, de aceea la slujba de înmormântare și de pomenire se specifică acest lucru.

Moarte provine din etimonul latin mors și are următoarele sensuri: ,,1. Încetare a vieții, oprire a tuturor funcțiilor vitale, sfârșitul vieții, răposare, deces. 2. Omor, ucidere, crimă, asasinat, 3. Mortalitate provocată de un flagel; molimă, epidemie. 4. Ceea ce pricinuiește sau se crede ca pricinuiește moarte’’.

Proverbe românești despre moarte:

Și-a trăit traiul / Și-a mâncat mălaiul.

Mergem cu toții, la rând, ca la moară.

Așa-i lumea trecătoare / Unul naște, altul moare.

Viii cu viii, morții cu morții.

Nascentes morimur / Murim când ne naștem.

Expresiile și locuțiunile în care apare acest termen sunt numeroase; le vom adăuga și pe cele în care apar derivate ale acestuia ca mort (substantiv și adjectiv deopotrivă), precum și verbul a muri :

a aștepta ca mortul colacul, cu sensul de ,,a aștepta să se întâmple ceva fără a întreprinde nimic în acest scop’’;

a-și afla moartea, cu sensul de ,,a muri’’;

a ajunge în doaga morții, cu sensul de ,,a fi în pericol de moarte’’;

(asta) e moartea mea!, cu sensul ,,de (asta) îmi place mult’’;

a bea paharul morții, cu sensul de ,,a se afla în pericol de moarte’’;

beat mort, cu sensul superlativ ,,de foarte beat’’;

a da mâna cu moartea / a vedea moartea cu ochii, cu sensul de ,,a trece printr-o mare primejdie’’;

dușman de moarte, cu sensul de ,,inamic primejdios, periculos’’;

a plictisi pe cineva de moarte, cu sens superlativ de ,,a plictisi foarte mult’’;

a se smulge / a se zbate în ghearele morții, cu sensul de ,,a încerca să supraviețuiască’’;

a-i suna ceasul morții, cu sensul de ,,a fi pe punctul de a se prăpădi’’;

timpi morți, cu sensul de ,,timpi pierduți, în care nu ai făcut nimic’’;

a fi pe patul de moarte, cu sensul de ,,a fi în agonie’’;

a fi palid ca un mort, cu sensul de ,,a fi galben la față’’;

a fi uitat de moarte, cu sensul de ,,a fi foarte bătrân’’;

fără de moarte, cu sensul de ,,veșnic, nepieritor (referitor la ființe); rezistent, durabil (referitor la lucruri)’’;

a face moarte de om, cu sensul de ,,a omorî, a ucide’’;

pe viață și pe moarte, cu sensul de ,,cu înverșunare’’;

între viață și moarte, cu sensul de ,,în agonie, aproape de moarte’’;

ca de frica morții, cu sensul de ,,înfrigurat, febril’’;

cu moartea în suflet, cu sensul de ,,extrem de disperat, deznădăjduit’’;

a se da de ceasul morții, cu sensul de ,,a se frământa, a se neliniști’’;

a da / a intra moartea în ceva, cu sensul de ,,a se speria foarte tare’’;

mai mult mort decât viu, cu sensul de ,,foarte bolnav’’;

a pune / a trece pe cineva pe linie moartă, cu sensul de ,,a se debarasa, a se lipsi de cineva’’;

a fi mort-copt, cu sensul de ,,a fi foarte bolnav’’;

mort-copt, cu sensul de ,,vrând-nevrând’’;

a scăpa pe cineva de la moarte, cu sensul de ,,a scoate pe cineva dintr-o încurcătură’’;

a scula pe cineva din morți, cu sensul de ,,a vindeca, a redresa pe cineva’’;

Verbul ,,a muri’’ intră într-o serie de sintagme cu sens superlativ precum: a muri de râs, a muri de rușine, a muri de frică, a muri de ciudă etc. În expresia a muri cu zile are sensul de ,,a muri de tânăr’’.

Cuvântul păcat, provenit din latinescul pecatum, are mai multe conotații, dar cea mai importantă este cea religioasă: ,,călcare a unei porunci bisericești, abaterea de la o normă creștină’’. Iată contextele în care apare acest termen:

păcat strămoșesc / păcat originar, cu sensul de ,,greșeala de a fi încălcat interdicția divină de a nu gusta din pomul cunoașterii binelui și răului, fapt care a atras alungarea neamului omenesc din rai și pierderea stării paradiziace’’;

păcat capital, cu sensul de ,,păcat fundamental din care ar izvorî celelalte păcate’’;

cu păcat, cu sensul de ,,greșit, neadevărat, vinovat, oprit, neîngăduit’’;

fără (de) păcat, cu sensul de ,,nevinovat, corect, drept, legiuit’’;

a-și face păcat(e) cu cineva, cu sensul de ,,a face o faptă rea în dauna cuiva, a oropsi, a nedreptăți pe cineva’’;

a intra (a cădea) în păcat(e), cu sensul de ,,a comite o faptă condamnabilă, a greși’’;

a-și spăla păcatul (păcatele), cu sensul de ,,a ispăși o greșeală, o vină’’;

a-l paște păcatul / a-l împinge păcatul, cu sensul de ,,a face un lucru rău din slăbiciune sau din necugetare’’;

păcatele mele!, cu sensul de ,,vai de mine!’’;

a lua păcatul asupra sa, cu sensul de ,,a-și asuma răspunderea pentru greșeala altuia’’;

al păcatelor!, cu sensul de ,,grozav, tare, strașnic’’;

lasă-mă păcatelor mele!, cu sensul de ,,lasă-mă în pace’’;

ce e drept nu-i păcat, cu sensul de ,,adevărul nu trebuie să ne supere niciodată’’;

e (lucru) cu păcat, cu sensul de ,,e oprit, interzis, imoral’’;

e păcat de Dumnezeu, cu sensul de ,,nu se cuvine, nu e bine’’;

a vorbi cu păcat, cu sensul de ,,a se face vinovat vorbind pe cineva de rău, a calomnia’’;

a trage păcatele cuiva, cu sensul de ,,a suporta consecințele greșelii altuia’’;

Alt sens al acestui cuvânt este acela de ,,cusur, defect, slăbiciune, patimă, viciu’’ sau ,,întâmplare rea, nenorocire, năpasta, pacoste, necaz’’. Cu aceste sensuri, apare în următoarele locuțiuni și exclamații:

din păcate, cu sensul de ,,din nenorocire, nefericire’’;

mai știi păcatul?, cu sensul de ,,cine ar putea ști?’’;

păcat că (de), cu sensul de ,,îmi pare rău, regret’’;

ce păcat!, cu sensul de ,,îmi pare rău, regret’’;

Uneori, eufemistic, are sensul de ,,diavol, drac’’, numit în vorbirea populară și familială și ,,naiba’’, Astfel, îl întâlnim în expresiile;

al păcatelor, cu sensul de ,,al naibii’’;

ce păcatul / păcatele?, cu sensul de ,,ce naiba?’’

Cuvântul pământ vine din latinescul pavimentum și sensurile sale sunt: ,,1. planetă a sistemului solar, locuită de oameni; 2. scoarța globului terestru, parte de uscat a cestuia, sol; 3. materie din care este alcătuită partea solidă a globului terestru; 4. întindere, uscat, continent; 5. teritoriu, regiune, ținut, țară, patrie’’.

Sf. Ioan Damaschin afirma: La început, spune Scriptura, a făcut Dumnezeu cerul și pământul.

lntră în următoarele expresii și locuțiuni:

a alerga (a fugi) cu burta la pământ / a fugi mâncând pământul, cu sensul de ,,a alerga în goana mare, repede’’;

a asemăna (a face , ceva asemenea) cu pământul, cu sensul de ,,a dărâma, a distruge’’;

ca pământul, cu sensul de ,,pământiu, de culoarea pământului’’;

a se crede buricul pământului, cu sensul de ,,a-și da multă importanță’’;

cu inima ca pământul, cu sensul de ,,foarte trist’’;

la capătul pământului, cu sensul de ,,foarte departe’’;

de când e lumea și pământul, cu sensul de ,,dintotdeauna’’;

ca de la cer la pământ’’, cu sensul de ,,mare deosebire între două lucruri’’;

la pământ, cu sensul de ,,întins, culcat pe jos’’, dar și cu sensuri figurative de ,,abătut, deprimat’’;

a lăsa toate la pământ, cu sensul de ,,a abandona’’;

parcă l-a înghițit pământul / parcă a intrat în pământ, cu sensul de ,,a dispărut’’;

a-i veni să intre în pământ / a pune ochii (privirea) în pământ, cu sensul de ,,a-i fi rușine’’;

a ieși ca din pământ, cu sensul de ,,a se ivi deodată, pe neașteptate, brusc’’;

a (nu) fi cu picioarele pe pământ, cu sensul de ,,a (nu) avea simțul realității’’;

a nu-l mai ține (încăpea) nici pământul, cu sensul de ,,a fi stăpânit de o emoție puternică; a fi mândru’’;

a șterge (a stinge, a face să piară) de pe fața pământului / a se face una cu pământul (o apă și-un pământ), cu sensul de ,,a se distruge, a se nimici’’;

a scoate (a aduce) din pământ (fundul pământului), cu sensul de ,,cu orice preț’’;

din pământ, din iarbă verde, cu sensul de ,,cu orice preț’’;

doarme și pământul sub el, cu sensul de ,,e nepăsător’’;

sărac lipit pământului, cu sensul de ,,foarte sărac’’;

ii e greu și pământului cu el, cu referire la o persoană nemernică, răutăcioasă;

a fi în pământ, cu sensul de ,,a fi mort’’;

a fi mut ca pământul, cu sensul de ,,a nu sufla o vorbă, a tăcea chitic’’;

a mirosi a pământ, cu sensul de ,,e pe moarte’’;

mânia pământului, cu sensul de ,,îngrozitor, peste măsură, extraordinar’’;

a nu avea nici cer nici pământ, cu sensul de ,,a fi sărac, fără adăpost, fără nici un sprijin’’;

a nu mai călca (atinge) pământul de bucurie, cu sensul de ,,a fi foarte bucuros’’;

a nu-l răbda pământul, cu sensul de ,,a fi un mare ticălos’’;

nu știu ca pământul, cu sensul de ,,nu știu nimic’’;

pe fața pământului, cu sensul de ,,în lume, pe pământ’’;

până-n pământ, cu sensul de ,,până la moarte, până în clipa ultimă a vieții’’;

pocitania pământului, cu sensul de ,,foarte urât, dizgrațios’’;

plânge și pământul sub el, cu sensul de ,,e foarte supărat’’;

prăpădul pământului, cu sensul de ,,extrem de mult; nemaipomenit, grozav’’;

a sta cu burta la pământ, cu sensul de ,,a nu face nimic, a trândăvi’’;

a trăi ca în pământul făgăduinței, cu sensul de ,,a huzuri, a trăi bine, în belșug’’;

a-și uita ca pământul, cu sensul de ,,a uita cu desăvârșire’’;

urechea pământului, cu referire la o persoană care știe tot ce se petrece, tot ce se spune;

a veni cu pământul, cu sensul de ,,a veni cu mulțimea, a veni cu toții, cu cățel și purcel’’.

Cuvântul pomană, provine din slava veche și are următoarele sensuri: ,,1. Dar, danie, ofrandă făcută cuiva și servind, potrivit credinței creștine, la iertarea păcatelor, la mântuirea sufletului; milostivenie, binefacere. 2. praznic care se face după o înmormântare sau după un parastas și la care, de obicei, se dăruiesc săracilor diverse obiecte care au aparținut defunctului’’.

Iată și câteva locuțiuni și expresii utilizate în mod frecvent:

– a da de pomană, cu sensul de ,,a împărți obiecte, alimente în memoria unei persoane decedate’’;

de pomană, cu sensul de ,,gratuit sau aproape gratuit; inutil, zadarnic sau neîntemeiat’’;

a cere de pomană, cu sensul de ,,a cerși’’;

a-și face pomană de cineva, cu sensul de ,,a ajuta pe cineva, a face bine cuiva’’;

a umbla după sau a căuta pomană, cu sensul de ,,a umbla după avantaje materiale nemeritate’’;

pomana porcului, cu sensul de ,,un dar neașteptat’’.

Cuvântul popă provine din slava veche și are sensul de preot; intră în următoarele expresii:

a da ortul popii, cu sensul de ,,a muri’’;

a avea burta de popă, cu sensul de ,,a fi pofticios’’;

eu sunt popă!, cu sensul de ,,eu sunt șeful!’’;

a plăti ca popa, cu sensul de ,,a plăti sigur sau a trage ponoasele’’;

a-și găsi popa, a-i cânta popa aghiosul, cu sensul de ,,a i se înfunda cuiva’’;

a umbla cu uite popa, nu e popa, cu sensul de ,,persoană nehotărâtă, inconsecventă’’;

a i se duce (a merge) vestea ca de popă (tuns), cu sensul de ,,a stârni vâlvă cu o faptă neobișnuită; a se face mare zarvă în jurul cuiva sau ceva’’;

cum nu-s eu popă, întărește ideea unui neadevăr.

Cuvântul rai este tot de origine slavă și semnifică locul plin de încântare și de fericire unde, potrivit credințelor religioase, ar ajunge după moarte sufletele celor ce respectă preceptele religiei. Este sinonim cu paradis, eden, cer, iar la modul figurat are sensul de natură deosebit de frumoasă (Pe-un picior de plai / pe-o gură de rai.); loc în care cineva se simte deplin fericit. Întâlnim expresia a trai ca-n rai, cu sensul de ,,a trăi foarte bine, pe picior mare’’.

Cuvintele ce denumesc zilele săptămânii intră și ele într-o serie de expresii și locuțiuni ca:

a mânca (numai) miercurea și vinerea, cu sensul de ,,a mânca foarte puțin, rar, a fi foarte slab’’;

din joi în Paști, cu sensul de ,,foarte rar’’;

a se îmbrăca de Duminică (sau cu hainele de Duminică), cu sensul de ,,a se găti, a-și pune haine noi’’;

a-i purta cuiva sâmbetele, cu sensul de ,,a dușmani, a pizmui pe cineva;

a se duce pe apa sâmbetei, cu sensul de ,,a se pierde, a se prăpădi, a se distruge’’;

de joi până mai apoi, cu sensul de ,,niciodată’’.

Sfânt este folosit atât ca adjectiv (cu sensul de ,,divin, perfect, pur, cinstit, slăvit, venerat’’), dar și ca substantiv (cu sensul de ,,persoană cunoscută ca un exemplu desăvârșit al vieții creștine și consacrată, ca atare, după moarte, de către biserică; om care duce o viață cucernică’’). Apare în sintagmele:

Sfânta slujbă sau Liturghia;

Locurile sfinte, cu sensul de ,,ținuturile menționate în textele religioase ca fiind acelea unde a trăit și-a propăvăduit Iisus Hristos’’;

Sfântul mormânt, cu referire la mormântul lui Iisus Hristos;

o sfântă de bătaie, cu sensul de ,,o bătaie strașnică’’;

a-l vedea pe cineva sfinții, cu sensul de ,,a da peste un noroc neașteptat’’;

a-l uita sfântul, cu sensul de ,,a zăbovi, a întârzia’’;

ferit-a sfântul!, cu sensul de ,,în niciun caz, nicidecum’’;

până te mănâncă sfinții, cu sensul de ,,până să ajungi la cel mai mare, înduri multe de la slujbașii mai mici’’;

a-i ieși cuiva un sfânt din gură, cu sensul de ,,a vorbi drept și înțelept, a spune o vorbă nepotrivită’’;

a sta ca un sfânt, cu sensul de ,,a sta cuminte, a sta nemișcat’’;

la sfântu-așteaptă, cu sensul de ,,niciodată’’;

a se închina la sfinți / a se ruga de toți sfinții, cu sensul de ,,a face tot posibilul pentru atingerea scopului’’;

a-l fura sfinții, cu sensul de ,,a ațipi, a adormi dar și a muri’’;

Cuvântul stea provine din latinescul stella și, pe lângă sensul de bază (,,corp ceresc cu lumină proprie’’), apare și în următoarele expresii:

a crede în steaua sa, cu sensul de ,,a fi optimist, a crede în propria persoană’’;

a se naște sub o stea norocoasă, cu sensul de ,,a avea noroc’’;

a vedea stele verzi, cu sensul de ,,a fi amețit’’;

vai de steaua mea / ta / lui!, cu sensul de ,, vai de mine / tine / el’’;

stea călăuzitoare, cu sensul de ,,concepție de bază care îndrumă o acțiune’’;

Stea, cu referire la obiectul cu care umblă colindătorii cu ocazia sărbătorilor Crăciunului;

a fi cu stea în frunte, cu sensul de ,,a fi (a se crede) mai grozav, mai deosebit decât alții’’;

a-i apune cuiva steaua, cu sensul de a ,,muri, a se stinge, a se nenoroci, a-și pierde susținătorii’’;

Cuvântul suflet provine din latinescul suflitus și are următoarele sensuri: ,,1. totalitatea proceselor afective, intelectuale, și voliționale ale omului, psihic; 2. element esențial al unui lucru, al unei acțiuni (în filozofia idealistă și în concepția religioasă); 3. substanța spirituală care dă omului viață și care e socotită de origine divină și cu esență veșnică; 4. viață, persoană, ins, om, locuitor, suflare, suflu, respirație’’.

Iată și expresiile și locuțiunile în care întâlnim acest cuvânt:

a avea ceva la sufletul său, cu sensul de ,,a dispune de ceva, a poseda’’;

a avea ceva pe suflet, cu sensul de ,,a se simți vinovat, apăsat, chinuit de ceva’’;

a se băgă (a se vârî) în sufletul cuiva, cu sensul de ,,a sta mereu pe capul cuiva, a nu-i da pace’’;

a-i căuta cuiva de suflet, cu sensul de ,,a face pomeni pentru cei morți’’;

a-și căuta (a-și vedea, a-și griji) de suflet, cu sensul de ,,a se conforma normelor bisericești’’;

copil de suflet, cu sensul de ,,adoptat’’;

cu (fără) suflet, cu sensul de ,,cu (fără) însuflețire, elan’’;

cu sufletul în palmă’’, cu sensul de ,,amenințat de moarte, stăpânit de teamă’’;

cu sufletul la gură, cu sensul de ,,emoționat, cu răsuflarea tăiată’’, dar și ,,aproape de moarte’’;

cu sufletul pe buze, cu sensul de ,,în agonie, pe moarte’’;

a da de sufletul cuiva, cu sensul de ,,a face pomeni, a da de pomană’’;

din suflet (din tot sufletul, din adâncul sufletului), cu sensul de ,,cu toata dragostea și sinceritatea’’;

a-și încărca sufletul, cu sensul de ,,a comite o faptă rea care apasă asupra conștiinței’’;

într-un suflet, cu sensul de ,,în mare grabă’’;

a lua de suflet, cu sensul de ,,a adopta un copil’’;

a prinde (a căpăta) suflet, cu sensul de ,,a se încuraja’’;

a-i scoate cuiva sufletul, cu sensul de ,,a nu-l lăsa în pace, a-l sâcâi, a-l enerva’’;

a nu avea pe cineva la suflet, cu sensul de ,,a nu-l iubi, a nu-l agrea’’;

a-și lua suflet / a-și trage sufletul, cu sensul de ,,a respira adânc’’;

a-i merge la suflet, cu sensul de ,,a plăcea foarte mult, a-i produce o mare satisfacție’’;

a-i veni sufletul la loc, cu sensul de ,,a se liniști’’;

a-și da sufletul / a-i ieși sufletul, cu sensul de ,,a muri’’;

a-și stupi sufletul, cu sensul de ,,a munci din greu’’;

a i se rupe sufletul (de milă), cu sensul de ,,a-i părea foarte rău de necazul cuiva’’;

să fie de sufletul cuiva!, cu sensul de ,,fie ca Dumnezeu să-i ierte păcatele!’’;

a fi (a se face) trup și suflet cu cineva, cu sensul de ,,a fi extrem de devotat cuiva’’;

a-și vinde sufletul, cu sensul de ,,a păcătui foarte tare’’;

a lua cuiva sufletul, cu sensul de ,,a-l omorî’’.

Viață provine din latinescul vivitia și are următoarele sensuri: ,,1. existență umană, petrecere a omului pe pământ; vietate, ființă; 2. sinteză a proceselor biologice, fizice, chimice, mecanice care caracterizează organismele; faptul de a fi viu; 3. (în credințele religioase, determinat prin ,,de apoi, de veci’’): existența de dincolo de moarte; 4. ceea ce este necesar pentru existența zilnică a cuiva; trai (zilnic); 5. timp cuprins între nașterea și moartea cuiva; șirul evenimentelor întâmplate în acest timp; 5. biografie’’.

Exemple de expresii și locuțiuni:

– a aduce pe cineva la viață, cu sensul de ,,a face pe cineva sănătos, a-l vindeca de o boala gravă’’;

– a avea zece vieți, cu sensul de ,,a fi foarte rezistent’’;

– când ți-i viața mai dragă, cu sensul de ,,când nu te-aștepți’’;

– cu prețul vieții, cu sensul de ,,cu orice risc’’;

– a-și da viața, cu sensul de ,,a face sacrificiul suprem pentru cineva sau ceva’’;

– a da viață, cu sensul de ,,a naște, a procrea’’, dar și ,,a înviora’’;

– fără (pic) de viață, cu sensul de ,,fără vlagă’’;

– a fi om de viață, cu sensul de ,,a fi om vesel, dornic de petreceri’’;

– între viață și moarte, cu sensul de ,,în agonie, pe moarte, într-o situație dificilă’’;

– a lua (a căpăta) viață, cu sensul de ,,a lua ființă, a se naște, a se produce’’;

– a lungi (a scurta) viața cuiva, cu sensul de ,,a (nu) lăsa pe cineva viu;

– pe viață, cu sensul de ,,pe tot parcursul vieții’’;

– pe viață și pe moarte, cu sensul de ,,cu un efort suprem, cu riscul vieții’’;

– a-și pierde viața, cu sensul de ,,a muri’’;

– plin de viață cu sensul de ,,plin de energie, vioi, sănătos’’;

– a-și pune viața în pericol (primejdie), cu sensul de ,,a risca mult’’;

– a-i sta(a i se ține, a atârna) cuiva viața (numai) într-un fir de ață (păr), cu sensul de ,,a fi în mare primejdie’’;

– a trece (a se trece, a înceta) din viață, cu sensul de ,,a muri’’;

– o viață de om, cu sensul de ,,vreme îndelungată’’;

– în viața mea! (în construcțiile negative), cu sensul de ,,niciodată’’;

– din viață, cu sensul de ,,din timpul când trăiește cineva, când este încă viu’’.

Am enumerat mai sus cuvintele biblice foarte frecvent întâlnite în vocabularul uzual al limbii române, folosite independent sau în construcții de tipul locuțiunilor, expresiilor și metaforelor. În continuare, urmează expresii cu alte cuvinte biblice, la fel de des întâlnite, dar cu o arie tematică mai restrânsă decât precedentele:

vrei, nu vrei, bea, Grigore, agheasmă, se spune celui care e constrâns să facă ceva;

a se aghesmui, cu sensul de ,,a se îmbăta’’

l-a furat aghiuță, cu sensul de ,,a adormit’’;

a-i cânta cuiva aleluia, cu sensul de ,,a înmormânta pe cineva’’;

a merge apostolește, cu sensul de ,,a merge pe jos’’;

a-și da binecuvântarea, cu sensul de ,,a aproba, a consimți’’;

a-și face blestem cu cineva, cu sensul de ,,a trata rău pe cineva, a-l chinui, a-l maltrata’’;

a drege busuiocul, cu sensul de ,,a încerca să repare o gafă’’;

a-i da cuiva cu cădelnița pe la nas, cu sensul de ,,a linguși pe cineva’’;

a fi cu nasul de ceară, cu sensul de ,,a fi extrem de susceptibil’’;

sa mă pici cu ceară, cu sensul de ,,pe cuvânt’’;

a-i bate cuiva coliva-n piept, cu sensul de ,,a fi pe moarte’’;

literă de evanghelie, cu sensul de ,,lucru absolut sigur, mai presus de orice îndoială’’;

a duce la groapă, cu sensul de ,,a înmormânta, a conduce pe cineva pe ultimul drum’’;

a fi cu un picior în groapă, cu sensul de ,,a fi pe moarte, în agonie’’;

a-i săpa cuiva groapa, cu sensul de ,,a unelti împotriva cuiva’’;

ce hram porți?, cu sensul de ,,ce rost ai?, de partea cui ești?, cu ce te ocupi?’’;

a purta pe cineva pe la icoane, cu sensul de ,,a purta cu vorba, a duce de nas’’;

a umbla pe la icoane, cu sensul de ,,a umbla pe la judecăți’’;

a închina armele, cu sensul de ,,a capitula’’;

a îngropa zilele cuiva, cu sensul de ,,a nenoroci pe cineva’’;

de îngropăciune, cu sensul de ,,trist, cernit’’;

a avea / a face față (mutră) de înmormântare, calc lingvistic după fr. faire une guele d’ enterrement cu sensul de ,,a fi foarte supărat, disperat’’;

judecata de apoi, cu sensul de ,,judecata de după moarte, de la sfârșitul lumii’’;

a purta ca pe moaște, cu sensul de ,,a acorda o atenție deosebită’’;

a-i lua cuiva mirul, cu sensul de ,,a omorî pe cineva’’;

a face pe mironosița, cu sensul de ,,a-și lua aere de nevinovat’’;

a se mântui, cu sensul de ,,a reveni la calea cea dreaptă, bună’’;

a băga pe cineva (de viu) în mormânt, cu sensul de ,,a ucide pe cineva’’, dar și ,,a chinui pe cineva’’;

a duce pe cineva la mormânt, cu sensul de ,,a cauza moartea cuiva’’;

a-și găsi undeva mormântul, cu sensul de ,,a muri undeva (departe de casă);

tăcere mormântală, cu sensul de ,,liniște deplină’’;

a fi (a ajunge, a lăsa pe cineva) muritor de foame (de rând), cu sensul de ,,a fi (a ajunge etc) foarte sărac’’;

ca în paradis, cu sensul de ,,foarte bine, fericit’’;

a-i purta cuiva parastasele, cu sensul de ,,a dori cuiva moartea’’;

a avea ani de patriarh, cu sensul de ,,a fi foarte bătrân’’;

nici pomeneală de…, cu sensul de ,,nici vorbă de…’’;

nici că se pomenește! (unde se pomenește?), cu sensul de ,,nici vorbă!’’;

te pomenești că…, cu sensul de ,,poate că’’;

a arăta ca scos din raclă, cu sensul de ,,a arăta rău’’;

a ridica în slăvi, cu sensul figurat de ,,a preamări, a lăuda, a elogia’’;

a ști ca pe Tatăl nostru, cu sensul de ,,a ști pe de rost’’;

Dacă în subcapitolul anterior am pornit de la cuvintele biblice întâlnite mai frecvent în vocabularul uzual și am încercat să le descifrăm sensurile și îmbinările pe care le realizează cu alte cuvinte, în acest subcapitol vom urmări expresii și metafore mai cunoscute în limba română dar și în alte limbi. Nu există momente și aspecte ale vieții cărora să nu li se potrivească asemenea expresii scânteietoare ale geniului uman. Sunt ,,cuvinte înaripate’’, cum le numea Homer, rapsodul antichității, cuvinte care n-au fost atacate de rugina vremii, rămânând mereu actuale, cât ar fi de vechi.

Expresiile au două funcții: comunică laconic gânduri și sentimente dar, în același timp, evocă spontan o amplă experiență de viață și de gândire. Ele aparțin diverselor domenii de activitate,dar noi ne vom opri asupra celor biblice, încercând să cunoaștem contextul în care au apărut, sensul lor și modul de aplicare.

Adevăratul paradis este cel pe care l-am pierdut

Expresia îi aparține scriitorului francez Marcel Proust din A la recherche du temps perdu (În căutarea timpului pierdut) cu forma ușor modificată după fr. Les vrais paradis sont les paradis qu’on a perdu. Se întrebuințează această sintagmă în situațiile în care am pierdut ceva care ne era foarte scump și pe care nu l-am apreciat, la momentul potrivit, la adevărata sa valoare. Prin extrapolare, putem afirma că expresia amintită ne îndeamnă să apreciem oamenii încă din timpul vieții, întrucât, după moartea lor, este deja prea târziu.

Anul Domnului

Expresia provine din latină (Anno Domini ) și a fost creată în Evul Mediu spre a marca socotirea anilor de la nașterea lui Iisus Hristos. Ea a înlocuit vechiul mod de numărătoare a anilor care începea de la ,,facerea lumii (anul 5508 î. Cr.). formula apare de cele mai multe ori exprimată abreviat prin inițialele ei: A.D.

Arca lui Noe

După cum spune legenda, în timpul potopului, Noe a luat în corabia sa câte o pereche din toate speciile de viețuitoare de pe pământ și le-a urcat pe aceeași navă, spre a le salva. Din pricina unei aglomerări atât de mari și de pestrițe, sintagma a început să fie folosită, în mod ironic, pentru a desemna o îngrămădire de oameni sau de obiecte, devenind o expresie uzuală.

O folosesc scriitorii în operele lor, precum G.Topârceanu în Sonete pluvioase:

Mai fericit ca legendarul Noe,

Din toata omenirea inundată,

În arca mea nu am decât o fată…

Deasupra lumii noi plutim in voie.

A se vinde pe un blid de linte

Expresia citată este foarte veche și foarte răspândită și provine din Biblie. Se povestește că Esau, întâiul născut al patriarhului Isac și al Rebecăi, revenind într-o zi acasă de la câmp, obosit și înfometat, i-a cerut fratelui sau geamăn, Iacob, să-i dea și lui să mănânce din lintea pe care acesta o gătise. Iacob, care încă din pântecele mamei sale (spune legenda) se afla într-o mare rivalitate cu Esau, a fost de acord să-i dea un blid de linte fratelui său, dar cu condiția ca acesta să-i cedeze dreptul de primogenitură (prim–născut), care la orientali, ca și la casele dominatoare, era legat de anumite privilegii. Târgul s-a făcut, și această expresie a te vinde pe un blid de linte a ajuns cunoscută în multe limbi, folosită cu sensul de ,,a te vinde pentru nimica toată’’.

A trăi ca în sânul lui Avraam

Originea expresiei se află în Evanghelia lui Luca, unde se povestește despre un om bogat care trăia în huzur și despre săracul Lazăr care nu avea parte nici de resturile rămase de la masa bogatului. După moartea celor doi, bogatul ajunge în iad, iar Lazăr în rai, la sânul lui Avraam. Sensul expresiei este de ,,a trăi ca în paradis, a trăi fericit’’ și este întâlnită la mai multe popoare. La noi, apare și sub forma a trăi ca în sânul lui Dumnezeu. Expresia se explică prin obiceiul din vechime, încă de pe vremea lui Avraam, de a primi un oaspete drag sau un prieten, lipindu-i capul de piept, în semn de dragoste și căldură sufletească.

Canaan sau Pământul Făgăduinței

Canaan este tărâmul cuprins între Iordan și Marea Mediterană care, potrivit legendelor biblice, a fost făgăduit de Dumnezeu seminției descinse din patriarhi. De aici și numele de Pământul Făgăduinței. Întrucât acest pământ a fost descris ca țara unde curge numai lapte și miere, cuvântul Canaan a ajuns să însemne un loc prin excelență bogat și roditor.

Cele șapte păcate

Din punct de vedere al dogmei creștine, există nenumărate păcate, însă doar șapte sunt păcate mortale sau capitale. Din cele mai vechi timpuri, teologii au decretat șapte păcate capitale, ele fiind sursa tuturor crimelor și nelegiuirilor: 1) trufia, 2) invidia, 3) avariția, 4) desfrâul, 5) lăcomia, 6) mania, 7) lenea. Când cineva descoperă la o altă persoană unul la fel de grav sau prezentat ca atare, îl numește al optulea păcat.

Dacă Dumnezeu n-ar fi existat, ar fi trebuit să-l inventăm

Expresia îi aparține lui Voltaire (fr. Si Dieu n’existait pas, il faudrait l’inventer), din Epistole. Sensul expresiei s-a extins foarte mult și se referă la un lucru sau la o persoană de care avem mare nevoie. Îl întâlnim și sub forma expresiei Dacă n-avem bătrâni, să ne cumpărăm.

De la Adam și Eva

Expresia este folosită ironic, la adresa acelora care, povestind ceva, o iau de la un început prea îndepărtat și nelegat de problema în discuție. Ea nu are nevoie de prea multe explicații, deoarece se știe că legenda biblică a Genezei începe cu Adam și Eva.

Alte variante: De când cu moș Adam sau De la Adam Babadam, ambele desemnând o vechime mare: Așa ne era obiceiul să facem la scăldat, de pe când Adam Babadam (Ion Creangă).

10.De la Ana la Caiafa

Expresia provine tot din Biblie și este însoțită, de obicei, de un verb: a trimite, a purta. Se spune că preotul iudeu Ana a ezitat să-l judece pe Hristos, trimițându-l la alt preot și judecător evreu, Caiafa, care, la rândul lui, l-a trimis la Pillat. Sensul expresiei este acela de ,,a fi trimis de la o persoană la alta, pentru a ți se face dreptate sau pentru a rezolva o problemă.

11.Despre morți numai de bine (lat. De mortuis nil nisi bene)

I. Berg afirma ca dictonul răspândit în versiune latină, e de fapt, de origine greacă. El aparține lui Chilon din Sparta, unul din cei șapte stâlpi ai înțelepciunii antice grecești. Faptul e consemnat de scriitorul grec Diogene Laertiu în cartea a doua din lucrarea sa Despre viețile și doctrinele filozofilor. Laertiu consideră că, prin moarte, oamenii trebuie să fie absolviți de toate păcatele și că despre cei decedați trebuie să se vorbească numai de bine. Și la noi se întâlnește această expresie și cu aceeași semnificație.

12. Fericiți cei săraci cu duhul

Expresia provine din Evanghelia lui Matei și se consideră ca prin ,,cei săraci cu duhul’’ nu trebuie să se înțeleagă ,,oamenii proști, nătângi’’, ci aceia ,,simpli, neprihăniți sufletește’’. Aceste cuvinte sunt folosite pentru a desemna pe oamenii naivi care, prin felul lor de a fi, se bucură de unele avantaje. În limba română circulă un echivalent al acestei expresii sub forma proverbului Prost să fii, noroc să ai.

13. Fiat lux

Expresia latină se traduce prin ,,Să se facă lumină’’ și își are originea în Biblie unde se povestește facerea lumii: Dumnezeu a zis să fie lumină și lumină se făcu. Întrucât omul este cel care a inventat electricitatea, generațiile trecute au făcut din aceste cuvinte un țel al științei.

Expresia este utilizată atunci când se cere rezolvarea unei probleme, elucidarea unui conflict, iar cuvântul ,,lux’’ capătă sensul de ,,clarificare’’, ,,soluționare’’.

14. Fructul oprit

Fructul oprit desemnează un lucru de care nu trebuie să beneficiezi, și, la origine, era, potrivit legendei, ,,arborele cunoștinței’’ – legendarul măr pe care Dumnezeu i-l interzise omului. Dar Eva, ispitită de șarpe, a gustat, îndemnându-l și pe Adam să facă același lucru. Astfel, cei doi, încălcând interdicția, au fost izgoniți din paradis și pedepsiți să rătăcească pe pământ și să-și câștige pâinea muncind din greu.

Fructul oprit a devenit o expresie pentru un lucru de care nu ți-e îngăduit să te atingi.

15. Judecata lui Solomon

Expresia ne trimite cu gândul la faimoasa judecată a regelui israeliților, care a mai fost numit pentru aceasta și ,,înțeleptul Solomon’’.

El a domnit cu 1000 de ani înainte de Christos, fiind și înfăptuitorul dreptății. Când, în fața lui i s-au înfățișat două femei revendicând același copil, Solomon neputându-și da seama al cui este pruncul, recurge la o stratagemă: hotărăște să taie copilul în două. Astfel, dragostea maternă este pusă la încercare, adevărata mamă preferând să-i cedeze celeilalte copilul decât sa fie omorât.

Expresia este folosită în cazul unor sentințe ingenioase sau pentru rezolvarea unor probleme ce presupun multă istețime.

16. La început a fost cuvântul…

Sintagma de mai sus este primul verset cu care începe Evanghelia lui Ioan și care se continua cu Și cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Continuarea a fost lăsată în afara expresiei, ca și sensul religios, de altfel. Expresia se folosește mai mult cu sens peiorativ în cazul unor discursuri politice, toasturi sau declarații de dragoste.

17. Lumină, dragoste, viață

Cele trei cuvinte reprezintă epitaful de pe mormântul scriitorului german Herder. Aceste trei cuvinte l-au condus și în timpul vieții, fiind cunoscute ca ,,deviza celor trei L’’ (germ. Licht, Liebe, Leben), deoarece fiecare cuvânt începe cu această literă.

Expresia este un îndemn la optimism, speranță, ca o încurajare morală.

18. Mană cerească

Expresia este foarte cunoscută de vorbitorii de limbă română, însă ce este mai puțin cunoscut este originea acestei expresii. Biblia povestește cum Dumnezeu, spre a-i hrăni pe israeliții plecați din Egipt și aflați în pustiu, le-a făcut o mare surpriză (primul sens al expresiei): să le pice din cer o hrană gustoasă (sensul al doilea), zi după zi, dimineața și seara (al treilea sens de izvor nesecat) și gata preparată (al patrulea sens de fără niciun efort). Cum această mâncare nu avea gustul vreunei mâncări cunoscute până atunci de israeliți, a fost numită mană, prin îmbinarea a două cuvinte ebraice (mân, hu), însemnând ,,Ce-i asta?’’.

De atunci, această expresie a fost folosită frecvent de scriitori, oratori, gazetari și chiar pictori de talie universală (Rafael, Millet, Poussin etc).

19. Mathusalem

Mathusalem este potrivit legendei biblice, un strămoș al lui Noe care ar fi trăit 969 de ani, atingând recordul longevității. Acest patriarh evreu este amintit ori de câte ori vine vorba despre un om care a trăit foarte mult. Astfel, Mathusalem a devenit simbolul longevității și a dat chiar un derivat adjectival: mathusalemic (vârsta mathusalemică).

20. Memento mori

Expresia citată în latină se traduce în limba romană prin ,,Amintește-ți că vei muri!’’. Se consideră că expresia este un vechi adagiu latin, preluat în secolul al XII-lea de către niște călugări francezi. Cu timpul, adagiul a devenit un simplu semnal de aducere aminte, folosindu-se doar primul cuvânt : Memento.

În limba română, Eminescu a creat un poem chiar cu acest titlu: Memento mori.

21. Mortua est

Expresia latină are traducerea ,,a murit’’, ,,s-a dus’’, ,,s-a terminat’’ și este și titlul unei poezii eminesciene dedicată iubirii sale adolescentine din Ipotești. Cercetătorii au găsit o corespondență între această expresie și cea franceză Les morts vont vite sau cea germana Die Toten reiten schnell (rom. Morții călăresc repede), care, la rândul lor, s-ar trage din expresia latina Cita mors ruit (Moartea năvălește repede).

Expresia se utilizează de către vorbitorii culți în situațiile în care s-a pierdut ceva sau cineva.

22. Mulți chemați, puțini aleși

Sunt cuvinte aparținând Evangheliei lui Matei care se refereau la faptul că din mulții candidați la intrarea în paradis, în viața de apoi, erau aleși puțini.

Așa, și-n zilele noastre, expresia se referă la faptul că mulți sunt cei ce se prezintă la un concurs, examen, distincție, dar puțini sunt numărul celor acceptați.

23. Nimeni nu-i profet în țara lui

Nimeni nu-i profet în țara lui este traducerea expresiei latine Nemo propheta in patria sua . Biblia povestește cum Iisus, reîntors în Nazareth, a fost rugat să înfăptuiască vindecări miraculoase așa cum făcuse pe alte meleaguri. Răspunsul său a fost expresia citată, având înțelesul că, de obicei, îți reușesc anumite lucruri în altă parte decât la tine acasă.

În vocabularul uzual, expresia arată faptul că , de multe ori, acțiunile noastre găsesc o mai mare reușită sau apreciere din partea străinilor decât din partea celor apropiați, a familiei.

Expresia a devenit de circulație internațională, astfel încât în limba franceză o întâlnim chiar sub forma proverbului Nul n’est prophète dans son pays.

24. Nimic fără Dumnezeu / Nihil sine Deo

Nihil sine Deo este deviza înscrisă, începând din 1867, pe ștampilele, monedele și drapelurile statului român până în 1947, când a fost înlăturată de regimul comunist.

Expresia reprezintă credința celui care o folosește în existența divină și, totodată, promisiunea împlinirii faptelor morale, în concordanță cu dogmele bisericii.

24. Încotro, Doamne?

Expresia provine din latinescul Quo vadis, Domine?, cu traducerea exactă ,,Unde te duci, Doamne?’’. Potrivit Bibliei, apostolul Petru i-a adresat această întrebare lui Iisus, când acesta mergea spre Roma, unde creștinii erau supuși unor crunte persecuții.

Sintagma aceasta a fost făcută celebră de scriitorul polonez H. Sienkiewicz în 1895 prin romanul său Quo vadis?.

Expresia se citează, atât în latină cât și în română, cu sensul de ,,Încotro?’’.

25. Potopul lui Noe

Potopul lui Noe a fost o ploaie mare însoțită de revărsare de ape care a ținut 140 de zile, înecând toți oamenii și toate viețuitoarele de pe pământ, cu excepția celor din corabia lui Noe. După preotul Ion M. Stoian, Potopul lui Noe simbolizează ,,prefigurarea mântuirii prin taina botezului’’.

Astăzi, expresia este folosită pentru a denumi o ploaie puternică, inundații.

26. Rude la Ierusalim

Expresia este precedată de verbul ,,a avea’’ sau ,,a căuta’’. Acestei expresii i s-au căutat mai multe explicații, fără a i se găsi o dovadă sigură. Una dintre cele mai plauzibile versiuni arată că în timpul marilor pelerinaje de se adunau mii de credincioși din toate colțurile. Astfel, orașul devenea neîncăpător, la fel și hrana. Se descurcau doar cei care aveau rude sau prieteni printre localnici. Astfel, a avea rude însemna ,,a pleca fără griji undeva, întrucât te aștepta o gazdă primitoare’’. Astăzi expresia și-a modificat ușor semnificația în ,,a avea protectori, a avea pile’’.

27. Sodoma și Gomora

Legenda biblică povestește că aceste două orașe de pe valea Mării Moarte au fost arse ca pedeapsă pentru destrăbălarea locuitorilor de acolo. Sodoma și Gomora semnifică deci locuri de pierzanie, lăcașuri de viciu, de desfrâu.

Expresia apare atât în literatura română (G. Topârceanu, Infernul), cât și în cea universală (H. Heine). În romanul său În căutarea timpului pierdut, Marcel Proust intitulează trei volume cu acest titlu, descriind moravurile decadente ale aristocrației și marii burghezii franceze.

28. Toma necredinciosul

Biblia povestește că Toma, unul dintre cei 12 apostoli, a avut îndoieli cu privire la învierea lui Iisus Hristos și n-a vrut să creadă până când nu s-a convins cu propriii ochi.

Expresia caracterizează pe omul neîncrezător, pe cel ce nu crede decât ceea ce vede el însuși. Tema aceasta a fost subiect de creație pentru o serie de pictori și sculptori celebri ( Rubens, Van Dyck, Rembrandt etc.).

29.Turnul Babel

Biblia arată că numele Babel ( tradus prin ,,confuzie’’) a fost dat unui turn înalt, construit de către fiii lui Noe, care sperau să ajungă în acest fel la cer. Până atunci ei vorbeau o singură limbă, dar Dumnezeu, pentru a pedepsi îndrăzneala lor de a ajunge la el, le-a amestecat graiurile.

Expresia are mai multe semnificații: o construcție gigantică, o reuniune haotică unde fiecare vorbește fără a-l asculta pe cel de lângă el, o amestecătură de idei confuze.

30. Viața este o alergare spre moarte

Expresia este traducerea versetului 54 din Purgatoriul lui Dante: ,,Il vivere e un correre alla morte’’.

Interpretarea cuvintelor ne arată că viața omului este limitată, că trecerea timpului este inevitabilă și că, orice ar face, individul nu poate împiedica mersul spre clipa finală.

Capitolul al IV-lea:

Citate ce conțin termeni,

expresii și metafore de origine biblică

După cum am observat, termenii biblici au o mare frecvență în vocabularul uzual al limbii române, astfel ca sunt întâlniți la tot pasul, mai ales în exprimarea orală. Și scriitorii folosesc în operele lor cuvintele, expresiile și metaforele biblice, pentru a da autenticitate, culoare și originalitate creațiilor lor. Capitolul de față este dedicat titlurilor de opere literare românești în care apar temeni de origine biblică, precum și citate ale scriitorilor reprezentanți ai celor trei mari regiuni istorice: I. Creangă și M. Sadoveanu (Moldova), Z. Stancu și M. Preda (Muntenia) si I. Slavici și L. Rebreanu (Transilvania).

Titluri de volume, opere literare, studii critice:

G. Alexandrescu: Satiră Duhului meu

Tudor Arghezi: Psalmi, Cimitirul Buna Vestire, Litanii, Ochii Maicii Domnului

I. Agârbiceanu: Arhanghelii, Luncușoara în Păresimi, Răbojul lui Sf. Petre, Sfântul

V. Alecsandri: Rusaliile

L. Blaga: Paradis în destrămare

E. Botta: Pe-o gură de rai

I.L. Caragiale: Calul dracului, O făclie de Paști, Păcat

V. Carlova: Rugăciune

G. Coșbuc: Trei, Doamne, și toți trei…, Bisericuța din Albac

B. Șt. Delavrancea: Norocul dracului

Dosoftei: Psaltirea în versuri

G. Galaction: Bisericuța din Răzoare

O. Goga: Rugăciune, Apostolul

Șt. O. Iosif: Credințe

M. Eliade: Isabel și apele diavolului, Întoarcerea din rai, Nuntă în cer, Sacru și profan

M. Eminescu: Înger și demon, La Steaua, Memento mori, Rugăciune, Veneră și Madonă, Viața,

N. Manolescu: Arca lui Noe

Fănuș Neagu: Îngerul a strigat

C. Negruzzi: Păcatele tinereților

I. Pillat: Biserica de altădată, Povestea celui din urmă sfânt, Visări păgâne

I. H. Radulescu: Biblicele, Spiritul și materia

L. Rebreanu: Adam și Eva, Apostolii

M. Sadoveanu: Domnu’ Trandafir, Păcat boieresc

I. Slavici: Popa Tanda, La crucea din sat

V. Voiculescu: În Grădina Ghetsimani, Poeme cu îngeri

R. Stanca: Rege, preot și profet

Z. Stancu: Jocul cu moartea

N. Stănescu: Schimbarea la față

G. Topârceanu: Balada popii din Rudeni, Balada morții.

Citate din Ion Creangă, (Povești, povestiri, amintiri):

– Dumnezeu să-l ierte! Nu s-a putut plânge că l-am înșelat sau că i-am risipit casa….

– Doamne, ce vorbă ți-a ieșit din gură! ziseră cele două.

– Hai, fetelor, mâncați bine și pe Domnul lăudați!

– Dumnezeu să vă apere de cele răle și mai rămâneți cu bine!

– De i-ar împinge păcatul să-mi deschidă ușa, halal să-mi fie!

– Mai bine taci și lasă-l în plata lui Dumnezeu! Că știi că este o vorbă; nici pe dracu să-l vezi, da’ nici cruce să-ți faci!

– Ba nu, dragul mamei! Că până la Dumnezeu, sfinții îți ieu sufletul….

– Ei, mititeii, s-au dus cătră Domnul, și datoria ne face să le căutăm la suflet.

– Nu-i cum vrem noi, ci cum vrea Cel de Sus.

– Apoi dacă i-ar fi luat Dumnezeu, ce mi-ar fi? D-apoi așa?…

…șezi cole și să ospătezi oleacă din ceea ce ne-a dat Dumnezeu!.

– Dumnezeu să ierte pe cei răposați, cumătră, că bune sarmale ai mai făcut!

– Dracul, neavând ce face, huștiuluc! în iaz și dă de știre lui Scaraoschi despre omul lui Dumnezeu cu năravul dracului! Ce sa facă dracii?

– Oare nu-i păcat de Dumnezeu că mai trăim noi pe lumea asta? Căci la casa fără copii, nu cred ca mai este vreun Doamne-ajută!

– Slavă ție, Doamne! – zise moșneagul!

– Ferească Dumnezeu, înălțate împărate, să cugetăm, om bătrân, la una ca asta!

– Milostiv Cel de Sus, măria voastră!

– Ia, păcatele mele m-au adus, mai iute. Caut Mănăstirea din Tămâie și nu știu în care parte a lumii se află.

– Să te ferească Dumnezeu, când prinde mămăliga coaja.

…parcă nu te-aș fi crezut așa de slab de înger!

…parcă ne-a ieșit un sfânt din gură, luminate împărate!

– Și-apoi, ia să-l fi pus păcatul să se întreacă cu dedeochiul, căci baba și cu fiica-sa îl umpluse de bogdaproste.

…adu-ți aminte, Petre, de câte ori ți-am spus că unii ca aceștia au să moștenească împărăția cerurilor.

– Dar din dar se face raiul. Na-vă! Dumnezeu mi-a dat, eu dau și Dumnezeu iar mi-a da, că are de unde.

– Doamne, dacă tu ești cu adevărat Dumnezeu, cum zici, rogu-te blagoslovește-mi turbinca asta…!

– N-oi mai veni, Ivane, câte zile oi avea eu, zice Ucigă-l crucea, cuprins de usturime.

Dar, mai la urma urmelor, Ivan scoate de barbă și pe Scaraoschi și-i trage un frecuș de cele muscălești.

– Dumnezeu să-i ierte și să-i odihnească, unde ar fi acolo, ca bune inimi aveau.

– Oameni buni, faceți dar cum v-a lumina Dumnezeu!

…părintele îi pune numele sfântul Nicolai, după cum este și hramul bisericii din Humulești.

…și la Crăciun nechezau ca mânzii, iar la Bobotează strigau chiraleisa, de clocotea satul.

Și când m-a vazut bunica în ce hal mă aflam, ghemuit în desagă, ca un pui de bogdaproste.

,…ne pune dracul de urnim o stâncă din locul ei…

Și-n ziua de Paști am tras un ,,Îngerul a strigat’’ la biserică, de-au rămas toți oamenii cu gurile căscate.

– Din pricina ta s-a prăpădit atâta amar de lume, de la Adam și până astazi.

Căci așa ni era obiceiul să facem la scăldat, de pe când Adam-Babadam.

Mihail Sadoveanu (Baltagul):

– La urmă au venit și muntenii ș-au îngenunchiat la scaunul Împărăției. Domnul Dumnezeu s-a uitat la ei cu milă.

– Dintre jidovi, a chemat pe Moise și i-a poruncit: Tu să scrii o lege; și când a veni vremea, să pui pe farisei să răstignească pe fiul meu cel prea iubit Iisus.

– Da’ nu mă mai însor nici pe dracu’.

– – Te-ai închinat sfintei Ana? / – M-am închinat.

– Poate o da Dumnezeu să mă opresc pe la dumnealui vreodată ș-oi fi mai puțin supărată decât acum.

– – Vai de mine, se împotrivi munteanca, făcându-și cruce; să mă ferească Dumnezeu sfântul de un gând rău sau de o bănuială.

– Adevărul întreg, fără îndoială, numai Dumnezeu îl cunoaște

– Jignită a fost munteanca mai ales de faptul că niciunul nu și-a făcut cruce și n-a spus o vorbă creștinească pentru sufletul lui Nechifor.

– – Dumnezeu să te-nțeleagă, femeie. Bănuiești cumva pe acei prieteni, Calistrat Bogza și Ilie Cutiu? / – Ferească Sfântul, eu nu bănuiesc pe nimeni.

– La cel dintâi popas, preoții au coborat, au făcut rugăciune și-au înălțat cântare. Vitoria singură umbla împrejurul slujbei, priveghind rânduielile.

– Clopotele au început a bate…S-a facut slujba mare…Preoții au cerut lui Domnul Dumnezeu pace pentru sufletul robului său, apoi au cântat cu glas înalt veșnica pomenire.

– La poarta țintirimului, au stat ajutor lângă Vitoria domnu Toma și cucoana Maria. S-a dat fiecăruia dintre cei care ieșeau, întru pomenirea mortului pâne și-un păhărel de rachiu. Barbații și femeile șopteau închinarea rituală: Dumnezeu să-l ierte!

– – Ba mănânc, slavă Domnului și bogdaproste.

– – Dumnezeu să te ierte, îi zise Vitoria.

Zaharia Stancu (Ce mult te-am iubit…):

– Du-te, i-a zis mama, acasă, trezește-l pe bărbatu-tău, trimite-l la popa să vină să-mi dea sfânta împărtășanie…

– Frate-meu Ștefan, mai tânăr,și poate și mai slab de înger, izbucnește în plâns…

– Clopotele sună a mort…Cine-o fi murit?…

– Mare e, Doamne, numărul morților, și când te gândești la ei nu se poate să nu te întrebi cum de i-a încăput pe toți cimitirul, care este atât de mic.

– Săraca mama! A murit. Să n-o vorbim decât de bine. Sufletele celor păcătoși se prăbușesc în fundul iadului chiar de la întâia vamă.

– Nenumărate lumânări galbene sunt aprinse în odaie și nenumărate lumânări albe și, toate, absolut toate scot fum greu, negricios, care miroase a ceară topită. Pe cărbunii din cădelniță sunt aruncate mereu mici boabe de tămâie.

– Am scris? Da, am scris din an în Paște.

– Miluiește-ne, pe noi, Dumnezeule, după mare mila ta.

– A murit mama. Mama e mortul după care mergem încet ca după mort.

– Primește-i, Doamne…I-o fi și ei sete, primește-i, Doamne!

– Dumnezeu să-i primească!

– Deasupra patului sunt două icoane: Sfântul Gheorghe călare pe cal alb și Sfântul Dumitru călare pe cal roșu…

– Pruncul surâde. Femeia tânără e Maria – Maria – Maica Domnului. Iar copilul – însuși Domnul nostru Iisus Christos. Maria, Maica Domnului stă neclintită în icoană.

– În această biserică veche, de lemn, au fost botezați înaintașii mei.

– Botează-se robul lui Dumnezeu… Aici au fost cununați și tot aici li s-au citit, înainte de îngropare, rugăciunile de moarte.

Marin Preda (Moromeții):

Moromete, care tocmai își făcuse cruce, se uita la femeie cu gura căscată de mirare.

– Stai naibii jos, pe pământ, că se rupe patul cu tine.

– Sâmbăta spre duminică, te scoli devreme, te duci la cimitir, jelești acolo morții și dai de pomană, după ce ți-ai făcut datoria cu morții, te întorci acasă până nu răsare soarele… te speli și te primenești și te duci la biserică, Catrino. Acolo la biserică stai și asculți slujba!

Catrina se închină cu înverșunare și spunea că și Iisus Cristos a pătimit și n-o s-o lase el să moară pe marginea șanțului. ,,Dacă n-aș avea fetele alea, aș zice iartă-i, Doamne, ca nu știu ce fac, dar m-a pedepsit Dumnezeu să am grijă de ele…’’.

Nu se putu stăpâni să nu-i spună că numai păcatele nu-l lasă pe om să se odihnească…De fapt, ea vrusese să-i dea de înțeles că dacă el ar lua drumul bisericii, atunci n-ar mai fi așa de neliniștit.

– Ptiu, lovi-te-ar moartea cu ochii tăi! A exclamat Moromete furios.

M-am uitat și eu la ea și m-am închinat: ,,Păi bine, creștina lui Dumnezeu, de ce să nu trăiască?’’.

Era mama care venea de la cimitir prin fundul grădinii. De braț avea un coșuleț alb din care împărțea colaci pentru morți.

– Dar-ar Dumnezeu să te îngropi cu el, sa-ți faci coșciug din el, Ilie!

Cotelicioaia i-a spus: ,,Cristos a înviat!’’ Țugurlan a răspuns blajin: ,,Adevărat a înviat!’’ Muierea a spus apoi evlavios, întinzându-i colacul cu lumânarea: ,,Să fie pentru odihna copiilor voștri!’’ La care Țugurlan a răspuns încet: ,,Bogdaproste’’ și a luat colacul.

– Mai bine închină-te la Dumnezeu să nu dea piatră!

– Nu acum, bă, mai încolo, pe la Sântămărie!

– Ce este Catrino, vrei să te spovedești? – Părinte, aș vrea să mă spovedesc că iar n-am odihnă în somn!

– Isuse Cristoase, se ruga mama în genunchi, ne-ai apărat până acum, apără-ne și de aici înainte.

Catrina se întoarse din tindă, închise ușa încet de tot și îngenunche la pământ, în fața icoanei.

Liviu Rebreanu (Ion):

– O, trăsnite-ar să te trăsnească, om nebun și fără Dumnezeu!

Slavă Domnului, m-am întâmplat și eu la horă, ieri, tocmai cu părintele…

Cel puțin dacă popa l-a făcut netrebnic în biserică, să fie cu adevărat netrebnic.

– Vezi, pedeapsa lui Dumnezeu pentru cadrilul al doilea!

Popa din Vărarea începu să lălăie cântece bisericești spre marea indignare a lui Belciug, care, nu putea îngădui o asemenea fărădelege din parte unui preot.

– Lăsați-l să se ducă dracului! Aici nu ne trebuiesc renegați!

Săptămâna dinaintea Crăciunului, în toate diminețile, satul clocotea de guițări deznădăjduite.

Căci în vremea postului mare numai popa și învățătorul mâncau de dulce.

Chiar în ajunul Crăciunului sosi o scrisoare de la părinții lui Pintea prin care fixa data logodnei pentru a doua duminecă după Bobotează.

Unsprezece trăiesc, doi am îngropat…Domnul a dat, Domnul a luat, fie-i numele binecuvântat!

Unsprezece ne trăiesc din mila lui Dumnezeu….

Spre sfârșitul câșlegilor se răspândi zvonul în sat că Ana a lui Vasile Baciu ar fi însărcinată.

…eu pot să pun mâna pe cruce că nici nu m-am atins de ea…

Preasfântă Maică Precistă, de-i deochiat Petrișor…

– – Eu nu mai umblu, dar după mine umblă una, una cu o coasă mai ascuțită ca briciul ăsta…Umblă și umblă, și numai un semn așteaptă ca să facă hârș! și să mă ducă drept în fața lui Dumnezeu, să mă judece cum și ce am dres în lumea pământească, mormăi Dumitru, ca un dascăl care citește la prohod.

– Omul trăiește ca să moară. Și cum trăiește, așa moare. Dacă trăiește rău, moartea-i bună și blândă ca o sărutare de fată mare. Daca trăiește bine, ehehe, atunci și moartea-i rea și coasa nu taie și te chinuiește și te sucește mai dihai ca-n pântecele iadului…

– Aprinde fuga o lumânare!…Doamne ferește! A murit ca un păgân, fără lumânare!

– E greu ca bolovanul, Doamne iartă-mă! Murmura ea făcându-și cruce.

În ziua de Sf. Petru au botezat copilul și l-au numit Petre.

Biserica este leagănul nostru, unde ne întoarcem când ne-a obosit viața, unde găsim mângâiere și înălțare, este scutul neamului nostru credincios și asuprit. Cine dăruiește bisericii, dăruiește poporului și cine dăruiește poporului, preaslăvește pe Dumnezeu. Câtă vreme biserica noastră va fi mare și statornică toate vijeliile și urgiile lumii le vom înfrunta cu tărie…

Ioan Slavici (Nuvele):

S-a citit în ziua aceea evanghelia asupra fiului rătăcit. Părintele Trandafir a arătat cum Dumnezeu, în nesfârșita lui iubire de oameni, l-a făcut pe om spre fericire. (Popa Tanda);

Sfânta Scriptură ne învață că întocmai precum plugarul trăiește din rodul muncii sale, și păstorul sufletesc, care slujește altarului, din slujba sa, de pe altar, să trăiască. (Popa Tanda);

Un om din sat trece, le poftește ,,bună odihnă’’ și-și zice: ,,Ține-l, Doamne, la mulți ani, că este omul lui Dumnezeu!’’( Popa Tanda);

El este al doilea ctitor de biserică și a stat multă vreme cu popa la sfat. Este vorba să se facă un clopot nou la biserică din banii ce Mitrea Boarului i-a dăruit pentru vecinica odihnă a tătâne-său. ( La crucea din sat);

Prescurile făcute din faină albă sunt puse în cârpă; luminele sunt legate și busuiocul este la îndemână. (La crucea din sat);

Stan ia prescurile, luminile și busuiocul în stânga, pălăria în cap, bățul în mână și pleacă la biserică. Este Joia Mare, zi în care va lua sfânta cuminecătură. Naica Sanda îl petrece până la portiță, și aici îi zice: ,,Dumnezeu să primească! (La crucea din sat);

În cealaltă zi este Vinerea Mare și apoi vin sfintele Paști. (La crucea din sat);

E sfânta liturghie, biserica e plină. Astăzi satul întreg a venit să cânte Hristos a înviat. Mărian a citit Sfântul Apostol; Stan, ctitorul, a umblat cu tasul prin biserică, cu capul ridicat în sus, în semn de sărbătoare, oprindu-se la fieștecare ,,mărire a Tatălui’’. (La crucea din sat);

Dar când îl vedeam pe el zicând Tatăl nostru, cântând irmosul ori citind Apostolul în biserică, inima îmi bătea mai tare… ( Budulea Taichii);

– E minunea lui Dumnezeu, acu’ toamna, grăi bătrâna făcându-și cruce și grăbind sa închidă ferestrele. Dar nu vă temeți: Dumnezeu nu lovește decât pe acela pe care vrea să-l pedepsească. (Moara cu noroc);

– Să mă ierți, părinte, – îi zise el – dar viu cu grabă. Astăzi, chiar în ziua de Paști, mi-au perit o parte din turmă. (Moara cu noroc);

Fă trei cruci și zi ,,Doamne ajută!’’ când treci pragul casei… (Pădureanca);

– Dumnezeu să te poarte-n căile tale! Zise el în cele din urmă și se ridică. (Pădureanca);

O lumânare?! Puțin lucru! Însă tocmai fiindcă e puțin, oamenii nu se gândesc totdeauna la el: nu e clipă în care moartea să nu-l ajungă pe om, și oamenii tot nu-și poartă lumânarea la dânșii. (Pădureanca);

Murind omul încetează a mai trăi, dar nu piere din lume; sufletul lui rămâne și petrece cu cei vii, umblând pribeag de la om la om, ca să-și ceară de la fieștecare dreptatea, să mângâie pe cei ce i-au îndulcit viața și să mustre pe cei ce i-au amărât-o, și vai ție dacă vei fi greșit de dânsul, căci pretutindinea unde se ivește el stai și tu, ca să fii judecat. (Pădureanca).

Concluzii

Așadar, limba româna este o limbă bogată, nu atât prin numărul de cuvinte, cât, mai ales, prin posibilitatea combinării lor în locuțiuni, expresii și metafore și prin numeroasele lor sensuri în diferite contexte.

Majoritatea termenilor biblici fac parte din vocabularul fundamental și au, la rândul lor, o mare varietate de sensuri și o putere mare de integrare în expresii și metafore. Aceasta demonstrează, pe de o parte, inteligența și înțelepciunea poporului nostru, iar pe de altă parte faptul că suntem un neam de oameni credincioși a căror viață s-a împletit, de-a lungul existenței sale, cu credința în Dumnezeu și-n tot ceea ce reprezintă pentru noi toți: speranță, încredere, bine, adevăr, dragoste, viață. Dumnezeu este coordonata fundamentală, în jurul căreia gravitează existența noastră căci: ,,Nihil sine Deo’’. Dumnezeu îi iubește pe oameni, îndemnându-i ca, la rândul lor, să-și iubească aproapele, căci: ,,Dacă dragoste nu e, nimic nu e!’’

Termenii, expresiile și metaforele de origine biblică, și nu numai, dau precizie și culoare exprimării noastre. Folosindu-i în comunicarea cotidiană, omul simte că exprimă mai bine și mai frumos ceea ce are de comunicat. De multe ori, sensul concret al cuvântului se pierde, folosindu-se un sens nou, dezvoltat ca un concept filozofic, un sfat, o concluzie.

În lucrare, m-am oprit doar asupra termenilor biblici mai importanți din vocabularul limbii române (așa cum reiese din capitolul al III-lea) și am încercat să le descifrez întrebuințarea lor în vocabularul uzual, dar tema este prea vastă ca să pot cuprinde tot ceea ce este legat de ea. Vorbitorul de limbă română folosește în mod spontan aceste cuvinte și expresii, fără a-și propune acest lucru, deoarece ele s-au înrădăcinat în mintea și în sufletul lor și fac parte din însăși existența lor spirituală.

În legatură cu citatele selectate, acestea fiind extrase din opere literare inspirate din viața satului românesc, foarte puține dintre ele au o circulație internațională. De exemplu, Creangă folosește expresia ,,turnul lui Vavilon’’, făcând, desigur, o combinație între ,,turnul Babel’’ și ,,Babilon’’(Vavilon).

În majoritatea cazurilor m-am străduit să găsesc echivalentele mai exacte ale termenilor și expresiilor selectate, apelând, cel mai adesea, la sinonimii sau explicații, referindu-mă și la originea lor, la modul cum s-au format, sau cum au apărut. Materialul a fost organizat în ordine alfabetică pentru a fi mai accesibil.

În final, putem afirma că aceste cuvinte și expresii de origine biblică sunt adevărate modele de concizie și de inovație metaforică, în concentrarea cărora rezidă adânca înțelepciune a poporului nostru. Preluate și înfrumusețate în întreaga noastră literatură, atât populară cât și cultă, ele au constituit o verigă importantă în bogăția ei lexicală. Cu mult simț artistic le-a caracterizat scriitorul M. Sadoveanu în rândurile sale: Sunt aceleași vorbe, însă e un întreg nou, în care se simte sufletul nostru până în adâncimea istoriei; sunt aceleași elemente de tradiție și basm, însă fixate în cristali nemuritori de pietre rare.

Bibliografie:

Dicționare:

Dicționarul explicativ al limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1998;

Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2007;

Preot Ioan M. Stoian, Dicționar religios (Termeni religioși, credințe populare, nume proprii), Ed. Garamond, București, 1994;

Berg, I., Dicționar de cuvinte, expresii, citate celebre, Ed. Vestala, București, 2001;

Breban, Vasile, Bulgăr, Gheorghe, Grecu Doina, Neiescu, Ileana, Rusu, Grigore, Stan, Aurelia, Dicționar de expresii și locuțiuni românești, Ed. Științifică, București, 1969;

Gorunescu, Elena, Dicționar frazeologic francez – român, român – francez, Ed. Teora, 1993;

Guțu, Gheorghe, Dicționar latin-român, Ed. Științifică, București, 1973;

Kernbach, Victor, Dicționar de mitologie generală, Ed. Albatros, 1983;

Matei, Virgil, Dicționar de maxime, reflecții, expresii latine, Ed. Scripta, București, 1998;

Ripert, Pierre, Dictionnaire de citations de langue française, Ed. Maxi-Livres, Paris, 2001;

Timar, Margareta, Mic dicționar biblic, Ed. Uranus, București, 1992.

Lucrări:

Coteanu, Ion, Sala, Marius, Etimologia și limba română, Ed. Academiei Române, București, 1987;

Creangă, Ion, Povești, povestiri, amintiri, Ed. Cartea Românească, București, 1986;

Bârlea, Petre, Cerkez, Matei, Limba română. Fonetică, ortografie, vocabular, Ministerul Educației și Cercetării, București, 2005;

Bârlea, Petre, Contraria latina. contraria romanica (Sistemul antonimelor în limba latină și reflexele sale în limbile romanice), Ed. All Educational, București, 1999;

Bulgăr, Gheorghe, Scriitori români despre limbă și stil, Ed. Albatros, București, 1984;

Ghinoiu, Ion, Obiceiuri populare de peste an, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1997;

Guțu Romalo, Valeria, Gramatica limbii române, Ed. Academiei Române, București, 2005;

Hristea, Teodor (coordonator), Sinteze de limba română, Ed. Albatros, București, 1984;

Magdan, Leon, Cele mai frumoase pilde și povestiri creștin-ortodoxe, Ed. Aramis, București, 1998;

Preda, Marin, Moromeții, Ed. Cartea Românească, București, 1986;

Rebreanu, Liviu, Ion, Ed. Facla, Timișoara, 1988

Rosetti, Alexandru, Istoria limbii române (ed. a II-a), București, 1978

Sala, Marius (coordonator), Enciclopedia limbii române, Univers Enciclopedic, București, 2001;

Slavici, Ioan, Nuvele, Ed. Cartea Românească, București, 1985;

Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, București, 1993;

Zanne, Iuliu, Proverbele românilor, Ed. Tineretului, București, 1950;

Bibliografie:

Dicționare:

Dicționarul explicativ al limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1998;

Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2007;

Preot Ioan M. Stoian, Dicționar religios (Termeni religioși, credințe populare, nume proprii), Ed. Garamond, București, 1994;

Berg, I., Dicționar de cuvinte, expresii, citate celebre, Ed. Vestala, București, 2001;

Breban, Vasile, Bulgăr, Gheorghe, Grecu Doina, Neiescu, Ileana, Rusu, Grigore, Stan, Aurelia, Dicționar de expresii și locuțiuni românești, Ed. Științifică, București, 1969;

Gorunescu, Elena, Dicționar frazeologic francez – român, român – francez, Ed. Teora, 1993;

Guțu, Gheorghe, Dicționar latin-român, Ed. Științifică, București, 1973;

Kernbach, Victor, Dicționar de mitologie generală, Ed. Albatros, 1983;

Matei, Virgil, Dicționar de maxime, reflecții, expresii latine, Ed. Scripta, București, 1998;

Ripert, Pierre, Dictionnaire de citations de langue française, Ed. Maxi-Livres, Paris, 2001;

Timar, Margareta, Mic dicționar biblic, Ed. Uranus, București, 1992.

Lucrări:

Coteanu, Ion, Sala, Marius, Etimologia și limba română, Ed. Academiei Române, București, 1987;

Creangă, Ion, Povești, povestiri, amintiri, Ed. Cartea Românească, București, 1986;

Bârlea, Petre, Cerkez, Matei, Limba română. Fonetică, ortografie, vocabular, Ministerul Educației și Cercetării, București, 2005;

Bârlea, Petre, Contraria latina. contraria romanica (Sistemul antonimelor în limba latină și reflexele sale în limbile romanice), Ed. All Educational, București, 1999;

Bulgăr, Gheorghe, Scriitori români despre limbă și stil, Ed. Albatros, București, 1984;

Ghinoiu, Ion, Obiceiuri populare de peste an, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1997;

Guțu Romalo, Valeria, Gramatica limbii române, Ed. Academiei Române, București, 2005;

Hristea, Teodor (coordonator), Sinteze de limba română, Ed. Albatros, București, 1984;

Magdan, Leon, Cele mai frumoase pilde și povestiri creștin-ortodoxe, Ed. Aramis, București, 1998;

Preda, Marin, Moromeții, Ed. Cartea Românească, București, 1986;

Rebreanu, Liviu, Ion, Ed. Facla, Timișoara, 1988

Rosetti, Alexandru, Istoria limbii române (ed. a II-a), București, 1978

Sala, Marius (coordonator), Enciclopedia limbii române, Univers Enciclopedic, București, 2001;

Slavici, Ioan, Nuvele, Ed. Cartea Românească, București, 1985;

Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, București, 1993;

Zanne, Iuliu, Proverbele românilor, Ed. Tineretului, București, 1950;