Temele Tabu Prezente In Textele Literare la Clasa a Patra

Argument

1.Temele tabu

Caracteristici generale

Cruzimea

Legendele Olimpului

Legenda Crocodilului

Violența în perioada nazistă

Hoțul de cărți

Băiatul cu pijamale în dungi

Incestul

Legendele Olimpului

Moartea

Degețica

Pânza lui Charlot

Răutea

Soacra cu trei nurori

Oropsirea personajelor de către mamele vitrege

Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici

Fata babei și fata moșneagului

Cenușăreasa

După faptă și răsplată

Capra cu trei iezi

Scufița Roșie

Prâzlea cel voinic și merele de aur

Fetița cu chibrituri

Matilda

Temele tabu prezente în textele literare la clasa a patra

Argument

Temele tabu

Caracteristici gererale

Conceptual literatura pentru copii desemnează o parte a literaturii naționale, incluzând totalitatea creațiilor care prin profunzimea mesajelor, gradul de accesibilitate și nivelul realizării artisitice se dovedește capabilă să intre în relație afectivă cu cititorii lor. Caracterul ei aparte reiese din specificul receptării la vârsta preșcolară și școlară mică, conform factorilor: 1. gradul mai redus al dezvoltării psihice (gândire, limbaj, emoții și sentimente estetice), 2. sfera de interese, trebuințele și preocupările centrate în jurul jocului, al lipsei de griji, al permanentei interogări asupra lumii, 3. posibilitățile reduse de identificare a mesajului artistic – copiii trebuie inițiați. (Eva Monica Szekely,2006, p.11)

Termenul ,, tabu” a fost introdus în Europa de exploratorul James Cook, care l-a întâlnit în anul 1777 în insula  Tonga. T. este un concept paralel cu mana având unele caracteristici negative, atunci când se referă la persoane sau locuri cărora le dă o semnificație de „pericol”. ♦ Fig. Persoană, obiect, chestiune a căror discutare este interzisă. 2. Interdicție socială și morală. (http://dexonline.ro/definitie/tabu)

Există mai multe definiții ale termenului tabu, dintre care amintim doar câteva:

TABÚ, tabuuri, s. n. (În societățile totemice) Interdicție cu caracter sacru, a cărei încălcare atrage automat sancțiuni severe; interdicție rituală;fig. persoană, lucru despre care nu se discută. ♦ (Lingv.) Interdicție de limbaj care determină înlocuirea unui cuvânt sau cu o perifrază de obicei metaforice. – Din fr. tabou. ( http://dexonline.ro/definitie/tabu)
TABÚ, tabuuri, s. n. Interdicție cu caracter religios, în anumite societăți primitive, aplicată la ceea ce este considerat sacru; interdicție rituală;fig. persoană, lucru despre care nu se discută de teamă, din pudoare etc. ♦ Fenomen de evitare a folosirii unui cuvânt și de înlocuire a lui cu un altul, din superstiție sau din pudoare; interdicție de limbaj. – Din fr. tabou. (DEX, 1998, p.1066)

TABÚ s.n. 1. Ceea ce este considerat sacru și în mod sacramental inhibitoriu în religiile polineziene. ♦ Ceea ce este sacru și interzis în toate formele de religii primitive și chiar evoluate. ♦ Situație, obiect, timp, loc, persoană, funcție făcând obiectul unei credințe sau al unor practici religioase. 2. (Fig.) Interdicție, prohibiție nejustificată. ♦ (Fam.) Persoană de care nimeni nu se poate atinge, care nu poate fi criticată sau atacată, discutată; lucru, problemă despre care nu se poate discuta sau care nu poate fi criticată. 3. Tip de interdicție de vocabular care duce la înlocuirea unui cuvânt cu un altul sau cu o perifrază metaforică, ori cu o variantă formală, datorită unor motive mistico-religioase. [< fr.tabou, cf. polinez. tabu – sacru]. (http://dexonline.ro/definitie/tabu )

TABÚ s.n. – credință religioasă din societățile primitive, care interzicea atingerea anumitor obiecte, pronunțarea unor anumite cuvinte, frecventarea unor locuri considerate ,,sfinte”; (fig.) persoană, obiect, problem de care nu te poți atinge. (Berceanu, 2001, p.457)

Literatura joacă un rol important în dezvoltarea la copii a sentimentelor pozitive și a conceptului autentic de sine. Sentimentele egocentrice persistă la vârsta copilăriei, copiii se cred centrul universului. Dacă dezvoltarea stimei de sine își urmează cursul normal, copiii au nevoie să știe că membrii familiei îi apreciază pentru ceea ce sunt. Unele povestiri care explorează moartea, divorțul, adopția, izolarea îi ajută să facă față pierderii unui animal sau persoane dragi.(Laurian, 2011, p.49)

Tot mai mulți scriitori consideră că în cărțile pentru copii se pot aborda orice temă, deoarece ei înțeleg tot ceea ce se întâmplă în jurul lor.

Cunoscuta scriitoare de cări de copii Kirsten Boie, răspunzând reporterului într-un interviu acordat revistei MEDIAFAX la întrebarea Credeți că există subiecte tabu în cărțile pentru copii? , aceasta spune că ,, micuților li se poate povesti orice legat de temele care îi preocupă, dar trebuie să găsești povestea potrivită și să le-o spui pe limba lor – pentru a-i face să înțeleagă -, dar fără să îi tratezi de sus. Teme triste, precum moartea, au fost abordate în așa fel încât să îi miște pe copii, dar să fie pe măsura puterii lor de înțelegere.,,

( http://www.mediafax.ro/cultura-media/interviu-kirsten-boie-copiilor-li-se-poate-povesti-orice-daca-le-spui-povestea-pe-limba-lor-10985852 )

Tot ea vorbește despre necesitatea ca literatura pentru copii să fie privită cu seriozitate, despre libertatea editorială pe care o are și despre provocările pe care autorii de cărți pentru copii le au într-o epocă a jocurilor pe calculator și a tehnologiei folosite de la o vârstă cât mai fragedă.

Copilăria, văzută ca vârstă a inocenței, trebuie ferită de tot ceea ce înseamnă imoral, reprobabil, indezirabil. Din această cauză, autorii cărților pentru copii se feresc, în general, de a aborda teme legate de sex, bani sau moarte. Cărțile pentru copii, apărute după cel de-al doilea război mondial, sunt, de regulă, non-sexuale, însă strict delimitate pe genuri, pentru băieți, respectiv, pentru fetițe. (Reynolds, 2007)

Deși tinerii din ziua de azi află despre sex și sexualitate de la televizor sau internet, acest subiect este încă tabu și se vorbește foarte greu despre el. Lwrance Schimel este unul dintre autorii care abordează în cărțile sale pentru copii tema sexualității și a sexului, el fiind o persoană gay.

Într-un interviu oferit saitului Tabu.ro, acesta spune că ,, există teme gay în cărțile mele pentru copii în spaniolă, dar adresez în egală măsură adopția, emigrarea, diversitatea religioasă sau feminismul. Dar indiferent de elementul social din spatele unei cărți de-ale mele, important este să spui o poveste bună, altfel pierzi interesul cititorilor. Copiii sunt cititori foarte exigenți, dar și foarte entuziaști. (http://tabu.realitatea.net/interviu-lawrance-schimel-scriitor-de-crti-de-copii-cu-tematic-gay/ )

Un alt scriitor care abordează un nou stil de scriere în literature pentru copii, este scriitorul român Dan Lungu. Acesta în cartea Fetița care se juca de-a Dumnezeu ne vorbește despre tristețea unei fetițe din cauza lipsei părinților, fiind un roman surprinzător, emoționant și plin de umor care explorează un fenomen ce a marcat profund România postcomunistă: emigrația temporară.

Altă temă tabu pe care autorii o prezintă în operele lor pentru copii este tema morții. Autorii de obicei asociază moartea cu sărăcia, foamea și cu boala. (Sasser, 2008)

adev.ro/ncgil8

Violența

În ziua de azi ,violența este prezentă peste tot în jurul copilului. Aceasta este reprezentată fie la desenele animate sau jocurile video și de pe calculator, fie în mediul în care crește și se dezoltă copilul, fie în cărțile pe care acesta le citește.Violența se poate manifesta verbal, prin injuriile primite de la alte personae, sau fizic .

Legendele Olimpului

Alexandru Mitru este unul dintre marii scriitori ai anilor cincizeci în literatura română pentru copii și tineret. Operele și le-a creat pe baza poveștilor populare românești și ca sursă de inspirație a folosit lumea copilăriei.

Legenda crocodilului

Elefantul și furnicile

1.3. Perioada nazistă

Pe durata celor 12 ani cât au fost la putere, naziștii au trimis armate importante de-a lungul și de-a latul Europei continentale. Acțiunile belicoase au avut menirea creării Germaniei Mari, cu capitala la Berlin, redenumită Welthauptstadt Germania .Noua Germanie a lui Hitler urma să cuprindă între granițele ei pe toți cetățenii ce erau considerați de origine germană "pură". Acestă politică s-a soldat prin exterminarea a milioane de oameni de diverse etnii și categorii social-politice: evrei, rromi, opozanți politici, marginalizați ai societății.

Regimul nazist a fost caracterizat prin controlul politic al fiecărui aspect al societății cu scopul atingerii "purității rasiale", sociale și culturale a „arianului”, a „nordicului”. Arta abstractă și arta de avangardă a fost scoasă din muzee și expusă în manifestări speciale drept entartete Kunst ,fiind ridiculizată.

Uciderea minorităților a continuat atât în Germania cât și în teritoriile ocupate sau dependente. Din 1941 evreilor li s-a impus purtarea în public a unui ecuson cu steaua lui David pe fond galben cusut pe haine. Evreii au fost mutați în majoritate în ghetouri, unde au fost izolați de restul populației. În ianuarie 1942, la Conferința de la Wannsee, sub conducerea lui Reinhard Heydrich, a fost schițată așa-zisa „Soluția finală a problemei evreiești” din Europa. Din acest moment până la terminarea războiului, aproximativ șase milioane de evrei, dar și alții (homosexuali, slavi, prizonieri politici), au fost exterminați în mod sistematic, și peste zece milioane de oameni au fost reduși cu forța la starea de sclavi. Acest genocid este denumit Holocaust. Germanii foloseau termenul eufemistic Endlösung — „soluție finală”. Mii de oameni erau transportați zilnic în  sau în lagărele de concentrare. Lagărele de concentrare, dintre care unele au fost foste centre de detenție transformate în uzine pentru uciderea în masă, aveau facilități pentru exploatarea muncii de sclavi a întemnițaților și pentru asasinarea condamnaților și distrugerea rămășițelor lor. (http://www.revista22.ro/institutiile-cenzurii-in-regimul-comunist-32615.html)

Perioada nazistă a cenzurii începe cu arderea, ce reprezintă un simbol al barbariei culturale și al instaurării unei noi epoci. Toate tipăriturile aveau nevoie de avizul acestei instituții, fără de care nu se putea publica nimic. RKK avea următoarele departamente: muzică, literatură, presă, teatru, radiodifuziune, arte vizuale, cinematografie. Spre deosebire de Glavlit-ul sovietic, RKK n-a fost o instituție secretă, un echivalent aproximativ al acesteia ar fi uniunile de creație din regimul comunist. (http://www.revista22.ro/institutiile-cenzurii-in-regimul-comunist-32615.html )

Noul regim nazist lansează o campanie națională de acțiuni „împotriva spiritului anti-german”, al cărei punct culminant avea să fie purificarea ritualică prin arderea unor cărți pe rug. Ținta principală a campaniei erau autorii evrei, însă au fost arse și cărți de autori liberali, socialiști, comuniști etc., precum și opere ale unor mari scriitori, inclusiv de origine germană.

Această terifiantă perioadă a fost relatată mai târziu de persoanele care au reușit să supraviețuiască celor puri sau de acele persoane care nu erau de accord cu ei. Perioada nazistă este descrisă și în cărțile pentru copii, aceștea înțelegând prin ce au trecut ceilalți oameni , fie ei copii sau bătrâni , în acea perioada. Două cărți în care este prezentată acea perioadă sunt Hoțul de cărți și Băiatul cu pijamale în dungi .

1.3.1. Hoțul de cărți

Markus Frank Zusak este un scriitor australian născut la 23 iunie 1975. Este autorul a 5 cinci cărți: The Underdog, Fighting Ruben Wolfe ,When Dogs Cry (cunoscută de asemenea și ca Getting the Girl), The Messenger și The Book Thief , ultimele două fiind cele mai cunoscute.

Cartea Hoțul de cărți a fost publicată în anul 2005 și a fost tradusă în peste 40 de limbi. Hoțul de cărți este cartea care l-a consacrat pe Markus Zusak ca pe cel mai de succes autor Australian.

Lui Markus Suzak i s-au spus prima dată povești despre ce au făcut germanii evreilor de către mama acestuia, care a fost germană și a fugit apoi în Australia.

La început, Zusak a gândit Hoțul de cărți ca o carte subțire, doar 100 de pagini. S-a dovedit că însemna mult mai mult pentru el decât își imagina. Erau două povestiri despre care i-a spus mama lui și care l-au influențat în scrierea acesteia. Una era despre Munich care era bombardat, iar cerul era de un roșu strălucitor ca de foc. Cealaltă era despre un băiat care i-a dăruit unui evreu ,ce era dus într-un lagăr de concentrare, o bucată de pâine. Bărbatul a fost extrem de recunoscător. Un soldat i-a vazut împreună, așa că l-a pedepsit pe băiat pentru gestul său. Zusak s-a gandit că cea de-a doua povestire este un exemplu perfect pentru a exprima felul de a fi al oamenilor, de a arăta pe de o parte multă cruzime, pe de altă parte multă bunătate.

Cartea este împărțită în zece părți, fiecare parte având mai multe capitole. Această carte este, după părerea mea mai ieșită din comun față de cărțile pe care le-am citit, deoarece moartea este prezentă pe tot parcursul cărții având un rol de narator. Moartea ne spune povestea lui Liesel Meminger, o fetiță de 9 ani trimisă împreună cu fratele ei să locuiască la o familie adoptivă, atunci când tatăl îi este închis, acuzat că ar fi comunist. Fratele ei moare pe drum, iar la mormântul lui, Liesel găsește o carte numită Manualul groparului. Această carte este prima carte pe care o are în stăpânire hoțul de cărți, cuprinzând instrucțiuni pentru îngroparea celor trecuți dincolo.

Liesel ajunge după moartea fratelui ei la familia adoptivă în orașul Molching, familia Hubermann, ce locuiește pe strada Himmel, nr. 33. Tatăl ei adoptiv, Hans Hubermann, acordeonist și zugrav, va fi cel care o va deprinde pe mica Liesel cu tainele cititului, încât își va face un obicei din a fura cărți de la incendierile de volume interzise organizate de naziști, din casa soției primarului din Molching și de oriunde mai apucă.

Povestea ei este alcătuită din 10 cărți după cun ne relatează si naratoare, deși ea a avut în total 14 cărți. Din cele 10 cărți : 6 dintre ele au fost furate , una apărută pe masa din bucătărie, 2 au fost făcute pentru ea de un evreu ascuns, iar una i-a fost adusă.

Lucrurile se complică pentru familia Hubermanilor atunci când Max Vandenburg, un tânăr boxer evreu de 24 de ani , fiul unui camarad de front al lui Hubermann, este nevoit să se ascundă de naziști în pivnița de la subsolul casei, familia confrântându-se dintr-o dată cu problema dificilă pusă de adăpostirea dușmanului numărul unu al Reich-ului hitlerist –evreii.

Prin ochii Morții este urmărită evoluția lui Liesel, relația ei aparte cu cărțile și cuvintele, deprinderea insultelor colorate de la dura Rosa, mama ei adoptivă,care deși nu se vede are o inimă mare,   prietenia ei cu Max, de care o leagă dragostea pentru lectură și coșmarurile recurente pe care acestea le au și le povestesc unul altuia, escapadele la furat alături de Rudy Steiner care este cel mai bun prieten al ei , dar și prima persoană care o numește pe Liesel un hoț de cărți, un ideal al naziștilor care nu înțelege nazismul și calitatea ei de unică supraviețuitoare a bombardamentelor de pe strada ei ce poartă, ca o glumă a sorții, numele Raiului în germană, Himmel.

Cartea e tributul cald adus de către autor puterii cuvintelor de a schimba destine, de a modela caractere. O poveste cu mesaj extraordinar de pozitiv, în ciuda perioadei sumbre în care se petrece. Și tocmai acest mesaj este miezul cald al romanului: curajul, puterea de sacrificiu, altruismul, fac din oameni simpli adevărați eroi. Eroi ale căror povești merită spuse. Chiar și de Moarte, o Moarte care în finalul apoteotic al romanului se declară „bântuită de oameni.”

1.3.2. Băiatul cu pijamale în dungi

John Boyn s-a născut în Dublin , Irlanda. Este autorul a nouă cărți pentru adulți și patru cărți pentru cititorii mai tineri care inlud și Băiatul cu pijamale în dungi. Cărțile lui au fost traduse în peste 47 de limbi. (http://www.johnboyne.com/about/ )

Boyne susține că a scris această carte venindu-i o idee care apoi nu l-a mai părăsit și așa apare cartea Băiatul cu pijamale în dungi care este a cincea carte scrisă de el și prima carte scrisă de el ce este adresată citititorilor mai tineri. După publicarea cărții au fost mulți oameni care au spus că subiectul abordat în carte este prea serios pentru tinerii cititori, povestea prea tristă, tragic nu este una potrivită pentru a fi oferită celor tineri. John Boyn nu este de accord cu această idee, considerând că tinerii cititori pot aborda subiecte serioase ca și cel prezentat în carte.

Romanul lui Boyne a fost intens criticat pentru trivializarea Holocaustului prin frecventele incongruențe cu adevărul istoric (de exemplu: în carte, secțiunea de gard unde Bruno îl întâlnește pe Schmuel nu este păzită sau electrificată și se poate ridica de la pământ suficient cât să treacă un copil pe acolo). Deși pe alocuri deranjant de naiv ca și stil, perspectivă și abordare, romanul susține suficient de bine mesajul dramatic. Boyne își declină responsabilitatea de a face o reconstituire obiectiv-documentară a Holocaustului și mută responsabilitatea pe umerii cititorului, acesta fiind cel care trebuie să discearnă între licența artistică și adevărul istoric. 

Povestea băiețelului german, Bruno începe în Berlin, orașul în care se simțea foarte fericit alături de familia sa și cei trei prieteni.

Într-o după-amiază, când Bruno se întoarse acasă de la școală, o găsi pe Maria, menajera familiei în dormitorul lui, împachetându-i toate lucrurile, în scurt timp află de la mama sa faptul că toată familia e nevoită să se mute din cauza îndatoririlor de serviciu ale tatălui său.

Când au ajuns la casa cea nouă băiatul era uimit deoarece era opusul casei din Berlin, nu era la fel de mare, era într-un loc retras, iar în jurul casei nu se aflau alte case.

Bruno încerca din răsputeri să îi convingă pe mama și pe tatăl său că nu îi place noua casă și vrea să se întoarcă la Berlin. Bruno avea o soră mai mare cu 3 ani, Grete, cu care deși nu se înțelegea, de această dată aveau aceeași părere în legătură cu casa cea nouă.

Camera lui Bruno avea vedere spre un fel de sat cu case la fel, cu mii de oameni îmbrăcați în pijamale în dungi. Bruno a vrut să afle cine sunt acei oameni și își întreabă tatăl. Acesta îi răspunde că acei oameni defapt nu sunt oameni și că ei nu au nici o legătură cu familia lor, iar nici ei nu trebuie să aibă legătură cu oamenii cu pijamale în dungi.

În casa lor soldații continuau să vină și să plece zilnic, ținând ședințe în biroul tatălui, birou care pentru Bruno era interzit în permanență și fără excepție.

După ce au trecut câteva săptămâni, tata hotărâse că era timpul ca cei doi copii să-și reia studiile și pentru asta părinții au decis să vină un profesor particular, care să le ocupe diminețile și după-amiezile cu lecții.

De luni bune, Bruno tot privea pe fereastră la oamenii aceia foarte diferiți în pijamalele lor în dungi, nu reușise să afle cine erau și ce făceau în acel loc. Deoarece principala activitate a lui Bruno în casa din Berlin era să ecploreze, se decide că ar fi timpul să exploreze locul cel de dincolo de gard.

Înainte de a se îndrepta într-acolo, mai avea totuși ceva de cercetat și anume banca care se vedea de la fereastra surorii lui. Pe bancă era o placă mică de bronz pe care scria: ,, Ridicată cu ocazia inaugurării Lagărului Out-With”.

Pornește spre lagăr, însă pe când decide că vrea să se întoarcă deoarece considera că era suficient cât a explorat într-o singură zi, văzu un punct, când văzu că punctul devenise pată, care devenise strop, care devenise o siluetă, care devenise un băiat, Bruno încetini pasul.

Făcuse cunoștință cu băiatul care era îmbrăcat în aceleași pijamale în dungi și pe cap avea o bonetă de pânză tot în dungi, nu purta nici un fel de încălțăminte sau șosete și avea picioarele murdare. Pe acest băiat îl chema Shmuel, făcuseră cunoștință și începuseră să povestească despre cum a ajuns Shmuel aici, au descoperit că și Shmuel pățise la fel ca și el și anume faptul că într-o zi a trebuit să se mute și a fost adus aici.

Cu fiecare zi care trecea se obișnuia cu șederea la Out With, la urma urmei nu era așa de rău, avea un prieten cu care să vorbească zilnic după orele de studiu.

Deoarece era ziua tatălui lui Bruno toată lumea organiza petrecerea, din același motiv a fost adus și Shmuel, pentru a ajuta la spălarea paharelor pentru petrecere. Shmuel era adus aici pentru că avea degete subțiri și de aceea el se potrivea cel mai bine pentru spălarea paharelor. Bruno nu înțelegea ce se întâmplă cu acei oameni de arătau așa bolnavi și slabi.

Bruno se bucurase că îl găsise pe Shmuel în bucătăria lui, iar primul lucru pe care îl face este să îi dea ceva de mâncare, dar acesta a fost prins de locotenentul Kurt mâncând și acuzat că a furat mâncarea consumată. Shmuel încearcă să-i explice lui Kurt că nu a furat mâncarea, ci a primit-o de la prietenul său Bruno.

Acesta s-a înfuriat când a auzit de prietenia celor doi și vrea să se asigure dacă e adevărat întrebându-l pe Bruno, însă acesta negă prietenia lor, se întoarse și părăsi bucătăria.

Acesta după faptele petrecute în bucătărie se simțea rușinat și vroia să repare lucrurile, astfel încât el continuă să meargă zilnic la lagăr, dar Shmuel nu apărea. O săptămână întreagă reveni în acel loc, dar fără rezolvare. În final cei doi devin iar prieteni. Bruno merge de partea cealaltă a gardului împreună cu Shmuel și sunt uciși.

Descrierea gardului ne prezintă foarte bine contrastul dintre grădina mirifică de lângă casă și peisajul care se vede de dincolo de gard. ,, La aproximativ ;ase metrii dep[rtare de gr[din[ și de flori și de banca cu plăcuță, totul era la fel. Există acolo un gard uriaș de sârmă, care se întindea pe toată lungimea casei și mai departe, prelungindu-se în ambele direcții, chiar mai departe decât putea ea să vadă. Gardul era foarte înalt, mai înalt decât casa în care stăteau și din loc în loc era susținut de stâlpi uriași din lemn, ca niște stâlpi de telegraf. În vârful gardului erau fizate uriașe suluri de sârmă ghimpată, în formă de spiral, și Gretel se înfioară la vederea țepilor ascuțiți.

Dincolo de gard nu era iarbă; de fapt, nu se vedea nici un fel de verdeață pe nicăieri. În schimb, solul era format dintr-un pământ nisipos și cât vedeai cu ochii nu se zăreau decât barăci scunde, și din loc în loc clădiri mari pătrate, și mai departe unul sazu două coșuri fumegânde.”

( Boyne, 2013, p. 40-41)

Prin răspunsul tatălui lui Bruno la întrebarea pusă de acesta ne dăm seama cum erau considerați evreii de către naziști. ,, – Cine sunt toți oamenii aceia de afară? Zise el, în sfârșit.

Tata înclină capul spre stânga părând ușor derutat de întrebare.

Soldații, Bruno, răspunse el. Și secretari. Personal de serviciu. I-ai văzut desiguri pe toți și înainte.

Nu, despre ei e vorba, intervene Bruno. Ci despre oamenii pe care îi văd de la fereastra mea. Cei din bărăcile din depărtare. Toți sunt îmbrăcați le fel.

A, oamenii aceia, zise tata, dând din cap și zâmbind ușor. Oamenii aceia…ei bine, aceia nu sunt oameni Bruno.

Bruno se încruntă

Nu sunt oameni? Întrebă fără să-și de-a seama ce vroia tata să spună.”( Boyne, 2013,p.61)

Chiar dacă cititorii au o vârstă mai tânără, ei pot înțelege din acestă carte discriminarea față de alte personae și cum se comportau poporul german , care se credeau oamenii puri cu ceilalți de altă nație sau religie. Modul în care se comport soldații cu celelate persoane impure este foarte bine descris în care în momentul în care bruno cere locotenentului Kotler un cauciuc uzat pentru a-și crea un leagăn , iar acesta spune lui Pavel, chelnerul casei, să îl ajute:,, Locotenentul Kotler îl privi fix și părea că stă în cumpănă înainte de a-i răspunde, parcă nesigur dacă să-i dea un răspuns simplu sau să încerce să-l enerveze cum făcea de obicei .Apoi îl zări pe Pavel- bătrânul care venea în fiecare după-amiază la bucătărie, pentru a curăța zarzavatul pentru cină, înainte de a-și îmbrăca jiletca albă și de a servi la masă- îndreptându-se spre casă , și aceasta îl făcu să se hotărească.

Hei, tu…! Strigă el, adăugând un cuvânt pe care Bruno nu-l înțelese.Vino aici, tu…spuse el iar cuvântul, și ceva din tonul aspru cu care fusese rostit îl făcu pe Bruno să privească în lături și să se simntă rușinat că lua parte la toată povestea asta.

Pavel veni spre ei și Kotler îi vorbise insolent, în ciuda faptului că era destul de tânăr pentru a-i fi nepot.

Du-l pe omulețul ăsta în magazia din spatele casei . Înșirate pe lângă zid se află niște cauciucuri vechi. O să-și aleagă unul și tu îl vei duce unde îți va spune el, ai înțeles ?

Pavel își ținea boneta în mâini și dădu din cap, ceea ce însemna că și-l aplecă și mai mult.

Da, domnule, rosti acesta, atât de încet de parcă n-ar fi spus nimic.

Și după aceea, când te întorci la bucătărie, spală-te bine pe mâini înainte de a te atinge de vreun aliment, tu… murdar.

Locotenentul Kotler repetă cuvântul pe care-l folosise deja de două ori și scuipă în timp ce vorbea. “( Boyne, 2013, p. 82-83)

Altă secvență reprezentativă este comportamentul soldaților față de copiii din lagăr: ,, Gretel privy spre locul indicat de degetul lui și văzu în depărtare un grup de copii înghesuiți unul întraltul ieșind dintr-o baracă, alungați de un grup de soldați. Cu cât se striga mai tare la ei, cu atât se strângeau mai mult unul în altul, apoi când unul dintre soldați se repezi la ei, se despărțiră și păreau că fac ceea ce le ceruse el, înșirându-se pe un singur rând. Și atunci toți soldații începură să râdă și să aplaude.” ( Boyne, 2013, p. 45)

Romanul reprezintă transpunerea practică a perceptelor morale rezumate de proverbul: ”Cine-și dă lui își dă/cine face lui își face.” Bruno este un suflet curat pentru care adevărata prietenie este sinonimă cu transcenderea barierelor etnico-sociale și înfruntarea pericolelor. În ciuda educației cazone primite în familie sensibilitatea copilului rămâne de neclintit. El împarte jucăriile mâncarea, timpul liber și viața cu prietenul său din lagăr alături de care va muri cununând prin gestul său o prietenie terestră cu veșnicia…

1.4. Incestul

Incestul este o practică controversată în societatea modernă, fiind chiar interzisă prin lege. Cu mii de ani în urmă însă, acest obicei erotic era considerate ceva firesc, iar cei care l-ar fi respins ar fi fost priviți cu reticență sau dispreț, așa cum sunt priviți astăzi cei care le practică.
Incestul, adică relațiile intime între rudele de gradul I, este acum interzis prin lege, dar în trecut a fost o practică larg răspândită, în special în familiile regale.
În timp, relațiile intime în cadrul familiei au fost permise doar între veri, observându-se evidente probleme de sănătate în cazul copiilor născuți din părinți înrudiți. În trecut însă, nimeni nu știa de existența acestui risc, iar incestul părea o soluție la îndemână de a păstra unitatea unui trib sau puterea în cadrul unei familii.
Celebra Cleopatra, cunoscută pentru relațiile ei amoroase cu Iulius Cezar și cu Marc Antoniu, a fost obligată prin tradiție să se căsătorească mai întâi cu frații ei. Părinții Cleopatrei au fost tot frate și soră, la fel și părinții lui Tutankhamon, care la rândul său s-a căsătorit cu sora lui. Să nu uităm că acest fenomen este menționat chiar și în Biblie, în povestea lui Lot, care „se unește” cu fiicele sale.

1.4.1. Legendele Olimpului – Alexandru Mitru

În literatura pentru copii, incestul este cel mai bine prezentat în ,,Legendele Olimpului” ale lui Alexandru Mitru. Alexandru Mitru a fost un prozator român, autor de literatură pentru copii și tineret, născut la Craiova. Pe lângă  Legendele Olimpului acesta a mai scris și  Din marile legende ale lumii, Cântecul Columnei, Căciula fermecată și multe alte volume.

Alexandru Mitru, prin cărțile sale, dar îndeosebi prin aceasta, a afirmat la cea mai înaltă treaptă literatura pentru copii și pentru tineret. Fără a avea câtuși de puțin un iz didactic, “Legendele” lui Al. Mitru familiarizează tineretul (și bătrânetul!) cu legendele istoriei antice a lumii, din vremea când și realitățile cele mai firești constituiau un mister, altfel inexplicabil decât prin existența unei puteri supranaturale și atotputernice, întrupată într-o ființă, pentru o mai apropiată înțelegere.( Szekely , 2006 ,p,16)

Legendele dezvoltă o problematică majoră: elemente de viață social-economice privite din perspective nivelului de civilizație a omului într-o etapă sau alta a istoriei, forme ale culturii, credințe, virtuți general-umane (dragostea pentru pământul străbun, eroismul, lupta împotriva forțelor răului, dragostea, prietenia, înțelegerea între oameni, dramele existenței etc…). (Laurian, 2011, p.154)

Cartea Legendele Olimpului este structurată în două volume. Primul volum se numește Zeii și cuprinde legendele cele mai vechi din mitologia greacă, ce au fost create de omul primitive ce a încercat să explice existența zeilor imaginându-i și înzestrându-i cu trăsături umane. Alexandru Mitru în acest volum descrie cei mai importanți zei și faptele acestora precum: Gheea, Zeus, Prometeu, Hera, Palas, Afrodita, Dionisos, ne povestește despre viața și faptele lor, ne prezintă Olimpul, cetatea zeilor greci. Volumul al Doilea se numește Eroii și cuprinde legendele cele mai semnificative despre eroii greci, ne este prezentat bibliografia eroilor antici , eroi care existau nu numai în imaginația poporului, ci și în realitatea istorică: Perseu, Heracle, Tezeu, Orfeu, Ulise. (Szekely ,2006)

Uranus și Gheea se căsătoresc și au 6 copii. Lui Uranus îi este frică că va fi detronat de unul din fiii ața că acesta îi închide pe aceștea în Tartar.

Uranus este detronat de către fiul său Cronos care o ia de soție pe sora lui Reea. Această întâmplare este prima în care este prezentat încestul. La fel ca și tatăl său , Cronos se teme să nu își piardă puterea în fața unuia dintre copii lui . Acesta are împreună cu Reea 6 copii. Cel mai mic dintre copii este Zeus care ajunge regele zeilor detronându-l pe Uranus.

Zeus se căsătorește cu sora lui Hera. Acesta se căsătorește cu mai multe zeițe, nimfe sau chiar fete de pământeni având mai mulți copii.

1.5. Moartea

MOÁRTE este definită ca: 1. Încetare a vieții, oprire a tuturor funcțiilor vitale, sfârșitul vieții; răposare; deces. 2. Omor, ucidere; crimă, asasinat; p. ext. măcel, masacru. 3. (Înv. și pop.) Mortalitate provocată de un flagel; p. ext. molimă, epidemie. 4. Ceea ce pricinuiește sau se crede că pricinuiește moarte . 5.Compuse: moartea-puricelui = plantă erbacee din familia compozitelor, cu tulpină dreaptă, ramificată, păroasă, cu flori gălbui, dispuse în capitule. (DEX, 1998, p.643)

Societatea protejează copilul de pericolul ce se presupune că există exclusiv în realitatea adulților, în particular moartea. Moartea este prezentă în scrierile Fraților Grimm și a lui Andersen, cum ar fi : Scufița Roșie și Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici.(Sasser, 2008)

1.5.1. Degețica

Degețica este o poveste fermecătoare, construită din lumini și umbre. Lumile înfățișate – lumea broaștei care își are căminul în mâlul râului, lumea sobolului care se adăpostește de lumina solară în adâncurile pământului sunt incompatibile cu lumea omului, însetat de soare. Soarele simbolizează viață, bucurie și împlinirea dorințelor.

Fragmentul următor evidențiază talentul scriitoricesc al lui Andersen, care, în câteva rânduri, reușește să îmbine armonios toate modurile de expunere ale unei opere literare.

„Sobolul a luat în gură o bucată de lemn putred, fiindcă lemnul putred luminează în întuneric ca focul, și a pornit înainte ca să le lumineze calea. Când au ajuns la locul unde era pasărea cea moartă, sobolul și-a ridicat în sus nasul lui butucănos și a izbit cu el în tavan și a făcut o gaură mare și deodată a intrat lumina zilei în hrubă. Jos zăcea o rândunică moartă, cu aripile strâns lipite de coaste, cu picioarele zgârcite și cu capul înfundat în pene. Săraca pasăre murise de frig, fără îndoială. Degețicăi i-a părut rău fiindcă îi erau dragi păsărelele, toată vara îi cântaseră și ciripiseră în preajma ei. Sobolul însă a împins pasărea cu picioarele lui scurte și a spus:

– Acum nu mai cântă! Rău e să te naști pasăre! Mulțumesc lui Dumnezeu că odraslele mele n-au să fie așa! Uite, o pasăre ca asta, nu-i nimic de capul ei; toată vara ciripește și când vine iarna moare de foame.

– Chiar așa, că bine spui, se vede că ești înțelept – zise șoarecele. Ce folos are pasărea că tot ciripește? Când vine iarna n-are ce mânca și îngheață de frig; dar se ține, mă rog, toată vara cu nasul pe sus!

Degețica n-a spus nimic. Dar când sobolul și cu șoarecele s-au întors cu spatele, ea a dat într-o parte penele care acopereau capul păsării și a sărutat rândunica pe ochii ei închiși. «Poate că tocmai ea mi-a cântat așa de frumos astă-vară, se gândi Degețica. Multă bucurie mia făcut biata păsărică!»”

Descrierea înfățișează pasărea moartă găsită în tunel, fiind enumerate principalele părți ale corpului păsării, aflate într-o nemișcare totală. Accentul se pune pe descrierea aripilor – simbol al zborului și al libertății – acum strâns lipite de coaste. Dialogul scoate în evidență, pe de o parte, imposibilitatea unor ființe de a-i putea înțelege pe cei deosebiți de ele și, pe de altă parte, slugărnicia, umilința șoarecelui de câmp, care aprobă tot ceea ce spune „superiorul” său, sobolul. Dialogul dintre cele două ființe, aparținând lumii întunericului, reiterează concluzia fabulei lui La Fontaine, Greierele și furnica. Gestul plin de tandrețe al fetiței și monologul acesteia marchează bunătatea ei și deschiderea pe care o are față de înțelegerea altora.

Totodată trebuie remarcată prezența naratorului în operă – „Săraca pasăre murise de frig, fără îndoială.” – prezență care evidențiază atitudinea povestitorului care se adresează unui auditoriu.

1.5.2 Pânza lui Charlote

Elwyn Brooks White este un scriitor american. A contribuit și la revista ” New Yorker” , fiind autorul unui ghid stilistic în limba engleză. A scris de asemenea și alte cărți pentu copii ca : ”Stuart Little” și ”Trâmbița lui Swan”.

Cartea ”Pânza lui Charlotte” apare în 1952, în 2012 școala Library Journal a sponsorizat un sondaj de cititori, și au identificat că ”Pânza lui Charlotte” este romanul de top pentru copii la vârsta de 9- 12 ani.

În introducere ne este prezentat salvarea unui purceluș de la moarte, acesta este salvat de o fetiță Fern care a fost fata fermierului. Wilbur, purcelușul este luat în grija fetiței și este hrănit de ea din biberon. Purcelușul se adaptează foarte mult de Fern, dar crescând și mâncând tot mai mult familia nu-și permite să-l mai țină, de aici încep aventurile purcelușului.

Wilbur este vândut unui alt fermier, care permite lui Fren să mai vină când poate să viziteze purcelușul. Wilbur este un purceluș vorbăreț și foarte activ, dar nu reușește să se împrietenească cu nimeni. Chiar din contră o oaie bătrână îl avertizează că este îngrășat până de Crăciun după care fermierul îl va tăia, vestea primită îl întristează și devine foarte supărat neștiind ce să facă, să scape de la moarte este ajutat de o gâscă să scape din han , dar este prins.

Și ca printr-un miracol el primește și o veste bună de la un paianjen pe nume Charlotte care se oferă să îi fie prieten, învață multe lucruri de la acest paianjen și devin din ce în ce mai buni prieteni. Charlotte promite purcelușului că îl va salva de la moarte și prin intermediul pânzei de paianjen reușește să scrie căte-o calitate a lui Wilbur cum ar fi: „Asta da porc” sau ”Strălucitor„ și nu numai, dacă doriți să aflați ce mai apare pe aceste pânze prin care Wilbur nostru devine celebru vă îndemn să citiți cartea pentru că merită să fie citită, nu doar de copii ce și de adulți.

Prezența unei prietenii în care unul e în stare să- și dea viața pentru celălalt este foarte rar întâlnită în zilele de azi , unde oameni sunt preocupați de ei și uită de comoara pe care o pot avea cu prezența unui prieten adevărat în viața lor. Dar această carte ne trezește la adevăr și ne ajută să prețuim cu adevărat persoanele din jurul nostru.

„Wilbur n-o uită niciodată pe Charlotte. Era unică”.

„Nu se întâmplă des să-ți fie alături cineva, atât ca prieten adevărat, cât și ca bun scriitor. S-a întâmplat să fie Charlotte.”

1.6. Răutatea

Ce este răutatea? Conform dicționarului explicative ,,răutatea,, este o caracteristică a omului rău, înclinare spre a face rău altora. ( DEX , 1998).

Fiecare persoană fie el copil sau adult are în el un gram de răutate. Ne este foarte ușor să ne luăm la ceartă, să vorbim urât și superior tuturor, iar când vine vorba de viața de creștin este o binecunoscută expresie: “N-am dat în cap la nimeni, nu am furat… etc, deci sunt un om moral.”

Uneori răutatea noastră este manifestată ca metodă de apărare, nu atât de mult de exprimare a unor senimente negative față de cineva. “Cum adică să nu-mi apăr eu drepturile?”, “Cum să mă las la el/ea?”, “Eu nu merit așa ceva, așa că nu permit nimănui să mă înjosească în felul acesta;” și multe alte astfel de exprimări ale propriulul nostru egoism.

Oamenii au devenit extrem de răi, au devenit extrem de egoiști, nu le mai pasă de semenii lor, tot ce îi interesează e starea lor de bine. Ce e paradoxal e că în ziua de azi omul se simte bine când îl vede pe celălalt la pământ, i se citește satisfacția și împlinirea pe față. În ziua de azi răutatea oamenilor se exprimă prin indiferența “prietenilor” atunci când ești lovit din plin de o problemă, atunci când ai vreo problemă nu primești ajutor, primești un șut în fund.

1.6.1.Soacra cu trei nurori

Creangă îmbogățește datele tradiționale ale poveștii cu elemente noi. În povești întâlnim numeroase date verosimile: conflictul dintre noră și soacră (Soacra cu trei nurori), iubirea de mamă (Capra cu trei iezi), pedepsirea celor răi în numele eticii populare (Punguța cu doi bani), oglindirea vieții de toate zilele (Povestea porcului), elogiul omeniei, hărniciei, ridiculizarea lenei și a lăcomiei (Fata babei și fata moșneagului), elogiul indirect al muncii (Povestea unui om leneș).

http://www.lecturirecenzate.ro/2013/05/soacra-cu-trei-nurori-creanga/

O babă avea trei fii, pe care nu reușea sa îi însoare. Până la urmă cei trei și-au găsit perechea cu ajutorul babei. Apoi bărbații au plecat la muncă iar soacra le-a pus pe cele trei să lucreze de zor, ea culcându-se și lăsându-le să lucreze până târziu. Nurorii celei mici nu îi conveni ca soacra le punea la treaba și nu îi convenea nici mâncarea, așa că se puse să găteasca, iar celelalte două făceau treaba ca de obicei. De dimineață i-au spus soacrei că au fost pârinții lor pe acolo, iar baba s-a supărat și a promis că le va face zile fripte. Apoi nurorile s-au hotărât să scape de babă, nurorile cele mari ascultând pe nora cea mică, bătând-o pe babă.

Când bărbații veniră acasă, nora cea mică le spuse acestora că mama lor e pe moarte, aceasta gesticulând , încercând să îi facă pe fii ei să înțeleagă ce s-a întâmplat.. Nora cea mica cea mică interpretează ce spune baba, făcându-i să înțeleagă că fiului cel mare îi lasă casa dinspre răsărit, celui mijlociu cea de la apus iar celui mic casa bătrânească.

Soacra din povestea Soacra cu trei nurori este o întruchipare a răutății, comportându-se cu cele trei nurori ca și cu niște slave :

„- Iată ce am gândit eu, noro, că poți lucra nopțile. Piua-i în căsoaia de alăture, fusele în oboroc sub pat, iar furca după horn. Când te-i sătura de strujit pene, vei pisa malaiu și când a veni bărbatu-tău de la drum vom face plachie cu costițe de porc, de cele afumate, din pod, și, Doamne, bine vom mânca! Acum deodată, până te-i mai odihni, ie furca în brâu, și până mâni dimineață să gătești fuioarele aceste de tors, penele de strujit și malaiul de pisat. Eu mă las puțin, că mi-a trecut ciolan prin ciolan cu nunta voastră. Dar tu știi că eu dorm iepurește; și, pe lângă iști doi ochi, mai am unul la ceafă, care șede purure deschis și cu care văd, și noaptea și ziua, tot ce se face prin casă. Ai înțeles ce ți-am spus?

– Da, mămucă. Numai ceva de mâncare …

– De mâncare? O ceapă, un usturoiu ș-o bucată de mămăligă rece din poliță sunt destul pentru o nevastă tânără ca tine … Lapte, brânză, unt și ouă de-am pute sclipui să ducem la târg ca să putem face ceva parale; căci casa s-a mai îngreuiat cu un mâncău și eu nu vreau să-mi pierd comândul.” ( Creangă, s.a., p.8)

În final pentru câte le-a făcut baba nurorilor este pedepsită chiar de acestea, bătându-o toate trei la sugestia nurorei celei mici: ,, Se înduplecară și cele două, intrară cu toatele în casă, luară pe babă de păr,și-o izbiră cu capul de păreți, până i-l dogiră. Apoi cea mai tânără, fiind mai șugubață decât cele două, trântește baba în mijlocul casei și-o frământă cu picioarele, ș-o ghigosește ca pe dânsa ; apoi îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul și i-o presură cu sare și cu piperiu, așa că limba îndată se umflă și biata soacră nu mai putu zice nici cârc! Și slabă și stâlcită cum era, căzu a pat bolnavă de moarte.” (Creangă.s.a., p.13)

Oropsirea personajelor de către mamele vitrege

Albă-ca-Zăpada

Frații Jacob și Wilhelm Grimm, lingviști, filologi și folcloriști germani, s-au impus în istoria literaturii universale prin culegerile de Basme pentru copii și casă, publicate în mai multe volume începând cu anul 1812.

Tema basmului Albă-ca-Zăpada este răutatea mamei vitrege, motiv frecvent întâlnit în basmele tuturor popoarelor.

Sunt prezente în basm trei obiecte care au menirea de a provoca moartea Albei-ca-Zăpada: cingătoarea, pieptănul, mărul;

Necazurile încep pentru Albă-ca-Zăpada la vârsta de șapte ani când frumusețea ei devine vizibilă .

Sortită morții pentru frumusețea ei, Albă-ca-Zăpada nu este totuși ucisă de vânător, așa cum poruncise împărăteasa, ci lăsată prada primejdiilor prin pădure. Natura o ocrotește, fata găsește adăpost în căsuța celor șapte pitici. Însă răutatea mamei vitrege o va pune la trei grele încercări – împărăteasa, travestită, se străduiește să o omoare cu ajutorul cingătorii de mătase, a pieptănului și a mărului otrăvit. Grija și dragostea piticilor, apoi a feciorului de crai, o salvează și ea își găsește fericirea. Mama vitregă, de supărare, se va urâți și se va pierde în întunericul pădurii. Mesajul basmului este victoria dreptății și a bunătății asupra nedreptății și răutății.

Fata babei și fata moșneagului

Ion Creangă a fost considerat, după Eminescu, cel mai național dintre scriitorii români, arta lui exteriorizează realități de observator și narator, o capacitate de dozare a umoru1ui și a satirei, Creangă fiind considerat de G. Călinescu o chintesență a spiritului popular românesc

Un aspect inspirat din realitate se oglindește în Fata babei și fata moșneagului de Ion Creangă, cunoscute fiind peste douăzeci de variante ale acestei povești în Europa. Darurile primite de fata moșneagului ca răsplată a bunătății și generozității ei constituie mesajul etic al operei – numai munca cinstită oferă satisfacții și își capătă binemeritata răsplată.

Fata babei din Fata babei și fata moșneagului va suferi din cauza egoismului, lenei și lipsei de comunicare dintre ea și tatăl acesteia.

Deteriorarea raporturilor dintre părinți și copii se produce adesea datorită urzelilor puse la cale de mama vitregă: „Într-una din zile moșneagul, fiind foarte amărât de câte îi spunea baba, cheamă fata și îi zise:

-Draga tatei, iaca ce îmi tot spune mă-ta de tine! Că nu asculți, că ești rea de gură și îndărătnică și că nu este chip să mai stai la casa mea; de aceea du-te și tu încotro te-a îndrepta D-zeu, ca să nu mai facă atâta gâlceava la casa asta din pricina ta… Atunci biata fată, văzând că baba cu fiică-sa voiesc cu orice chip să o alunge, sărută mâna tată-său și cu lacrimi în ochi pornește în toata lumea” ( Creangă, s.a., pg .128).

Cu toate acestea fata, datorită virtuțiilor și însușirilor personale, este răsplătită din belșug de către obiectele personificate și Sfânta Duminecă și „se întoarnă spre casa părintească cu bucurie, tot pe drumul de unde venise”.( Creangă, s.a., pg .130 ).

Aceasta străbate un drum plin de piedici, pe care le învinge cu ușurință datorită harniciei, bunătății și încrederii sale în cei din jur

Cenușăreasa

Motivul fetei orfane persecutate de mama vitregă și de fetele acesteia present în acest basm se mai întâlnește la Pușkin și Andersen.

Tema generală, lupta dintre bine și rău, respectiv chinurile la care este supusă Cenușăreasa de către mama și surorile vitrege, se împletește cu unele teme secundare, menite să îmbogățească prin detalii aspectul general de viață. Dragostea dintre fata oropsită și fiul de împărat se raportează direct la mesajul etic al basmului: „după faptă și răsplată”.

Subiectul se distinge printr-o relatare lineară: un om bogat, căruia îi moare nevasta, se recăsătorește cu o femeie care avea două fete. Ele o țin pe sora vitregă la distanță, obligând-o să facă cele mai anevoioase lucruri. Astfel sunt introduse în acțiune personajele opuse, geloase pe calitățile surorii vitrege, pe care o alungă din odaia lor, îi iau „straiele” frumoase și o trimit să doarmă în cenușă, lângă vatră, numind-o disprețuitor Cenușăreasa, pentru că este plină de cenușă.

Când împăratul dă vestita petrecere și fata orfană se roagă de mama ei vitregă s-o lase și pe ea la bal, aceasta refuză, dându-i să aleagă, în două rânduri, lintea „bob cu bob”, dintr-o „strachină” răsturnată în cenușă. Intervine elementul miraculos, concretizat prin păsările cerului, care o ajută să ducă la bun sfârșit treaba începută:

,,Porumbei și turturele

Și voi din cer păsărele,

Veniți de mă ajutați:

Boabele bune-n castronele,

Cele rele, în gușă cu ele! “ (Grimm, 2012, p.30-31)

Nici de data aceasta dorința nu îi este împlinită. După plecarea mamei vitrege și a surorilor la palat, fata sărmană se duce să plângă la mormântul mamei sale, invocând alunașul prin versuri cu valoare de ritual magic:

„ – Alunaș, drag, alunaș,

Scutură-te, rogu-te-aș,

Și mă-mbracă-n strai de argint –

Numa-n aur și argint.” (Grimm, 2012, p.33-35)

Basmul alunecă spre miraculos: pasărea albă îi azvârle din alun „o rochie țesută toată în aur și argint și o pereche de conduri cu alesături de mătase și argint”.

Eroina poveștii este un simbol în dicționarul umanității, un simbol al sorții vitrege, victoria ei asupra mamei și surorilor vitrege este justiția de neuitat a poveștii.

Planul celor două surori și a mamei vitrege este dat în vileag de turturele care încep să cânte când prințu trece cu mireasa pe lângă mormântul mamei lui Cenușăreasa:

,,U-gu-gu, u-gu-gu!

Sânge e-n condur:

Condurașul e o farsă,

Mireasa bună-I acasă.” (Grimm, 2012, p.37)

După faptă și răsplată

Răsplata este definită ca ceea ce se face sau se dă cu scopul de a recompense pe cineva pentru o acțiune săvârșită; recompensă,. Acțiune prin care s epedepsește o faptă;pedeapsă primităp de cineva pentru faptele săvârșite. (DEX, 1998, p.891)

Încă de la vârste fragede copii cunt învățați că un anumit comportament este fie răsplătit, fie pedepsit. La grădiniță aceștea primesc buline negre sau roșii și alte recompense, pe când la școală sunt prezente aprecierile verbale în locul recompenselor material.

Toate personajele pentru lucrurile rele pe care le fac or să fie pedepsite în cele din urmă la fel cum sunt și oamenii răsplătiți pentru faptele pe care le fac fie ele bune sau rele.În povestea Fata babei și fata moșneagului a lui Creangă, fata moșului este răsplătită cu bunătăți și bogății, pe când baba și fata ei sunt mâncate de balauri. În Cenușăreasa, cele două surori vitrege sunt orbite de porumbei pentru ceea ce i-au făcut acesteia.

Capra cu trei iezi

Creangă este un povestitor-actor ce-și joacă personajele: se subliniază cu mijloace realiste analogia dintre lumea animală și cea umană, animalele devin în opera lui Creangă simboluri-caricaturi, astfel capra din Capra cu trei iezi „cea cu multe ugere și cu glas behăitor este o caricatură, oferită chiar de natură, a mamei, iar lupul cu ochi tulburi și dinți ascuțiți este simbolizarea tipică a omului fără nici un scrupul” (G.Călinescu)

Lupul din Capra cu trei iezi este aspru pedepsit pentru faptul că prin vicleșug i-a făcut pe iezi să-i deschidă ușa și mâncându- pe primii doi de către capră, care este mama ce își iubește nespus de mult copiii:

,,- Ia poftim, cumetre – zise ea, luănd scăuieșul și punându-l deasupra groapei cu pricina – șezi cole și să ospătezi oleacă din ceea ce ne-a dat Dumnezeu!… Și cum oaspăta el, buf! Cade fără sine în groapa cu jăratic căci scăuieșul de ceară s-a topit, și leasa de pe groapă nu era bine sprijinită: nici mai bine, nici mai rău, ca pentru cumătru.

Ei! Ei! Acum scoate, lupe, ce-ai mâncat! Cu capra ți-ai pus în card? Capra ți-a venit de hac!” (Creangă, s.a., p.24)

Scufița Roșie

Scufița-Roșie este o poveste ce prezintă urmările tragice ale naivității și ale credulității, mesajul ei subliniind necesitatea cunoașterii realității.

În versiunea Fraților Grimm se păstrează specificul basmului, binele învinge răul – vânătorul eliberează cele două ființe, victime ale șireteniei și necinstei, și pedepsește lăcomia lupului, pe când basmul lui Perault se termină trist, pedepsind-o pe Scufița Roșie pentru neascultarea ei față de mama sa, cu moartea ei și a bunicuței. ( Sasser, 2008, p.19-20)

Basmul lui Perault se încheie cu o „morală” în versuri:

„Vedem aicea cum copii deseori,

Și mai cu seama tinerele fete,

Frumoase, grațioase și cochete,

Fac rău dacă ascultă de orice trecători,

Și n-are rost să fim măcar mirați,

Atuncea când de lup ei sunt mâncați.

Zic lupul, fiindcă lupii de pe lume

Nu sunt cu toții de același fel:

Există câte unul mai blând decât un miel,

Dar vai! Cine nu știe că acești lupi dulcegăroși,

Dintre toți lupii,sunt cei mai primejdioși.”

O fetiță este trimisă de către mama ei să-i ducă bunicuței ceva de mâncare.Fetița se oprește pe drum și vorbește cu cumătrul lup.Acesta după ce află unde unde se duce fetița, merge pe o scurtătură, ajungănd mai repede la bunicuță și mâncând-o. Lupul ia locul bunicuței și o așteaptă pe Scufița Roșie, având în gând să o mânânce și pe ea.

Cele două sunt salvate de către un vânător care trece pe lângă casa bunicuței, pedepsindu-l pe lup pentru fapta sa.

Povestea are o morală pe care o transmite copiilor, aceea de a nu vorbi cu stăinii.

Prazlea cel voinic si merele de aur

Pedepsirea forțelor malefice în concepția omului este văzută ca un mijloc educativ.

„-Ce vânt te-a adus pe aici omule, ca să-ți rămâie oasele pe alt târâm?” (Ispirescu, 1981, pg.69 ). Prâslea, urmărind să pedepsească pe cei ce furaseră merele de aur, descoperă și alte fărădelegi săvârșite de aceștia. Zmeii au răpit și trei fete de împărat, sfidând în acest fel obiceiurile și legile pământului

Din basmul „Prâslea cel voinic și merele de aur” ni se dezvăluie o anumită mentalitate a omului, puternic influențată de mit. Acesta a nădăjduit din cele mai vechi timpuri într-o justiție absolută ca rezultat al intervenției necontrolate a unei forțe divine:

„Tată, eu îi iert. Noi vom ieși la scara palatului și vom arunca fiecare câte o săgeată în sus și dacă vom fi cineva greșiți, vom fi pedepsiți…aruncară săgețile în sus și, când căzură, ale fraților celor mai mari le căzură drept în creștetul capului și-i omorâră, dar a celui mai mic îi căzu dinainte”. ( Ispirescu, 1981, pg.78, 79.). Sub influența străvechilor mituri, pedeapsa este considerată ca o emanție directă de la forțele ce ar guverna universul și, ca atare, implacabilă

9.

1.9.1 Fetița cu chibrituri

Scriitorul danez H.Chr. Andersen (fiul unui meșteșugar sărac și al unei spălătorese) are o copilărie tristă, rămânând orfan de tată la o vârstă fragedă. La paisprezece ani pleacă în capitală, dorind să devină actor. În tinerețe publică volume de versuri, romane, piese de teatru, câștigându-și renumele cu poveștile și basmele pe care le publică în preajma Crăciunului de-a lungul a mai bine de un sfert de secol (1835-1872).

Fetița cu chibrituri este povestea unei biete ființe sărmane, fără apărare. Răpusă de condițiile unei vieți mizere. Ne este prezentată povestea unei fetițe sărace, care în noaptea de Anu Nou, bătea străzile, fiind desculță și cu capul gol, în încercarea de a mai vinde chibrituri. Sfârșită de oboseală, s-a așezat într-un ungher între două case, aprinzând câte un chibrit ca să se încălzească puțin. Aprinzând chibrit după chibrit, fetiței i s-a părut întâi că se încălzea în fața unei sobe de tuci, apoi, lumina altui chibrit i-a arătat o masă îmbelșugată, apoi s-a văzut stând lângă un minunat pom de Crăciun. În sfârșit, în raza altui chibrit aprins, îi apăru bunica cu zâmbetul ei bun și blând. Murise de mult bunica și acum, iată că fetița o ruga s-o ia cu dânsa. A simțit apoi cum bunica a luat-o în brațe și amândouă s-au înălțat în strălucire și bucurie. În zorii zilei de Anul nou, trecătorii i-au găsit trupușorul mort, degerat de frig, iar împrejur o grămadă de chibrituri arse.

Forța educativă a povestirii se exercită asupra cititorilor, prin puternica emoție pe care i-o produce soarta nefericitului copil.

,,Frigul o pătrundea din ce în ce mai mult, și totuși nu-i venea să se ducă acasă; aducea înapoi toate chibriturile, și nici măcar un bănuț. Tatăl său are s-o bată; și afară de asta, și acasă nu era tot așa de frig? Ei locuiau tocmai sub acoperiș și vântul sufla în voie, cutoate că fuseseră astupate crăpăturile cele meri cu paie și cu trențe veechi.”(Andersen, s.a., p.65)

Prin fragmentul prezentat mai sus, copiii sunt puși în fața contrastului dintre situația precară a fetiței , care nu avea o casă confortabilă și unde îi era frică de tatăl ei, și situația pe care o au ei, cât ți iubirea părinților care fac orice pentru ei.

Micii cititori își vor da seama că, în condițiile unei societăți nedrepte, fetița este lipsită de posibilitatea de a-și satisface cele mai elementare nevoi: de căldură, de hrană și de puțină bucurie în mohorâta ei copilărie.(Laurian, 2011, p.146)

Mărturie a dramaticului sfârșit al copilei, trupușorul înghețat, înconjurat de chibriturile răvășite, îi face pe trecători să comenteze simplu și rece: “A vrut să se încălzească”. Slaba consolare cu care se încheie povestirea și potrivit căreia nimeni nu știe ce minunății îi dăruise fetiței noaptea de Anul Nou, umple de compasiune adâncă și de revoltă, inimile micilor cititori, care nu vor admite, probabil, niciodată în preajma lor asemenea stări de lucruri. (Laurian, 2011, p.146)

1.9.2 Matilda

Roald Dahl a fost un romancier, autor de nuvele și povestiri britanic, dar și un prolific scenarist de film și televiziune. El este unul dintre cei mai renumiți scriitori de succes pentru copii. Cărțile lui, dintre care Uriașul Bun și Prietenos, Matilda, Vrăjitoarele, James și piersica uriașă, Fabrica de ciocolată a lui Charlie, Charlie și Marele Ascensor din Sticlă sunt adorate de copiii din toată lumea. ( http://www.roalddahl.com/ )

Cartea Matilda a apărut în anul 1988 și a fost ecranizată pentru prima dată în anul 1996. Acest roman pentru copii ne spune povestea Matildei care era un geniu, având ca și părinți pe domnul Wormwood care e un infractor, iar mama acesteia e o femeie cicălitoare și nu tocmai inteligentă. Din familie mai face parte și fratele acesteia Michael. Părinții Matildei cred ca ea este o adevărată pacoste care pierde prea mult timp cu cititul în loc să se uite la televizor, ca oamenii normali.

Părinții sunt persoanele care ar trebui să te iubească cel mai mult , să îți ierte greșelile, să te lase să faci greșeli și să fie acolo când cazi și ai de înfruntat greutăți, ajuntându-te să te ridici și să le depășești. Dar părinții Matildei nu sunt genul acesta de părinți iubitori, fiindu-ne prezentată o caracterizare a acestora chiar din primele pagini.

,,Din când în când, mai dai și peste soiul opus de părinți: Cei cărora nu le pasă de copii și care, firește, sunt chiar mai răi decât cei care îi răsfață peste măsură. Domnul și doamna Wormwood erau genul de părinți indiferenți. Aveau doi copii: Un băiat pe nume Michael și o fată numită Matilda și mai ales pe Matilda o priveau ca și cum nu ar fi fost bună de nimic – ca pe o scamă care stă lipită pe haină până când la un moment dat o desprinzi și o zvărlii căt colo. Domnul și doamna Wormwood așteptau ziua aceia în care vor putea scăpa de Matilda trimițând-o departe, în țara vecină, sau poate și mai departe.” (Roal Dahl, 20014, p.10)

Indiferența acestora față de fiica lor și ce părere au despre ea este prezentă pe tot parcursul cărții. De la vârsta de 4 ani Matilda a rămas singură acasă deoare tatăl era la lucru, fratele ei era la școală, iar mama ei mergea într-un oraș din aproprie de 5 ori pe săptămână pentru a juca bingo. Aceștea o insultau mereu și o făceau proastă iar ea făcea planuri de răbunare pentru ceea ce îi spuneau.

Matilda la vârsta de 4 ani a citit toate cărțile pentru copii de la bilioteca orașului trecând la cele pentru adulți. Ajunge la școală la vârsta de cinci ani jumate. La școală , Matilda își arată inteligența în fața domnișoarei Honey , care este învățătoarea ei, făcând calculi mintale foarte mari și citind singură.

Directoarea școlii este domnișoară Trunchbull care de asemenea ca părinții ei nu are o părere mai bună despre micuța pasionată de lectură. Imaginea generală pe care o avem în general despre un professor sau despre un cadru didactic , este aceea de o persoană blândă, care te ajută să acumulezi cunoștințe noi și cu care poți vorbi, cerându-i ajutorul. Dar domnișoara Trunchbull nu este genbul de persoană care iubește copii și le face acestora lucruri de nedescris, insultându-i și vorbindu-le urât. Disprețul acesteia față de copii este descries în timpul în care acesta merge la clasa domnișoarei Honey pentru examinarea săptămânală: ,, – N-am putut niciodată să pricep de ce copiii mici sunt așa de scârboși. Sunt tot ce urăsc mai mult în viață. Sunt ca insestele. Ar trebui să facem ceva să scăpăm de ei cât mai repede. De muște scăpăm cu spray și hărtie cu lipici. De multe ori m-am gândit să inventez un spray care să ne scape de copiii mici. Ce minunat ar fi să intru în clasă cu o butelie uriașă de spray și să dau cu el peste tot. Sau și mai bine: hârtie cu lipici anti-copiii!. Aș atârna niște bucăți uriașe de hârtie prin toată școala și voi v-ați lipi acolo și-aș scăpa de voi! Nu c-ar fi o idée bună, domnișoară Honey ? ” (Roal Dahl, 2014, p.168)

,, – Nu-mi place deloc ce văd, zise ea. Pe chip i se citea un mare dezgust, ca și cum ar fi găsit pe parchet o surpriză neplăcută de-a cățelușului. Sunteți niște gâlme grețoase !

Dovedind multă înțelepciune copii tăcură.

Îmi vine să vărs, continuă ea, când mă gândesc că trebuie să suport niște lichele ca voi în următorii șase ani. ” (Roal Dahl, 2014, p.150)

Domnișoara Trunchbull se comport[ violent cu copii: pe o fetiță din cauză că are codițe o prinde de ele și o învârte, aruncând-o în aer, pe alt copil îl forțează să mănânce singur un întreg tort de ciocolată iar în final îl lovește în cap cu platoul de porțelan pe care fusese tortul, la examinarea săptămânală din clasa Matildei pe un copil îl ia de păr și îl scutură în aer pe acesta, iar pe altul îl prinde de urechi ridicându-l în aer.

Domnișoara Honey îi povestește Matildei ce i-a făcut domnișoara Trunchbull în tinerețe dupîă moartea tatălui ei chiar dacă aceasta era nepoata ei ,, iar ea avea doar 5 ani :,, După moartea tatăăllui meu, când aveam cinci ani și jumătate, mă punea să-mi fac baie singură. Iar dacă venea în control și vedea că nu m-am spălat bine, mă băga cu capul sub apă și mă ținea acolo.” (Roal Dahl, 2014, p.217) În final domnișoara Trunchbull este pedepsită pentru faptele rele pe care le-a făcut de Matilda și aceasta ajun ge să locuiască cu domnișoara Honey , fiind foarte fericite împreună.