Surse Folclorice ale Unor Motive din Opera Literara a Lui Mircea Eliade

Surse folclorice ale unor motive din opera literară a lui Mircea Eliade

Cuprins

Argument: ”Cuvânt către cititorul tânăr” – 3

Mircea Eliade și folclorul românesc

Teoretician al folclorului – 10

Folclor și literatură cultă la Eliade – 22

Motive folclorice în creația literară a lui Eliade

Noaptea de Sânziene – 31

Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte – 50

Zburătorul – 58

Ursitorile și ursita. Mătrăguna. Motivul căutării – 64

Strigoiul. Noaptea Sfântului Andrei – 80

Mircea Eliade și proza românească de inspirație populară – 87

Bibliografie – 91

I. Argument: ”Cuvânt către cititorul tânăr”

Reprezentant de seamă al culturii românești, Mircea Eliade își construiește un destin exemplar, asemenea lui Dimitrie Cantemir, Nicolae Milescu, Mihai Eminescu, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga. Spunem ”exemplar” gândindu-ne la varietatea domeniilor în care spiritul său s-a manifestat cu plenitudine. Orientalist, filosof al miturilor, istoric al religiilor, etnolog, romancier, nuvelist, dramaturg și eseist, el a fost o personalitate enciclopedică din familia marilor săi înaintași.

S-a născut la București pe 9 martie și a murit la Chicago în 22 aprilie 1986. Împrejurările istorice nu i-au permis să se mai întoarcă în țară, de aceea dorul l-a făcut să creeze în jurul Bucureștiului și implicit al țării sale o întreagă mitologie, după cum singur mărturisea: ”Orice pământ natal alcătuiește o geografie sacră. Pentru cei care l-au părăsit, orașul copilăriei și al adolescenței devine mereu un oraș mitic. Pentru mine, Bucureștiul este centrul unei mitologii inepuizabile. Datorită acestei mitologii am reușit să-i cunosc adevărata istorie. Poate și pe a mea.”

”Cuvânt către cititorul tânăr”, așa își intitula Constantin Noica unul dintre eseurile sale despre Mircea Eliade. Pornind de la împlinirile omului Eliade, colegul său de generație recomandă tânărului cititor de astăzi și de întotdeauna să-i urmărească traiectoria sinuoasă a căutărilor tinereții și să-i fie îndemn. Este de remarcat admirația ce-i străbate rândurile: ”Cum poate deveni cineva știutor pe linia sa de preocupări firești, o arată tinerețea lui Mircea Eliade. Omul acesta care n-a trăit sub nici un privilegiu și care n-a avut la început parte de niciun îndemn mai deosebit a făcut un lucru care e la îndemâna oricui: a privit în jurul său, la propriu; s-a uitat mai atent la scaieți, la viermi, la câțiva colegi și a început astfel să citească în Cartea cea Mare a Lumii. Apoi, ca s-o înțeleagă mai bine pe aceasta, a rătăcit prin cărți – care nici ele nu-i erau gata date, ci pe care le descoperea singur – prin gândurile, înțelesurile și înțelepciunea altora întregind Cartea Naturii, în care începuse a citi, prin cărțile culturii. A trecut astfel de la buruieni la lighioane, de la lighioane la substanțe chimice, de la substanțe la esențe chimice, de la esențe la om și de la oameni la zei. Când a ajuns la zei s-a oprit, pentru că vedea în ei răsturnat, Cartea cea mare a Omului, așa cum avea s-o spună singur.” Atenție, dorință avidă de cunoaștere a lumii, pe orizontală și pe verticală, iată o definiție practică a omului de geniu.

Eliade are multe afinități cu Eminescu de care a fost pasionat; îi dedică multe eseuri și chiar citează din capodopera acestuia, ”Luceafărul”, în miniromanul fantastic ”Domnișoara Christina”. După cum afirmă Ioan Petru Culianu, el este inclasificabil și atemporal: ”Eliade e mult mai aproape de Eminescu decât de contemporanii săi. Nu aparține niciunui curent și niciunei școli, scapă oricărei încercări de clasificare, reușește să fie efectiv autentic și, în momentul său istoric, chiar și original.”

Interesele și curiozitatea lui erau nelimitate, ele merg de la istoria medicinii la istoria religiilor, de la biologie la istoria criticii biblice, de la arheologie la literatura chineză, de la morală la pictură și așa mai departe. Literatură, eseistică și opere științifice sunt modalități diferite de expresie de care Eliade se folosește ca de niște vehicule pentru același conținut. E firesc să fie așa, deoarece toate trei izvorăsc din aceeași sursă existențială: ”Producția științifică o traduce cu o impecabilă obiectivitate; eseistica o prezintă cu străfulgerări iluminante, surprinse în spontaneitatea și irepetabilitatea lor; proza o proiectează pe planul ficțiunii unde își câștigă dreptul de a fi imortalizată într-un simbol, într-un model, într-o figură.”

Încă din primii ani, rod al preocupărilor sale variate, Eliade scrie multe articole pe care le publică în revistele și ziarele vremii: ”Cuvântul”, ”Vremea”, ”Viața românească”, ”Ziarul Științelor Populare”, ”Revista Fundațiilor Regale”, ”Zamolxis”, pe care o și conduce. Îi apar apoi însemnate volume de eseuri: ”Solilocvii” (1932), ”Oceanografie (1934), ”Fragmentarium” (1939), ”Insula lui Euthanasius” (1943).

Temele eseisticii eliadiene apar, ca un laitmotiv, chiar și în creația istoricului religiilor. El discută cu suplețe logică și lingvistică despre autenticitate, experiență, cunoaștere, cosmicizare a omului, iubire și moarte, despre libertate.

Prin cărțile lui, ”Traité d'histoire des religions” (1949), ”Le Chamanisme et les Techniques archaïques de l'extase” (1951), ”Yoga. Nemurire și libertate” (1954), ”Le Sacré et le Profane” (1956), ”Aspects du mythe” (1963), ”Le mythe de l'éternel retour” (1969), ” Istoria credințelor și ideilor religioase” (1976-1983) și altele, Mircea Eliade a devenit o personalitate recunoscută la nivel mondial în știința miturilor și istoria religiilor.

În vastul proces de revalorizare a gândirii arhaice, ce interesează majoritatea curentelor de idei de astăzi, scriitorul român are un loc special prin metoda și amploarea cercetării. ”În timp ce majoritatea metodelor moderne tind să demitizeze existența și expresiile ei arhaice descoperind profanul în sacru, Eliade urmează o cale inversă: scopul este să identifice prezența miticului în experiența umană. Așadar, preocuparea este de a vedea sacrul în profan, manifestarea arhetipului miticului în faptele comune ale vieții.” Așadar, scopul, mai mult sau mai puțin mărturisit, al acestui român celebru a fost o re-vrăjire a lumii, în sensul cel mai onest cu putință.

Literatura lui Mircea Eliade, de la încercările din tinerețe, ”Maitreyi”, ”Întoarcerea din rai”, ”Huliganii” (romane ale experienței și ale aventurii intelectuale), traversează spre maturitate o fază de interiorizare ce se resimte de preocupările științifice ale autorului. El crede că arta și-ar recăpăta ”demnitatea metafizică” pe care a avut-o, prin redescoperirea funcțiilor mitului. Imaginarul, miticul reprezintă o cale de mântuire. Această temă o regăsim tratată mai concentrat și subtil în nuvelele sale ”de un realism tulburat din loc în loc de rupturi voite și substituiri de planuri temporale”. Scrieri ca ”Domnișoara Christina”, ”Șarpele”, ”Secretul doctorului Honigberger”, ”Nopți la Serampore”, ”Podul”, ”Dayan”, ”Ivan” și în special capodopera sa, nuvela ”La țigănci”, fac din Mircea Eliade ”cel mai important scriitor fantastic în proza românească modernă, comparabil cu Lovercraft și Tolkien”. Pentru Eliade, literatura dezvăluie, lămurește, dar, în același timp, întunecă, adâncește misterul, în acest punct apropiindu-se de concepția lui Blaga din ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”.

Este de remarcat romanul său ”Noaptea de Sânziene”, apărut mai întâi sub titlul ”Forêt interdite”, în 1955 la Paris, în limba franceză, apoi în 1971 și în limba română, tot la Paris. Acesta însumează scrierile anterioare ale autorului și le prefigurează pe cele viitoare, ca țesătură ideatică și formală. Amplă frescă social-istorică, cu numeroase personaje , această carte este considerată de autorul însuși o capodoperă și este apreciată și de alții: ”Alături de «Moromeții», «Bietul Ioanide» și «Scrinul negru», «Noaptea de Sânziene» este una din marile realizări literare ale deceniului al VI-lea”.

În ”Memorii”, volumul al doilea, Mircea Eliade mărturisește: ”Eu nu pot scrie literatură decât în românește. În limba în care visez…”. Frumoasă declarație, semn al identității cu pământul ce l-a născut, așa cum subliniază o admirabilă doamnă a culturii românești, Zoe Dumitrescu-Bușulenga: ”Este o mărturisire impresionantă a comunității absolute cu originile neamului, cu matca stilistică în care fiece amintire reanimează apele subterane ce-l leagă pe scriitor de trecut și de țară. Astfel, opera înseamnă într-adevăr mit spus în tiparele formei naționale. Și dacă am îndrăzni să-l parafrazăm pe Heidegger, făcând o egalitate între vorbire, între limbă, Sprache, și ființă, Wesen, atunci am înțelege care este ființa lui Mircea Eliade când limba operei lui nu poate fi decât româna.”

Personalitate pregnantă a culturii românești și universale, veșnic peregrin în geografii fizice și spirituale diverse, Mircea Eliade a coborât spre originile gândirii omenești spre a cunoaște mai bine mentalitatea și idealurile omului contemporan. De aceea, Giovanni Papini îl socotea pe cărturarul român unul dintre ”les porteurs du feu”.

Dar cea mai frumoasă descriere îi aparține lui Ioan Alexandru și apare într-un articol memorabil, intitulat ”Un român”: ”Acest om mărunt la înfățișare, blând și uscățiv, numai ochi și cuvânt, cu o putere de muncă uriașă, modest și tenace, de stirpe valahă țărănească, adânc Patriot, nedesmințindu-se o clipă, rupt din coasta Carpaților ca și păstorul mioritic, a ajuns la clarviziunea înțelepciunii ultime și seninătății atotbiruitoare. Opera sa este o epopee a popoarelor, un sanctuar ce însuflețește la locul lor, tot ce au avut mai bun și mai pilduitor în umanitate popoarele arhaice de pe toate continentele. În această operă de sinteză unică transpare una dintre cele mai adânci fețe ale sufletului nostru românesc, dornic de cunoaștere și asimilare, de înțelegere și aducere acasă a tot ce-i bun, frumos, moral și pilduitor din experiența altora.” Un elogiu adus lui Eliade, cel care a rezonat și cu alte timpuri, și cu alți oameni, și cu alți zei.

II. Mircea Eliade și folclorul românesc

Teoretician al folclorului

Cunoscător al folclorului european, asiatic, american și african, Mircea Eliade scrie strălucite monografii, dintre care cea despre șamanism, ”Le Chamanisme et les techniques archaïques de l'extase (Paris, Payot, 1974), are o deosebită notorietate. Comparând miturile arhaice românești cu cele din literatura universală, celebrul savant demonstrează unicitatea geniului nostru popular. Spre deosebire de alți cercetători ai paleospiritualității noastre – Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Vasile Pârvan – Eliade nu manifestă teama că examenul comparativ le-ar putea diminua valoarea, deoarece e convins, așa cum spunea în ”Prefața” la scrierea ”Cosmologie și alchimie babiloniană”, că ”Poporul român, care nu a avut un Ev Mediu glorios (în sens occidental), și nici Renaștere, și deci n-a participat la istoria și la crearea culturii europene – are o preistorie și o protoistorie de egală valoare cu a oricărei nații europene importante și are un folclor incontestabil superior tuturora. Astăzi știința românească întâlnește prilejul unic de a valorifica spiritualitatea și istoria secretă a neamului nostru. Pentru că istorismul a apus pretutindeni. Se pune preț pe preistorie și extraistorie, sunt cercetate și promovate formele colective ale vieții, simbolurile, tradițiile orale etc.” Un folclor superior, iată un spațiu spiritual în care românii își pot descoperi modelele inițiatice primordiale, arhetipurile.

A se preocupa de tezaurul folcloric adunat de specialiști însemna pentru Eliade a face metafizică, pentru că aici se vorbea despre condiția umană situată în absolut: ”Mă interesau numai documentele spirituale care zăceau îngropate în acele silozuri de cărți publicate de etnologi, folcloriști și sociologi. În acele sute de mii de pagini mi se părea că supraviețuiește o lume a miturilor și simbolurilor care trebuia cunoscută și înțeleasă, pentru a putea înțelege situația omului în Cosmos. Or, ctezaurul folcloric adunat de specialiști însemna pentru Eliade a face metafizică, pentru că aici se vorbea despre condiția umană situată în absolut: ”Mă interesau numai documentele spirituale care zăceau îngropate în acele silozuri de cărți publicate de etnologi, folcloriști și sociologi. În acele sute de mii de pagini mi se părea că supraviețuiește o lume a miturilor și simbolurilor care trebuia cunoscută și înțeleasă, pentru a putea înțelege situația omului în Cosmos. Or, cum se știe prea bine, această situație constituie deja o metafizică.”

Scriitorul remarcă unitatea vieții sociale și sufletești a neamului nostru, ce se păstrează în ciuda diverselor curente spirituale determinate de împrejurările istorice. Aceste curente au fost asimilate fără a știrbi cu nimic caracterul unitar al civilizației țărănești, de aici, dovada impresionantă a puternicei forțe de creație a acestuia. Această forță de creație are același ritm cu viața și este la fel de tumultuoasă ca ea: ”Foarte aproape de viață, imitând gestul inițial și fundamental al vieții – creația, înnoirea, depășirea – sensibilitatea țărănească nu se oprește în tipare și nu se lasă condusă de canoane istorice.”

Pentru Eliade, omul societăților arhaice tinde să trăiască cât mai mult în sacru sau în intimitatea obiectelor consacrate, acest lucru fiind explicabil prin faptul că sacrul echivalează cu puterea și cu realitatea. Dat fiind că sacrul este adevăr, eternitate și eficacitate, opoziția sacru-profan este, de fapt, opoziția real-ireal. Proiectul lui este acela de a cerceta mentalitatea folclorică, care se manifestă și creează întotdeauna în conformitate cu anumite legi ”arhetipale”. Pentru a se menține în zona sacrului, orice creație folclorică se realizează cu exclusivitate în structuri în care principiile metafizice sunt implicite: ”Fiecare produs folcloric – legendă, vrajă, proverb etc. – poartă în sine universul mental care i-a dat naștere, întocmai cum un ciob de oglindă păstrează aceeași lume ca și întregul din care a fost desprins.”

Plecând, în fond, de la aceeași idee a opoziției dintre sacru și profan, Eliade face în articolul ”Destinul culturii române” din volumul ”Profetism românesc”, I, afirmația: ”… aproape tot ce a dat mai bun geniul românesc până în prezent, l-a dat pe nivelul creației folclorice. Ori, se știe bine, folclorul nu ține seama de istorie: dimpotrivă, o sabotează și o devalorizează. În orizontul spiritual care e propriu folclorului, istoria echivalează cu efemerul, nesemnificativul și iluzoriul, «Apa trece, pietrele rămân.», este formula care rezumă cel mai pregnant punctul de vedere al geniului popular față de istorie. În perspectiva folclorului, istoria este doar un șir de vane întâmplări, efemere și precare ca valurile și apele. Semnificative nu sunt apele în continuă devenire, ci ceea ce e greu, imobil, pietrele, imaginea arhetipală a realității ontologice prin excelență.” Deci, echivalența apă – pietre pentru devenire-eternitate, profan-sacru. Amenințat de teroarea istoriei, geniul neamului românesc s-a solidarizat cu acele realități imuabile asupra cărora istoria nu avea putere: Cosmosul și ritmurile cosmice. ”Românii au conceput tot timpul ritmurile cosmice ca pe o liturghie cosmică. Ori, această liturghie cosmică o regăsim în folclorul românesc, … ei au păstrat, au adâncit și au valorificat o viziune creștină a Naturii, așa cum fusese ea exprimată în primele secole ale creștinismului.”

Mircea Eliade nu este folclorist în înțelesul comun al cuvântului, dar studiile sale despre istoria și preistoria religiilor, incluzând și miturile fundamentale ale culturii spirituale românești, au deschis perspective deosebit de fructuoase interpretării semnificațiilor subtile ale folclorului.

În 1937, publică în ”Revista Fundațiilor Regale”

articolul ”Folclorul ca instrument de cunoaștere”, inclus, în 1943, în volumul ”Insula lui Euthanasius”. La început neobservat, suscită mai târziu, în anii ΄70, atenția multor specialiști. Despre importanța majoră a acestui studiu, în contextul operei sale întregi, scrie Ioan Petru Culianu în importanta monografie ”Mircea Eliade”: ”Profesiunea-i de credință nu este în fond exprimată în volumele importante pe care le-a scris despre yoga sau istoria religiilor, ci într-un articol rămas aproape necunoscut până când Alain Paruit l-a tradus în ”L΄Herne” (33, 1978): «Folclorul ca instrument de cunoaștere». Acesta reprezintă, după câte știu, singura scriere științifică unde Eliade ia o poziție mai mult decât explicită în privința faptelor supranaturale, a căror posibilitate o admite pe deplin.” Înscriindu-le în experiența umană în general, Eliade vede în creațiile folclorice documente ce ne pot ajuta să cunoaștem mai mult, să ridicăm multe din vălurile ce ne înconjoară: ”Credem însă că materialele folclorice pot sluji și la o altfel de cunoaștere decât cea pe care ne-o oferă filosofia culturii. Și anume credem că probleme în directă legătură cu omul, cu structura și limitele cunoașterii sale, pot fi lucrate până aproape de dezlegarea lor finală, pornind de la datele folclorice și etnografice.”

Eliade are convingerea că la baza credințelor celor vechi stă experiența directă, chiar dacă este exprimată uneori neclar: ”Anumite credințe primitive și folclorice au la baza lor experiențe concrete. Departe de a fi imaginate, ele exprimă tulbure și incoerent anumite întâmplări, pe care experiența umană le plasează între limitele sale… Faptul inițial este o experiență.” În concluzie, legendele și credințele poporului nu trebuie respinse în bloc, ”ca năluciri ale duhului primitiv”, ci analizate cu spirit critic pentru a le descoperi semnificațiile ascunse.

Lucrările de referință ale folcloristicii apărute în țara noastră în ultimii ani sintetizează contribuția celebrului savant în acest domeniu, oprindu-se mai ales asupra articolului anterior citat și asupra celor două cărți fundamentale: ”Comentarii la legenda Meșterului Manole” (1943) și ” De la Zalmoxis la Genghis-Han” (1970).

În ”Comentarii la legenda Meșterului Manole”, autorul demonstrează că partea mitică a baladei e la aceeași înălțime cu realizarea literară în varianta românească: ”Balada românească nu e numai superioară din punct de vedere al echilibrului și expresiei artistice, ci și datorită conținutului său mitic și metafizic.” Autorul găsește rădăcinile baladei în preistoria spiritului uman. Sacrificiul uman prin ”moartea violentă”, zidirea soției meșterului, este sacrificiul primordial, din ”illo tempore”, prin care a luat naștere cosmosul, prin aceasta conferind trăinicia necesară unei construcții. Și tot ”moartea violentă”, transformarea meșterului în fântână, era singura posibilitate de recuperare a soției sale, intrată prin jertfire în durata mitică.

Această lucrare prezintă interes și din punct de vedere metodologic, autorul apreciind materialul folcloric autentic, dar respingând practica aglomerării factologice, neselective. El crede că e necesară studierea faptelor folclorice ”în universul mental care le-a dat naștere, înțelegerea lor înăuntrul întregului din care s-au desprins.”

”De Zalmoxis à Gengis-Khan; études comparatives sur les religions et le folklore de la Dacie et de l'Europe orientale”, carte apărută în franceză în 1970 și în traducere românească în 1980, prezintă „esențialul religiei geto-dacilor și cele mai importante tradiții mitologice și creații folclorice ale românilor.” Această carte, ”cea mai importantă pentru folcloristica românească din bibliografia eliadescă”, este o magistrală sinteză asupra miturilor geto-dace și a capodoperelor folclorului românesc în care acestea s-au întruchipat. Cuprinde capitole despre numele dacilor, despre cel mai important zeu al lor, despre mitul descălecatului, despre ”Meșterul Manole”, despre ”Miorița”, despre mitul nașterii Universului și despre faptul că la români nu au existat șamani. Eliade subliniază vechimea culturii noastre populare, comparabilă din acest punct de vedere cu cea a Chinei și a Indiei. Această vechime, romanitatea și legăturile ei cu Occidentul îi conferă reale posibilități de devenire și afirmare. Materialul folcloric românesc nu numai că-i ușurează analiza tradițiilor religioase populare din India, Asia Centrală, Extremul Orient și Mesopotamia, dar, în același timp, scoate la lumină modele unice de maxim interes științific privind cosmogoniile populare, fără de care nu poate fi concepută o istorie generală a credințelor mitologice. Scriind despre Zamolxe, prezentat ca ”zeu al misterelor”, moartea și învierea lui căpătând semnificația unui ”ritual inițiatic”, Eliade afirmă ideea de precreștinism în Dacia. ”Voievodul Dragoș și vânătoarea rituală” sau mitul descălecatului sunt prezentate ca o plăsmuire originală în care uciderea bourului este interpretată ca un act ritual, de sorginte iraniană, pătruns în cultura populară românească prin filieră scitică. Versiunea românească atestă o proveniență din stadiul vânătoarei, sacrificiul zimbrului semnificând obținerea stăpânirii noului loc.

Savantul era un mare admirator al baladelor ”Miorița” și ”Meșterul Manole”, pe care nu ezită să le așeze alături de cele mai reprezentative capodopere ale omenirii. Considera că acestea sunt purtătoare ale aceleiași concepții arhaice asupra morții ritualice, ambele capodopere exprimând și explicând, în parte prin tragismul lor, grelele încercări din destinul istoric al poporului nostru. Partenera de dialog a ciobanului, oaia năzdrăvană, este un oracol, o voce a destinului căreia ciobanul se supune, fără a vedea în gestul său resemnare, fatalism, pasivitate. Printr-un act de profundă reflecție, ciobanul își depășește condiția, își transcende nenorocirea, proiectându-și existența în mit. ”Dacă «Miorița» și-a cucerit un loc unic la cele două nivele ale culturii românești – folcloric și cult – înseamnă că poporul, ca și intelectualii, recunosc în această capodoperă a geniului popular modul lor de a exista în lume și răspunsul cel mai eficace pe care ei pot să-l dea destinului, când se arată, ca de atâtea ori, ostil și tragic. Și acest răspuns constituie, de fiecare dată, o nouă creație spirituală.”

Moartea în cele două realizări magistrale ale folclorului românesc – ”Miorița” și ”Meșterul Manole” – nu reprezintă, atrage atenția scriitorul român, ”un stigmat suspect pentru sănătatea sufletească a poporului român”. Nu presupune devitalizare și frică. ”Prezența morții în centrul spiritualității românești nu înseamnă însă o viziune pesimistă a lumii, o rarefiere a debitului vital, o deficiență psihică. Un contact direct cu viața țărănească infirmă hotărît aceste supoziții: românul în genere nu cunoaște nici teama de viață, nici beția nostalgică, nici pesimismul religios, nici atracția către asceză (de tip oriental).” Aceste opere poartă în miezul lor o ”valorificare a morții”: în ”Miorița” moartea are semnificația întoarcerii păstorului ”lângă ai săi”, iar în ”Meșterul Manole” ”este creatoare ca orice moarte ritualică”. În concluzie, o rezolvare spirituală de înalt grad a problematicii existențiale a morții.

Sub titlul ”Cultul mătrăgunei în România”, Eliade prezintă în capitolul șapte din lucrarea ”De la Zalmoxis la Genghis-Han” multe din observațiile sale asupra mătrăgunei, plantă ce l-a preocupat timp de aproape patru decenii. La studiile sale legate de folclorul mătrăgunei în China, Persia și țările orientale din jurul Mediteranei, Eliade adaugă aici numeroase referințe despre superstițiile românești legate de mătrăgună: ”Dintre toate plantele pe care vrăjitoarele, fete și femei din România, le caută pentru virtuțile lor magice sau medicinale, nu există niciuna al cărei ritual al culesului să comporte atâtea elemente «dramatice» ca mătrăguna.”

În 1976, la Universitatea din Chicago, și în 1978, la Paris, îi apare cartea ”Occultisme, sorcellerie et modes culturelles”, în care specialistul regreta că cercetătorilor occidentali nu le sunt cunoscute tradițiile folclorice românești în privința vrăjitoriei. El se oprește asupra strigoilor, călușarilor și zânelor, derivând cuvântul ”strigoi” de la latinescul ”striga” – vrăjitor, pe ”zână” de la ”Diana”, în Europa occidentală zeița ocrotitoare a vrăjitoarelor, din aceeași rădăcină a derivat pe ”zănatic”, însemnând ”smintit, zăpăcit, besmetic”.

Mircea Eliade este și autorul capitolului ”Literatura orală” din prestigioasa lucrare ”Istoria literaturilor”, apărută la Paris în 1956. Deși e vorba despre o lucrare de referință cu largă audiență în apusul Europei, nu renunță la exemplele din folclorul românesc, de a cărui genialitate e convins.

Lucrările științifice ale lui Eliade consacrate mitului, simbolului și istoriei religiilor, traduse în numeroase limbi, citează, valorifică și elogiază studiile folcloriștilor români, prezentând sau rezumând în același timp variate opere și contribuții importante aparținând lui: Petru Caraman, Constantin Brăiloiu, Nicolae Cartojan, Lazăr Șăineanu, Iuliu A. Zanne, Moses Gaster, Ovid Densusianu, Dimitrie Gusti, Sextil Pușcariu, Ion Mușlea.

Studiile menționate anterior nu reprezintă decât o parte din legăturile savantului român cu folclorul. Scopul lui Eliade, în multe din lucrările sale, a fost să evidențieze și să demonstreze profunzimea folclorului românesc în comparație cu manifestările similare ale altor popoare, și a reușit din plin. ”Temeinica documentare, precizia, rigoarea și originalitatea caracterizează creațiile lui Mircea Eliade, prin care folclorul românesc se integrează în mod firesc în universalitate.”

Prin opera cercetătorului român, conștiința culturală a lumii a luat act de fenomenul spiritual românesc: ”Spațiul mioritic, universul nostru de reprezentări ale absolutului, așa cum gândirea magică și religioasă și le-a închipuit în durata sa anistorică, va deveni în opera lui Mircea Eliade o integrală a spațiului universal.” Veșnic căutător de esențe, el și-a dat seama că prin cercetarea creațiilor folclorice, documente profunde și originale ale evoluției spiritului uman, omul va face un pas înainte în chiar cunoașterea de sine: ”De câte ori voi vorbi despre literaturile orale, va trebui să încep prin a reaminti că aceste creații nu reflectă nici realitatea exterioară (geografie, datini, instituții), nici evenimentele istorice, ci dramele, tensiunile și speranțele omului, valorile și semnificațiile sale, într-un cuvânt, viața spirituală concretă, așa cum se înfăptuiește ea în cultură.” Prin urmare, în viziunea lui Eliade, literatura populară este un reflex al dorului de absolut prezent în fiecare suflet național, multiplicat la scară universală.

Folclor și literatură cultă la Mircea Eliade

Pledând fără odihnă și veșnic polemizând pentru cultivarea fondului autohton, multimilenar, a miturilor reprezentative, pentru descătușarea energiilor spirituale ale noii generații și pentru afirmarea mondială a culturii române, tocmai prin revigorarea, renașterea, introducerea în marea cultură, cultă, a vechilor tradiții, Mircea Eiade oferă și soluții concrete. Astfel, dacă în opera științifică și în eseuri teoretizează, aducând la lumină gândirea vechilor civilizații, în opera literară folosește elemente folclorice, dând personajelor și, implicit, cititorilor, șansa de a înțelege și de a se pătrunde de marile mistere ce ne înconjoară. În ”Fragments d΄un journal”, autorul mărturisea: ”Eliberarea mea de literatură prin istoria religiilor și etnologie răspunde aceleiași tendințe: ceea ce este real pentru mine nu e «literatura». Un critic care ar vedea în opera mea științifică o înclinare către erudiție s-ar înșela profund. Este vorba de cu totul alt lucru, este vorba despre o lume care îmi pare mai reală, mai vie decât personajele de roman și nuvele.” Mitul trece, deci, înaintea literaturii. Formele mitice sunt mai reale pentru că pot comunica adevăruri eterne, cosmice. Dar, pentru că personalitatea scriitorului este duală, nocturnă și diurnă, rezervând științificul diurnului și nocturnului, literatura, cu alte cuvinte, spiritul lui simte nevoia să se manifeste și prin literatură, Eliade va face și literatură (poate și pentru faptul că literatura e mai la îndemâna cititorului). Însă proza sa își extrage substanța direct din surse mitice, dintr-o realitate prestigioasă: ”Fantasticul lui Mircea Eliade este, în fond, un vehicul al miticului și rolul lui, în literatură, este să deschidă calea inițierii. Un fenomen, indiscutabil, de sincretism, în care intră și un element de fabulos popular.”

Chiar și atunci când tratează teme politice și sociale, deci, într-un anumit sens, profane, ca în ”Noaptea de Sânziene”, ”Pe strada Mântuleasa” etc., el transfigurează accidentalul în simbol. Pe autorul român îl interesează personajele înzestrate cu puteri ce vin din adâncurile ființei, fără preocupări ce țin de cadrul strict biografic. Așa cum, în viața de toate zilele, sacrul e ascuns în profan, tot așa și Eliade ascunde, ”camuflează”, simbolurile mitice în nuvele cu temă politică și istorică (”Podul”, ”Șanțurile”) sau în narațiuni fantastice (”Șarpele”, ”La țigănci”). Personajele sunt chemate să descifreze aceste simboluri camuflate, întocmai ca într-un labirint, în care trebuie să ajungi la centru, pentru că viața omului, chiar și cea mai banală, este o suită de încercări inițiatice: ”Un labirint este uneori apărarea magică a unui centru, a unei bogății, a unui înțeles. Pătrunderea în el poate fi un ritual inițiatic, după cum se vede în mitul lui Tezeu. Acest simbolism este modelul oricărei existențe care, trecând prin numeroase încercări, înaintează spre propriul său centru, spre sine însuși.”

Eliade a încercat de mai multe ori acest fel de ”camuflare” deoarece: ”Camuflarea simbolurilor constituie unul dintre aspectele esențiale ale coalescenței mit-literatură. Ea stă la baza teoriei despre persistența miturilor în epoca modernă, căreia autorul i-a consacrat mai multe capitole în diverse cărți ale sale”. Ioan Petru Culianu, în monografia sa, ”Mircea Eliade”, amintește de o replică a lui Constantin Noica, ce ni se pare foarte potrivită pentru a-l caracteriza pe Eliade: ”În cultura română, Eliade este un Parsifal: el pune întrebarea justă”, făcând aluzie la un articol-eseu al scriitorului (ce împrumutase ideea din Nichifor Crainic) despre legenda Regelui Pescar, în care se arată cum o întrebare esențială pusă de Parsifal a putut revigora, trezi la viață o întreagă lume. Întrebarea sau, mai degrabă, chemarea esențială a lui Eliade adresată contemporanilor este întoarcerea spre origini, de fapt, spre partea ascunsă, numenală, a ființei noastre, să căutăm ce-i etern și bun cu adevărat în noi, ca popor, căci în felul acesta vom accede la universalitate. Și această parte importantă este camuflată în mituri, vise, arhetipuri, simboluri, metafore, poezie populară, legende, parimii, basme. Puterile folclorului, la noi, fiind încă vii și creatoare, Mircea Eliade îl înfățișează ca pe o cale de reintegrare a omului în plenitudine, în veritabila-i matcă a comunității hrănite lucid cu izvorul înțelepciunii străvechi mitice, cândva esențiale pentru participarea tuturor la miezul grupului. Astfel, savantul român ”are meritul de a ilustra, prin opera sa literară, posibilitatea deschisă a integrării, asimilării mitului de către cultura și sufletul modern, precum și de a sublinia, prin opera sa teoretică, valoarea acestui mod de prelungire a calităților creatoare românești.”

Considerând simbolul mitic mai real și mai bogat în semnificații decât cel literar, autorul inventa tehnici pentru a-l resemantiza și pe ultimul. Mircea Eliade era un mare admirator al baladelor ”Miorița” și ”Meșterul Manole”, dar nu credea că simpla lor prelucrare ar putea duce la rezultate vrednice de luat în seamă, însă ”pleda pentru refacerea aceluiași itinerariu spiritual care a dus la nașterea «Mioriței», la descoperirea acelor puteri ascunse uitate în adâncurile subconștientului care l-au iluminat așa cum făceau și strămoșii săi din vechime. Creația este actul, scufundarea în adâncuri”, și orice literatură autentică este creatoare de noi lumi: ”După cum o nouă axiomă dezvăluie o structură a realului necunoscută până atunci – altfel spus, întemeiază o lume nouă – literatura fantastică relevă sau mai curând creează universuri paralele.”

În această privință, părerea lui Eliade se apropie substanțial de cea a lui Lucian Blaga, exprimată în ”Elogiul satului românesc”, discursul rostit în iunie 1937 la primirea sa în Academia Română : ”Cultura majoră nu repetă cultura minoră, ci o sublimează, nu o mărește în chip mecanic și virtuos, ci o monumentalizează potrivit unor vii forme, accente, atitudini și orizonturi lăuntrice. Nu prin imitare cu orice preț a creațiilor populare vom face saltul de atâtea ori încercat într-o cultură majoră. Apropiindu-ne de cultura populară trebuie să ne însuflețim mai mult de elanul ei stilistic interior, viu și activ, decât de întruchipări ca atare.”

Artistul modern, în loc de interpretare și căutare de simboluri, ar trebui să adâncească temele folclorice, până la regăsirea izvorului irațional care le-a dat naștere. ”Geniul popular românesc nu va putea fertiliza inspirația și inteligența elitelor, decât când se va înlocui tehnica motivelor exterioare (ritmul poeziei populare, decorul țărănesc…) printr-o tehnică nouă care s-ar putea numi actualizarea prezenței fantastice.” În multe dintre intervențiile sale, Eliade demonstrează deosebita importanță a operelor culte inspirate din folclor, deosebind valoarea de nonvaloare. O copiere mecanică nu poate da naștere decât unor lucrări nesemnificative. Într-un mit sau într-o legendă, nu anecdotica are însemnătate. A crea o operă viabilă nu înseamnă a reproduce versificația unei poezii populare. Doar câțiva au putut să-și asimileze esența folclorului, ”prezența fantastică”, zămislind capodopere. Sunt citate numele lui Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi și Dan Botta. Mulți alții n-au fost decât mediocri versificatori. ”Nu au niciun sens pastișele imitând pitorescul creației folclorice sau căutarea unor simboluri acolo unde nu există. Din zecile de drame inspirate din «Legenda Mănăstirii Argeș», majoritatea sunt eșecuri. Până la Lucian Blaga nu exista o dramă românească alimentată de folclor. Și, cu toate acestea, de câte ori nu se pusese în scenă legenda Meșterului Manole. Dar toți aceia care prelucraseră această legendă au năzuit să-i dea o ”interpretare originală”. Or, ceea ce constituie farmecul real al acestei teme este legenda în sine, fără căutare de simboluri și interpretări. Legenda singură produce acea prezență fantastică, irațională, ea singură, iar nu simbolistica ei gândită printr-un efort personal.”

După ce menționează ca valoros din punct de vedere dramatic motivul ”porții”, Eliade recomandă și alte motive: ”Dar câte teme folclorice nu ne stau la îndemână pentru crearea unei drame fantastice românești: priveghiul morților, jocurile de copii (care sunt resturi din ceremonialurile inițiatice și riturile agricole), noaptea Sfântului Andrei, solstițiul de vară, misterul topitoriilor metalelor prețioase etc.” Multe dintre ele trec și în opera literară a lui Eliade.

Scriitorul se delimitează de fantasticul cult, care înfățișează ce-i mai ”bolnav” în om, preferând fantasticul folcloric care îl pune pe om în legătură cu o ”realitate irațională, dar concretă”, cu o experiență colectivă ce intuiește exact viața și moartea: ”limitele vieții și nemărginirea morții”. Deci, în viziunea eliadescă, o creație populară poate fi un ”instrument de cunoaștere”: ”Un om care moare într-o legendă prețuiește mai mult (din punctul de vedere al cunoașterii) decât eroii care mor în toate romanele moderne…”

Evident, în opera sa literară fantastică a optat pentru fantasticul folcloric, un fantastic care mediază cunoașterea, nu teroarea. Acest aspect îl situează în mijlocul poporului care l-a născut: ”Originalitatea lumii lui fantastice îmi pare a consta în seninătatea ei, în absența tragicului, a damnării, a catastrofei finale, a obsesiilor și spaimelor de orice fel. Fantasticul lui Mircea Eliade este benign, o revanșă a vieții, a frumuseții și fecundității ei inepuizabile. Din acest punct de vedere, el rămâne, după părerea mea, în mod decisiv românesc, pentru că literatura română îmi pare a fi una dintre puținele literaturi ale lumii în care fantasticul n-a devenit niciodată grotesc, tragic, sumbru, păstrându-și puritatea lirică, de alternativă mai bună și mai frumoasă a Realului. Iată de ce originalitatea acestui scriitor român de reputație mondială sprijină și exprimă indiscutabil o spiritualitate românească.” Deci, literatura fantastică a lui Eliade ar ilustra propensiunea românească spre vis, în orice caz o sublimare a realității imediate.

Beletristica lui Mircea Eliade conține reminiscențe mai mult sau mai puțin pregnante ale cercetărilor sale folclorice. Interferențele dintre folclor și literatura originală diferă de la o carte la alta și sunt fie vagi ecouri sau directe aluzii, fie coloana vertebrală pe care e brodată povestirea. Plecând de la titlul lucrării ce ne-am propus să o facem, ”Surse folclorice ale unor motive din opera literară a lui Mircea Eliade”, am ales din scrierile sale literare câteva motive populare, a căror semnificație o vom urmări atât in interiorul operei scriitorului, cât și la izvoare: în manifestarea folclorică. Am grupat aceste motive pe trei secțiuni, în funcție de momentele fundamentale din viața omului, ce marchează tot atâtea ”treceri” și cărora acestea se circumscriu; pentru naștere: ursitul, ursitoarele, rodul; pentru nuntă: noaptea de Sânziene, tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, Zburătorul, mătrăguna, motivul alegerii și al căutării ”alesului”; pentru moarte: strigoiul, noaptea Sfântului Andrei, ritualul înmormântării (”La țigănci”), ”Miorița”, ”Meșterul Manole” (ca mituri ce valorifică concepția populară românească despre moarte). Dintre acestea, vom analiza doar câteva.

III. Motive folclorice în creația literară a lui Eliade

Noaptea de Sânziene

Sânzienele și Drăgaica sunt termeni ce au în folclorul românesc mai multe conotații. Sărbătoarea populară ce avea loc la 24 iunie și în cadrul căreia se desfășura obiceiul, sărbătoare care coincide cu Nașterea Sf. Ioan Botezătorul din calendarul creștin, se numește Drăgaică, iar în Transilvania este cunoscută sub denumirea de Sânziene. Drăgaice se numesc și plantele sau florile care au rosturi precise în cadrul sărbătorii și obiceiului Drăgaica, precum și în practica medicală empirică. Târgul sau iarmarocul ce avea loc anual la 24 iunie poartă numele de Drăgaică, ca și jocul ce se făcea la acest iarmaroc. Tot așa se numea protagonista obiceiului, alteori toate interpretele. Există chiar și o ființă fantastică cu acest nume, asemănătoare ielelor care-i pedepsește în mod similar pe cei ce lucrează de ziua ei, la sărbătoarea respectivă. Potrivit altor mărturii populare drăgaicele sunt însă și ”ființe vii, care au puterea de a face ca buruienile să fie de leac” sau ”ființe cerești care dau roadă semințelor„. În vechime flăcăii și fetele se adunau spre a învăța să joace pe niște movile numite ”drăgaice”.

Etimologic, termenul ”Sânziana” este derivat de Mircea Eliade din latinescul ”Sancta-Diana” (”Sfânta Diana”), care era zeița vrăjitoarelor, dar alte surse explică etimologia acestui cuvânt de la latinescul ”Sanctus dies Johannis” (”ziua Sfântului Ioan”).

Despre această sărbătoare a Sânzienelor, au scris foarte mulți folcloriști în ample studii sau rezumativ. Menționăm pe Tache Papahagi cu volumul ”Mic dicționar folcloric” (1979), Victor Kernbach – ”Dicționar de mitologie generală” (1983), Ovidiu Bârlea – ”Folclorul românesc”, volumul I (1981), Adrian Fochi – ”Datini și eresuri populare de la sfârșitul secolului al XIX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densusianu” (1972) și foarte documentata lucrare a lui Dumitru Pop, ”Obiceiuri agrare în tradiția populară românească” (1989).

Obiceiul acesta ce se practica în ziua de 24 iunie urmărea asigurarea prosperității recoltelor. Odinioară, obiceiul avea o răspândire mai largă, fiind atestat și în Moldova de către Dimitrie Cantemir, iar pe la sfârșitul secolului al XIX-lea a fost semnalat abia în Muntenia și în Dobrogea, pentru ca între cele două războaie mondiale să se mai mențină doar în Muntenia sud-vestică. Practicat numai de fete, în număr variabil, una era împodobită cu spice, numită prin Moldova ”Drăgaică”, pe când celelalte se înveșmântau în alb, pe alocuri cu fața ascunsă în văl, împodobit cu flori, îndeosebi cu sânziene. Prin Dobrogea, unele se mascau în bărbați, iar prin Teleorman una ”cu numele Drăgan și alta în costum femeiesc zisă Drăgaică” (Fochi: N. Densusianu, pag. 117).

Recuzita specială era coasa pe care o purtau prin unele locuri numai fetele mascate în bărbați, în alte părți, fiecare participantă. De asemenea, prin Teleorman se poartă stea cu usturoi, basmale și flori, aidoma celui călușeresc. Mihai Coman, ocupându-se de obiceiul Drăgaicei îl pune în paralelă cu Călușul, spre a conchide că ”avem de-a face cu două datini care se oglindesc una în cealaltă și că Drăgaica este un Căluș feminin”. Participantele mai poartă în mâini și marame de care se țin în timpul jocului, iar prin unele locuri dau petice din ele celor pe la care joacă. Alaiul drăgaicelor se desfășura în două forme, inegal răspândite. Cea mai veche constă într-un mers dansat printre ogoare, apoi pe ulițele satului: ”După cum se vede, prin Drăgaică o înțeleg pe Ceres. Căci în acea vreme a anului când încep să se coacă semănăturile, toate fetele țăranilor din satele învecinate se adună și o aleg pe cea mai frumoasă dintre ele, căreia îi dau numele de Drăgaică. O petrec pe ogoare cu mare alai, o gătesc cu o cunună împletită din spice și cu multe basmale colorate și-i pun în mâini cheile de la jitnițe. Drăgaica aceasta, împodobită în acest chip se întoarce de la câmp spre casă cu mâinile întinse și cu basmalele fluturând în vânt, de parcă ar zbura și cutreieră toate satele din care s-a adunat lume s-o petreacă cântând și jucând laolaltă cu toate tovarășele ei de joc, care o numesc foarte des sora și mai marea lor în cântecele alcătuite cu destulă iscusință. Fetele din Moldova doresc din toată inima să aibă parte de această cinstire sătească, deși în cântecele lor spun mereu, după datină, că fata care a întruchipat Drăgaica nu se poate mărita decât abia după trei ani.”

În a doua versiune, grupul umblă numai prin sat jucând de la casă la casă câte o horă rotită de trei ori, sau jucând ”în cruci, apărându-se unul contra altuia”. Căci, după unele mărturii, jocul era însoțit de un fel de duel cu coasele în mâini, încât ”în timpurile vechi acest joc aducea multe nenorociri, căci era un fel de bravură asemănat cu duelul de astăzi” (Hasdeu: ”Răspunsurile la chestionar”, VII, pag. 490). Duelul sângeros se petrecea mai ales la întâlnirea a două cete, de aceea se semnalează grija de a se evita.

Adeseori, acest alai este însoțit de cântece:

”Sari în sus, Drăgaică, sari!

Drăgăicuțele.

Mi-a venit vara bogată,

Cu cununi de spice coapte.

Sari în sus, Drăgaică, sus

Drăgăicuțele.

Și-mi retează spicele,

Spicele, bogatele.

Să sărim, să răsărim,

Cu mălai din rășnicioară,

Cu peștii din undicioară.” sau

”Iană, Iană-Sânziană,

Ț-oi face pomană,

Să dai ploaie fără mană;

Holda să rodească,

Să se veselească,

Porumbul să crească!

Rod cu mâna pun,

Îl strâng de pe drum;

Tot porumbul meu

Rodi-l-ar Dumnezeu,

Fir pe fir s-apuce,

Drugile să-ncurce;

Peste locul tot,

Drugile di-un cot!

Iană-Sânziană,

Ferește-l de mană

Și de uscătură

Și de udătură,

Căci și eu la toamnă

Ț-oi da turtă caldă,

Cu sita cernută,

De jar curățită,

Cu spuză-nvelită!”

După joc, fetele sunt cinstite cu bani, dar pe alocuri numai cu miere.

Pe lângă caracterul agricol, manifestările sărbătorii Sânzienelor au și semnificații erotic-oraculare, precum și implicații în creșterea fertilității și a ghicirii destinului. La aromâni, în seara de 23 iunie, toate nevestele de curând măritate, precum și toate fetele mai mari din sat, formează grupuri separate pentru serbarea Sânzienelor. Aceste grupuri sunt conduse de câte o nevastă mai în etate, care trebuie să fie o bună cântăreață și să caute ca fetele și nevestele să nu fie tachinate de băieți. Fiecare grup ia câte un ghium (vas mare de aramă în formă de ulcior), îl împodobește cât mai frumos cu felurite flori și plante mirositoare, fiecare persoană punând în el câte un inel sau o brățară în care s-a trecut câte un buchet de flori. Se alege, apoi, cea mai frumoasă fată care să poarte pe cap ghiumul plin cu apă. Pornind în grup pe ulițele satului, se duc cântând la mai multe izvoare, practicând ritul numit ”lustratio per aquam”. Se întorc apoi de unde au plecat și joacă hora până târziu în jurul ghiumului. La despărțire, ghiumul e ascuns în pământ sau în pivnițe, ca să nu-l fure băieții. A doua zi se strâng iar la casa unde au lăsat ghiumul și fiecare își ia obiectul cu buchetul de flori: speranțele pentru viitorul său vor fi mai vii sau mai triste, după cum vor fi și florile buchetului – mai înviorate sau mai ofilite. Apoi, spre seară, încep iar hora. Dar, când se face împărțeala ghiumului, se pune jos cea mai mare cunună, făcută anume din flori de Sânziene; prin această cunună trec femeile care nu au copii, ca să dobândească moștenitori. Băieții între 10 și 20 de ani formează grupul arapilor, deghizați, spoiți pe față cu tăciuni. Ei urmăresc grupurile de femei, șicanându-le continuu.

După alte mărturii populare, în alte părți, patru fete, dintre care una este îmbrăcată bărbătește, și un flăcău care le cântă din fluier, umblă pe la case prin sat jucând. ”Nu pronunță cuvinte, nimic…, prin acea închipuire că în acea zi se veselesc îngerii în ceruri și ei fac tot așa aici pe pământ. Se adună flori și buruieni pentru boli. În dimineața acestei zile, când răsare, soarele saltă (joacă).”

Despre Sânziene se spune că sunt frumoase care umblă prin păduri, sfinte care dau leacuri tuturor florilor, zeițele florilor, ființe care au puterea de a face ca buruienile să fie de leac, dau roadă semințelor. Oamenii nu lucrează nimic deoarece și soarele se odihnește.

În folclorul românesc sunt multe credințe legate de forța magică și regeneratoare a nopții de Sânziene. Se crede că ea poate dirija favorabil destinul omului. În ajun, copiii, băieți și fete (adică cei care se află în pragul unui ”început”) împletesc cununi din flori de sânziene, culese de pe câmp; seara, le aruncă peste casă, iar dimineața le caută pentru a ”citi” semnele trimise de cerul nopții. Cununile sunt augurale: darul câștigă bunăvoința spiritului nopții (sau a zânei). Cununa este pusă apoi la icoană ori e lăsată să atârne la streașina casei, ca probă materială: noaptea de Sânziene va avea grijă de cel ce a cinstit-o ritualic. ”Cununa se păstrează la loc ales un an, adică până la celălalt solstițiu. Este micul ei eon, un timp închis, diferit de cel obișnuit, după care ritualul se repetă, din aceleași motive regenerative”.

Victor Kernbach în ”Dicționarul de mitologie generală” amintește și alte manifestări legate de ziua de Sânziene: flori de scaieți, tunse de puf, sunt atârnate peste noapte de streașină și, după cât crește puful până dimineața, se stabilește cantitatea de noroc a subiecților.

După cum menționează Tache Papahagi în ”Mic dicționar folcloric”, de 24 iunie e legat și obiceiul Nedeilor (nedeie sau rugă). În vremuri mai vechi, acest obicei se caracteriza prin două trăsături fundamentale: era eminamente păstoresc și muntenesc – ceea ce se poate constata și în zilele noastre la nedeia din 24 iunie ce se ține anual pe platoul muntos numit ”Poiana Muierii”. Locul nedeii trebuie să fie un platou spațios, neted și ierbos și să nu-i lipsească apa: să fie cât mai convenabil nu numai pentru lumea pastorală, ci și pentru cea sătească, și nu numai ca posibilități mai ușoare de dus și întors pe cărări de munte, ci chiar ca aspect estetic, cu orizont deschis și priveliști frumoase. Astfel, nedeile au pe lângă rolul economic, social, anume de loc de schimb, și funcția de a conserva o serie de particularități folclorice, etnografice, dialectale. ”Muntele în peisajul românesc este deci un factor de coeziune, în diverse aspecte ale vieții materiale și spirituale, contribuind la păstrarea caracterului unitar.”

Românii cred că cerul se deschide la marile sărbători, și noaptea de Sânziene este una dintre acestea. Atunci Dumnezeu se uită pe pământ: cine vede poate cere cerului orice și i se dă imediat. Atunci e bine să se vegheze. Puțini oameni pot să-l vadă. Atunci vitele vorbesc și cine le ascultă moare. Deschiderea cerurilor ține numai o clipă și cine vede va avea foarte mult noroc. Dar numai aleșii pot să vadă cerul deschis, oamenii buni la Dumnezeu, care devin astfel nemuritori. ”Se văd în el mese întinse, lumânări aprinse; cei bolnavi să privegheze și, când văd deschizându-se cerul, să ceară sănătate și noroc; cine-l vede e fericit; atunci ard comorile pământului; cei buni la Dumnezeu îl pot vedea pe El și pe îngeri; mulți stau toată noaptea pândind comori, căci în această noapte joacă și se arată comorile”.

Cei doi termeni, Drăgaică și Sânziene, denumesc, fiecare în aria sa de circulație, o străveche sărbătoare populară, peste care s-a suprapus la un moment dat sărbătoarea creștină a nașterii Sfântului Ioan Botezătorul. Atât la noi, cât și la alte popoare, sărbătoarea creștină continuă să adăpostească însă variate manifestări folclorice de o evidentă sorginte arhaică. Potrivit credinței populare, în ziua aceasta soarele se odihnește, pentru că e mijlocul verii și al anului. E ”început de toamnă”, de aici înainte plantele nu mai cresc, ci dimpotrivă dau îndărăt, florile se veștejesc și își pierd mirosul. Cucul încetează să mai cânte, ziua începe să scadă, să se micșoreze, iar pe cer răsare ”găinușa”. Alteori, Sânzienele sau Drăgaica reprezintă ”sărbătoarea soarelui”, care acum ”joacă, se spală, se odihnește”, fiind mai strălucitor decât oricând.

Suprapunerea sărbătorii arhaice cu solstițiul de vară este semnificativă, momentul fiind unul fast marilor schimbări de destin, echivalente celor din natură: ”Drăgaica coincide aproape cu solstițiul de vară (21 iunie), cu marea răscruce în cursa soarelui și acoperă astfel, ca toate solstițiile și echinocțiile o perioadă de criză, o perioadă de intensă comunicare între cele două lumi, a viilor și a morților, dominată de primejdii, de amenințarea spiritelor malefice, dar și de multiple posibilități de intervenire cu succes în firea și mersul lucrurilor. Și ca toate perioadele de acest fel, ea prezintă asemănări vădite cu Anul Nou, de unde și o serie de manifestări asemănătoare. Se fac astfel diverse pronosticuri privind viața oamenilor (de exemplu, împletirea cununii).”

Sărbătoarea Sânzienelor conservă și unele elemente care țin de cultul morților, ca și Anul Nou, echinocțiul de toamnă și cel de primăvară. Așa, au loc ”moșii de Sânziene”, din ciclul moșilor de vară, de Rusalii, când se dau de pomană fructe: mere dulci, zarzăre, castraveți, dar și busuioc verde.

Sărbătoarea aceasta conține și diverse practici care interesează medicina și farmacologia magică și empirică: spre exemplu, femeile se scaldă în rouă sau în anumite izvoare spre a se vindeca de unele boli, copiii sunt stropiți cu apă. Acum se culeg florile numite sânziene, precum și alte flori de leac: sulfina, cimbrișorul, ce se folosesc pentru vindecarea unor boli, de la durerile de cap și răceli la bolile venerice, împotriva ploșnițelor și moliilor, și pentru vindecarea animalelor. Florile de sânziene au rol fertilizator pentru grădini și câmpuri, mai ales pentru pepeni și varză. Printre plantele care se adună în această zi este și ”iarba fiarelor”, despre care se credea că înflorește pentru câteva clipe în noaptea de Sânziene. Tot acum se pot face cu succes ”descântece de întors inima”, adică de împăcare a doi oameni certați. Drăgaica este socotită pe alocuri ”Doamna florilor” și se ținea ”pentru dragoste și plăcerea florilor”.

Sărbătoarea trebuie respectată pentru că Drăgaica, acea ființă fantastică asemănătoare ielelor și șoimanelor, ce domină Rusaliile poate să facă rău și să-i îmbolnăvească pe cei ce se abat de la normele de conduită îndătinate. Această sărbătoare se ținea și cu scopul de a apăra holdele, semănăturile, de grindină, de coropișnițe și de viermi.

Sărbătoarea Sânzienelor cumulează prin urmare manifestări folclorice complexe cu finalitate desosebită, ele privesc atât viața omului și a animalelor, cât și viața câmpurilor și semănăturilor, având deci și un caracter agricol.

Protagonista obiceiului poartă numele de Drăgaică, Drăgăiță, Dârdaică, Împărăteasă, Prințesă. Ea este aleasă de către celelalte participante și e considerată ”regina holdelor și stăpâna surorilor”. ”Fie că e vorba de o regină, fie de mireasă, avem de-a face în esență cu expresia aceleiași mentalități arhaice. Este vorba de asimilarea existenței umane cu viața vegetativă sau invers, iar în acest cadru al gândirii arhaice, fertilitatea pământului era solidară cu fecunditatea feminină, femeile devenind responsabile de belșugul recoltelor; aceasta, pentru că potrivit aceleiași mentalități, ele dețin misterul creației și pot influența deci fecunditatea câmpurilor.”

Cunoscând bine obiceiurile și credințele popoarelor europene, Frazer vorbea în opera sa ”Creanga de aur” despre ”identificarea femeii cu grâul”, iar Mircea Eliade identifică în credințele acelorași popoare, secerișul ca nuntă. După Eliade, regina sau mireasa reprezintă ”o imagine alterată a unui cuplu care odinioară stimula forțele creatoare ale naturii unindu-se ritual pe brazdă și repetând astfel hierogamia cosmică între Cer și Pământ.”

Am menționat mai sus că, în unele locuri, eroina obiceiului, Drăgaica, purta pe cap o cunună care oferă sugestia ideii de mireasă, de aici ideea că obiceiul Drăgaica prezintă unele evidente afinități cu ceremonialul nupțial. După desfășurarea lui scenică, evocă alaiul miresei cu druștele sale. În sprijinul acestei idei, amintim costumația luxuriantă, festivă, a protagonistelor, precum și secvențele de luptă voinicească ce apar în unele variante și care amintesc de unele secvențe din ceremonialul nupțial, inclusiv din orația de nuntă.

Pentru a înțelege mai bine semnificația obiceiului trebuie avută în vedere data calendaristică la care se practică, 24 iunie, dată care, în ordine astronomică, coincide cu cumpăna anului, cu apogeul luminii solare, iar în ordine mitologică cu începutul declinului vieții zeului naturii și vegetației. ”Drăgaica reprezintă pentru creatorii și interpreții ei imaginea, expresia, simbolul spiritului feminin al vegetației și naturii și, totodată, spiritul grâului aflat în pragul maturității și al căsătoriei.” Drăgaica și Drăganul, mireasa și mirele, sugerează căsătoria apropiată a spiritului grâului, adică seceratul. Acesta, ca și nunta, reprezintă o împlinire și ”implicit, premisă a perpetuării existenței, deoarece deschide perspectivele repetării hierogamiei cosmice inițiale. Dar în concepția arhaică seceratul înseamnă nu numai căsătorie, ci și moarte: moartea zeului naturii și vegetației. În virtutea acestei concepții, căsătoria și moartea nu reprezintă altceva decât stadii premergătoare și obligatorii în același timp ale unui nou început, ale unui nou ciclu vital.”

Participarea tinerelor fete la oficierea acestui obicei este o solidarizare magică cu destinul culturilor agricole, în dorința de a se împlini prin căsătorie, prin nuntă, ca și grânele prin secerat.

La origine, Drăgaica a reprezentat un rit agrar, un rit de etapă, ultimul dinaintea seceratului. Fetele alergau, cântau și dansau printre holdele ce dădeau în pârg, cu scopul de a le transmite acestora, pe calea magiei prin contact, condiția lor matură, de apropiate ”mirese”. ”Desfășurarea obiceiului subliniază acest lucru nu numai prin prezența miresei și a cuplurilor de fete și flăcăi, ca semn al activității ce urmează să înceapă. Sau, poate că prezența coasei să fie aici simbolul morții, seceratul însemnând și moartea zeului naturii, încheierea unui ciclu vital.”

Sânzienele – sărbătoarea religioasă de la 24 iunie și ziua solstițiului de vară – a fost o permanentă obsesie a scriitorului Mircea Eliade. În iulie 1929, la Calcutta, el scria capitolul ”Gândul unei nopți de vară”, din romanul ”Isabel și apele diavolului”, referindu-se încă de atunci la ”magia” nopții de Sânziene. Apoi, în 1937, într-o conferință la Radio București, Eliade vorbea despre importanța deosebită a solstițiului de vară în viața celor vechi. În societățile agricole, sărbătorile câmpenești încep cu ”dansurile ce țin până în noaptea Sfântului Ioan – miezul verii – și tot atunci se logodesc perechile. Viața omului ține pasul soarelui. Și dragostea crește odată cu pătrarul lunii”.

În cartea ”Sacrul și profanul”, Eliade amintește un amănunt ce devine semnificativ în contextul operei lui: ”Publicistul islandez Nicolaus de Therva, care a vizitat Ierusalimul în secolul XII, scrie despre Mormântul Sfânt: «Acolo este mijlocul Lumii; acolo, în ziua solstițiului de vară, lumina soarelui cade perpendicular din cer.»”

Scriitorul mărturisește despre pasiunea lui pentru Sânziene și în interviul realizat de Claude-Henry Rocquet, apărut sub titlul ”L'Épreuve du labyrinthe”: ”Nu mă interesa numai simbolismul românesc și european. În noaptea aceasta, cerul se întredeschide, se poate vedea lumea de dincolo în care se poate dispărea… Dacă cuiva i se înfățișează această vedenie miraculoasă, el iese din timp, iese din spațiu. Va trăi o clipă ce ține o veșnicie… Totuși, nu această semnificație a simbolismului mă obseda, ci acea noapte în sine.” Așadar, nu doar fascinația unor lumi paralele miraculoase în care se poate evada, ci clipa în sine era preocuparea lui Eliade.

De asemenea, considera perioada solstițiului fastă pentru lectură și pentru scris. Din acest punct de vedere, așeza noaptea de Sânziene alături de Crăciun și de Anul Nou. Acum cerul ”se deschide” pentru cine știe să citească semnele. ”Omul poate avea revelația universurilor paralele, trăind în atmosfera sacrului și luând contact cu timpul prestigios al începuturilor. Realitatea obișnuită devine transparentă și încărcată de latențe creatoare.” Într-o însemnare din 21 iunie 1949, câteva zile înainte de a se decide să scrie romanul ”Noaptea de Sânziene”, scrie: ”Solstițiul de vară și Noaptea de Sânziene păstrează pentru mine tot farmecul și tot prestigiul lor. Se întâmplă un lucru – și această zi nu mi se pare numai cea mai lungă, dar pur și simplu alta decât cea de ieri și cea de mâine.”

Motivul ”nopții de Sânziene” apare și în câteva opere literare ale scriitorului. Astfel, în nuvela ”Les trois grâces” din 1977, marele absent, personajul principal, doctorul Aurelian Tătaru, moare într-un loc retras de lume, lângă o cabană singuratică, în ziua de Sânziene. Acest personaj este cel care descoperă taina reîntineririi biologice, regenerării celulelor organismului, posibilă ”in illo tempore”, pentru primii oameni, Adam și Eva, înaintea căderii în păcat. Aurelian Tătaru este un purtător de ”sacru”, de aceea el se stinge într-un loc retras, departe de ochii ”profani” ai lumii, și într-un timp cu valoare magică, ziua de Sânziene.

Lui Dayan, eroul din nuvela cu același nume, îi revelează existența universurilor paralele un personaj misterios, coborât din legendă, ”jidovul rătăcitor”. Acesta îl duce pe Dayan într-o casă părăsită, loc de trecere spre grădina paradisiacă. Studentul eminent de la Facultatea de Matematică ajunge cu ajutorul ”jidovului rătăcitor” la ”ecuația ultimă”, n-a cunoscut însă niciodată soluția acestei ecuații. Experiența extatică a lui Orobete Constantin (Dayan) are loc cu trei zile înainte de Sânziene și după 12 ani de când el încheiase, în hambarul comunal din Strândari – satul bunicilor, lectura ”Jidovului rătăcitor”, tot în noaptea de Sânziene. Deci același timp magic al mijlocului verii înlesnește acestui erou excepțional (”geniu”, ”premiant”) contactul cu lucrurile esențiale. Chiar și experiența capitală, moartea, o cunoaște tot într-o seară de Sânziene: ”Și e noaptea de Sânziene. Chiar în inima Capitalei rămâne tot ce a fost la început: noaptea de Sânziene…”

Roman-frescă, ”Noaptea de Sânziene” e, în aceeași măsură, un roman de idei. Personajele sale discută enorm mai ales probleme fundamentale: iubirea, moartea, pieirea sau salvarea universului, participarea la istorie și evadarea din timp. După cum o spune chiar titlul, acest roman se desfășoară sub semnul nopții de Sânziene. Acțiunea începe în noaptea de solstițiu estival a anului 1938 și se încheie la câțiva ani după Al Doilea Război Mondial, tot într-o noapte de Sânziene. Momentul acesta miraculos îl ajută pe Ștefan Viziru, personajul principal, să iasă din timpul ”profan”, din istorie, din Labirint, fără ca totuși să le părăsească efectiv. ”Pădurea în care se pierde Ștefan este aceeași ca și pădurea în care s-a pierdut Dante. El se rătăcește în ea sau, mai curând, el intră într-o altă lume de înțelesuri, rămânând în același timp și în istorie. E jumătatea timpului, a timpului omului, a timpului vieții sale, linia despărțitoare între lumea istorică și cealaltă.” De câte ori apare ideea nopții de Sânziene, atmosfera romanului se încarcă de o inefabilă poezie ce îți umple sufletul:

”Pe nesimțite, deasupra lor, cerul își domolise sclipirea. O stea răsărise din senin, stingheră, în creștetul pădurii.

– S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole, continuase el fără s-o privească. Dar trebuie să te învețe cineva cum să le privești, ca să știi că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele și nu le știi că sunt miracole. Nu le vezi… Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopții, se deschid cerurile. Nu prea înțeleg cum s-ar putea deschide, dar așa se spune, că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care știu cum să le privească… ”

Credința populară că în noaptea de Sânziene cerurile se deschid apare transfigurată artistic în ultimul capitol al cărții. Accidentul de la miezul nopții a fost o ieșire din timp și spațiu, o trecere în altă viață. Iar ”trecerea” s-a făcut sub vraja nopții de Sânziene, deci sub semnul nunții, mașina Ilenei nefiind altceva decât vehiculul mistic al lui Charon, ce i-a purtat pe cei doi, Ștefan și Ileana, dincolo de moarte, în eternitate, acolo unde este posibilă realizarea cuplului ideal și, implicit, a fericirii, o reconstituire a cuplului primordial.

Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte

Mitul tinereții eterne a preocupat omenirea din cele mai vechi timpuri și este prezent în multe zone mitologice. El se referă la relativitatea timpului și la raportul diferențial între timpul obiectiv al lumii din realitatea imediată și timpul subiectiv al eroului ce face o călătorie pe un alt tărâm, unde vremea se scurge mult mai încet decât în lumea terestră comună.

Folclorul epic din România are numeroase variante ale mitului. Povestea ”Trei copii săraci” (culeasă de Petre Ispirescu) redă chiar și amănunte de peregrinări cronospațiale: ”Trecuseră mii de ani de când zbura el ca gândul din stea în stea și, când simți că-i vine dor de frați și de pământ, se lăsă ca gândul în adâncurile văzduhului și porni în zdrențele lui vechi spre palatul frățiorilor”, dar apropiindu-se ”băgă de seamă că pământul era copt și pârjolit de arșița soarelui, că nu mai are pe el nici iarbă și nici viață. Toate pieriseră. Nu mai erau nici oameni și nici ierburi. Numai palatele de marmură ale fraților mai străluceau în bătaia fierbinte a soarelui. Nu-și putea da seama nici când au murit, nici unde sunt îngropați.” După cum se vede, drumul durează mii de ani și este o explorare a mai multor stele, iar întoarcerea pe pământ se face cândva la sfârșitul timpurilor, când nu mai există aproape nimic aici.

Un alt basm, ”Mândrul florilor” (cules de Petru Savin), strecoară în ascultători fiorul ciocnirii dintre lumea pământeană și tărâmul celălalt, unde viața ar fi veșnică (de remarcat că aici ieșirea din timpul uman, devorator, se face tot pe pământ, unde este situat tărâmul celălalt). Aceste basme prezintă totuși în final întâlnirea cu moartea inevitabilă. Tema aceasta apare în opoziție cu dorința dintotdeauna a oamenilor de ”tinerețe fără batrânețe și viață fără de moarte”.

Motivul aspirației către tinerețe și nemurire este dezvoltat cel mai bine și mai frumos artistic în foarte cunoscutul basm ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, întâiul basm cules și publicat de Petre Ispirescu (1862). Aici, Făt-Frumos nu se naște până ce tatăl său îi promite că-i va da ”tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Chiar începutul ne arată clar că Făt-Frumos este un personaj excepțional. La ”ispitirile” tatălui cu lucruri ce-l fixau în firescul lumii imediate, el nu se potolește, dar la vorba ispititoare a împăratului: ”Taci, fătul meu, că ți-oi da Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, ce făgăduia să-l scoată din ”devenire”, pruncul ”tăcu și se născu”. Crescând, continuă să se înscrie în condițiile neobișnuitului: ”învăța într-o lună cât învăța altul într-un an”.

Când a venit vremea să plece, ca un veritabil căutător al ”ființei”, el nu a ales căile împărătești. Și-a ales un cal răpciugos pe care l-a îngrijit singur timp de șase săptămâni, și n-a luat straie noi, ci ”armele tătâne-său de când era flăcău”. Căci, în definitiv, feciorul își caută ”ființa”, dar aceasta se retrage îndărăt la părinți, la cei ce i-au dat ființă pământească. Rupând deci cu tot, fiul de împărat pleacă să-și împlinească destinul pentru care s-a născut. El învinge pe Ghionoaie și pe Scorpie, reprezentări simbolice ale forțelor răului, dar și tot atâtea tentații ale imediatului. A treia încercare este de a trece pădurea plină de fiare ce simbolizează întreaga Fire. Cu aceasta nu se poate lupta, dar o învinge printr-un subterfugiu. Profită de momentul când fiarele se adunau să mânânce. Zânele îl apără și intră în palat. Și astfel se va bucura de viața fără bătrânețe, fără boli și necazuri. Însoțindu-se cu zâna cea mică, Făt-Frumos află că nu are voie să intre în Valea Plângerii. Dar, fără a simți vreo curiozitate chinuitoare de a afla ce-i în locul interzis, el călcă acolo din întâmplare, la vânătoarea unui banal iepure, intrând în locul interzis, el nu a respectat de fapt singura regulă a lumii în care trăia. În lumea relativă a omului, greșelile sunt relative, în lumea perfectă, absolută, eternă, greșelile sunt eterne, absolute, și nu mai pot fi reparate. Făt-Frumos ieși din blânda uitare, își aminti de părinți și, cum spune basmul, ”îl apucă un dor de tatăl său și de mumă-sa”. În zadar îi spuneau zânele că ai lui au murit de mult, el stăruie să plece să-și vadă părinții. Se întoarce, dar locurile și oamenii erau complet schimbate. Începe să albească, să îmbătrânească repede. Calul îl părăsește ca să aibă timp să se întoarcă în țara zânelor. Feciorul de împărat cutreieră ruinele și-și găsește într-un tron, așteptându-l, moartea. Astfel, cercul se închide, omul a revenit la locul său de obârșie și ciclul destinului s-a încheiat.

Firul narativ al acestui basm este o succesiune de motive, dintre care mai importante sunt motivul ”tinereții fără bătrânețe” și motivul ”fortuna labilis” (”soarta trecătoare”). Din confruntarea acestora (pentru că e evident că sunt antitetice) se naște problema fundamentală a omului: în mijlocul sorții sale trecătoare, el aspiră dramatic spre nemuritoarea tinerețe. Sfârșitul basmului este trist. Este printre puținele basme de la noi care nu se încheie fericit.

Imaginea lui Făt-Frumos nu mai este ideală ca a zânelor. Nu avem de-a face cu un erou zeu nemuritor, ci cu un erou supus destinului uman tragic, care are amintiri, regrete, sentimente, greșeli. În cele două basme, ”Mândrul florilor” și ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, drama e profund umanizată, întâi prin situarea locului nemuririi pe pământ, chiar dacă în ținutul zânelor, în al doilea rând prin călcarea interdicției de a nu vâna în valea cu dor: ”Dintr-odată, ciocnirea dintre nemurire și dorul de părinți capătă o profunzime abisală și protagonistul basmului trebuie să se înscrie în destinul uman…”. Astfel, această creație populară propune o gravă meditație asupra condiției omului, asupra idealurilor lui, asupra lumii eterne. "În fața basmului acestuia nu poți fi decât uimit. Este o atât de reușită cumpănire între extreme, în el este apoi o atât de riguroasă afirmare ontologică, și, cum se va vedea, o afirmare a ființei adevărate, nu a celei instituite într-o nouă zonă de veșnicie – este, în sfârșit, o atât de fericită expresie, încât o clipă rămâi în fața lui, ca în fața unui dar nesperat al culturii noastre folclorice adus umanității. Cine l-a plăsmuit? Unde-și are un echivalent? Căci ar trebui să-și aibă unul, în literatura mondială a basmelor."

Ca pe un autentic căutător de esențe, ce se apleacă asupra întrebărilor lumii, era firesc ca pe Mircea Eliade să-l preocupe ideea centrală, ”tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, exprimată chiar de titlul acestui basm, capodoperă a epicii noastre populare. ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte ” era pentru Eliade mitul reintegrării omului în condiția paradiziacă primordială, prin ieșirea din devenire. ”Mă gândesc adesea la acel basm al nostru «cu tinerețe fără bătrânețe». Oare miturile acestea nu reprezintă ele înseși drama centrală a unei civilizații? De ce nu încearcă nimeni să le înțeleagă?”, se întreba încă din 1934 într-un eseu intitulat ”Despre tinerețe și bătrânețe”.

Și înainte de a și-o pune alții, el însuși discută această problemă în multe dintre scrierile sale, atât în cele cu profil științific, cât și în cele literare. Personajele eliadești sunt sfâșiate dramatic de neputința ieșirii din timp și de aspirația spre nemurire. De altfel, chestiunea aceasta este pusă sub diferite aspecte, de la scriere la scriere.

Ideea doctorului Aurelian Tătaru, din nuvela ”Les trois grâces”, este că omul a cunoscut secretul regenerării, dar că, ulterior, s-a petrecut o ”mutație” tragică în istoria lui biologică. Mutația a avut loc, probabil, după izgonirea omului din paradis. Pedeapsa de care vorbește cartea ”Genezei” nu este decât amnezia. Omul a fost pedepsit să uite că posedă o funcție capitală: autoregenerarea celulelor. Doctorul Aurelian inventează un ser ce ar duce la reîntinerirea organismului uman. Tratamentul lui, oprit la jumătate, are ca rezultat dubla existență a personajului Frusinel: ceasta trăiește ca florile, în același ritm cu anotimpurile, întinerește și îmbătrânește succesiv.

Acest motiv al tinereții veșnice apare și în ”Isabel și apele diavolului”, ”O fotografie veche de 14 ani”, ”Șarpele”. În scrierea fantastică ”Șarpele”, sugestia eternității omului apare chiar în replica finală a lui Andronic: ”Tu nu știi ce înseamnă să fii om… E atât de bine… Să nu mori niciodată, spuse el privind cerul. Să fii ca steaua aceea, frumoasă și nemuritoare…”.

”Pe strada Mântuleasa” înfățișează un personaj ciudat, Marina, ce trece de la o vârstă la alta, printr-o metamorfoză a cărei cauză rămâne necunoscută. Tot aici, Iozi, fiul rabinului din cartier, a descoperit o peșteră acoperită cu apă în pivnița unei case, în care va dispărea fără urmă: ”Pivnița aceea e loc vrăjit, că pe-acolo se poate trece pe tărâmul celălalt… Era ca o lumină mare de tot… Era ca o peșteră de diamant și luminată de parcă ardeau o mie de făclii.” Pivnița aceasta ne duce cu gândul la un spațiu unde timpul și moartea sunt abolite.

Motivul tinereții perpetue apare sub forma regenerării biologice a omului și în narațiunea ”Tinerețe fără de tinerețe”. Însuși titlul trimite la cunoscutul basm românesc, menționat mai sus. Dominic Matei, eroul cărții, este trăsnit în noaptea de Înviere (momentul este simbolic) și trăiește o miraculoasă întinerire care se asociază cu o extraordinară capacitate de cunoaștere. Plecat departe, silit de împrejurările istorice, Dominic Matei nu reușește să-și uite trecutul, vechea lui identitate. E suficient să privească o fotografie de demult (casa părintească din Piatra-Neamț) pentru ca, întocmai ca eroul din basm, existența lui să se precipite. Se întoarce la vechea condiție și moare, refăcând itinerariul folcloric.

Ieșirea de sub teroarea timpului este și obsesia personajului principal al capodoperei lui Eliade, romanul ”Noaptea de Sânziene”. De fapt, dorința lui Ștefan Viziru este de a regăsi beatitudinea copilăriei, de a retrăi atmosfera camerei Sambo, a lui ”nicăieri și niciodată”: ”De foarte mulți ani mă întreb dacă nu există într-adevăr niciun mijloc de a ieși din Timp, de a trăi, măcar discontinuu, și în eternitate… Pentru că nu vreau să mor! Nu vreau să îmbătrânesc, să mă mineralizez sufletește și într-o bună zi să mor. Vreau să trăiesc de-a pururi tânăr, ca în basmul nostru «Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Cred că am acest drept: de a-mi cere partea mea de nemurire… Noi trebuie să sperăm că într-o bună zi vom reintegra condiția adamică primordială. Că vom putea trăi, adică, nu numai în timp, ci și în Eternitate.” Condiția omului primordial, iată aspirația personajului. A revendica nemurirea ca pe un drept legitim.

Zburătorul

Motivul ”Zburătorului” este situat de către George Călinescu în rândul celor patru mituri fundamentale ce caracterizează existența poporului român, alături de mitul etnogenezei, ilustrat în ”Traian și Dochia”, mitul alegoriei morții ca nuntă din ”Miorița” și mitul estetic, al jertfei pentru creație, ce apare în balada-legendă ”Monastirea Argeșului”. ”Zburătorul” este mitul erotic. Sub diverse denumiri există și la alte popoare. ”Zburătorul este un demon frumos, un Eros adolescent, care dă fetelor pubere tulburările și tânjirile întâii iubiri.”

Zburătorul este uneori, greșit, confundat cu zmeul. El este închipuit ca un frumos, tânăr și înfocat bărbat brun, care vine în zbor noaptea, intrând pe fereastră sau horn la fetele pubere (sau la fetele tinere, în general) și chinuindu-le cu sărutările și cu dragostea lui; există credința că el e rezultatul unei mari iubiri cu obstacole de netrecut.

În ”Descrierea Moldovei”, Dimitrie Cantemir face zburătorului următorul portret: ”Zburătorul este, cred oamenii, o nălucă, un tânăr foarte frumos, care pătrunde noaptea la fete, dar mai ales la neveste de curând măritate, fără a putea fi văzut de alții, chiar dacă îl pândesc, și le spurcă toată noaptea cu iubiri neîngăduite. Am auzit totuși că unii bărbați însurați, cărora Titanul le-a plămădit măruntaiele dintr-un aluat mai bun, au prins unii zei zburători dintre aceștia și, după ce și-au dat seama că sunt ființe corporale, le-au dat pedeapsa meritată.” Se observă neîncrederea și fina ironie cu care scriitorul notează acestea.

Zburătorul are o imensă forță de seducție și abuzează de parteneră, adesea peste limitele suportabilității, omorând-o. O interesantă explicație populară arată că Zburătorul se întrupează din dorul sau din visul de dragoste, anume în formele fizionomice stricte ale omului dorit, erosul însuși decurgând în somn, aceasta fiind o intuiție exactă a caracterului oniric al mitului. ”De structură evident onirică, mitul Zburătorului e un produs de imaginație aproape exclusivă a pubertății fecioarelor (căci sunt foarte rare citările folclorice de Zburători feminini).”

Uneori, Zburătorul are și apariții piriforme, văpaie cu cap uman. Dar mențiunile folclorice despre acestea sunt rare. În superstițiile populare, Zburătorul poate să ia și înfățișare de stea: ”stea lungă care vine deasupra casei”, o stea căzătoare ”care se lasă la oameni pe coș” și prefăcându-se în zmeu sau în om, se iubește în vis cu o femeie ”ce se zice că are zmeu”.

Zburătorului i se mai zice și ”lipitură”, ”ceasul rău”, ”crasnic”; iar prin Transilvania e confundat cu diavolul, semn că identitatea lui s-a șters din memoria colectivă. După legendele din Muntenia, există și zburătoare, în ”chipul, arătarea” unei fete sau femei. Tot aici se credea că mai poate apărea sub formă de vultur sau de cocoș.

Vocația lor este exclusiv erotică, întocmai ca a faunilor, silvanilor și a celorlalte ființe din celelalte mitologii europene, foarte probabil o moștenire din zestrea preistorică a indoeuropenilor. ”Ziua stau ascunși prin scorburile copacilor sau crăpăturile stâncilor ori case pustii, iar seara pornesc la atac, slobozindu-se pe acoperișul caselor ca un sul de foc, stea, om sau pasăre.”

Bărbatul, femeia, flăcăul sau fata, se zice că are ”lipitură” atunci când dimineața se scoală cu vinețele pe corp, fără puteri, zdrobit de oboseală. Se crede că lipitura la femei vine din ”zburător” și anume din frică, după vreo sperietură. Zburătorul chinuiește toată noaptea pe femeia sau fata care au lipitură, căci simte pe corp ca o mare greutate, mușcături, ciupeli, gâdilături. Femeia măritată naște copilul mort: de aici, însemnătatea și căutarea celor ce știu să descânte și să scalde de lipitură.”

Împotriva Zburătorului se recomandă astuparea coșului și a altor găuri sau intrări. Se pun de asemenea patru cuțite încrucișate în gura coșului, sau se trage cu pușca, iar copacului în care stă i se dă foc. Alte remedii sunt alifiile din ”solzi de zmeu” sau de smoală de la moară, buruiana ”zburătorului”, însoțite de descântece. În Muntenia, împotriva lipiturii și zburătorului se fac băi cu următoarele nouă feluri de plante: avrămeasă, cristineasă, drăgan, leuștean, odolean, mătrăgună, sânge-de-nouă-frați, iarba ciutei și muma pădurii. Aceste plante și rădăcini sunt adunate de femeile bătrâne de prin sate sau de către țigănci, în luna mai, de prin păduri și de pe câmpuri. Cu apa neîncepută, în care sunt fierte, se scaldă bolnava în zilele de marți și de vineri, iar ”scăldătura” se aruncă la răspântii, cu o oală mare, nouă, în trei zile, pronunțându-se următorul descântec:

”Cum se sparge târgul,

Așa să se spargă faptul,

Și lipitura,

Și zburătorul,

Cum se sparg oalele,

Așa să se spargă farmecele,

Și lipitura,

Și zburătorul.

Cum se răspândesc răspântiile,

Așa să se răspândească vrăjile,

Și lipitura,

Și zburătorul.”

Motivul zburătorului a preocupat mulți scriitori culți, cărora le-a inspirat unele opere. Astfel, Ion Heliade Rădulescu a scris poezia intitulată ”Zburătorul”, iar Mihai Eminescu, poemul ”Călin (file de poveste)”, ca să le cităm numai pe cele mai cunoscute.

În opera literară a lui Mircea Eliade, motivul zburătorului apare rar și fără implicații majore în țesătura ideatică a textului literar. Așa este menționat în romanul de tinerețe ”Isabel și apele diavolului”, precum și în romanul fantastic ”Domnișoara Christina”, unde, în întâlnirea imposibilă în ordinea comună, dintre cei doi protagoniști, Christina îi spune lui Egor: ”Cine te-a învățat să dezmierzi, Zburătorule?… De ce mă ard mâinile tale, de ce mă ucide sărutarea ta?” Fără implicații majore ale sensului folcloric al motivului, căci Eliade îi împrumută și alte semnificații, mai aproape de gândirea lui. Zburătorul, la Eliade, este un trimis, un ales, purtător sau descoperitor de ”sacru” (în sens eliadesc). Ștefan Viziru, din ”Noaptea de Sânziene” întruchipează această idee. ”Tu, inima mea, zburătorul meu, veneai de câteva ori pe an, un sfert de ceas, uneori poate chiar o jumătate de ceas, și-mi vorbeai de mașina care trebuia să dispară la miezul nopții sau de tainele d-nei Zissu…”, îi reproșează Ileana, ”ursita” lui, neînțelegându-l nici ea pe deplin.

În nuvela ”Șarpele”, întâlnim pe Andronic, eroul bizar ce vine să tulbure existența tihnită și banală a unor burghezi. Prezența lui exercită o neînțeleasă vrajă asupra celorlalți, pentru că el este un neobișnuit, după cum singur se dezvăluie: ”După ce trece miezul nopții, nu știu ce se întâmplă cu mine… Uneori, mi se pare că sunt o pasăre, alteori, mă cred un viezure, o maimuță… .” Un personaj din visul Dorinei spune despre el: ”Acuma este el bărbat, numai până răsare soarele… Apoi s-ascunde iar, și nu-l mai vezi… .” Iar Dorina afirmă: ”Ce frumos este, și ce înalt, ce mare! Parcă nu mai e om, ci zeu, fiul zmeului din povești.” Scopul acestui Zburător sui-generis, de care se îndrăgostesc toate femeile narațiunii, este să-i trezească pe ceilalți, pentru a-i face să părăsească universul profan, ușor vizibil, și să intre în domeniul sacrului, dincolo de forme. Această transcendere are, în viziunea autorului, semnificația recuperării ”paradisului pierdut”. Ideea e întărită de imaginea finală a insulei, unde se retrag Andronic și Dorina, realizând fericirea paradiziacă a primilor oameni.

Ursitoarele și ursitul. Mătrăguna. Motivul căutării

Vom trata cele patru motive, al ursitorilor, al ursitei, al mătrăgunei și al căutării, în același capitol, deoarece între ele există corespondențe pe care le vom situa sub semnul ”nunții”, ca împlinire a unui destin fericit, pentru că în lumina ”nunții” se rânduiesc tainic toate celelalte.

Destinul sau ursita unui om este hotărâtă într-un moment capital al vieții, care este actul nașterii, act primordial în ciclul vieții. De aceea oamenii încearcă să-i pătrundă înțelesul și să înfluențeze acest moment. Astfel, ei personifică această idee: ”Ursitoarele-s ca niște fete – da΄ nu le-a văzut nimeni – de vin la fereastră de ursesc și ce spun ele e bun spus. Ursitoarele vin noaptea când e liniștea mai mare; ele vin de-ndată ce s-a născut copilul. Oamenii cred că ele vin să-l ursească și fac liniște, doar le-o auzi ce spun; nu trebuie să faci larmă că ele se supără. De-aia e atâta liniște în casă când dă să nască muierea. Ursitoarele sunt așa niște fete trimise să ursească. Copilul se naște cu ursita lui. Oamenii vor să știe ursita și încearcă în tot felu΄. Ursita arată cum o să-și treacă omu΄ timpu΄ în viață.”

Ursitoarele mai sunt numite de oameni ”ursoaice”, ”ursite”, ”albe”, ”zâne”, ”fecioare”. Ele au o funcție restrânsă și bine precizată, prezidează la nașterea copiilor, destinându-le viitorul și, cel mai adesea, sunt trei ursitori care apar în ordine: a nașterii, a nunții, a morții, în raport cu momentul asupra căruia se pronunță.

Alte legende pretind că ursitorile sunt 4, 7, 9, 12, chiar 40. Pe alocuri, au nume deosebite: Bălașa, Ioana, Dumitra, prin Teleorman, iar prin sudul Moldovei: Ana, Sânzana, Diana, Prița, Rochița, Pricochița, Dolna, Molna, Prisca, Vârja, Hârja și Tisca. Locuiesc prin păduri mari, neumblate, în pustietăți sau undeva la capătul pământului, la marginea mării, sau în cer, ”la locuri curate, de picior de om necălcate, cu flori semănate și de păsări cântate”. În alte părți, se crede că sunt două românce și o țigancă, ”… trei năluci în formă de femei, îmbrăcate în alb”. După unele legende, a treia ar fi șchioapă, aceasta având cuvântul hotărâtor.

Credința în soartă, în predestinare, nu îndepărtează posibilitatea de a influența soarta omului, și anume atunci când vine ”ursita”, atunci când vin ursitoarele. Acesta este singurul moment în care, după cele mai multe informații, omul poate interveni cu eficacitate pentru ca noul-născut să aibă o viață frumoasă și rodnică. Mijloacele sunt de mai multe feluri: curățenia, veselia în casă și îndeosebi captarea, prin diverse acte, a bunăvoinței ursitoarelor.

Două mărturii din Gorjul de nord arată că aici această reprezentare colectivă legată de timp și de destin apare foarte puternic în conștiința omului: ”După ce s-a născut copilu΄, vin și ursitoarele; ele vin tot așa la miezul nopții, când e liniște mare. Unii cred că vin în a treia noapte după naștere; alții cred că timp de opt zile ele pot să vină să ursească. În toată vremea asta, cei din casă, părinții trebuie să fie tot cu coraje, să se bucure, că așa au să fie și ursitoarele când sosesc. Ursitoarele vin mai multe – sunt trei la număr – și trebuie să fii pregătit să le aștepți. Unii mai fac și masă în cinstea lor.” O seamă de practici marchează momentul ursirii, practici prin care omul încearcă să intervină în desfășurarea vieții care acum se hotărăște și, mai mult decât atât, el încearcă să afle câte ceva din viața ce se deschide nou-născutului. Masa ursitoarelor apare, mai ales în Oltenia și în Moldova, ca o obligație a moașei care cu acest prilej este adevăratul agent ritual. O informatoare din Runc, Gorj, spune: ”Ursitoarele zice că sunt trei și s-arată în vis de spun ursita copilului. După ce naște, dacă grijește femeia de toate, s-arată ursitoarele. La trei zile de la naștere, moașa pune pe o masă așezată în colțul dinspre răsărit, în camera unde se află copilul, o cană de vin, trei turte de grâu unse cu miere, trei fire de busuioc și brăcirile moașei, le pune de dorm toate acolo pe masă. Peste noapte visează moașa ursita copilului și vede norocul lui. De visează că-l scapă pe apă sau că l-a pierdut, atunci moare copilu΄. De visează că-l prinde sau că a venit în casă, atunci trăiește. Se pune câte ceva pe masă, lucruri, de mâncare sau altele, că de nu, se supără ursitoarele. Trebuie să le iei în seamă, că altfel sunt rele, așa-s de iuți! Ursitoarele vin noaptea la fereastră și spun cum se întâmplă viața omului; cine știe, le aude.”

Uneori, pe masa ursitoarelor, se pun alături pâine, semințe felurite, bani, zahăr, miere și ceapă. Prin Dolj, dacă noul născut este băiat, se mai pun pe masă ”carte, sapă, secere, cosor și alte obiecte de muncă”, iar dacă e fată ”pune unelte trebuitoare la tors, cusut și țesut”. În Moldova sudică, se mai lasă două lumânări aprinse până la ziuă. Darurile sunt oferite ca ”din lucrurile de mâncare să se ospăteze ursitoarele, iar cu argintul să le trateze pentru a ursi mai bine”. Ospătarea se cunoaște prin faptul că băutura a scăzut. Darurile rămân moașei, pe alocuri cu excepția banilor, întrucât ele aud cuvintele ursitoarelor prin somn, dar, după o legendă din Transilvania sudică, ”mai demult, auzeau moașele că ce ursesc ursitoarele, dar fiindcă una n-a ținut în secret, ci a spus, toate moașele și-au pierdut acest favor.”

Se zice că un om are trei ursite și dacă-i moare una, el se căsătorește cu a doua sau cu a treia și dacă o nimerește trăiește cu ea până la sfârșitul vieții. Dacă îi mor toate trei rămâne stingher, nu se mai poate căsători.

Ion Budai-Deleanu, în ”Note” la ”Țiganiada”, derivă acest obicei din credințele romanilor: ”Țăranii, pe une locuri, mai vârtos în Ardeal, țân până în ziua de astăzi obiceiul strămoșilor săi, a romanilor, și în noaptea dintâi după nașterea fieștecărui prunc sau pruncă, mai nainte de botejune, aștern masa frumos și pun într-un blid curat apă limpede, cu trii linguri noao, zâcând că într-acea noapte au să vie ursitorile să ursască pruncului toate câte va fi să pățască, bine sau rău. Ei cred că sunt trei ursitori și fieștecare dintr-înse îi spun ceva; și aceea ce au hotărât ele trebuie să se împlinească cu noul născut, pentru că zice aceasta că e ursita lui, adică hotărâta, ca cum se zice la latini ”fatum”. Această crezătorie au luat-o ei de la strămoșii săi, care așișdere credeau că trii zâne, pe care le numea Atropos, Lahesis și Cloto, la noul născut spunea ce va să pățască, torcând firul vieții.”

Aceste figuri ale mitologiei populare românești, ursitorile, se aseamănă, pe alocuri până la identitate, cu ”moirele” din mitologia greacă și cu ”parcele” din cea latină, indirect trădând vechimea lor considerabilă, probabil preistorică.

Uneori, când ”ursita” întârzie să se realizeze, când ”alesul” sau ”aleasa” întârzie să apară, în credința populară sunt și alte practici menite să ajute la împlinirea destinului. Una dintre ele este descântecul de ”chemare a ursitului”:

”Bună seara, răchită verde înflorită,

Cu pară de foc încinsă,

Cu a mea dragoste cuprinsă.

Așa să-l cuprindă pe ursâtu meu

Doru meu și dragostea mea,

Cum o cuprins pe

Nouăzeci și nouă de mame

Arșiță și țâță și dor de coconii lor,

Cum o cuprins pe nouăzeci și nouă

De prunci mici, dor de țâță,

Dor de mamele lor.

Duh sfânt și curat,

Du-te-n lume,

Peste lume,

La ursâtu meu anume.

Pe gura cămășii bagă-te,

Pe inimă așază-te,

Și-i du dor din doru mieu,

Du-i dragoste din dragostea mea,

Și laudă din lauda mea:

De mândră și de frumoasă

De găzdoaie bună-n casă.

Nu-i da a fi, nu-i da a trăi,

Până la mine n-a veni,

Cu mine să grăiască,

Cu mine să se sfătuiască,

Cum în lume să trăiască.”

În descântecul românesc, rolul de mesager al dragostei este îndeplinit de o plantă (ca în exemplul anterior), dar cel mai des de ființe mitologice. Balaurul apare adeseori și portretul lui se apropie de acela al unui zmeu, așa cum îl cunoaștem din basme. Dacă examinăm cu atenție figura mitică a balaurului din descântecele noastre remarcăm că el este purtătorul unor atribute tipice păsărilor. Astfel, iată cum e conjurat acest monstru, într-o ”vrajă de dragoste” din sud-vestul Munteniei:

”Tu, șarpe balaur,

Cu solzii de aur,

Cu ciocul de aur,…

Să te duci la cutare…

Tu să-l ciocnești

La mine să-l pornești.”

Într-o vrajă de scrisă din aceeași regiune, steaua este conjurată de vrăjitoare să se transforme în balaur și s-aducă pe flăcăul dorit:

”Stea, steulița mea,

Să te faci mare balaur

Cu solzii de aur

Și să te duci la scrisul Cutăreia,

Cu ciocul să-l ciocnești,

Cu aripile să-l plesnești.”

Într-un descântec de ”ursită” din Moldova nord-vestică, fata cheamă în chipul următor focul să se transforme în balaur și să-i aducă iubitul:

”Tu ești foc, focșorul meu,

Eu îs domn, domnuțu tău.

Eu m-oi culca, tu nu ti-i culca.

Eu oi dormi, tu nu-i durmi.

Ci te fă șarpe, laur-balaur,

Cu solzii de aur,

Cu nouăzeci și nouă

De guri mușcătoare,

Cu nouăzeci de limbi

Împungătoare,

Cu nouăzeci și nouă de picioare

Împroșcătoare,

Cu nouăzeci și nouă de cozi

Lovitoare.

Și te du în lume,

Peste lume,

La ursâtu meu anume.

Cu gurile mușcă-l,

Cu limbile împunge-l,

Cu picioarele împroașcă-l,

Cu cozile lovește-l,

Și la mine orânduiește-l

De-i în pat, aruncă-l sub pat,

De-i pe scaun, aruncă-l sub scaun,

Nu-i da a fi, nu-i da a trăi,

Până la mine n-a veni.”

Precum se vede, ciocurile și aripile monstrului mesager sunt în număr augural, pentru care poporul arată o mare predilecție.

Și semnificațiile mătrăgunei se înscriu în aria tematică ce ne interesează, împlinirea destinului prin invocarea unor forțe magice. După cum aminteam într-un capitol anterior, pe Mircea Eliade l-a interesat foarte mult mătrăguna, planta în sine, dar mai ales credințele legate de aceasta, scriind numeroase studii cu acest subiect. În articolul ”Legenda Mătrăgunei” din volumul ”Meșterul Manole”, el face următoarea observație: ”Luna, oceanul, scoicile, perla, voalul, mătrăguna, iarba fiarelor – iată un lung proces de asociere, bazat pe aceeași logică folclorică, prin care se încearcă a se explica marea taină: viața, fecunditatea, nașterea. Mătrăguna participă la aceste procese de explicație cosmică. De aici, valoarea ei magică, de aici puterea pe care o exercită asupra fertilizării.” Mătrăguna este o plantă cu semnificații erotice, ea aduce dragoste, căsătorie, fertilitate. Sursă a dragostei, ea este și plantă medicinală purtătoare de sănătate.

Culesul mătrăgunei este un ritual, pentru care sunt obligatorii: puritatea sexuală, curățenia, tăcerea, secretul (planta trebuie culeasă fără știrea nimănui), depărtarea (se culege din păduri unde nu se aude cocoșul, nici lătratul câinilor), singurătatea (să nu întâlnești pe nimeni pe drum). Fetele și femeile dansează goale în jurul mătrăgunei, dar adeseori se mulțumesc doar să se despletească – urme ale nudității magice. Cuplurile se îmbrățișează și se mângâie, iar fetele, pentru a culege frunze de mătrăgună, se culcă unele peste altele, într-o mimare a actului sexual.

Culesul trebuie făcut cu multe precauții magice: se culege pe lună plină, nu trebuie atinse florile cu mâinile, ci cu dinții, făina din care se face pasta magică, cu foi de mătrăgună, trebuie furată de la moară, cu mâna întoarsă. Pentru ca planta să aibă efect trebuie plătită, i se fac daruri în schimbul rădăcinii ei: sare, pâine, vin, zahăr. În invocații, mătrăguna este personificată, fiind numită: ”Mare Doamnă”, ”Împărăteasă”, ”Bună Maică”.

Dacă nu e culeasă după reguli, dacă nu i se arată destulă grijă, devine periculoasă, virtuțile ei magice se întorc împotriva celui care a cules-o, deoarece ea are putere dublă și forțele ei pot fi dirijate fie spre bine, fie spre rău, fie spre dragoste și sănătate, fie pentru ură și nebunie.

Când două fete merg la cules mătrăgună, ele se îmbrățișează și se mângâie rostind următoarele formule:

”Mătrăgună, mătrăgună,

Mărită-mă peste o lună,

Că de nu mă-i mărita,

Oiu veni și te-oi ciunta. ” sau

”Mătrăgună, mătrăgună,

Mărită-mă peste o lună,

De nu-n asta, în ailaltă

Să nu fiu nemăritată.

Că s-a ros coada de bertă,

Degetele de inele

Și grumajii de mărgele.”

În Moldova, mătrăguna servește mai ales ”pe dragoste”. Femeile trebuie să-i vorbească respectuos, ca unei plante sfinte. Se culege în lunile aprilie, mai, înaintea Rusaliilor, căci se crede că după această dată virtuțile magice dispar. Femeia care culege mătrăguna se duce în liniște, fără să fie văzută, în pădure, dezrădăcinează planta și pune în loc pâine, sare, fiertură de porumb, miere și zahăr, zicând: ”Eu îți dau miere, pâine și sare, dă-mi mie puterea Sfinției tale!” Dacă femeia trebuie, la întoarcere, să treacă peste o apă, ea aruncă un pic de pâine pentru ca apa să ducă aceste fărâmituri și nu puterea magică a plantei”.

Motivele acestea, al ursitorilor, al ursitei și al mătrăgunei apar adeseori în scrierile literare ale lui Eliade, ca posibilități, șanse, ale eroilor săi, de a influența destinul uneori nefavorabil, de a ieși din cercul strâmt al determinărilor concrete. În sens general, putem spune că fiecare personaj eliadesc își caută ”ursita”, adică o cale de integrare în fericire, găsirea acesteia echivalând cu împlinirea destinului, a unei ordini prestabilite.

În nuvela fantastică ”Pe strada Mântuleasa”, Oana, împrietenită cu Lixandru, Darvari și ceilalți adolescenți de pe Mântuleasa, îi duce în pădurea Pasărea și acolo se petrec întâmplări magice. Uriașa fată iese la mijlocul nopții dintr-un luminiș, se dezbracă și începe să se învârtă în cerc rostind un descântec de dragoste, o vrajă de măritiș, cu refrenul: ”Mătrăgună, doamnă bună, mărită-mă într-o lună!…” Apoi se oprește și strigă cu putere: ”Mărită-mă, fă, că mi s-au înfierbântat creierii…!” Din buruieni se ridică o femeie bătrână, despletită și cu salbă de aur la gât și o anunță că ”ce ți-a fost ursit eu nu pot dezlega. Când ți-o fi și-o fi de măritiș, să te duci la munte că de-acolo îți vine bărbat. Năzdrăvan ca și tine…” Deci ursita prevede că Oana trebuie să se ducă la munte, căci acolo o să-i apară bărbatul, călare pe doi cai, cu o năframă roșie la gât. Când îi vine vremea, Oana urcă în Carpați și acolo, noaptea, dănțuie și strigă la lună: ”Coană mare…, găsește-mi bărbat pe măsură, Dumnezeu m-a uitat.”

Aceste teme apar și în operele ”Ghicitor în pietre”, ”19 trandafiri”, ”Pelerina”, ”În curte la Dionis”. În ultima, este povestea unei regăsiri, a refacerii unui cuplu prin găsirea ursitei. Leana, o fată ciudată, misterioasă, osândită ”pentru păcatele ei” să cânte în cârciumi, este prototipul Euridicei, iar Adrian, ursitul, poetul, este încarnarea lui Orfeu. Cuplul refăcut aici e unul mitic și reconstituirea lui se înfăptuiește aparent într-un bar, în realitate ”la curțile lui, ale împăratului, la curțile zeului”.

În narațiunea ”La țigănci”, modestul profesor de pian, Gavrilescu, care năzuiește la ”arta pură”, ratează în planul vieții sentimentale realizarea cuplului perfect, dar își întâlnește în moarte iubita din tinerețe, pe Hildegard, presupusa pereche ideală, cu care, într-o birjă (luntrea lui Charon), o ia ”spre pădure” (o altă realitate, o altă lume de semnificații). Tot aici apar cele trei fete: o țigancă, o evreică și o grecoaică, care pot fi cele trei ursitori din folclorul românesc, legând înțelesurile nuvelei de un alt început al eroului.

În nuvela ”Uniforme de general”, Antim, violoncelist celebru, avusese prin lectură o revelație și se identifică cu un faimos saltimbanc care descoperă într-o zi că-și trădează adevărata vocație: fusese făcut să distreze zeii și el, jongleurul, amuză acum oamenii la bâlci. La începuturi exersase o meserie sacră și acum suferise o decădere. Saltimbancul este părăsit de logodnică atunci când îi încredințează descoperirea lui. Așa i se întâmplă și lui Antim: când le povestește despre revelația lui, logodnicele îl părăsesc. El așteaptă o străină, poate ”ursita”. ”Este vorba de logodnica aceea necunoscută și inaccesibilă, pe care o tot aștepți, dar pe care n-ai încercat niciodată s-o cauți… Nu înțeleg de ce nu-ți cauți ursita, dacă știi că există undeva pe lume și te așteaptă. Nu trebuie s-o cauți prea departe. Poate este pe aici, pe lângă noi, și dacă n-o vezi încă, este pentru că o ascunde soarele sau umbra, sau oamenii. Dar dacă te hotărăști s-o cauți…”, îl îndeamnă un personaj absent, Generăleasa, o prezență simbolică în nuvelă.

Poate că ”străina”, pe care o caută Antim din ”Uniforme de general”, este Agripina din narațiunea ”Fata căpitanului”, Ileana Cosânzeana ascunsă sub aparența unei Cenușărese: ”Am sânge de zână și de vrăjitoare în vinele mele. Poate că am fost ursită să fiu așa cum sunt, urâtă, ca să fugă proștii de mine. Dar iubitul meu va ști să mă recunoască. Cine mă sărută, mă vede dintr-odată așa cum sunt: zână prefăcută în cenușăreasă.”

În ”Șarpele”, autorul inserează, în preambulul cărții, drept motto, un descântec despre magicul ”șerpe balaur cu solză de aur”:

Tu șerpe balaur,

Cu solză de aur,

Cu nouă limbe împungătoare,

Cu nouă cozi izbătoare,

Să te duci la ea,

Unde-o vei afla…

Și tu să n-o lași

Până ce ea,

Mândra mea,

Cu mine s-a întâlni

Și îmi va vorbi…”

Acest motto reprezintă mai degrabă un ornament, decât un indiciu real al legăturilor cu datele folclorului românesc al acestei cărți, crescute din sevele doctrinelor exotice ale Orientului. Aici, dragostea are înțelesul unei taine, capabile să schimbe atât individul, cât și lumea.

Se pare că nici Egor, personajul principal din romanul ”Domnișoara Christina”, nu poate ieși din ”cercul de foc al vrăjii”, nu poate ”să-și înduplece ursita”, pentru că va fi blestemat să trăiască o dragoste nefirească, sub semnul căreia autorul își pune opera de la început, prin relatarea de către Simina a unui basm plin de subînțelesuri: ”Este basmul feciorului de cioban care s-a îndrăgostit de o împărăteasă moartă. Așa e basmul. Așa a fost ursita feciorului de cioban… A fost odată un fecior de cioban. Și când s-a născut el, ursitoarele i-au spus: «Să iubești o împărăteasă moartă!» Mama lui a auzit-o și a început să plângă. Cealaltă ursitoare, căci erau trei, s-a milostivit de jalea ei și a adăugat: «Și te va iubi și împărăteasa pe tine!»…”

Într-o după-amiază a zilei solstițiului de vară, Ștefan Viziru din ”Noaptea de Sânziene” simte cum îi bate inima cu putere, fiind cuprins de dorul de a vedea locurile copilăriei din pădurea Băneasa. Aici o întâlnește pe Ileana, o fată tânără și frumoasă. Așa cum îi va spune mai târziu lui Biriș, ”de-atunci viața mea și-a pierdut înțelesul”. Deși o iubește în continuare pe soția sa Ioana ”cum puțini bărbați și-au iubit soțiile”, îi ascunde lucrurile esențiale, pe care i le spune totuși Ilenei. E permanent obsedat de Ileana, pasiunea vieții lui, o visează mereu, o caută fără odihnă, o găsește pentru câteva clipe numai, pentru a o pierde din nou. Aleargă după cea care i-a fost ursită fără să reușească s-o ajungă. ”E ca Ileana Cosânzeana”, îi spune el unui alt personaj. După 12 ani o reîntâlnește lângă Paris, tot într-o noapte de Sânziene, și îi mărturisește toată dragostea lui: ”Am știut de la început, de când te-am văzut, că te iubesc, că am să te iubesc toată viața…, că mi-ai fost ursită, că am băut împreună din aceeași otravă…, Ileana, șopti el, iubita mea, mireasa mea…, te-am iubit așa cum m-ai iubit și tu, ca un nebun, ca un strigoi, fără să înțeleg ce fac, fără să înțeleg ce se întâmplă cu noi, de ce am fost ursiți să ne iubim, de ce-am fost ursiți să ne căutăm fără să ne întâlnim.” Ileana și Ștefan, cei doi eroi cu alură romantică, bolnavi de dragoste, iubesc cu aceeași putere devorantă, dar dragostea lor se va putea împlini doar în eternitate.

Și aici, ca și în alte scrieri ale lui Eliade (”Șarpele”, ”Domnișoara Christina”), viața eroilor va sta sub semnul căutării, al căutării de negăsire (așa se traduce în germană cuvântul dor, spune Constantin Noica). Astfel, se conturează motivul căutării, foarte frecvent în basmele noastre. ”Ai să mă cauți până la sfârșitul pământului și n-ai să mă mai găsești… Ai să umbli în genunchi până la capătul lumii după mine. N-ai să mă mai găsești!” îi spune Ileana eroului, în ”Noaptea de Sânziene”. ”Mă vei căuta o viață întreagă, Egor, fără să mă găsești! Vei pieri de dorul meu…” spune și domnișoara Christina din romanul cu același nume.

Strigoiul. Noaptea Sfântului Andrei

În opinia lui Eliade, cuvântul ”strigoi” în limba română vine din latinescul ”strigosus” care înseamnă ”vrăjitori”. În concepția poporului român, strigoiul este un mort dematerializat, pedepsit să umble noaptea prin lume. Acești strigoi nu seamănă deloc cu familiarele fantome din Occident, cuprinse în inventarul castelelor istorice, pe care le vizitează frecvent, când au prilejul. Spirite mânioase și lacome, ele omoară oameni și animale, și numai practici greu de îndeplinit și brutale au putere să le oprească, prin dezgropare și ardere în timpul nopții, cel puțin. Cauzele întoarcerilor lor distrugătoare sunt numeroase, ca și ravagiile lor: când o răutate individuală supraviețuiește decesului, când strigoiul ține de familie, când o pisică a trecut peste resturile sale, când vine să-și ceară partea sa de avere și de bucurii de pe pământ, sau să ia cu el pe cei pe care îi dorește. ”În orice rămășițe pământești omenești stă la pândă un inamic viclean și sângeros pe care omul își dă osteneala să-l îndepărteze și să-l potolească. Este îndepărtat dacă îl ajută să ajungă teafăr și nevătămat la locuința supremă. Este dezarmat dacă se purifică ori se distruge tot ceea ce l-a atins, ceea ce îi aparține sau numai ceea ce îl evocă.” Astfel, apa în care a fost scăldat mortul se azvârle într-un colț ascuns, așchiile rămase din cioplirea crucii sau a coșciugului se ard imediat, bățul groparilor cu care aceștia au măsurat mortul este îngropat cu el. Sufletul celui ce moare va fi liniștit dacă se va avea grijă ca el să primească ceea ce i se cuvine, prin dar direct sau prin darul ocolit al pomenii. Mai mult, el este potolit și prin subterfugiul magic al unei asocieri închipuite la manifestările obișnuite vechiului său mediu. Căsătoria simulată convinge sufletele nepotolite că actul principal al carierei lor pământești s-a desăvârșit în realitate și că nimic nu-i mai cheamă de acum înainte printre cei vii; ca să aibă și el nunta sa, chiar dacă este celebrată de ”munți, lună, soare, arbori, păsări și altele”, ca în ”Miorița”.

Dacă nici în urma acestor precauții sufletul celui mort nu se liniștește, mandatari ai colectivității mergeau altădată până acolo – și uneori și astăzi – încât străpungeau inima cadavrului cu un fier roșu. Vrăjitorii improvizați sunt conștienți de intenția lor și anume să împiedice ca mortul să se ”facă rău” și să revină.

În mitosuperstițiile folclorice românești, strigoiul a fost adesea asimilat vampirului, socotindu-se că nopțile sale preferate sunt cele cu lună nouă. În mitologia românească, strigoiul e numit și ”moroi”, și se crede că, fie se naște ca atare, fie devine după moarte, este pedepsit pentru faptele sale să devină un duh rău, rătăcitor. Tot în folclorul nostru există și forma de strigoi numită ”pricolici”, om metamorfozat în câine, care se amestecă în haita lupilor.

Se pare că strigoiul apare, mai ales, în noaptea Sfântului Andrei, pe 30 noiembrie. ”Strigoii sunt oameni născuți cu coadă, care învie după moarte și se arată sub diferite forme noaptea. Spre Sfântul Andrei e mare război între ei.” Ziua Sfântului Andrei se mai numește ”sâmbăta ursului”, ”sărbătoarea lupului”. În credința populară, Sfântul Andrei este ”mai mare peste turme, vite și fiare”, e ”stăpânul lupilor”, ”apărător de fiarele sălbatice”. Această zi se ține, se respectă ”spre a fi feriți oamenii și vitele de lupi și de strigoi”.

De această zi sunt legate câteva interdicții: nu se dă gunoiul din casă afară în acea seară, femeile nu împung cu acul, nu se mătură prin casă, nici nu se piaptănă, nu lucrează nimeni, nu dau de pomană, nu împrumută pe nimeni cu lucruri din casă. În această zi se ung ferestrele, ușile, hornul, pragul ușii, porțile, vitele, cu usturoi și se mănâncă usturoi.

Tot de Sfântul Andrei se practică obiceiul ”păzirea usturoiului”: în ajunul zilei se adună flăcăii și fetele, stau toată noaptea și păzesc usturoiul. Femeile fac covașe, mâncare pregătită din făină de porumb sau de secară, muiată cu apă caldă și lăsată să dospească, și zic că cine nu va mânca, îl mănâncă lupul în iarna aceea. Se pune pe sobă usturoiul, o garafă cu vin, covrigi, zahăr, o cordică roșie și busuioc, o fecioară îl păzește și ceilalți joacă. Flăcăii se reped fără veste să ia din usturoi și fetele nu-i lasă și tot așa de mai multe ori, până ce se învoiesc. Fetele iau cordica, câte un fir de busuioc și flăcăii iau câte un covrig, vin și usturoi. În această noapte nu se doarme, fetele fac plăcinte și le mănâncă cu flăcăii.

Tot în ajunul zilei de Sfântul Andrei se încleștează pieptenii cu care se piaptănă fuioare, ca să se încleșteze și gura lupilor, să nu strice turmele.

Iubirea dintre un pământean și o ființă supranaturală, care nu duce la căsătorie, încheindu-se de obicei dramatic, apare mai rar în folclorul nostru. ”Rezolvarea acestei dragoste e dramatică din pricina nepotrivirilor funciare dintre asemenea ființe.” O asemenea temă tratează și Mircea Eliade în romanul său fantastic ”Domnișoara Christina”, care își trage sevele direct din folclorul românesc, și este o poveste cu strigoi, într-o lume pradă blestemului, pe care tânărul Egor o salvează, ucigând a doua oară strigoiul, după ritualul tradițional, cu un drug de fier împlântat în inimă. De la început, avem certitudinea totală a lumii demoniace a strigoilor. Strigoiul, domnișoara Christina, ucisă în împrejurări obscure cu 30 de ani în urmă, ține sub teroare o întreagă lume, încercând imposibilul: dragostea cu tânărul Egor, invitatul familiei Moscu. În loc de dilema real – ireal, apare conflictul real – ireal, pentru că dialogul între cele două lumi diferite, din care fac parte protagoniștii, nu este fulgurant, ci permanent și general. ”Chiar dacă probele materiale ale existenței Christinei sunt inefabile (parfumul de violete, mănușa pierdută, care se face scrum la atingere), fantasticul nu e generat de dubiu, ci de certitudine. El constă în prezența familiară a lumii celeilalte, în anularea intervalului separator dintre lumea viilor și cea a morților. În mod obișnuit, cei vii și cei morți rămân în lumi diferite, necomunicante, condiție sine qua non a echilibrului. Apariția strigoiului, cu statutul său ambigen, tulbură acest echilibru, iar capriciul de a iubi un muritor dezlănțuie o criză.

În final, Egor acționează în termeni magici, folosindu-se de fier pentru a îndepărta vrăjile, distrugând portretul Christinei, ca pe-o imagine blestemată cu putere malefică, înfigând drugul de fier în mormântul ei, exact în locul din pivniță unde înainte fusese sedus de Simina. ”Își lăsă toată greutatea pe drug… Simțea cum fierul pătrunde în carne și cum palpită drugul despicând. Mai adânc, mai departe, până în inima ei, până în miezul vieții ei vrăjite…”

Ritualul tradițional al izgonirii strigoilor, este întregit, în ultimul capitol, de reproducerea unui descântec al unei bătrâne:

” …și văzui un zbârc roș,

Voia sângele să i-l beie,

Zilele să i le ieie,

Ba nici zilele n-ai să i le iei,

Nici sângele n-ai să i-l bei,

Că eu cu acul oi descânta

Cu mătura oi mătura,

În trestie l-oi băga,

Și-n Dunăre l-oi arunca

Și Sanda de-acum o rămânea

Curată!…”

Prin victoria finală, omorârea magică a strigoiului, Egor se sacrifică pe el însuși, pentru că, deși a luptat împotriva acestui lucru, inima i-a rămas legată de amintirea Christinei, el este ”muritorul care a învins pierzând”: ”Și cu toate acestea, ce nefirească deznădejde îi frângea inima, ca și cum s-ar fi trezit deodată singur, blestemat, fără putință de a mai ieși din cercul de foc al vrăjii, de a-și putea îndupleca ursita.”

Motivul strigoiului mai apare sporadic în nuvela ”Fata căpitanului” și în romanul ”Noaptea de Sânziene”. Acuzat de a fi fost legionar și închis într-un lagăr, Ștefan Viziru este chemat într-o noapte de Sfântul Andrei să asculte povești: ”Să nu uitați să veniți diseară la șezătoare”, auzi pe țăranul din Năsăud. Noaptea Sfântului Andrei, își aminti Ștefan. De ea îi vorbise și Anisie: ”În noaptea Sfântului Andrei citesc sau ascult povești cu strigoi.” Aici se face trimitere tot la o credință populară, impresionantă prin frumusețea, sensibilitatea și profunzimea ei, despre puterea basmelor de a apăra de rău, un loc, o casă, unde acestea se spun: ”De aceea zice că e tare bine să spui povești încheiate, lungi, sara, că e ca și cum ai spune o rugăciune. Dumnezeu, cu povestea aceea înconjură casa de trei ori și nu se poate apropia nicio necurățenie… Unde se spun povești în casă, acolo e Dumnezeu. Ori să plătești un sărindari la biserică, ori să spui o poveste e tot una.”

Mircea Eliade și proza românească de inspirație populară

În contextul mai larg al literaturii fantastice se înscrie și proza de sorginte folclorică. La noi, nume de referință care au ilustrat acest gen sunt: Gala Galaction, Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu, Pavel Dan, Ștefan Bănulescu. Alături de aceștia îl putem situa și pe Mircea Eliade, care publică atât în perioada interbelică, cât și după cel de-al Doilea Război Mondial, nuvele în care abordează teme folclorice.

În literatura română, n-a existat un curent anume, strict delimitat temporal, când scriitorii s-au aplecat mai mult asupra folclorului, ci o permanentă și autentică căutare și întoarcere spre origini, spre valorile satului românesc, care a însemnat întoarcerea spre noi înșine, găsirea ființei noastre naționale adevărate și trăirea în acord cu datele noastre definitorii fundamentale, fapt ce ne-a asigurat stabilitatea ca popor, ca ființă etnică, dar și echilibrul ca ființe individuale. Toate acestea, în virtutea adevărului incontestabil rostit de Blaga, că ”Veșnicia s-a născut la sat”. Deși astăzi unii ar considera, poate, afirmația un clișeu paseizant, cuvintele dezgolite de straturile succesive de rostiri mustesc încă de adevăr.

Ca și Blaga, prietenul său apropiat, Mircea Eliade a încercat să confere o dimensiune filozofică perspectivei folclorice asupra lumii și înțelesurilor ei. În afară de miniromanul ”Domnișoara Christina”, în care etosul folcloric este evident, celelalte scrieri filtrează numai semnificațiile adânci ale unor motive populare, îmbogățite și de cultura enciclopedică a prozatorului.

La Eliade, ne aflăm în fața unui folclor asimilat în esența lui, spre deosebire de povestirile lui Agârbiceanu, sau chiar de ”Copca Rădvanului”, nuvela lui Gala Galaction, unde întâlnim un supranatural folcloric neasimilat în fapt, față de care naratorii se desolidarizează tacit. Eliade nu folosește sugestiile folclorice ale unor motive pentru a înfățișa fapte extraordinare în peisajul cotidian, curiozități ce ar stârni interesul, ca la scriitorii mai sus amintiți, dar nici ca artificii formale, ”podoabe”, ca la Sadoveanu, ce utilizează mult resursele genului în scopuri ornamentale. O singură dată, în ”Șarpele”, Eliade folosește motivul legendar ca simplu pretext al unei opere fantastice, distanțate prin alcătuirea discursului epic, de eposul popular.

Mulți dintre eroii nuvelelor sale sunt adevărate cutii de rezonanță, alter-ego-uri ale autorului, de aceea, e firesc ca între punctul de vedere al eroului, ce experimentează un lucru neobișnuit, și acela al autorului, să nu mai intervină linia unei demarcații nete. În acest punct, Eliade își găsește afinități cu Pavel Dan (în povestirea ”Copil schimbat”) și, mai ales, cu Vasile Voiculescu (în multe din prozele sale), și se depărtează de Sadoveanu care în finalul nuvelei ”Ochi de urs”, scriere de maturitate și evident fantastică, se delimitează de experiența personajului său Culi Ursachi.

Chiar dacă folosesc tehnici literare diferite, scriitori ca Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Mihail Sadoveanu, Ștefan Bănulescu, se înrudesc prin ideea reprimenirii, restaurării forțelor vitale pierdute, năzuința după o pierdută vârstă de aur. Voiculescu și Bănulescu, prin magie, Sadoveanu, prin refacerea atmosferei anistorice de copilărie a omenirii, Eliade, prin redescoperirea sacrului ”camuflat” în profan, toți susțin ideea refacerii condiției paradiziace primordiale. Apare aici mitul ”eternei reîntoarceri”, al reintegrării, permanentă obsesie a omului de știință, filosofului și scriitorului Eliade. Spre deosebire de aceștia, Eliade nu plasează (cu câteva excepții) acțiunea și personajele scrierilor sale în lumea satului, adică într-un perimetru ”sacru”, ci în lumea ”profană” a orașului, acest lucru, poate și pentru faptul că orașul îi era mai apropiat, mai ”la îndemână”, dar, cu deosebire, în sprijinul ideii sale că ”sacrul” este pretutindeni și că trebuie să fii inițiat pentru ca să ți se poată revela.

Astfel, în același ton cu tema tratată în această lucrare, în încheiere, putem afirma ca Nicolae Steinhardt în ”Monologul polifonic”, că opera lui Mircea Eliade este ”o căutare, un quest, un pelerinaj al spiritului românesc în lumea largă, o aventură, aș zice, ca a feciorului de împărat, a voinicului încrezător în calu-i năzdrăvan, a lui Făt-Frumos, care se bizuie nu atât pe hărnicia și deșteptăciunea sa, cât mai ales pe o armă secretă dând rareori greș: vocația culturală și spirituală a unui popor așezat, spre nenorocul său, la întretăierea imperiilor și-n drumul invaziilor, dar și, spre fantastica-i norocire, pe unul din punctele (magice?) unde se focalizează, conviețuiesc și se completează duhuri, culturi, știme poate mai puțin potrivnice decât ne obișnuisem a le considera.” Un destin sau doar o bună așezare în curgerea lumii, acesta a fost Mircea Eliade.

Bibliografie:

Sorin Alexandrescu, ”Dialectica fantasticului”, studiu introductiv la vol. ”«La țigănci» și alte povestiri”, Ed. pentru literatură, București, 1969;

Ioan Alexandru, ”Un român”, ”Luceafărul”, XXI (1978), 15 aprilie, pag. 1;

M. Anghelescu, M. Bucur, Paul Cornea ș. a., ”Istoria literaturii române. Studii.”, Editura Academiei, București, 1979;

Ovidiu Bârlea, ”Folclorul românesc”, vol. I, Minerva, București, 1981;

Ernest Bernea, ”Cadre ale gândirii populare românești”, Ed. Cartea Românească, București, 1985;

Dimitrie Cantemir, ”Descrierea Moldovei”, Editura Ion Creangă, București, 1978;

Dumitru Caracostea, Ovidiu Bârlea, ”Problemele tipologiei folclorice”, Minerva, București, 1971;

Ioan Petru Culianu, ”Mircea Eliade”, Nemira, București, 1995;

Sergiu Pavel Dan, ”Proza fantastică românească”, Minerva, București, 1975;

Iordan Datcu, S. C. Stroescu, ”Dicționarul folcloriștilor”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979;

Zoe Dumitrescu-Bușulenga, ”Itinerarii prin cultură”, Editura Eminescu, București, 1985;

Mircea Eliade, ”Folclorul ca instrument de cunoaștere”, vol. ”Insula lui Euthanasius”, Humanitas, București, 1993;

Mircea Eliade, ”Încercarea labirintului”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990;

Mircea Eliade, ”Integrala prozei fantastice”, vol. I-III, Editura Moldova, Iași, 1995;

Mircea Eliade, ”Sacrul și profanul”, Humanitas, București, 1992;

Mircea Eliade, ”Noaptea de Sânziene”, Minerva, București, 1991;

Mircea Eliade, ”Despre tinerețe și bătrânețe”, vol. ”Oceanografie”, Humanitas, București, 1991;

Mircea Eliade, ” Occultisme, sorcellerie et modes culturelles”, Gallimard, Paris, 1978;

Mircea Eliade, vol. ”Meșterul Manole”, Junimea, Iași, 1992;

Mircea Eliade, ”De la Zamolxis la Genghis-Han”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975;

Mircea Eliade, ”Profetism românesc”, vol.I-II, Editura ,,Roza vânturilor”, București, 1990;

Mircea Eliade, ”Prefață”, ”Cosmologie și alchimie babiloniană, vol. ”Alchimia asiatică”, Humanitas, București, 1991;

Mircea Eliade, ”Fragment autobiografic”, vol. ”Memorii”, II, Humanitas, București, 1991;

Adrian Fochi, ”Datini și eresuri populare de la sfârșitul secolului al XIX-lea… ”, Minerva, București, 1976;

Mircea Handoca, ”Cuvânt înainte”, vol. ”Noaptea de Sânziene”, Editura Minerva, București, 1991;

Mircea Handoca, ”Mircea Eliade și folclorul”, ”Limbă și literatură”, București, 1981;

Victor Kernbach, ”Dicționar de mitologie generală”, Editura Albatros, București, 1983;

Petre Ispirescu, ”Legendele sau basmele românilor”, Facla, Timișoara, 1984;

Constantin Noica, ”Sentimentul românesc al ființei”, Editura Eminescu, București, 1981;

Constantin Noica, ”Cuvânt către cititorul tânăr”, volumul ”Simple introduceri la bunătatea timpului nostru”, Humanitas, București, 1992;

Tache Papahagi, ”Mic dicționar folcloric”, Editura Minerva, București, 1979;

”Pasărea Măiastră”, Ediție îngrijită, prefață, glosar și bibliografie de Marin Marian-Bălașa, Minerva, București, 1991;

O. Păun, ”Elogiu folclorului românesc”, Editura pentru literatură, București, 1969;

D. Pop, ”Obiceiuri agrare în tradiția populară românească”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989;

Eugen Simion, ”Scriitori români de azi”, vol. II, III, Editura Cartea Românească, București, 1976;

Nicolae Steinhardt, ”Monologul polifonic”, Dacia, Cluj-Napoca, 2002;

G. Dem. Teodorescu, ”Poezii populare române”, Minerva, București, 1982;

Petru Ursache, ”Camera Sambô. Introducere în opera lui Mircea Eliade”, Coresi SRL, București, 1993.

Bibliografie:

Sorin Alexandrescu, ”Dialectica fantasticului”, studiu introductiv la vol. ”«La țigănci» și alte povestiri”, Ed. pentru literatură, București, 1969;

Ioan Alexandru, ”Un român”, ”Luceafărul”, XXI (1978), 15 aprilie, pag. 1;

M. Anghelescu, M. Bucur, Paul Cornea ș. a., ”Istoria literaturii române. Studii.”, Editura Academiei, București, 1979;

Ovidiu Bârlea, ”Folclorul românesc”, vol. I, Minerva, București, 1981;

Ernest Bernea, ”Cadre ale gândirii populare românești”, Ed. Cartea Românească, București, 1985;

Dimitrie Cantemir, ”Descrierea Moldovei”, Editura Ion Creangă, București, 1978;

Dumitru Caracostea, Ovidiu Bârlea, ”Problemele tipologiei folclorice”, Minerva, București, 1971;

Ioan Petru Culianu, ”Mircea Eliade”, Nemira, București, 1995;

Sergiu Pavel Dan, ”Proza fantastică românească”, Minerva, București, 1975;

Iordan Datcu, S. C. Stroescu, ”Dicționarul folcloriștilor”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979;

Zoe Dumitrescu-Bușulenga, ”Itinerarii prin cultură”, Editura Eminescu, București, 1985;

Mircea Eliade, ”Folclorul ca instrument de cunoaștere”, vol. ”Insula lui Euthanasius”, Humanitas, București, 1993;

Mircea Eliade, ”Încercarea labirintului”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990;

Mircea Eliade, ”Integrala prozei fantastice”, vol. I-III, Editura Moldova, Iași, 1995;

Mircea Eliade, ”Sacrul și profanul”, Humanitas, București, 1992;

Mircea Eliade, ”Noaptea de Sânziene”, Minerva, București, 1991;

Mircea Eliade, ”Despre tinerețe și bătrânețe”, vol. ”Oceanografie”, Humanitas, București, 1991;

Mircea Eliade, ” Occultisme, sorcellerie et modes culturelles”, Gallimard, Paris, 1978;

Mircea Eliade, vol. ”Meșterul Manole”, Junimea, Iași, 1992;

Mircea Eliade, ”De la Zamolxis la Genghis-Han”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975;

Mircea Eliade, ”Profetism românesc”, vol.I-II, Editura ,,Roza vânturilor”, București, 1990;

Mircea Eliade, ”Prefață”, ”Cosmologie și alchimie babiloniană, vol. ”Alchimia asiatică”, Humanitas, București, 1991;

Mircea Eliade, ”Fragment autobiografic”, vol. ”Memorii”, II, Humanitas, București, 1991;

Adrian Fochi, ”Datini și eresuri populare de la sfârșitul secolului al XIX-lea… ”, Minerva, București, 1976;

Mircea Handoca, ”Cuvânt înainte”, vol. ”Noaptea de Sânziene”, Editura Minerva, București, 1991;

Mircea Handoca, ”Mircea Eliade și folclorul”, ”Limbă și literatură”, București, 1981;

Victor Kernbach, ”Dicționar de mitologie generală”, Editura Albatros, București, 1983;

Petre Ispirescu, ”Legendele sau basmele românilor”, Facla, Timișoara, 1984;

Constantin Noica, ”Sentimentul românesc al ființei”, Editura Eminescu, București, 1981;

Constantin Noica, ”Cuvânt către cititorul tânăr”, volumul ”Simple introduceri la bunătatea timpului nostru”, Humanitas, București, 1992;

Tache Papahagi, ”Mic dicționar folcloric”, Editura Minerva, București, 1979;

”Pasărea Măiastră”, Ediție îngrijită, prefață, glosar și bibliografie de Marin Marian-Bălașa, Minerva, București, 1991;

O. Păun, ”Elogiu folclorului românesc”, Editura pentru literatură, București, 1969;

D. Pop, ”Obiceiuri agrare în tradiția populară românească”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989;

Eugen Simion, ”Scriitori români de azi”, vol. II, III, Editura Cartea Românească, București, 1976;

Nicolae Steinhardt, ”Monologul polifonic”, Dacia, Cluj-Napoca, 2002;

G. Dem. Teodorescu, ”Poezii populare române”, Minerva, București, 1982;

Petru Ursache, ”Camera Sambô. Introducere în opera lui Mircea Eliade”, Coresi SRL, București, 1993.