Studiu Monografic In Opera ;ui Ion Heliade Radulescu
CUPRINS
I.CLIMATUL CULTURAL ȘI ISTORIC
1. Limba română literară din prima jumătate a secolului al XIX-lea
1.1. Orientarea Tradiționalistă
1.2 Continuarea procesului de unificare după întregirea limbii textelor religioase din secolul anterior
1.3 Dezvoltarea stilurilor funcționale
2. Tendințe de modernizare a limbii române
2.1 Ideologia în domeniul limbii literare
2.2 Ideologia social-politică și filozofică
2.3 Ipostaze ale revoltei
II. PREROMANTISM ȘI ROMANTISM
2.1 Influența ossianică asupra preromantismului
2.2 Influența franceză
2.3 Curentul latinist și influența latino-romanică
2.4 Italienismul lui Ion Heliade Rădulescu
III. ION HELIADE RĂDULESCU- TEORETICIANUL
3.1 Viața autorului- Repere
3.2 Activitatea științifică și scrierile non-literare
3.3 Ipostaza pragmatică a discursului științific la Ion Heliade Rădulescu
3.4 Opera lingvistică- între teorie și exemplu
3.5 Limba și Stilul lui Ion Heliade Rădulescu
IV. ION HELIADE RĂDULESCU- POETUL
4.1 Activitatea literară
4.2 Lirica romantică
4.3 Imaginarul poetic
4.4 Limbajul poetic
V. ION HELIADE RĂDULESCU- PROZATORUL
5.1 Postura de pamfletar
5.2 Satira și Fabula
5.3 Latura Religioasă în viziunea lui I. H. Rădulescu
VI. ION HELIADE RĂDULESCU- TRADUCĂTORUL
6.1 Traduceri din engleză
6.2 Traduceri din franceză
6.3 Traduceri din italiană
VII.ROLUL DE ÎNDRUMĂTOR CULTURAL ȘI LITERAR AL LUI ION HELIADE RĂDULESCU
7.1 Contribuția lui I. H. Rădulescu în domeniul limbii literare
7.2 Scrisori către Costache Negruzzi, George Barițiu și Petrache Poenaru
7.3 Confruntarea direcțiilor literare în Gramatica Românească
CONCLUZII
Fișă de dicționar
BIBLIOGRAFIE
ARGUMENT
Prin lucrarea de față, Studiu Monografic în opera lui Ion Heliade Rădulescu mi-am propus să studiez și să cercetez, perspectiva evoluției limbii române literare de la începutul secolului al XIX-lea.
Primul capitol, Climatul istoric și cultural -Limba română literară la începutul secolului al XIX –lea, se deschide cu o succintă prezentare a contextului social-politic din Țara Românească. Perioada respectivă a fost marcată de evenimente istorice majore, care au influențat puternic evoluția statului român, cât și a limbii naționale. Dezvoltarea economică și culturală de la începutul secolului al XIX–lea a condus la dezvoltarea implicită a limbii române literare în societatea românească. Ca urmare,s-au dezvoltat și învățământului românesc, presa, teatrul și literatura beletristică și științifică. Toate acestea constituie premise importante ale intensificării procesului de modernizare și de unificare a limbii române literare. Problema normării limbii române privind: scrierea fonetică, îmbogățirea lexicului cu neologisme adaptate la limba română, cercetarea modernă a limbii române în relație cu celelalte limbi romanice, înființarea de academii care să elaboreze dicționare, a constituit o preocupare constantă a lui Ion Heliade Rădulescu, dezbătută în lucrări importante și articole din reviste: Gramatica Românească (1828), Scrisori către Negruzzi, Dicționar de vorbe streine, Curier de ambe sexe, etc.
Al doilea capitol, Preromantism și Romantism evidențiază în epocă o adevărată reformă a vocabularului prin: înlăturarea elementelor nelatine din limbă, îmbogățirea vocabularului cu neologisme adaptate la limba română, termeni tehnici și împrumuturi doar din limba latină, elaborarea unor lucrări normative, reducerea alfabetului chirilic, urmărind înlocuirea lui cu cel latin și diferențierea limbii scrise de cea vorbită.
Activitatea sa este însă importantă pentru ideile care au avut ecou în epocă și pentru normele care au ajutat la fixarea unor reguli gramaticale și la unificarea scrierii în limba română. Ion Heliade Rădulescu considera că românii din toate zonele țării trebuie să respecte aceleași norme ortografice.
Al treilea capitol, Ion Heliade Rădulescu- Teoreticianul, propune o definire a stilurilor funcționale, prin identificarea trăsăturilor scrisului lui Ion Heliade Rădulescu. El este considerat un adevărat clasic cu vederi romantice, situație explicată prin ideologia literară a scriitorului, care îmbrățișează în prima etapă a activității sale doctrina clasicistă, adoptând totodată idei ce aparțin ideologiei romantice.
Limba literară a lui Ion Heliade Rădulescu este caracterizată de trăsăturile limbii vorbite în Muntenia, astfel explicându-se asemănarea dintre limba scriitorului și limba română actuală. Limbajul utilizat reflectă dinplin personalitatea sa puternică, spiritul polemic, ironia și sarcasmul.
Ion Heliade Rădulescu a fost considerat în epocă și mai târziu, un adevărat legiuitor al limbii, datorită preocupărilor sale privind unificarea și modernizarea limbii române literare. Își dorea o limbă în care să poată exprima tot ceea ce gândește și tot ceea ce simte, o limbă care să reflecte progresele înregistrate în plan economic, politic și cultural de societatea românească a secolului al XIX-lea.
Întreaga sa activitate, de scriitor, publicist și lingvist îl prezintă pe Ion Heliade Rădulescu drept un adevărat îndrumător cultural care a influențat o generație întreagă de scriitori și a contribuit decisiv la procesul de unificare a normelor ortografice și adaptarea limbii române la o societate aflată în curs de dezvoltare și modernizare.
I.CLIMATUL ISTORIC ȘI CULTURAL
Secolul al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea au marcat intrarea societății românești într-o nouă fază a evoluției sale istorice, identificată prin apariția semnelor certe ale modernizării și afirmarea conștiinței necesitații unității politice naționale.
Românii, la fel ca germanii și italienii își doreau propriul stat național. Împlinirea acestei aspirații s-a făcut treptat, în societatea românească prin dezvoltarea economică, modernizarea instituțională, afirmarea noii elite politice animate de, spiritul vremii”, dezvoltarea culturii și în raport cu contextul european. Au existat mai multe etape: mișcarea reformatoare de până la jumătatea secolului al XIX-lea, Revoluția de la 1848, formarea statului național român (1859), câștigarea independenței de stat (1877-1878), desăvârșirea unirii (1918). În ceea ce privește forma de guvernământ, majoritatea covârșitoare a optat pentru un regim monarhic în varianta sa românească, respectiv domnia.
Teoria domniei constituționale se bucura de o largă popularitate în ambele Principate. Întreaga construcție politică pe care o propuneau autorii memoriilor și programelor politice era una de tip reformist, în care opera de reașezare a societății trebuia înfăptuita de cârmuire. În 1802, de exemplu, Dimitrie Stureze, membru al elitei moldovene, a alcătuit un proiect intitulat Plan sau o formă de oblăduire republiceasca aristodemocraticească. Forma de guvernământ propusă era republica, pe care trebuia să o conducă boierimea grupată, potrivit principiului separării puterilor, în trei divanuri: Divanul cel Mare, organul suprem de guvernare, format din marii boieri, Divanul Pravilnicesc, cu rol legislativ și compus din boieri cunoscători ai pravilelor, Divanul de Jos, cu rol financiar, alcătuit din deputați aleși prin vot indirect. Idei moderne erau promovate în politica economică și culturală precum și referitor la exercitarea drepturilor și libertăților cetățenești.
Revoluția de la 1821 este expresia unui proces complex manifestat în toate domeniile: economic, social și politic. Mișcarea de la 1821 s-a încadrat pe linia celorlalte tulburări sociale din Europa, în condițiile în care, status-quo-ul principatelor române s-a schimbat, începând cu restaurarea regimului turco-fanariot în Țara Românească și Moldova, și a dominației habsburgice în Transilvania. În evoluția sa, regimul fanariot a cunoscut două faze: de la 1711 la 1774 și de la 1774 la 1821. În prima fază, dominația otomană a limitat autonomia celor două țări române, Valahia și Moldova, însă, în cea de-a doua perioadă, s-a reușit redobândirea, treptat, a unor drepturi politice și economice, prin promovarea unei politici de echilibru între Turcia și Rusia. În speranța că se va pune capăt luptei antiotomane a românilor, Turcia a introdus sistemul numirii unor domni, de regulă, din rândul grecilor fanarioți, sistem care a fost desființat ca urmare a revoluției conduse de Tudor Vladimirescu. Restabilirea domniilor pământene s-a reușit la un an după înfrângerea revoluției lui Tudor Vladimirescu, în 1822, prin numirea de către Poartă a lui Ioan Sandu Sturdza în Moldova și a lui Grigore Ghica în Țara Românească. Revoluția de la 1821, izbucnită ca o reacție în fața sistemului de exploatare fiscală al fanarioților, s-a desfășurat în cadrul mai general al luptelor popoarelor din sud-estul Europei pentru eliberarea de sub dominația otomană, avându-se în vedere luptele desfășurate în Serbia (1804) și Grecia (1821). Mișcarea s-a încadrat într-un context internațional dominat de luptă popoarelor din Balcani pentru dobândirea independenței, dar a avut program propriu și obiective specifice.
Fenomenul generalizat al corupției în administrația publică, generat de domniile fanariote și soldat cu scăderea dramatică a nivelului de trai al populației, a constituit una dintre cauzele importante ale revoluției la care ne referim.
Dinicu Golescu, în urma unei călătorii făcută în Transilvania, Ungaria, Austria și Italia, realizează cât de înapoiată e țara sa în comparație cu statele vizitate, din cauza corupției din administrație și redă în lucrarea sa Însemnare a călătoriei mele, aspecte cutremurătoare ale procedurilor specifice administrației românești. Astfel, referindu-se la modalitatea strângerii dărilor, arată: „Să cutremură mintea omului când își va aduce aminte că făptura dumnezeirii, omenirea, frații noștri, au fost câte 10 așternuți pe pământ cu ochii în soare și o bârnă mare și grea pusă pe pântecele lor, ca, mușcându-i muștele și țânțarii, nici să poată a se feri. Aceste nedrepte urmări și nepomenite peste tot pământul i-au adus pe ticăloșii lăcuitori întru așa stare încât, intrând cinevaș într-acele locuri, unde să numesc sate, nu va vedea nici biserică, nici casă, nici împrejurul casii, nici car, nici bou, nici vacă, nici pasăre, nici oaie, nici pătul cu sămănăturile omului pentru hrană familii lui, și, în scurt, nimică, ci numai niște odăi de pământ, ce le zic bordeie, unde intrând cinevaș, nu are a vedea alt decât o gaură numai în pământ, încât poate încăpea cu nevasta și cu copiii împrejurul vetrii, și un coș de nuiele scos afară din fața pământului și lipit cu balegă. Și, după sobă, încă o altă gaură, prin care trebuie el să sape, fugind cum va simți că au venit cinevaș la ușa-i; căci știe că nu poate fi alt decât un trimis spre împlinire de bani. Și el neavând să dea, ori o să-l bată, ori o să-l lege și o să-l ducă să-l vânză, pentru un an, doi și mai mulți, sau la un boiernaș, sau la un arendaș, sau la oricine să vă găsi, ca el să-i slujească acei ani, și banii ce să dau pentru slujba celor ani să să ia pentru birul lui… Și apoi intrând cinevaș întru acele bordeie ale lor, peste putință era de a găsi pe timpurile lor și în casă lucru de zece lei: căci și căldarea cu care o să-și facă mămăliga nu o are fiecine, ci sunt 5-6 tovarăș pe una. Și când aceștia, din norocire, prindea de veste când vinea în satul lor zapciu, polcovnicu, căpitanu, mumbașir isprăvnicesc, mumbașir domnesc, fugea atât ei cât și muierile lor, și copiii care puteau fugi, prin păduri și peste munți, întocmai ca dobitoacele cele sălbatice când le gonesc vânătorii cu câinii, căci știa că, prinzându-i, nu mai este altă vorbă decât cerere de bani, și ei, neavând bani, vor lua gârbaciuri pe spinare”.
Revoluția de la 1789 din Franța generase un exemplu și o stare de spirit difuzată și întreținută în Europa și de armatele napoleoniene. Revoluția de la 1821 s-a consumat, așadar, într-un climat european dominat de politica de echilibru dusă de Sfânta Alianță încheiată în 1815 între Austria, Rusia și Prusia, alianță care a încercat repunerea în drepturi a legitimismului monarhic, început în Franța unde a fost reîntronată dinastia Bourbon. Dar, cu toate acestea, noua Europă începuse a se naște în perioada revoluției franceze din 1789 și niciodată n-a mai putut fi stabilită restaurarea integrală a puterii monarhice de „drept divin” și nici a „Vechiului Regim”. Această alianță a împăraților, considerată a fi o „contrarevoluție a dinastiilor” și îndreptată împotriva ideii de revoluție, a determinat schimbări teritoriale: Prusia și-a extins teritoriul de la 190.000 km2 la 280.000 km2, Rusia și-a întins frontierele spre vest, din Finlanda până la gurile Dunării, iar Austria a pierdut Belgia, dar și-a consolidat dominația direct sau indirect, prin instalarea unor dinastii înrudite la conducerea unor state precum Italia.
Noutatea pe care o aduce Revoluția de la 1821 este ideea de realizare a programului politic al emancipării prin insurecție, și nu pe cale legală, cum au încercat boierii înainte prin redactarea unor memorii. Boierii pământului i-au dat mandat lui Tudor Vladimirescu să ridice poporul la arme „precum este povățuit”, el declanșând insurecția din însărcinarea Comitetului de oblăduire,organism politic care suplinea lipsa domnitorului Alexandru Șuțu ce tocmai decedase. Ridicarea poporului la luptă de către Tudor Vladimirescu s-a făcut și pe baza planurilor elaborate în cooperare cu Eteria în intervalul noiembrie 1820 – ianuarie 1821. Actele fundamentale care justificau această revoluție reprezintă un moment de cotitură în istoria ideilor social-politice românești, deși, privite în ansamblu, ele nu exprimă un program politic coerent și nici nu marchează o linie politică destul de clară, reliefând contradicțiile și sinuozitățile politicii lui Tudor Vladimirescu. Consulul rus Pini, în raportul său către comandantul armatei ruse din Basarabia, arăta, cu privire la revendicările slugerului Vladimirescu, că, acesta, urmărea „instaurarea unei noi ordini de lucruri ce au depășit măsura unei juste satisfaceri a lor”, precum și „micșorarea birurilor impuse pe temeiul vechilor obiceiuri și hotărâri”.
Revoluția din 1821 a fost condusă de către omul asupra căruia și-au îndreptat privirile fruntașii boierimii, și anume slugerul Tudor din Vladimirii Gorjului, numit de aceea și Vladimirescu. Originar dintr-o zonă de țărani liberi, el dobândise experiență militară, luptând ca voluntar în armata rusă în războiul din anii 1806-1812, meritele sale fiind recunoscute de către ruși prin decorarea cu crucea Sf. Vladimir. După încheierea războiului, s-a angajat atât în activități negustorești, cât și în cariera administrativă. Era un om energic, decis, cu spirit de inițiativă și cu lecturi istorice. Capacitatea de comandă și prestigiul de care se bucură în Oltenia erau temeiuri hotărâtoare de a-i încredința lui conducerea mișcării de emancipare. Bazându-se pe țăranii liberi și pe mica boierime, Tudor Vladimirescu a organizat oștirea revoluției, denumită „Adunarea norodului”, care a constituit începutul actului de constituire și modernizare a armatei române. În structura oștirii lui Tudor intrau principalele arme ale vremii: infanteria, cavaleria, artileria.
Climatul social-politic și național cu raportul de forțe sociale atât de variabil de la o țară la alta, face ca ideile și inițiativele ce confirmau dezagregarea unei orânduiri private să capete în anumite culturi un caracter revoluționar, iar în altele să nu poată depăși spiritul protestator și reformist.
Astfel se explică, de ce noul secol care anunța pe toate planurile mari transformări, înregistrează atât încrederea în forțele rațiunii cât și opiniile pesimiste ale unor oameni de litere care nu credeau în înfăptuirea unei lumi mai bune.
Încercând să surprindă conștiința epocii, romanistul german Werner Krauss reține unele atitudini semnificative.
Publicistul olandez de origine franceză Just sau Effen își exprimă admirația față de epoca sa în eseul La bagatalle ou discours ironiques (Amsterdam, 1718) scriind: „a-ți văzut că n-a existat niciodată un secol atât de bogat în autori ca acela în care avem onoarea să trăim”.
La cealaltă extremă a acestui spirit plin de entuziasm se găsește publicistul Poinsinet de Sivry în 1759. Ca și în cazul lui Rousseau și Herder sub zodia egalității și a rațiunii, societatea ideală este imaginată de gânditorii vremii cu o profunzime adevărată.
În Scienza Nuova (1725), G. B. Vico afirmau că filozofia trebuie să fie folositoare neamului omenesc și are menirea de a contribui la susținerea omului căzut și slab, la regăsirea naturii lui, la salvarea să de corupție.
Spiritul antifeudal, specific secolului luminilor au caracter practic în marcarea unui climet revoluționar caracterizat de individualism local. Adversitatea față de mentalitatea provencială, față de limitarea unor judecăți cu temă medievală este exprimată prin afirmarea tranșantă a conceptului de cetățean al lumii.
Cristalizarea relațiilor social-politice nu pot facilita apariția unei literaturi revoluționare din cauza frământărilor și evenimentelor politice interne, fiecărei țări în parte.
Raporturile dintre oamenii de cultură nu pot ajunge inițial la o astronomie materială autentică și stabilă și nici la o independență în afirmarea concepției lor social-politice.
Dacă în secolul al XVII-lea, arta literară avea menirea de a amuza și de a instrui, ea devine în veacul luminilor un instrument de luptă cu obiective foarte precise.
Câteva aspecte din climatul istoric și social-politic englez sau francez din secolul al XVIII-lea au menirea de a sublinia raportul dintre un anume context istoric cu toți factorii lui specifici și funcționalitatea pe care o poate căpăta cultura. Climatul social-politic și cultural poate favoriza, limita sau împiedica, cristalizarea și eficiența gândirii iluministe într-o anumită țară. Devierile și actele de degradare a patrimonului de principii iluministe sunt elocvente în acest sens.
În Germania, contextul național specific poate scoate în relief un peisaj literar cu implicații didactice-academice. Amprenta specifică pe care o capătă iluminismul este determinată de gradul de evoluție a burgeziei și de coeziunea ei internă, cât și de gradul de receptivitate a altor grupuri sociale față de marile idei ale secolului al XVIII-lea.
Climatul cultural este creat din prima generație de promotori ai culturii literare române: Ion Heliade Rădulescu editează la București Curierul Românesc, urmat de suplimentul Curierul de ambe sexe, Gheorghe Asachi editează la Iași Albina Românească ce are un supliment literar și cultural- Alăuta românească, iar George Barițiu editează la Brașov Gazeta de Transilvania, ce are un supliment socio-literar, Foaie pentru minte, inimă și literatură. Aceste prime publicații în limba română, împreună cu revistele vremii, cu existență efemeră au o dublă funcție: educativă, prin completarea instrucției oferite de un învățământ în faza incipientă și culturală, prin promovarea literaturii sub formă de traduceri și creații originale.
În cadrul primei etape de implicare creativă, rolul de îndrumător al fenomenului cultural-literar, îi revine lui Ion Heliade-Rădulescu, prin articolele din ziarul Curierul românesc. Este evidențiată o fază a romantismului pașoptist, când disctincția dintre opera originală și prelucrarea unui model străin aproape nu se făcea: Nu e vreme de critică, copii, e vreme de scris, să scrieți cât veți putea și cum veți putea (Heliade Rădulescu). Funcția de membru fondator al Societății Academice Române a lui Heliade, explică importanța contribuției acestuia în crearea limbii literare și adoptarea oficială a alfabetului latin. De asemenea, Heliade a contribuit și la formarea primei promoții de profesori români de la Colegiul Sfântul Sava din București.
Gramatica românească, publicată la Sibiu în 1828, este cea mai importantă lucrare a lui Heliade din domeniul lingvistic. Sunt promovate: îmbogățirea limbii cu neologisme din limbile romanice, adaptate la normele fonetice și morfologice ale limbii romane și înființare unei academii care să elaboreze dicționare bilingve, dar și un dicționar al limbii care să faciliteze traducerea în limba națională a operelor fundamentale din literatură universală. De fapt, Gramatica lui Heliade a pregătit spiritele în vederea formarii unei limbi literare unice, în a cărei elaborare Heliade a avut un rol fundamental, iar elogiul binecuvântat fie acela ce a cultivat limba romana se potrivește perfect lui Heliade, chiar dacă a fost formulat profetic de el însuși în articolul Aproposito de Biblioteca universală, consacrat grandiosului său proiect de traduceri, gândit ca mijloc de îmbogățire și rafinare a limbii.
Paul Cornea considera personalitatea lui Heliade ca fiind tumultoasă și contradictorie, de o extremă flexibilitate a spiritului, care se identifică prin susceptibilitate și paradox, fiind un spirit tutelar și constructiv. Heliade pune bazele unei societăți de consacrare a teatrului și a muzicii, Filarmonica și inițiază, după modelul lui Pantheon universe al lui Aimee Martin, o Bibliotecă universală, ce cuprinde capodoperele literaturii și filozofiei. Heliade este de fapt un traducător prodigios a lui Boileau, Lamartine, Byron, Dante, Tasso, Moliere și Voltaire. Încercările creatoare ale lui Heliade sunt reflectate de epopeile Mihaida și Anatolida, cea din urmă fiind inspirată de Paradisul pierdut al lui Milton. Fiind ostracizat din viața publică după 1848, Heliade a scris Echilibrul între antiteze, și anunța bazele unui sistem filozofic trinitar, cuprinzând pagini impresionante de memorialistică, unde alterează înduioșarea și sarcasmul, tirada profetică și invectiva trivială, fiind un scriitor controversat, imposibil de influențat în propriile mentalități.
Alături de Heliade, un rol determinant l-a avut Gheroghe Asachi, în calitate de îndrumător oficial al învățământului din Moldova, elaborând programe școlare și manuale. Paul Cornea îl prezintă pe Asachi precum un clasicist ce se hrănește din lectură anticilor, fiind devotat unui idealism moral indefectibil, ca și noțiunii winckelmann-iene de frumos. Reprezentanții preromantismului: Vasile Cârlova, Ion Heliade-Rădulescu, poeții Văcărești sintetizează primele elemente romantice care se asimilează în literatura epocii, tocmai pentru că se integrează unei tradiții și exprimă un mod familiar de trăire a sentimentelor sugerate, conturându-se idila pastorală. Anacreon și Sapho fiind o treaptă spre recuperarea trăirii naturale a iubirii, a liricii ca expresie directă a sentimentului. (Istoria literaturii române. Studii).
O altă modalitate de pătrundere a sensibilității preromantice în poezia epocii este descoperirea reversului dureros al iubirii, suferința din dragoste. Mircea Anghelescu, adaugă tertipuri elementelor de contrast, antinomia dureroasă dintre speranță și nesiguranță, imaginea iubitei care devine amintire, iar cadrul bucolic convențional tinde să se identifice cu peisajul natural.
Așadar, romantismul nu constituie singura caracteristică fundamentală a perioadei pașoptiste, în limitele acesteia se remarcă și existența altor metode de creație. Astfel, în mijlocul epocii se găsesc și elementele realiste, întrucât reflectarea problemelor sociale și satirizarea viciilor rânduielii feudale, erau trăsături esențiale, promovate de scriitorii perioadei, deși curentul realist se va constitui în literatura română abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Scriitorii romantici sunt cei care au avansat adesea pe un teren sigur, sunt cei care au început să edifice, în diverse domenii ale culturii și literaturii; sunt, după cum i-a denumit Paul Cornea cu plasticitate, oamenii începutului de drum. Urmărind crearea unor opere ale căror personaje să fie animate de înalte idealuri eroice și principii morale ferme, scriitorii pașoptiști au fost preocupați de crearea unor eroi ce se apropiau de perfecțiune, nutrind profunde sentimente patriotice, fiind strâns legați de soarta statului, înzestrați cu o multitudine de virtuți cetățenești și capabili de fapte eroice.
Speciile clasice – fabulă, satira, epistola, imnul, oda, poemul eroic, comedia – coexistă cu cele romantice: meditația, elegia, poemul filozofic, nuvela istorică și fantastică, dramă, uneori în operă aceluiași autor sau chiar într-un singur text. În domeniul larg, complex al literaturii se diferențiază două tipuri fundamentale de limbaj: poezia și proza. Poezia traversează o etapă de resemantizare radicală și de expansiune extremă a sensurilor termenului. Pornind de la termenul grecesc „poiesis” adoptat de Aristotel pentru a defini actul creației, scriitorii perioadei romantice ajung să identifice poezia cu orice act creator, chiar și cu cel divin.
Primul poet român modern este Vasile Cârlova, ale cărui poezii anunță, prin sensibilitate, prin notă meditativă și eroică, generația de la 1848. Artistul surprinde o parte din temele predilecte ale romantismului pașoptist în raporturile cu Divinitatea, introspecția elegiacă, glorificarea armatei. În Ruinurile Târgoviștei, evocă în manieră preromantică trecutul eroic în opoziție cu prezentul lipsit de glorie și inaugurează motivul ruinelor, ca vestigii ale slavei strămoșilor: „O, ziduri întristate! /O, monument slăvit!. Tema preromantică a ruinelor, cu motivele melancoliei, evocării istoriei și, implicit, a trecerii ireversibile a timpului, în literatura romană este convertită treptat în noi înțelesuri pe care aceasta le capătă în condițiile unei atmosfere de avânt revoluționar, de optimism politic general. Melancolia firească pe care o trezesc orice vestigii ale trecutului devine un element secundar, care cedează primul loc, sentimentului mândriei de a fi urmașii unor atât de glorioși străbuni.
Romantismul european de tip regresiv, străbătut de nostalgie pentru un trecut ireversibil, apare doar ca o etapă în drumul creator al unor scriitori români, depășită fiind odată cu maturizarea lor literară. Așadar, motivul ruinelor în poezia pașoptistă se situează pe linia unui lirism de tip meditativ, dar combativ.Poeziile erotice Păstorul întristat și Înserarea au o notă elegiacă în maniera poeziei pastorale. Versurile poetului au o muzicalitate exterioară și un ritm interior acut constituite într-o confesiune sinceră și reală a spontaneității discursului.
Sintaxa poetică și încărcătura poetică de duioșie, de umor sau de tristețe superficială răspundeau în același timbru sentimental, ca versul de chemare al poetului, lansat în marile momente de încordare ale istoriei și găseau în conștiința contemporanilor săi identități de aspirație și imbolduri necesare.
Scriitorul cel mai reprezentativ pentru evoluția culturii române în prima jumătate a secolului al XIX-lea este, fără îndoială, Ion Heliade-Rădulescu.
1.Limba română literară din prima jumătate a secolului al XIX-lea
Limba romană literară a fost abordată, în studiile de specialitate, din perspectiva unei variante îngrijite a limbii, unde normele sunt fundamentul pe care se ridică cultura sau, mai bine zis, normele stau la baza exprimării într-un mod cât se poate de ales, cultura unui popor.
Se cuvine mențiunea că limba română literară este rezultatul unei îndelungate și complexe evoluții, istoria ei fiind istoria scrisului românesc. Dat fiind faptul că dezvoltarea limbii literare este legată de dezvoltarea literaturii, etapele fundamentale ale istoriei limbii literare sunt, la rândul lor, legate de momentele importante ale istoriei literaturii: „Noi nu inventăm nimic. Noi spunem ceea ce este și ceea ce a fost. Istoria nu se inventă; istoria nu e ficțiune, istoria adevărată nară câte vede și câte știe din ducumente, din câte au existat și există. Câte au existat și există încă între popoli, au existat însă în haos, în confuzie; noi le punem la locul lor și tot ce este al nostru este numai metodul, este numai puterea – multă, puțină – ce avem de a pune lucrurile în rând, la locul lor, cum să le vază și să le distingă și să le cunoască cine are ochi de văzut și urechi de auzit”.
În literatura de specialitate noțiunea de limbă literară a fost definită în variante diferite vreme îndelungată. Acest lucru a produs o confuzie de ordin terminologic, influențând negativ evoluția studiilor de limbă literară. Clarificarea sensului său este o etapă necesară în cadrul acestei lucrări.
Astfel, la cel de-al VIII-lea Congres de studii romanice din anul 1956, ținut la Florența, au fost studii ce au insistat asuprea analizei noțiunii de limbă literară, fenomen prezent și la noi în țară, unde, între anii 1954-1956 au avut loc numeroase discuții și în publicațiile noastre de specialitate, ca și în cele străine, cu privire la definirea noțiunii de limbă literară. Trebuie subliniat că discuțiile purtate pe această temă au fost ample și din perspective contradictorii, fiind obordate direcții în ceea ce privește originea și baza ei dialectală, etapele ei de dezvoltare, condițiile de realizare a unității ei, precum și locul limbii scriitorilor în cadrul studiului istoric al limbii. Referitor la aceasta, se poate aduce mențiunea că „Aspirația spre monumentalitate și înclinația spre meditația filosofică, de obicei cu temei istoric, nu dovedește un deficit de lirism, cum s-a mai spus uneori; ea este caracteristică dorinței de unitate, tendinței de a încadra totul într-un sistem, care e congeneră spiritului romantic, obișnuit să judece categorial și să vadă în mare”.
În cele ce urmează se va face o trecere în revistă a unor direcții de obordare a limbii române literare.
Astfel, în diferite studii s-a pus semnul egal între limba literară și limba scrisă.Conform lui I. Coteanu, „actul scrierii este prin însăși natura lui o manifestare a limbii literare, cu condiția bineînțeles, să nu îi cerem perfecțiunea din primul moment; scrisul, act întotdeauna solemn, implică în practică o atitudine literară din partea celui care recurge la el ca mijloc de comunicare cu semenii săi”.
Această direcție nu este una tocmai potrivită, suprapunerea nefiind tocmai perfectă, întrucât se remarcă faptul că limba literară are un plus în ceea ce privește aspectul calitativ, acesta din urmă nefiind regăsit în orice text de limbă scrisă. Cei mai mulți autori susțin direcția conform căreia „atributul de limbă literară trebuie rezervat acelor texte prin intermediul cărora se realizează un act de cultură”. La toate acestea se adaugă direcția conform căreia societatea modernă dezvoltă existența unei modalități de exprimare orală a limbii literare, utilizată de exemplu în discursuri, conferințe, comunicări sau expuneri.
O altă abordare presupune că noțiunea de limba literară ar fi identică cu cea de limbă a literaturii artistice: „poporul cu poeții săi și-a creat și-și mărește limba … limbile s-au înavuțit și se înavuțesc totdeauna prin scrierile poeților geniali, care, fără a se gândi la teoriile limbistice se exprimă după simțământul ce-l au despre ceea ce este potrivit cu limba lor”. Cu toate acestea,limba literară nu trebuie însă confundată cu limbaliteraturii artistice. Întrucât presupune funcționarea din perspectiva unui instrument exclusiv folosit în exprimarea literaturii beletristice, limba literară este în mod normal creația scriitorilor. Noțiunea de limbaliteraturii artistice nu acoperă decât parțial domeniul propriu-zis al limbii literare, aceasta făcând ca suprapunerea limbii literare cu limba literaturii să nu fie nici ea potrivită. I. Heliade Rădulescu, unul dintre primii autori preocupați de definirea acestui concept, a refuzat să înțeleagă prin limba literară numai limba literaturii artistice, acest autor distingând mai multe stiluri în cadrul limbii literare, dintre care unul beletristic și altul științific.
Limba literară a mai fost abordată din perspectiva unui instrument de expresie a producțiilor intelectuale din diverse domenii ale culturii, asemenea configurare găsindu-se în lucrarea Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii românești, scrisă de I. Budai-Deleanu, în perioada 1815-1820: „limba întru care se învață științele se află la toate neamurile politicite, la care înfloresc învățăturile și este în sine tot aceeași limbă a norodului de obște, numai cât este mai curată și curățită de toate smintelile ce se află la limba de obște a gloatei, cu un cuvânt este limba lămurită și adusă la regulile gramaticești, și apoi înmulțită cu cuvinte obicinuite la învățături, care nu se află la vorba de obște”.
Trebuie spus că, indiferent de abordare, limba literară are un caracter unitar, rolul său fiind acela de a da norma. D. Irimia arată că limba literară contemporană are un caracter unitar, supradialectal, iar „identitatea stilistică specifică limbii literare, variantă a limbii naționale condiționată de stadiul de dezvoltare a culturii generale și a culturii lingvistice în societatea care o vorbește, este dată de caracterul convențional al normelor pe care le impune, de caracterul elaborat al textului în care se reflectă normele specifice și de obiectivarea mesajului”. La aceasta se adaugă caracterul îngrijit al limbii,Iorgu Iordan fiind de părere că limba literară nu se identifica nici cu limba scrisă, nici cu limba orală, afirmând totodată că limba literară este aspectul cel mai desăvârșit al limbii întregului popor. Ideea lui I. Iordan a fost susținută și continuată de Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu. În cea de-a doua ediție a Istoriei limbii literare se definea limba literară ca „o sintetizare a posibilităților de exprimare a limbii întregului popor, destinată în special exprimării în scris, mijloc de comunicare a celor mai de seamă manifestări culturale, caracterizată prin existența unui sistem de norme care îi conferă o anumită stabilitate și unitate”.
După St. Munteanu și V. Țâra, limba literară este considerată „varianta limbii naționale caracterizată de un sistem de norme fixate în scris”, asigurându-i în acest fel unitate și stabilitate, precum și caracter prelucrat și îngrijit.
I. Gheție este de părere că este inutilă precizarea conform căreia limba literară este folosită cu precădere în scris, dat fiind faptul că există deja o variantă vorbită a acesteia. Trebuie spus că, pentru susținerea acestei idei, cercetătorul renunță și la ceea ce înseamnă caracteristica ce presupune unitaritateaacordată limbii literare deoarece, crede autorul, că acest concept este implicat în însăși noțiunea de normă. În formularea acestei concluzii, I. Gheție se bazează pe argumentul că în perioada anterioară unificării nicio limbă literară nu se caracterizează prin aspectul unitar al normei. În lumina acestei precizări, limba literară este definită de I. Gheție drept „aspectul sau varianta cea mai îngrijită a limbii întregului popor, care servește ca instrument de exprimare a celor mai diverse manifestări ale culturii și se caracterizează prin respectarea unei norme impuse cu necesitate membrilor comunității căreia se adresează”.
De asemenea, Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu au subliniat aceeași evoluție în timp a formării limbii literare: „Perspectiva istorică a studiului limbii literare necesită examinarea fenomenului nu numai ca un rezultat, dar și ca un proces în dezvoltare”.
Remarcând forma îngrijită a limbii din creația populară orală, Liviu Onu, Ion Coteanu și Alexandru Graur sunt susținătorii teoriei conform căreia limba literară a luat naștere din creațiile populare, înaintea apariției scrisului.
După Coteanu, limba folclorului este unică nu pentru că este lipsită de particularitățile locale, ci dimpotrivă pentru că „reunește trăsăturile comune ale limbii întregului popor”.
Alexandru Graur a susținut și el un punct de vedere asemănător, subliniind că limba literară „a apărut odată cu primele producții literare orale… care conțin expresii solemne, întorsături rare, anumite elemente stilizate”.
Aceste abordări au fost combătute de anumite obiecțiile, acestea din urmă fiind formulate de I. Macrea împotriva acestei teorii sunt legate de literatura nescrisă a fiecărui popor: „fiindcă fiecare popor are o literatură nescrisă, ne întrebăm : există vreo limbă care să nu fie și literară ?”.
Caracterul unitaral limbii literare se impacă greu cu aspectele variate, din punct de vedere lingvistic, pe care le poate avea literatura populară, în funcție de graiurile în care este exprimată. Cu toate acestea , trebuie spus că nici limba scrisă, nici cea orală nu sunt la începuturile lor unitare, ci acest caracter apare pe parcurs, în urma unei evoluții îndelungate.
Teoria potrivit căreia originile limbii române literare se confundă cu apariția literaturii folclorice nu este, conform lui Ion Gheție, plauzibilă, întrucât limba literară apare într-un anumit moment de dezvoltare culturală a unui popor, iar momentul acesta „nu poate fi plasat într-o epoca îndepărtată (și înapoiată din punct de vedere cultural), când au luat naștere cele dintâi producții literare populare.”
I. Gheție susține teoria simbiozei limbii literare cu cea a traducerilor spunând că „oricât de primitivă și de consecventă, o selecție trebuie să se fi operat atunci când traducătorii se adresau limbii vorbite pentru a face din ea un instrument de tălmăcire a cărților simple”.
Conform lui Gh. Bulgăr, odată apărută limba română literară, evoluția sa este influențată de trei aspecte particulare. Primul dintre acestea privește pătrunderea în limbă a termenilor noi, necesari exprimării exacte, moderne, nuanțate a ideilor, a realității în continuă transformare, reflectat de puternica pătrundere a neologismelor în româna literară. Cel de-al doilea presupune stabilirea unui sistem bine articulat de norme gramaticale, care să delimiteze structura limbii și să cristalizeze normele utilizării ei. În fine, cel de-al treilea este centrat pe sporirea continuă a mijloacelor stilistice și constituirea stilurilor funcționale ale limbii. Fiecare dintre cele trei aspecte este puternic influențat de creațiile scriitorilor români de seamă.
Trebuie spus că autorul mai sus amintit face diferența între două faze, referitor la modernizarea limbii române literare. El amintește mai întâi faza îmbogățirii limbii prin asimilarea noutăților, realizată odată cu modernizarea culturii și extinderea relațiilor în special cu țările romanice și derulată pe fondul idealurilor de care debutat cu opera primilor clasici și a continuat apoi cu aceea a scriitorilor emancipare națională (culminând cu momentul 1848). Această fază este urmată de faza evoluției estetice a limbii, Junimii. Astfel, această idee este susținută printr-un crez: „Puțin lucru este a scri cineva numai ca să scrie și împuns numai de îndemnul momentului sau de pofta ori caprițul de a scri ceva. A scri însă cu un scop, a avea în scopul său o țintă morală, a alege din viața omenească niște împrejurări comune prin care sujetul său să se poată apleca la tot omul, în tot locul și în tot veacul[…]asta va să zică că într-o scriere sau icoană domnește adevărul și că autorul sau zugravul a izbutit în fapta sa.
Referitor la acest aspect, în prefața Gramaticii lui Heliade (1828), apare pasajul: „Vorbele străine trebuie să se înfățișeze în haine rumânești și cu masca de rumân înaintea noastră. Romanii, strămoșii noștri, de-au primit vorbe streine, le-au dat tiparul limbii lor; ei nu zic patriotismos, enthusiasmos, cliros, ci patriotismus, entuziasmus, clerus. Francezii asemenea nu zic gheografia, energhia, chentron, ci jografi, enerji, santr, precum și italienii geografia, energia, centro. Asemenea și noi, de vom voi să rumânim zicerile aceste toate de sus, trebuie să zicem : patriotism, entuziasm, cler, nație, ocazie, comisie, geografie, energie, centru, punt, soțietate, libertate, cualitate, privileghiu, coleghiu, sau mai bine privilegiu, colegiu, după geniul și natura limbii”.
De asemenea, trebuie subliniat că „A cultiva o limbă va să zică a o curăța de tot ce nu este al său și nici nu poate simpatiza cu dânsa, a pune tot lucrul și toată vorba la locul său, a boteza fiecare idee cu numele său, a o scăpa de tot ce poate fi echivoc și a o face să exprime ceea ce gândește cineva, iar nu alta”.
Referitor la faza evoluției estetice a limbii ce se caracterizează prin preocuparea scriitorilor de a cultiva un stil artistic original, s-a subliniat că „Norma limbii scrise trebuie să fie cea care există obiectiv și în realitate în gura poporului de jos și a societății mai fine, iar nu fantasiile mai mult sau mai puțin ingenioase ale filologilor noștri. Așadar, adevăr obiectiv și arbitraritate subiectivă. In acest proces de a stabili o normă pentru limba scrisă, trebuie luate în considerare și acele influențe istorice care au rezistat tendinței de espulsiune și s-au conservat în limba vie”.
Referitor la această perioadă a secolului al XIX – lea, perioadă a schimbării, perioadă a inovației, trebuie notat că „Filosofia și doctrinele veacului nostru, mai vrednice de numele acesta, au început a cerceta pricina nefericirei și prin urmare au îmbrățișat iar religia ca singură în stare de a sfărâma capul balaurului și de a-i mângâia pe cei ce plâng.[…] dezvoltarea mai pe larg a ideilor acestora se va vedea în scrierea intitulată Împărăția lui Dumnezeu din care aceste două capete fac parte. De se va putea tipări vreodată, voi putea fi fericit că am spus ce am gândit și n-am aflat piedică în cuvintele mele.
În acest secol lumea, credințele, cultura, istoria strigă după schimbare, depinzând de oameni dacă noul va fi unul de bun augur, fiind obligația minților strălucite din perioada respectivă ca noul să fie calitativ: „Acum însă lumea are alte credințe, alte datine, și fiecare nație istoria sa, eroii săi, legendele sale și fiecare secol prodigele sale.[…] Poeții antichității vorbea(u) de zei și de acțiunea lor, pentru că acei zei erau crezuți și adorați; poezia epică printr’ânșii devenea serioasă, impozantă, maiestoasă. Poeții moderni, de s-ar lua după dânșii, operele lor ar prezenta tot ce este mai frivol și mai de rea credință, pentru că poetul ar nara ceea ce însuți nu crede. Nimic n-ar fi mai rece și mai fără de viață decât o epopee, luându-se cineva după regulile lui Boileau, narând ceea ce însuși nici simte, nici crede”. și la aceasta se poate adăuga că „Dacă literatura este expresia ideilor și (a) faptelor fiecărei epoci și fiecărui loc, cel ce misia de literator în zilele noastre își minte misiunii sale de nu va fi ca un pictor fidel ce copiază după natură, de nu va descrie oamenii și obiectele și evenimentele astfel cum sunt”.
Revoluția politică și culturală ce a animat spiritele vremii a scindat populația în lideri adevărați ce cunosc idealul pentru care luptă, și dezorientați fără obiective mărețe:„Auziră și Sarsailii noștri de revoluție în litere și operară o anarhie: una creează și alta distruge, una e sapientă, alta ignorantă; una e morală și progresivă și alta e imorală și retrogradă”.
În studiile de specialitate s-a subliniat că noua teorie literară, expusă în studiul Despre epopee, evidențiază, pe de o parte, un clasicism umanizat de implicarea afectivă a scriitorului și de respectarea culorii locale, pe care le promovează, iar pe de altă parte, un romantism încorsetat încă de imperativul adevărului și al bunei-cuviințe și, de ce nu, de obsesia italienizantă și latinizantă a lui Heliade. ,,Caracterul hibrid, oscilant al principiilor estetice este evident, cauze nefiind inconsecvența și dispersia preocupărilor, pentru care autorul a fost în nenumărate rânduri blamat, ci realitatea culturală a unei epoci polimorfe care își trăia ultimii ani. Astfel, intelectualul muntean continuă să definească arta ca imitare a realității, dar îmbogățește conceptul clasic de mimesis prin căutarea unui ideal, tangibil, în opinia sa, prin opera literară”.
În susținerea acestei direcții, se poate aduce completarea că „Poetul cată să fie un pictor fidel al realității. […] A descrie lumea astfel cum este, și a tinde către un ideal prin creațiuni, am zis airea că constituie pe adevăratul poet”.
Așadar, se observă, la o scurtă privire că opiniile referitoare la unificarea limbii române literare, diferă de la un grup de cercetători la altul.
În acest sens trebuie subliniat că „Pentru unii cercetători, susținători ai teoriei bazei muntenești a românei literare, procesul s-a realizat in secolul al XVI – lea prin textele coresiene (…). Deși pornesc de la aceleași texte, alții văd în activitatea diaconului târgoviștean numai începutul unui proces ce avea să se încheie mai târziu”.
Același eveniment, unificarea limbii române literare, este datat de cercetători ca Ivănescu, Byck în diferite momente din secolul al XIX – lea.
Trebuie consemnată și direcția lui I. Iordan, care, sublinia în acest sens că unificarea din punct de vedere lingvistic a limbii române literare a avut loc tot în secolul al XIX – a, fiind o direcție ce nu susținea abordarea conform căreia Biblia de la București a avut rolul cel mai însemnat în procesul mai sus amintit.
Se cuvine mențiunea că oricare dintre aceste obordări sun susținute respectiv combătute prin argumente puternice, prin studii de caz, pe text, ceea ce nu permite ceercetătorilor de azi să susțină doar o direcție, ci îi obligă să le cunoască pe toate. Știut fiind faptul că limba este un proces în continuă dezvoltare, schimbare, la fel și limba literară își are parcursul său evolutiv, aflându-și începuturile încă din primele consemnări isorice, continuând cu traducerile și dezvoltându-se în paralel cu dezvoltarea societății.
Așadar, trebuie făcut un compromis, în ceea ce privește momentul apariției limbii române literare, acest compromis presupunând cunoașterea tuturor direcțiilor și susținerea fiecăreia într-o mai mică sau mai mare măsură.
Trăsăturile limbii române literare din secolul al XIX-lea sunt determinate de evoluția ei anterioară, probată prin apariția și circulația multor lucrări din domenii diferite, ceea ce denotă nu numai existența unor preocupări susținute în diferitele sectoare ale științei, dar și preocuparea de a crea limbaje de specialitate pentru fiecare dintre ele. Cele mai răspândite sunt cărțile juridice, cele aparținând literaturii istorice, cărțile populare, lucrările de popularizare a științei sau cele de inițiere didactică și, nu în ultimul rând, cele de gramatică.
Prima trăsătură, deosebit de evidentă în textele secolului al XIX-lea, este tendința ei de modernizare. Limbajul științific și nu numai el presupunea o preluare a terminologiei științifice din limbajul care între timp a devenit de specialitate, prin importul masiv de neologisme. Stilul beletristic, operele în proză și cele poetice păstrează însă la mare cinste limba populară, consacrată deja de „Psaltirea pre versuri tocmită” a lui Dosoftei și de „O samă de cuvinte” sau de întreaga cronică a lui Neculce, prima exercitând chiar o influență destul de mare în evoluția limbii, grație circulației în teritoriile românești.
Exemplul cel mai elocvent al conviețuirii nestingherite a celor două tipuri de limbaj, cel popular și cel științific, neologic este reprezentat de activitatea complexă a lui Ion Budai Deleanu, cel care, prin operele sale de popularizare a științei și ca om de știință a contribuit la dezvoltarea decisivă a terminologiei științifice; în același timp însă, ca literat, în special în opera sa fundamentală, „Țiganiada”, folosește cu mare succes limbajul popular. Din păcate, nici opera sa n-a circulat de la data apariției ei, încât să fi manifestat o influență directă asupra limbii epocii, direcția populară continuând cu mare succes prin opera lui Anton Pann.
A doua trăsătură importantă a limbii din secolul al XIX – lea este continuarea dezvoltării și chiar a fixării stilurilor funcționale, în toată complexitatea lor, asigurând astfel direcțiile fundamentale prin care acestea vor evolua până astăzi. În același sens se continuă și direcția de teoretizări asupra limbajului, pe teme foarte variate, dar mai ales în sens aplicativ, prin crearea de gramatici, științifice și didactice, de lexicoane, care, pe măsură ce lexicografia dobândește metode științifice, vor deveni dicționare autentice.
În toate domeniile se cerea o schimbare, fondată pe argumente solide.
O problemă cu care se confrunta cultura română din perioada despre care se vorbește, vizează schimbarea alfabetului chirilic cu cel latin, dificultatea importantă fiind aceea a echivalărilor de sunete, cu toate dificultățile ortografice care decurg din această transformare (crearea unei ortografii unitare). Problema nu este pusă în mod prioritar de reprezentanții Școlii Ardelene, ci de ambele direcții, și cea teoretică și cea referitoare la alfabet au preocupat la modul cel mai serios pe aproape toți latiniștii.
În esență, trăsăturile limbii române literare de la începutul secolului al XIX-lea sunt: instabilitatea ortografică, generată de înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin; dinamica schimbărilor din vocabular, constând din înlocuirea elementelor turcești și grecești cu cele latino-romanice, apariția și conturarea incipientă a trăsăturilor prin care se individualizează stilurile funcționale moderne, crearea, legat de aceasta, a terminologiei științifice în toate domeniile cercetării moderne, persitența trăsăturilor specifice ale limbii populare și orientarea stilului beletristic spre utilizarea acestora. Descrierea limbajului operelor literare este cea mai avantajată, deoarece în studiile moderne și chiar în cele actuale, în Gramatica Academiei și mult după aceea, aproape toate exemplificările se fac din operele autorilor, în așa fel încât, cuprinderea lor în metalimbaj le conferă caracter de exemplaritate, ca și cum ar aparține limbii române literare și nu unui stil funcțional.
În perioada prepașoptistă se produce impactul dintre românii din principatele române și cultura apusului. Ei văd drumul cel lung făcut de celelalte popoare europene care trăise în împrejurări mai fericite decât ale lor și doresc să le ajungă. Toate întreprinderile culturale din acest timp de la această idee pornesc. Astfel, Heliade în primul său articol din Curierul românesc (1829) arată că în toate țările civilizate apar ziare, și îndeamnă tot mai mulți oameni să se pună la lucru și să expună ceea ce ei știu și celorlați. Numărul celor care ascultă astfel de îndemnuri este restrâns la început, dar se mărește în timp, mai ales datorită presei. Ziarul sau revista, mai bine decât cartea, întrețin legăturile dintre autori și cititori, provoacă întrebări și răspunsuri. Curierul românesc care începe să apară în București la 8 aprilie 1829 și Albina românească în Iași la 1 iunie același an, sunt, e drept, la început gazete aproape oficiale, pentru că publică mai ales știri politice din țară și din afară; dar mai târziu încep să dea și mici informații literare, să dea articole istorice, nuvele, poezii, astfel că ajung să strângă în jurul lor toată mișcarea literară din țară.
Orientarea tradiționalistă se observă și în scrierile lui Galdi, care afirmă că: „Vocabularul de proveniență populară a servit latiniștilor și celor care au venit după ei la fixarea terminologiei științifice și la traducerea numeroaselor lucrări cu caracter de popularizare a științei, apărute până la 1830 mai ales la Buda, Brașov ori Sibiu. Elementele turcești, pe care le găsim în lucrările latiniștilor, foarte puține de altfel, fac parte din categoria celora care au fost introduse și în Transilvania, prin intermediul bănățenilor, influențați ei înșiși, de limba sârbă. Cât privește elementele grecești, din scrierile ardelenilor, acestea nu fac parte din rândul așa-numitelor fanariotisme, intrate în limba noastră începând cu secolul al XVIII-lea”, ci din acela al cuvintelor grecești clasice pe care latiniștii și le-au însușit prin intermediul școlii. Este vorba, așadar, de cuvinte cu caracter internațional, mai ales, care au servit la îmbogățirea terminologiei științifice.
În ceea ce privește influența turcească, ea s-a exercitat mai mult indirect, prin intermediul sârbilor. Una dintre trăsăturile importante ale limbii literare de la începutul secolului al XIX-lea „este marcată de puternica tendință de modernizare a ei, care se face simțită, în vocabular, prin împrumuturi masive de neologisme, prin crearea terminologiei științifice în toate domeniile de activitate”.
2.1 Ideologia literară în domeniul limbii literare
Studiile de specialitate au scris despre perioada pașoptistă din toate punctele de vedere, din punct de vedere istoric, literar, cultural, întrucât impactul acestui moment asupra a tot ceea ce înseamnă poporul român și direcția lui de dezvoltare, a fost decisiv.
Subiectul, s-ar putea spune, a fost întors pe toate părțile, fiind destul de dificil să se spună ceva nou în această direcție. Noutatea poate sta în maniera de abordare și de interpretare a unor fapte de limbă, de cultură, de literatură, chiar de istorie.
Așadar, se știe că perioada pașoptistă, referindu-ne aici la momentul cuprins între anii 1830 – 1860, atinge apogeul cu Revoluția de la 1848, această revoluție cuprinzând toate domeniile.
Perioadă sus amintită este definitorie pentru direcția de dezvoltare a poporului român, incluzând evenimente sociale, politice, istorice, economice și culturale.
Majoritatea studiilor ce au ca obiect de studiu acest subiect, identifică momentul 1848 cu modernizarea societății românești, independența politică, libertatea națională, sfârșitul domniei fanariote și dezvoltarea spiritului feudal, unirea provinciilor române, acestea fiind doar câteva dintre obiectivele social-politice ale mișcării pașoptiste.
Cât privește domeniul literar și cultural, epoca pașoptistă presupune începutul literaturii române moderne. Cercetătorii a definit pașoptismul din perspectiva unei ideologii literare, ce prezintă un puternic caracter revoluționar, un spirit critic, o dorință de modernizare pe toate planurile, un elan al acționării. Este știut că scriitorii pașoptiști provin din clasele de sus, educați mai ales în Franța, devenind astfel promotori ai renașterii naționale atât prin mesajul transmis prin operele lor, dar mai ales prin participarea directă la viața politică. Prin munca lor, din punct de vedere teoretic și practic, aceștia realizează pentru prima dată sincronizarea literaturii române cu cea Occidentală, astfel încât această generație de gazetari, scriitori, istorici și oameni politici, denumită ulterior generația pașoptistă, determină începutul modernității culturale românești. Toți reprezentanții acestuyi moment au capacitatea de a aborda mai multe domenii culturale, ca literatura, teatrul, învățământul, mai multe tipuri de scrieri, genuri și specii literare.
Se obsercă că ceea ce poartă numele de pașoptism are un valoros caracter național, fapt ce are drept scop dezvoltarea literaturii originale și pe evidențierea valorilor naționale. Se dezvoltă foarte mult presa, teatrul și învățământul.
Se cuvine mențiunea că publicațiile programatice ale vremii oglindesc ideologia literară pașoptistă.
În această perioadă se remarcă, printre altele, două personalități al căror rol este acela de îndrumător, din perspectivă culturală literară: Ion Heliade-Rădulescu, care prin înființarea în 1829, la București a revistei Curierul românesc face primii pași de modernizare a vieții culturale și a implementării spiritului național, și Mihail Kogălniceanu, redactorul revistei ieșene Dacia literară, care are ca principal obiectiv literatura.
Trebuie subliniat că literatura pașoptistă poartă amprenta romantismului european și este marcată de sincronizarea manifestului romantismului francez și a articolului-program al lui Kogălniceanu.
Un alt domeniu ce prinde avânt este presa, acest domeniu cunoscând o puternică dezvoltare. Au apărut numeroase publicații în toate colțurile țării, dintre acestea remarcându-se cea de la Iași pe 30 ianuarie 1840, și anume revista Dacia literară sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu. Trebuie consemnat că aceasta este prima revistă literară ce a funcționat ca un nucleu în jurul căruia s-a manifestat un curent literar-național prin care s-au afirmat primii scriitori moderni. Numele acestei publicații este simbolic și preluând ideologia revoluției de la 1848, dă expresie idealului unității naționale prin cultură și istorie, subliniind și direcția de mers a literaturii ce presupune păstrarea specificului național dar și modernizare prin racordarea la universal.
Trebuie insistat asupra faptului că în primul număr al revistei, Kogălniceanu publică un celebra Introducție, în care prezintă câteva idei de orientare a literaturii, articolul devenind programa romantismului românesc. La începutul articolului, Kogălniceanu face diverse trimiteri la celelalte publicații ale vremii, constatând astfel că acestea se ocupă mai mult cu politică și cu specificul zonei sale. Scopul său este altul: el însă își propune ca Dacia literară să fie o revistă care face abstracție de loc și se ocupă doar cu literatura.
Fondatorul Kogălniceanu spune că în revistă se vor publica creații românești originale din oricare regiune locuită de români, încercând prin aceasta să lanseze și tinerele talente. Astfel, Dacia literară va strânge în jurul său scriitori moldoveni, munteni, ardeleni, bănățeni, bucovineni, deci din fiecare zonă românească, fiecare cu ideile sale, cu limba sa, cu specificul său, revista devenind astfel promotor al literaturii românești.
De asemenea, în această direcție, revista propune ca pentru ca literatura română să devină o literatură într-adevăr valoroasă, critica să fie obiectivă, nepărtinitoare, criticându-se opera, nu persoana, fiind astfel asigurată o evoluție în ceea ce privește valoarea criticii.
Mânat de spiritul și atmosfera epocii, o altă direcție a lui Kogălniceanu este aceea că trebuie urmărită realizarea unei literaturi unice, care să dezvolte spiritul național, subliniind necesitatea unei literaturii unitare dar și necesitatea formării unei limbi literare-artistice.
Printre altele, se atrage atenția asupra faptului că arta imitației nu are puterea de a crea o literatură prețioasă, care să dăinuie, condamnând multitudinea traducerilor, cu mențiunea că nu respinge traducerile într-adevăr valoroase, însă dezvoltarea reală a literaturii române trebuie făcută prin actul creației unor opere originale românești.
Se cuvine mențiunea că este necesară promovarea literaturii originale, care să se racordeze la modern, să surprindă specificul național și să dezvolte estetica romantică. În direcția păstrării spiritului și specificului național, Kogălniceanu propune trei mari teme romantice: istoria, natura și folclorul, acestea fiind destul de bogate astfel încât să ofere idei, devenind sursă de inspirație pentru scriitorii vremii.
Trebuie spus că „Apariția în 1840 a revistei Dacia literară a înscris în istoria literaturii și a întregii culturi românești un nou moment, unul dintre principalele momente de referință”.
Se observă că, dacă în literaturile europene romantismul apare în urma unei dispute aprinse cu clasicismul, în literatura română „nu vine prin revoluție, ci prin accelerarea revoluției”.
Trebuie subliniat că începuturile pașoptismului coincid cu anul 1830, an în care se remarcă debutul literar al lui Vasile Cîrlova, acesta fiind abordat, în studiile de specialitate din perspectiva primului poet romantic român. O literatură română în adevăratul sens al cuvântului, veritabilă nu începuse a se forma încă decât la modul primitiv. În acest sens trebuie subliniat începuturile unei literaturi, nu imitații, versul modern de sorginte franceză, cu mențiunea căîntre 1830-1840, creațiile poeziei românești și află modelul în lirica lui Victor Hugo și al lui Lamartin. Referitor la acest din urmă model, modelul lamartinian, trebuie consemnat că acesta e caracterizat printr-un fior nostalgic nu prea insistent, printr-un sentiment lugubru, printr-o tristețe ce nu are rezolvare, printr-o predispoziție la suferință, dublată de un insistent sentiment religios. Atât modelul lui Hugo, cât și cel al lui Lamartin, sunt încercate de I. H. Rădulescu și Gr. Alexandrescu prin elegii dar și prin intermediul unor meditații cu puternic suflui istoric, la acestea adăugându-se odele, satirele, epistolele: „Anecdoticul, ocazionalul, istoricul, politicul primează în aproape toate încercările de versificație. Însă poezia erotică vizează deja puritatea lirismului. Asistăm la o extraordinară mobilizare de forțe care va conduce, în cele din urmă, la elaborarea unui adevărat limbaj poetic, fluent, complex, îndrăzneț în imagini, variat, facilitând interiorizarea sentimentului, gata să-și câștige definitiv autonomia. Terenul apariției lui Eminescu este deja pregătit”.
Așadar, trebuie consemnat că direcțiile de evoluție a literaturii române pot fi rezumate la o continuă raportare la un trecut istoric glorios, la o redescoperire a valorilor folclorului românesc și la o permanentă valorificare a tradiției autonome.
De asemenea, trebuie notat că Romantismul înalt (High) s-a afirmat în perioada 1770-1815, în Anglia, Franța și Germania. Romantismul Biedermeier e forma îmblânzită, acomodată cu realul, degradată până la nivelul de suportabilitate colectivă a romantismului mistic și vizionar, integrator și totalizant, promovat de Novalis și Holderling, Blake și Keats, Coleridge și Nerval. Toate aceste nume erau, pentru scriitorii noștri de la 1848, necunoscute. Atunci când depășeau tradiția clasică și iluministă, lecturile lor se îndepărtau spre Lamartine, Byron, Alfred de Vigny, Young, Victor Hugo, Lamennais, adică spre o variantă temperată, domesticită retoric, socializată a romantismului”.
Este clar că operele lirice ale lui H. Rădulescu, Gr. Alexandrescu, C. Bolliac și D. Bolintineanu presupun modelul lui Lamartine și V. Hugo, iar a imita este o necesitate în această epocă „o fatalitate necesară, o primă formă a originalității. Remodelarea, în acest sens, este un act creator, căci modelul inițial este adaptat prin deformare și, în ultimă instanță, conduce la apariția unor opere literare, în care modelul se recunoaște vag. În lipsa unei tradiții culte, literatura română din deceniul al patrulea al sec al 19-lea se raportează la scriitorii francezi ai cec 17-19. „Stilul, formele, genurile, speciile, până și subiectele vin din Franța”.
I. Negoițescu concluziona că „[…] Bolliac nu e doar un remarcabil teoretician al lirismului: pentru el (la 1846), ca romantic exclusiv, poezia înseamnă activitate orfică, adică total umană și pragmatică, deci izvorând din adâncimile sensibilității estetice”.
O altă mențiune ce trebuie notată este aceea că genurile, speciile literare stau în perioada pașoptistă sub zodia memoriei, fie a memoriei istorice, fie a memoriei personale, și sub zodia imaginarului cu diferite inhibiții. Această mențiune aduce explicația cerută, din perspectiva tematicii scrierilor din epoca aflată în discuție, dar și din perspectiva structurii lor, a modalităților și a tehnicilor de redare, astfel încât opera artistică din perioadă să devină un spațiu al eului și al autobiograficului.
De asemenea, trebuie spus că literatura se îmbogățește cu teme și motive noi, cum ar fi tema creației, a creatorului, cu mențiunea că „o nouă viziune a actului creator, determinat prin înscrierea în temporal și în concret, prin explorarea cosmosului și a interiorității, prin desfacerea puterilor ferecate ale imaginației și sensibilității”.
Se observă că începând cu 1830 lirica românească își însușește un aer romantic, ce cucerise celelalte țări ale Europei. Această direcție este rezultatul muncii și contribuției notorii a unor poeți pe care critica i-a consemant ca făcând parte din primul val romantic: Ion Heliade Rădulescu, Vasile Cîrlova, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, aceștia trasând conturul, literatura noastră, a unui model poetic, ce poartă amprenta lui Alphonse de Lamartine, acesta din urmă fiind unul dintre întemeietorii liricii franceze de sorginte romantică. Se poate sublinia că marele liric, la fel cu Alfred de Vigny și Alfred de Musset, „revigorează poezia prin abordarea sensibilă a temelor romantice – iubirea, natura, timpul, geniul, viața și moartea – în formula unor specii ca meditația, pastelul sau elegia”.
Așadar, privind o clipă din postura modernului de azi, se observă că „Pașoptismul înseamnă pentru noi astăzi foarte multe lucruri: mesianism cultural și revoluționar, spirit critic, deschidere spre Occident și lupta pentru impunerea unui specific național, conștiință civică și patriotică, obsesia integrării în civilizație, conștiința pioneratului în mai toate domeniile vieții, o retorică fără precedent a urgenței, a acțiunii, a entuziasmului și a trezirii din letargie”. Altfel spus, din punct de vedere strict literar, „Pașoptismul este o direcție literară cu valoare de paradigmă, în care însă greutatea politică, socială și culturală a conceptului ocultează dimensiunea estetică. Perioadă de coexistență, de asimilare, de contradicție a culturalului cu literalul, pașoptismul n-ar îndreptăți, prin urmare, o abordare pur și simplu estetică”.
Societatea românească a vremii avea nevoie de schimbare, iar singurii în măsură să înfăptuiască această schimbare, dintr-o perspectivă calitativă, au fost oamenii școliți și în țară și în afara ei, învățați cu simț estetic și cu o enormă dorință de a conserva și de a valorifica adevăratele valori oferite de istoria și de folclorul poporului român. Era de asemenea, necesară o racordare la universal, din toate punctele de vedere, dar această racordare trebuia făcută cu simțul măsurii și cu o permanentă ăncerca dă a da noi valori specificului național.
În acest sens, se poate sublinia că munca lui Heliade la precizarea normelor limbii literare moderne este fundamentală. Din mulțimea de variante din limba veche și din graiurile populare, el recomandă alegerea fonetismelor și a formelor caracterizate printr-o răspândire cât mai mare și o apropiere cât mai strânsă de latină. S-ar putea spune că el a intuit, pentru prima oară, faptul că limba literară trebuie întemeiată pe norme supradialectale unice. ,,S-ar înțelege că pentru Heliade limba unitară este o abstracție, o construcție a minții noastre; concrete sunt numai realizările individuale, graiurile, limbajele funcționale. În mod firesc, aplicarea acestor criterii conducea la acordarea întâietății graiului din Muntenia.
2.2 Ideologia social- politică și filozofică
Referitor la construcția unei ideologii sociale, politice și filozofice, trebuie spus că Heliade a încercat conceperea unui sistem filozofic.Toată munca sa, indiferent de domeniu, este mărturie a acestei încercări: „Dualitățile lui Eliade sunt concepute […], antitetic, dar numai în sensul că relația dintre activ și pasiv este o relație antitetică, nu și în sens hegelian, care implică obligatoriu generarea antitezei de către teză. Marea deosebire dintre dialectica lui Eliade și aceea a lui Hegel constă într-aceea că prima este o dialectică a dualității, în timp ce a doua este o dialectică a unității, că Eliade este dualist, în timp ce Hegel este unitarist”.
Indiferent că este în discuție poezia, proza, traducerile, este ușor de observat o tendință înspre sistemul filozofic francez, având „permanent în vedere, mai evident însă după 1840, limba latină și bineînțeles, greaca, atunci când își punea problema temeiurilor filosofice”, cu mențiunea că sunt folosite cuvinte ca: ocazie, rație = rațiune sau slobod = liber; fiitoare = viitoare; astfel „Heliade Rădulescu n-a știut însă să întrebuințeze neologisme ca a exista, existență. Pentru cel din urmă el va recurge la estime […], cuvântul a fost înlocuit cu ființă”.
De asemenea, se observă că referitor la problema sufixelor, H. Rădulescu, nu mai folosește „vechiul – (ic) care este în formarea adverbelor, ci în locul lui apare romanicul – mente, fie adăugat la forma masculină, […] fie, după modelul limbilor apusene, adăugat la forma feminină în e sau a” .
Se cuvine mențiunea că sistemul filozofic românesc de la Samuil Micu și până la Ion Heliade Rădulescu (1780-1830) este dominat de calculi lingvistici, iar ca „procedeu de explicare este folosită în foarte multe cazuri glosa explicativă amplă”.
Așadar, Heliade este unul dintre creatorii culturii române moderne, racordate la universal, la european, fiind „după D. Cantemir, a doua mare personalitate” si „om fără studii în străinătate și, cu toată epocala sa gramatica, un simplu autodidact rîvnitor”, „cu o prezență publică duplicitară viața lui publică – și ce nu era public în această existență veșnic extravertită! – nedumerește prin confuzia crezului său, prin atitudini pe cât de vehemente pe atît de contradictorii”.
În studiile de specialitate s-a insistat asupra ideii că „ Profesorii de filozofie din Țările Române vor continua și ei să folosească glosa explicativă, dar vor face și unele împrumuturi din limbilile greacă, germană, latină, franceză și italiană.
Simion Bărnuțiu (1808-1864) a avut un rol important în promovarea ideilor filosofice la noi, ținând cont că el a fost profesor la Blaj și Iași. Profesorul și ideologul de talie europeană, Simion Bărnuțiu este singurul din generația sa care s-a implicat în speculații filosofice originale, racordându-le problemelor de ordin politic și social. Filosoful S. Bărnuțiu își propune să scape pe încet filosofia, din jugul și de sub robia limbii latinești, sub influența lui Rotteck și Savigny și centrându-se pe postulatele kantiene de subzistență personală, egalitate și libertate, extinde drepturile personale la nivelul comunității naționale”.
Se remarcă și dezvoltarea altor direcții, în afara celor lui Heliade, amintind în acest sens direcția ideologului Bărnuțiu, acesta „dorind cu ardoare reformarea, în sens național a disciplinei pe care o predă, a folosit nu doar Handbuch-ul lui W. T. Krug, dar și o versiune latină a patru noi studii: de filosofie kantiană fundamentală, logică, metafizică și estetică. La Iași după reorganizarea învățământului universitar, S. Bărnuțiu a predat cursuri de drept, pedagogie, psihologie, logică, metafizică, etică, estetică și istoria filosofiei, în spiritul kantiano-herbartian al filosofiei de școală germano-austriece”. Referitor la acest aspect, se observă că „O caracteristică a cursurilor de la Iași este aceea a argumentării caracterului critic față de original. De fapt, acum el se orientează și spre operele altor învățați, printre care Jos. Beck, din a cărui Philosophische Propädeutik traduce prima carte, Grundriss der empirischen psychologie un Logik, pe care o folosește la cursuri și care va fi publicată de elevi în 1871, cu titlul Psicologia empirica și logica”.
Secolul al XIX-lea românesc este unul de pionierat în multe domenii în care oamenii de cultură ai vremii se implică activ, interdisciplinar, căutând soluții pentru modernizarea unei națiuni dornice să își afirme valorile și capacitățile. Realitățile sociopolitice reflectă o permanentă luptă dusă de mințile luminate ale epocii de a-i ridica, spiritual și material, și pe ceilalți – pe cei mulți, masele de români care așteaptă crearea de instituții viabile, legi drepte și un trai mai bun. Toți scriitorii sunt profund marcați de această datorie pe care și-o asumă întru binele public. Ei sunt, în același timp, politicieni, gazetari, profesori, chemați să promoveze valorile naționale și să modernizeze sectoarele vieții publice.
De asemenea, în studiile de specialitate s-a subliniat că „S-a crezut că Eliade a hegelianizat, spune George Călinescu, dar că el ar fi citit pe Hegel e foarte problematic (…). O idee vagă despre Hegel se pare a fi avut, însă mijloacele de a-l înțelege îi erau refuzate (…). Afară de ideea de echilibru între antiteze, nimic hegelian nu e la Eliade, căci identificarea între Spirit și Existență nu se face și cei doi termeni Duh – Materie sunt primordiali”.
Se aduce o completare la această idee:„Scriitorul român – adaugă D.Popovici – nu se inspiră din filosoful german, ci dintr-un emul al acestuia, din saintsimonianul francez Pierre Leroux”.
De asemenea, un alt autor, Radu Tomoiagă, susține că Heliade l-a cunoscut pe Hegel „prin intermediul lui Proudhon, deși nici despre ceilalți doi mentori trinitariști ai săi, Pierre Leroux și H.Lecouturier, ar fi hazardat să se afirme că nu l-ar fi cunoscut, direct sau indirect, pe Hegel și că n-ar fi transmis, la rândul lor, influența lui” .Tudor Vianu notează intermedierea influenței hegeliene prin operele de filosofie a istoriei ale lui Michelet”. Paul Cornea, care afirmă că în echilibrul antitezelor „nu există nici un grăunte de gândire dialectică și că o influență hegeliană, de care unii au vorbit, e cu totul neverosimilă, dincolo de o anume potrivire de termeni.”
Referitor la această influență, trebuie notat că Tudor Vianu e tranșant: „dacă se poate, deci, vorbi de o influență a lui Hegel asupra lui Eliade, lucrul nu e posibil în legătură cu vreo penetrație a metodei dialectice în scrierile sale, pe care el, de fapt, n-a aplicat-o decât după litera, nu și după spiritul său”. Tot Vianu insistă cu următoarele referințe:„Deopotrivă cu Hegel, Eliade Rădulescu afirmă o concepție progresivistă a istoriei. Obiectul istoriei universale, ne spune autorul român, este « istoria omului fizic, intelectual și moral, istoria progresului omenirii în cele trei ramuri, precedată de creația universului și a omului și însoțită de istoria globului și a revoluțiilor sale »”. De asemenea, „Tot astfel, pentru Hegel, istoria este terenul unui necurmat progres. « Istoria universală este progresul în conștiința libertății », sună puternica formulă a lui Hegel”, în Filosofia istoriei.
Analiza lui Vianu continuă, notând că există două deosebiri majore între sistemul dualităților heliadești și principiile antitetice hegeliene: „Mai întâi, termenii dualităților simpatice despre care vorbește Eliade nu sunt de fapt antitetici (…). Termenii aceștia nu se resping între ei. Dimpotrivă, ei se atrag și raportul lor este de corelație. Echilibrul pe care îl încearcă Eliade a-l stabili nu se produce între principii antitetice, ci între principii corelative (s.n.). Iată o primă împrejurare care trebuie să facă prudentă apropierea de Hegel. În al doilea rând termenii dualităților simpatice ale lui Eliade nu sunt succesivi, ca în procesul dialectic descris de Hegel, ci simultani (s.n.)”.
Tot aici trebuie notat că „Timpul este negația negației, negația ce se raportează la sine, (…) „spațiul devine timp”. Se observă că timpul lui Heliade nu este interpretat ca negație a spațiului, fiind corelat din punct de vedere activ al spațialității pasive. T.Vianu notează că este vorba de „un produs dinamic condiționat de dispariția termenilor antitetici anteriori într-o unitate sintetică nouă”.
Filozofia lui Heliade subliniază că există antiteze sau antinomii în cazul dualităților naturale, menționând explicit termenii triadei hegeliene: „Activul și Pasivul sunt niște antiteze sau antinomii ce formează niște diade sau dualități simpatice, corelative, paralele, foarteaproape una de alta (s.n.), încât un termen presupune (s.n.) pe altul, unul întregește pe celălalt; între dânșii nu încape luptă ci nuntă; din Teze și Antiteze ies Sinteze; din Activ și Pasiv iese Rezultat”.
La fel ca la Hegel, Heliade consideră că „forma presupune materia (…). Invers: forma este presupusă de către materie”. (…) „materia, ca determinatul indiferent, este ceea ce e pasiv față de formă care e activ”.
Există și diferențe: „materia și forma se pre-supun reciproc una pe cealaltă, această reciprocitate este la Hegel un raport contradictoriu intern. Materia conține închisă în sine forma și e receptivitate absolută față de formă numai fiindcă o posedă absolut în ea; forma însăși (…) conține în ea materia. La Heliade însă, forma pur spirituală se adaugă materiei din exterior; transcendentă materiei încă de la început, ea o formează totuși din interior, supunând-o mișcării. La Heliade materia e originar informă; ea nu conține în sine forma, nu are o formă prin ea însăși, ci (ca spațialitate inertă) se lasă modelată de chiar generarea formelor temporale; la Hegel forma e contradicția care se suprimă pe sine însăși”, căci apare ca negația activă (sau antiteza) materiei pasive (teza). Forma e liberă față de materie, dar ea își suprimă această independență a sa; independența sa e însă materia însăși, fiindcă forma își are în materie identitatea esențială a sa. Astfel încât ceea ce apare ca activitate a formei e apoi tot atât de mult și mișcare proprie a materiei însăși. La Heliade, existența antinomic-corelativă a materiei și formei este simultaneitatea, trecerea spiritului peste și prin materie fiind o cauză a mișcării materiale, un impuls în generarea formelor. La Hegel, forma care se suprimă pe sine se raportează la materie ca o negativitate afirmată și subzistentă ca atare doar întrucât succede purei pasivități a materiei”.
În aceeași idee a diferențelor, trebuie notat că „termenii antitetici se suprimă la Hegel pentru a se afirma într-o unitate-rezultat sau sinteză Rezultatul e deci unitatea ființei-în-sine și a modului afirmat sau a ființei afirmate. Materia posedă o formă iar forma devine materială; fiecare se raportează la cealaltă, dar numai unitatea lor e adevărată. Acest monism al unității se plămădește ca atare prin suprimarea contrariilor; doar astfel triada este cu adevărat creatoare pe firul unei dezvoltări istorice impulsionate de însăși devenirea spiritului. La Heliade, în schimb, termenii corelativi, cu toate că se află într-un raport de antinomie complementară, nu se suprimă niciodată. Dualitatea heliadescă duce la rezultat, deci la configurația triadică, în virtutea conaturalității spiritului și materiei, a interacțiunilor pur afirmative. Este mai degrabă o mistică a armoniei universale decât o logică a devenirii istorice”.
Indiferent de asemănări și de deosebiri, Heliade și-a lansat „teoria echilibrului drept o terapeutică universală a răului social, căci Binele este împlinirea regulilor eterne și Răul este lipsa binelui sau mai bine zis rezultatul ce iese din abuzul libertății, din opunerea la regulile eterne. Binele este starea normală a naturii și răul starea anormală. Dualismul ontologic dobândește aici o semnificație specifică”.
Există diverse contradicții in interiorul sistemului filozofic al lui Heliade: „dialectica binelui și răului îi prilejuiesc lui Eliade singura împrejurare în care el recunoaște o autodezvoltare bazată pe contradicții interne”.
Se cuvine a fi notate următoarele idei, pe scurt:
„1. Dualitatea bine – rău nu este una corelativă sau naturală, ci „himerică”, în care unul dintre termeni (binele) este pozitiv, în timp ce al doilea (răul) este negativ. Între ei nu poate exista nici un raport de conaturalitate. 2. Rezultatul acestei contradicții nu stă în echilibrul dintre termeni, ci doar în preeminența și biruința binelui (starea normală, originară, a naturii), răul constând în ruperea echilibrului. 3. Astfel că ideea autotransformării răului în bine (binele ce iese până la urmă din excesul răului) presupune – în acest caz – un negativ aproape hegelian, căci binele nu este doar nlipsa răului ci, ieșind din excesul acestuia, îl neagă, suprimându-l creator. Este o moarte necesară pentru ca răul să se poată trans-forma luând chipul binelui. 4. Simultaneitatea specifică dualităților naturale înseamnă coexistență și egalitate. Singurul caz de precedență (deci de anterioritate într-o succesiune) este semnalat cu referire la sinteză, adică un al treilea obiect, și acesta să fie mai perfect decât cele precedente. 5. Aceasta nu este singura împrejurare în care Heliade recunoaște autodezvoltarea bazată pe contradicții interne. În afara exemplului deja citat de noi cu referire la dreptul ce iese din sânul datoriei, un altul deosebit de elocvent: „Dreptul și Datoria, Libertatea și Egalitatea luate împreună, considerate, după cum și sunt, una dintr-alta (s.n.), singure nu pot produce o ființă completă, pe omul cu adevărat moral ce se compune din omul întreg material și întreg spiritual”. (22) Ce înseamnă, în acest context, una dintr-alta dacă nu tocmai posibilitatea ca termenii dualității naturale să se autodezvolte prin contradicții interne? Iată că, cel puțin în câteva situații (de care nu se poate face abstracție), Heliade a conceput, în spirit cvasihegelian, o devenire întemeiată pe creația reciprocă, chiar dacă nu printr-o dublă negație, ci printr-o afirmare absolută a fiecărui termen în și prin corelativul său, împreună cu care realizează ființa completă a triadei”.
În aceeași direcție, se cuvine sublinierea că „Tot ce începe sau se naște sub o formă, neapărat sau fatalmente trebuie să moară (s.n.) spre a trece sau a reîncepe sub altă formă”.
De asemenea, „omul spiritual este egal omului fizic”.
Acestea fiind notate, s-a încercat, în cele scrise mai sus, o prezentare a acestui complex autor ce a dat startul modernității societății române, atunci când avea mai mare nevoie.
Ipostaze ale revoltei
Spirit febril și educat în cultul clasicismului, atras de atitudinile, ideile și verbul romantic de la romantismul clasicizant al lui Lamartine, Heliade Radulescu oferă spectacolul dramatic al unei conștiințe în căutarea fericitei formule ce ar putea armoniza și ar putea unifica stări divergente,,Ca formă superioară de existență a omului în lume, revolta dă intelectului satisfacția libertății, sufletului o posibilitate de descărcare, iar societății condiția evoluției. Revolta este, așadar,o formă de afirmare a conștiinței ființei umane împotriva limitelor pe care I le impune istoria.Omul revoltat pune la rândul său limite istoriei”. Heliade Rădulescu este fascinat de idee și obsedat de spectacolul realului, prin încorporarea Logosul în operele sale. Heliade este un contemplativ, iar contemplația se traduce în acțiune culturală, politică, pentru că verbul pe care Heliade îl folosește este mundifer, deci creator de lumi, adică fapta.
Revolta socială a romantismului intelectual, impregnată în publicistică și poezie generează popularizarea marilor idei. O excepțională forță vitală îl propulseză în miezul acțiunii de prefacere socială și cultural.Trăirea adâncă a acestei credințe încarcă stilul cu mai multă energie și eficacitate.
Cum orice manifestare a spiritului este, deopotrivă, idee și faptă, acțiunea însăși devine un spectacol al ideii în desfășurarea ei dramatică; de aici, impresia de teatralitate a existenței lui Heliade, care-și rezumă fiecare acțiune în gesturi simbolice și o descompune în ,,atitudini”. Fiecare gest este o hieroglifă a ideii în act, fiecare gest sau atitudine încorporează sensul unei existențe care se vrea simbolică pentru Existența Ideală a Umanității. Heliade impune, așadar, alternanța tonului heliadesc între epopeic și satiric, între sublim și caricatural.
În literatura română, veacul luminilor începe cu Istoria Ieroglifică și se sfârșește cu Țiganiada, opere în care limbajul ambiguu al alegoriei contesta formele ierarhiei feudale.,,Existența celor două opere creează posibilitatea disocierii dintre literatura întemeiată pe sentimentul de revoltă, scrisă de revoltatul însuși care este autorul și literatura care evocă o revolta istorică.”.Satira lui Heliade nu se supune realismului, însă convertește comicul în grotesc și implică sensuri care depășesc simplul exercițiu ludic și viziunea scriitorului transcende mediocritatea umană, demonizand-o. Heliade nu concepe spiritul liber, ci spiritul implicat.
Ironia este accidentală în operă lui și ea se convertește în satiră. Întreaga sa operă este o pledoarie favorabilă, iar întreaga sa operă îi glosează acțiunea. Biblicele (operă independentă, compusă pe ideea că reprezintă viața fiecărui om excepțional ca și istoria unui popor.Stări general umane) sau Notiții historice, philosophice, religiose și politice asupra Bibliei (1858) sunt un comentariu pentru uzul ortodocșilor raționaliști al Bibliei, dar cuprind un capitol vast Scandalul sau Piedica ce întrerupe comentariile printr-un amplu discurs de disculpare, explicitare și pledoarie în favoarea acțiunii exemplare, pe care Heliade o identifică cu propria-i biografie. Patetismul memoriului adresat posterității conține dramatism retoric.Imaginea personajului literar romantic e completă.,,Port încă cicatricile vulnelor ce luai; și vor fi semn la posteritate, că le-am luat tot în piept, tot d-a dreptul în numele meu, în onoarea mea, în inima mea, în sufletul meu însuși, apărându-i ființa națională prin liberarea limbei”.Descrierea Europei după tratatul de la Paris (1856), descripție apocaliptică și oracol prefigurează în proză genul ,,oracolelor” din care poetul intenționa să alcătuiască, la bătrânețe, Pytthonida, epopee-autoportret al profetului Heliade, care se recunoaște în Moise, în Dante, în Schiller sau în Cîrlova. Se consideră în primul rând un profet ce se transformă, în exil, prevestind dezastre și înregistrând nenorocirile abătute asupra unei națiuni ce se încăpățânează să rămână surdă în fața profețiilor sale.
Ipostaza de profet e caracteristică pentru o epocă în care, sub influența romantică a socialismului utopic, vocabula biblică este chemată să îmbrace atitudini sociale și revoluționare.Ca toți scriitorii romantici, el este un creator de mituri, cel dintâi fiind mitul poetului geniu și profet.Heliade își alege punctul de plecare din copilăria omenirii, o vârstă a simbolurilor ca sursă de poezie.Manifestul lui Heliade exaltă misiunea poetului în istoria omenirii civilizate.Misticul concepe vocația profetică a poetului ca pe o chemare divină.Heliade credea că:,,poetul e un creator de o lume ideală”,un demiurg în felul lui, că poeții sunt sublimi în fabulele lor”, dar seninătatea anilor anterevoluționari e definitiv pierdută”.
Dar definiția pe care Heliade o dă profetului dezvăluie o trăsătură rațională, adâncă a sufletului său, un suflet de iluminist care rătăcește toate coordoantele romantismului, căutându-și patria pierdută: ,,Căci profet nu înseamnă un individ ce citește pe stele cu atât și mai puțin, nu e un om în delir sau în convulsii, nu în stare de lunatic sau catalipsie ce scoate vorbe incoherente, fără șir, fără să știe nici însuși a-și da cuvânt de înțelesul lor. Ci din contră, un om deștept, în starea cea mai normală , în toată vigoarea facultăților sale fizice și intelectuali, în toată virtutea minții și judecății sale . Ce [o] are, că toți ceilalți oameni de-a dreptul de la Dumnezeu” -Descrierea Europei după tratatul din Paris.
Poetul este considerat ,,conducător al poporului, creator cu o viziune originală”, al cărui prototip s-a realizat în geniul lui Dante, model preferat al lui Heliade.Scopul în care apare revolta și revendică recunoașterea de profet și conducător, prinde contur în ultimele sale cărți.Profetul este și erou pentru că încearcă să pășescă peste limita impusă omului comun, spre a împrumuta din flacăra divină a mântuirii. Biblicele reprezintă chintesența concepției și cel mai important moment al metamorfozei autoportretului compus metaphoric.Spațiul textului oriental este stimulativ. El nu-l iubește pe Prometeu, însă simbolul lui Moise pare mai aproape de concepția proprie de ridicare a alesului în numele oamenilor.Suportul real al răzvrătirii are căi de împlinire diferite.Heliade nu preferă drumul acoperit de purpura sacrificiului fizic,ci consolarea în perseverența credințelor.
În opera lui Heliade coexistă datele unui portret complex, un autoportret plin de luciditate și momente de autocenzură ironică. Domnul Sarsailă autorul, conține după mărturia lui Heliade și elemente ridicole ale propriei sale ființe. În Dispozițiile și încercările mele de poezie, scriitorul rememorează începuturile vocației sale apostolice ,,mie mi se părea că pe mine m-a orânduit Dumnezeu să luminez neamul” și ale orgoliului de literat ,,mă necăjeam să nu mă atingă nimeni la liră”.
Exercițiul de autoironie, mărturiile citate nu vizează portretul ideal al scriitorului, ci doar autocritici. În Suvenire, proză romantică a damnatului solitar, înfruntă tenebrele și elementele dezlănțuite, condiționate de mărturisirea tulburătoare a conștiinței orgoliului, care poate deveni conștiință a vanității ,,Norii făceau un mare bine vanității mele sau meditație neliniștită asupra limitei incerte între abnegație și ambiție …O abnegație totală! Nu cumva este cea mai ascunsă și cea mai eosforica ambiție? Vai sufletului meu atunci!”, îndoiala este prezentă în spiritul lui Heliade și ea transformă teatralitatea gesticii într-o trăire dramatică.
Dar sentimentul destinului, convingerea unei vocații de întemeietor de cultură este mai puternică decât această dramatică dilemă a ființei. Epoca prepașoptistă este o epocă de construcție eroică, care îndrumă spre o cerință virtuală a timpului, pe care Heliade să n-o fi anticipat. Cum scriitorul se simte purtător al ideii de progres, tendințele contradictorii ale epocii apar în spiritului său ca și tendințele contrarii ale ființei, simbolizate în blândul Serafim și răzbunătorul Heruvim, dramatizate. Heliade trăiește istoria ca pe o dramă de idei și faptul acesta imprimă caracterul scenic al operei sale. Prefața Gramaticii românești din 1828 este, în fond, o mică scenetă ale cărei personaje sunt două ipostaze ale spiritului aflate în dialog.
Heliade integrează aici, ca și în Prefață la Regulile sau Gramatica poeziei (1831), atitudinea caricatural-conservatoare, și atitudinea revoluționară, triumfătoare, a spiritului. Dacă alcătuirea unei gramatici se bazează pe lupta ipostazelor spiritului, e pentru că Heliade concepe nașterea gramaticii că pe o dramatică trezire a conștiinței de sine a națiunii; întemeietorul gramaticii nu e un filolog, ci un nou demiurg, care scoate ,,din mijlocul haosului glossicu elementele limbii” -Biblice, spre ,,a forma o limbă de unitate, o limbă symbol”- Suvenire. Una dintre acuzele esențiale și întemeiate care i s-au adus lui Heliade este aceea de sincopă lingvistică, italienizantă, a celui care descoperise, la începutul carierei sale, criteriul romantic al caracterului natural și istoric al limbii.
În fond, structura operei lui Heliade respectă structura ,,ierarhiei istorice”, al cărei arhetip rămâne Spiritul-Materia-Universul. Atunci când aspiră la valoarea de totalitate, opera se naște prin conjugarea a două limbaje limbajul Spiritului și cel al Materiei.
Pastelul este o imagine-sinteză a Universului: seara se întorc în sat turmele, nu eminescienele blânde turme de oi, ci turmele mari, de vite grele, încărcate de materie telurică, chemate de cumpene ,,țipânde”, înaintând ,,mugind” și făcând ca aerul să vibreze ,,de tauri grea murmur”. Acordurile sunt de o materialitate densă, care nu se sublimează în cântec de ape, ci în susurul sevei vitale, în ,,a laptelui fântână”, căci tabloul înserării în Zburătorul se reverberează, peste timp, în imaginea de o primordialitate elementară a turmei de bivoli din Enigma Otiliei. Dar, în momentul secund al pastelului, universul elementar amuțește sub magia ,,cântecului” sau a ,,descântecului” și în tăcere lumea adormită se visează în Idee.
Materia nu e caricatura, ci termenul dual-armonic al spiritului. O dovedesc și singurele două cânturi terminate din Michaida, pe care Heliade o voia o epopee națională în spirit romantic. Urmând sugestii din Tasso și formula poemei romantice lamartiniene, Michaida rămâne expresia cea mai caracteristică a operei heliadiste în literatură, căci ea este poema întrupării Logosului în Istorie. Epopeea se structurează pornind de la o viziune tassescă a topografiei universului. În cântul I, un lung discurs al divinității (Dumnezeu, Fiul său Logosul) se desfășoară, ca preambul și arhetip al acțiunii istorice, ,,sus, mai presus de ceruri”. Discursul divin rezumă sensul istoriei, liberă desfășurare a voinței umane între principiul divin (Alfa) și divină cauză finală (Omega).
Limbajul Divinității este cuvânt-lumină și poetul încearcă să-1 traducă, aproximativ, în limbaj uman printr-un discurs violent neologistic, care poate motiva acuza de italienism, dar care e liantul unei intenții estetice: crearea limbajului sublim, îndepărtat de sensurile comune ale termenilor, limbaj-simbol al rădăcinilor primordiale. Căci între nume și ființă, Heliade simte o legătură magică: primul act uman, similar creației demiurgice, este, în Anatolida, numirea lumii, iar căderea în Istorie e o uitare a numelor: ,,pierzând lucrurile, am pierdut și adevărata însemnare a numelor”- Descrierea Europei după tratatul din Paris. Cuvântul apare în cântul II al Michaidei, întrupat în istorie. Stilistic, cântul II contrastează vizibil cu primul; discursurile boierilor se desfășoară într-un limbaj familiar, cu intenții de culoare locală, așadar, de traducere a Logosului în limite de timp și spațiu. Michaida se construiește astfel ca o serie de încarnări descendente ale Logosului, de la nivelul cuvântului-lumină până la acela al limbajului terestru, ce nu i se opune, ci reprezintă fața lui pasivă sau Materia. De aceea, cântul II debutează cu o imagine a materiei dense, elementare, imaginea cailor (apropiată de cea a turmelor din Zburătorul).
În ciuda subtilității de construcție, Michaida este departe de a realiza condiția, postulată, de epopee și rămân fragmente sau viziuni ale unui bard de tip osianic, mereu prezent, mereu implicat. Mânia și pasiunea eroului în opera lui Homer devine la Heliade, mânia sacră a rapsodului, adică platoniciană. Vocația înscenării e atât de puternică la Heliade încât ea contaminează cu discreție și o poezie lirică pe tema curentă a ruinelor, O noapte pe ruinele Târgoviștii este doar aparent o meditație preromantică încadrată de două momente de ,,pastel”.
Pastelul înserării și Pastelul zorilor se structurează într-un mister al morții și renașterii soarelui. Spațiul în care se petrece transferul de la realitate la viziune e un spațiu interior. Heliade resimte noaptea ca o trăire nocturnă, dilematică a eului ce se caută pe sine.
Planul cosmic și planul istoric converg spre un plan interior ce transfigurează descripția și rememorarea în trăiri ale unei conștiințe romantice, care își caută locul în ordinea cosmică și în cea istorică. Când însă poetul ține să explice corespondența simbolică a planurilor, când traduce discursiv ,,mitistoria” în istorie, eșecul operei apare asigurat, așa cum se întâmplă în ultimele trei cânturi din Anatolida, poema cosmogonică ce rezistă prin imaginea orgoliului demonic damnat din cântul I și prin limbajul sublim din Imnul Creațiunii.
În primele două cânturi, limbajul neologistic – limbaj supraterestru al redescoperirii, din rădăcini, a conceptelor primordiale – nu distruge, ci potențează imaginea. Heliade a avut șansa, însă de a creea în literatura română limbajul poeziei de idei.
3.3 Ipostaza pragmatică a discursului științific la Ion HeliadeRădulescu
Discursul argumentativ și căile de manifestare ale acestuia au fost arma cu ajutorul căreia Heliade a reușit să-și aplice programul reformator al culturii române.
În cele ce urmează se va insista asupra unor elemente generale referitoare la noțiunea de discurs, respectiv discurs argumentativ, pentru a recunoaște aceste caracterisitici în opera lui Heliade.
Astfel, studiile de specialitate definesc noțiunea de act de limbaj drept dimensiune locuționare care se referă la formarea frazelor, condiția fiind aceasta să fie în conformitate cu normele actuale ale limbii române.
În aceste condiții, actul de limbaj nu există în afara conexiunii sale cu noțiunea de act de vorbire: „În procesul comunicării, oamenii acționează unul asupra celuilalt prin limbă, producând schimbări în lumea înconjurătoare. Unitatea comunicativă minimală este actul de vorbire. Actul de vorbire este actul performat prin utilizarea limbii în situații de comunicare concrete: secvența produsă de vorbitor cu o anumită intenție comunicativă, într-un context determinat”.
Drept completare se cuvine mențiunea că actul de limbaj are la dispoziție o „dimensiune ilocuționară care se referă la valoarea actului, actul putând fi o cerere, o rugăminte, un ordin, o promisiune, un sfat” etc.
Acestea fiind spuse se cuvin a fi trecute în revistă anumite clarificări referitoare la noțiunea de limbaj, dar și la noțiunea de funcție a limbajului. Aceste două aspecte au un rol definitoriu în stabilirea noțiunii de discurs.
Există direcții ce, în urma studiilor, au notat că „pentru analiză, planul semantic nu are nici un fel de importanță, deoarece structura unei limbi poate fi descoperită și prin modul cum sunt distribuite elementele acesteia în cadrul expresiei”.
Respingerea sau adoptarea structuralismului a fost facută de modul în care limba a fost denumită: „Dacă limba înseamnă totalitatea exprimăriilor concrete prin care o comunitate umană își exprimă ideile din cele mai îndepărtate timpuri pană azi, atunci știința care studiază acest fenomen, concret prin definiția lui anterioară, trebuie să fie și ea concretă”.
Limba a fost abordată, în anumite studii, din perspective diverse, iar concepția psihologistă asupra limbii reprezintă o abordare progresistă în ideea că elementul psihic este cel cu ajutorul căruia sunt produse modificările lingvistice și prin recunoașterea faptului că limba are o existență în și prin acei oameni care o vorbesc.
În aceste condiții, actul de limbaj este definit ca act complex, „realizat prin utilizarea limbii în situații de comunicare concrete”.
Studiile de specialitate definesc limba drept fenomen natural, iar direcția acestei concepții că limbiile, în general, au fost considerate: „organisme naturale care, fără a putea fi determinate de voința oamenilor, s-au născut, au crescut și s-au dezvoltat în conformitate cu anumite legi, apoi îmbătrânesc și mor, și lor le este proprie acea serie de fenomene pe care obișnuim să o cuprindem sub numele de viață”.
Astfel, se observă că limba este „mijlocul de comunicare cel mai important între membrii aceleiași comunități“, la aceasta putându-se adăuga că „Această comunitate de limbă este una dintre trasăturile definitorii pentru un popor și folosirea neîntreruptă a aceleiași limbi este cea mai sigură dovadă a comunității istorice a unui popor“. Limba se naște și se dezvoltă în cadrul unei societăți pentru care este esențială și obligatorie, iar realizarea funcției sociale a limbii se face pe baza unor alte funcții particulare, acestea la rândul lor fiind legate de principalii factori ai comunicării verbale, acești din urmă factori ai comunicării fiind atât subiectul vorbitor, cât și conținutul comunicării. Din aceștia decurg alte funcții ale limbii precum: funcția expresivă, funcția apelativă si cea reprezentativă.
La acești factori se adaugă și alți factori extremi de importanți comunicării, care constituie comunicarea verbală. Se remarcă transmițătorul, acesta având un rol important întrucât cu ajutorul acestuia se transmite mesajul receptorului: „Pentru ca funcția să fie îndeplinită de mesaj este necesar un context, la care să se facă referire, adică un referent, de un cod comun sau mai puțin comun receptorului și transmițătorului și de un contact, acest lucru făcând referire la faptul că, între transmitator și destinatar trebuie să existe o legatură psihologică, care le oferă posibilitatea să mențină comunicarea”.
Se observă că limba are diferite funcții: funcția expresivă sau funcția emotivă, funcția apelativă sau funcția conativă, funcția reprezentativă sau funcția referențială.
La acestea se adaugă și funcțiile: fatică, metalingvistică și poetică. Tot aici, putem menționa faptul că: „un mesaj oarecare este expresia transmițatorului, iar limba ca întreg este expresia personalității umane in general”.
Trebuie subliniat că funcția emotivă, expresivă, care nuanțează transmițătorul, are scopul de a exprima în mod direct atitudinea vorbitorului față de cele afirmate de acesta. Funcția amintită este îndreptată către un emițător, care transmite, în afară de mesajul propriu-zis, și informații despre sine precum vârsta, atitudinea față de cele afirmate, temperamentul, starea afectivă etc.
Alături de această funcție se adaugă o altă funcție, și anume cea funcția referențială. Această funcție a cunoscut și alte denumiri, precum limbaj intelectual sau funcție reprezentativă. Numită și funcție denominativă, aceasta este îndreptată spre referent, regăsindu-se în textele stiințifice, în acele mesaje care ne transmit o informație. Informațiile obținute prin intermediul senzațiilor și percepțiilor de la mediu inconjurator dobândesc un nume. Aceste informații sunt fixate de gândire cu ajutotul cuvintelor, care definesc diferite noțiuni.
Mesajele incluse în această categorie pot fi controlate facându-se o raportare la realitatea obiectivă, însa aceste mesaje pot fi supuse si unor teste alea adevărului: „Limbajul permite,așadar,gândirii să fixeze datele captatate prin senzații și percepții “.
Cât privește funcția metalingvistică, trebuie spus că aceasta este întâlnită în lucrările de știință care aparțin lingvisticii, însă ea apare și în conversația obișnuită, precizând sensul anumitor expresii din mesaj. Această funcție se manifestă și în cazul în care unul dintre interlocutori se adresează într-o limbă necunoscută de partenerul de dialog, dar și în cazul în care emițătorul și receptorul fac parte din sfere diferite.
O altă funcție remarcabilă, care a fost adeseori confundată cu funcția expresivă, este funcția poetică. Această funcție vizează mesajul ca atare „Datorită funcției poetice, mesajele lingvistice pot provoca la interlocutori emoții artistice, limbajul devenind forma de expresie a artei literare, așa cum pentru anumite calități culoarea, sunetul au devenit materialul altor arte”. Aici, emițătorul este interesat nu numai de ceea ce comunică, adică de informație, ci și de armonia estetică a mesajului: „E important ca mesajul să și placă, să-l sensibilizeze pe cel care-l ascultă, să determine emoții artistice “.
În studiile de specialitate, discursul a fost definit după cum urmează: „Discursul este enunțul considerat din punctul de vedere al mecanismului discursiv care îl condiționează. Astfel o perspectivă asupra unui text din punctul de vedere al structurării sale în limbă îl face enunț; studiul lingvistic al condițiilor de producere a acelui text îl face discurs”.
Se observă, din această definiție, că orice enunț este, de fapt, un discurs. Ceea ce face dintr-un simplu enunț un discurs, nu este altceva decât maniera de abordare a enunțului propriu-zis.
În limba română enunțul a fost interpretat ca unitate sintactică: „Din perspectiva funcțională a comunicării, unitatea cea mai importantă este enunțul. Ceea ce deosebește enunțul de celelalte unități semnificative ale limbii este referențialitatea, corelarea obligatorie a unei unități lingvistice cu o anumită informație referitoare la un fapt care face obiectul comunicării”.
Cuvântul și morfemul sunt entități ce aparțin limbii, acestea făcând parte dintr-un sistem căruia, bineînțeles, îi aparțin. Enunțul este realizat printr-o asociere de cuvinte și face referire la un fapt, un fenomen, un eveniment, o situație: „Transferat (și inclus) în comunicare, cuvântul nu participă la realizarea enunțului decât cu o parte limitată a informației lingvistice pe care i-o conferă includerea în multiple configurații relaționale ale sistemului (lexical și gramatical): cuvântul-text nu valorifică decât parțial virtualitățile care îl caracterizează ca unitate a sistemului. Inclus într-un context dat, cuvântul actualizează numai unul din sensurile cuvântului polisemantic, este reprezentat dacă e vorba de un cuvânt flexibil, numai prin una din formele paradigmei sale și realizează, de obicei, numai parțial posibilitățile de asociere gramaticală cu care este compatibil”.
O structură lingvistică utilizează o serie de mijloace pentru a-și realiza referențialitatea. ,,Referențialitatea este o condiție pe care structura lingvistică trebuie să o îndeplinească pentru a-și dobândi calitatea de unitate comunicativă”. Printre mijloacele utilizate, amintesc structura intonațională, cu mențiunea că, pentru sublinierea referențialității, intervine, în special în comunicarea orală, gestul.
Interpretat ca realizare lingvistică, enunțul este definit ca unitate sintactică ce se poate analiza sau nu, dar din perspectivă referențial-comunicativă, enunțul este definit ca o unitate de bază a comunicării, poartă un conținut informativ, reprezentat prototipic prin articularea unor componente semantico-referențiale. Astfel, trebuie notat că „Unitățile nivelului referențial discursiv sunt enunțul, grupul semantico-sintactic și cuvântul (unitate a sintgemului compatibilă și cu statutul de enunț prin referențializare deictică, marcată de regulă intențional”.
În studiile de specialitate s-a insistat că „enunțul este unitatea principală în procesul comunicării, fiind reprezentat cu ajutorul unei secvențe fonice care este asociată cu o semnificație, asocierea având în vedere un transfer de informație. Cuvântul aparține sistemului lingvistic, enunțul nu aparține sistemului amintit, el comunicând o informație sau evocând un eveniment. Astfel, enunțul se prezintă ca o realizare particulară, o îmbinare ce are o organizare lingvistică ce depinde în special de mesajul ce se dorește a fi transmis, dar și de situația de comunicare, aceasta din urmă fiind reprezentată prin participanții la actul comunicativ. Această organizare lingvistică a enunțului depinde și de coordonatele – spațio-temporale ale cadrului de realizare. Un enunț se realizează prin selectarea unor mijloace adecvate fiind selectate dintr-un ansamblu de posibilități pe care le oferă sistemul unei limbi”.
Transferul anaforic, care este un „tip de fenomene caracteristic situației de contact între limbi, reprezentând rezultatul încercării indivizilor de a stabili corelații între sistemele lingvistice respective”, este realizat prin trăsăturile gramaticale mai sus amintite. Extensiunea, expansiunea, sintagma principală sunt din nou pașii ce trebuie urmați pentru a se forma o idee corectă despre frază, paragraf.
Acestea fiind spuse, discursul trebuie interpretat din perspectiva noțiunii de text. Textul este un ansamblu de fraze care sunt supuse normelor de organizare cerute de principiul ordinii. Textul are o serie de caracteristici, aceste caracteristici fiind situate la nivel sintagmatic, cu mențiunea că „textele cuprind relații sintagmatice între fraze – relații referențiale sau extensionale și relații de sens sau intensioanle”.
S-a subliniat că un important criteriu în diferențierea tipurilor de texte este dat de conținutul tematic. Condiția principală pentru că textul să reprezinte o unitate de sens este coerența. Gradul de coerență a unui text permite interpretarea textului din perspectiva unei derulări posibile de evenimente. În afară de coerență, textul trebuie să aibă coeziune, aceasta fiind abordată ca relație de dependență gramaticală la nivelul suprafeței discursive. De asemenea, textul trebuie să prezinte o doză de intenționalitate, aceasta fiind atitudinea celui ce produce un mesaj de a constitui un text coerent și coeziv, supus unei finalități. De asemenea, textul trebuie să fie informativ din punct de vedere cognitiv-discursiv. Textul necesită o racordare corectă la situația de comunicare, în timp ce intertextualitatea textului presupune raportarea între discursul prezent și discursurile anterioare preluate, criticate, modificate sau inserate în cadrul unui nou context discursiv.
În analiza discursului, s-a subliniat că analiza clasificatoare reprezintă o condiție firească, menționându-se că un tip de discurs este o configurație „de trăsături formale, asociate unui efect de sens, caracterizând atitudinea locutorului față de discursul său și prin discurs față de desitnatar”.
În stabilirea tipurilor de discurs trebui să se țină cont de următoarele criterii: oral/scris; discurs asumat/discurs neasumat; discurs descriptiv/discurs narativ/discurs argumentativ.
S-a subliniat că divizarea practicii sociale în diverse câmpuri ale experienței are drept urmare principală stabilirea unor clasificări, făcându-se astfel distincția între diferite tipuri de discurs, printre care se pot aminti: discurs politic, discurs juridic, discurs literar, discurs cotidian.
Pentru a sa stabili trăsăturile fundamentale ale discursului se face apel la anumite criteii de maximă importanță. Discursul trebui raportat la un anumit context sociocultural, acesta fiind modelat ținându-se cont de o anumită epistemă și având ca scop atingerea unei anumite finalități, aceasta din urmă fiind determinată de diveși agenți discursivi. De asemenea, tipurile de discurs depind de context. Contextul, la rândul său, este abordat ținându-se seama de referent, situație, intenție.
Ținându-se seama de aceste aspecte, în studiile de lingvistică textuală, s-a făcut distincția între: text narativ, text descriptiv, text expozitiv, text instructiv, text argumentativ.
Plecând de la aceste tipuri de texte, se stabilesc tipurile de discursuri.
Textul narativ presupune anumite aspecte ce țin de dimensiunea temporală și cronoligică, în timp ce textul descripitv are ca punct de plecare desfășurarea spațială. Textul expozitiv presupune o asociere a analizei cu sinteza reprezentărilor conceptuale.
Cu privire la textul instructiv, trebuie spus că acesta are ca scop incitarea la acțiune, iar textul argumentativ pune accentul pe stabilirea unor poziții față de un anumit aspect.
Plecându-se de la aceste considerente, discururile pot fi:
discursuri narative – aceste tipuri de discurs sunt organizate secvențial și au ca scop prezentarea unor acțiuni și evenimente care sunt corelate prin diferite relații cauzale, finale și temporale având ca scop stabilirea unor scheme de acțiune;
discursuri descriptive – aceste tipuri de discurs sunt organizate spațial din perspectiva unei înlănțuiri de atribute și specificări, acestea fiind determinate de un patern global numit în studiile de specialitate frame;
discursuri argumentative – aceste tipuri de discurs vizează ca receptorii să adere la anumite judecăți transmise printr-un mesaj, condiția fiind ca aceste judecăți să fie considerate adevărate, pozitive. Acest tip de discurs presupune stabilirea unor relații de motivare, valorizare, opoziție. ,,Trebuie subliniat că discursul argumentativ presupune concepte cum ar fi paralelismul, parafraza și repetiția.
Aceste tipuri consemnate au fost făcute în conformitate cu studiul notat la notele de subsol.
Acesta fiind spuse, se observă că teoria discursului argumentativ reprezintă un domeniu complex iar cunoașterea acestui vast domeniu are urmări pozitive, atât în viața de zi cu zi, unde individul este luat cu asalt de manifestări ale argumentărilor, sub diverse forme, cât și în literatura de specialitate. Cercetările în domeniu nu au alt scop decât acela de a racorda teoriile despre argumentație la nou, la modern, dar și de a le evidenția importanța în viața unui individ.Trebuie făcută sublinierea că, în ciuda faptului că teoria argumentărilor a fost considerată formală și lipsită de importanță, acestea nu lipsesc de pe piața cărților, apărute în ultimii ani. Se remarcă două direcții de abordare a acestui domeniu: „Prima este aceea de a prelua laturile argumentării în cadrele strict formale ale logicii, și de a le aborda cu un aparat matematic formal dezvoltat. (…) A doua tendință este aceea de a urca de la început abordarea problemelor argumentării în sfera tematizărilor filozofice”.
Discursul poetic-narativ, exemplificativ pentru ceea ce se numește lirica rolurilor, este compartimentat în trei părți.
Prima reprezintă o confesiune lirică directă, care dă expresie unei neliniști acute, însoțite de simptome lăuntrice alarmante, trăite, cu o plăcută spaima, de o adolescentă. Este vorba de ,,un chin dureros de dulce", va spune mai târziu Eminescu, exprimat printr-un monolog sincopat, cu multe exclamații, interogații, invocații, repetiții si suspensii. Această parte marchează un motiv complementar, acela reprezentat de rolul tinerei îndrăgostite.
A doua parte prefigurează un alt motiv consonant, înserarea (substanța unui splendid pastel, unul dintre primele din literatura română, după cum s-a remarcat). Motivul acesta, învăluit în mister, potențează vraja în care se învăluie sentimentele fetei, pentru că aspectele înserării sunt indici ai prezenței indirecte a personajului-motiv ,,Târzie astă-seară răsare acum si luna,/Și, cobe, câteodataă, tot cade câte-o stea; / Dar ce lumina iute, ca fulger trecătoare,/Vreo stea mai cade iară? Vreun împărat mai moare?/Or e – să nu mai fie!- vreo pacoste de zmeu?”.
Ultima parte impune evidența motivului principal, pregatită de cele două motive complementare, sub înfățișarea portretului fabulos al Zburătorului (Balaur de lumină cu coada-nflăcărată și tras ca prin inel,/Bălai, cu părul de aur: dar slabele lui vine/ N-au nici un pic de sange, s-un nas – ca vai de el!”.Prin interferarea semnifica’iilor din cele trei părți se conturează unitatea imaginii de ansamblu, asigurată de unitatea motivului (prezent, direct sau indirect, în toate secvențele): credința în Zburător și unitatea stării sufletești, surprinsă sub diferite aspecte: ca plăcuta spaimă, apoi ca vrajă și, în fine, ca neliniște.
Discursul descriptiv se bazează pe activitatea sa literară desfășurată de la o etapă la alta ca:
fondator al unor reviste, printre care cea mai importantă este considerată a fi Curierul românesc de ambe sexe publicată începând cu 1829, primul ziar apărut în Țara Românească, dar și Gazeta Teatrului Național, Muzeul național, difuzate prin librăria românească a lui Iosif Romanov.
Fondator al Societății Filarmonice (1833).
În 1843 făcea parte din Loja bucureșteană Frăția; în 1859, având gradul 18, participă la aprinderea luminilor Lojii bucureștene Steaua Dunării, al cărei Mare Maestru a devenit în 1861.
Implicat în evenimentele de la 1848 (a participat la redactarea Proclamației de la Islaz, membru în guvernul provizoriu, etc.)
Teoretician și îndrumător literar în Regulile sau Gramatica poeziei.
Poet al viziunilor grandioase de tip hugolian a scris poemul eroic Anatolida sau Omul și forțele, realizat fragmentar, a cultivat meditația cu motive preromantice, lamartiniene O noapte pe ruinele Târgoviștei, elegia Dragele mele umbre, mitul popular Zburătorul, capodopera sa literară, satira și fabula politică.
Proză cu conținut satiric și pamfletar, în maniera fiziologilor, Domnul Sărsăilă autorul, Coconu Drăgan și cuconița Drăgana.
Este autor a numeroase traduceri, imitații și prelucrări din clasici ai literaturii universal: Boileau, La Fontaine, Dante Alighieri, Goethe,Byron, etc.
A militat pentru unificarea limbii române literare Gramatica românească, 1828.
Preocupări de natură filosofică și religioasă de inspirație gnostică Biblicele, 1858; Echilibre între antiteze.
Membru fondator al Societății Academice Române, Academia Română și primul președinte al acesteia între (1867 – 1870).
II. PREROMANTISM ȘI ROMANTISM
S-a urmărit, în capitolul precedent, o prezentare a unor generalități referitoare la perioadă și situația societății românești, în momentul apariției acestui spirit inovator – Heliade Rădulescu. Cultura românească cerea o altă direcție, nouă, racordată la universal, fondată pe principii adevărate, care să fie în pasă cu modernitatea, dar care să păstreze ceea ce este cu adevărat prețios din specificul românesc. Pentru că progresul să se înfăptuiască, minți liminate, școlite și în țară și în Europa, care fac diferența între racordare și plagiat fără valoare, au muncit, punându-și amprenta în diferite domenii, prin intermediul studiilor valoroase.
Acerba dispută dintre clasici și moderni, configurată atât pe planul istoriei ideilor estetice și a criticii literare, cât și pe cel al creației s-a soldat cu apariția unei noi sensibilități și a unui nou curent literar: romantismul.
În diverse culturi naționale europene au fost înregistrate numeroase fenomene de anticipare a romantismului. Aceste manifestări au fost integrate de unii istorici literari într-un curent mai larg, numit preromantism.
În cele ce urmează se va încerca o prezentare a acestor concepte, așa cum apar acestea în cultura europeană.
În literatura germană există un grup de poeți sensibili care reprezintă Die Empfindlichkeit (sensibilitatea), fenomen artistic disociat de mișcarea literară cunoscută sub numele de Sturm und Drâng, primită ca o variantă națională a preromantismului european.
În literatura rusă este și el prezent ca fenomen național independent față de preromantism. În Italia, fenomenele acestea de anticipare sunt integrate în romantism, iar în sud-estul Europei acest nou curent de sensibilitate nu are o existență autonomă, iar temele preromantice intrând în atenția criitorilor o dată cu configurarea romantismului.
Varietatea fenomenului literar de tranziție care nu permite tuturor acestor aspecte într-un stil unitar, prejudecățile unor istorici literari, inexistența unei literaturi de tranziție în unele culturi naționale duc la acele manifestări literare care poartă marca specifică a unei creații literare de tranziție și de anticipare a romantismului.
Preromantismul nu realizează o deplină consonanță între concepția artistică și creația propriu-zisă. Această unitate se produce o dată cu configurarea definitivă a romantismului.
În cunoscută Istorie a literaturii franceze, publicată sub direcția lui Paul Hazard și J. Bédier se afirmă: „a fi filozof în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea nu înseamnă să deschizi doar ochii asupra luminilor rațiunii, ci într-o măsură mai mare, să asculți de asemenea vocea inimii și să guști deliciile sentimentului”.
În Cercetare despre originea reprezentării noastre despre frumos și virtute (1725) Hutcheson apreciază gustul cu un adevărat „simț interior”. Într-o realitate caracterizată prin unitate și varietatea gusturilor individuale trebuie acceptată ca o consecință a spiritului asociativ care caracterizează ființa umană. Se subliniază atât caracterul subiectiv al grupului de către Burke, cât și mixtura dintre datele gândirii raționaliste și ale filozofiei sentimentului.
Apologia gustului și a sentimentului la W.Folkierski, ,,se conjugă adeseori cu aceea a naturii”.
André Mongland în cartea sa Preromantismul francez menționează lucrări despre arta grădinilor, cum sunt studiul lui Watelet: Eseul despre grădini (1774) sau cartea lui Morel: Teoria grădinilor (1776).
Toate căutările acestea vădesc o puternică efervescență spirituală care pune în lumină rezistența spiritului clasic și concesiile modeste ale modernilor. Spiritul acesta capătă o coloratură intensă social-națională.
Astfel, poeții descoperă farmecul limbii și al poeziei populare, pitorescul peisajului luminat de lună, misterul trecutului învăluit de legende. Explorarea trecutului, realizată de poeții preromantici duce la originea legendelor populare, a baladelor și a faptelor de glorie cântate de barzi anonimi. În acest climat literar, culegerea de balade populare a lui Thomas Percy (1729-1811) capătă o semnificație deosebită.
În poemele eroice publicate de James Macpherson (1736-1796) cititorul găsește corespondențe spirituale latente și autorul le atribuie bardului celtic Ossian pentru a le spori nota de mister.
Poemele ossianice reconstituie imaginea unui ev mediu incert, cu eroi barbari și viteji, cu o natură aspră, cu fete ingenue și dârze care-și urmăresc din pragul castelelor iubiții pe câmpul de luptă.
Acestea fiind notate, se poate trece la subiectul propriu-zis al acestui capitol, și anume abordarea lui Heliade ca poet. Acest lucru nu este posibil fără o prezentare a unor influențe ale culturii europene și nu numai asupra întregii opere a lui Heliade. De asemenea, sunt prezentate diferite manifestări ale conceptelor de preromantisn, respectiv romantism.
Prin poemul Despre Fingal, publicat în 1760, din care Eliade Rădulescu a tradus primul cânt tipărit în Atheneul român (1867), literatură europeană preromantică își găsește una dintre coordonatele sale specifice: eroii capătă ceva din măreția peisajului nordic, aspru și sumbru, peisajul este lirizat, iar drama individului capătă adesea proporții cosmice.
2.1 Influența ossianică asupra preromantismului
Natura din poemele ossianice nu mai are nimic din răceala și imposibilitatea peisajului din literatură clasică. Succesul poemelor osianice a fost imens. Napoleon aprecia o operă nouă cu epitetul vraiment ossianque. Rezonanța acestei literaturi se prelungește până târziu. Chateaubriand, Goethe, Byron se înscriu printre admiratorii acestui gen de literatură.
Dacă poemele osianice relevă farmecul climatului nordic, acoperit de ceață, încleștarea în luptă și trecutul eroic legendar, alți scriitori preromantici ca Lady Winchelsea, Parnell, Akesinde își îndreaptă atenția spre aspecte sumbre ale existenței realizând o poezie plină de tristețe și melancolie. Refuzul optimismului într-o epocă cu mari transformări, receptivitatea unor scriitori preromantici față de filozofia mistică și teologie, onoarea față de civilizația cu caracter agresiv, adversitatea față de tirania națională, replierea în imensitatea naturii liniștite reprezintă coordonatele pe care va evalua literatura preromantică.
Poeții preromantici au descoperit pitorescul peisajului, un pretext de meditație melancolică despre condiția umană, concepută ca un itinerar inevitabil spre moarte.
Peisajul preromantic este decorat cu ruine, morminte și cimitire. Lumina care îl străbate este de natură selenară și nu cu detalii picturale încărcate de luminozitate. Meditația provocată de prezența poetului în acest context vizează gloria străbună apusă de multă vreme, eternitatea morții, solitudinea cuvioasă într-o lume efemeră.
Hugo Friedrich, în lucrarea Despre romantism și conceptul romantic vorbește despre cele trei componente posibile ale poeziei lirice, cel al sensibilității, contemplației, metamorfozei, în poezia modernă domină atât în ceea ce privește lumea cât și limbajul.
În poezia romantică, lirica e considerată drept limbaj al sentimentului, al sufletului personal. Noțiunea de sentiment indică o destindere prin retragere într-un spațiu sufletesc interior pe care și cel solitar îl împarte cu exteriorul.
Cu intenția de a interpreta poezia romantică, Hugo Friedrich schițează câteva trăsături ale poeziei: „caracterul ei interminabil și infinită ei depărtare de restul literaturii”
Referitor la acest aspect, se știe căromantismul este numit „reprezentare a sentimentului. Dar acestei formulări i se opun altele care interpretează subiectul liric ca o acordare neutră, ca o totalitate a lăuntrului care nu se răsfrânge la o senzație precisă”.
Urmașii se revoltă împotriva romantismului pentru că trăiau sub vraja lui. Poezia modernă e romantismderomantizat. Amărăciunea, gustul de cenușă, întunecarea sunt experiențe fundamentale, impuse, uneori întreținute ale romanticilor. Tristețea, în măsura în care nu era trecătoare, era considerată drept nonvaloare, de către teologi și luată drept păcat. Începând cu trăsăturile preromantice, dureroase ale secolului al XVIII-lea, aceste raporturi s-au inversat. Bucuria și seninătatea s-au retras din literatură. Locul lor a fost luat de melancolie și durere cosmică.
Romanticul Chateaubriand descoperă melancolia fără obiect, ridicând știința tristeții și a spaimelor la rangul de scop al artelor și interpretând oscilația sufletească drept binecuvântare a creștinismului. Ceea ce e destructiv, morbid, criminal e ridicat la rangul interesantului.
Într-un poem de Vigny, La Maison du Berger, lirica devine o lamentație în fața amenințărilor pe care tehnica le ridică împotriva sufletului. Joacă rolul conceptului de neant. Personajul este Musset situat într-o zonă a experienței în care tineretul plin de iluzii din care face parte, se izbește de o lume a câștigului incapabilă de pasiuni, iluzia și câștigul se afundă în absurditate, deșert, tăcere, neant. Melancolia și lamentația se transformă în spaimă unor presimțiri sinistre.
Într-un poem de Nerval, care poartă titlul de Vers dorés (1845), se reduce omenescul la nivelul neomenescului. Sunt trăsături care se întâlnesc frecvent la Baudelaire.
2.2 Influența franceză
Romanticii francezi atribuie poetului rolul de profet neînțeles, de preot în sanctuarul artei. Literatura repetă protestul revoluției împotriva societății în vigoare, devenind literatură de opoziție sau o literatură a viitorului, a izolării, din ce în ce mai aprigă în singurătatea ei.
Autoconsacrarea poetului, experiențele autentice sau simulate ale durerii, melancoliei, deșertăciunii lumii au eliberat forțe care au lucrat în folosul liricii.
În romantism, lirica franceză atinge ultima ei epocă de strălucire, plenitudinea unei noi înfloriri. Cuprinde numeroase trăsături majore definind poezia că limbajul originar al omenirii, limbajul total al subiectului total, pentru care nu există limite între teme, dar nici între entuziasmul religios și cel poetic.
Lirica romantică a Franței are amploarea și nuanțarea experiențelor proprii, o sensibilitate creatoare înclinată spre atmosferele sudice, orientale și exotice. A produs, de asemenea, o fermecătoare poezie a naturii și dragostei și a dispus de o artă a versului plină de virtuozitate, bogată în gesturi, sclipitoare, supraproductivă, oratorică la Victor Hugo, căruia trăirile domoale îi reușesc la fel de bine ca și imaginile de putere vizionară. La Musset apare ca o mixtură de cinism și durere, la Lamartine, uneori ca un sunet pur cu științăminte clare.
Orientarea lirică și consecințele ei sunt caracteristici pentru poezia modernă care pornește de la limbaj sub impulsul creației. Victor Hugo a aplicat acest procedeu, și i-a dat și o motivare teoretică.
Într-un loc cunoscut din Les Contemplations era scris: „cuvântul e o ființă vie, e mai puternic decât cel care îl mânuiește; apărut din întuneric, creează sensul pe care îl vrea; însuși cuvântul este ceea ce așteaptă din afară cugetul, văzul, simțirea, e culoare, noapte, bucurie, vis, amărăciune, ocean, infinit: e logosul lui Dumnezeu”.
În operă sa Preromantismul, Paul van Tieghem precizează că: „în douăzeci și cinci de ani, Nopțile scriitorului englez au fost traduse în douăsprezece limbi” se spune că Young a fost tradus în toate limbile Europei”.
Young ajunge unul dintre scriitorii cei mai cunoscuți din Europa prin melancolia poeziei, morala derivației teologale și un anume patetism, au găsit o largă audiență în rândurile unui public dornic să cunoască poezia sentimentului.
Scriitor vizionar, preocupat de condiția umană, Young este prin execelență poetul peisajului nocturn. Tentat și surprinde farmecul câmpului uranic, contemplat de ființa umană, Young face apologia luminii palide și a nopții: „Da, această claritate calmă a stelelor luminează mai bine pașii geniului; noaptea este aceea care face gândirea să se trezească”.
Thomas Gray apare ca un poet de tranziție, preocupat de armonia formei, scriitor ordonat care păstrează în anumite versuri ale sale o evidentă tentă clasică.
Melancolic, gustul pitorescului, preocuparea pentru peisajul rustic, efuziunile sentimentale subliniază notele preromantice ale creației sale literare. Sunetul clopotului, turmele care se întorc în amurg, tăcerea solemnă tulburată doar de zborul cărăbușilor reprezintă detaliile destinate să sugereze un pitoresc crepuscular rustic. A publicat: Șase poeme (1753), Ode (1757), Elogie scrisă într-un cimitir de țară (1750).
Dacă Young apare în Nopțile sale ca un poet al câmpului uranic și al luminii selenare dacă Gray se definește în elegia sa ca un pictor al crepusculului rustic, James Thomson (1700- 1748) este poetul luminii solare, al muncii și al energiei creatoare și neconfortante.
Poemele sale: Iarna (1726), Primăvara (1728) și Toamna (1730), care încheie întregul ciclu intitulat Anotimpuri (1730), pun în lumină fuziunea dintre elementele clasice și preromantice.
Prin descripție, meditație, comutar filozofic și moralizator, efuziune lirică vibrantă poemul Anotimpuri a lui Thomson îmbogățește poezia preromantici cu o altă gamă de idei și sentimente, implicate într-o coloratură generală complexă.
Semnificativ pentru evoluția poeziei preromantice, este motivul literar care poate determina reacții foarte variate, când climatul de existență al scriitorului diferă de la o țară la alta.
Volumul lui Ugo Foscolo (1778-1827) de largă rezonanță Mormintele (1807) include puternice sentimente patriotice. Creația sa originală este conturată de un context istoric specific, când interzicerea unor ceremonii de înmormântare sau ridicări de monumente pentru oamenii simpli a produs reacția firească a poetului. Atât oda sa, Bonaparte eliberatorul (1797) cât și romanul Ultimele scrisori ale lui Jacopo Ortis (1802) relevă spiritul politic cu care erau impregnate scrierile poetului italian. Poemul este un fel de panaramă istorică despre eroii care s-au jertfit pentru patrie. Este o fuziune permanentă între mitologie și istorie, care se întregește prin simboluri actuale.
Poemul preromantic a lui Foscolo propune o perspectivă poetică nouă, caracterizată prin elan liric, imaginație exuberantă, retorică lirică.
Prin volumul Ruinele, Volney (1757-1820) a realizat o operă de succes cu valoare artistică deosebită. Opera este un amestec de poem și comentar erudit, cu fuziune între ideile iluministe și sentimentalismul preromantic.
Opera lui Volney este concepută ca un jurnal de călătorie, voiajul care descoperă vestrigii istorice fiind pretextul unor reflecții filozofice. Și pe Volney cât și pe Young îl preocupă labilitatea lucrurilor omenești și sunt adepții unei viziuni ciclice asupra progresului omenirii, care va dăinui multă vreme în literatura romantică.
William Blake (1757-1827) este un poet reflexiv prin excelență. Temele creației sale rezultă din întrebarea asupra semnificației binelui și răului, din interogația asupra esenței omului, din scrutarea atentă a dimensiunilor existenței.
Volumele sale, Cântecele inoncenței (1789) și Cântecele experienței (1794), sunt ilustrate și tipărite de autor cu mijloace tipografice proprii. Cărțile profetice însumează operele sale din diferite etape de creație. Universul său poetic din opera sa este construit din perspectiva copilăriei. Astfel, i se permite criitorului o anumită detașare ingenuă de propria sa confesiune care capătă inflexiuni ironice. Printr-un anumit gen de rememorare a trecutului capricioasă a trecutului, fluxul liber al memoriei se deschide spre universul imaginar, cu enunțuri aforistice.
În cultura română, rezistența clasicismului se produce datorită educației unor scriitori în cultul marilor valori europene, iar opoziția față de clasicism se realizează prin preferința la marile autorități consacrate din diferite culturi.
Ion Heliade Rădulescu se sprijinea pe autoritatea lui Homer, Boileau, La Harpe, Fontenelle în etapa adeziunilor sale clasice, iar atunci când adera la poetica romantică se baza pe poemele osianice, pe serviciile lui Lamartine, V. Hugo, C. Boilliac, polemiza cu regulile impuse de Boileau când pleda pentru creația bazată pe fantezie, nu pe un modest scriitor local.
Cu Țiganiada lui Ion Budai-Deleanu, în care elementele clasice se conjugă cu ideile iluministe și spiritul baroc, până la poeții din 1848 se conturează un complex de asimilare sincronică a unor opere literare de factură clasică, iluministă sau romantică.
În articolul Traduceri și imitațiuni românești după literatura engleză, P. Grimm demonstra că L. Asachi, primul traducător (1819) al Nopților lui Young în limba română, recomanda cititorilor cartea „pentru pilda frumoaselor ei obiceiuri și evlavia ei”.
Grimm pleacă de la premisa că traducerea lui L. Asachi a fost făcută după textul francez al lui Le Tournier, trecând apoi prin alt intermediu rusesc și polonez.
Traducerea Ruinelor de I. Tăutu a rămas în manuscris, iar catehismul acestuia prelucrat în românește ca și Tălmăcirile lui Marcovici sunt recomandate pentru formare morală, și „pentru deprinderea tinerimei la analisuri și compuneri”.
Poezia nopții și a cimitirelor, melancolia, elogiul ruinelor, văzute ca vestigii ale gloriei trecute, intră astfel în aria poeziei lirice românești. Se știe că ruinele generează o amplă literatură, cultivată de scriitorii minori de geniu ca: Eminescu, Cezar Bolliac face elogiul ruinelor în itinerariul său publicat în Curierul românesc.
Poeți ca Vasile Cîrlova, Ion Heliade-Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Bolintineanu, Costache Negruzzi și V. Fabian Bob, A. Mureșanu și Sinleaunu se apropie de anumite teme și motive literare preromantice ce au o amprentă națională specifică și o tonalitate adecvată epocii în care erau căutate resursele spirituale de marii redeșteptări sociale și naționale.
Primele texte preromantice, cunoscute prin imitații și tălmăciri pregătesc publicul românesc pentru înțelegerea dimensiunilor unui mare romantic de talie europeană M.Eminescu.
Preromantismul s-a impus ca un larg curent desensibilitate care a avut ecouri în cele mai multe literaturi europene. Noutatea temelor, climatul melancolic pe care îl aducea confesiunea lirică directă au asigurat succesul în diverse arii de cultură. Reprezentând o etapă de tranziție, preromantismul pregătește cititorii pentru înțelegerea unor opere excepționale ca valoare artistică, pe care poeții romantici le-au realizat în primele cinci decenii ale veacului al XIX-lea.
Cel dintâi scriitor care se autodefinește romantic pare a fi Stendhal în 1818, iar prima atestare a cuvântului romantism este din 1816, pentru că folosirea sa uzuală să apară în 1824, că gen al literaturii tradiționale.
Acreditarea termenului romantic este percepută ca și concept cum spunea Paul Valery „ca să furnizeze pretextul unor dezacorduri interminabile, cât și ca o referință necesară înțelegerii particularităților procesului literar la noi. Întrucât au tratat această chestiune într-un studiu special, ne rezumăm aici la esențial”. Trei națiuni europene au colaborat la descoperirea, îmbogățirea și valorificarea universală a termenului romantic: Franța, Anglia și Germania.
Franța i-a dat etymon-ul, Anglia- prima formă uzuală, iar Germania- accepțiunea de școală sau curent artistic și literar.
Un prim moment tematic are loc la jumătatea sec.al XVIII-lea, când englezii dau cuvântului romantic, înțelesul de pitoresc, cu scopul de a sugera peisaje neobișnuite, asemănătoare celor descrise în romane.
Termenul de romantic este regăsit în 1776 la Le Tournier, celebrul traducător al lui Shaspeare și Young, unde mai ales versiunea Nopților s-a bucurat de un mare ecou.
La Rousseau romantic nu mai coincidea cu pitoresc implicând așadar, particularitatea obiectivă a tabloului de natură repercusiunea sa sufletească, starea de reverie, de vag al imaginației.
Evoluția semantică decisivă a termenului e parcursă în Germania ultimelor decenii ale secolului al XVIII-lea, grație fraților Schlegel. Se folosesc de calificativul romantic să numească o nouă poetică în revistă din.
Doctrina schlegeliană e difuzată în Franța de o serie întreagă de meditatori: Charles de Villers, Benjamin Constant, F. Bauterwek. O influență efectivă asupra opiniei publice, ostilă spre încercarea de știrbire a tradițiilor clasice, o au trei cărți memorabile în 1813: Simonde de Sismondi, De la littérature du Midi de l ́ Europe; A. W. Schlegel, Cours de littérature dramatique: Madame de Staël, De l ́ Altenague.
Sedimentarea termenului romantic în limba română are loc în deceniul al treilea, găsit atestat cu înțelesul de pitoresc și se consolidează după 1830, când apare cu sensul de curent literar sau tipologic artistică.
Adjectivul romantic, sub forma de romanticesc se ivește sub condeiul a doi autori: Dinicu Golescu și Daniil Scavinschi.
În Însemnare a călătoriei mele (1826) Dinicu Golescu, folosește adjectivul romantic pentru a zugrăvi o promenadă din Berna. Mai puțin obișnuită e nuanța pe care o capătă adjectivul într-o traducere anonimă din Foaie pentru minte, inimă și literatură intitulată: Amorul cel din urmă a lui Byron. Se vorbește despre „mișcarea cea romantică a tuturor zâmbirilor”.
Sceneta Un poet romantic, 1835 a lui Matei Millo confirmă acceptarea denumirii de școală estetico- literară.
O comprescusiune nuanțată a conceptului o dovedește Ion Heliade Rădulescu în 1835 într-o explicație ingenioasă a diferenței dintre sinonimele aparente uriaș-gigant pe baza confruntării autentice clasic- romantic. Afirmă că în scriere este mai adecvată folosirea adjectivului uriaș, în vreme ce în poezia clasică se potrivește mai bine adjectivul gigant.
Substantivul romantism devine uzual după 1835. I. Voinescu II, în Cugetări asupra teatrului, din 1836 scrie: „Poetul ca să fie nou, primește să fie și stravagant. Byron, Lamartine, Victor Hugo și alții, săturându-se de vechiturile poeziei clasice, au scos la modă romantismul”.
În 1840-1841, Vocabularul francezo-românesc a lui P. Poenaru, Florian Aaron, Gh. Hill omologhează cele două semnificații principale ale termenului romantic cu deosebiri minime, definițiile Dicționarului Academiei franceze din 1835.
Între 1826-1836, limba română privește romantic îl formează derivatele: romantism și școală romantică și se pot servi de această terminologie.
Prin antiteza dintre clasic și romantic, G. Barițiu în 1838, afirmă că: „este clasic orice lucru scris sau artistic, desăvârșit dinlăuntru și din afară prin urmare, tot ce poate sluji ca model”, iar termenul de romantic presupunea: „drept o categorie literară externă, aplicată operelor și scriitorilor țărilor europene, nefolosite la noi, fie din timiditate, fie din calcul”.
I. H. Rădulescu în 1847 în Vocabular de vorbe de origine română și necesarii la curățenia și cultura limbei române afirma că: „ce e de primă clasă, de primul ordin, perfect, ce se poate da de model în clase: autor clasic, ce poate fi de model, ce este o autoritate în felul său”.
G. Barițiu, I. H. Rădulescu și Munteanu vorbesc de clasic în sens exemplar și de autori clasici, în sensul autorilor reprezentativi care prelucrează ireproșabil materia inspirației și a limbii.
Colecția de autori clasici din 1836 conține programul enunțat de Heliade, unde Homer, Demostene, Xenofan și Vergiliu alături de Tasso, Alfieri, Byron, Hugo mergeau pe antiteza dintre clasic și romantic „în romantismul lor, sunt clasici, și de tot clasici: adică, cu toate inovațiile lor nu au ieșit din drumul dreptului cuvânt și al gustului, pe care l-au descris cei vechi”.
I. H. Rădulescu în articolul Despre epopee publicat în 1870 definește raporturile antiteze dintre romantism și clasicism, că diferența dintre catalicism și protestantism, diferența dintre școala clasică și cea romantică și cea a partidelor conservatoare și liberale.
Heliade este adeptul clasicului ca exemplar deoarece laudă pe Aristia pentru că a respectat clasicismul originalului în traducerea lui Saul de Alfieri sau la Victor Hugo (clasic și romantic). Alteori însă, își pierde claritatea discernământului când e vorba de Iancu Văcărescu.
Prefațând traducerea confratelui din Moldova, Costache Negruzzi, pe care o publică în propria-i tipografie Precuvântare la Maria Tudor (1837), Heliade amintește de școala veche și de adevărul caracteristic operei lui Hugo.
Romantismul pătrunde prin exercițiul insistent al lirismului, cu Heliade, Alecsandrescu, Balliac și se aplică în câmpul conștiinței literare printr-un soi de extensie treptată a conceptelor tradiționale: imaginea devine familiară cititorului oferind garanțiile de moral și siguranță.
Heliade pare de asemenea un adept destul de convins al teoriei romantice, a geniului și a libertății de inspirație. Confidența pe care Heliade o face în scrisoarea publică adresată lui P.Poenaru în 1839, îi relevă efectiv starea de spirit spontan romantică.
Istoria literaturii italiene – Francesco De Sanctis. Romantismul ca și clasicismul erau forme prin care se manifestă spiritul modern. Foscolo și Parini erau moderni în clasicismul lor, iar moderni erau în romantismul lor Mauzoni și Rellico.
Ei militau pentru toleranță, libertate, fraternitate umană consacrată printr-o religie a păcii și a iubirii, purificată și readusă la puritatea originilor și motivelor ei:, O reacție de acest fel renunță la sarcasm, la ironie, la insultă transformată în apostolat evanghelic și cu atitudine umilă și pioasă pentru Biblie privind Ultimul cuvânt al credinciosului”.
Critica începuse să pășească pe drumul dintre clasic și romantic, dintre plastic și sentimental, dintre finit și infinit, Imnul era poezia esențial religioasă, poezia infinitului și a supranaturalului. Apărea ca o sfidare la adresa clasicilor, o sfidare a materiei și a formei lor. Deși dorea să fie romantic, poetul rămânea tot clasic. Spiritul poetului acceptă ceea ce este clar, plastic, determinat, armonios, formele lui descriptive retorice și literare, virtuoase și pline de efect, deoarece le însuflețește o imagine proaspătă care se exprimă într-o materie nouă.
După bătălia de la Waterloo, Italia răsuna de discuțiile puriștilor și la lașiștilor, ale clasicilor și romanticilor.
Secolul al XVIII-lea începea în Italia cu revistă Îl Caffé și mai târziu cu revistă Îl Conciliatore.
În timp ce bătrânul Romagnosi scria Știința constituției, tânărul Antonio Rosini publica tratatul despre originea ideilor. Alături de poeți erau criticii diletanți în poezie: Giovanni Târți, Errnes Visconti, Giovanni De Cristoforis, Samuele Biava.
În revistă Îl Cociliatore, romanticii vorbeau cu îndrăzneală despre vechea generație, lăudau pe scriitorii străini, mai ales englezi și germani, nu voiau să audă de mitologie, se preocupau prea puțin de reguli și nu-și plecau fruntea în fața rațiunii. Acesta era raționamentul său gândirea liberală aplicată literaturii de către oameni care, în materie de religie, predicau credința și autoritatea. Clasicii, dimpotrivă erau necredincioșii și șceptici în problemele religioase, erau considerați superstițioși îm materie de literatură.
Lupta a fost autentică între Îl Conciliatore și La Biblioteca italiană, căreia îi ținea isonul La Gazzetta din Milano. Cuvântului romantism, importat din Germania, i s-a substituit încetul cu încetul o altă denumire: literatura națională și modernă.
În Germania, frații Schlegel și de Tieck, iar în Franța Victor Hugo respingeau păgânismul și reabilitau Evul Mediu, înlăturau mitologia clasică și preconizau o mitologie nordică. Susțineau libertatea artei și negau libertatea conștiinței. Respingeau plasticul și simplitatea idealului clasic și îi substituiau goticul, fantasticul, nedefinitul și lugubrul. Înlocuiau facticele și convenționalul imitației clasice prin imitații factice și convenționale de o manieră îndoielnică.
Ceea ce era legitim și natural la Shakespeare și Calderón devenea straniu, grosolan și artificial. Din cauza acestei exagerări germane și franceze, romantismul nu s-a conturat corespunzător în Italia. Romanticii italieni au fost receptivi la asumarea unui nume universal și în schimb să înlăture nume de împrumut, izvor al atâtor echivocuri și neânțelegeri.
În Germania, romantismul a fost atras în regiunile înalte ale filozofiei și înlăturând anumite forme fantastice și de conținut reacționar, a ajuns sub numele de literatură modernă, la ecletism, corelare a tuturor elementelor și formelor sub principii superioare ale esteticii sau filozofiei artei. Ideea romantică a apărut în opoziție cu imitația franceză, care era atât de mult răspândită.
Așadar, romantismul în Italia ajungea mult mai târziu, așa cum s-a întâmplat cu hegelianismul. Dacă Germania reacționa împotriva imitației franceze și devenea sigură de autonomia ei intelectuală, Italia, care se alătura culturii europene, reacționa împotriva singurătății și stagnării ei intelectuale. Italia astfel intra în sânul culturii europene în timp ce Germania își începea reforma ei intelectuală, îndepărtând cultură franceză și reluând sursele care o legau de tradițiile ei.
Influența franceză a fost doar o deviere de scurtă durată în mișcarea de continuitate a vieții germane. Iată cum reforma germană a înaintat armonic și sigur cu profunzimi clare spre un progres rapid dând, nu primind impuls culturii europene.
Misticismul romantic se transforma treptat în idealism panteist, idee creștină, idee filozofică, Cristos al evangheliei, într-un Cristos al lui Strauss, teologia se scufunda în filozofie, dogmă și îndoiala se contopeau în critică și faimosul cogito își găsea originea în conștiința de sine, cu spirit al lumii morale și naturale: punct de sosire care avea să stagneze în eclectismul francez superficial.
Romanticii italieni și-au păstrat spontaneitatea cu argumente și metode proprii din care a rezultat un romantism local, lipsit de extravaganțe și exagerări străine adecvate culturii, timid în inovații și reținut în tradiții literare și caracter național. Un astfel de romantism presupunea dezvoltarea continuă a literaturii noi ce apăruse cu Parini și rămânea în formă și în culorile lui, cu adevărat italian.
Romanticii voiau ca Italiasă renuțe la temele clasice, că personajele să fie luate din realitate, iar formele să fie simple și naturale.
Parini, Alfieri și Foscolo militau pentru aceste idei și reforme romantice și puneau accentul pe școala italiană cu aspirațiile, formele și motivele ei, deși școala romantică se lega de tradiții germane și modele franceze.
Romanicii au fost cei care au încurajat școala printr-un ideal nou, au eliberat-o de clasic și mitologic au apropiat-o de forme simple, naturale, populare, sincere, lipsite de orice înveliș artificial și convențional, de exagerările retorice și academice, de vechile obiceiuri literare neabolite încă și ale căror urme apar în indignările lui Alfieri și Foscolo.
Literatura romantică prin cei doi reprezentanți italieni Goldoni și Parini, dobândea o conștiință mai limpede a tendințelor ei și renunța la idealuri rigide și absolute și devenea din ce în ce mai reală și mai credibilă.
2.3 Curentul latinist și influența latino-romanică
Raportul etimologic dintre purismul latin și purismul român constă din alte două curente gramaticale care s-au născut și au trăit în prima jumătate a secolului al XIX-lea, alături de curentul arhaic și prezintă între ele puncte de asemănare izbitoare.Mijloacele la care recurgeau fiecare dintre inițiatorii lor erau deosebite, însă intenția era aceeași. Susținătorii școlii latiniste ardelene erau conduși de ideea că limba românească trebuie să fie curată, să înlăture toate străinismele, deoarece ele sunt o pată pentru ea. De aceea, se crede că e potrivită pentru fiecare dintre aceste direcții denumirea de purism, cu specificarea purism latin când e vorba de curentul latinist, purism român când e vorba de sistemul fonetic bucovinean. Micu, Șincai și Maior, „De vom vrea a grăi oblu, limba românească e mama limbii celei latinești” susțineau purificarea limbii de elementele străine, îndeosebi de cele slave, gîndind în locul acestora alte elemente, tot străine, strâns înrudite cu cele românești dacă nu chiar românești, incluzând elementele latinești. Ei lucrau astfel în contra propriilor lor credințe, fiindcă nu însemna că purifici limba când o îmbogățeai cu forme latine.Acțiunea se numea de neologizare.
Trebuia dovedit că și limba reprezintă aceeași puritate absolută ca și originea poporului. Nu se putea intra în gândul inițiatorilor purismului latin, ca în graiul românesc care cuprindeau cuvinte străine. Fiindcă din originea și felul de a fi al unei vorbiri, fiecare căuta să scoată considerații morale, politice sau naționale, preocupări străine asupra adevăratelor studii gramaticale, și se introducea pasiunea pentru proceduri primejdioase adevărului. A ceda, ar fi fost din partea învățaților transilvăneni a-ți trăda neamul, așa se judeca atunci. A recunoaște elemente străine în limbă, era să-i afirmi lipsa de noblețe. Și nu numai atât; considerațiile mergeau și mai departe. Existența formelor slave, de pildă, aminteau pe atunci epoca supremației bulgare, cele ungurești supremația maghiară, pe care orice bun român trebuia să le ascundă sau să le nege cât putea mai mult și nu să le susțină.Grecii înlăturau din dicționarele lor, tot în secolul al XVIII-lea, orice cuvânt slav și mai ales turcesc. Cele din urmă, în special, aduceau aminte de supremația otomană, de tristă memorie pentru nobila națiune elenă.Pe o scară mult mai întinsă și cu un aparat de erudiție mai vast, filologii germani au procedat la fel cu elementele franceze. Le-au exclus nu fiindcă dădeau limbii germane un caracter inestetic, nu fiindcă împiedicau exprimarea exactă a gândurilor, ci fiindcă ele aminteau o vreme neplăcută, vremea dominației străine, fie cu armele, fie cu civilizația. Un asemenea curent a durat la ei până în al nouălea deceniu al secolului trecut.Dar, dacă împrejurările cereau ca învățații noștri să schimbe limba după normele ce le conveneau, dacă trebuia să se înlăture cuvinte și forme întrebuințate de veacuri, săpate adânc în sufletul oamenilor, atunci căutau resursele necesare..
Din asemănările constatate mai sus între purismul latin al lui Micu și Maior și între purismul din Grecia și Germania, reiese că și în alte părți s-a crezut în realizarea unui lucru, după idei moderne imposibile. Ceea ce s-a întâmplat pe teritoriul nostru, trebuie să aibă legătură cu ideile dominante ale timpului. Dacă învățații ardeleni ar fi judecat ca astăzi în privința limbii și ar fi admis că graiul se modifică prin contribuția întregului popor, n-ar fi întreprins nici cea mai mică acțiune reformatoare oricâți scriitori străini n-ar fi acceptat amestecul din care s-a născut limba românească. Explicația acestui fapt se găsește atât în ideile gramaticale învățate de susținătorii purismului latin la școlile din Roma și Viena cât și în ideile curente din secolul al XVIII-lea până la descoperirea limbii sanscrite și inaugurarea lingvisticii contemporane.
Cipariu a apărut ca susținător al purismului latin prin câteva articole intitulate Principia de limbă și scriptură în ziarul transilvănean Organul Luminării pe anii 1847-1848. Se ținea pe timpul acesta, ca și pe timpul lui Micu, Șincai, Maior, la puritatea de rasă și de limbă. Și acum ca și atunci, cea mai mare necinste pentru un popor era să-1 numești “amestec de alte popoare”. Era firesc ca Cipariu să lupte cu înverșunare pentru dovedirea unei singure origini a limbii noastre. În dese rânduri, el constată cu deznădejde că străinii ne numesc amestecătură de alte neamuri și că tot așa zic și despre limbă. Ca să lupte contra unor afirmații, Cipariu își ia ca deviză: „litere latine” și “o limbă cât se poate mai curată”. Nimic deosebit față de principiile călăuzitoare de până acum ale purismului latin. Ca și predecesorii, Cipariu se lovește de elementele slave și caută să le dea o soluție.Înaintea lui, unii încercaseră să susțină că limba română așa cum se găsește, e absolut latină, că “slava” de pildă, derivă din latinescul „salve”, dar fuseseră luați în râs de străini. Cipariu, înregistrând faptul, caută să nu cadă în ridicolul acesta. Nu rămânea atunci de făcut nimic, decât ca formele străine să fie înlăturate. Ele au fost pentru graiul nostru “o funingine”, un adaus nefolositor și mai mult încă primejdios. Ca să-și facă mai lesnicioasă încercarea, el susține că limba românească era deplin formată atunci când împrejurările au adus-o în atingere cu graiurile streine. Așa fiind, elementele introduse cu ocazia acestei atingeri se pot înlătura, deoarece ele nu fac parte din fondul esențial al limbii. Când cineva îi atrăgea atenția că încearcă imposibilul, Cipariu da de exemplu direcțiile gramaticale identice din Grecia și Germania, fără să judece dacă cei pe care îi imită aveau sau nu dreptate. El n-a cedat niciodată nimic din ideile inițiale, deși timpul trecea și cu el apăreau teorii noi care zdrobeau în unele puncte vechile credințe. Conservatorismul acesta extrem pune pe Cipariu în inferioritate față de Micu, Șincai și Maior. În timpul când scria el, se cunoștea mai bine latina vulgară, apăruseră studiile lui Schuchardt, iar în lingvistica generală se părăsiseră ideile false ale secolului al XVIII-lea.
Începutul purismului român îl găsim în articolul lui Pumnul din Bucovina intitulat: Neatîrnarea limbii romînești. Aici schițează el întreg programul, ce și-l va dezvolta prin alte lucrări, program a cărui bază era ideea fixă că toate cuvintele din limba noastră trebuie să aibă un caracter românesc. La prima vedere, ideea este una benefică, deoarece în limba română, termenii vor avea caracter românesc. Deosebirea se bazează în întregime pe accepțiunea că fiecare curent dă adjectivului “romînesc”.Pentru latiniști accepțiunea era identică cu a cuvîntului “latinesc”, pentru Eliade cu a cuvîntului “italienesc”, pentru Pumnul, diferită.
El nu discuta numai termenii de origină nelatină, dar și pe cei introduși de curînd în limbă, în parte de Școala ardeleană și de cea Italienistă.
Când vorbim despre purismul latin și de curentul italienist, constatăm că limba creată de acele curente nu mai avea nici o legătură cu cea românească; dar cînd privim acum unde ne duce purismul romîn al lui Pumnul, ne convingem că procedeul acelora era prea puțin greșit față de al acestuia din urmă.
Un al doilea lucru pe care nu l-au știut adepții sistemelor puriste a fost încetinirea extrem de mare ce se constată în dezvoltarea limbii. Tocmai pentru că un grup cât mai mare de indivizi trebuie să adopte schimbările făcute într-un grai, este nevoie de o vreme îndelungată. Limbii noastre i-au trebuit, ca să se formeze, zece secole, iar ca să ajungă la starea în care se găsea la începutul secolului al XIX, i-au trebuit alte șase secole.
Influențele din latină, italiană și franceză s-au amestecat, astfel încât este foarte dificil să se stabilească cu exactitate etimologia unui cuvânt.Unele neologisme de origine franceză își păstrează formele actuale încă din momentul pătrunderii lor în română, pe la începutul secolului al XIX-lea: alianță, ambasadă, analogie, confuzie, disciplină, electric, energie, fantomă, galanți, infernal ,marin, rivaliza, serviabil etc.Însă majoritatea neologismelor de origine franceză, ca și cele de alte origini, au înregistrat mai multe variante până la adaptarea deplină la sistemul fonetic și morfologic al limbii romane, dată fiind situația fluctuantă în care se găseau diversele modele de adaptare în perioada respectivă. La nivel fonetic, reținem în special următoarele fenomene:
– vocală u nu s-a păstrat; astfel, fr. cuvette > rom. chiuvetă, bureau (pronunțat buro) > birou, pardessu > pardesiu;
– vocală o nu s-a păstrat; sufixul substantival –eur (fr. chauffeur, professeur,directeur) a devenit -er (șofer) sau –or (profesor, director); adjectivele în –eux (fr. capricieux) s-au adaptat în romană cu sufixul –os (< lat. -osus): capricios; fr.faveur > favor (după modelul latinesc favor, -ris); forma favoare s-a constituit prin transformarea lui o în oa prin analogie cu substantivele vechi de tipul lucoare < lat. lucore(m); la fel, fr. coleur < culoare, pudeur < pudoare etc.
– cuvintele franceze în –o (stylo, tableau) s-au adaptat prin intensificarea elementului labial al vocalei, devenit semivocala –u (stilou, tablou);împrumuturile recente nu prezintă însă modificarea: fr. radio < rom. radio (în flexiune, accentul fluctuează: radioul, radioului);
– vocală e neaccentuată + n + consoană (fr. pension, suspendre) se menține (pension, a suspenda) prin influența formei franceze scrise asupra pronunției românești;
– vocală a s-a păstrat în forme precum reprezentant (fr. representant); în alte situații s-a impus forma –ent (abundent, deși în franceză există abondant), tot prin influența exercitată de aspectul scris al unor adjective franceze (permanent, contingent) etc.;
– vocală o s-a diftongat în oa: persoană (fr. personne, dar trebuie să se aibe în vedere și lat., it. persona), coloană (fr. colonne, dar și it. colonna), consoană (fr.consonne); în flexiunea verbală apare uneori diftongul (a convoca < fr.convoquer, dar la persoana a III-a – convoacă), alteori nu (a invoca < fr.invoquer, la persoana a III-a – invocă); o s-a menținut și în câțiva termeni internaționali, de origine greacă, intrați la noi prin limba franceză (metodă, axiomă);
– la nivelul consonantismului,se amintește grupul ks, redus inițial la s -esperiența, esemplu, până s-a impus prefixul latino-romanic.Sunt semnificative și modificările din cadrul unor afixe din care sunt amintite două situații:
– sufixul francez –ment (lat. -mentum) s-a păstrat într-o serie de neologisme: compliment, eveniment, sentiment; ultimul cuvânt a cunoscut variante parțial calchiate: simțiment, simtiment; a circulat chiar și forma simțământ, cu sufixul vechi, analogic -mant, folosit pentru adaptarea altor neologisme: discernământ (fr. discernement);- sufixul francez -ence (lat. -entio) a devenit -ință conferință, tendință, după modelul substantivelor vechi de tipul credință, făgăduință); a circulat, și în unele cazuri s-a păstrat, varianta -ență: independență, influență.
La nivel morfologic, adaptarea neologismelor de origine franceză ridică în special probleme în cadrul verbului:
– probleme legate de încadrarea verbelor de conjugarea I din franceză (-er) în romană, deoarece verbele de conjugarea I prezintă în romană două subgrupe: fără sufix flexionar a cânta, a alerga și cu sufix: păstra, desena; în secolul al-XIX-lea se oscilează între cele două paradigme; exemple se pot oferi și pentru alte conjugări: de exemplu, a reuși (fr. reusir, conjugarea a III-a, în -ir) a împrumutat sufixul flexionar -ez de la conjugarea I (să reuseze), încadrându-se apoi la conjugarea a IV-a cu sufixul -esc, prin analogie cu citesc, folosesc;
– unele variante au apărut datorită concurenței dintre etimonul latin și cel francez: a dirige a fost înlocuit treptat de a dirija (fr. diriger), a cor(r)ege a fost înlocuit de a corija (fr. corriger) și de a corecta (derivat regresiv de la corect)”.
2.4 Italienismul lui Ion Heliade Rădulescu
Teoria italienizantă a lui Ion Heliade Rădulescu începe cu anul 1840.Ion Heliade Rădulescu își expune într-o serie de lucrări Paralelism între limba română și italiană, 1841, Paralelism între dialectele roman și italian sau Forma ori Gramatica acestor două dialecte, 1841, Vocabular de vorbe streine în limba romană, adică slavone, ungurești, turcești, nemțești, grecești etc., 1847, noile sale principii despre limba literară. ,,Părăsind poziția sa novatoare și, mai ales, în probleme de limbă, care îl făcuse un adevărat mentor în epocă, Heliade revine la ideea că toate elementele străine » , inclusiv cele de origine franceză, împrumutate și adaptate în română de-a lungul timpului poluează grav limba noastră. Singurul remediu posibil ar fi italienizarea limbii române.Italienismul lui Ion Heliade Rădulescu pornește de la convingerea că româna și italiana nu sunt idiomuri aparte, ci dialecte ale aceleiași limbi vorbite odinioară în Italia. În cursul secolelor, italiana s-a cultivat, introducând o serie de termeni noi, ceea ce româna, aflată în condiții istorice neprielnice nu a putut face pierzând dimpotrivă o parte din moștenirea latină comună.În asemenea cicumstanțe, româna trebuia să se adreseze, în mod firesc italienei, apropierea de latină realizându-se nu direct, cum cereau latiniștii, ci prin intermediul limbii surori.Vorbind despre limbile română și italiană, Heliade susține că aceste două limbi sau dialecte sunt una și n-au altă deosebire decât aceea ce a putut face cultura în cea italiană prin autorii săi, și prin drumul pe care l-au luat ei în cultura limbii poporului italian. După cum se vede, Heliade are punct comun cu Cipariu acceptarea unui criteriu istoric în acțiunea de reclădire a limbii literare, chiar dacă acesta este fantezist.El se apropie de cealaltă fracțiune latinistă, reprezentată de Laurian și Massim, prin proporțiile și intransigența revendicărilor puriste, făcute evidente în cunoscutul Vocabular de vorbe streine în limba româna, 1847”.
Încercând să construiască o teorie prin care să-și argumenteze ideile, Heliade pleacă de la premisa că româna și italiana nu sunt două limbi diferite, ci două dialecte ale aceleiași limbi vorbite inițial în Italia. Diferențele, câte există, se explică prin faptul că italiana a fost, timp de secole, o limbă de cultură, în timp ce română nu a beneficiat de această șansă. Autorul mai observă că în unele zone ale Italiei se pronunță românește, considerând, de altfel, că diferențele dialectale din romană s-ar putea explica prin deosebirile dintre dialectele italiene. În concluzie, româna trebuie să revină la un anumit moment din evoluția sa, când era foarte apropiată de italiană; nu mai este, prin urmare, nevoie de modelul latin și nici de influența altor limbi romanice (franceza) pentru a realiza unificarea și modernizarea limbii române literare.Privind lucrurile prin aceasta optică, concluzia se impunea de la sine: dialectul român trebuia să profite de progresele realizate de dialectul italian și să introducă din acesta formele și cuvintele de care avea nevoie spre a se perfecționa.Influența limbii italiene se recunoaște cu ușurință în ortografia pronunția, morfologie și lexicul limbii lui Heliade.Aspectul italienizant al ortografiei sale se datorează, în primul rând, dublării consoanelor abbattere, oppositie, admittere, cuppa, asstracta, avvinta și redării lui c,în anumite situații, prin que/ qui, quel/ aqueste.
Ca metodă de lucru, Heliade pleacă de la un număr de circa 1300 de cuvinte de origine latină, de la care se pot forma noi familii de cuvinte prin compoziție (compunere),unde se folosesc prepoziții (prefixe), și prin derivație, unde se folosesc după poziții (sufixe).Cuvintele nou formate trebuie să semene cât mai mult cu cele italienești. De exemplu, de la bun se obțin bunătate, bunică etc., de la chiar „clar” se obțin chiaritate, dechiarație „declarație”, după modelele italiene chiarita, dichiarazione. Mai mult, orice element străin trebuie exclus din limbă și înlocuit cu termeni de origine italiană, latină sau formați prin derivare de la astfel de rădăcini și afixe.
Ion Heliade Rădulescu este influențat de fapt, atât de ideile lui Petru Maior, care afirmase că între română, care provine din latina populară, și italiană este o asemănare accentuată, cât și de ale lui P. Iorgovici, cu privire la îmbogățirea limbii române prin afixare. Cei câțiva adepți (C. Aristia, N. Locusteanu, N.Rucăreanu, I. D. Negulici) au încercat să aplice italienismul în traduceri; I. D.Negulici a publicat în 1848 un dicționar intitulat: Vocabular român de toate vorbele străbune reprimite până acum în limba română și toate cele care sunt și se mai pot primi d’acum înainte și mai ales în științe. Tendința italienizantă se manifestă puternic în ultima perioadă a activității lui Heliade.Scriitorul revede acum textul unor poezii compuse în tinerețe și înlocuiește o serie de cuvinte din vechiul fond al limbii prin neologisme, cele mai multe de origine italiană.Purismul latin era în floare, când un alt curent tot așa de primejdios pentru limba literară, își făcea apariția în Țara Romînească.
Încă din 1828, când își tipăria Gramatica și se ocupa de simplificarea alfabetului chirilic, Heliade promitea că la ediția a doua va da o ortografie ,,ca să semene întru toate cu cea italienească, buna ei soră…”.El n-a mers până acolo încât, să propună imitarea limbii italiene, deoarece nu-l preocupa originea graiului, ci calitatea artistică. Cu vremea însă, ajunge să se lovească de acuzațiile străinilor potrivit cărora limba noastră ar fi slavă. E nemulțumit de lucrul acesta și declară că o atare idee e falsă, întrucît ține seamă numai de puținele forme slave ale limbii. ,,Limba trebuie să ne fie curată, căci curat ne e și sînge1e. Suntem adevărați Români, foarte puțin amestecați cu alte elemente, deci și limba trebuie să fie română, și fiindcă ,,slavă” ;,,cinste” erau de origină slavonă, el le decreta neromânești, ,,slava” și ,,cinstea” înscrise de veacuri și pe vecie în vocabularul limbii noastre“.
După ce prezintă în vocabularul lui cuvintele streine, Eliade adaugă că ele n-au putut niciodată sta în mijlocul limbii românești și recomandă cititorilor, în special tinerei generații, să nu le mai întrebuințeze nici în vorbire, nici în scriere.
Mergând pe o asemenea cale, Eliade a trebuit să ajungă ca și puriștii latini, să se întrebe cum se vor umplea golurile rămase prin izgonirea atîtor termeni. Primul răspuns a fost desigur ca și al latiniștilor: limba latină, pe care a și recomandat-o în cîteva rânduri.
„Dar soluțiunea aceasta se încercase și fără mult succes; prea se alerga în timpuri de tot trecute și limba creată prea era nepotrivită cu nivelul cultural al oamenilor de atunci. Eliade s-a gîndit poate că a te adresa unei limbi moarte ca să înfrumusețezi pe alta vie, este un lucru nepotrivit. În orice caz soluția la care s-a oprit el, a fost să se adreseze uneia din surorile limbii românești, uneia mai cunoscute sau mai apropiate de ea. Asupra francezei și italianei se putea opri Eliade și a rămas la cea de a doua nu din alte motive, decît din acela că în Țara Românească civilizația franceză prea era la modă, pretutindeni se vorbea și se scria prea mult franțuzește” .
Adoptarea limbii italiene în reforma celei românești nu se poate preciza exact în timp, mai ales că la Heliade a încercat cu această ocazie o părăsire a vechilor idei, părăsire care nu se face dintr-o dată. Urme se găsesc încă din 1836, dar exprimarea teoretică a noului curent, se constată în 1839 în ziarul Curierul Românesc sub forma unui dialog între un țăran italian și altul romîn. Mai mult vorbește Eliade despre purismul italian în Paralelism între dialectele român și italian. ,,Aci nu se zice numai că limba noastră este înrudită cu cea italiană; se zice mai mult, că ele formează același graiu, că se întregesc una pe alta, cum ar fi două dialecte ale aceleeași limbi”. Limba română, fără elementele streine, este aceeași cu cea din secolul al II-lea d.Chr. când a fost adusă de coloniști aci, aceeași cu limba italiană de atunci. ,,Cu cât înaintăm spre italiana veche, cu atât asemănarea ei cu a noastră este mai izbitoare, constata Eliade”. Modifică formele și recomandă să ne exprimăm italienește, fiindcă n-ar fi nicio “pagubă”. Așa,de pildă, el admitea pentru limba noastră formele: melioru, pejoru, minoru, bunissimu, albissimu, negrissimu, urîtisimu, maximu, minimu, optimu, pessimu, proximu, supreme, infimu, estremu, intimu. Merge așa de departe cu afirmația că graiul nostru și cel italian sunt unul și același, încît le contopește într-unul singur cu un singur nume: limba româno-italiană. Și când publică deosebit partea a-II-a din Paralelism între limba română și italiană (1840) o intitulează: Prescurtare de gramatica limbei romano-italiană. Dar nu numai mecanismul gramatical al celor două limbi seamănă, ci și cel lexical.
Drept dovadă, Heliade oferă tot în Paralelism între limba română și italiană (1840) un vocabular român-italian. Spicuit, se găsesc puține forme, care într-adevăr seamănă, sau n-au nici o legătură: subțiôra- ascela,mirosu-odorato, cugetu-pensiere, dorinça-desiderio, nebunie-pazzia,stremoși-antenati, tata- padre, bărbatu-marito,soçu-cojuge, unchiu-zio, vitrigu-patrino, întunerecu-tenebre, iedu-capretto, sacu-gambero, drum-strada, etc., sau neologisme, și astfel, nu dovedesc nimic pentru înrudirea graiului nostru cu cel italian, ca: titulu-titolo,soçietate-societa, patrie-patria, statu-stato, timp-tempo, etc., sau fabricate de naționalistul filolog: suditu-suddito, muri-mura, ulierie-olieria, mole-molle, macru-macro, cornatu-scornato, culpașu-colpabile. Ideea de căpetenie care l-a condus pe Heliade la purismul italian a fost salvarea neamului.
Prin acțiunea de grămatic, el continua lupta de apărare națională începută pe terenul politic de unii boeri patrioți. Caracterul și curentului italienist înlesnește să se înțeleagă originea acestui curent și mai ales pentru ce inițiatorul lui l-a preferat curentului cu mult mai logic și mai util limbii românești literare, curentul de care s-a ținut până pe la 1839. Pe la 1828 când a publicat Gramatica și câțiva ani după aceea, Heliade Rădulescu era rusofil.
III. ION HELIADE RĂDULESCU- TEORETICIANUL
3.1 Viața autorului –Repere
Ca poet, Heliade a abordat limba cu inovație și originalitate, iar ca teoretician, se remarcă dorința acestuia de a argumenta orice direcție și schimbare abordată. În acest sens, teoreticianul Heliade a căutat să-și întemeieze teoriile pe fundamente plauzibile, puternice, incontestabile.
Pentru a înțelege mai bine acest spirit corect, concis ce se desprinde din activitatea sa ca teoretician, se va insista în cele ce urmează asupra unor aspecte biografice.
Ion Heliade Rădulescu s-a născut la 6 ianuarie 1802, la Târgoviște și a murit la 27 aprilie 1872 la București. Este poet, prozator, traducător, politician, filolog și îndrumător literar. Tatăl, Ilie Rădulescu, a fost căpitan de poteră, apoi a slujit o vreme ca polcovnic în armata rusească, dobândind și o oarecare avere: o moșie în județul Ialomița și o casă în București. Mama, Eufrosina (născută Danielopol), era dintr-o familie de negustori greci sau aromâni stabiliți în București. Heliade-Rădulescuși-a început instrucția în grecește, cu un dascăl Alexe, și abia la 10 ani învață să citească românește pe o carte cu slove chirilice. La moșie citește Alexandria, numeroase legende religioase și populara carte a lui I. Barac, Istorie despre Arghir cel frumos și Elena cea frumoasă și pustiită crăiasă. Studiile grecești și le-a continuat la București cu călugărul Naum (poate Râmniceanu), apoi, din 1814, la Academia Domnească de la Schitu Măgureanu. Aici, prin dascălul grec Constantin Vardalah, Heliade-Rădulescucapătă primele noțiuni de filosofie iluministă și cunoaște scrierile lui Voltaire, Rousseau, Montesquieu, Condillac, Destutt de Tracy. Retorica și poetica le învață după Boileau, La Harpe, Marmontel și Hugh Blair. Din școala grecească i-a rămas și numele Eliad sau Eliade (după prenumele grecizat al tatălui), cu care a semnat multă vreme.
În 1818 se mută la școala românească de la Sf. Sava, de curând înființată de Gh. Lazăr:
,,În 1818, tânărul de șaisprezece ani aleargă împreună cu alți colegi români la școala, academicească a lui Gheorghe Lazăr, unde devine un elev fruntaș și un discipol credincios al dascălului ardelean. Ucenicia la școala lui Lazăr, cât și disciplina muncii, cu dragostea și interesul pentru poporul asuprit și ridicarea lui prin cultură, cu încrederea în virtuțile limbii românești, cu educația intelectuală și cetățenească primită aici, constituie un moment cu totul important în viața și dezvoltarea personalității lui Heliade”.
După doi ani, Lazăr recurge la serviciile tânărului său învățăcel, asociindu-și-l în munca didactică, pentru că din 1822, după plecarea magistrului, Heliade să conducă școala românească de la Sf. Sava vreme de șase ani, predând cu competență și devotament discipline diferite, însuflețit de dorința sinceră de a contribui la propășirea poporului său.
La numai 18 ani, predă alături de Lazăr, aritmetica și geometria, iar după retragerea acestuia devine conducătorul școlii, având printre elevi pe Stânciu Căpățâneanu, Grigore Pleșoianu, N. Rușeț, mai târziu și pe viitorii săi adversari: Cezar Bolliac și Ion Ghica. A predat timp de 6 ani lecții de matematică, de gramatică românească, cunoștințe de filosofie și retorică. Chemat de Dinicu Golescu, participă, alături de Stânciu Căpățineanu, la întemeierea Societății Literare (1827), ale cărei stătute, redactate de el, cuprindeau, ca principale obiective, transformarea școlii de la Sf. Sava în colegiu, crearea de școli primare sătești, editarea unor ziare în limba română, încurajarea traducerilor din literatură universală, fondarea unui teatru național, reforme sociale antifeudale.
La 1828 tipărește la Sibiu Gramatica românească, prelucrată după un model francez; în anul următor scoate Curierul românesc, primul ziar apărut în Țara Românească.
Tipografia lui Caracaș obținuse din partea stăpânirii un privilegiu pe timp de 20 de ani care fusese reînnoit de domnitorul Alexandru Șuțu la 25 mai 1820. Privilegiul consta în faptul că nimeni altcineva dintre particulari nu avea vor să tipărească nici o carte în această perioadă pentru că obținuse monopol. Se învestise în mașini, unelte și litere o sumă importantă, iar deschiderea altei tipografii după înființarea aesteia, ar fi dus la ruinarea proprietarilor: Constantin Caracaș, stolnicul Răducanu Clinceanu și slugerul Dumitrache Topliceanu.
În această tipografie s-au tipărit cărți românești și grecești: religioase, pedagogice, gramatici, cărți de legi, culegere de diferite tragedii, foi volante și poeziile lui Barbu Paris Mumuleanu în două ediții (1820-1822), primele poezii tipărite ale unui autor român.
În 1828, tipografia a rămas în proprietatea văduvei Irina Caracaș. Aceasta a continuat activitatea întreprinderii până în 1839 când tipografia a fost cumpărată de I. H. Rădulescu cu 25.000 lei împreună cu unchiul său Nicolae Rădulescu-Racotă.
Ion Heliade Rădulescu își dăduse seama de la început că tipografia poate fi și un izvor frumos de venituri, așadar investește în instalație nouă cât mai bine utilată cu tot ceea ce era nou în tehnica de atunci. Era interesat să aibă un teasc de litografie așa cum din 1829, librarul Thierry de Menoville adusese în București, să publice scrierile sale și pe ale altora, dar și tipăriturile oficiale ale statului. Litografia era o invenție de la sfârșitul secolului al XVIII-lea despre care Heliade scrisese în Curierul românesc nr. 10 din 10/22 mai 1829 următoarele: „D. Tieri, vânzător de cărți, au statornicit aici în București un institut litografic, adică un mijloc de a tipări în piatră orice fel de lucruri ce se pot scri cu mâna: harțe, icoane, figuri și toate care pot înlesni orice canțelarie. Acest ingenios meșteșug, care este socotit unul din meșteșugurile cele mai frumoase, nou atât în Europa, cât și la noi încă necunoscut. Dacă îl vom cunoaște și se va statornici între noi, trebuie să rămânem foarte îndatorați acestui binevoitor străin, care a făcut jertvă întâmplării capitalului său, ca să putem noi a avea cinstea de a zice că avem o litografie și o librărie întreagă”. După 2 ani de activitate în asociație cu unchiul său, adică în 1832, îl despăgubește pe acesta de partea lui și rămâne stăpân pe tipografie pe care o mută la Obor. Din 1830 până în 1836, în tipografia pe care o utilase destul de bine cu teascuri noi, turnătorie de litere, unelte de tot felul și cu meșteri sași aduși de la Sibiu, Heliade a tipărit cărți românești (originale și traduceri), cărți grecești, ziare, foi volante etc. La 1 iunie 1836, Heliade perfectează un contract de colaborare cu frații Hristidi pe o perioadă de 5 ani, cu drept de prelungire privind activitatea tipografică. Heliade se implică cu două prese în bună stare de funcționare, litere și cifre grecești, spații, cvadrați, majuscule, vignete etc., în greutate totală de 500 ocale. Presele erau evaluate la 500 groși, iar literele la un galben împărătesc ocaua, ceea ce făcea în total 26 000 groși. Jumătate era considerată partea lui Heliade, iar cealaltă jumătate a fraților Hristidi.
Dintre punctele contractului este de reținut că orice cheltuieli pentru dezvoltarea tipografiei se vor face din câștig; pentru chiria localului, lefurile lucrătorilor și celelalte cheltuieli necesare se vor face pe din două.
Asociația se numea Tipografia grecească a lui Eliade, iar în cărțile grecești care au apărut în această tipografie este menționat pe foaia de titlu, La tipografia Heliade și Hristidi. Separat, Heliade nu avea voie să tipărească, în tipografia sa nici o carte grecească, în perioada de timp menționată în contract.
Tipografia a funcționat între 1836-1838, lucru certificat de cărțile grecești tipărite aici, în această perioadă în cadrul tipografiei care ulterior, rămâne definitiv în custodia lui I. H. Rădulescu. Sunt elocvente câteva exemple de tipărituri din Perioada Caracaș:
P. Kontos, Fantezii morale, București, 1820. Fantezii morale ale învățatului preot dascăl chir Polyzois Kontos, scrise în timpul petrecerii sale la Ploiești. Dedicate preasfințitului și de Dumnezeu alesului mitropolit al Ungrovlahiei chir chir Dionisie:
La tipografia de curînd înființată în București, 1820.
42 p.; broșat original, carton marmorat.
La începutul și sfârșitul volumului ștampila bibliotecii Colegiului” Sfântul Sava” în tuș negru.
B. R.V., vol. III, p. 356, nr. 1093; D.Ghinis, Elliniki bibliografia, vol. I, p. 198, nr. 1236.
[I. I. Barthélemy], Hariton și Polydor, București, 1820. – Hariton și Polydor, roman. Tradus din franceză în limba noastră [greacă] apla de către un iubitor de neam din Bizanț.
La tipografia de curînd înființată în București, 1820.
– f. t. + 4 f. + 122 p. + 1 f.; legătură modernă, carton, cotor pânza.
La fila 3 nenumerotată dedicația:” Preaînălțatului, preaevlaviosului și iubitorului de neam, stăpânitor și domn a toată Ungrovlahia domnul domn Ioan Alexandru Nicolae Suțu voevod”.
B. R. V., vol. III, p. 357, nr. 1094; D. Ghinis, Elliniki bibliografia, vol. I, p. 205, nr. 1282.
Petre din Efes, Noul Anastasimatar, București, 1820. – Noul Anastasimatar tradus după metodă nouă a muzicii de preaînvățații dascăli de muzică din Constantinopol și inventatorii noului sistem muzical, acum pentru prima oară dat la lumină cu caractere tipografice muzicești, în timpul domniei, de Dumnezeu păzită, a preaînălțatului nostru domn Alexandru Nicolae Suțu voievod, fiind mitropolit al Ungrovlahiei preasfințitul chiar Dionisie.
S-a publicat prin osârdia stăruitoare a preaînălțatului dascăl de muzică chir Petre din Efes și cu anticipata binevoitoare cheltuială a preanobilului boier, marele vornic domnul Grigorie Băleanu.
La tipografia de curînd înființată în București, 1820.
– f. t. + 1 f (dedicație: „lui Grigorie Băleanu, marele vornic, bărbat preaiubitor de muze și de frumos, drept recunoștiință această carte i-a dedicat-o editorul”) + f. (cuvânt către același și către «conaționalii preaiubitori de muze») + 460 p. + 3 f. nenumerotate; legătură originală, complet piele, chenar aurit. Perioada Heliade:
Dimitrie Nic. Dârvari, Eclogarion, București, 1831. – Florilegiul grecesc pentru folosul începătorilor ai limbii [grecești] apla, cules de Dimitrie Nicolae Dârvari din Clisura Macedoniei, tipărit a patra oară cu cheltuiala și îngrijirea unui iubitor de neam și de muze.
La tipografia din București, 1831.
– 244 p.; legătură modernă carton, cotor pânza.
În josul primelor pagini are următoarea însemnare: «această cărticică ce să numește Eclogarion este a finului mieu Haralambie. Și cine ar îndrăzni a o fura și o va înstreina și nu o va da, va fi supt greu și neertat canon al sfinților părinți. Și am însemnat eu cel iscălit Teoclit ieromonah», 1833, iunie 1.
B. A. R., I, 80.767; D. Ghinis, Elliniki bibliografia, vol. I, p. 308, nr. 2052.
Lucian din Samosata, Dialoguri, București, 1831. – Dialogurile lui Lucian din Samosata. Traduse în limba greacă vorbită de Constantin Vardalah, tipărite de Dimitrie Villiu din Chios.
București, la tipografia lui I. Heliade, 1831.
– 162 p. + 5 + 1 a; broșată original în hârtie gri; vignetă pe pagina exterioară a copertei din urmă. Pe foaia de titlu citim următoarea însemnare: «A fost dăruită bibliotecii preasfintei mitropolii a Ungrovlahiei de către editor».
B. A. R., II 38.434; D. Ghinis, Elliniki bibliografia, vol. I, p. 352, nr. 2394.
Copilul pierdut, București, 1832. – Copilul pierdut. Povestire pentru copii. Scrisă mai înainte în limba germană, apoi tradusă în franceză și acum tălmăcită în limba greacă apla de Mihail Papahristu.
București, la tipografia lui Heliade, 1832.
– f. r. + 1 + 44 p; legătură originală în carton; trei gravuri, reprezentând scene din povestire, făcute în litografia lui Thierry. La începutul și sfârșitul volumului ștampila Bibliotecii Colegiului Sf. Sava.
B. A. R., I. 45.872; D. Ghinis; Elliniki bibliografia, vol. II, p. 485-486, nr. 6784.
Onisandru, «Stratighicon», București, 1832. – «Stratighicon» al lui Onisandru, cu un cântec de război al lui Tirteu [tradus] din [versiunea] greco-franceză de G. Apostol Scalistira din Rendina de la Agrafa și tipărită prin cheltuiala acestuia, spre a se distribui gratuit ofițerilor din Grecia și din școli, drept recunoștință.
București, la tipografia lui I. Heliade, 1832
– f. t. + 2 f. + 136 p.; legătură modernă carton.
Pe foaia de titlu semnătura lui C. Erbiceanu; pecete inelare în tuș.
B. A. R., I 7247; D.Ghinis, Elliniki bibliografia, vol. I, p. 329, nr. 2212.
Perioada Heliade și Hristidi:
Ioan Kokon din Smirna, Pedagogie, București, 1836. – Nouă pedagogie metodică prin care copiii pot ușor să progreseze la citire, alcătuită de Ioan Kokon din Smirna. Ediția a șaptea cu un adaos și o scădere.
București, la tipografia grecească a lui Heliade și Hristide, 1836.
– f. t. + 15 f. + 55 p. + 1 a; gravură reprezentând un dascăl cu elevii săi; legătură originală carton, cotor piele.
B. A. R., I 112.600; D. Ghinis, Elliniki bibliografia, vol. II, p. 488, nr. 6800.
Simeon Hristide, Abecedar, București, 1837. – Abecedar folositor copiilor începători, cuprinzând multe cuvinte necesare, cunoștiințe folositoare, precepte morale și igienice, precum și rugăciuni zilnice cu simbolul credinței al trapezei și împărtășaniei și încă opt făcute acum pentru fiecare zi a săptămânii. Alcătuit de Simenon Hristide și acum tipărit a doua oară.
În București, la tipografia lui Heliade și Hristide, 1837.
– f. t. + 1 f. + 81 p. + 3 a; legătură carton. La începutul și sfârșitul volumului ștampila bibliotecii Colegiului Sf. Sava, în tuș negru.
B. A. R., 40.287; D. Ghinis, Elliniki bibliografia, vol. II, p. 488, nr. 6804.
Mihai Hristide, Epistolar, București, 1837. – Epistolar de folos obștesc… cules și tipărit de Mihai Hristide, din îndemnul preasfințitului mitropolit Visarion proin de Corytza și Pogoniana, iar acum de Prikoniso.
București, la tipografia lui Heliade și Hristide, 1837.
– f. t. + 5 f. + 496 p.; legătură originală carton, cotor piele.
Catehism, București, 1838. – Catehism al omului ortodox, cucernic, moral și civilizat. Pentru folosul copiilor începători. Tipărit de frații Mihail și Simeon Hristide.
București, la tipografia lui Heliade și Hristide, 1838.
– f. t. + 204 p.; legătură originală carton, cotor piele.
Odată cu achiziționarea tipografiei, începe o bogată activitate editorială, în care traducerile au întâietate. Cu rare excepții, scriitorii afirmați în această perioadă au debutat sau și-au publicat principalele opere în Tipografia lui Eliad. Printre ei se află Grigore Alexandrescu (rudă cu soția lui Heliade-Rădulescu, Maria Alexandrescu), prieten apropiat până la izbucnirea unui conflict care i-a despărțit pentru totdeauna. În 1830, tipărește primul său volum de beletristică alcătuit din traduceri și imitații din Lamartine, cărora le alătură și alte variante originale și care — după Gramatica de la 1828 — începe seria lungă a atâtor volume de scrieri literare sau asupra literaturii, lingvistice sau social-politice, filozofice sau de memorialistică etc.:,, Spre sfârșitul aceluiași an, pune bazele unui așezământ tipografic și editorial remarcabil, din trândurile căruia au ieșit la lumină cele mai multe din bunele tipărituri românești ale vremi”.
În 1833, împreună cu I. Câmpineanu și Costache Aristia, fondează Societatea Filarmonică și în curând preia conducerea Școlii de literatură, declamațiune și muzică vocală, contribuind efectiv la unele reprezentații teatrale în limba română. În sprijinul teatrului românesc a editat și Gazeta Teatrului Național (1835-1836). Divergențele politice și personale, polemicile în jurul limbii literare au dezbinat conducerea societății, au grăbit destrămarea ei și au accentuat adversitatea dintre Heliade-Rădulescuși ceilalți reprezentanți ai mișcării naționale de înnoire politică și culturală.
În aceeași perioadă își continuă activitatea de editor și traducător. Îi apare primul volum de versuri originale: Culegere din scrierile lui I. Eliad de proze și de poezie (1836). În publicațiile sale, Curierul românesc, Muzeu național (1836), Curier de ambe sexe (1837), Almanah literar pe anul 1839, semnează versuri originale și traduceri, articole de teorie și critică literară, numeroase intervenții în dezbaterile privitoare la limba română. După modelul lui Aime Martin, lansează proiectul unei Biblioteci universale prin care urmărea traducerea și editarea sistematică a principalelor opere filosofice, literare și istorice din Antichitate până în epoca modernă.
Între 1843 și 1848 este director al Arhivei Țării Românești. În preajma evenimentelor de la 1848 se alătură comitetului revoluționar, participă direct la toate acțiunile (Proclamația de la Izlaz este, în cea mai mare parte, redactată de el), e ales ministru în Guvernul Provizoriu, apoi membru al Locotenenței Domnești împreună cu Nicolae Golescu și Christian Tell. Adept al acțiunilor moderate, în opoziție cu aripa radicală a revoluționarilor, s-a pronunțat împotriva împroprietăririi clăcașilor, pentru o înțelegere cu Turcia și pentru o desprindere totală de sub protectoratul Rusiei. După înfrângerea revoluției pleacă în exil la Paris, apoi se stabilește în insula Chios, împreună cu familia, și, în ultimii ani, din nou la Paris.
În anii exilului (1848-1858) publică intens articole și broșuri politice în română și în franceză, prezentând opiniei publice din străinătate, dintr-o perspectivă subiectivă, deseori deformatoare, evenimentele de la 1848, dar atrăgând totodată atenția puterilor europene asupra Țărilor Române. Anii exilului 1849—1858 constituie o etapă de meschine lupte politice, de subminare a unității rândurilor emigrației române, de eforturi sterile în vederea prezentării eronatului său punct de vedere că singurul just și salvator, cu peregrinări inutile între Paris, Chios, Șumla, Constantinopol și Londra, cu veleități de unic mare patriot și martir al poporului. Din acest răstimp tragic și întunecat, datează scrierile sale cu caracter memorialistic, redactate în franțuzește lucrări confuze și retrograde, precum și Biblicele la care se referea Eminescu în Epigonii vorbind, de „profețiile amare ale lui Heliade”.
Iritarea împotriva unor tovarăși de exil: Ion Ghica, C.A. Rosetti, Cezar Bolliac, manifestările de superioritate sunt agravate de treptata lui izolare și de pierderea influenței politice. Întors defintiv în țară, în 1859, după o călătorie la Londra și Paris, încearcă să reintre în viața politică. Scoate din nou, pentru scurt timp, Curierul românesc (acum Curierul român, 1859), urmat de un jurnal politic și literar, Proprietarul român (1860), este chiar ales deputat de Muscel în 1864, dar în politică devenise o figură anacronică, depășit de evoluția evenimentelor, uitat de aproape toți foștii susținători sau discipoli.
Referitor la acest aspect, se poate nota că „Unele scrieri ale lui Heliade din această perioadă atestă însă, în parte, și prezența unor idei și atitudini sănătoase, pozitive și de bun- simț, cum ar fi denunțarea necruțătoare a liberalismului burghez antipatriotic și chiar surprinderea și semnalarea acțiunii nefaste pe care o reprezenta pentru popor monstruoasa coaliție, condamnarea războiului și a spiritului militarist agresiv, atitudinea sa contra lui Carol I, împotriva alegerii căruia s-a pronunțat la 1866, încrederea în progres”.
Nici bogată activitate publicistică (în 1868 începe și reeditarea întregii sale opere poetice – Curs întreg de poezie generală, în patru volume), nici alegerea ca președinte de onoare al Societății Academice Române în 1867 (de unde a și demisionat, de altfel, în urma respingerii proiectelor sale ortografice) nu i-au putut reface vechea înrâurire asupra contemporanilor.
Ion Heliade-Rădulescu este, prin structură și preocupări, un spirit enciclopedic, obsedat de proiecte grandioase. În toate inițiativele, ca și în operă sa, el își dezvăluie, cu o intensitate și o consecvență neîntâlnite până atunci în cultura românească, vocația universalității. În filosofia iluministă și în scrierile cărturarilor Școlii Ardelene a aflat de la început impulsurile de care avea nevoie pentru a-și descoperi menirea și principala direcție de acțiune: luminarea culturală a românilor, văzută ca singura cale pentru constituirea unei națiuni civilizate și independente. Sub influența directă a lui Gh. Lazăr și a lui Dinicu Golescu, el și-a dat seama că înnoirea și modernizarea culturii, așezarea ei pe temelii naționale trebuie realizate simultan, urmărindu-se emanciparea prin unificarea limbii, prin cultură și literatură.
La baza procesului de renaștere națională așeza tradiția istorică, religioasă, politică. Înnoirile cu efect civilizator, de orice natură, nu puteau porni decât de la această tradiție, printr-o adaptare firească. Dar pentru că rămânerea în urmă era alarmantă, acțiunea de culturalizare a fost inițiată cu frenezie, într-un ritm care, pentru început, nu îngăduia o asimilare temeinică a formelor de cultură străine. Toate măsurile inițiate de Heliade-Rădulescusau la care el s-a alăturat nu mai dovedesc existența unui program complex, sistematic, pus în aplicare, în măsura posibilităților, punct cu punct. De aceea, el s-a impus printre contemporani în primul rând ca îndrumător și deschizător de drumuri în cultură și este, până în preajma revoluției de la 1848, cel mai însemnat ctitor în cultura românească. Izbânda întregului program cultural depindea în primul rând de crearea limbii literare.
Prefața Gramaticii românești, studiul Repede aruncătură de ochi asupra limbei și începutului românilor (1832), scrisorile către C. Negruzzi (1836) reiau, cu argumente diferite, aceeași idee: poporul român, pentru a deveni o națiune, are nevoie de o limbă unitară; aceasta trebuie să aibă ca bază limba populară și pe cea a textelor bisericești, să se cultive și să se aplice prin traduceri, să se îmbogățească prin explorarea tuturor graiurilor vorbite de români și prin cuvinte noi, împrumutate din latină sau din celelalte limbi romanice înrudite, adaptate la formele morfologice ale limbii române.
Ortografia, pe care o reduce la 28 de semne, era alcătuită, cu puține excepții, după principiul fonetic. Ideile lingvistice și reformele propuse de Heliade-Rădulescuîn spiritul evoluției firești a limbii române, susținute de o amplă campanie prin presă, școală, traduceri, campanie la care au participat principalele forțe culturale din Țara Românească și Moldova, au avut un rol hotărâtor în procesul de formare și de consolidare a limbii române literare. După 1840 unele tendințe puriste din concepția sa lingvistică iau amploare, Heliade-Rădulescudevenind, de fapt, adversarul propriilor principii de la 1828, Paralelism între limba română și italiană, 1840, Vocabular de vorbe streine în limba română, adică slavone, ungurești, turcești, nemțești, grecești etc., 1847.
Limba română literară – considerată acum operă a specialiștilor sau a unui geniu reformator – urma să fie „purificată” de toate cuvintele neromanice, care ar fi trebuit înlocuite cu altele, de origine latină și mai ales italiană. Bună parte din scrierile lui Heliade-Rădulescuse vor resimți acut față de inovațiile și fanteziile puriste și italienizante. Dezechilibre lingvistice, greșelile politice, izolarea ostentativă a omului dornic numai să conducă, nu să și colaboreze cu alții, întunecă treptat imaginea mentorului cultural. În exil, sub influența socialiștilor utopici, preocupările sale sunt îndeosebi de natură filosofică și religioasă. Ideile care îl preocupă, expuse în Biblicele sau Notițe istorice, filosofice, religioase și politice asupra Bibliei, 1858, și în Echilibru între antitezi sau Spiritul și materia, 1869 vădesc, în ciuda unor speculații confuze, aceeași înclinare spre o explicare unitară, dialectică a lumii. Esența vieții se reduce la coexistența elementelor perechi – unul activ și altul pasiv – nu opuse, ca în dialectică hegeliană, ci complementare, elemente care se unesc într-o sinteză, alcătuind o triadă ce asigură armonia universului.
Din această filosofie eclectică au ieșit liniile esențiale ale gândirii lui Heliade-Rădulescu- cultul rațiunii care domină materia și haosul, aspirația spre absolut și spiritualitate – cu efecte considerabile mai ales în poezia sa. Sinteza fenomenelor complementare, din natură și din viața socială, în care a crezut de la început, a generat și convingerea în necesitatea îmbinării permanente a tradiției și a inovației și, de asemenea, adoptarea unui „conservatorism progresist”, în numele căruia, spre sfârșitul vieții, va ataca deseori demagogia și formele străine neasimilate. Pe măsură ce se înstrăinează de ceilalți revoluționari români exilați, cufundat în lectura Bibliei, pe care o traduce, parțial, și o comentează, se consideră profetul neînțeles și nerecunoscut de poporul pe care el l-a mântuit. Îndrumătorul a devenit un proroc îndurerat și vindicativ, de o neobișnuită vehemență pamfletară la adresa prea numeroșilor săi dușmani. Firea sa dominatoare nu i-a îngăduit asocierea de lungă durată cu oamenii de valoare ai epocii, cu care a avut, nu o dată, idealuri comune. Personalitate complexă și răvășită de contradicții, Heliade este la o primă vedere un amalgam de idei ce duc la atitudini divergente și ireconciliabile. Oscilările lui între atașamentul pentru progresul social și poziția reformistă, între conservatorism, și vederi înaintate, între democratism- și teamă, de revoluție, între clasicism și romantism — ca să ne referim, numai la unele aspecte generale ce comportă, desigur, multe nuanțări — sunt însă întru totul explicabile în lumina unei analize științifice.
Așa cum am arătat, tranziția de la feudalism la capitalism și în primul rând frământările și evenimentele de la 1848, l-au surprins pe Heliade mult prea legat de iluminismul secolului al XVIII-lea și mai ales de poziția șovăielnică, a clasei sale, pentru a deveni exponent consecvent al ideilor înnoitoare, Heliade pendulând între conservatorism politic și atitudini progresiste.
În studiile de specialitate s-a subliniat că:,, A făcut eforturi, adesea disperate, ca să înțeleagă sensul evenimentelor istorice, însă aceste sforțări îi erau limitate de poziția sa ideologică, de temperamentul său (megalomania nu-i îngăduia să-și vadă unele greșeli, iar orgoliul extrem să și le recunoască pe altele) și de greutăți obiective, cum ar fi complexitatea și caracterul contradictoriu al epocii. Căutările lui, succesele și eșecurile, elanurile și căderile îmbracă semnificația unui destin tragic, de o mare și disperată tensiune, care se consumă într-o epocă brăzdată ea însăși de coptări, cumulând atitudinile și direcțiile cele mai diverse. În Heliade se adună ca într-un ghem cele mai importante fire ale preocupărilor ideologice și culturale ce se vor desfășura și în epoca următoare: el a servit idei, teze și argumente propagandei conservatoare și orientării retrograd-tradiționaliste și fideiste, dar în același timp a intuit specificul monstruoasei coaliții, a inițiat direcția anti-dinastică, a ars cu fierul roșu liberalismul patriotard și demagog”.
Astfel se explică, fără a se și justifica, nu numai contradicțiile, ci mai ales gravele erori pe care le-a săvârșit Heliade, dar care nu trebuie să diminueze contribuția sa pozitivă la făurirea și dezvoltarea culturii noastre moderne, contribuție situată cu precădere în perioada de dinainte de 1848, dar nelipsind nici după această dată.
Factor cultural de primă importanță, preocupat de ridicarea poporului la lumină, Heliade a fost un întemeietor și un animator neobosit în domeniul presei, învățământului, teatrului, activității editoriale, preocupându-se de cultivarea limbii, sprijinind, îndrumând și lucrând efectiv cu cuvântul și cu fapta la constituirea și consolidarea mișcării noastre culturale din prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Contribuția sa este însemnată și pe tărâm literar unde promovează o clară concepție despre literatură și menirea ei, despre rostul criticii în funcție de momentul evoluției literaturii respective și despre rolul deosebit, de agent civilizator, al scriitorului — concepție care, deși tributară unor izvoare străine autorizate, este întâia la noi, care depășește faza diletantismului ocazional în acest domeniu. Pe lângă unele realizări efective, în poezie aduce o înțelegere mai adecvată a naturii acesteia, lărgindu-i aria tematică, prefigurându-i îndrăzneala zborului, pregătind sensibilitatea artistică a generației sale pentru receptarea marii literaturi; ca prozator este un scriitor satiric înzestrat, pamfletar incisiv și polemist viguros, creator al unei galerii de fizionomii morale.
Dar Heliade a fost, pe lângă toate acestea și în primul rând, un militant activ și entuziast, un temperament efervescent care a stârnit energii, inițiative și atitudini constructive, înfățișându-ni-se drept cea mai mare prezență în istoria culturii noastre din prima jumătate a secolului al XIX-lea, fără cunoașterea activității căreia nu este de conceput cercetarea și înțelegerea peisajului literar respectiv.
Personalitate cu larg profil enciclopedic de om al Renașterii, profesor, întemeietor al presei românești, îndrumător al vieții culturale din Țara Românească, poet, filozof, economist, istoric, critic literar, traducător, tipograf, editor, ctitor de instituții culturale, Ion Heliade Rădulescu a avut un rol hotărâtor și în dezvoltarea lingvisticii noastre, preocupările lui privitoare la limba română fiind constante în întreaga să activitate. I. H. Rădulescu a fost primul lingvist de seamă pentru Țara Românească și Moldova, cu perspective mult mai largi, depășind, chiar de la început, impasul etimologist- latinizant al acesteia și aducând în discuție probleme lingvistice fundamantale, cu care s-a confruntat epoca sa și apoi întreg secolul al XIX-lea. Ceea ce se știe despre el este că a elaborat o gramatică valoroasă a limbii române, că a avut o contribuție de seamă la introducerea alfabetului latin în scrierea noastră, și că, în ultima fază a activității lui, a căutat să italienizeze limba română.
3.2 Activitate științifică și scrierele non-literare
Cu privire la scrierile lingvistice ale lui Ion Heliade Rădulescu se impun câteva constatări generale:
scrierile lui Heliade au conținut lingvistic: Gramatica Românească (1828), Repede aruncătură de ochi asupra limbii și începutului românilor (1832), Corespondența cu Costache Negruzzi (1840), Paralelism între limba română și italiană (1840), Vocabular de vorbe străine în limba română (1847), și Geniul limbilor în genere și al celei române în parte (1868).
studii despre limbă în articolele din Curierul Românesc și Curierul de ambele sexe, din Muzeul Național, și Gazeta Teatrului Național, în prefețe și în diferite note.
în exprimarea gândirii lui lingvistice, Heliade a folosit forme literare ca cea a scrisorilor, a dialogului, în toate fiind prezente spiritul lui polemic, ironia, satira și anecdota.
activitatea lingvistică a lui Heliade se împarte în două perioade: cea de dinainte de 1840, având un caracter pozitiv, și cea de după această perioadă, când se manifestă mai intens italienismul său, negativă și compromisă.
principala preocupare lingvistică a lui Heliade, ca și a întregii generații de cărturari români din acea epocă, a fost, în permanență, îndreptată spre netezirea căilor de dezvoltare unitară a limbii române literare, pentru că ea să devină un instrument cât mai adecvat al făuririi culturii noastre moderne.
Ion Heliade Rădulescu publică în 1828, la Sibiu, Gramatica Românească, care este prima sa lucrare de lingvistică și cea dintâi gramatica descriptivă și normativă a limbii române, operă remarcabilă pentru acea vreme și care își păstrează valoarea până astăzi. Ea a fost închinată Societății literare, înființată la Brașov în 1827, având ca unul dintre obiectivele ei” îndreptarea limbii”. A acordat criticii literare o atenție deosebită, având și în acest domeniu merite de precursor. A înțeles prin critică mai mult o analiză a poeziilor sub aspect stilistic și prozodic, cum a și făcut, în cazul versurilor lui Gr. Alexandrescu (Critică literară). Lui G. Barițiu îi propunea, în 1838, o rubrică de analis a poeziilor în Foaie pentru minte, inimă și literatură, în care critica să fie obiectivă, în genere însă, ținând seama de starea precară a literaturii naționale în curs de formare, și a negat oportunitatea criticii. Fiind o judecată justă, critica trebuia să fie precedată de apariția unui mare număr de opere, din care să se aleagă modelele de urmat, în numele cărora viitorii critici „judecători” vor avea îndreptățirea să aprecieze valoarea unei lucrări Asupra traducției lui Omer. Mai apropiată vederilor sale din tinerețe era o atitudine pedagogică, de îndrumare înțelegătoare a talentelor, de stimulare a unei activități constructive. A încurajat în egală măsură scrierile originale și traducerile, ceea ce i-a adus critica justificată a lui M. Kogălniceanu. Abia după întoarcerea din exil a adoptat o netă atitudine critică față de literatură contemporană, însă intervențiile sale negatoare sunt provocate în bună parte de adversități personale sau politice: Gr. Alexandrescu, C. Bolliac, C.A. Rosetti, D. Bolintineanu, uneori chiar V. Alecsandri.
Ion Heliade-Rădulescu are meritul de a fi pus în circulație în cultura noastră un număr impresionant de autori și opere din literatură universală. Orientările mai importante din poezia pașoptistă își au rădăcinile și în bogata sa activitate de traducător, îndeosebi până la 1848 el a contribuit într-o măsură hotărâtoare prin inițiativele editoriale și publicistice, prin ideile estetice și de teorie literară răspândite, prin exemplul propriei creații la constituirea literaturii române moderne și la închegarea unei tradiții culturale.
În perioada de până la izbucnirea revoluției burghezo-democratice, Heliade a desfășurat o largă și prețioasă activitate, fiind principalul animator cultural al epocii, aducând o contribuție hotărâtoare la dezvoltarea învățământului, presei, teatrului, activității editoriale, ca sprijinitor al literaturii și artelor.
În domeniul învățământului, Heliade continuă și consolidează, măreața operă întreprinsă de Gheorghe Lazăr, devenind încă din 1820 ajutorul dascălului său, predând gramatica, aritmetica și geometria.
După plecarea lui Lazăr (1822), Heliade va rămâne timp de șase ani conducătorul școlii de la Sf. Sava unde va preda discipline diferite: gramatica, aritmetică, algebră, geometria, trigonometria, geografia, botanică, istoria, logica, stilistica — ,,fiind sufletul acestui focar de învățătură”.
Și desfășurându-și activitatea cu pricepere, abnegație și demnitate, înfruntând mari greutăți.
Școala lui Lazăr ajunge să fie numită acum, pe bună dreptate, Școala lui Heliade. Acesta își vădește grija și interesul pentru învățământ și problemele lui și în alte împrejurări: prevede, prin statutele Societății literare, înființarea școlilor normale în capitala fiecărui județ și a școlilor primare în fiecare sat; îl secondează în 1827 pe Dinicu Golescu în acțiunea de întemeiere și organizare a școlii de la Golești; alcătuiește, traduce și publică manuale pentru uzul școlilor; inițiază, conduce și predă lecții la școala de muzică, declamație și literatură (1834); consideră, indispensabilă instrucția femeilor, îmbrățișând cu entuziasm proiectul „institutului pentru creșterea fetelor” conceput de D. Golescu; în diferite scrisori, articole, rapoarte, analizează competent, călăuzit de principii de bun simț, organizarea învățământului, metodele pedagogice folosite, făcând propuneri raționale și salutare pentru îmbunătățirea situației școlii românești.
În domeniul presei, la 8/20 aprilie 1829 își face apariția Curierul românesc, din care Heliade a știut să facă o adevărată tribună de propagare a acțiunii sale culturale de luminător.
Curierul Românesc a fost în Țara Românească, în limba română prima gazetă remarcabilă. Inițial numele gazetei a fost Curierul Bucureștilor. Vornicul Iordache, Constantin Radovici din Golești cunoscut sub numele de Dinicu Golescu în istoria literaturii a trebuit să intervină pe lângă Pahlen, guvernatorul rusesc pentru editarea acestei gazete românești.
Ion Heliade Rădulescu, acel” munte cu capul de piatră de furtune detunată” s-a aliniat dorințelor inițiatorilor și a fost vehement în susținerea ideilor sale. Inițial, a fost ajutat și de C. Moroiu, care se retrage.
Gazetei lui Heliade cum era numită i se putea măsura și cântări rolul ținând cont de evenimentele istorice ale vremii care aveau să schimbe înfățișarea Europei, nu departe de hotarele Principatelor. Iată, așadar campania din Rusia a lui Napoleon I înregistrată într-o cronică, în 1821 a economului Nicolae Drăguț de la biserica Sf. Spiridon din Galați, citită de către profesorul Remus Caracaș: ,,Prietenilor istoriei literare: „Și mergând oștile pin̉ la Moscova au prins oastea cita mai rămăsese a franțuzului. Și au trimis împăratul Moscalului și au strâns toate tunurile franțuzului și puștile și ghiulelele, cojoace, straie și alte averi a franțuzului și le-au adus la hotar, unde se mărginește moscalu cu franțuzu, le-au făcut stanții (adică grămezi) mari: tunurile dedesubt, puștile și săbiile deasupra. Apoi au făcut și ghiulelile și straile și toate, ca să fie spre pomenire în veac. Iar pe Bonaparte, după ce l-au prins, l-au dus la împăratul Moscalului, iar împăratul auyînd că l-au adus rob, au trimis boieri și ostași cu tobi (adică: tobe), cu surle și cu alte feluri de cântări, precum se cuvine unui împărat, și au gătit case bune, frumoase și l-au dat la gazdă și au trimes feredeu și l-au spălat, l-au primenit și îmbrăcat în haine împărătești și purtare de grijă ca unui împărat, și – stând câtăva vreme acolo – au făcut sfat împăratul cu sinodul: ce să facă împăratului Franțuzului? Au găsit cu cale așa: ca să-i dé drumul zicând așa: că de l-am fi bătut noi, am fi putut să-l canonisim (adică să-l canonim, să-l chinuim) iar de vreme ce domnul au bătut război cu el, să-l dăm iar în mâna Domnului, că de va mai adăogi a se ridica. – Domnul iar o bate război cu el; că este puternic. Și ridicându-l cu cinste, ca pre un împărat, l-au trimăs cu oaste ca să-l petreacă în țara sa.
Și ducându-l pe locurile unde au mars cu oștile, au văzut oștile sale grămezi împuțite pe drumuri; văzut-au și tunurile și puștile, săbii stricate, ghiulele și alte multe de ale lui au plâns cu amar; și i-au dat drumul în țara sa. Vezi cât de milostiv este Moscalu? Câte neajunsuri i-au făcut Moscalului, iar el l-au slobozit în pace, iar cele ce-au luat de la dânsul, tunurile și altele, precum am zis mai sus, nu i-au dat nimica; dar nici Moscalul n-au luat nimic, zicând că nu l-au bătut el, ci Domnul; și Domnul ce a vré, face cu aceste averi, ci au îngropat tot în pământ, și după aceea au trimis oștile sale și au îngropat toate trupurile acele franțuzești, ca să nu se împută lumea”.
Gazeta Curierul românesc avea pe frontispiciu un înger trâmbițaș copilărește litografiat și care zbura înaintea a 4 telegari înhămați la o căruță de poștă. Pe lângă o cunoaștere profundă a slovei, trebuia dobândită cu suma de 2 galbeni împărătești (însemnând 23 de lei și 70 de bani).
Heliade prevedea viitorul și rolul desăvârșit al acestei gazete. O apăra împotriva tuturor dușmanilor și cenzurii, zugrăvind-o astfel: foarfecă ce-ți taie limba, „căluș care îți astupă gura, pilă care îți tocește pana care se numește… știu toți cum se numește”.
Scopul lui Heliade era că jurnalul să fie scris în limba română și pe înțelesul tuturor. Pe atunci nu era heliadist, adică italienizant.
În loc de articol – program, primul număr conține un fel de istoric al gazetei: „Războiul [pe] care Veneția [îl] avea cu Soliman al doilea, fu pricina întinderii ei (a gazetei), când în anul 1563 au început a să scri cele ce pă toată ziua să întâmplă în acest război, și a să împărți celor ce să află în trebile războiului și în cele politicești. Cei curiozi spre citirea aceștii foi plătea o monedă ce acum nu mai trece numită: Gazetă și numele monezii aceștia au rămas atât în Italia cât și în Franța, foilor de noutăți (novități)”.
Așadar, primele numere ale Curierului românesc conțin: înștiințări interne de ordin administrativ, externe mai ales din Petersburg și din Odessa, comunicate de la corpul rusesc din Caucaz.
Toate acestea erau menite să dea idei cititorului, să-l informeze și să transmită informații utile.
În această direcție, redactorul și conducătorul Curierului românesc începe să clădească pe loc gol, fiind nevoie să ia totul de la început. Cititorii trebuiau căutați, atrași, pregătiți și formați. În coloanele Curierului se dau noțiuni și elemente de istorie și geografie, de economie și administrație; se întâlnesc diverse știri reproduse din ziarele străine pentru informarea cititorilor; se combate neștiința și obscurantismul, explicându-se fenomene naturale ale căror cauze erau mai greu de înțeles; se arată rolul îndeplinit de Regulamentul organic; se publică liste cu slujbașii scoși din funcțiuni pentru incapacitate și abuzuri, urmărindu-se crearea unei opinii publice sănătoase, în vederea îmbunătățirii situației din administrație etc.Se publică, însă, și articole despre limbă și problemele școlii și — mai ales — se face o intensă propagandă pentru literatură. Se reproduce des din Albina lui Asachi, comentându-i-se favorabil succesele, se fac mereu înștiințări despre cărțile apărute sau în pregătire.
Curierul publică și beletristică, impunând atenției nume ca: Mumuleanu, Cîrlova, Iancu Văcărescu, Grigore Alexandrescu, Bolintineanu, Bolliac, C. Negruzzi, C. Făcea, Ion Cătina etc.
Literatură, și în general mișcarea culturală, își agăsește loc mai cu seamă în celelalte publicații inițiate de Heliade, ca Adaosul literal (suplimentul pentru Tălmăciri alese), Gazeta Teatrului Național (1835—1836), Muzeul Național (1836—1837) și, îndeosebi, Curierul de ambe-sexe, care timp de aproape zece ani (1837—1846), cu excepția unor articole de filozofie și morală, publică aproape exclusiv materiale literare sau referitoare la limbă și literatură.
Buletinul Monitorul Oficial a apărut la 8(20) decembrie 1832, sub conducerea lui Heliade. O foaie destul de mică, săptămânală, în patru pagini a câte două coloane. Ultima pagină, pe trei sferturi albă; e tipărită cu slove chirilice între care s-au furișat câteva litere latine. Are două ramuri editoriale: una administrativă și alta judecătorească. Heliade pune accent pe măsuri, legiuiri, orânduiri, răsplătiri și pedepse.
Gazeta administrativă era scrisă într-un limbaj din care mai câteva cuvinte au căpătat mai târziu o altă ortografie și alt gen. Exemplu: nu” ofis” ci” ofit” pentru decretul domnesc, iar,, adresa” era ,,un adres”. Slujbașilor li se trimitea foaia gratuit. Abonamentul era pe un an pentru particulari cu o valoare de patru împărătești, adică patru galbeni austrieci.
Cartea Cărților Delta Biblicelor Sfinte l-a preocupat pe Heliade mai mult decât pe un simplu comentator. În 1858, tipografia lui Preve și comp. Via J. J. Rousseau 15 din Paris dă la iveală o tălmăcire românească a Bibliei.
Curierul de ambe-sexe s-a citit și a stârnit discuții despre limbă și literatură nu numai în Muntenia, ci și în Transilvania și Moldova, contribuind astfel, alături de Curierul românesc, la dezvoltarea și orientarea culturii noastre într-o direcție democratică și progresistă.
În domeniul teatrului, se impune consemnarea că Heliade este interpretat ca întemeietor al presei și un fondator al teatrului românesc, înțeles de el tot ca o școală și un mijloc de luptă națională și socială, cel puțin la fel de eficiente ca și publicistica.
Altă școală n-ara văzut mai înlesnitoare decât o gazetă și un teatru. ,,Cea dintâi pentru cei ce știu a citi și cel de-al doilea pentru unii și pentru alții”. Heliade privește teatrul ca un factor primordial de educație cetățenească „o școală de moral”.
Adresându-se unui public mai larg, el poate avea ,,o mare rază de acțiune în urmărirea scopului esențial, acela, de a fi cel mai de-a dreptul și singurul mijloc de a dărăpăna obiceiurile cele urâte și a forma gustul unei nații”.
Sufletul uriașei acțiuni întreprinse în vederea făuririi unui teatru național și a unei arte scenice românești a fost Societatea filarmonică, întemeiată de Heliade, I.Câmpineanu și ceilalți la 1833. Din inițiativa acesteia, în ianuarie 1834, se deschide o școală, ,,de muzică vocală” de declamație și literatură (,,Heliade e director, predă literatură și mitologia,”), precum și o școală publică de muzică vocală și instrumentală (1835), condusă de J.Wachmann, care contribuie, de asemenea, la acțiunea de educație culturală întreprinsă cu atâta zel.
În coloanele Gazetei Teatrului Național (1835-1836), Heliade înfruntă, inerția și lipsa de interes față de problemele teatrale, arată menirea profesiunii de actor, pentru a cărui demnitate luptă cu prejudecățile învechite, vorbește insistent despre arta actorului și a spectacolului și pregătește opinia publică pentru o adecvată înțelegere a acestora. Îl preocupă, deasemenea, ,,crearea unui repertoriu românesc”alcătuit din traduceri și piese originale, insistând asupra rolulului social îndeplinit mai ales de satiră; ,,subliniază necesitatea formării unui corp de actori profesioniști care, fiind multilateral pregătiți, să poată servi teatrul natinal cu competență și dragoste; vrea să asigure teatrului un local propriu, la înălțimea misiunii artei dramatice etc.
Spiritul militant și străduințele Societății filarmonice au stăruit mult timp și după desființarea ei, în 1836. Acestora li se datorează nu numai inaugurarea Teatrului Național, ci și formarea unor grupe de actori — foști elevi ai Filarmonicii — care, asemenea lui Costache Caragiale și alții, dădeau reprezentații, contribuind la popularizarea și statornicirea prestigiului teatrului românesc.
Atât prin exemplul personal (activitate scriitoricească multilaterală), cât și prin îndemnurile stăruitoare, prin prezența sa activă în mijlocul acțiunilor importante și prin marea energie și putere de muncă- Heliade este un renumit îndrumător și sprijinitor al începuturilor literaturii noastre moderne.
Referitor la aceasta, „Tipografia lui Eliad — mijloc important și necesar pentru realizarea planurilor sale de ridicare a literaturii — devine principalul centru editorial care a publicat, în această epocă, cea mai mare parte a tipăriturilor românești valoroase. Heliade a încurajat pe scriitorii tineri, a subliniat meritele și a lăudat reușitele literare, a popularizat în diferite feluri nume și opere. Pe Cîrlova, dar mai ales pe Grigore Alexandrescu și pe Bolintineanu i-a sprijinit direct; despre mulți alții (Nicolae Văcărescu, D. Țichindeal, Iancu Văcărescu, B. P. Mumuleanu, C. Bălăcescu, C. Facca, Ion Cătina, C. Negruzzi, C. Bolliac etc.) scrie sau reproduce din ei spre a le face cunoscute viața și lucrările. Aproape că nu a rămas scriitor al vremii mai modest sau mai important care să fi fost lipsit de generoasă atenție a lui Heliade”.
Acesta s-a străduit să organizeze activitatea de tipărire, orientând-o spre obiectivele ce le socotea urgente, și indispensabile. Expresie și mărturie a acestei, persistente munci editoriale stau repetatele proiecte de biblioteci pe care le-a întreprins, dar care — din pricina multiplelor greutăți întimpinate — nu au putut fi realizate decât într-o mică măsură. Mai târziu, referindu-se la anii în care a contribuit la sprijinirea literaturii și a activității de editare. Heliade putea spunea că nu s-ar dori să se revină la nevoia de-a număra câte scrieri s-au tipărit gratis, încurajând junii și corijându-le stilul”.
Referitor la scrierile social-politice, se știe că acestea suntfoarte numeroase, dar în mare măsură incoerente și unele de-a dreptul cinice, scrise aproape toate în timpul emigrației sau după întoarcerea din exil, lucrările din acest domeniu constituie, cu foarte puține excepții, partea cea mai puțin rezistentă a activității lui Heliade.
Așa-zisul sistem filozofic heliadist se axează pe teoria echilibrului între antiteze, care își asociază, alte teorii subsidiare foarte înrudite între ele „progresul și conservația”, „boierii și ciocoii”, „teoria regenerării” etc., toate de factură idealistă evidentă. Teoria echilibrului, cea relativă la progresul social cât și întregul său sistem filozofic își au izvorul în concepțiile saint-simonienilor — în special Proudhon — și parțial în ale lui Vico (prin Michelet), Guizot, Aime Martin etc. Concluziile de ordin social-politic pe care Heliade le desprinde de aci amestecă într-un tot încâlcit elemente ale depășitului socialism utopic cu fervorile unui umanitarism evanghelic cețos și profetic. Sistemul său metafizic și mecanicist, de orientare net conservatoare și reformistă, predicând teze cu totul opuse teoriei marxiste a luptei de clasă, a servit arsenalului teoretic și politic al conservatorilor români.
Trebuie insistat și asupra scrierilor despre literatură, știut fiind că acestea sunt la fel de numeroase sunt și lucrările — unele ample, altele articole de mai mică întindere— pe care Heliade le-a consacrat studiului literaturii”.
El este primul nostru teoretician și critic literar care, orientându-se după idei culese din lecturi diferite, și-a închegat un crez literar ce a depășit simplele păreri ocazionale și pe care a căutat să-l aducă în sprijinul tinerei mișcări artistice românești.
Rezervând literaturii un rol cu totul important în educația morală și culturală a poporului, Heliade considera că literatura poate fi și trebuie stimulată prin cunoașterea și însușirea unor reguli și teorii care să lumineze rosturile și să stea la baza activității scriitoricești. În vederile lui Heliade, poeții sunt niște „patriarhi ai înțelegerii” și au măreața menire de a da omului o hrană morală. Arta îndeplinește, deci, un rol social utilitar, civilizator, oferind imaginea epocii respective, contribuind la înălțarea spirituală a omului și constituind un agent de bază în drumul spre progres al poporului. Obiectivul scriitorului e necesar să fie întâi poporul și țara sa, dar el trebuie să vizeze în cele din urmă, umanitatea spre care adevăratul și marele poet se va îndrepta, el fiind un profet îndrumător al popoarelor.
În ceea ce privește actul creator ca atare, poezia va „imita” natura, îndeosebi natura umană (îndrumare clasică), nu copiind-o simplist, ci dezvăluindu-i aspectele esențiale, potrivit unor principii lăuntrice care se vor respectate, dar în momentul plăsmuirii poetul este posedat de un entuziasm creator vecin cu delirul (teză romantică. Heliade vorbește pe larg despre probleme mai specifice ale artei literare (elemente prozodice, ritm, măsură, rimă, despre stil), insistând asupra unor genuri și specii considerate ca fiind de cea mai mare necesitate pentru situația concretă de la noi (epopeea, fabulă, satira și teatrul).
Despre o critică literară în înaltul și exigentul înțeles al cuvântului nu poate fi vorba la Heliade. El a înțeles că „e lesne a critica și anevoie a face”, iar acesta era un adevăr valabil mai ales în epoca începuturilor noastre literare. De aceea, Heliade a practicat uneori o critică excesiv de îngăduitoare, limitându-și comentariile mai ales la chipul în care era folosită limba și, în cazul poeziilor, la aspecte ale versificației. Deși, nu era străin de anumite principii teoretice riguroase și nu-i lipsea nici discernământul critic, el a socotit că, în situația existentă atunci la noi, ele nu trebuiesc aplicate cu strictețe și, în consecință, pe cât a putut a îndemnat și a încurajat, sădind încrederea de care era nevoie.
Concepția despre literatură a lui Heliade era una modestă, dar originală. În excelența sa lucrare Ideologia literară a lui Ion Heliade Rădulescu, Dumitru Popovici a urmărit și indicat, cu autoritate, diversele izvoare care au alimentat și întreținut crezul literar al scriitorului muntean. Aceste surse se pot reduce la două linii principale:
pe de-o parte direcția clasicistă, așa cum i-o transmisese secolul al XVIII-lea francez, de la Boileau, prin Marmontel și Laharpe în primul rând, dar și prin Voltaire (concepția despre funcția moralizatoare a literaturii, atașamentul de principii, reguli și modele, teoria imitației și a entuziasmului rațional, calculat);
pe de altă parte, direcția mai nouă preromantică și romantică, promovată de secolul al XIX-lea și receptată de Heliade prin intermediul lui Lamartine și prin Victor Hugo (culoarea locală, originalitatea, gustul pentru contrast și grotesc).
În acest conglomerat de idei și păreri în care se înfruntă cele două linii amintite, Heliade rămâne mai legat de principiile clasice, decât de noile valori ale romantismului.
De asemenea, scrierile privind domeniul teologic sunt extrem de importante.
În studiile de specialitate s-a subliniat că ,,Noul dualism, post-gnostic și romantic, a aflat în creștinism un teren larg de manifestare și, în special în Scriptură, o modalitate fertilă de exprimare. Prin urmare, este util de văzut în ce măsură tradiția biblică rămâne în romantism o simplă sursă de inspirație, o temă exterioară la care se recurge ca la oricare alta, sau, dimpotrivă, mesajul sacru al Cărții este topit în elaborări teoretice originale, dobândind astfel o strălucire ușor „eretică”, dar cu atât mai semnificativă. Nu e nevoie de prea multe exemple pentru a demonstra propensiunea religioasă a romantismului care, cel puțin prin anumiți reprezentanți ai săi, credea că află în simbolurile iudeo-creștine o cheie în măsură să descifreze tainele naturii. Nu e însă mai puțin adevărat că definiția romantică a religiei, în speță a creștinismului ca religie totală, ascunde o anumită ambiguitate”.
Aceeași ambiție aproape prometeică de a cuprinde totul într-un centru de maximă spiritualitate reprezintă dorința, în mare parte de sorginte protestantă (în cazul romanticilor germani) de a-l întâlni pe Dumnezeu în suflet. Noua religie romantică unește în același ideal al centrului transcendența și imanența, idea divină și existența naturală, fiind mai degrabă o mistică decât o religie întemeiată pe o dogmatică: ,,Cu Dumnezeu în suflet, conform cuvintelor lui Ritter dintr-o scrisoare către Baader, romanticul cunoaște realul prin contemplație lăuntrică, trăită într-o experiență arzătoare. Iar ceea ce este real este tocmai ceea ce se naște în suflet, Dumnezeu sau Unul care le integrează pe toate în aceeași imagine a unirii și concentrării. Astfel încât cunoașterea religioasă este o re-legare de acest temei ființial, o pătrundere intuitivă și o revelare iluminativă prin participarea la un mister fundamental:co-nașterea lui Dumnezeu la rădăcina ființe”.
În acest punct al discuției despre înțelegerea romantică a religiei, în fața noastră drumul se bifurcă: pe una dintre căi întâlnim renașterea religioasă a mitologiei (sau sensul mitologic al reprezentărilor religioase); pe cealaltă calese ivește creștinismul înțeles ca religie totală, universală. Ceea ce nu înseamnă că speculațiile romantice, mitologizante” ar fi străine de spiritualitatea creștină; dimpotrivă, de cele mai multe ori, aceiași gânditori care află în noua mitologie o sursă de regenerare a religiei gândesc în spirit și în orizont creștin.
Personalitate cu larg profil enciclopedic de om al Renașterii, profesor, întemeietor al presei românești, îndrumător al vieții culturale din Țara Românească, poet, filozof, economist, istoric, critic literar, traducător, tipograf, editor, ctitor de instituții culturale, Ion Heliade Rădulescu a avut un rol hotărâtor și în dezvoltarea lingvisticii noastre, preocupările lui privitoare la limba română fiind constante în întreaga să activitate. Ion Heliade Rădulescu a fost primul lingvist de seamă pentru Țara Românească și Moldova, cu perspective mult mai largi, depășind, chiar de la început, impasul etimologist- latinizant al acesteia și aducând în discuție probleme lingvistice fundamantale, cu care s-a confruntat epoca sa și apoi întreg secolul al XIX-lea. Ceea ce se știe despre el este că a elaborat o gramatică valoroasă a limbii române, că a avut o contribuție de seamă la introducerea alfabetului latin în scrierea noastră, și că, în ultima fază a activității lui, a căutat să italienizeze limba română.
Ipostaza pragmatică a discursului științific la Ion HeliadeRădulescu
Discursul argumentativ și căile de manifestare ale acestuia au fost arma cu ajutorul căreia Heliade a reușit să-și aplice programul reformator al culturii române.
În cele ce urmează se va insista asupra unor elemente generale referitoare la noțiunea de discurs, respectiv discurs argumentativ, pentru a recunoaște aceste caracterisitici în opera lui Heliade.
Astfel, studiile de specialitate definesc noțiunea de act de limbaj drept dimensiune locuționare care se referă la formarea frazelor, condiția fiind aceasta să fie în conformitate cu normele actuale ale limbii române.
În aceste condiții, actul de limbaj nu există în afara conexiunii sale cu noțiunea de act de vorbire: „În procesul comunicării, oamenii acționează unul asupra celuilalt prin limbă, producând schimbări în lumea înconjurătoare. Unitatea comunicativă minimală este actul de vorbire. Actul de vorbire este actul performat prin utilizarea limbii în situații de comunicare concrete: secvența produsă de vorbitor cu o anumită intenție comunicativă, într-un context determinat”.
Drept completare se cuvine mențiunea că actul de limbaj are la dispoziție o „dimensiune ilocuționară care se referă la valoarea actului, actul putând fi o cerere, o rugăminte, un ordin, o promisiune, un sfat” etc.
Acestea fiind spuse se cuvin a fi trecute în revistă anumite clarificări referitoare la noțiunea de limbaj, dar și la noțiunea de funcție a limbajului. Aceste două aspecte au un rol definitoriu în stabilirea noțiunii de discurs.
Există direcții ce, în urma studiilor, au notat că „pentru analiză, planul semantic nu are nici un fel de importanță, deoarece structura unei limbi poate fi descoperită și prin modul cum sunt distribuite elementele acesteia în cadrul expresiei”.
Respingerea sau adoptarea structuralismului a fost facută de modul în care limba a fost denumită: „Dacă limba înseamnă totalitatea exprimăriilor concrete prin care o comunitate umană își exprimă ideile din cele mai îndepărtate timpuri pană azi, atunci știința care studiază acest fenomen, concret prin definiția lui anterioară, trebuie să fie și ea concretă”.
Limba a fost abordată, în anumite studii, din perspective diverse, iar concepția psihologistă asupra limbii reprezintă o abordare progresistă în ideea că elementul psihic este cel cu ajutorul căruia sunt produse modificările lingvistice și prin recunoașterea faptului că limba are o existență în și prin acei oameni care o vorbesc.
În aceste condiții, actul de limbaj este definit ca act complex, „realizat prin utilizarea limbii în situații de comunicare concrete”.
Studiile de specialitate definesc limba drept fenomen natural, iar direcția acestei concepții că limbiile, în general, au fost considerate: „organisme naturale care, fără a putea fi determinate de voința oamenilor, s-au născut, au crescut și s-au dezvoltat în conformitate cu anumite legi, apoi îmbătrânesc și mor, și lor le este proprie acea serie de fenomene pe care obișnuim să o cuprindem sub numele de viață”.
Astfel, se observă că limba este „mijlocul de comunicare cel mai important între membrii aceleiași comunități“, la aceasta putându-se adăuga că „Această comunitate de limbă este una dintre trasăturile definitorii pentru un popor și folosirea neîntreruptă a aceleiași limbi este cea mai sigură dovadă a comunității istorice a unui popor“. Limba se naște și se dezvoltă în cadrul unei societăți pentru care este esențială și obligatorie, iar realizarea funcției sociale a limbii se face pe baza unor alte funcții particulare, acestea la rândul lor fiind legate de principalii factori ai comunicării verbale, acești din urmă factori ai comunicării fiind atât subiectul vorbitor, cât și conținutul comunicării. Din aceștia decurg alte funcții ale limbii precum: funcția expresivă, funcția apelativă si cea reprezentativă.
La acești factori se adaugă și alți factori extremi de importanți comunicării, care constituie comunicarea verbală. Se remarcă transmițătorul, acesta având un rol important întrucât cu ajutorul acestuia se transmite mesajul receptorului: „Pentru ca funcția să fie îndeplinită de mesaj este necesar un context, la care să se facă referire, adică un referent, de un cod comun sau mai puțin comun receptorului și transmițătorului și de un contact, acest lucru făcând referire la faptul că, între transmitator și destinatar trebuie să existe o legatură psihologică, care le oferă posibilitatea să mențină comunicarea”.
Se observă că limba are diferite funcții: funcția expresivă sau funcția emotivă, funcția apelativă sau funcția conativă, funcția reprezentativă sau funcția referențială.
La acestea se adaugă și funcțiile: fatică, metalingvistică și poetică. Tot aici, putem menționa faptul că: „un mesaj oarecare este expresia transmițatorului, iar limba ca întreg este expresia personalității umane in general”.
Trebuie subliniat că funcția emotivă, expresivă, care nuanțează transmițătorul, are scopul de a exprima în mod direct atitudinea vorbitorului față de cele afirmate de acesta. Funcția amintită este îndreptată către un emițător, care transmite, în afară de mesajul propriu-zis, și informații despre sine precum vârsta, atitudinea față de cele afirmate, temperamentul, starea afectivă etc.
Alături de această funcție se adaugă o altă funcție, și anume cea funcția referențială. Această funcție a cunoscut și alte denumiri, precum limbaj intelectual sau funcție reprezentativă. Numită și funcție denominativă, aceasta este îndreptată spre referent, regăsindu-se în textele stiințifice, în acele mesaje care ne transmit o informație. Informațiile obținute prin intermediul senzațiilor și percepțiilor de la mediu inconjurator dobândesc un nume. Aceste informații sunt fixate de gândire cu ajutotul cuvintelor, care definesc diferite noțiuni.
Mesajele incluse în această categorie pot fi controlate facându-se o raportare la realitatea obiectivă, însa aceste mesaje pot fi supuse si unor teste alea adevărului: „Limbajul permite,așadar,gândirii să fixeze datele captatate prin senzații și percepții “.
Cât privește funcția metalingvistică, trebuie spus că aceasta este întâlnită în lucrările de știință care aparțin lingvisticii, însă ea apare și în conversația obișnuită, precizând sensul anumitor expresii din mesaj. Această funcție se manifestă și în cazul în care unul dintre interlocutori se adresează într-o limbă necunoscută de partenerul de dialog, dar și în cazul în care emițătorul și receptorul fac parte din sfere diferite.
O altă funcție remarcabilă, care a fost adeseori confundată cu funcția expresivă, este funcția poetică. Această funcție vizează mesajul ca atare „Datorită funcției poetice, mesajele lingvistice pot provoca la interlocutori emoții artistice, limbajul devenind forma de expresie a artei literare, așa cum pentru anumite calități culoarea, sunetul au devenit materialul altor arte”. Aici, emițătorul este interesat nu numai de ceea ce comunică, adică de informație, ci și de armonia estetică a mesajului: „E important ca mesajul să și placă, să-l sensibilizeze pe cel care-l ascultă, să determine emoții artistice “.
În studiile de specialitate, discursul a fost definit după cum urmează: „Discursul este enunțul considerat din punctul de vedere al mecanismului discursiv care îl condiționează. Astfel o perspectivă asupra unui text din punctul de vedere al structurării sale în limbă îl face enunț; studiul lingvistic al condițiilor de producere a acelui text îl face discurs”.
Se observă, din această definiție, că orice enunț este, de fapt, un discurs. Ceea ce face dintr-un simplu enunț un discurs, nu este altceva decât maniera de abordare a enunțului propriu-zis.
În limba română enunțul a fost interpretat ca unitate sintactică: „Din perspectiva funcțională a comunicării, unitatea cea mai importantă este enunțul. Ceea ce deosebește enunțul de celelalte unități semnificative ale limbii este referențialitatea, corelarea obligatorie a unei unități lingvistice cu o anumită informație referitoare la un fapt care face obiectul comunicării”.
Cuvântul și morfemul sunt entități ce aparțin limbii, acestea făcând parte dintr-un sistem căruia, bineînțeles, îi aparțin. Enunțul este realizat printr-o asociere de cuvinte și face referire la un fapt, un fenomen, un eveniment, o situație: „Transferat (și inclus) în comunicare, cuvântul nu participă la realizarea enunțului decât cu o parte limitată a informației lingvistice pe care i-o conferă includerea în multiple configurații relaționale ale sistemului (lexical și gramatical): cuvântul-text nu valorifică decât parțial virtualitățile care îl caracterizează ca unitate a sistemului. Inclus într-un context dat, cuvântul actualizează numai unul din sensurile cuvântului polisemantic, este reprezentat dacă e vorba de un cuvânt flexibil, numai prin una din formele paradigmei sale și realizează, de obicei, numai parțial posibilitățile de asociere gramaticală cu care este compatibil”.
O structură lingvistică utilizează o serie de mijloace pentru a-și realiza referențialitatea. ,,Referențialitatea este o condiție pe care structura lingvistică trebuie să o îndeplinească pentru a-și dobândi calitatea de unitate comunicativă”. Printre mijloacele utilizate, amintesc structura intonațională, cu mențiunea că, pentru sublinierea referențialității, intervine, în special în comunicarea orală, gestul.
Interpretat ca realizare lingvistică, enunțul este definit ca unitate sintactică ce se poate analiza sau nu, dar din perspectivă referențial-comunicativă, enunțul este definit ca o unitate de bază a comunicării, poartă un conținut informativ, reprezentat prototipic prin articularea unor componente semantico-referențiale. Astfel, trebuie notat că „Unitățile nivelului referențial discursiv sunt enunțul, grupul semantico-sintactic și cuvântul (unitate a sintgemului compatibilă și cu statutul de enunț prin referențializare deictică, marcată de regulă intențional”.
În studiile de specialitate s-a insistat că „enunțul este unitatea principală în procesul comunicării, fiind reprezentat cu ajutorul unei secvențe fonice care este asociată cu o semnificație, asocierea având în vedere un transfer de informație. Cuvântul aparține sistemului lingvistic, enunțul nu aparține sistemului amintit, el comunicând o informație sau evocând un eveniment. Astfel, enunțul se prezintă ca o realizare particulară, o îmbinare ce are o organizare lingvistică ce depinde în special de mesajul ce se dorește a fi transmis, dar și de situația de comunicare, aceasta din urmă fiind reprezentată prin participanții la actul comunicativ. Această organizare lingvistică a enunțului depinde și de coordonatele – spațio-temporale ale cadrului de realizare. Un enunț se realizează prin selectarea unor mijloace adecvate fiind selectate dintr-un ansamblu de posibilități pe care le oferă sistemul unei limbi”.
Transferul anaforic, care este un „tip de fenomene caracteristic situației de contact între limbi, reprezentând rezultatul încercării indivizilor de a stabili corelații între sistemele lingvistice respective”, este realizat prin trăsăturile gramaticale mai sus amintite. Extensiunea, expansiunea, sintagma principală sunt din nou pașii ce trebuie urmați pentru a se forma o idee corectă despre frază, paragraf.
Acestea fiind spuse, discursul trebuie interpretat din perspectiva noțiunii de text. Textul este un ansamblu de fraze care sunt supuse normelor de organizare cerute de principiul ordinii. Textul are o serie de caracteristici, aceste caracteristici fiind situate la nivel sintagmatic, cu mențiunea că „textele cuprind relații sintagmatice între fraze – relații referențiale sau extensionale și relații de sens sau intensioanle”.
S-a subliniat că un important criteriu în diferențierea tipurilor de texte este dat de conținutul tematic. Condiția principală pentru că textul să reprezinte o unitate de sens este coerența. Gradul de coerență a unui text permite interpretarea textului din perspectiva unei derulări posibile de evenimente. În afară de coerență, textul trebuie să aibă coeziune, aceasta fiind abordată ca relație de dependență gramaticală la nivelul suprafeței discursive. De asemenea, textul trebuie să prezinte o doză de intenționalitate, aceasta fiind atitudinea celui ce produce un mesaj de a constitui un text coerent și coeziv, supus unei finalități. De asemenea, textul trebuie să fie informativ din punct de vedere cognitiv-discursiv. Textul necesită o racordare corectă la situația de comunicare, în timp ce intertextualitatea textului presupune raportarea între discursul prezent și discursurile anterioare preluate, criticate, modificate sau inserate în cadrul unui nou context discursiv.
În analiza discursului, s-a subliniat că analiza clasificatoare reprezintă o condiție firească, menționându-se că un tip de discurs este o configurație „de trăsături formale, asociate unui efect de sens, caracterizând atitudinea locutorului față de discursul său și prin discurs față de desitnatar”.
În stabilirea tipurilor de discurs trebui să se țină cont de următoarele criterii: oral/scris; discurs asumat/discurs neasumat; discurs descriptiv/discurs narativ/discurs argumentativ.
S-a subliniat că divizarea practicii sociale în diverse câmpuri ale experienței are drept urmare principală stabilirea unor clasificări, făcându-se astfel distincția între diferite tipuri de discurs, printre care se pot aminti: discurs politic, discurs juridic, discurs literar, discurs cotidian.
Pentru a sa stabili trăsăturile fundamentale ale discursului se face apel la anumite criteii de maximă importanță. Discursul trebui raportat la un anumit context sociocultural, acesta fiind modelat ținându-se cont de o anumită epistemă și având ca scop atingerea unei anumite finalități, aceasta din urmă fiind determinată de diveși agenți discursivi. De asemenea, tipurile de discurs depind de context. Contextul, la rândul său, este abordat ținându-se seama de referent, situație, intenție. Ținându-se seama de aceste aspecte, în studiile de lingvistică textuală, s-a făcut distincția între: text narativ, text descriptiv, text expozitiv, text instructiv, text argumentativ.
Plecând de la aceste tipuri de texte, se stabilesc tipurile de discursuri.
Textul narativ presupune anumite aspecte ce țin de dimensiunea temporală și cronoligică, în timp ce textul descripitv are ca punct de plecare desfășurarea spațială. Textul expozitiv presupune o asociere a analizei cu sinteza reprezentărilor conceptuale.
Cu privire la textul instructiv, trebuie spus că acesta are ca scop incitarea la acțiune, iar textul argumentativ pune accentul pe stabilirea unor poziții față de un anumit aspect.
Plecându-se de la aceste considerente, discururile pot fi:
discursuri narative – aceste tipuri de discurs sunt organizate secvențial și au ca scop prezentarea unor acțiuni și evenimente care sunt corelate prin diferite relații cauzale, finale și temporale având ca scop stabilirea unor scheme de acțiune;
discursuri descriptive – aceste tipuri de discurs sunt organizate spațial din perspectiva unei înlănțuiri de atribute și specificări, acestea fiind determinate de un patern global numit în studiile de specialitate frame;
discursuri argumentative – aceste tipuri de discurs vizează ca receptorii să adere la anumite judecăți transmise printr-un mesaj, condiția fiind ca aceste judecăți să fie considerate adevărate, pozitive. Acest tip de discurs presupune stabilirea unor relații de motivare, valorizare, opoziție. ,,Trebuie subliniat că discursul argumentativ presupune concepte cum ar fi paralelismul, parafraza și repetiția.
Aceste tipuri consemnate au fost făcute în conformitate cu studiul notat la notele de subsol.
Acesta fiind spuse, se observă că teoria discursului argumentativ reprezintă un domeniu complex iar cunoașterea acestui vast domeniu are urmări pozitive, atât în viața de zi cu zi, unde individul este luat cu asalt de manifestări ale argumentărilor, sub diverse forme, cât și în literatura de specialitate. Cercetările în domeniu nu au alt scop decât acela de a racorda teoriile despre argumentație la nou, la modern, dar și de a le evidenția importanța în viața unui individ.Trebuie făcută sublinierea că, în ciuda faptului că teoria argumentărilor a fost considerată formală și lipsită de importanță, acestea nu lipsesc de pe piața cărților, apărute în ultimii ani. Se remarcă două direcții de abordare a acestui domeniu: „Prima este aceea de a prelua laturile argumentării în cadrele strict formale ale logicii, și de a le aborda cu un aparat matematic formal dezvoltat. (…) A doua tendință este aceea de a urca de la început abordarea problemelor argumentării în sfera tematizărilor filozofice”.
Discursul poetic-narativ, exemplificativ pentru ceea ce se numește lirica rolurilor, este compartimentat în trei părți.
Prima reprezintă o confesiune lirică directă, care dă expresie unei neliniști acute, însoțite de simptome lăuntrice alarmante, trăite, cu o plăcută spaima, de o adolescentă. Este vorba de ,,un chin dureros de dulce", va spune mai târziu Eminescu, exprimat printr-un monolog sincopat, cu multe exclamații, interogații, invocații, repetiții si suspensii. Această parte marchează un motiv complementar, acela reprezentat de rolul tinerei îndrăgostite.
A doua parte prefigurează un alt motiv consonant, înserarea (substanța unui splendid pastel, unul dintre primele din literatura română, după cum s-a remarcat). Motivul acesta, învăluit în mister, potențează vraja în care se învăluie sentimentele fetei, pentru că aspectele înserării sunt indici ai prezenței indirecte a personajului-motiv ,,Târzie astă-seară răsare acum si luna,/Și, cobe, câteodataă, tot cade câte-o stea; / Dar ce lumina iute, ca fulger trecătoare,/Vreo stea mai cade iară? Vreun împărat mai moare?/Or e – să nu mai fie!- vreo pacoste de zmeu?”.
Ultima parte impune evidența motivului principal, pregatită de cele două motive complementare, sub înfățișarea portretului fabulos al Zburătorului (Balaur de lumină cu coada-nflăcărată și tras ca prin inel,/Bălai, cu părul de aur: dar slabele lui vine/ N-au nici un pic de sange, s-un nas – ca vai de el!”.Prin interferarea semnifica’iilor din cele trei părți se conturează unitatea imaginii de ansamblu, asigurată de unitatea motivului (prezent, direct sau indirect, în toate secvențele): credința în Zburător și unitatea stării sufletești, surprinsă sub diferite aspecte: ca plăcuta spaimă, apoi ca vrajă și, în fine, ca neliniște.
Discursul descriptiv se bazează pe activitatea sa literară desfășurată de la o etapă la alta ca:
fondator al unor reviste, printre care cea mai importantă este considerată a fi Curierul românesc de ambe sexe publicată începând cu 1829, primul ziar apărut în Țara Românească, dar și Gazeta Teatrului Național, Muzeul național, difuzate prin librăria românească a lui Iosif Romanov.
Fondator al Societății Filarmonice (1833).
În 1843 făcea parte din Loja bucureșteană Frăția; în 1859, având gradul 18, participă la aprinderea luminilor Lojii bucureștene Steaua Dunării, al cărei Mare Maestru a devenit în 1861.
Implicat în evenimentele de la 1848 (a participat la redactarea Proclamației de la Islaz, membru în guvernul provizoriu, etc.)
Teoretician și îndrumător literar în Regulile sau Gramatica poeziei.
Poet al viziunilor grandioase de tip hugolian a scris poemul eroic Anatolida sau Omul și forțele, realizat fragmentar, a cultivat meditația cu motive preromantice, lamartiniene O noapte pe ruinele Târgoviștei, elegia Dragele mele umbre, mitul popular Zburătorul, capodopera sa literară, satira și fabula politică.
Proză cu conținut satiric și pamfletar, în maniera fiziologilor, Domnul Sărsăilă autorul, Coconu Drăgan și cuconița Drăgana.
Este autor a numeroase traduceri, imitații și prelucrări din clasici ai literaturii universal: Boileau, La Fontaine, Dante Alighieri, Goethe,Byron, etc.
A militat pentru unificarea limbii române literare Gramatica românească, 1828.
Preocupări de natură filosofică și religioasă de inspirație gnostică Biblicele, 1858; Echilibre între antiteze.
Membru fondator al Societății Academice Române, Academia Română și primul președinte al acesteia între (1867 – 1870).
3.4 Opera lingvistică- între teorie și exemplu
Cât privește scrierile lingvistice, trebuie spus căstudiul limbii este o preocupare veche și constantă a lui Heliade, pentru el limba alcătuind principalul element care sedimentează și menține temelia unității naționale a unui popor. Ideea ce stă la baza tuturor scrierilor și intervențiilor lingvistice ale lui Heliade este aceea că limba românească viguroasă, dar încă „nelucrată”, plină de prospețimi și energie, dar neângrijită, trebuie cultivată. ,,Pentru realizarea acestui lucru este necesar ca toți românii și în primul rând cărturarii și scriitorii să-și dea obolul, înaintarea și înnobilarea limbii fiind un factor indispensabil pentru progresul poporului: Să nu pară cuiva o ocupație pedantă a se ocupa un norod întru cercetarea limbii sale. Cine voiește să aducă, pe români pe calea civilizației și a mântuirii, trebuie să le formeze și să le desăvârșească limba. [..,] În treaptă cât le este cultivată limba, în aceeași treaptă se află și ființa ei națională și dreptatea între dânșii”.
Gramatica românească de la 1828 este principala scriere a lui Heliade din această categorie și cea mai importantă. ,,Aci se propune simplificarea alfabetului chirilic de la 43 la 30 de litere”, se arată superioritatea ortografiei fonetice față de cea etimologică, se pledează pentru necesitatea îmbogățirii limbii prin neologisme justificate, se propune — pentru „desăvârșirea limbii” — o „academie” care să purceadă la alcătuirea unui dicționar și la stabilirea principiilor călăuzitoare în acțiunea de cultivare a limbii. Recurgând la toate importantele izvoare gramaticale românești existente, menționate de autor în prefața lucrării, și utilizând sugestiile oferite de Condillac ce au dat scrierii claritate, sistem și unitate — ,,Gramatica lui Heliade reprezintă un eveniment nu numai strict lingvistic, ci și larg cultural, constituind o operă de interes general și o faptă de semnificație națională”.
Ea a umplut un gol, resimțit tot mai mult de toate mințile românilor luminați de pretutindeni care, pentru ridicarea și propășirea culturii, vedeau și reclamau necesitatea unei limbi lucrate, îmbogățite și unificate prin „canonisirea” gramaticală. Datorită acestui fapt, ideile Gramaticii s-au răspândit destul de repede și s-au impus într-o largă măsură atât prin școală, unde lucrarea a fost utilizată cu rezultate bune, cât și prin literatură, părerile lui Heliade fiind, îmbrățișate, stârnind discuții și dispute atât în Muntenia cât și în publicațiile din Transilvania și Moldova.
Astfel, Heliade a avut un rol preponderent în fixarea și dezvoltarea limbii noastre literare, ajutând din plin la formarea și perfecționarea acestui instrument capabil să exprime cele mai înalte idei și sentimente în toate domeniile culturii contemporane.
Părerile lui Heliade despre limba literară, așa cum reies din cuprinsul Gramaticii, din corespondența, cu Gh. Barițiu, dar mai ales din scrisorile adresate lui C.Negruzzi, dovedesc o orientare realistă și idei sănătoase. El pune la temelia limbii literare atât limba textelor bisericești, cât și limba populară, ambele asigurându-i unitatea necesară. Dar fiindcă amândouă sunt sărace, acest neajuns se poate remedia îmbogățind limba prin cuvinte derivate din fondul ei latin, prin adoptarea unor termeni din vorbirea regională sau din alte limbi, iar traducerile din patrimoniul științific și literar al umanității vor ajuta limbii române să se modeleze armonios.
Heliade a sesizat, în sfârșit, și aspectul limbii literaturii artistice, relevându-l printre primii și arătând că el este cel mai complex dintre stilurile limbii literare, alimentându-se din surse diverse.
Din păcate, după 1841, Heliade a conceput cultivarea limbii ca o reformă radicală de purificare extremă a acesteia și de reconstrucție artificială și arbitrară după principii italienizante. Heliade încearcă să tragă concluzii practice în privința operei sale literare anterioare, refăcându-și unele din vechile poezii și transpunându-le în limbă nouă, consecințele fiind, însă, nesatisfăcătoare: „Dar, așa cum aprecia Eminescu, dincolo de aceste greșeli, meritele reale ale lui Heliade nu pot fi neglijate, deoarece prin începuturile sale cele bune a adus o imensă contribuție pe tărâmul dezvoltării limbii care prin el […] a devenit o unealtă sigură pentru mânuirea oricării idei moderne”.
În ceea ce privește, definiția dată de Heliade ,Gramaticii românești, relevă concepția practică asupra acestei discipline, ca fiind un meșteșug prin care învățăm să cunoaștem o limbă, a o vorbi și a o scrie întocmai după însușirile și firea ei. Heliade a intuit rolul și importanța a ceea ce numim astăzi, ,,structura gramaticală”, pe care o numește, ,,țesătură”, subliniind caracterul ei definitoriu pentru specificul unei limbi, față de mobilitatea vocabularului. Ca model pentru împărțirea materiei și pentru definirea categoriilor gramaticale, Heliade a luat manualele de gramatică a limbilor franceză și latină încetățenind termenii: substantiv, adjectiv, verb, adverb, prepoziție, conjuncție, interjecție. Uneori între paranteze dă traducerea românească a termenilor: nominativ (de numire), genitiv (de neam), dativ (de dare), acuzativ (de cauză), vocativ (de chemare), pronume interogativ (de întrebare), verbe active (de lucrare), verbe pasive (de patimă); bărbătesc, femeiesc, singurit, înmulțit. Importanța Gramaticii lui Heliade este sporită prin orientarea nouă, teoretică și practică a ei în domeniul ortografiei. Heliade definește ortografia: meșteșugul de a scrie drept și cu judecată zicerile oricărei limbi, subliniind legătura firească între ortografie, ortoepie și gramatică. În această lucrare, Heliade a redus alfabetul chirilic la 30 de slove, eliminând dubletele grafice și slovele care nu aveau corespondențe în pronunțarea românească. Listele de cuvinte din lucrarea lui Heliade sunt organizate în câmpuri semantice cu elemente din lexicul de bază, raportate la universul omului simplu, reprezentând fondul esențial al vocabularului, constituit din cuvinte uzuale, frecvente, de mare circulație.
Fonetismul în ortografie era considerat de Heliade ca fiind însuși rostul scrierii. Conștiința limpede despre scriere ca instrument practic de redare exactă și simplă a gândirii este ilustrată prin categoria lui: pentru fiecare sunet și pentru fiecare glas câte un semn, adică, câte o slovă. A susținut că scrierea limbii române trebuie să fie fonetica, asemenea limbii italiene. Între 1836 și 1844, Heliade se afirmă printr-o intensă acțiune pentru introducerea literelor latine în scrierea noastră. El a creat așa numitul, alfabet ,,civil”sau ,,de tranziție”, înlocuind slovele chirilice cu literele latine. După 1840, Heliade părăsește, treptat scrierea fonetică, creând un sistem ortografic personal, etimologist italienizant. Ecoul ortografiei sale italienizante a fost aproape nul, el rămânând doar o curiozitate istorică. O mare parte a activității lingvistice a lui Heliade a fost legată de problemele vocabularului limbii române. El a schițat principalele probleme care se puneau în epoca sa, în legătură cu vocabularul și care sunt în esență:
A) îmbogățirea vocabularului românesc;
B) înlocuirea cuvintelor de altă origine decât cea latină;
C) adoptarea de termeni latino-romanici pentru noțiunile noi care nu au corespondențe în vocabularul românesc, în ultima fază a activității sale, el limitând sfera împrumuturilor exclusiv la limba italiană.
Mijloacele de îmbogățire a vocabularului românesc folosite de Heliade au fost multiple: derivare, compunere, selectare de termeni din dialecte și din graiurile noastre populare, împrumuturi latino-romanice, întocmește lungi liste de cuvinte românești din domeniile esențiale ale vieții materiale și spirituale moștenite din latină, iar acestea trebuie făcute numai pe măsura necesităților.,,Gramatica este un meșteșug prin care învățam să cunoaștem o limbă a o vorbi și a o scri întocmai după însușirile și firea ei”.
În Gramatică românească susține ideea unei limbi literare unitare, deasupra divergențelor dialectale. Unitatea limbii culte, necesară, luminării poporului”, se poate realiza luând ca model unitatea limbii populare și a textelor religioase vechi. Limba cărților bisericești, aceeași în toate zonele românești, a menținut unitatea grupurilor sociale de români. Contribuția lui Heliade la precizarea normelor limbii literare moderne este fundamentală. Recomandă alegerea fonetismelor și a formelor cu o răspândire cât mai mare și inițiază terminologia limbajelor specializate. Meseriile și îndeletnicirile populare se caracterizează prin limbaje cu stocuri de cuvinte proprii: Fiecare meșteșug și știința își are numirile și termenii săi. Heliade, scria cum se vorbește: viul grai a fost dascălul lui de stil. Prin el, limba s-a detașat de formele convenționale de scriere ale Evului Mediu și ale cărților eclesiastice, a devenit o unealtă sigură pentru mânuirea oricărei idei moderne. Din acest punct de vedere, Heliade a fost cel dintâi scriitor modern al românilor și părintele acelei limbi literare pe care o întrebuințam astăzi. Prototipul propus de el în 1828 pentru încetățenirea termenilor tehnici, a termenilor noi pentru ideea nouă, se urmează și se recomandă și astăzi că cel mai potrivit. În prefața la Gramatica Românească (1828), precum și în studiul Repede aruncătură de ochi asupra limbii și începutului românilor (1832) și în scrisorile către Costache Negruzzi (1838), susține, printre cei dintâi, ideea unei limbi literare unitare, deasupra divergențelor dialectale. Argumentele invocate de el sunt de o uimitoare actualitate pentru lingvistica românească. Unitatea limbii culte, necesară, luminării poporului”, se poate realiza, după Heliade, luându-se ca model ideal, unitatea limbii populare și a textelor religioase vechi. El observă că deosebirile dintre graiurile dacoromâne sunt minime; românii din toate provinciile se înțeleg:, Limba cărților bisericești, aceeași în toate zonele românești, a menținut unitatea grupurilor sociale de români. Această variantă cultă a românei comune s-a dezvoltat cu precădere pe baza subdialectului muntean, în care s-au făcut primele tipărituri religioase. În epoca lui Heliade circula deja idea, pe care o vom regăsi mai târziu și la Hașdeu, ,,că textele religioase cu cât sunt mai vechi, cu atât sunt mai, apropiate de latină”. Modelul reprezentat de aceste texte trebuie să înlăture elementele nelatine, acelea pe care nici limbă populară, nici cea scrisă mai târziu nu le-au reținut.
Prin urmare, concepția lui Heliade privind unificarea limbii literare se desprinde din ideologia generală a purismului latinist cu o extensie îndrăzneață și asupra dialectului aromân. De aici, recomandarea lui de a prelua în limba literară unitară și elementele de origine latină din acest dialect, evident cele care nu au fost conservate și în dacoromână. Heliade observă, de asemenea, că în aromână s-au păstrat unele cuvinte latinești cu alt sens decât în dacoromână. Fondul de bază al vocabularului este de origine latină atât în dacoromână, cât și în aromână (meglenoromâna și istroromâna nu fuseseră încă descoperite): ,,De va căuta cineva în toate dialectele limbii noastre, va vedea mai toate zicerile de întâia trebuință de origine și de familie română”. Trebuie spus că, Împrumuturile lexicale sunt vorbe de a doua trebuință în ambele dialecte; influențele- consideră Heliade- au afectat aceleași sectoare lexicale atât în dacoromână, cât și în aromână:” Este vrednic de luat în băgare de seamă că zicerile ce noi le avem străine sau stricate mai tot acelea le au și ei [=aromânii], cu deosebire că noi le avem slavonești sau ungurești… și ei le au grecești sau turcești”.
Tot aici trebuie menționat că pentru, Ca să arate convingător că cele două dialecte sunt foarte apropiate, mai cu seamă prin fondul comun latin, Heliade compară versiunile aromână și dacoromână ale unei fabule, reconstruind din comparația lor o versiune comună “ideală”. La fel a procedat Sextil Pușcariu, târziu, peste aproape un secol, trecând un scurt text prin cele patru dialecte, cu concluzia că acestea nu sunt limbi deosebite, ci ramificații dialectale ale românei comune”.
Se știe că, În una dintre scrisorile adresate lui Negruzzi ne întâmpină o idee extrem de interesantă, care va fi aprofundată abia în secolul următor, anume aceea că variații de grai se pot întâlni până la nivelul familiei și al individului, fără însă ca acestea să poată contura o unitate dialectală: Mica deosebire ce avem între noi la vorbire nu o putem socoti, căci de vom intra în astfel de amărunte și subtîmpărțiri atunci găsim în fiecare județ sau ținut, ba și în fiecare sat, până și în fiecare familie și în fiecare om, un deosebit chip de vorbire, dar acea deosebire nu o putem numi dialect”.
În viziunea lui Heliade, dacoromâna este foarte unitară, ceea ce se explică prin comunicarea permanentă între grupurile sociale de-a lungul istoriei și prin unitatea limbii textelor bisericești. Cercetările de geografie lingvistică din secolul al XX-lea aveau să confirme justețea intuițiilor marelui cărturar privind caracterul unitar al limbii române.
Pentru dezvoltarea limbii literare unitare, Heliade recomandă atât adoptarea de cuvinte din fondul latino-romanic, cât și explorarea graiurilor populare și a limbii vechi. El face distincție între limba scrisă și limbă vorbită. Cultivarea limbii presupune în gândirea lui Heliade și, curățirea” ei de tot ceea ce nu o face să înainteze, așadar el intuia ideea de, normă” a limbii literare, pe care o opunea limbii vorbite.
Cercetătorii în domeniu au notat ideea conform căreia „Contribuția lui Heliade la precizarea normelor limbii literare moderne este fundamentală., Din mulțimea de variante din limba veche și din graiurile populare, el recomandă alegerea fonetismelor și a formelor caracterizate printr-o răspândire cât mai mare și o apropiere cât mai strânsă de latină. S-ar putea spune că el a intuit, pentru prima oară, faptul că limba literară trebuie întemeiată pe norme supradialectale unice. S-ar înțelege că pentru Heliade limba unitară este o abstracție, o construcție a minții noastre; concrete sunt numai realizările individuale, graiurile, limbajele funcționale. În mod firesc, aplicarea acestor criterii conducea la acordarea întâietății graiului din Muntenia”.
La Heliade întâlnim pentru prima oară, problema terminologiei limbajelor specializate:,,Meseriile și îndeletnicirile populare se caracterizează prin limbaje cu stocuri de cuvinte proprii: Fieștecare meșteșug și știință își are numirile și termenii săi. Observația trebuie extinsă și asupra aspectului cult al limbii.Acuma să punem că românul va să vorbească de gramatică, de retorică, de poezie, de geografie, de istorie, de filosofie, de matematică, de legi, de teologie, de medicină; toate meșteșugurile și științele acestea își au numirile și termenii lor deosebiți fieștecare”. Acest fond terminologic modern trebuie împrumutat din latină și din limbile romanice. Problema terminologiilor științifice îl preocupă în mod deosebit pe Heliade în procesul didactic (tradusese și adaptase diferite manuale pentru școală). În Gramatică românească de la 1828, Heliade este împotriva traducerii termenilor neologici prin cuvinte populare, de exemplu persoană nu trebuie tradus prin obraz, iar pronumele personale prin nume obraznice și nici triunghiul prin clin, iar linia perpendiculară prin linie popoiată etc. Traducerile sunt necesare în cazul relațiilor etimologice între bazele indigene și neologismele respective; de exemplu, neologismele local, localitate pot fi preluate în română pentru că sunt susținute la loc, cuvânt moștenit.
Mergând în aceeași direcție, S-a observat mereu că după 1841 unele dintre concepțiile filologice promovate de el sunt în contradicție cu cele susținute și aplicate în prima parte a activității sale. Trebuie remarcat însă că preferințele lui Heliade pentru o orientare italienizantă privind cultivarea românei literare încep să se exprime încă din Prefața la Gramatică (1828) și din scrisoarea către P.Poenaru (1839). Teoretizarea italienismului și încercările de aplicare practică a acestei concepții apar, e adevărat, o dată cu Paralelismul între limba română și italiană (1840,1841)”.
Studiile consemnează că „Heliade urmează, de fapt, o tradiție a împrumutului de cuvinte din italiană. Unii cronicari munteni din sec.al XVIII- lea introduce termini din italiană direct și, mai ales, indirect, prin intermediu neogrecesc. Un stoc important de italienisme din sursă directă se întâlnesc în scrierile lui Gh. Șincai, P.Maior, Paul Iorgovici, pe care Heliade le cunoștea”.
În epoca lui Heliade, procesul reromanizării limbii culte este vertiginos, în acord cu modernizarea culturii și a formelor de civilizație. Heliade remarcă faptul că oamenii de cultură din cele trei provincii românești se orientează spre latină, franceză sau italiană. Influența celor două limbi romanice este o formă particulară de manifestare a latinismului. Nu lipsesc însă nici împrumuturile din limbile latino-romanice prin intermediar non-romanic. Concomitent, limba culturii noastre se dispensează de grecisme, în general, de orientalisme.
Pentru a demonstra acest aspect s-a subliniat că, ,,În articolul Orație funebră slavonismului în Curierul Românesc din 18 martie 1848, Heliade observă procesul dispariției din româna literară modernă a slavonismelor, turcismelor și grecismelor, care fac loc elementelor occidentale latino-romanice. În secolul următor, procesul acesta a fost remarcat de numeroși cercetători ai românei literare de la începutul secolului al XIX-lea. În acest context trebuie considerate preferințele lui Heliade pentru italiană, limba romanică cea mai apropiată ca structură de română. Din mulțimea de variante sub care circulau neologismele latino-romanice, Heliade preferă adesea pe cele cu specific fonetic italienesc, care s-au și impus (în locul variantelor intermediare grecești, rusești, germane): geografie, centru, energie (nu: gheografie, chentron, energhia), privilegiu, colegiu (nu: privileghiu, coleghiu), scenă, societate (nu: sțenă, soțietate), elimină sufixul grecesc la patriotism, entuziasm, cler etc”.
Acestea fiind notate, se insistă asupra italienismului lui Heliade, acesta fiind o modalitate de exprimare a caracterului național al literaturii și al limbii române moderne, căci promovarea acestor concepții este concomitentă cu antifanariotismul marelui cărturar. Occidentalizarea romanică a limbii corespunde idealurilor culturale românești din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Studiile ce au ca obiect de referință opera autorului subliniază că, Heliade este un iluminist, el descinde, de fapt, din Școala ardeleană, pe care o urmează însă într-o formă superioară, modernă. Italienismul său apare ca un protest împotriva tendințelor cosmopolite contemporane, grecizante și francizante, suprapuse pe împrumuturile exagerate mai vechi din alte limbi. Heliade este împotriva abuzului de neologisme franțuzești (era epoca unei puternice influențe franceze, se crease un jargon franțuzit) și, de asemenea, împotriva persistenței normelor de adaptare grecești a neologismelor romanice. Din aceste perspective, italienismul său apare pe deplin motivate”.
El surprinde procesul adaptării neologismelor la norme diferite în fiecare din cele trei provincii românești, altfel spus, remarcă așa-numita, etimologie multiplă” din terminologia cercetărilor de mai târziu (Pușcariu, Graur, Hristea), explicabilă prin căile diferite de pătrundere a acelorași cuvinte noi. În epoca lui Heliade lipsea o normă unitară de adaptare, care, după el, trebuia să fie cea italiană, nu cea franceză: Noi niciodată n-am avut de normă limba latină; până la o vreme pe cea slavă, apoi pe cea grecească, și acum pe franțeza-ce blestem!… Românii din Transilvania o împle de nemțisme, cei din Moldavia de muscălime, grecisme și franțuzisme, și noi aci, până la o vreme turbați de grecisme, acum ne-a găsit boala Franței în toate articolele sau încheieturile limbii…”.
Mai târziu, după 1848, Heliade ,,își temperează entuziasmul față de italiană și se apropie de franceză, a cărei influență o consideră benefică pentru română”.
După Heliade, neologismele din italiană trebuiau integrate cu fonetism italian. Chiar lexicul românesc de origine latină trebuia să fie potrivit la fonetismul italian. Modelul recomandat de el pentru adoptarea cuvintelor italiene era chiar maniera latinistă de adaptare neologică; deosebirea consta în aceea că latinei i se substituia italiană, în cazul lui Heliade.
Paralelismul între limba română și italiană este, după o apreciere generală, un studiu de lingvistică comparată. De altfel, în lingvistica europeană începuseră cercetările de comparastică istorică. Listele de cuvinte din lucrarea lui Heliade sunt organizate după criteriul a ceea ce numim astăzi câmpuri semantice, în sensul larg al termenului. În marea lor majoritate sunt elemente din lexicul de bază, raportate la universal omului simplu, în general, cuvinte latinești moștenite, între care se strecoară însă și cuvinte slave, neologisme recente și chiar cuvinte derivate pe teren românesc. S-ar putea spune că listele lui Heliade reprezintă ceea ce s-a numit mai târziu fondul esențial al vocabularului, constituit din cuvintele uzuale, frecvente, de mare circulație. Unii cărturari ai epocii Ion Monorai, Eftimiu Murgu, intuiseră deja conceptul de fond principal lexical, dezvoltat magistral de către Bogdan Petriceicu Hașdeu în cadrul teoriei circulației cuvintelor.
Întreaga materie lexicală din studiul lui Heliade este dispusă în secțiuni morfologice: substantive, adjective, numerale, pronume, adverbe, prepoziții, conjuncții, interjecții și o foarte lungă listă de verbe. Așadar, confruntarea româno-italiană se face din unghiuri lexico- gramaticale aprofundate. În total, sunt aproximativ 1700 de cuvinte românești cu paralele italiene. Dintre acestea, după considerațiile lui Heliade, 1300 reprezintă rădăcini de mare productivitate.
În notele care însoțesc vocabularul propriu-zis, autorul arată modul în care a conceput întocmirea semantică a listelor: omul și trebuințelor lui (însușiri, acțiuni), îmbrăcămintea, hrana, rudenia, locuința, plantele, timpul, meșteșugurile etc., subîmpărțiri care amintesc de clasificarea modernă a lexicului considerat din punct de vedere etimologic.
Se remarcă ideea că, ,,El constată că aspectele fundamentale privind viața omului, natura și acțiunea omului asupra naturii sunt redate prin cuvinte de origine latină, pe când aspectele secundare prin elementele împrumutate din limbi diverse: Despărțirile despre om și trebuințele lui de aproape, despre natură și cele trei rigate ale ei, despre numere, sunt mai întregi, în vreme ce în alte despărțiri: despre religie, arte, meserii, meșteșuguri, a păstrat numai acele vorbe care încheie scheletul lor (= elementele fundamentale, n.n.), iar vorbele ce arată amăruntele sau nuanțele unei arte sau meșteșug ce nu l-au cultivat sau l-au luat de la străini, acelea le are străine”. De exemplu, terminologia de bază a religiei creștine este în română de origine latină; slave sunt numai cuvintele care exprimă organizarea serviciului divin în biserică. La fel, terminologia corpului omenesc este aproape în întregime de origine latină. În general, fondul lexical elementar al românei este latin, observație pe care Heliade o exprimă metaforic: ,,Cu cât românul este mai prunc, cu atât limba lui este mai romană și mai curată de străinisme.
Din notele lui Heliade se reține remarca, extrem de interesantă, că, dintre toate limbile romanice, româna e cea mai conservatoare, cea mai fidelă latinității. Singura, limba românească din toate limbile surori de familia latină a păstrat mai mult caracterul unei limbi cultivate Conservatorismul limbii române s-ar explica, după el, prin aceea că româna nu și-a creat de timpuriu un aspect literar, cult: ,,Și când italiană, franțeza, spaniola ar fi avut soarta românei de a rămânea necultivate până astăzi, din toate atunci româna ar fi fost cea mai mare și mai bogată, cu toate că și astăzi surorile sale o întrec în haine, iar nu în trup. Singură limbă română păstrează și tăria, și simplitatea, și egalitatea, și libertatea, și energia limbii latine”, iar „Româna conține unele elemente latinești care nu s-au păstrat în nici o altă limbă romanică, constată Heliade”.
În partea a doua a Paralelismului între limba română și italiană, Heliade a intenționat să prezinte capacitatea extraordinară a limbii române de a-și dezvolta vocabularul prin derivare (cu sufixe și prefixe); de aici concluzia lui că româna dispune de posibilități de modernizare în spirit italian. În acest scop, el a întocmit liste de familii de cuvinte pe baza a 49 de, cuvinte-cuib” (mai ales verbe), toate derivatele (fie vechi, fie noi) fiind puse față în față cu echivalentele italiene, evident, pentru a se arăta că și din acest punct de vedere cele două limbi sunt foarte apropiate. Aceste liste sunt ideale, pentru că o mulțime de cuvinte sunt numai creații posibile, datorate lui Heliade, prin urmare, ele nu există în realitatea concretă a limbii. El a observat că se pot crea familii lexicale neologice de la cuvinte esențiale, din fondul vechi al limbii. De exemplu, pe baza lui a pune s-au integrat, prin traducere, neologismele a compune, a depune, a dispune, a expune, a impune, a opune, a propune, a repune, a transpune. Au ajutat aici și verbele indigene, cu aceeași rădăcină: a apune, a despune, (= a stăpâni), a prepune, (=a bănui), a spune, a supune. În alte cazuri, mulțimea derivatelor create prin traducere a fost susținută de un singur derivat moștenit, cum este cazul verbului a trimite (lat. mittĕre nu a fost transmis în română), la care s-au adăugat neologismele: a admite, a comite, a demite, a emite, a omite, a permite, a promite, a compromite, a remite, a transmite. La fel sunt prezentate în tabelele lui Heliade familiile vechi și moderne ale verbelor:, battere, clamare, clinare, cludere, legere, mutare, noscere (nosci), parare, părere, tornare, videre etc. Dincolo de unele exagerări și erori, se poate spune că Heliade a intuit o modalitate importantă de manifestare a geniului limbii române, aceea de a asimila cu ușurință fondul neologic latino-romanic. În zilele noastre a cercetat în același mod familiile de cuvinte vechi și neologice Al. Graur”.
Au fost prezentate în aceste pagini câteva dintre ideile de lingvistică teoretică, prin care Heliade se apropie de concepțiile moderne ale cercetării limbii:, Se știe că Heliade a întrebuințat numeroase cuvinte italiene în operă sa (mai cu seamă după 1840), dar trebuie precizat că a aplicat italienizarea numai în poezie și foarte puțin în proză. De exemplu, Cântarea dimineții (1822) a fost republicată în 1861 cu substituirea multor cuvinte indigene prin echivalentele neologice italiene. Dar balada Zburătorul ca și Fabulele n-au cunoscut nicio influență neologică. În schimb, epopeea Mihaida, precum și traducerile din autori italieni (Tasso, Ariosto, Dante) conțin nenumărate elemente italiene. Problema aceasta, ca și aceea a includerii italienismelor heliadești în dicționarele epocii (mai ales în Dicționarul academic al lui Laurian și Massim), ar merita o cercetare aparte”.
Reputația lui Ion Heliade Rădulescu se datorează mai ales apariției Gramaticii românești Sibiu, 1828 care s-a bucurat de un răsunător succes și asupra căreia merită să se insiste mai mult. La aceasta, am adăuga Repede aruncătură de ochi asupra limbei și începutului românilor, în care se precizează clar latinitatea limbii române Noi vorbim o limbă ce este o fiică a latinei și caracterul specific al locuitorilor acestui pământ, Noi avem limba noastră, religia noastră, obiceiurile noastre și ne numim rumâni. În aceeași ordine de idei, se cuvin amintite: Scrisorile către Costache Negruzzi”, unde autorul, valorificând tradiția, pledează pentru formarea unei limbi literare, pe baza limbii textelor religioase: „Singurul mijloc ca să ne unim la scris și să ne facem o limbă generală literară este să urmăm limbii cei bisericești și pe tipii ei să facă cineva și limba filosofului, matematicului, politicului… și Scrisorile către George Barițiu”, redactorul revistei Foaia literară din Brașov, semnificative pentru părerile autorului în domeniul ortografiei, ca și Scrisoarea către Petrache Poenaru unde se exprimă necesitatea cultivării limbii și se pledează pentru idea unei limbi unitare pentru toți românii:, Românul care nu e numai muntean, nici numai moldovean, ci e român în toată puterea vorbei și cunoaște ce e stricat și ce e bun… va face o limbă, o gramatică, un dixionar românesc în adevărata însemnare a vorbei… priimite de toți românii..”.
În sfârșit, după 1840, în a doua parte a activității autorului, când se accentuează direcția italienizantă, apar: Paralelism între limba română și italiană (partea I, în Curier de ambe sexe, 1840-1842), cu exagerările din Paralelism între dialectele român și italian (partea a II-a, în volum, 1841), și Vocabular de vorbe streine în limba română, adică slavone, ungurești, turcești, nemțești, grecești etc. (București, 1847), încercare de a înlătura elementele străine și de a impune anumite norme în contradicție cu evoluția istorică a limbii.
Este remarcabilă atenția minuțioasă pe care o acordă Ion Heliade Rădulescu formei exterioare a limbii (ca și anumitor părți de gramatică), într-o perioadă de incertitudine ortografică. Prima lucrare amintită, Gramatica românească, reprezintă una dintre cele mai importante contribuții în vederea codificării limbii literare a epocii; în prefață, autorul susține necesitatea unei ortografii fonetice,… pentru ce să nu scriem după cum pronunțiem, când scriem pentru cei cari trăiesc, iar nu pentru cei morți…” și reducerea alfabetului chirilic, propune soluții pentru îmbogățirea vocabularului prin împrumuturi- mai ales din latină și din limbile romanice- și indică forme concrete de adaptare a neologismelor. Această gramatică a influențat într-o mare măsură recunoașterea, în toate regiunile românești, a variantei muntenești a limbii literare și, prin soluțiile date rezolvării diverselor probleme, a contribuit la unificarea și modernizarea limbii române literare. Se știe că, sub influența lui Heliade Rădulescu, Costache Negruzzi a eliminat din scrierile sale anumite particularități moldovenești. Inspirându-se din lucrările unor gramatici francezi Condillac, Destutt de Tracy, și cum au arătat ultimele cercetări ale lui N.A.Ursu (Modelul francez al Gramaticii lui Ion Eliade Rădulescu), din Grammaire française à l’usage des pensionnats a lui Charles- Constant Le Tellier, Folosită ca manual, Gramatica a putut să exercite o influență directă asupra tineretului, acționând în sensul standardizării exprimării literare, orale și scrise. Se remarcă, pentru dezvoltarea stilurilor limbii române literare, utilizarea limbii conversației curente pentru prezentarea unor adevăruri științifice.
La toate acestea se poate adăuga că, Sub o fermecătoare bunăvoință, transpare totuși rigoarea recomandărilor gramaticului. Stilul din acest fragment ne îndreptățește să-l considerăm pe Ion Heliade Rădulescu drept un precursor al lui Ion Ghica, autor care a folosit de asemenea, în scrisorile sale, limba conversației curente în tratarea unor probleme literare, istorice etc.”.
În istoria lingvisticii românești este curentă afirmația că Heliade a teoretizat și a aplicat împrumutul lexical din latină și din celelalte limbi romanice sub influența lui Iorgovici. Este adevărat că amândoi utilizează, în scris, neologisme având o asemenea origine. Teoretic cel puțin, Iorgovici respinge orice împrumut din, limbile vii” (deci și din cele romanice) în favoarea termenilor latini: ,,În limba românească, vor zice alții, se pot scria cherți de tot feliul: așadar nu e de lipse a adaoge în limba noastră cuvinte noi; au dache e de lipse, acelea cuvinte să le închipuim din închipuirea cugetului nostru, au să le luom de la o Nație vie, cu care treim, mai bine decât din redecina limbii noastre, fiindcă aceea e moartă”, precizând că „dopă județul meu mai bine este a împromuta așa cuvinte din limba noastră cea de redecină decât de aiurea”.
Primul instrument fundamental făurit de Heliade este Gramatica românească, tipărită la Sibiu în 1828, cea dintâi gramatică modernă, descriptivă și normativă a limbii române.
Conform direcției propuse, ,,Definiția limbii și a gramaticii, principiile scrierii fonetice și ale îmbogățirii vocabularului limbii române cu termini latino- romanici sunt just formulate de Heliade. Limba este, scrie el, mijlocul prin care ne arătăm ideile și cugetările noastre, iar gramatica un meșteșug prin care învățăm să cunoaștem o limbă, a o vorbi și scrie întocmai după însușirile și firea sa, definiții redate aproape identic și de lingvistica modernă. Heliade a intuit, cu perspicacitatea caracteristică spiritului său scrutător, ceea ce numim astăzi structură a limbii, numită de el „țesătura”, „urzeala”, “tiparul” sau “sistema” limbii, subliniind caracterul ei definitoriu, față de mobilitatea vocabularului”.
Gramatica lui Heliade, pe lângă scopul didactic îndeplinit, ani în șir, a avut un rol decisiv în stabilirea scrierii limbii române pe baza principiului fonetic. Definind ortografia ca meșteșugul de a scrie drept și cu judecată zicerile oricărei limbi, el a redus numărul slovelor chirilice, folosite atunci la noi, de la 33 la 27, după principiul pentru fiecare sunet, câte un semn, adică câte o slovă.
Problemele complexe ale vocabularului au primit aceleași soluții nuanțate, multe dintre ele valabile și astăzi.
De asemenea, se cuvine, ,,Necesitatea orientării spre noi orizonturi culturale, adânc simțită atunci, la noi, reclama îmbogățirea vocabularului cu termini capabili să exprime noțiunile științelor moderne în plină dezvoltare. Căile de îmbogățire a vocabularului au prilejuit dezbateri largi, în întreg secolul al XIX-lea, la care au luat parte oamenii de cultură din toate provinciile românești”.
Cultura vastă, erudiția filologică și talentul literar, profunzimea gândirii, curajul opiniei personale și capacitatea de a intui surprinzător esența problemelor cercetate i-au permis lui Heliade să se manifeste ca un vizionar, ca deschizător de drumuri în cele mai variate domenii ale culturii românești, el îndeplinind astfel în Principate un rol similar cu cel pe care l-a avut Școala Ardeleană în Transilvania. Ideile sale privitoare la modernizarea și unificarea limbii române literare, exprimate până la 1840, au fost preluate, dezvoltate și aplicate de reprezentanții curentului istoric și popular, tot așa cum latinismul și, în general, curentele puriste din secolul trecut au continuat principalele idei ale Școlii Ardelene.
Cercetătorii în domeniu au subliniat că, Gramatica lui Heliade a însemnat un moment hotărâtor în dezvoltarea culturii moderne, în cultivarea limbii prin scoaterea ei de sub influențele slavonă și grecească. În finalul Prefeței, autorul propune: dar ca să se desăvârșească limba și mai bine și să se hotărască o dată cum să rămână termenii cei noi, aceasta nu se va putea până când nu se va întocmi o Academie de câțiva bărbați, a căror treabă să fie numai literatura românească, cari cu vremea vor pune în regulă și vor desăvârși limba prin facerea unui dicsione”.
Înzestrat cu un ascuțit spirit teoretic și practic, Heliade și-a dat seama că programul de modernizare a culturii române nu poate fi realizat fără fondarea de ziare în limba română, cu o putere de circulație în toate provinciile locuite de români. Părăsind cursurile de la Sf. Sava, care nu-i permiteau să-și dezvolte cunoștințele enciclopedice, el editează în 1829 primul ziar, denumit într-o Înștiințare, tipărită anterior, Curierul Bucureștilor. Dându-și seama de importanța acestuia, titlul este schimbat în Curierul românesc, apărut la București de la 8 aprilie 1829 până în aprilie 1848. În 1830, Heliade cumpără prima tipografie laică, pe care o modernizează doi ani mai târziu la Sibiu. În această tipografie, de la Cișmeaua lui Mavrogheni, tipărește Curierul românesc și suplimentele literare: Gazeta Teatrului Național (1835), Muzeu național (1836) și Curier de ambe sexe (1837), precum și volume ale tinerilor debutanți și un mare număr de traduceri din literatură universală.
Curierul românesc era difuzat în București, la Craiova, în capitalele de județ, la Iași, Sibiu, Blaj, Pesta, Arad, în Bucovina și în Basarabia. Încă din 1829, Heliade solicită compatrioților să se aboneze la Biblioteca rumânească și să-și slobozească inima a da ajutor pentru folosul nației. Revoltat de afirmația consulului rus că limba română ar avea altă origine decât latină, Heliade afirmă în articolul Repede aruncătură de ochi asupra limbii și începuturile rumânilor: „Noi avem limba noastră, religia noastră, obiceiurile noastre, legile noastre și ne numim rumâni și prin urmare oricare om va trăi în acest pământ, cu aceste obiceiuri deprins, oriunde se va duce este străin. Și deprinderile lui îi dovedesc că este rumân”.
În 1836 Heliade editează revista Muzeu național, al cărui scop era dezvoltarea limbii românești. Aici publică Corespondență între doi rumâni, unul din Țara Rumânească și altul din Moldova.
Costache Negruzzi își începe scrisoarea astfel:, Domnul meu! Literatura rumânească, atâta vreme înghețată de gerul barbarismului și a caria abia o umbră mai rămăsese, disfigurată și aceea, ciontită, a început a-și lua ființa sa. Domnia ta ai deschis drumul regenerației sale prin Gramatica d-t. Acum multe, frumoase alcătuiri și traduceri s-au tipărit în București. Un Teatru Național s-a urzit și multe alte îmbunătățiri s-au făcut, care-ți fac multă cinste, domnule!”. Costache Negruzzi îl roagă pe Heliade să-l înscrie în Societatea filarmonică, ca mădular [membru] ajutător și conlucrător.
În scrisoarea de răspuns, Heliade îi mărturisește că o limbă, cu cât se lucrează, cu atât se cultivă și după ce și-a format limba științelor sau a duhului a pășit și la limba inimii sau a sentimentului. Pentru îmbogățirea limbii, și-a propus la început să traducă din Lamartine și Byron și să vadă cât se poate îmbunătății limba și cât este de destoinică să exprime idei atât frumoase, apoi a întocmit un plan de traduceri din literatură universală. În Gazeta Teatrului Național din aprilie 1836 Heliade publică lista traducerilor: 40 de piese, unele tipărite, altele aflate sub tipar și cele mai multe care așteaptă să fie tipărite, între traducătorii pieselor de Voltaire, Molière, Goldoni aflându-se Heliade, Iancu Văcărescu, Ion Ghica, Constantin Aristia: ,,Îndemnul scriți, băieți, numai scriți românește a fost interpretat în sensul că Heliade ar fi deschis cale liberă traducerilor, în dauna literaturii originale. Dumitru Popovici precizează însă că autorul baladei Sburătorul avea drept criteriu capodopera poetică, opera de mare putere educativă în ordinea morală”.
După apariția revistei Dacia literară, condusă de M.Kogălniceanu, al cărei scop era ca românii să aibă o limbă și o literatură comună pentru toți, rolul de îndrumător al limbii și literaturii- și al culturii moderne în general- îi revine lui Mihail Kogălniceanu, care, prin Dacia literară din 1840, urmărea ca românii trăitori de o parte și alta a Carpaților și de pe ambele maluri ale Prutului să aibă o limbă și o literatură comună tuturor.
Acestea fiind notate, ,,Cu prilejul împlinirii celor două secole de la naștere, se cuvine să-i subliniem meritele și să nu-i ignorăm activitatea de după revoluția de la 1848, când devine, treptat, om vechi în țară nouă”.La acestea trebuie consemnat că drept „recunoaștere a contribuției sale la cultivarea limbii române și la modernizarea valorilor culturii naționale, este ales primul președinte al Societății Academice Române. Dumitru Popovici, editorul operelor lui Ion Heliade Rădulescu, l-a considerat una dintre marile personalități ale culturii și literaturii române moderne”.
Așadar, prin expunerea activității de teoretician, s-a urmărite prezenterea contribuției enorme pe care a avut-o Heliade la dezvoltarea limbii prin munca sa titanică.
3.5 Limba și Stilul lui Ion Heliade Rădulescu
“Părinte al literaturii române”, cum l-a numit Hașdeu, Ion Heliade Rădulescu este scriitorul cel mai caracteristic pentru evoluția culturii românești în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Vasta lui activitate îmbrățișează numeroase domenii ale literaturii, științei și culturii. Prin traducerile din Lamartine și Byron, ca și prin temele poeziilor originale, Ion Heliade Rădulescu s-a impus drept întemeietorul romantismului românesc. Stilul lui Heliade se caracterizează prin oralitate, retorism și o notă de pronunțată familiaritate. Problemele cele mai aride, Heliade se străduiește să le facă accesibile. Numai o limbă nestatornică încă, arată G. Călinescu, a făcut ca Heliade să nu se realizeze la înălțimea talentului său poetic.
Producția sa poetică, opere originale și traduceri este concentrată îndeosebi în volumele: Meditații poetice dintr-ale lui A. de la Martin. Traduse și alăturate cu alte opere originale prin D. Ion Eliad, București, 1830, Culegere din scrierile lui Ion Eliad de prose și de poezie, București, 1836 și Curs întreg de poezie generale, București, 1868-1870. El scrie elegii La moartea lui Cirlova, O noapte pe ruinele Târgoviștei, poezii filozofice Visul, ode La F. Schiller, dar capodopera sa rămâne balada Zburătorul 1844. În domeniul poeziei epice, Heliade intenționa să scrie două mari epopei: Anatolida sau Omul și Forțele, o sinteză a istoriei omenirii, și Mihaida, inspirată din viața lui Mihai Viteazul, din care nu ni s-au păstrat decât fragmente. Heliade a scris numeroase fabule Orologele lui Carol V, Foile și cărbunele, Coada momitelor, adaptări după fabuliști mai vechi și mai noi. În satirele sale, scriitorul biciuiește tipuri și moravuri cotemporane Domnul Sarsailă autorul, Coconul Drăgan, Un muieroi și o femeie. Heliade a tradus în românește numeroase opera belestristice din literaturile occidentale. În afară de traducerile din Lamartine și Byron, semnalate mai sus, amintim următoarele lucrări transpuse de scriitor în românește: Arta poetică de Boileau, Gerusalemme liberta de Tasso, Fingal de Ossian, Fanatismul sau Mahomet profetul de Voltaire. Contactul strâns cu ideile socialismului utopic îl face să traducă Catehismul socilistilor de Louis Blanc (ms. Ac.767).
Interesantă, prin opiniile emise de autor, este lucrarea Geniul limbilor în genere și al celei române în parte, publicate în volumul I al Culegere de poesie generale (trei volume, 1868-1870). Dintre lucrările de teorie literară ale lui Heliade amintim: Regulile sau Gramatica poesii după Levizac și Moysant, 1831 Pentru stil 1834, Critică literară 1837, Despre metru 1839. Unele articole filozofice, istorice literare și economice au fost adunate de Heliade în Equilibru intre antithesi sau Spiritul și materia, București 1859-1869.
Activitatea lingvistică a lui Heliade cuprinde două perioade distincte. În prima parte a activității sale, el profesează idei sănătoase, care puse în practică în primul rând de el însuși, au adus o contribuție pozitivă la formarea limbii romane literare romanești contemporane. În jurul anului 1840, începe să se manifeste italienismul sau, care cunoaște cea mai categorică expresie în Paralelism între limba română și italiană București 1841. Anul 1841, nu trebuie însă considerat drept o graniță rigidă între două epoci. Dincolo de această dată, Heliade va continua să scrie, mai ales în primii ani, într-o limbă nealterată, capodopera sa Zburătorul datează din 1844. Dar, tot acum, Heliade începe să-și pună în aplicare ideile italienizante.
Deformarea limbii scrierilor sale va merge, mai ales după întoarcerea din exil, până la fragmentare. De aceea, pentru a avea o imagine fidelă a limbii lui Heliade, studiul lingvistic al scrierilor sale trebuie completat cu o scurtă privire asupra italienismului său.
Atitudinea lui Heliade fata de aceste particularități regionale ale limbii sale e diferită de la caz la caz. Scriitorul, care a fost cel mai convins adept al unificării limbii literare nu a considerat drept regionale decât unele dintre fonetisme: prepoziția pă, cu fonetism muntenesc e prezentă îndeosebi în primele scrieri ale lui Heliade, fără a elimina formă literară pe, folosită și ea pe scară largă. Destul de răspândit în culegerea de versuri din 1830, pă e folosit sporadic în volumul de poezii din 1836, pentru a dispărea practic în jurul anului 1840. Aceeași soartă o au pronunțările: șărpuind, rămășiță, etc. Care cedează și ele locul formelor literare, cam la aceeași dată. Dupe e prezent alături de după, în toate scrierile autorului. Varianta cu fonetism regional continua să apară și la o dată când alte particularități muntenești fuseseră eliminate.
Ion Heliade Rădulescu este considerat drept întemeietorul romantismului românesc. Stilistic, el rămâne un clasic cu unele orientări romantice. Explicația acestei situații contradictorii trebuie căutată în ideologia literară a scriitorului. S-a arătat mai demult că Heliade manifesta, mai ales în prima perioadă a activității sale, o puternică adeziune la doctrina literară a clasicismului. Atitudinea sa nu este, însă, în toate privințele consecventă. El este un admirator al Artei poetice a lui Boileau, dar ajunge până la urmă, să se ridice împotriva prescripțiilor ei, sub influența directă a prefeței la Cromwell. Ideologia literară a lui Heliade explica orientarea stilistică a scrisului sau. Se știe că, pe linie stilistică, clasicismul se caracterizează prin promovarea generalului și a abstractului, în timp ce romantismul, reacționând împotriva vechii arte poetice, va proclama cultul particularului și al concretului.
Acesta este Ion Heliade Rădulescu. El are în primul rând maliție, sarcasm crud, un râs hohotitor, menit să nimicească pe adversari într-o satiră necruțătoare. Umorul, privea cu îngăduința a dizarmoniilor vieții, duioșia nu-l caracterizează, și numai rareori îl găsim dispus să glumească pe seama lui însuși sau pe seama unor anomalii de care nu e vinovat cineva anume, ca anomaliile scrierii chirilice sau imperfecțiunile limbii. În majoritatea cazurilor, Eliade caută și descoperă o victimă a instinctului sau comic, a pornirii nestăpânite de a face haz. Veselia lui Eliade, bizuita pe observația umanității tipice, caracterologice, este de origine clasică.
Cele câteva portrete ale sale, ca și anecdotele presărate de-a lungul paginilor filozifice sau memorialistice, bufoneriile lingvistice, articolele de critică sunt de orientare și de structura clasica, indifferent de modele. Lipsit de imaginație epică, Heliade e înzestrat cu o mare imaginație fantastică și e un remarcabil, oricât de rebarbativ ar părea la o privire superficială, gânditor, constructor de utopii, ca și de imagini escatologice, un poet al mărilor spectacole infernale, și paradisiace. Intențional, și în forme nedesăvârșite, pe alocuri aride sau chiar grotești, Eliade este cel mai dantesc poet al nostrum, înainte de Macedonski, care îl continua sub acest aspect. Credem a nu greși socotind epopeea eliadesca, rezultată din conjugarea influentelor renascentiste și iluministe (Dante Tasso Milton) baroca.
Există o altă latură a poeziei lui Eliade care ține de preromantism și de romantismul activ, o fază lamartiniană și alta hugoliana, importante, cea dintâi pentru tendința de înnoire a lirismului românesc, cea de-a doua pentru tendința de angajare a lui în lupta pentru idealuri generoase.“Scrisul, pentru Heliade Rădulescu, este o sacră îndatorire, fiindcă talentul lui/ .a mea candidă liră./, a cărui menire instauratoare, adamiană, este, practic, ilimitată, divină, descinde din cer: .La câmp și la cetate, în noapte,și în rază,/În carceri, pe ruine, pe oamenii mari cânt;/ Conserv al lor nume în secoli de viază,/ Fac vie-a lor țărână, dau suflet în mormânt..//; talentul(.schinteia sacră ce-ncinde poezia.) poate (în)ființa totul:.istoria prin mine ia chip, se-nființează,/ Eu timpului dau aripi,prin mine el viază..); rolul poeziei este să formeze o limbă și să creeze o mitologie națională. Acesta este crezul slujirii căruia Heliade îi va închina toate energiile sale creatoare”.
Ion Heliade Rădulescu este una dintre personalitățile proeminențe ale generației pașoptiste și unul dintre promotorii culturii românești: înființează școli, predă matematică, gramatică și retorică, editează ziare, este autorul unor serii de studii și articole despre limbă {Gramatica românească – 1828), traduce din Moliere, Voltaire, Victor Hugo și alții. Poezia să ilustrează o diversitate tematică; poetul a încercat toate speciile genului liric din dorința de a oferi modele și de a stimula talentele vremii.
Primele poezii sunt elegii, ode, meditații pe teme romantice: trecerea ireversibilă a timpului, deșărtăciunea vieții, istoria ca izvor al regenerării morale, evocarea trecutului glorios al neamului, rolul creatorului de artă în societate, surprinderea nașterii sentimentelor umane.
IV. ION HELIADE RĂDULESCU – POETUL
4.1 Activitatea literară
Ceea ce a făcut Heliade pentru cultura românească nu se rezumă doar la activitatea sa de teoretician, acesta jucându-se cu limba și creând astfel poezie.
Ion Heliade Rădulescu a fost un remarcabil poet, prozator, traducător, tipograf, filolog și îndrumător literar. Tatăl său Ilie Rădulescu, a fost căpitan de poteră. Pentru o vreme a slujit chiar și în armata rusească, dobândind o moșie în județul Ialomița și o casă în București.
Mama sa, Eufrosina, născută Danielopol, provenea dintr-o familie de negustori greci, stabiliți în București.
Heliade își începe studiile în limba greacă, cu dascălul Alexe și la zece ani reușește să citească românește pe o carte cu slove chirilice. Studiile grecești și le continuă la București cu călugărul Naum și apoi în 1814, la Academia Domnească de la Schitu Măgureanu.
La această Academie capătă primele noțiuni de filosofie iluministă și cunoaște scrierile lui: Voltaire, Rosseau, Montesquieu, Condillac, Destutt de Tracy.
În 1818 se mută la școala românească de la Sf. Sava, înființată de Gh. Lazăr.
La optsprezece ani, a predat alături de Gh. Lazăr aritmetica și geometria timp de șase ani, dar și lecții de gramatică românească, cunoștiințe de filosofie și retorică.
Redactează principalele obiective ale Societății literare (1827) care cuprindeau: transformarea Școlii Sf. Sava în colegiu, crearea de școli primare sătești, editarea unor ziare, încurajarea traducerilor din literatură universală, fondarea unui teatru național, reforme sociale antifeudale.
La 1828 tipărește la Sibiu Gramatica românească, preluată după un, model francez. Curierul românesc, primul ziar apărut în Țara Românească iese sub tipar un an mai târziu. După ce achiziționează o tipografie, începe o prolifică activitate editorială, iar traducerile ocupă locul întâi. În Tipografia lui Eliad și-au publicat operele mulți dintre scriitorii contemporanii lui, ca de exemplu G. Alexandrescu. În sprijinul teatrului românesc a editat Gazeta Teatrului Național (1835-1836). În aceeași perioadă își continuă activitatea de editor și traducător.
Primul volum de versuri originale este: Culegere din scrierile lui I. Eliad de proze și de poezie (1836). Urmează Curier de ambele sexe.
În publicațiile sale, Curierul românesc, Muzeul național (1836), Curier de ambele sexe (1837) și Almanah literar pe anul (1839) apăreau trecute sub semnătură versuri originale și traduceri, articole de teorie și critică literară, dezbateri privind limba română.
Lansează proiectul unei Biblioteci universale care cuprindea traducerea și editarea operelor filosofice, literare și istorice până în epoca modernă.
Între 1843 și 1848 este director al Arhivei Țării Românești, iar în 1848 se alătură comitetului revoluționar pentru acțiunile cuprinse în Proclamația de la Izlaz. Este ales ministru în Guvernul Provizoriu și apoi membru al locotenenței Domnești împreună cu Nicolae Golescu și Christian Tell.
În anii exilului (1848-1858) publică articole și broșuri politice în română și în franceză opiniei publice din străinătate, evenimentele de la 1848.
Întors definitiv în țară, în 1859 după o călătorie la Londra și Paris reintră în viața politică și editează Curierul român (1859), urmat de Proprietarul român (1860), iar în 1868 începe și reeditarea întregii sale opere poetice Curs întreg de poezie generală în patru volume.
Ion Heliade Rădulescu s-a remarcat de-a lungul timpului prin structură și preocupări ca fiind un spirit enciclopedic cu procese grandioase. În operă sa este dezvăluită vocația universalității. În filosofia iluministă și în scrierile cărturarilor află, luminarea” culturală a românilor, văzută ca singura cale pentru construirea unei națiuni civilizate și independente.
Înnoirea și modernizarea culturii sunt consecințele unificării limbii prin cultură și literatură. Procesul de renaștere națională au la bază tradiția: istorică, religioasă și politică.S-a impus printre contemporani, în primul rând ca îndrumător și deschizător de drumuri în cultura românească, ca cel mai însemnat ctitor până în preajma revoluției de la 1848.
Prefața Gramaticii românești, studiul repede aruncături de ochi asupra limbei și începutului românilor (1832), scrisorile către C. Negruzzi (1836) reiau cu argumente solide aceeași idee: poporul român pentru a deveni o națiune, are nevoie de o limbă unitară, bazată pe limba populară și cea a textelor bisericești.
Ortografia pe care o reduce la 28 de semne este alcătuită după principiul fonetic. Ideile lingvistice și reformele propuse de I. H. Rădulescu susține o amplă companie prin presă, școală și traduceri. Au avut un rol hotărâtor în procesul de formare și consolidare a limbii române literare. În lucrările: Paralelism între limba română și italiană (1840) și Vocabular de vorbe streine în limba română adică slavone, ungurești, turcești, nemțești, grecești (1847) au luat amploare tendințele puriste din concepția sa lingvistică.
Tendințele erau ca limba română literară să fie purificată de toate cuvintele neromatice și înlocuite cu altele de origine latină sau italiană.
Mai târziu izolarea sa ostentativă a omului dornic numai să conducă, rătăcirile lingvistice cât și greșelile politice îi opturează treptat imaginea mentorului cultural.
În exil, preocupările sale sunt de ordine filosofică și religioasă. Ideile sale sunt expuse în: Biblicele sau Notițe istorice, filosofice, religioase și politice asupra Bibliei, 1858 și Echilibru între antitezi sau spiritul și materia 1869 și vădesc aceeași închinare spre o explicație unitară, dialectică a lumii.
Lânile esențiale ale gândirii lui H. Rădulescu sunt: cultul rațiunii care domină materia și haosul, aspirația spre absolut și spiritualitate, favorabile poeziei sale.
Atras de lectura Biblicii, se consideră profetul neînțeles și nerecunoscut de poporul pe care l-a slujit. A devenit un pamfletar vehement cu prea numeroșii săi dușmani și s-a îndepărtat de oamenii de valoare a epocii cu care avusese cândva idealuri commune.
Poezia lui H. Rădulescu exprimă structura complexă a unui creator cu aspirații, ambiții și posibilități înalte. Poetul a încercat toate speciile genului pentru a stimula tinere talente sub puternica influență a lui Lamartine.
Primele poezii sunt sonete, elegii, ode cu motive romantice comune, trecerea ireversibilă a timpului, ruinele trecutului, destinul poetului, deșertăciunea vieții.
În lirica erotică, autorul trece peste clișeele elegiace și idilele lui de dragoste devin imnuri închinate căsniciei.
Prin simbolizarea pornirilor interioare contradictorii Serafimul și Heruvimul, Visul din prima jumătate a secolului XIX-lea, poetul roman moderează spre o gesticulație romantică, declamatorie, de tip mesianic, de simboluri și de alegorii. Poemele, astfel, capătă o coloratură socială și religioasă evidentă. Destinul omenirii și locul poetului – profet în univers constitue teme fundamentale.
În 1836 intenția lui I. H. Rădulescu este de a gândi un poem unic și uriaș numit Umanitatea compus din: Căderea dracilor, Anatolida sau Omul și Forțele și Santa Cetate.
Poemul Anatolida, includea Căderea dracilor cu o semnificație transcendentă despre istoria omenirii de lacrearea și căderea omului până la imaginea unei societăți viitoare.În Santa Cetate domină armonia, rațiunea, spiritual, victoria omului asupra zeului Forța.Paradisul pierdut a lui Milton, Infernul și Paradisul lui Dante, Legenda secolelor lui Victor Hugo și utopiile lui Jules Midelet și Pierre Leraux nu-și contopesc încercările temerare într-o creație unitară.
I. H. Rădulescu este în literatura română, primul poet care aspiră să realizeze o panoramă romantică și unul dintre izvoarele marilor poeme eminesciene se regăsesc în construcțiile poetice heliadești.
Epopeea Mihaida cuprinde o viziune religios-romantică aplicată națională. În Istoria Românilor. Mihai Viteazul este hiperbolizat în erou romantic și exponent a Divinității. Încercarea de epopee retorică cuprinde parțial episoade realiste: sfatul boierilor, descrierea cadrului, dialogurile. Pilonul romantic al elanurilor vizionare coexistă în poezia lui cu cel autohton, al mitologiei populare.
Capodopera sa este Zburătorul (1843). Poemul sugerează mijloace lirice remarcabile, admosferă de vrajă și supranatural care însoțește unirea sentimentului de dragoste.
Heliade s-a dovedit înzestrat pentru poezia satirică șifabulă în care își putea desfășura temperamental polemic, verva pamfletară, jouialitatea, limba riguros și colorat. Poemele comice: O festă în comemorația zilei de 23 septembrie 1845 sau Cobza lui Marinică, Păcală și Tândală sau Cavalerul și Scutierul; fabulele: Măciașul și florile, Un muieroi și o femeie, Muștele și albinele dezvăluie o mare slăbiciune constucții lexicale, focuri de cuvinte și înșiruiri de vocale fără sens, parodiind descântecul. Ion Heliade Rădulescu a fost și un prozator talentat. Proza poematică Imn către holeră dovedește măiestria sa prozaică, satirică sau pentru memorialistică.
Prefață la Gramatica românească cuprinde pagini antologice din postura de pedagog al contemporanilor săi, folosește un ton familiar, sfătos, care face haz de adversarii imaginari. Spirit satiric, observator de moravuri și tipuri umane, autorul era un mare amator de caractere și fiziologii de factură clasică. Bată-te Dumnezeu! Coconița Dragană, Coconul Drăgan, Domnul Sarsailăautorul și alte scieri politice sau memorialistice pun în valoare mijloace remarcabile: umorul popular, bogăția vocabularului, caricatura rapidă, spontaneitatea replicii. Scriitorul adoptă întotdeauna poziția omului de rând, plin de bun-simț, obtuzitatea unor demnitari, impostura, autorilor neînțeleși”, oameni care persiflează cu umor aerele superioare ale parvenitului.
În scrierile politice și filozofice ca și în scrisori are aptitudini de mari însușiri de prozator: Mémoires sur l´histoire de la régénération roumaine sur les événements de 1848 accompli en Valachie, 1851, Biblicele sau Notițe istorice, filosofice, religioase, politice asupra Bibliei, Echilibrul între antiteze sau Spiritul și Materia.
Tonul biblic, de venerație divină și elevată aspirație spre sublim și frumuseți abstracte, alături de invective și blesteme, cu violențe de expresie sunt caracteristici ale întregii sale opere.
Format în spiritual esteticii, clasiciste, H. Rădulescu a fost receptiv la marile curente literare contemporane, iar crezul artistic estetic și expus teoretic sau implicat în creația proprie, cuprinde tendințe diferite, uneori opuse, periaode de tranziție în care se afla literature română în prima jumătate a sec. XIX-lea.
Din Marmontel, ale cărei: elemente de literatură le-a tradus și folosit în cursurile de poetică și stilistică, a preluat credința în misiunea moralizatoare a artei și îndoială asupra imuabilității valorilor.
Cultul Bibliei este o operă artistică desăvârșită care i-a întărit latura romantică. În viziunea sa utopică și romantică, poezia însemnă încununarea tuturor virtuților creatoare ale omului, ca mijloc de identificare cu creația poetică a Divinității. În concepția sa, a adăugat și mesianismul lui Hugo ca mijloc de civilizare, emancipare națională și cultură a poeziei.
Heliade a scris numeroase articole, prefețe și prelegeri care cuprindeau principii estetice sau de teorie literară, reguli de stil de prozodie și retorică. Este un factor decisiv și important în constituirea teoriei literare românești.
Creația literară se confundă cu poezia și că orice meșteșug, își are “limba ei” – idee estetică modernă, pe care o enunță în 1831 în prefață la Regulile sau gramatica poeziii, tradusă după Lévizac și Moysant.
Prin critică, a realizat mai mult o analiză a poeziilor sub aspect stilistic și prozodic în versurile lui G. Alexandrescu Critică literară.
În 1838, lui G. Barițiu îi propunea o rubrică de analiză a poeziilor Foaie pentru minte, inimă și literatură, în care critica starea precară a literaturii naționale în curs de formare și a negat oportunitatea criticii, Asupra traducției lui Omer. Atitudinea sa pedagogică, de îndrumare a talentelor, de stimulare a unei activități constructive a încurajat scrieri originale și traduceri criticată ulterior de M. Kogălniceanu. La întoarcerea din exil a adoptat o atitudine critică față de literatură contemporană.
Ca traducător, I. H. Rădulescu și-a manifestat preferința pentru poezie și epopee. A tradus fragmente nepublicate, din poemele lui Hesiod Operele și Zilele și Theogonia și din lirica poetei Sappha. A tradus, de asemenea poezia lui Lamartine și Byron. Din literatură clasică franceză și din cea a Luminilor a ales opere reprezentative: Amfitrion de Molière, Arta poetică a lui Boileau, tragediile lui Voltaire Fanatismul sau Mahomet prorocu și Brutu, precum și Iulia sau Nouă Eloise. A încercat și câteva transpuneri neîncheiate: Ierusalimul liberat (cântul VII) de Torquato Tasso, Orlando furiosul de Ariosto, Infernul de Dante, Fingal de Ossian.
A tradus și prelucrat numeroase fabule de La Fontaine, P. Lachambeaudie, J. P. Viennet. Dintre romancierii contemporani a ales pe Al. Dumas Din Corricolo, Speronare și pe E.Sue Crucea de argint.
În Curierul românesc și Curier de ambe sexe sunt articole și fragmente din numeroși autori : Herodot, Xenofon, Vergiliu, Horațiu, Goethe, La Harpe, A. Karr, Balzac, E. Young, W. Scott, Caroline Nortan, Fr. Marryat, G. B. Zappi.
Traducerile au fost utile și cu ecou în epocă, cu scopul de a contribui la unitatea limbii române și de a face aptă pentru exprimarea ideilor și sentimentelor, ,,înalte și pline de patimă atent la redarea fidelă a originalului”.
I. H. Rădulescu are meritul de a fi scos la lumină un număr impresionant de autori și opere din literatură universală.
Până la 1848, a contribuit decisiv prin inițiative editoriale și publicistice, prin idei estetice și de teorie literară prin propria-i creație la uniformizarea literaturii române moderne și la păstrarea unor tradiții culturale.
Se știe că „După D. Cantemir, o a doua mare personalitate a literaturii române este fără îndoială I. Eliade Rădulescu, scriitor cu suflet ardent, creator pretutindeni, desfășurat deopotrivă în viață și în artă”.
Încă de timpuriu, 1811 procură istoria și ajutat de niște olteni știutori de carte care lucrau în via părintească, descifrează slava chirilică, desăvârșindu-și studiile în podul casei.
La ziua unor ciobani descoperă cărți populare ca: Epistolia, Avestița, Istoria lui Arghir.
A susținut cursuri de aritmetică, de geometrie, trigonometrie, de gramatică. Încă din 1820, pregătește cursul Gramaticii românești.
În 1828, Eliade pleacă la Sibiu, să tipărească Gramatica, cu cheltuiala coconului Scarlat Roset”, care s-a dovedit mai târziu că nu i-a dat nici un ban. Soția, Maria Alexandrescu, îi jură credință acestuia până la întoarcere.
La 11 octombrie 1830, cumpără singura tipografie particulară a doctorului Caracaș, de la cișmeaua lui Mavroghene.
Locotenentul Zalic de la 1848 ar fi fost fiul vitreg al lui Eliade nelegitim, ceea ce ar arăta infidelități în primii ani de căsătorie.
Cei doi copii ai săi, Virgiliu și Virgilia au murit pe rând în 1830, respectiv 1832. Devine mizantrop (care urăște lumea), încă de dragul copilului ce mai trăia în 1830, nu divorțează. Din 1832 este și redactor al Buletinului Oficial, iar până în 1848, activitatea lui de jurnalist, traducător și editor este considerabilă. Adversarii îl bârfeau că făcuse, ,,din literatură o meserie ș-o negustorie”. Inițiat în Societatea Secretă de la Golești el primi să intre în 1833 alături de I. Câmpineanu, în marea Societate filarmonică.
În 1841, într-un articol publicat în Foaie pentru minte, Heliade a atacat Regulamentul cu gesturi de aparență tocmai pentru ideile lui înaintate.
La 27 mai Curierul românesc a fost suprimat, iar I. H. Rădulescu și-a dat demisia și a înapoiat diploma de mare clucer.Regulamentul a fost ars și Eliade care vorbise de la balconul norodului, făcând politică, începea să piardă din popularitate.
Scrie poezia Adio la patrie în 20 noiembrie 1848 cu gândul retragerii și cu regretul nerespectării la Sibiu principiilor instituite.Suferințele lui sunt tragi-comice. I se inspectează corespondența și este suspectat de infidelități în căsnicie.
În decembrie 1853 este chemat la Constantinopol spre a fi trimis în tabăra lui Omer Pașa că „reprezentant al națiunii” (Heliade-bey). Heliade este încântat nu pentru el cât pentru nație.
La Londra, și-a tipărit Biblicele în 1858.
În 1858, tipărea la Beciu Cobza lui Marinică, îndreptat împotriva lui Știrbey.
La cererea expresă lui Ion Ghica pentru suprimarea gazetei Curierul român, Heliade s-a revoltat cumplit exprimându-se prin versuri ca un pamfletar talentat. S-a considerat marginalizat și acest lucru l-a înverșunat.
În Naționalul l-a atacat pe Gr. Alexandrescu în fabula Câinele bolnav la ochi. Alexandrescu l-a numit atunci farmason, renegat și l-a denunțat pentru foloase necuvenite iar în 11 mai 1861 i-a dat o replică dură fabulei, lăsându-l pradă obsesiilor pe patul de moarte.
La 27 aprilie 1872 moare în str. Polonă, nr.20. A avut parte de funeralii grandioase deoarece fusese una dintre cele mai ilustre glorii naționale, mare scriitor, poet și prozator, mare filolog și filozof, părintele literaturii române, sufletul revoluției de la 1848 și autorul nemuritoarei programe prin care s-au proclamat drepturile omului și s-au regenerat toate stările societății române.
Gramatica românească (1828) optează pe lângă împuținarea slovelor și a ortografiei etimologice inutile și situația neologismelor.
Se vorbește frecvent despre împrumuturi din limba franceză: „nation, ocazion, comision, sau din latină: privileghium, coleghium, centrum, punctum, de la italieni: soțieta, liberta, cvalita”. Ortografia are un aspect totuși superficial la începuturi, dar care nu dăuna operei literare.
A dus o legitimă luptă împotriva caracterelor chirilice, suprimându-le cu totul în Curierul de ambe sexe, periodul V, de unde începe a folosi litera latină, schimbare care îi deranja pe bătrânii obișnuiți cu limba veche și pe autoritatea protestoare. Reforma lui Heliade trece astfel dincolo de filologie. El visa să schimbe lucrurile.
Pe Heliade îl luară în 1820 ca profesor ajutor al lui Gh. Lazăr cu 100 de lei pe lună, pentru aritmetică și geometrie. Două cursuri de latină și franceză fuseseră încredințate lui Erdeli.
După plecarea lui Lazăr, Heliade a rămas 6 ani în locul acestuia bineînțeles cu plată.
După ce a părăsit Sf. Sava, a făcut jurnalistică. După 1 an, la 11 octombrie 1830, cumpără singura tipografie particulară pe care o instalează pe terenul cumpărat de tatăl- său, la Obor, așezând presa chiar în locul unde fusese patul lui Lazăr.
Tipografia provenea de la doctorul Caracaș, de la Cișmeaua lui Mavroghene. Adversarii îl bârfeau.
Din 1830 până în 1848, activitatea sa de jurnalist, traducător și editor a fost considerabilă. Din decembrie 1832 a fost și redactorul Buletinului Oficial, devenind slujbaș Postelniciei. A avut de asemenea titlurile de: pitar, paharnic, clucer. La 1848, Heliade era tată a patru fete și un băiat, Jenache (născut în 1846).
Plăcerea de a se afla în centrul marilor evenimente, de a fi luat în seamă, este oricând evidentă la Heliade, care trece drept poet al Curții sub protecția lui Al. Ghica. Ocrotit de stăpânire, înconjurat de rude bogate, poetul se îmbogățește.
Într-un articol Foaie pentru minte (1841), Heliade lua poziție reacționară, cu gesturi de aparență liberală atacând Regulamentul pentru ideile sale înaintate.
Pe Heliade îl interesa opinia negustorului, opinia dascălului, boierilor de a doua și a treia clasă numiți priorativ ciocoi.
Totdeauna a susținut că n-a existat la noi boierime ereditară, ci numai funcțională. Avea ciudă pe boierimea cu pretenții care îl privea de sus pe el, om nou și pătruns numai prin merit, dar și repulsie față de revoluționarii care stricau conduita ordinelor.
Pentru articolul de la 1841, ar fi fost dat în judecată criminală de o comisie numită ad-hoc prin stăruința consulatului rus și a celui francez, sub învinuire de complot, articolul fiind denumitProclamație la revoluție.
La 1844, Trandafiloff obținând de la Bibescu concesiunea unor exploatări miniere, Heliade scoase pe foi volante după metoda lui Voltaire, diatriba Măceșul și florile.
Vulgaritatea sănătoasă a țarului, actualitatea chestiunii răspândită așadar satira și sporiră astfel, popularitatea lui Heliade. Poate și pentru acest lucru Heliade nu fusese chemat în noua, Asociație Literară Heliade, om dintr-o bucată în felul lui, plin de bun simț în politica speculativă, incapabil de a înțelege necesitatea practică a exagerărilor pragmatice și a compromisurilor, și mai ales încăpățânat, plin de vise, cu sentimentul tot mai accentuat că toată lumea îl persecută pentru marile lui dreptăți”.
Polcovnicul Odobescu, om cu autoritate asupra armatei, a încercat să înăbușe revoluția de la 1848. În mod lamentabil, Heliade a fost arestat împreună cu tovarășii săi în numele proprietarilor care veneau dinspre sala Momolo, unde își împărtășiseră îngrijorările.
Inițial, a crezut că Brătianu l-a trădat pentru că mai târziu acest lucru să se confirme. Poetul era popular și I.Brătianu reuși să-l discrediteze. Heliade susținea teze moderate, era pentru o reprezentanță pe clase și contra votului universal.
Regulamentul contracara acțiunile și ideologiile simpatizanților iar Heliade după arderea Regulamentului începe treptat să piardă din popularitate. Brătianu, șeful poliției, strigase vehement, jos Regulamentul, iar gustul arderii documentului era necesar pentru fortificarea sufletelor concetățenilor.
La 20 noiembrie 1848 Brașov își ia Adio de la Patrie și pleacă în străinătate. A stăbătut: Serbia, Slavonia, Croația și Știria, apoi Bavaria. A trecut prin Frankfurt și a ajuns la granița Franței, țara libertății.
S-a îmbarcat la Marsilia pe vaporul Rhamsès și s-a oprit în Malta.
În cele din urmă ajuns la Paris, Heliade se socotea aici încă locotenent al emigrației, alături de alți excamaicani în urma unei hotărâri a refugiaților din Brașov.
În 1851, după ce ajunge la Londra, Heliade vrea să se stabilească la Chio. Gelozia soției îl face să se gândească aspru asupra uniu iminent divorț, însă avea la mijloc copiii.
În 1864, într-o reuniune a marilor proprietari, Heliade ar fi cerut să se protesteze contra legii rurale. La doi ani după acest eveniment (1866), primește recompensa națională de 24 000 de lei, apoi pensie de 20 000 de lei anual, adică 1666 26 parale, 2/3 lunar din partea Parlamentului. În 1867, Heliade este ales președinte al noii Societăți Academice.
Tot acest parcus i-a influențat modul de a gândi și de a crea, tot la fel cum întreaga cultură universală, cu precădere cea framceză l-a influențat.
Voltaire l-a inspirat pe Heliade în traducerile sale: Zaira, (pierdută) Mahomet și Brutus. Ideile lui religioase ori scrierile educative au inspirație voltairiană. De la el, lui Heliade îi vine gândul de a cânta cutremurul.
Îi mai plăceau de asemenea: Molière, cu Amfitrion, I Rușeț Bădăranul boierit, Voinescu II, Vicleniile lui Scapin, Grig. Grădișteanu Prețioasele, I. Ghica Sicilianul, Aristia Silita căsătorie.
Din Boileau a tradus o parte din Arta poetică, din Marmontel Regulile sau gramatica poeziei (1831), J. J. Rousseau Noua Eloisa. Din Divina Comedie a tradus în proză cinci cânturi cu scrierea totală în Biblioteca Universală, iar din Tasso cântul VII Gerusalemme liberata.
Dacă Lamartine se potrivea unor suflete abia ridicate deasupra cărților bisericești, Byron era în tonul unei generații bătute de aspirații nelămurite.
Din mitologie, se desprinde Fingal a lui Ossian, precum îl încântă melodramaticul Bulwer lord Lytton cu fragmente din Last day of Pompeii, Rienzi și Eugen Avram.
În 1846, pornind o Bibliotecă universală își propunea la filozofie să publice: Platon, Aristot, Bacon, Descartes, Spinoza, Locke, Leibniz, Wolff, Berkeley, Hume, Kant, Fichte, Schelling, Hegel Fenomenologia spiritului, Enciclopedia științelor filozofice.
În Curierul românesc, nr.53 din 1839, a apărut un dialog între un țăran român și unul italian. În 1840, Heliade a scris Paralelismul între limba română și italiană devenind astfel italienit, fără să cunoască slovele latinești: De aici încolo păsările svoală, sunt svolătoare, pe mări trec pyroscaphe, batelle, ciuma e abominabilă, aduce trăpaș, lutt, turmente, e mortferă, pictorul depinge mullieri, dame, donzale care sunt pline de bellețe, bellissime, dilecte, cu bellă capellură, amoroase, radioase, cu ochii langhizi ce merită un baciu, cu sâni care se gonflă. Cavalerul cu sabia appendută se cade să ia diffesa damei amate. Un popol risolut nu s-arrestă oricât de svînturoasă i-ar fi soarta și oricât de empiu nemicul care grință din dinți. Domnul care passă peste marine și pelage cu ai săi angeli îi deiface. Cu travaliu, cu laboare, un popol ce jace, risorge, iese peste tempeste și tenebre solemnel, căci Domnul e omnipotent și operele sale sunt admirabili. Hotărât, Heliade e stravagant”.
Poetul era un mare căutător de neologisme: „afabil, adorabil, absurd, actual, abuziv, abject, absolut, colosal, conjugal, cristalin, consecvent, ingrat, inert, implacabil, inefabil, juvenil, legal, legitim, mistic, nupțial, pervers, serafic, suav, venerabil etc. Folosește remarcabil însă, vocabulele” nuntă” și” măritiș” cu înțelesul de uniune între două elemente. Gândirea lui Heliade este cea care dă sens și unitate unei opere literare, înaintea lui Eminescu”.
Biblicele sunt un comentariu cabalistic cu motivații filozofice, în care se întâlnește un ermetism numeric, ca și în Zohar.
După cabaliști, Dumnezeu se exprimă hieroglific prin creație, care trebuie descifrată. Universul conține cifre. Numărul trei reprezintă momentul metafizic, nunta factorului masculin activ cu cel feminin pasiv din care rezultă cunoașterea. În ordine microcosmică se va petrece același proces, spiritul și factorul vital se vor consilia prin ființa morală. Alte șapte puncte din acest sistem emanatist înfățișează lumea istorică, inteligibilă, șapte fiind numărul zilelor în care creațiunea s-a împlinit. Totalul de zece formează arborele cabalistic. În acest ton talmudic își desfășoară Heliade” trinitățile” sale.
Spiritul, Materia și Universul sunt cele trei unități care formează Trinitatea, din care rezultă Activul, Pasivul și Rezultatul sau Efectul.
S-a crezut că Heliade este hegelianizat, însă acest lucru a rămas o simplă idee nefondată, deoarece filozoful german apare pe lista Bibliotecii Universale, însă Heliade nu-i împrumută convingerile literare. În afară de ideea de” echilibru între antiteze”, nimic nu e hegelian la Heliade pentru că identificarea dintre Spirit și Existență nu se face și cei doi termeni Duh-Materie sunt primordiali. Triada lui Heliade e un număr mistic, simbolic ce urmează a fi interpretat, iar istoria universală este o reprezentație ermetică a Ființei Supreme care se destăinuie prin evenimente semnificative și prin profeție.
Punctul de plecare este Omul, acel eu privit din trei puncte de vedere: somatologic, psihologic și moral. Heliade folosește Biblia pentru destinele României: „Misiunea Biblicelor este de a face pe români a urmări pe poporul evreesc sau mai bine a ieși dinpreună cu dânsul din Egipt, din lumea faraonică, din lumea învechită în rele, din lumea păcatului și a trece condus de Moise într-o lume unde de pe Sinai se proclamă legile și poporul întreg le adoptă…”.
Prin eclectism, obișnuit la autodidacți, Heliade introduce în aplicările politice principii rousseauiene, rectificate prin dogma păcatului originar: „Noi nu iventăm nimic, noi nu creăm nimic în lumea ideală: elementele însă, aflîndu-i-le în haos, în amestec, nu facem decât a distinge și a face a vedea că natura nu ne prezintă pretutindeni și în sempitern decât dualități corelative, paralele, simpatice, creatoare: că tot ce a creat Dumnezeu este bun foarte și că tot ce a făcut omul, sau din rea-credință sau din ignoranță, tot ce au pervertit relele doctrinei, aceea este rău foarte și aduce mai rele”.
Heliade combate liberalismul, orice politică tinzând să inventeze o ordine ce n-ar ieși din spontana conlucrare a antitezelor. Acesta este echilibrul lui Heliade, mesianismul său, întemeiat nu pe desfacerea istorică de antiteze, ci pe opoziția permanentă între factorul patern și cel matern, între vorbitor și auditor, profesor și elev, guvern și popor. Heliade departe de a fi un reacționar și pentru femei vrea egalitate, ba chiar dreptul de a purta propriu nume.
Heliade își grupează așadar, opera ciclic în patru volume: Biblice și ar fi cuprins și Căderea dracilor; al doilea Evanghelice și ar fi primit, între altele și Cutremurul, al treilea Patria sau Omul social, în care s-ar fi aflat Ruinele Tîrgoviștei, Sburătorul, Mihaida, ultimul Omul individual din care fac parte: Serafimul și Heruvimul, Visul. Opera lui Heliade este o adevărată Divina Comedie în sens literat, didactic și anagogic. Mai mult decât acest lucru, visa să continue vechile cărți profetice printr-un Noul Testament și să dea marea Biblie modernă, cuprinzând toată istoria de la căderea omului la regenerarea în cetatea eternă.
4.2. Lirica romantică
Opera poetică a lui Heliade, alcătuită din lucrări originale sau tălmăciri, este foarte întinsă și diversă. A scris poezii lirice, descriptive, meditații, pasteluri, satire, ode, elegii, precum și multe fabule, și și-a încercat forțele în domeniul baladei, poemului epic și al epopeii. Traducerile, imitațiile și prelucrările sunt numeroase și dau un indiciu despre preferințele literare ale lui Heliade și despre străduința lui de a face cunoscute la noi opere pe care le socotea utile. Nu lipsesc mari modele ale clasicismului (Boileau, La Fontaine) sau clasiciști mai modești (Viennet, Segalas), nici marea literatură italiană (Hanțe, Ariosto, Tasso), ori romantismul francez, prin prezența masivă a lui Lamartine; se întâlnesc Sappho cu Goethe, obscurul Paolo Rolli cu Ossian. În multe cazuri, originalul străin rămâne doar un punct de plecare sau un pretext, „tălmăcirea" fiind foarte libero, și devenind, adesea aproape o creație originală.
Este știut că rețeta lamartiniană devine utilă și pentru primii lirici români, care au recurs la ea în absența unui model poetic autohton. Punctele de contact cu poezia romanticului francez pot fi lesne depistate în lirica românească de după 1830.
O atenție cu totul deosebită merită traducerile din Lamartine, care datează, în marea lor majoritate, din anii 1826—1830. Ele determină un interes rar întâlnit față de noile sensuri poetice pe care le aducea romantismul. Prospețimea emoției și avântul sentimentului cuceresc și se impun în locul galanteriilor studiate și aridității epigonismului poeziei clasice grecești ce era încă la modă. Autenticitatea umană, căldura sufletească, și zborul înalt al imaginației atrag poeți ca Mumuleanu, Cîrlova, Iancu Văcărescu, Alexandrescu și alții.
Dar pe lângă faptul că aceste traduceri ale lui Heliade au determinat în poezia vremii o direcție salutară, ele au dovedit, pe de altă parte, realele posibilități și resurse artistice ale limbii românești. A fost, fără îndoială, motivată „mulțumirea generală ce producea acele poezii, ce pentru prima oară învedera românilor de cât ar fi capabilă limba română, condamnată până atunci d-a fi limba celor ziși vlahi sau mojici” și justificată mândria constatării că „românii se pot făli cu mlădierea și armonia limbii lor celei sonore, care poate că până acum nu le-au fost cunoscută”.
Ușurința în versificare, imaginația bogată, dar strușnită de calcule compoziționale, ironia mușcătoare și satira, de multe ori dezlănțuită în invectivă, lirismul său înrâurit de o bogată lectură se exercită și în poeziile originale.
De asemenea, se cuvine mențiunea că acest contact al „autorilor pașoptiști aparținând primului val romantic cu lirica lui Lamartine a avut o influență benefcă asupra poeziei românești din acele timpuri, căci a impulsionat-o și a promovat-o, lărgindu-i cadrul tematic și imagistic, imprimându-i stilului o alură modernă și sincronizând-o, în fine, cu poezia europeană”.
Poezia lui Heliade-Rădulescu, scrisă de-a lungul unei jumătăți de secol, exprimă în gradul cel mai înalt structura complexă a unui creator inegal, cu aspirații și ambiții care-i depășesc posibilitățile, cu o bogăție tematică fără pereche în lirica românească de până la Mihai Eminescu. Poetul a încercat toate speciile genului din dorința de a oferi „modele” și de a stimula și îndruma tinerele talente, dar și pentru că se credea la fel de dotat pentru toate formele poetice. Prelucrările versificate ale lui Ion Barac și stihurile lui Athanasios Christopoulos au însemnat pentru el cea dintâi întâlnire cu poezia, dar adevăratul debut se produce sub puternica influență a lui Lamartine.
Se știe că „Traducerea de către Ion Heliade Rădulescu a mai multor meditații lamartiniene a semnificat, la începuturile liricii românești, promovarea speciei și, mai cu seamă, a unui concept liric la care se vor raporta și alți colegi de-ai săi. Cu tot interesul sporit pentru creația lamartiniană, traducerile poetului român sunt defectuoase, el aflându-se în dificultatea de a reda exact imaginile acestei creații”.
Primele poezii sunt elegii, sonete și ode care pornesc de la motive romantice comune și celorlalți poeți munteni: curgerea timpului, deșertăciunea vieții, ruinele ca simbol al trecutului, destinul poetului. Interesul acestor scrieri – versificații reușite ale unui bun meșteșugar, lipsite însă de vibrație lirică autentică – stă mai mult în câteva note inedite, care îl detașează de poezia epocii. În lirica erotică, autorul, deloc sentimental sau tânguitor, trece repede peste clișeele elegiace și idilele lui de dragoste devin imnuri închinate căsniciei. Singular în poezia românească din prima jumătate a secolului al XIX-lea este Heliade-Rădulescuprin simbolizarea pornirilor interioare contradictorii (Serafimul și heruvimul, Visul). Odată cu primele înrâuriri ale creației lui Victor Hugo, cu care avea puternice afinități, poetul român evoluează spre o gesticulație romantică, declamatorie, de tip mesianic, plină de grandilocvență, de simboluri și de alegorii. Poemele capătă treptat o coloratură socială și religioasă mai evidentă.
În studiile de specialitate s-a insistat asupra influienței lamartiniene: „Contactul cu lirica lamartiniană nu a putut să nu-l influențeze pe poetul român, care a preluat din această creație, cum menționam anterior, modalitatea de evocare a trecutului prin prisma sentimentului de tristețe, provocat de trecerea nestăvilită a timpului. Elegia Trecutul este inspirată din poezia Les preludes. A.M.Victor Hugo”.
Destinul omenirii și îndeosebi locul poetului-profet în univers constituie acum teme dominante, încă de la 1836 se observă intenția lui Heliade-Rădulescu, acaparat de planuri vaste, de a-și gândi opera ca un tot, un unic și uriaș poem, Umanitatea, compus din mai multe cicluri, realizate fragmentar în Căderea dracilor, Anatolida sau Omul și forțele și Sânta Cetate. Poemul Anatolida (care include și Căderea dracilor într-o versiune revizuită), scris la mari intervale de timp și neterminat, ambiționa să fie o operă cu semnificație transcendentă, care urma să expună în versuri istoria omenirii, de la crearea și „căderea” omului până la imaginea unei societăți viitoare, utopica Sânta Cetate, în care vor domni armonia, rațiunea, „spiritul”, simbolizând „victoria omului asupra zeului Forța”.
Trebuie notat că „Chiar de la începuturile ei, lirica pașoptistă a urmat paradigmele dominante ale modelului lamartinian, productiv în măsura în care un autor sau altul și l-a însușit și acceptat. Chiar dacă se situează, temporal, în capul listei poeților din această epocă, Vasile Cîrlova, afirmă criticul literar Nicolae Manolescu, „arată posterității o fizionomie romantică. Cele cinci poezii, care și constituie „opera poetului mort prematur, anunță evident trăsăturile liricii romantice. Așadar, la 1830, Păstorul întristat, Înserare și Ruinurile Tîrgoviștei, publicate în Curierul românesc, anunțau depășirea fazei vechi și vesteau o viziune lirică inedită”.
Este o încercare temerară, neizbutită, în care reminiscențele din Biblie, din Paradisul pierdut al lui Milton, din Infernul și Paradisul lui Dante, din Legendă secolelor a lui Victor Hugo și din utopiile lui Jules Michelet și Pierre Leroux nu se contopesc într-o creație unitară. Artificial și discursiv, scris într-o limbă neologistică bizară, poemul impune, totuși, prin amploarea viziunilor cosmice și prin tendința de a reînvia mituri străvechi. Fade și lipsite de culoare în descrierea tărâmurilor cerești populate de îngeri și heruvimi, versurile capătă energie și pregnanță în sugerarea marilor tulburări cosmice, provocate de căderea forțelor infernale.
Studiile de specialitate notează că „Cu toate că, la începuturile activității sale poetice, Ion Heliade Rădulescu se inspiră din lirica lui Lamartine, temperamentul său artistic diferă de cel al autorului francez. Motivele preluate de scriitorul român din lirica acestuia se referă la trecerea implacabilă a timpului și la modul cum concepe iubirea, sentiment intim copleșitor, care stăpânește întreaga ființă umană. Am afirmat anterior că Ion Heliade Rădulescu traduce, în 1830, un număr considerabil din volumul Meditațiile poetice al poetului francez și anume: Singurătatea (L’Isolement), Suvenirul (Souvenir), Seara (Le soire), Deznădăjduirea (Le desespoir), Providența la om (La providence a 26 l’homme), Lacul (Le lac), Rugăciunea de seară (La priere), Toamna (L’automne). Această listă va fi completată, în anul 1836, cu traduceri din Armonii poetice: Rugăciunea pruncului (Hymne de l’enfant a son reveil), Imn la durere (Hymne a la douleur) etc. Plus la acestea, în „Curierul românesc‖ din 1846, nr.67, Ion Heliade Rădulescu publică, în traducerea sa, discursul lui Lamartine, pronunțat după alegerea să ca deputat. Aceeași publicație găzduia, în 1848, nr.21 circulara scriitorului francez, pe atunci ministrul afacerilor externe ale guvernului provizoriu, către agenții diplomatici ai Republicii franceze. Așadar, se remarcă atenția sporită a lui Ion Heliade Rădulescu nu numai pentru personalitatea artistică a lui Lamartine, ci și pentru ipostaza sa de om politic”.
Heliade-Rădulescueste în literatura română primul poet care aspiră să realizeze o panoramă romantică și fără îndoială că unul din izvoarele marilor poeme eminesciene trebuie căutat și în construcțiile poetice heliadești. Din aceeași viziune religioasă, romantică, aplicată de astă dată la istoria românilor, s-a născut și „fragmentul epic” dintr-o proiectată epopee națională, Michaida. Hiperbolizat în erou romantic, exponent al divinității, Mihai Viteazul (ca și Mureșanu din poemul lui Eminescu) nu este decât o întruchipare a unui ideal creștin și social abstract. Încercarea de epopee, retorică și cețoasă, este salvată parțial de episoade realiste (sfatul boierilor, descripția codrului, dialogurile), în care poetul se simțea mai stăpân pe mijloacele sale. Filonul romantic al elanurilor vizionare coexistă în poezia lui cu cel autohton, al mitologiei populare. Din acesta din urmă au izvorât câteva reușite poetice depline, dintre care se detașează capodopera sa, Zburătorul (1843).
4.3 Imaginarul poetic
Neliniștea erotică a feței, realizată într-o confesiune de mare autenticitate și bogăție a senzațiilor, este plasată într-un spațiu patriarhal, unde ritmurile firii și ale lumii au dintotdeauna aceeași cadență și același mister. Se sugerează astfel, cu mijloace lirice remarcabile, atmosfera de vrajă și supranatural care însoțește ivirea sentimentului de dragoste.
Heliade-Rădulescus-a dovedit foarte înzestrat pentru poezia satirică și fabulă, în care își putea desfășura în voie temperamentul polemic, verva pamfletară, jovialitatea, limbajul viguros și colorat. Poemele comice compuse în sprijinul unor campanii politice (O festă în comemorată zilei de 23 septembrie 1845 sau Cobza lui Marinică, Păcală și Tândală sau Cavalerul și scutierul) și multe dintre fabulele sale (Măciașul și florile, Un muieroi și o femeie, Muștele și albinele) dezvăluie o mare slăbiciune pentru bufonerii lexicale, jocuri de cuvinte și înșirări de vocabule fără sens, parodiind descântecul. Duritatea invectivelor este atenuată de impresia finală de gratuitate și joc, de farmecul, spontaneitatea și umorul dialogurilor, în alte satire (Ingratul, îndeosebi) înverșunarea polemică ia forma pamfletului și a blestemelor clocotind de ură.
Heliade concepe un plan poetic de proporții vaste, un fel de istorie spirituală a omenirii ce ar fi depășit Legenda secolelor a lui Victor Hugo: „Încă de la 1838, făcusem o programă spre a elabora niște poezii legate astfel între sine cum în patru volume să facă un tot. Primul volum să cuprindă și să se intitule Biblicele. Al doilea volum, Evanghelicele. Al treilea, Patria sau Omul soțial și al patrulea Omul individual. Iar întregul acestor patru volume să facă o singură poemă compusă din mai multe și numită, Umanitatea”.
Planul acesta grandios, care a cunoscut unele modificări, presupunea — spre a fi dus la bun sfârșit — resurse artistice deosebite și o consacrare aproape exclusivă strictului domeniu poetic, ceea ce nu e cazul la Heliade. Proiectul a fost realizat în parte, iar în afara cadrului său, poezia lui Heliade înregistrează o mulțime de alte titluri, în special satâre și fabule. Din recolta sa poetică, extrem de felurită și inegală, desprindem câteva aspecte mai grăitoare pentru posibilitățile autorului.
În unele elegii ca: Trecutul, Dragele mele umbre, sau chiar în meditații ca: Serafimul și Heruvimul ori Visul se întâlnesc multe elemente autobiografice în bogate revărsări lirice împletite cu o adâncă reflexivitate. Astfel de poezii — și în special ultimele două, în ciuda unor rezerve ce se pot formula — ni-l înfățișează pe Heliade ca pe unul din adevărații începători ai liricii de idei în literatura noastră. Nenumăratele fabule și satire politice ni-l arată pe înflăcăratul pamfletar care lovește în potrivnicii săi declarați sau bănuiți: versul se precipită, adesea e neșlefuit, atacul se împotmolește în violențe de limbaj, aluziile prea directe și materialul brut nu sunt convertite totdeauna în imagini artistice; critică liberalismului Un mueroi și o femeie, Areopagiul bestielor etc. Impune însă o direcție tematică pozitivă. Preferința pentru poemul epic, împins până la hotarele epopeii, se vede din o serie de scrieri ample, cum ar fi cele aproape două ciuturi din Mihaida, sau Căderea dracilor; deși nu le lipsește îndrăzneala cugetării și amplitudinea desfășurării — tirania modelelor și unele lungimi prozaice fac din ele niște lucrări interesante ca intenții și viziune, nu atât ca realizare. Ion Heliade Rădulescu ne-a lăsat, însă, două mari realizări poetice, ambele propuse în plănuitul volum III (PatriasauOmul soțial) al proiectului său: O noapte pe ruinele Târgoviștii și Balada Zburătorul.
Primul poem întruchipează o temă, des întâlnită în poezia acestei epoci, abordată de Cîrlova, Alexandrescu, Bolintineanu, precum și de alți poeți mai modești (Hrisoverglii, Crețeanu, Aricescu, Baronzi, Cătina). Și la Heliade ruinele simbolizează pilda glorioasă a trecutului față de prezentul decăzut, dar influența modelului romantic major (aici Lamartine) e mai vizibilă decât la ceilalți (pastelul, meditația). Se ivesc și impurități (exces de verbalism și discursivitate, balast de detalii documentare, viziune insuficient unitară), dar poezia are o cadență energică, o solemnitate ce impune o tensiune lirică remarcabilă — totul fiind pătruns de înfiorarea sentimentului patriotic ce vibrează caldă și avântat.
Balada Zburătorul, cea mai izbutită poezie a lui Heliade, considerată de unii (G. Călinescu) o capodoperă, constituie prima expresie artistică reușită din literatură noastră pe tema mitului popular despre care au scris și Cezar Bolliac și Alecsandri și pe canavaua căruia Eminescu a țesut neuitatul Călin, file din poveste. Poezia lui Heliade este străbătută de sevă populară care îi dă prospețime, autenticitate și o simplitate măreață. Sensibilitatea cu care e surprinsă gingășia și puritatea, apoi vehemența și tirania sentimentului ce pune stăpânire pe tânăra fată, atestă un fin analist și un cert poet liric, iar tabloul înserării și al nopții, înfățișate nu în maniera convențională a veacului al XVIII-lea, cu decoruri și prezențe stilizate, ci cu invazia vieții adevărate, este cel mai frumos pastel de până la data când a fost scris Zburătorul.
Sursa poeziei constă într-o credință populară care a generat mitul erotic al Zburătorului. În folclorul românesc, Zburătorul este o semidivinitate erotică, un demon simbolizând chinurile iubirii. El este conceput ca putându-se metamorfoză în șarpe, zmeu sau sul de foc spre a pătrunde neștiut în casă, unde se transformă într-un tânăr frumos și pasionat, care își chinuiește victima, tulburând-o până la epuizare cu senzația chinuitoare a dragostei neîmplinite. În fond el apare în vis, uneori ca semizeu acoperit cu solzi argintii și cu aripi albe pe umeri. Folclorul erotic consacră acestuia cântece lirice, farmece, vrăji și descântece.
Tema poeziei este zbuciumul sufletesc al unei tinere care trăiește primii fiori ai iubirii. Uimesc senzațiile contrastante, durerea fizică fiind amplificată de incapacitatea exprimării unor asemenea fenomene antitetice care prevestesc acel farmec dureros al poeziei eminesciene, dorul ca stare sufletească ambivalentă: ,,Un foc s-aprinde în mine, răcori mă iau la spate, /Îmi ard buzele, mamă, obraji-mi se pălesc! /Ah! Inima-mi zvâcnește!… și zboară de la mine! /Îmi cere… nu-ș’ ce-mi cere! Și nu știu ce i-aș da; /Și cald și rece, uite, că-mi furnică prin vine; /În brațe n-am nimica și parcă am ceva; (…)/Ia pune mâna, mamă. – Pe frunte, ce sudoare! /Obrajii… unul arde și altul mi-a răcit!”.
Frecvența exclamațiilor și a adresărilor: “vezi”, “mamă”, “uite”, “mă vezi?”, “măicuță”, repetiția și plâng, măicuță, plâng accentuează caracterul oral al monologului și exprimă încercarea patetică a fetei de a-i transmite mamei intensitatea suferinței sale, agravată de incertitudine: Fior, fulger, nesațiu, tremur, foc sunt imagini ale intensității. O intensitate provocată de o energie materială și desfășurată într-un regim de neliniște voluptoasă, de nelămurită seducție. Trăirile psihice, atât de accentuate încât se manifestă prin plâns, sunt concretizate –Ia pune mâna, mamă. – Pe frunte, ce sudoare!
O strofă se repetă ca un refren, apărând la mijlocul și la sfârșitul monologului, conferind simetrie textului și marcând dorința de vindecare cu orice preț. Fata deznădăzduită caută ajutor oriunde. Chinurile sunt atât de mari încât nu are importanță dacă alinarea vine de la puterea divină sau de la cea diabolească., Oar’ce să fie asta?… întreabă pe bunica: /O ști vrun leac ea doară… o fi vrun zburător! /Or aide l-alde baba Comana, or Sorica, /Or du-te la moș popa, or mergi la vrăjitor”.
Limbajul popular –oar’ce, alde- ne introduce credibil în mentalitatea sătească, în care credința creștină coexistă cu mai vechi practici magice. Tradiția folclorică prevede împotriva Sburătorului o seamă întreagă de leacuri, de la descântece menționând o fiertură din nouă buruieni magice, la ungerea ușilor, ferestrelor și hornului cu usturoi, de la înfigerea unui cuțit în bătătura ușii, la trasul cu pușca pe horn.
În construirea atmosferei folclorice rolul esențial îl au structurile aparținând limbajului popular: fonetisme populare- vrun, oar’ce, ici, colea, zio-, un lexic caracteristic-alde, mânzat, scrisul, topul -, prezența în număr mare a diminutivelor-vinețele, potecuță, ziuliță, râuleț, vântuleț. Tabloul debutează cu o acumulare de imagini auditive care descriu zgomotele domestice, figura poetică mult utilizată fiind inversiunea: A puțurilor cumpeni țipând parcă chema (personificare): vitele muginde, în gemete de mumă vițeii lor striga, Vibra al serei aer de tauri grea murmură.
Poemul dobândește o construcție circular, bănuială exprimată de Florica în monologul inițial fiind confirmată la sfârșit de observația din exterior, plină de compasiune, a suratelor- sugerând o situație fără ieșire, destinul tragic al celei asupra căreia s-a abătut, ca o boală dată de zei, suferința erotică, focul de iubit. Dialogul poetic al suratelor este bogat în pronunții și expresii specifice stilului oral: fonetisme populare: vrun, vro, d-aia, forme gramaticale aparținând aceluiași registru stilistic- văzuși, drăgosti, precum și un lexic caracteristic – alde, surato, leicuțo, soro, lipitură. Frecvența adresărilor, a substantivelor la vocativ, a interogaților și exclamațiilor, ca și expresiile populare: or e-să nu mai fie! -, împielițatul, ce n-ai gândi, spurcatul!, bată-l crucea!, ca vai de el, Ferească Dumnezeu! – Conferă autenticitate dialogului. Textul în întregime este o scriere literară de excepție, un model pentru ceea ce trebuie să fie inspirație folclorică.
Prima parte a baladei are aspectul unei idile cu amprentă psihologică, în care, din punct de vedere stilistic, predominante sunt interogațiile și exclamațiile, într-un monolog dialogat ce transferă investigația poetică asupra interiorității ființei umane atinse de misterul inexplicabil și insurmontabil al devenirii proprii, al unei transformări inexorabile sub tirania exigențelor speței. Confesiunea Floricăi din prima parte, dar și sensibilitatea cu care e surprinsă gingășia și puritatea, apoi vehemența și tirania sentimentului ce pune stăpânire pe tânăra fată, atestă un finalist și un cert poet liric.
Tabloul înserării și al nopții, înfățișate nu în maniera convențională cu decoruri și prezențe stilizate, ci cu invazia vieții adevărate, exprimă neliniștile tinerei în fața invaziei nedeslușite a sentimentului iubirii. Propozițiile scurte, eliptice, de o concizie mai expresivă, ca și exclamațiile ori interogațiile retorice sugerează starea de teamă, durere și plăcere, de chin și de voluptate, amestecul de senzații, de trăiri din care se naște sentimentul dragostei: ,,Vezi, mamă, ce mă doare! Și pieptul mi se bate, /Mulțimi de vinețele pe sân mi se ivesc; /Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate, /Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc! //Ah! Inima-mi zvâcnește!… și zboară de la mine! /Îmi cere… nu’ș ce-mi cere! Și nu știu ce i-aș da; /Și cald, și rece, uite, că-mi furnică prin vine; /În brațe n-am nimica și parcă am ceva. //Că uite, mă vezi, mamă? Așa se-ncrucișează, /Și nici nu prânz de veste când singură mă strâng, /Și tremur de nesațiu, și ochii-mi văpăiază, /Pornesc dintr-înșii lacrimi și plâng, măicuță, plâng. //Ia pune mâna, mamă, pe frunte, ce sudoare! /Obrajii… unul arde, și altul mi-a răcit! /Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare; /În trup o piroteală de tot m-a stăpânit”.
A doua parte a baladei are forma și funcționalitatea estetică a unui pastel care configurează relația substanțializată liric, eu – natură, un pastel modulat expresiv sub spectrul unei atmosfere de structură romantică. Tabloul înserării e configurat aici prin intermediul unor imagini vizuale și auditive pregnante, dar și printr-o suită de figuri de stil sugestive: metafore, metonimii sau aliterații. Bucolicul de nuanță neoclasică se îmbină, aici, destul de armonios cu romantismul evocator al imaginilor înserării, cu o estompare progresivă a sunetelor și imaginilor, cu o prelungire tot mai stinsă, mai atenuată a luminii în imperiul nocturn în care umbrele se înstăpânesc tot mai mult peste spațiul circumscris liric.
Impresia de solemnitate și de magie, de ceremonial al unei naturi cosmotice provine aici din îmbinări de cuvinte, epitete, metafore și repetiții care creează armonii eufonice În cântec și descântec pe lume s-a lăsat. Personificările prezente în această parte a poemului sunt foarte sugestive, de o deosebită plasticitate a imaginii vântul nu suspină, apele dorm duse, morile au stat. Poetul utilizează, din punct de vedere sintactic, mai ales propoziții principale, ce creează o tonalitate solemnă, o anumită gravitate sobră a discursului liric, specifică poeziei pașoptiste de anvergură romantică.
Pastelul înserării are, fără îndoială, rolul de a accentua impresia de vrajă, de mister insondabil pe care nediferențierea nopții o transpune asupra peisajului, dar și de a stabili o corespondență cât se poate de evidentă între magia întrebărilor Floricăi, cu privire la avatarurile propriilor trăiri contradictorii și perspectiva fantastică aproape proiectată asupra peisajului: ,,Era în murgul serii și soarele sfințise; /A puțurilor cumpeni țipând parcă chema/A satului cireadă, ce greu, mereu sosise, /Și vitele muginde la zgheab întins pășea. // (…) /Încep a luci stele rând una după una/Și focuri în tot satul încep a se vedea; /Târzie astă-seară răsare-acum și luna, /Și, cobe, câteodată, tot cade câte-o stea (…) //E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei/Veșmântul său cel negru, de stele semănat, /Destins coprinde lumea, ce-n brațele somniei/Visează câte-aievea deșteaptă n-a visat. //Tăcere este totul și nemișcare plină; /Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat; /Nici frunza nu se mișcă, nici vântul nu suspină, /Și apele dorm duse, și morile au stat”.
Cea de-a treia parte conturează o legendă mitologică, structurând relația antinomică cu supranaturalul, disjuncția, adică, dintre lumea terestră, naturală, fenomenală și substratul de magie și fanstatic ce subzistă în adâncurile originare ale lucrurilor. Aici destinul Floricăi se structurează pe o traiectorie ce urmează, oarecum, calea de la intuiție la cunoaștere.
Efectele nediferențiate ale fetei capătă o configurație mult mai substanțială, se alcătuiesc într-un chip organic sub spectrul unei explicații raționalizante. Motivul Sburătorului este personalizat în dialogul celor două surate care vorbesc despre spiritele ce bântuie în taina nopții.
Fantasticul daimon al iubirii capătă trup și semn cvasiuman, trăsăturile sale, la început lipsite de pondere și de înțeles, nedeslușite, se particularizează într-o manieră ce îmbină descripția realistă cu sugestia fabulosului de stirpe folclorică : ,,Tot zmeu a fost, surato. Văzuși împelițatu! /Că țintă l-alde Floarea în clipă străbătu! /Și drept pe coș, leicuță! Ce n-ai gândi, spurcatu! /Închină-te, surato! – Văzutu-l-ai și tu? //Balaur de lumină cu coada-nflăcărată, /Și pietre nestimate lucea pe el ca foc. /Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată; /Dar lipsă d-a lui drăgosti! Departe de ast loc! //Pândește, bată-l crucea! Și-n somn colea mi-ți vine/Ca brad un flăcăiandru și tras ca prin inel, /Bălai, cu păr de aur! Dar slabele lui vine/N-au pic de sânge, ș-un nas ca vai de el!”
Demn de interes este faptul că Ion Heliade Rădulescu transpune în balada să mai multe registre afective și stilistice. Se îmbină, astfel, vorbirea directă (dialogul suratelor, monologul Floricăi) cu descrierea evocatoare și plastică și cu elementele narative.
Dragostea este privită de poet ca o stare de criză ontologică, în care extazul și voluptatea, lingoarea și tristețea nelămurită se conjugă într-un elan afectiv ce se întoarce, pentru a-și mărturisi lipsa de repere, de resorturi ferme, limpezi într-o lume pe care o resimte înstrăinată, tocmai pentru că propria ființă intră într-un soi de degringoladă a simțurilor, într-un halou de senzații și percepții ce parcă nu-și află cauza și rostul.
Eugen Simion subliniază originalitatea unei astfel de viziuni lirice:,,Lăsând deoparte construcția, succesiunea simbolurilor, limbajul poemului, mai curat, mai fluent decât în alte scrieri, să observăm că Zburătorul leagă pentru prima oară la Heliade (și în poezia română) nașterea iubirii de prezența unei ființe aeriene”. Originea bolii necunoscute e deci cerească. Agentul ei este un zburător și forma de manifestare este picoteala, visarea.
Erosul se manifestă prin declanșarea unei energii cu efect contradictoriu: foc și răcoare, ardere și paloare, cald și rece, o senzație de greutate și o senzație de eliberare corporală.
În poezia Zburătorul a lui Ion Heliade-Rădulescu, întâlnirea unei ființe stranii are efecte răvășitoare pentru echilibrul tinerei fete: simțurile îi sunt amplificate la maximum, senzațiile sunt de o intensitate vecină cu durerea. Prezența Sburătorului se face simțită de la distanță, el fiind pretutindeni și nicăieri. În contact cu o astfel de puternică sursă de energie, corpul tremură, năpădit de o exaltare extraordinară: Ah, inima-mi zvâcnește!… și zboară de la mine! / […] Și cald, și rece, uite că-mi furnică prin vine, /În brațe n-am nimica și parcă am ceva, de o vibrație profundă, cuprinzând întregul trup, făcându-l să trăiască sentimentul erotic cu o frenezie rară. Mânată de forțe care depășesc cu mult închipuirea, incapabilă de a se stăpâni, tânăra fată trece succesiv de la o stare la alta, fără oprire, de la bucurie la tristețe și plâns. Transcrierea stărilor fizice și sufletești este sugerată prin intermediul construcțiilor exclamative și al punctelor de suspensie cu valoare stilistică, ce au rolul de a accentua incapacitatea fetei de a-și explica efectele unei „boli” misterioase. Versurile citate se caracterizează prin expresivitate și sugestie.
În balada Zburătorul, impactul ființei demonice cu tânăra fată produce pulsiuni erotice extraordinare. Relatarea stărilor fizice și sufletești pe care față le percepe cu îngrijorare este construită gradat, prin interogații, exclamații și vocative: Vezi, mamă, ce mă doare!, Că uite, mă vezi, mamă?. Dragostea se manifestă ca o boală, prin simptome cu totul noi pentru tânăra în sufletul căreia sentimentul s-a ivit pe neașteptate, ilustrate prin verbe și locuțiuni verbale cu puternică forță de sugestie: pieptul mi se bate, un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate, îmi ard buzele, obrajii-mi se pălesc, inima-mi zvâcnește!. – Mi furnică prin vine, tremur de nesațiu, ochii-mi văpăiază. Fata este derutată, bulversată de senzațiile contradictorii, aflate în antiteză.
Noaptea, în decorul unei lumi cufundate într-o liniște patriarhală, într-un paradis terestru, se deschid căile magice pentru întâlnirea fetei cu Zburătorul, înger și demon în același timp, încântător prin frumusețea lui neobișnuită. Oniricul ce domnește asupra întregului peisaj cheamă Sburătorul și apariția acestuia se face cu participarea întregii naturi: Tăcere este totul și nemișcare plină; /Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat; /Nici frunza nu se mișcă, nici vântul nu suspină, /Și apele dorm duse și morile au stat.
Versurile redau o secvență de timp încremenită ca în fața unui mare miracol, un tablou imobil, un univers ce se poate întâlni în tablourile pictorilor moderniști: intruziunea straniului în real, participarea lui la un eveniment se face cu discontinuitate, punând în evidență marile forțe care unesc planurile cosmic și teluric. Lumea așteaptă înfrigurată sosirea făpturii cerești, undeva la granița dintre real și ireal. Limbajul poetic este privit de autor în primul rând ca proces și abia apoi, ca inventar. Ca mecanism sau ca sistem, limbajul poetic este în fond un fel de gramatică, adică o serie de reguli de producere a propriilor lui enunțuri, în timp ce ca totalitate a acestora din urmă, este literatură. Balada lui Heliade este străbătută de sevă populară care îi dă prospețime, autenticitate și o simplitate măreață.
Din punct de vedere lingvistic, poetul integrează în baladă, cu subtilitate regionalismele și formele populare, fonetisme cu iz arhaic, ori elemente ce sugerează efecte de oralitate, toate acestea contribuind în mare măsură la crearea unei viziuni și a unei atmosfere specifice, în care realul empiric și sugestia transcendentului se armonizează.
4.4 Limbajul poetic
În unele elegii ca: Trecutul, Dragele mele umbre, sau chiar în meditații ca Serafimul șiheruvimul ori Visul se întâlnesc multe elemente autobiografice în bogate revărsări lirice împletite cu o adâncă reflexivitate. Aceste poezii – și în special ultimele două, în ciuda unor rezerve ce se pot formula se înfățișează pe Heliade ca pe unul din adevărații începători ai liricii de idei în literatura noastră. Heliade-Rădulescu – arhitect al culturii și al literaturii românești din perioada primului val al romantismului, surprinde dimensiunea elegiacă și meditativă a liricii. Fuziunea viziunilor și a motivelor neoclasiciste, preromantice și romantice din elegia Trecutul are la bază stilul beletristic:
………………………………………………………..
Chip ce că fulger ce-n nor trăiește
Ș-alt nor d-atinge, atunci pe loc
Repede șarpe lucește-un foc,
Aprinde, arde tot ce-ntâlnește;
Astfel, îndată ce s-a ivit,
Lucește-n minte-mi, mă-nflăcărează,
Prin vine-mi repede circulează
Focul ce m-arde, și-s fericit.
Cerească, limpede fericire
Ce raiul naște, dar foarte rar,
L-Adam, la Eva întâiul dar
Ca să cunoască din nemurire!
Ești fericită, căci te iubesc,
Și-nflăcărata asta simțire
Este nectarul de îndulcire
Relelor toate ce mă-ntâlnesc” .
…………………………………………………………..
Antiteza dintre cele două planuri cosmic- terestru și cele două entități animate- inanimate, pe de-o parte șarpele, iar pe de alta focul, ilustrează tăria și rapiditatea executării mișcărilor și a sentimentelor ce-l mistuie pe poetul aflat într-o stare de exaltare. Geneza omenirii la care participă inevitabil Raiul cunoaște nemurirea. Tumultul sentimentelor de iubire revarsă nectarul de îndulcire peste toate relele iscate și întâmpinate.
Elegia Dragele mele umbre
…………………………………………………..
Mi-ați dat ființa și-ntreaga fire,
Părinți, ce-n miezul zilei-ați apus;
D-atâtea chinuri, lungă mâhnire,
Al meu trist suflet jăli supus.
Voi ușurați-l, umbre-ndrăgite,
Voi din lăcașuri nelocuite
Pe fericire o îndemnați;
P-ăsta streină faceți să vie
Necunoscută mult mai mult mie;
Vă rog d-acolo o îndreptați.
Lina ta mână mă ușurează,
Tânără maică, și-nsuflețesc,
Sărutătura-ți mă înviază
Și din odihnă-ți mă-mpărtășesc.
Asupră-mi ochii tăi ațintează,
Plini de iubire nu lăcrimează;
Peste durere tu ai sărit!
Blând ei revarsă rază cerească;
Ah! P-a mea inimă ei citească,
Focul ei vază cel înmulțit” .
………………………………………………………
Este un imn închinat părinților, amplificat de regretul și tristețea sufletului rănit și încercat: D-atâtea chinuri, lungă mâhnire, /Al meu trist suflet jăli supus. Titlul cuprinde, de fapt, amintirile dragi ale poetului filosof. Prezența maicii și posibilitatea evadării din starea de melancolie de care este cuprins poetul, alternează cu strigătul necunoscut, străin, neliniștit și incert spre fericire și ușurare sufletească: Lina ta mână mă ușurează, /Tânără maică, și-nsuflețesc, /Sărutătura-ți mă înviază/Și din odihnă-ți mă-mpărtășesc.
Elegia Dragele mele umbre marchează o trecere de la durere și suferita, la blândețea și duioșia din ochii măicuței, din care se preling personificate raze cerești de speranțe pline.
În ceea ce privește poezia Serafimul și heruvimul, lucrurile sunt clare, poetul n-a vrut altceva decât să înfățișeze două ipostaze: mângâierea conștiinței și mustrarea cugetului.
Blând serafim! O, înger! Ce este-a ta solie?
Care îți este slujba? Ce vrei aicea jos?
Pacea vestești tu lumii? Pacea aduci tu mie?
Ce flăcări pui în sânu-mi, o, serafim frumos?!
Ochii tăi… e seninul,
Buza ta e zâmbirea,
Fața ta e blândețea,
Ca pieptu-ți nu e crinul;
Dragoste ți-e privirea,
Totul ești frumusețea.
Ființa-ți luminează,
Mărirea te-nconjoară,
Liniștea te-nsoțește:
Pasu-ți de naintează,
Slava-mprejuru-ți zboară,
Preajma-ți pace vestește.
Frumos serafim! Îmi place
La tine a mă uita,
În ochii tăi a căta;
Lumina lor este lină!
În ochi-mi izbește plină
Blânda lor, senina pace” .
……………………………………..
Serafimul și heruvimul e un poem simbolic, cu implicații morale, bazat pe antiteza păcat/ispășire, mustrare/împăcare, în timp ce Visul e configurat în jurul motivului baroc al „vieții ca vis”, cu unele ample incursiuni autobiografice și cu un final pesimist, încărcat de accente sumbre, în spiritul meditațiilor preromantice. O noapte pe ruinele Târgoviștei reia, în versuri ample, cu rezonanțe patetice și retorice, într-o atmosferă solemnă și gravă, motivul ruinelor și al înserării. Prezența ruinelor evocă poetului un timp istoric de mult apus, în fraze poetice declamative. Aici planul cosmic și cel istoric converg spre un plan al interiorității. Heliade, care a tradus Biblia în 1858 din limba greacă și a publicat niște comentarii istorice, filozofice, religioase și politice intitulate Biblicele, a intenționat să realizeze o epopee creștină, începând cu geneza și sfârșind cu apocalipsul, în 20 de cânturi – Anatolida sau omul și forțele. Din această proiectată epopee nu a publicat, în 1870, decât 5 cânturi: Tohu-Bohu, Imnul creațiunii, Viața sau androginul, Arborele științei și Moartea sau Frații. Prin aceste versuri, Heliade deschide în poezia românească o nouă perspectivă, aceea a spectacolului cosmic grandios, a spectacolului genezei universului, care prefigurează imaginile cosmice eminesciene.
Lectura atentă a teoretizărilor scriitorului muntean, mai mult din prima parte a activității sale literare, e drept, dezvăluie un atașament destul de ferm față de principiile clasice.
Teama de echivoc corespunde până la un punct fibrei clasice, după cum în aceeași manieră poate fi interpretată reluarea aproape obsesivă a ideii privitoare la dorința de a ridica particularul la rang colectiv, de a surprinde, de fapt, liniile esențiale atemporale și aspațiale ale existenței.
Singular în poezia românească din prima jumătate a secolului al XIX-lea este Heliade-Rădulescuprin simbolizarea pornirilor interioare contradictorii (Serafimul și heruvimul, Visul). Odată cu primele înrâuriri ale creației lui Victor Hugo, cu care avea puternice afinități, poetul român evoluează spre o gesticulație romantică, declamatorie, de tip mesianic, plină de grandilocvență, de simboluri și de alegorii.
În poezia Destăinuirea, descoperă infinitul spațial și temporal. Prin aceste versuri, Heliade deschide în poezia românească o nouă perspectivă, aceea a spectacolului cosmic grandios, a spectacolului genezei universului, care prefigurează imaginile cosmice eminesciene.
Cerul e al meu templu și singura-nchinare,
Seninul lui e semnul prin care îl slăvesc;
Prin albăstruia-i față se-nsufl-a mea cântare,
Luceferii lui raze de viața-mi răspândesc.
Acolo e nădejdea-mi ce-n veci ea îmi zâmbește,
D-acolo aștept rouă, balsam mântuitor;
Aci a mea trufie se-nchină, se smerește,
Și înainte-i taină nu este al meu dor.
Muza-mi se umilește, lira-mi abia suspină,
Geniu-și pierde zborul și fruntea-mi se înclină;
Din versuri îndrăzneala cu totul a lipsit.
Inima-mi în tăcere așteaptă-n mărmurire
Rază de mângâiere l-a sa destăinuire…
E ceasul închinării! Și… omul stă smerit” .
………………………………………………………..
În poezia Destăinuirea:
Descoperirea infinitului spațial și temporal:
Cerul e al meu templu și singura-nchinare, /Seninul lui e semnul prin care îl slăvesc, /Prin albăstruia-i față se-nsufl-a mea cântare, /Luceferii lui raze de viața-mi răspândesc.
Erou excepțional, acționând în împrejurări excepționale:
Inima-mi obosită – și nu de ani, nu încă, -/Griji, datorii, povară pe ea se grămădesc/Ah! Fie-n veci ca focu-mi să n-aibă vreun nume… Fi-mi-vă el spre osânda? Fi-mi-vă spre răsplătire? /Dragoste e ființa-i, rază de nemurire, /Fala vieții mele și ănsuși al meu post.
Libertatea totală în creație:
Sub degete-mi răsună, liră, te-nfiorează, /Spune ce e poetul în ast loc osândit, /Cum el dintr-însul raiul oriunde-nființează/Și-și face fericirea din bine-nchipuit.
Prin rațiune, începutul secolului XIX va fi marcat de subiectivitate, de emoție și de eul interior.
În poezia Adio la patrie sunt prezentatecultulsentimentului și al fanteziei creatoare. Este o poezie închinată iubirii de neam și țară. Ion Heliade Rădulescu a fost un patriot înflăcărat și un răzvrătit al ideii și sentimentului de libertate. Prin oximoronul Viață-amară, moarte vie! I se accentuează și induce poporului român crezul libertății absolute:
Te las, patrie, soție,
Ah! Și dorul v-a-mpilat,
Jugul greu v-a-ngenuncheat,
Viață-amară, moarte vie!
Te las, patrie. – N lamente
Și-n catene fiii tăi;
Râd și danță toți cei răi
La suspinele-ți ardente.
Pruncul țipă, mama plânge,
Tata geme greu sub fier,
Junii nalță pumni la cer,
Și tiranii-s beți de sânge.
Rusul bate, neamțu-ntinde,
Veneticul blestemat,
Lor ce naibei s-a-nchinat,
Țară, fată, toate-și vinde.
Te las, patrie. – N sclavie;
Și-n pământ și loc străin
Nu m-așteaptă decât chin,
Viață-amară, moarte vie.
Voi vedea munte și vale,
Fetițoare, ochi frumoși,
Gesturi, datini, juni voioși,
Dar nimic ca ale tale.
Râuri, mare, vânturi, stele,
Toate-s surde l-al meu chin;
Nu ești, Oltule, străin:
Spune tu de ale mele.
D-oi vedea și lumea-ntreagă,
Spune că nu sunt ai mei;
D-oi vedea eroi și zei,
Nu e România dragă.
Te las, dulce Românie,
Dar, d-a vrea și Dumnezeu,
A veni și rândul meu
Să mor, să trăiești tu vie.
Moartea pentru-a ta scăpare
A fost toată ținta mea;
Fericirea-mi cea mai mare
E să mor când vei via”
Cultul sentimentului și al fanteziei creatoare:
Moartea pentru-a ta scăpare/A fost toată ținta mea; /Fericirea-mi cea mai mare/E să mor când vei via.
Intersul pentru creația populară și pentru tradițiile naționale:
Râuri, mare, vânturi, stele, /Toate-s surde l-al meu chin; /Nu ești, Oltule, străin!
Evaziunea în trecut, istorie, tradiție:
D-oi vedea și lumea-ntreagă, /Spune că nu sunt ai mei; /D-oi vedea eroi și zei, /Nu e România dragă.
În poezia Visul
Evaziunea în trecut, istorie, vis:
Veacurile, viața-mi ca nopți se strecurară, /Și-ncovoiat pe gropa-mi o văz că s-a deschis/Și-mi face loc printr-însa să trec peste hotare-/E poarta veciniciei!… Și mă deștept din vis!
Expansiunea eului individual:
O, zile! Sau ce nume vouă vi se cuvine?… /Dar ați trecut! Ce trece mai mult el nu mai vine.
Ce groaznică ispită! Ce-ndemnuri vinovate!
Interesul pentru frumusețea și pitorescul naturii, pentru culoarea locală:
Ce noapte variată! Ce groaznică vedere! /Spini, flori, verdeaț-amestec se-nfățoșa grămadă, /Cuvânt, vedere, cuget… În tot mă rătăceam.
Publicată în Curierul românesc, XVI, nr. 101, 29 decembrie 1844, poezia Șaradă, face parte, ca și stil, din cel publicistic (gazetăresc):
……………………………………………..
Capu-mi e o trăsură din cele de folos,
Mijlocu-mi priimindu-l nu vei umbla pe jos,
Iar coada-mi, o știi bine, e grozăvia mării,
Și tot eu pentru tine sunt timpul desfătării.
……………………………………………………………..
În același ziar, XVII, nr. 1, 1 ianuarie 1845, se publică următoarea dezlegare a versurilor de mai sus, citate:
Versul întâi… car
Al doilea… nava
Al treilea… val
Al patrulea… carnaval
Epigramă a fost publicată, fără semnătură, în Curierul românesc, II, nr. 24, 5 iunie 1830:
Își pierde credința despota păpușă,
Ascuns, căci jurnalul îi ține-o mătușă
Ce zice c-aduce cu plată prea multă:
O râde, n-o crede oricin-o ascultă.
Toți strig când văd moda d-aici că ea poartă,
Văz haina strămoșii d-un veac ce e moartă.
Epitimv, publicată în Curierul românesc, X, nr. 6, 14 ianuarie 1839:
În inimă ca piatra pitit câștigul zace,
Mormânt în toate vrednic d-un astfel de crud mort.
Să-i fie de pomană lăscaia lingă ort
Și zacă în uitare, să aibă lumea pace !
Imnul nopții de Alphonse de Lamartine, tradusă de Ion Heliade Rădulescu și publicată în Curierul românesc, III, nr. 16, 19 martie 1831:
O, nopți, deschideți acu-n tăcere
Cereasca carte ce-nfățișați !
Stele șoptinde, a mea vedere
P-a voastră cale o ațintați !
În aste ceasuri de slavă pline,
Zefiri, a voastre aripi aline !
Pământe, echole-ți aromează !
Mare, întinde al tău senin,
Leagănă-n sînu-ți cel luciu, lin,
Chipul ce unda-ți învolvorează !
Al său sfânt nume cine îl știe?
Natura glasuri mii a propus,
Ș-o stea pe alta, șoptind, îmbie:
Legile noastre cine ne-a pus?
Undă cu undă se sfătuiește:
Cin'e acela ce ne smerește?
Trăsnetul zice lucind în lume:
Știi cum se cheamă, tu, cel preasfânt?
Însă și stele, om și pământ
Nu știu să spuie al său chiar nume.
La citera Matildei, a fost publicată în Curier de ambe sexe, VI, ed. II, 1893, de I. I. Heliade Rădulescu (fiul poetului):
Ce deget vă atinge, o, coarde dureroase?…
Ci nu e-el vostru gemet ce inima-mi străbate,
E palpitul vivace, e virginal suspin
Ce scapă dintr-un suflet, și voi îl repetați
Ca firele electrice, și spuneți și durerea,
Și bucuria-ntreagă, și inocent-ardoare,
Și pacea inocenței, beatitutea-ntreagă
Prin vocea armoniei și repede puritate
Pe aripe serafice.
La doamna, a fost publicată în Culegere din scrierile lui I. Eliad de proză și poezie, 1836:
În sânul fericirei ast an zîmbinda soartă
Facă să afli pace, nădejdea a-ți zâmbi;
Ș-acum când se deschide a anului nou poartă,
Să-ntîmpini bucuria în viaț-a te-nsoți.
La doamna A, a fost publicată în Culegere din scrierile lui I. Eliad de proză și poezie, la 1 ianuarie 1836:
Ca inima-ți, ca ochii-ți să-ți fie fericirea,
C-al lor senin de vesel să-ți fie acest an,
Că zâmbetul din buze-ți să-ți riza fericirea
Și ancora nădejdii s-o rezemi la liman.
La Maria, 2, a fost publicată în Culegere din scrierile lui I. Eliad de proză și poezie, 1836. Reproducând-o în Curier de ambe sexe, VI, ed. II, 1893, I.I.Heliade Rădulescu (fiul poetului) îi adaugă următoarea notă:
Un an mai mult s-adună ! Delirul tinereții,
A lui Amor nălucă la cei trecuți se min;
Prieteșugul, pacea, ei mângâierea vieții,
Părinți ai fericirii s-așază-ntr-al meu sin.
Profane complimente, suspinuri fugătoare,
Născute în văpaia unui nemernic foc,
Zică că sunt aievea visuri amăgitoare,
Junia nepățită, al ușurinții joc !
Soț, tată plin de rane ce încă sângerează,
Tovaroș bucuriei ș-al timpilor scârbiți,
El, o, soție dragă ! El vine de-ți urează:
Ani veseli, ani de pace, ani mulți, ani fericiți !
La o mireasă, a fostpublicată în Curierul românesc, XVI, nr. 30, 17 aprilie 1844:
Ce nume ai, copilă? Mireasă ori regină?
Căci în momentul ferice Amorul te-a creat
Din grația cerească în ziua mult senină
De primăvară dulce ce-n chipu-ți a-nsemnat.
Imenul p-a ta frunte și-a pus coroana sa
Și rozele ei rumeni își pierd a lor culoare
Pe lângă fecioreasca purpurea caandoare
Pe care mii de grații surâd în fața ta.
Frumoasă ești ca viața fecioarei adorate.
Poetul îți urează noroc strălucitor
C-a ochilor tăi raze și zile-nseninate,
Ca ține de frumoase, și nencetat amor.
Din soț la fii, la fiice, din fii la strănepoți,
La Dumnezeu, virtute, la pacea conjugală,
Să-ți coruneze fruntea virtutea matronală
Și-n adevăr regină să te cunoască toți.
Lament amoros, de Iacopo Vittorelli, tradusă de Ion Heliade Rădulescu și publicată prima oară în Almanah literar pe anul 1839, București, 1839 :
“Vezi, dragă, ce-albă lună,
Vezi ce noapte senină,
O aură nu suspină,
Nu tremulă o stea.
Privigătorul singur
Ici zboară, ici se pune,
Suspină, doru-și spune,
Își cheamă soața sa.
Dar ea toată îl simte
Zburând din frunză-n frunză
Și parc-o să-i răspunză:
Nu plânge, sunt a ta.
Ce dulci simțiri, Ireno !
Ce gemete de pace !
Dar vai ! Irena tace !
Răspunde-mi, draga mea !”
O voce, a fost publicată în Curs întreg de poezie generală, vol. I, 1868 (unde este datată: 1846 iuliu 26), fiind precedată de următoarea notă introductivă: ,,Toți contimporanii cunosc vocea răposatei bănesei Ecaterina Ghica. După o absență din capitală, de la retragerea din domnie a lui Alexandru Ghica, la 1846 renturnîndu-se în țară, și mai auzindu-se acea voce, i s-au improvizat versurile următoare”:
La Ecaterina Ghica
Voce-auz, voce de pace,
Și orice durere tace.
Eolian instrument,
Inima-mi vibră, tresare
Într-o mistică mișcare
În fericele-i turment.
Voce-auz, voce de pace,
Și orice durere tace.
Când deșteaptă bucuria
Când dulce melanholia,
Când al îngerilor dor;
Când consolă haritatea,
Când aprinde pietatea,
Când acel divin amor.
S-aude voce de pace,
Și orice durere tace.
Undele de melodie
Legănând sufletu-mbie
Către țărmii celestini,
Și aude întonare
D-o serafică cântare
Sărbătorilor divini.
Voce-auz, voce de pace,
Și orice durere tace.
Ești frumoasă, ești senină,
O, cerule e lumină
Din cei ochi inspiratori,
Ești divină. – Ncîntătoare,
O seraf-privighetoare,
Ce încânți nemuritori.
Voce-auz, voce de pace,
Și orice durere tace.
Una dintre creațiile importante ale acestui ciclu este Căderea dracilor care a cunoscut mai multe versiuni începând cu 1838 și a fost publicată mai târziu în Curierul de ambe sexe. Cezar Bolliac spunea că poemul cuprinde o întâmplare din viața poetului și anume că Mihalache Ghica este Arhanghelul Mihail, iar toți ceilalți erau cei închiși și exilați la 1840, adică demonii trăsniți de acesta. Contemporani și urmași s-au pus de acord asupra unei convingeri. Toți i-au recunoscut calitatea de ctitor, de fondator a ceea ce până la el nu era decât o activitate dispersată, lacunară, fără căi de transmisie și fără auditoriu, iar începând cu el, s-a putut numi pe drept cuvânt – literatura română.
De-a lungul a aproape trei decenii, între 1821-1848, Heliade poate fi găsit la toate răspântiile culturii, ca inițiator prodigios și exponent printre cei mai reprezentativi ai epocii de renaștere națională. Numele său e indisolubil legat de înființarea primei gazete românești pe teritoriul Principatelor – Curierul românesc (1829), de consolidare a învățământului secundar deschis de Lazăr, de trecerea spre profesionalizare a activității teatrale, de normare a limbii literare, de traducere a câtorva mari autori ai literaturii universale: Dante, Voltaire, Milton, Rousseau, Lamartine, Byron, așadar, de descoperire a celor mai de seamă talente ale poeziei muntene dinainte de Eminescu: Cârlova, Alexandrescu, Bolintineanu. Heliade a fost profesor, jurnalist, scriitor, tipograf, editor, întemeietor de școli culturale și patron de școală, un om de un rar umanism, vanitos, agil, suplu, interesat de toate că un personaj de renaștere, în stare să se simtă acasă în filozofie ca și în matematică, în poezie ca și în teoria literară și istoriografie.
Cu Heliade Rădulescu, literatura se află în plin romantism major. Concepția despre poezie se armonizeză cu elemente cosmice și mistice precum la englezul Milton din a cărui operă s-a inspirat în Anatolida. Poemul cuprinde o serie de curenți literari puternici, cu o impresionantă muzicalitate astrală. Termenii lui diformi ori originali precum: a se smulge, încentrare, a se înface, coborământ, estime, unime, denotă apartenența metafizică ce ajunge să câștige însă prin armonia poemului un farmec pictural, ca atrocitățile din pictura lui Bosch sau Memling, îngerii și demonii ce populează din belșug fantezia lui Heliade au totuși naivitățile și grotescul acelor geniali descoperiți.
Suflul divin în sens dantesc și suflul mitic din poezia lui Heliade sunt de o prospețime rar întâlnită. Anatolida sau Omul și forțele – Poem cosmogonic, antropogonic și sociogonic de Ion Heliade Rădulescu. Publicat, ca ilustrare a studiului Despre epopea, în Curs întreg de poesie generale, voi. II, București, 1870, cu subtitlul Poema în douăzeci de cânturi. Cele 20 de cânturi se reduc la 15 în notița introductivă din Curs întreg și la 5 în textul efectiv publicat. Proiectul Epopeii în 20 de cânturi (de fapt 19, prin omiterea cântului XVII), prezentat într-o scrisoare din 28 nov. 1869 către G. Barit, era următorul: I. Tohu-Bohu; II. Imnul creafiunii; III. Androginul; IV. Arborele științei; V. Căderea; VI. Cain și Abel; VII. Descendenții lui Cain; VIII. Descendenții lui Seth; IX. Maritagiul fiilor cerului cu fiicele oamenilor; X. Saturn și Jupiter; XI. Pro-metlieu și Pandora; XII. Jupiter și Prometheu; XIII. Prometheu incatenat sau Desmot; XIV. Diluviul; XV. Confusia lui Bubei; XVI, Alianța lui Dumnezeu cu omul; XVIII. Sodoma și Gomorha; XIX. Lob sau Ariceandrii; XX. Victoria Omului asupra Zeului Forța, Cu simțitoare diferențe față de Empireul și Tohu-Bohu, cântul I, intitulat inițial Căderea dracilor, apare în 1840, în Curier de ambe sexe, III, și face parte — în planul poetic de la 1836 – din secțiunea 1 0iblice) a amplei lucrări Umanitatea, care se vroia articularea filosofică a întregii opere heliadesti și care urma să se încheie, prin Santa cetate, cu viziunea socialist-utopica a omenirii („Christ-popolul") eliberată de tirania Zeului Forța. Cântul II a apărut independent, în broșură Imnul creațiunii, București, 1869.
Titlul poemei a fost explicat de Dumitru Popovici ca provenind din grecescul AvaxoXr, Orient; subtitlul sugerează, prin cel de al doilea termen Forțele, interpretarea pe care Ion Heliade Rădulescu o da biblicului Elohim (în ebraică, un plural). Materialul mitologic biblic ar fi trebuit să fie dublat de mituri ale revoltei extrase din mitologia greacă (în cânturile X-XIII), și toate ar fi urmat să conducă, în cântul XX, la proclamarea victoriei finale a Omului asupra tiraniei divine. În opoziție cu opresivul „Zeu Forța", primele două cânturi (Empireul și Tohu Bohu; Imnul Creațiunii) celebrează însă, în tonalitate biblică, dublă imagine a unei divinități benefice (Tatăl și „divinul Verb și Fiu"), sancjionind ca „sacrilege" revolta lui Lucitor.Ca urmare, poetul care intenționează să celebreze victorioasa rebeliune umană asupra tiraniei divine nu ajunge totuși să recupereze la modul romantic revolta demonică, ceea ce dă operei sale, s-a spus, o înfățișare contradictorie.
Aparent contradictorie însă: revolta lui Lucifer nu e, pentru Ion Heliade Rădulescu, de aceeași natură cu revolta omului împotriva Zeului Forța, căci ea e orientată nu împotriva tiranului Iehova, ci împotriva Logosului, a blândei divinități care, ca Dumnezeu Fiul („hrist-popolul" din Santa cetate), sacralizează umilitatea și sacrificiul, și, ca Verb, întruchipează ordinea rațională și morală a lumii. Alături de Biblie, principala sursă a lui Ion Heliade Rădulescu e, pentru cânturile I și III (Viață sau Androginul), Paradisul pierdut al lui Milton, cunoscut prin intennediul traducerii lui Chateaubriand și urmat, pe alocuri, cu fidelitate. Ecouri din Conclillac interferează modelul miltonian în cântul III, pentru că în cântul IV (Arborul științei) și V (Moartea sau Frații), locul marelui poet englez să fie luat de doi scriitori minori, Eugene Huzăr, cu al său L'Arbre de la science și Pierre I. Eroux, cu articolul Du christianisme din Encyclopedie nouvelle. Anatolida reprezintă, prin primele două cânturi, un experiment poetic de cel mai viu interes. În Empireul și Tohu-Bohu (Tohu-Bohu provine, prin franceza, din ebraică, și desemnează amestecul haotic al elementelor), poetul se confruntă cu o problemă de mare dificultate — aceea a instituirii, prin limbaj, a unui univers precosmic. Dificultatea de a crea o imagine a increatului (dificultate cu care se vor confrunta, mai târziu, Eminescu, Blaga, Barbu sau Nichita Stănescu) e cu atât mai mare, cu cât literatura română preeminesciana nu dispune încă de un limbaj al poeziei de idei, pe care Ion Heliade Rădulescu se vede chemat să-l întemeieze. Ingenioasă, soluția lui de poet al Empireului (al spațiului precosmic, al spațiului ideii) e aceea a instituirii unei topografii similare celei terestre, căreia i se aplică însă atribute dematerializantc. De aici, dublul registru lexical din cântul I: spațiul e jalonat prin substantive care aparțin lexicului comun al limbii romane: munte, stânci, pulberi, cedri, zefir, arburi, râuri etc), uneori chiar lexicului popular.
Atributele care însoțesc însă aceste substantive concrete le anulează sensul material, dându-le o înfățișare ne-naturală, „străină" universului accesibil nouă, și realizează acest efect fie prin semantismul lor abstract, fie, mai ales, prin caracterul lor străin, frapant neologistic.
În Empireul lui Ion Heliade Rădulescu, ,,Înalt, mai sus de ceruri, la locul nemuririi, curg râuri de viață sau râul fericirii, adie zefirul de clemență/Prin arburii științei, muntele e de aur, stiftcile sunt „de adamante, tărâmul e verzit de imortali/Umbrit de cedri-eterii, florat de amarante, iar tinda cerească devine tinda-omnipotentei”. Același joc de aparențe materializări ale conceptelor se desfășoară în cea de a doua secțiune a cântului (căderea îngerilor rebeli), imagine a orgoliului demonic damnat, în care Ion Heliade Rădulescu citește simbolul ruinei spirituale: ,,Bubuie cerul; se scoală împăratul; /Duduie etherul, ca pasă Urgia [„.] Marea-esplosiune arresta eternitatea/Salta firmamentul și sorii se spăimânta (…) Foc negru și roșu lumina se preface/Plumb e ușurință și cerul se desface”. În această revoltă a elementelor haotizate, rebelii se prăbușesc atrăgând ruina unor lumi spirituale: „Cad unul peste altul, ruine spirituale [] Ca ilacara în vortici tot chaosul aprind. //Și cad căzând că mintea, s-affunda în turmente, /Vârteje ascuțite, și tot se ascut esc [., '.] Plesnește Universul, Abysul se despica, /Tartarul se deschide; de foc un ocean/Se-ntinde tara margini, și demonii toți pica/Cei mari tot mai nainte, din toți mai greu Satan”. Cântul II transpune cartea biblica a Genezei în tonalitate imnică, utilizând și aici, cu o remarcabilă inteligenta artistică, neologismele ca o componentă definitorie a limbajului paradisiac, limbaj suav-muzical al luminii pe care Verbul o materializează, ca în această cântare a apelor ee Se ridică în ființă:,,S-aude-al picaturei incinlatorul timbru/Ca-adainantinc coarde de vinl înfiorate/Fântâne, sorginji vergini, uniți susurul voștiu/Cu-a râului murmură, cu uietul cascadei, /Cu spumegosul gemet fugoaselor torente [) Să lăudăm pe Domnul în cele preainallc/și cele mai profunde!”, în primele două cânturi, limbajul neologistic. Limbaj supraterestru al redescoperirii, prin rădăcini, a conceptelor primordiale; nu distinge, ci potențează imaginea. Înaintea genezei, universul există, potențial, în idee. Are curajul ele a crea imaginea nudă, luminiscenta, a spațiului Ideii.
Ion Heliade Rădulescu nu încearcă plasticizarea ideilor prin echivalări cu valoare sugestivă, ci cultiva expresia voit artificială, în imagini care nu-și caută puncte de susținere în sfera experienței, ci rețin atenția, dimpotrivă, tocmai asupra anormalității lor.Întregul poemul, Ion Heliade Rădulescu păstrează plăcerea întemeierii cuvintelor prin derivări analogice, care dezvăluie — în jocul rădăcinilor lexicale — înrudirea ascunsă a formelor lumii. Astfel rebotezată. Oglinda celestă a heleșteului devine un celesteu: „O câmpie lichidă, cristalină, /Ca cerul de albastră, și lucie, și lină, /Cât celesteu s-ar zice”.
Această soluție se vădește însă extrem de vulnerabilă începând din cântul III, adică din momentul când componenta neologistică, artificială, a limbajului se aplică unor teme mitice intangibile, cum ar fi melancolia lui Adam, care nu-și suportă condiția semidivina de androgin și suferă pentru că „E om și n-are samă ca leul o liona”.Experimentul heliadesc eșuează atunci când limbajul sublim se aplică unui material idilic, fie și idilei edenice a primului pater cu divină mater Eva, implorată, cu o retorică paradisiacă ce amestecă muntenisme și italienisme: ,,Stai, bella mea dilecta, întoarce-te, o, Eva! /Os nobil, adorabil, din propriile-mi oase”.
O undă de ridicol plutește peste Edenul în care ,,Junicea cu liona sunt bune vecinele Tigresa pe cavalla c-o laba pufulina/O mângâie ușure, și mutual se cearcă”. Iar în momentul când limbajul sublim e dublat de explicația să rațională, posibilitatea traducerii în alt registru îi anulează orice rațiune de a exista. E ceea ce se întâmplă în cântul IV, care versifică teme de mitologie comparată și caută rațional sensurile alegorice ale mitului căderii, pornind de Ia convingerea, mărturisită, că ,,E cu melhod Scriptura care/Prin contraziceri, ne deschide/Un drum de judecare și d'a conchide singuri. Inspirat de Iluzar, poetul conclude — din contrazicerile Scripturii că mitul paradisului pierdut traduce alegoric o catastrola datorată decalajului între evoluția tehnică rapidă a umanității și lipsa preștiinței”. Adam reprezintă acum omul colectiv și interpretarea materialului mitic în cheie alegorică sau în cheie psihologică (motivarea crimei — involuntare — a lui Cain în cântul V) anulează orice interes poetic al unui text hibrid, nedecis între viziunea mitică și demitizantă. II. ar fi avut șansa de a crea limbajul poeziei de idei; a compromis-o însă prin explicitare și a închis astlel una din căile de dezvoltare a limbajului poetic românesc. Din experiența — și din eșecul — lui Ion Heliade Rădulescu, poezia romana reține însă tentația de a se apropia de ființă lumii prin rădăcina numelor în tainica lor înrudire, tentație reactualizată în jocurile de cuvinte ale poeziei lui Nichita Stănescu.
Mihaida este un fragment de epopee pe tema predestinării eroului în istoria umanității inspirat din operele unor poeți precum Tasso și Milton. Heliade invocă muza după modelul epopeilor homerice. În cadrul acestei epopei este evocat un episod din istoria eroică a luptei pentru unire a tuturor românilor sub conducerea unui domn curajos. Poetul propune o viziune asupra lumii și a resorturilor ei și adoptă o strategie solemnă. Firul epic este sărac: investit de Divinitate cu rolul de unificator al neamului Mihai Viteazul atrage de partea lui pe unii boieri patrioți pentru a oferi libertatea poporului. În primul cânt este descris tabloul pământului care geme sub dominația otomană, întreaga țară aflându-se sub jugul otoman. Cântul al doilea are mai multe secvențe epice și dramatice. În casa banului Manta are loc conjurația boierilor împotriva dușmanului străin. Ei îl aleg pe Mihai conducător al acestei cruciade a eliberării și unificării românilor. Poetul descrie cadrul tainic unde se află cei care complotează, veșmintele de epocă și chipul domnitorului. Acest cânt se încheie cu atenționarea lui Eftimie Zelosul că legământul fusese inspirat de Însuși Dumnezeu.
O noapte pe ruinele Târgoviștei este o meditație istorică inspirată din evenimentele Evului Mediu ce reprezintă un moment din lupta națională a poetului. Inspirată din ruinele unor cetăți antice și medievale, meditația istorică ca și specie literară a apărut pentru prima dată în epoca romantică la Volney – Les ruines au meditation sur les revolutiones empires. Sursa de inspirație a lui Heliade este o cetate veche înființată de Vlad Țepeș în orașul natal. La ceasul înserării, Cetatea Târgoviștei trezește poetului gânduri melancolice despre trecutul istoric luminat de jertfa unor voievozi. Meditația sumbră asupra destinului românilor în istorie este întreruptă de zorii zilei. Tabloul colorat și sonor al naturii trezite la viață încheie meditația: clopotele invadează văzduhul chemând la rugăciune turma rătăcită:,,Turme, cai, dobitoace la apă se coboară, /Clopotele bat, se scutur, cu al dimineții zvon; /La vâjâitul morii undele se înfășoară, /Deschis e ochiul zilei acum pe orizont. (O noapte pe ruinele Târgoviștei)”.
Heliade Rădulescu (1802-1872) se înscrie în rândul spiritelor, totale” ale culturii românești, fiind o personalitate importantă a momentului pașoptist din literatură română. Este un deschizător de drumuri în variate domenii ale culturii, limbii și literaturii române. Înființează prima școală superioară de muzică și literatură în Muntenia. Este întemeietor al presei și publică Gazeta Românească. Este un deschizător de drumuri pentru întreaga ideologie a romantismului. O trăsătură specifică este împletirea elementelor clasice: simțul simetriei și al perfecțiunii formale, admirația față de arta antică greco-latină, cu cele romantice: valorificarea și cultivarea miturilor, folosirea procedeelor artistice, descoperirea folclorului, cultivarea trecutului istoric.
Astfel, se poate spune că I. H. Rădulescu, în lirică de tinerețe, a preluat de la Lamartine motive și tehnici descriptive, elemente ale peisajului și ale timpului evocate. În lirica sa peisajistică pot fi identificate, fără prea mare efort, imagini similare cu unele din creația lamartiniană, însă nu putem susține că autorul român a plagiat masiv din creația romanticului francez. Acesta i-a furnizat doar detalii în descrierea naturii, sentimentul său liric racordându-se doar parțial, uneori de fel, la sensibilitatea lamartiniană. Poezia lui I.H.Rădulescu s-a remarcat printr-un spirit patetic, optimist, solar, pe când cea a lui Alphonse de Lamartine a avut ca dominantă melancolia, nostalgia, tristețea.
Influențele unei literaturi străine funcționează ca și un catalizator, ca un stimulant care declanșează și accelereză procesul de evoluție literară în funcția exigenților receptorului, adică a literaturii naționale. Este cert faptul că poezia lui Alphonse de Lamartine a avut o enormă vogă în poezia română de până și după 1830, îmbogățind registrul liric al autorilor români cu sentimente și viziuni, cu imagini și senzații absolut noi, inexistente în creația premodernilor.
Se afirmă că Lamartine a deschis noi perspective liricii franceze, dar printr-un miracol, noutatea expresiei sale poetice a contaminat și creația primilor noștri romantici. Aceștia au preluat de la autorul francez pasiunea, sinceritatea, expansiunea sufletului, tristețea incurabilă, starea de vis, regretul provocat de scurgerea timpului, sentimentul naturii concepute ca stare sufletească, comuniunea om-peisaj etc. Cu toate acestea, afirmăm cu certitudine că ,,ei nu au imitat, ci și-au adoptat modelul liric lamartinian, imprimându-i o dimensiune proprie, trecându-l prin propriul mod de a concepe lumea.
V. ION HELIADE RĂDULESCU- PROZATORUL
Se observă, din cele notate anterior, că Heliade este un spirit complex, ce și-a făcut simțită prezența în mai toate domeniile culturii românești.
Acestea fiind spuse, în cele ce urmează se va insista asupra activității sale de prozator.
Ion Heliade Rădulescu s-a dovedit la fel de dăruit pentru proza poematică Imn către holeră, ca și pentru cea satirică sau pentru memorialistică. Tenacitate polemistului și a povestitorului s-a exersat mai întâi în prefețele volumelor originale sau traduse. Prefață la Gramatica românească cuprinde pagini antologice. Aici, scriitorul, în postura de pedagog al contemporanilor săi, folosește cu naturalețe un ton sfătos, familiar, închipuindu-și un auditoriu complice, care face haz de adversarii imaginari. Spirit satiric, observator de moravuri și tipuri umane, autorul era un mare amator de „caractere” și „fiziologii” de factură clasică. Cele câteva portrete realizate în Bată-te Dumnezeu! (Coconița Dragană), Coconul Drăgan, Domnul Sarsailă autorul și numeroase altele răspândite prin scrierile politice sau memorialistice pun în valoare mijloace remarcabile: caricatura rapidă, umorul popular, bogăția vocabularului, spontaneitatea replicii. Autorul are un fel de jubilație răutăcioasă în contemplarea tipului social care, odată individualizat, este pus să susțină un adevărat recital pentru a-și dezvălui ridicolul. Proza artistică, față de proporțiile impunătoare ale ansamblului creației lui Ion Heliade Rădulescu, este restrânsă ca număr de pagini, dar nu poate fi ignorată nici pentru întregirea profilului scriitorului, nici pentru meritele ei reale, pregnant sintetizate de Ovid Densusianu: „Gândindu-ne la cum se scrie pe la 1830, în fraze greoaie, tărăgănate, somnoroase, Heliade se arată astfel superior tuturor celor de atunci, și cum de la început a căutat, după cum spunea singur, să nu rămână la „proza uscată” a altora, îl putem socoti că pe primul prozator care aduce nota modernității”.
În proza lui Heliade întâlnim pagini cu caracter memorialistic, ca cele care alcătuiesc savuroasa operă intitulată Dispozițiile și încercările mele de poezie, interesantă nu numai pentru informațiile autobiografice relative la anii de studiu și la primele tentative poetice, dar și prin caracterul colorat și alert al relatării, străbătut de umor consistent, izvorât dintr-o mișcătoare autoironie. Narațiunea se ridică la nivelul povestirii similare a lui Costache Negruzzi Cum am învățat românește.
În Jupân Ion, scrisă într-o epocă în care se agita problema eliberării robilor țigani (1844), Heliade schițează portretul de înaltă ținută morală al unui rob țigan care, după moartea stăpânilor, are grijă de copilașii acestora. Portretul este redus la o singură trăsătură de caracter, pentru a scoate în evidență „inima cea frumoasă și nobilă a acestui rob ce știu a-și crea o libertate cu mult mai frumoasă, însuși în sânul robiei sale”. Schița de portret se încheie cu un comentariu moralizator, exprimat polemic, în care conturează condiția socială deosebit de aspră a robului, subliniind, prin contrast cu locul ocupat în societate, generozitatea acestuia.
5.1. Postura de Pamfletar
,,Cuvântul pamflet a intrat în limba romana în secolul al XIX-lea, pe filiera franceză (cf. Pamphlet), deși el s-a format în engleză, unde aceeași formă s-a datorat alterării numelui propriu din titlul unei comedii latine: Pamphilus seu de Amore (Pamfilus sau despre Amor). Mai sugestiva este derivarea termenului din greacă (pan = „tot “, phlego = „a arde “), pentru că sensurile originare se intersectează, în parte, cu sfera noționala actuală. Definiția riguroasă a termenului descrie pamfletul ca o specie literară satirica, în versuri sau în proză, menită să blameze persoane, idei, opere, întâmplări reprobabile, într-un mod direct și, deseori, violent; procedeele caracteristice pamfletului sunt imprecația, hiperbola, ironia, caricatura etc., prin intermediul cărora se urmărește ridiculizarea, suprimarea prin discurs a „obiectivului “ales. Expresia nemijlocită, patetica, implicată situează pamfletul în subordinea liricului. Primele apariții corespunzătoare unei asemenea structuri formale datează de după 1500, în scrieri anonime de protest politic și religios. În Franța secolului al XVIII-lea, pamfletul își câștigă o notorietate recunoscută, deopotrivă în literatură și în dezbaterile filozofice. După 1800 și până azi, jurnaliști și scriitori dintre cei mai diverși au impus pamfletul în funcție de propria specificitate, dar și de condițiile istorice. Ion Heliade Rădulescu, Arghezi, N.D. Cocea, Geo Bogza au dat strălucire pamfletului românesc.
Formal, pamfletul este descris pe modelul unei specii literare, prin câteva invariante definitorii și cu o istorie de câteva secole. Ca fond, pamfletul e un mod de expresie, cu un stil aparte, născut și modelat o dată cu limbajul, intrând în literatura de la începuturile ei; de aici jurnalismul l-a preluat ca pe un instrument gata făcut, modificându-i doar în mică măsură funcția și prcedeele după propriile finalități. Nu întâmplător, când arta elocinței s-a desăvârșit în cultura elină, expresia sarcastică, pasionată (proprie pamfletului) și-a găsit și ea momentul unei afirmări maxime. În ultimii ani de glorie ai Atenei, filipicele – marile pamflete ale Antichității – încoronează oratoria lui Demosthene”.
Dacă ne referim la cultura română, Ion Heliade Rădulescu își află înaintași cu aproape două secole în urmă, în cronicile muntene, unde compunerile pamfletare sunt risipite insidios în chiar desfășurarea epică: de la poemul epic la nuvelă, la roman, la dramă, chiar și la lirica erotică ori la exegeza critic, în studiile lui Eugen Ionescu.
Pamfletul, ca expresie particulară, ca stil cu proceduri caracteristice se afirmă în toată varietatea limbajului, de la vorbirea cotidiană la articolul de ziar sau în literatură. Revenind la „istoria “pamfletului, să repetăm că nu e întâmplătoare impunerea lui în secolul enciclopediștilor, aproape toți inclinați să critice prejudecățile cu durități pamfletare. Secolul al XVIII-lea este și secolul ideologiei în sensul de conștiință a politicii, suma de idei în stare să ghideze evoluția societății, afirmându-se partizan și polemic, fără concesii și fără nuanțe. În chip substanțial, pamfletul e o structură artistică ideologizata, pusă în slujba unui „program “, a unui punct de vedere pe care însă îl susține doar prin negație; el se construiește în virtutea unei ideologii a contestării, vizând neantizarea oricărei opoziții. Deși exclude dialogul, pamfletul își construiește strategia pe raportul de putere dintre interlocutori, unul fiind autorul pamfletului, celălalt tinta – discursului pamfletar.
Paradoxal, în ciuda atitudinii sale discreționare, a ideologiei sale totalitare, pamfletul nu poate exista decât într-un regim de libertate. Pamfletul își găsește în condițiile libertății propria condiție, deoarece ascunde în structura lui, chiar negând-o, ereditatea polemicii, a disputei de idei. Formal, pamfletul are aparența unei confruntări de opinii; în fond, interlocutorul e o absentă, motiv pentru care pamfletul nu explică, nu argumentează, nu aduce probe și nu oferă drept la replica. Pamfletul își impune adevărul în fața unui preopinent predestinat să dispară: caricaturizat, împins în derizoriu, desființat cu sarcasm. Pamfletul poate încheia o polemică, dar nu se poate implica în desfășurarea ei.
Eugen Lovinescu, el însuși un polemist redutabil, a definit pamfletul disociind intre spiritul polemic și spiritul pamfletar în raport cu spiritul critic. „Spiritul polemic este expresia spiritului critic sau, mai bine, una din expresii și cea mai obișnuită. Critică este expresia unui act intelectual și formulează o judecată de valoare sprijinită pe piloții argumentării logice; pamfletul este expresia unei stări afective în nici o legătură cu logica și chiar cu adevărul. “Fiind dezavuat ca valoare critică, nefiind decât „o stare emotivă, o vibrație, o exaltare “, pamfletul se salvează prin valoarea estetică, fiind „o artă, ca poezia lirică, sau ca satira “. Tocmai Arghezi, aruncat de Lovinescu în tagma „pamfletarilor de cuvinte “și acuzat cu asprime pamfletară („A spurcat tot ce e frumos, uneori din nevoia josnica de a spurca, alteori din porunca banului ce-l subjuga “), l-a confirmat pe critic dând pamfletului autonomia și gratuitatea perfecțiunii artistice: „pamfletul trăiește prin sineși, că romanul, epopeea sau satira – și poate fi cultivat prin frumusețea lui “.
În slujba frumuseții, toate mijloacele sunt licite, până și insultă ori injuria: „A înjura e o artă literară tot atât de spinoasa ca și laudă în acatiste. “În pamfletele lui Arghezi (ca și în poezie), urâtul și ocara se decantează în esențe pure.Și totuși, afirmația de mai sus, coerenta cu întreaga demonstrație, nu e corectă. Arghezi nu e un pamfletar, ci Pamfletarul. Geniile sunt excepții, ies din ordinea criteriilor normale. Injuria, insultă, violenta verbală sunt lucruri prea sensibile (și prea importante!) spre a le lăsa pe seama pamfletarilor, fără condiții.Pamfletul nu se naște decât la somația actualității imediate. El reprezintă un răspuns, o luare de atitudine; dar replica, participarea (oricât ar fi de impulsive, de temperamentale) nu pot fi dispensate de o responsabilitate civică. În numele ei, toate mijloacele sunt „legale “. În pamflet, cuvintele pot exploda și răni, pot împroșca în jur otrava; dar își înnobilează violenta printr-o edificare în ordine morală. Pamfletul își justifică, astfel, existența în prezent. Dacă autorul este și un artist autentic, pamfletul își amanetează existenta în posteritate. Pamfletul, scria tot Arghezi, este „un gen literar, jumătate actual și jumătate etern. Încape în el actualitatea, atât cât Margareta încape în Faust “. Idealul moral și idealul artistic sunt complementare în destinul său.
Ca structura artistică (mai mult, dar și mai puțin decât o specie literară) pamfletul este o formă cu fond facultativ. În receptarea din prezent, tratarea pamfletară a unui anume argument se justifica doar prin arta pamfletarului; altfel, exista soluții alternative. În receptarea ulterioară, dacă artă a impus pamfletul în eternitate, fondul (rămas fără sens într-un trecut uitat) nu mai are nici o importanță. Dar în nici una din aceste două posibilități, în care artă e determinanta, morală nu poate fi facultativă”.
Domeniul în care excelează Heliade este însă pamfletul, realizat cu mijloace bogate, care concretizează violența ideilor și incandescența sentimentelor, cu o variată gamă stilistică, de la ironia abia perceptibilă la sarcasmul mișcător. Pamfletul adoptă formula portretului, predilectă scriitorului. Modelul i-l oferă literatura clasicismului, în cadrul căruia „caracterele” fuseseră intens exploatate. În literatura noastră, prin intermediul lui Heliade și al lui Costache Negruzzi, acestea îmbracă forma „fiziologiilor”, fișe tipologice ale caracterului uman. Scriitorul nu-și propune să releve caracterul unei anumite individualități, ci să descopere trăsătura de caracter categorială, tipică. „Să nu gândiți, copii, că eu cu d. Sarsailă sau Zgândărilă voi să înțeleg pe cineva anume, ferească Dumnezeu! Adun însă, după cum am zis și altădată, adun toate râsurile și secăturele vătămătoare ce le văz la unul, la altul și însuși la mine (pentru că fiecine își are pe ale sale) și le personific, după cum se împelițează toate în domnul Sarsailă” .Heliade nu recurge însă la o tipologie abstractă, de tip clasicist, ci ancorează portretul în ambianța socială a vremii, încât factorul general uman este concretizat cu atribute specifice momentului istoric.
5.2 Satira și Fabula
Domnul Sarsailă autorul este o schiță satirică a cărei primă ediție a fost publicată în perioada 1838-1864 a Curierului de ambe sexe, reprodusă și în ediția a doua a acestuia 1862-1864. Într-un text introductiv, intitulat Despre autori, Heliade explică teoretic ce anume a urmărit prin crearea figurii lui Sarsailă: „Cu acest domn Sarsailă nu se înțelege nimeni curat, dar nici nu se lasă vreunul din ridicolele cunoscute; fiecare își are partea sa în acest autor împielițat în Sarsailă. Unul își vede limba, altul ideile, altul manieră, altul stilul, altul neștiința, altul abuzul/… /Râză fiecare de această iasmă și facă de aici înainte ca, voind să scrie, să nu-i semene întru nimic”. Ideea este repetată în partea finală a textului propriu-zis, în care Heliade se adresează tinerilor ce simt chemarea muzelor și părinților acestora, îndemnându-i pe primii să accepte critica și să nu persevereze dacă li se va demonstra că nu posedă geniul necesar consacrării literare, iar pe ceilalți să nu favorizeze mania ridicolului și să nu confunde cultura și dragostea de știință cu prezumțiile și pretențiile deșarte.
Programul lui Heliade în compunerea schiței este unul moralist clasic, nuanțat chiar și cu o atitudine autocritică: „Adun însă, după cum am zis și altă dată, adun toate râsurile și secăturele vătămătoare ce le văz la unul, la altul, și însuși în mine..”, dar în tratarea propriu-zisă localizează tipul prin numeroase trimiteri la atmosfera și chiar la unele „evenimente” ale vieții literare românești din deceniul al patrulea al veacului al XIX-lea. În anumite pasaje își sugerează direct modelele: Cezar Bolliac și Grigore Alexandrescu, prin aluzii ușor de sesizat și azi, cu atât mai străvezii, pentru contemporani. Prin realitatea generală vizată, schiță denunță în mod convingător teama de ridicol, suficiența și agresivitatea intelectuală a semidoctului, vidul spiritual și mimetismul pur exterior al ciocoiului într-ale culturii, pornit a face carieră și a-și câștiga notorietatea pe seama naivității, a lipsei de pregătire sau a indulgenței comode a compatrioților săi.
Sarsailă e infatuat și doritor să se deosebească de ceilalți, nefiind însă în stare decât să-și compună o mască și o costumație ridicolă. Produce momente caracterizate prin incontinență verbală, exagerare și indiscreție, dar nu are nici cel mai elementar simț al limbii, căzând ușor victimă galomaniei. Deși se dorește obiectiv, Heliade nu poate fi totuși imparțial: aluziile la Cezar Bolliac și Grigore Alexandrescu îi satisfac de fapt instinctele vindicative, deformând în mod vădit portretul real al celor doi poeți, iar atitudinile în care-și surprinde personajul nu sunt rezultatul observației creatoare și oarecum științifice, cum ar dori să se înțeleagă, ci al imaginației sale, care selecționează cu predilecție situații ridicolele și le dispune în scopul unui efect deliberat urmărit.
Proza-pamflet, Domnul Sarsailă autorul manifestă toate calitățile, dar și toate defectele scrisului lui Heliade: imaginația bogată, dar uneori necontrolată, sinceritatea convingerilor, cel mai adesea tentată de părtinire, intuiția comică ce nu dă însă înapoi nici în fața mijloacelor lipsite de eleganță, vocabularul variat, care nu poate însă evita trivialitățile, siguranța de sine a „dascălului” bine intenționat, dar care nu concepe că el însuși ar putea greși sau exagera.
Este un portret acid, al falsului creator. Deși Heliade pretinde că nu vizează pe nimeni concret, critica sa țintește – chiar dacă nu totdeauna justificat – pe Cezar Bolliac și Grigore Alexandrescu, pe care i-a atacat și în alte ocazii. Un asemenea „autor” trebuie să fie deosebit de confrații săi să caute originalitatea cu orice preț. În această direcție trebuie notat că „I-a intrat în cap o dată că este autor? Nu-l mai poate tămădui nici un leac de această boală. Nu se mai poate nimeni apropia de dumnealui (…) nici părinții, nici rudele, nici prietenii, că el își clocește mârțoaga de Pegas cu aripile de balaur pe care are de gând să zboare la nemurire cu dibla la spinare”… Un asemenea ins ține mai presus de toate la cinstirea talentului său, decât la respectul pentru autoritatea morală.
Pentru sensibilizarea ideii, Heliade recurge constant la contrastul comic dintre aparența și esența personajului, reliefând-o astfel: „Câteodată domnului Sarsailă îi plesnește în cap să scrie și literatură, și tot proștii ăștia de vulgari, făcându-se că greșesc, o numesc lătrătură” sau „Dumnealui și-a făcut în cap un ideal, după cum zice dumnealui, iar noi proștii îi zicem o idoloaică”. Portretul pseudo-creatorului este întregit prin prezentarea unei mostre a originalității acestuia, redusă la un patetism ridicol. Heliade, erijându-se în mentor al opiniei publice, nu ascunde sensul normativ al acestui portret, sintetizându-i semnificațiile într-o formulare explicită: „Copii, câți învățați carte, feriți-vă ca de alta aia să nu cădeți în boală autorlâcului. Învățați carte, cultivați artele și meșteșugurile, scrieți cât puteți – eu nu vă zic să nu scrieți; dar scrieți ca să vă deprindeți, ca să vă folosiți voi, ca să folosiți pe alții, dar nu ca să zburați așa de juni și de timpuriu la nemurire”… etc
………………………………………………………………………………………………….
Coconița Dragană am zis că are de zestre și suflete de țigani, și fiecare are câte un nume, două, deosebite, peste acelea ce i le-a dat alde cumătrul. Pe biata baba Stanca o cheamă cioroaica a bătrână; pe Ioniță băiatul îl cheamă diavolul de buzat; pe Măriuța fata, împelițata; pe Călin bucătarul, baraonul de râtan ș.c.l. Coconița Dragană știe bine să vază de casă, este și econoamă bună. Pe scară mai nu e niciodată măturat, ca să nu se tocească treptele; în pridvor, în sală lipsesc câteva cărămizi de când trăia răposatul socrul coconiței. Casele dumneaei sunt o pereche de case, cum am zice o odaie în dreapta și alta în stânga, sau două d-o parte și două de alta, sau mai știu și eu cum; destul că v-am spus că sunt o pereche de case. Nu cereți și dumneavoastră socoteală de toate până într-una. Când era copilă, dumneaei pomenise la părinți masă rotundă pusă în pat; de la o vreme însă încoace masa e la modă să fie în mijlocul casei, sau rotundă, sau în patru colțuri. La masă, pentru economie, acoperișul și șervetele nu prea sunt curate, că nu cumva cu deasa spălătură și frichinire să se rupă curând; tacâmurile mesei nu prea seamănă unul cu altul, și furculițele, de la patru și trei dinți, ajung cu adevărat furculițe cu câte doi dinți, și care rămân numai cu unul, acelea se pun în coada mesei; și multe economii de acestea, ce ne aduc aminte de veacul de aur în toată pulberea și murdalâcul lui cel primitiv, amestecat și cu argint-viu.
Dumneaei, pentru dragostea ce are către frățică și către toți prietenii, mâncând ciorba și bucățele, ia tot de la un loc; cum am zice: scoate lingura din gură, o bagă iar în castronul cu ciorbă, iar o bagă în gură, iar o bagă în castron, și așa mai încolo. De multe ori, când mănâncă lapte, rumeneala de pe buze începe a-i da culoarea roșatică. Ioniță băiatul e un sufragiu dibaci: când schimbă talerele are un talâm minunat, aruncă tot după ușă, unde așteaptă pisica și cățelul, învârtește otrepul o dată pe taler, ți-l face de sticlește și pe urmă iar ți-l pune pe masă, ca să-ți facă poftă de mâncare. Ce e drept nu e păcat, coconița Dragană are o regulă minunată și în casă, și la masă. Să vedeți însă de ce: să lăsăm că dumneaei, după cum văzurăm, este o femeie rară și vrednicuță, apoi nu știu de unde până unde, că a căpătat și un drept mare să-și facă vătaf de curte pe însuși Dumnezeu. Eu nu crez una ca aceasta, însă dumneaei pe tot ceasul ne-o spune; căci, când n-are dumneaei chef de bătaie, atunci pe toate slugile, pe toți oamenii din casă îi trimite să-i bată Dumnezeu”.
…………………………………………………………………………………………………………………….
Bată-te Dumnezeu! Coconița Dragană este o schiță satirică a cărei primă ediție a fost publicată în „Curierul românesc” nr. 143 din 13 septembrie 1837 și, într-o formă revizuită și puțin amplificată, în nr. 43 din 2 iunie 1844 al aceluiași ziar.
În compunerea acestei „fiziologii” de parvenită, autorul procedează după o tehnică de inspirație balzaciană; la caracterizarea coconiței Dragană contribuie înainte de toate referințele la mediul familial și la educația primită, apoi descrierea ambianței în care trăiește, ,,casa, unde,… ca să nu se tocească treptele, se mătura cât mai rar cu putință, sufrageria, în care pentru economie, acoperișul și șervetele nu prea sunt curate, că nu cumva cu deasa spălătură și frichinire să se rupă curând”, ne aduc aminte „veacul de aur în toată pulberea și murdalâcul lui cel primitive”, manierele grosolane, uneori de-a dreptul dezgustătoare, și, în sfârșit, modul de a trata cu cei din jur, fie ei țiganii robi, negustorii, sau însuși Frățică, „boierul dumneaei”.
După aceste preliminarii descriptive, care ocupă cam jumătate din text, personajul e surprins într-o scenă caracteristică a vieții zilnice și calificat prin atitudini, gesturi și, mai ales, prin vorbirea specifică (expresiile de mahala, înjurăturile, violențele verbale și de comportament). Titlul justifică observația centrală, în jurul căreia se concentrează întreaga schiță: coconița Dragană a reușit „să-și facă vătaf de curte pe însuși Dumnezeu”, „căci, când n-are dumneaei chef de bătaie, atunci pe toate slugile, pe toți oamenii din casă îi trimite să-i bată Dumnezeu”. Heliade nu rezistă ispitei de a exagera, dar creația lui rămâne totuși între marginile verosimilului, căci constă nu atât în mărirea și deformarea realității, cât mai ales în selectarea și accentuarea unor trăsături oricum revelatoare. Principala tehnică a ironiei constă în afirmațiile laudative al căror conținut e imediat negat de detalierile ce le urmează; i se adaugă și utilizarea stilului indirect liber, prin care, însușindu-și în aparență modul de exprimare al personajului, autorul de fapt parodiază, apelând în permanență la complicitatea amuzată sau indignată a cititorului.
Dialogurile imaginate de scriitor se disting, ca totdeauna la Heliade, prin firesc și spontaneitate și printr-o excelentă intuiție și redare a felului de a se exprima caracteristic personajelor de diferite extracții sociale și nivele de cultură. În subsidiar, autorul trimite câteva săgeți și în direcții care depășesc sfera strictă a subiectului: e astfel denunțată profunda inechitate a robiei țiganilor și sunt ironizate învârtelile slujbașilor regulamentari.Ca și celelalte fiziologii ale lui Heliade, Bată-te Dumnezeu! Se încadrează în programul pe care acesta îl va formula mai târziu în articolul asupra satirei și-l va preciza în Echilibru între antitezi. Râsul caustic, aprig izvorât din „desperație” e menit să joace un rol în același timp eliberator și curative. El îl ușurează pe scriitor de povara indignării și avertizează asupra pericolelor ce o pândesc și o nimicesc prin dispreț. Pentru cititorul zilelor noastre, efectul schiței se datorează în primul rând pitorescului de epocă și „spectacolului lingvistic” regizat cu o dezinvoltură și îndemânare absolut remarcabile. Personajul principal, Coconița Dragană întruchipeză în proza lui Ion Heliade Rădulescu, tipul femeii harnice care își îngrijește gospodăria așa cum știe mai bine. Activitățile sale casnice reliefează tipologia femeii simple, răzbătătoare, preocupată de bunăstarea propriei îndeletniciri.
Coconița Dragană este portretul unei comerciante ajunse la oarecare bunăstare materială, care mimează o viață mondenă. Coconița Dragană stârnește râsul reprobator tocmai prin discrepanța flagrantă dintre mentalitatea de comerciantă parvenită, care mânuiește sudalma cu dezinvoltură și comportamentul de pretinsă cucoană cu care vrea să impresioneze vecinii când se duce duminica la biserică, de „nu cutează nici o marțafoaică să-i meargă înainte la mir”. Stilul portretului este oral, termenii împrumutați limbii vorbite sunt de un mare pitoresc, imaginea se întregește nu numai vizual, dar și auditiv, dialogul având o categorică funcție caracterizatoare.
Pendantul Coconitei Dragană, „scumpul jumătățoi”, Coconul Drăgan prilejuiește un alt prototip de portret vehement. „Bădăran boierit”, care se poartă după „moda veacului” s-a ajuns scoțând „lapte din piatră”, după sistemul „pupa pe rumân în bot și-i luă din pungă tot”. „Patriot grozav, năbădăios, numai foc și inimă albastră pentru patrie” – până a intrat în slujbă. Face pereche bună cu Coconița Dragană deoarece extinde procedeele acesteia față de slujitori la subalternii săi, pune poveri voit, luând aerul aferat al celui care nu face nimic.
…………………………………………………………………………………………………………………….
,,Aveam o rudă, și acea rudă avea un vecin, pe care îl chema Chiriac. Acel Chiriac avea o fată tânără și cam frumușică, ca toate fetele tinere ce nu sunt urâte. Ruda mea iară avea soție, ca toți oamenii însurați, și soția lui avea un văr. Vărul acesta era neînsurat, era un flăcău unguresc care se prefăcea înamorat și atunci când nu era, ca să-și dea un aer de om simțitor și plin de pasiune. Când însă îi și cădea cineva tronc la inimă, atunci era numai foc și inimă albastră. Într-o zi văzu pe fata lui Chiriac; flăcăul își răsuci mustața și se uită șoimește la dânsa; îi căzu, cum ziserăm, tronc la inimă; biata fată însă n-a știut nimic până în ziua de astăzi. Flăcăul nostru acum nu era ziuliță să nu vorbească tot de fața lui Chiriac: orice vorbă se deschidea, el mâna conversația pe departe cu dibăcie, și de ici, de colo aducea vorba tot de fața lui Chiriac. Începea laudele și disputele de biata fetișoară. Fetele frumoase adeseori sunt criminale în ochii femeilor de ce să fie frumoase, și de aceea începeau și dispute; se formau numaidecât două partiduri. O dată, de două, de trei ori, de zece ori, de o sută de ori fură aceleași laude și aceleași dispute. Ruda mea, stăpânul casei, venea de la trebile sale, afla partidurile formate, disputa fierbinte, asculta în mijlocul casei până să se orienteze și, scoțându-și giubeaua, începea să ofteze: Ce! Iar de fața lui Chiriac e vorba?!
…………………………………………………………………………………………………..
Fac ce fac bieții oameni și tot de fața lui Chiriac aduc vorba. Fiecare cu fața lui Chiriac a sa; a unuia e mai tindicheată, a altuia mai snovoasă; a unuia mai naltă, a altuia mai ghindoacă; a unuia blondă, a altuia brună, a altuia castanie; a unuia năsoasă. — Bat-o cârnia. — A altuia cârnă; a unuia cu ochii puși ca cu fusul, și a altuia cu ochii mari; fel de fel de fete ale lui Chiriac și fel de fel de gâlceve. Să vă văz, copii: nu vă lăsați, luați-vă de păr, că e vorba de fata lua Chiriac!”.
Fata lui Chiriac, o adolescentă frumoasă este comparată pe de-o parte cu semenii de vârsta sa, iar pe de altă parte personificată în griji, nevoi, patriotism sau detașare, preocupări de orice fel și chiar de limbă romană, prezente în operă lui Ion Heliade Rădulescu. Fiecare individ al societății care activează într-un domeniu sau altul, își compară în sens pozitiv activitatea, cu Fața lui Chiriac, parafrazată și personificată în diverse stări, atitudini, reacții umane sau activități.
…………………………………………………………………………………………………………………….
,,Junele citește. Între alte vorbe, nu știu ce se vorbea despre Regulamentul organic, sau drept politic. Coconul Drăgan, ce asculta că un cotoi în cenușă, ardică capul și zice junelui să îndrepteze vorbele organic și politic și să puie organicesc, politicesc.
— Ce ziceți, domnilor, n-am dreptate?
— Ai dreptate, ziseră deodată amândoi dalcaucii. Atâta aștepta s-auză și Coconul Drăgan, căci dumnealui are și bunătatea asta de a nu prea se încrede pe părerea dumisale; atât, zic, aștepta, și unde se scoală odată năbădăios:
— Hai! Auzit-ai? Organicesc, mă! Politicesc? Pe românește; ce vorbe sunt astea? V-ați luat toți după Eliad ăla. Du-te și schimbă vorbele, că vă ia dracu pe toți! Hai! Organic! Organicesc, mă! Organicesc, învață românește!
— Organic și politic e mai românește, domnilor, zise junele cu smerenie.
— De unde până unde românește? Ziseră câte-trei deodată; care e cuvântul?
— Cuvântul este că dumitale, domnule literat, oamenii îți zic dezmetic, iar nu dezmeticesc, iar dumitale, care ești străin, venit de ieri, d-alaltăieri p-aici, îți zic venetic, iar nu veneticesc; și dumitale, cocoane Drăgane, de când ești în slujbă, zău, toată lumea îți zice lunatic; crede-mă, să te crează Dumnezeu, că pe nici un român n-am auzit să-ți zică lunaticesc.
………………………………………………………………………………………..
Multe istorii de astea mai are Coconul Drăgan. Colecția anecdotelor și năbădăilor sale ar forma câteva volume foarte nostime, întocmai ca dumnealui; pentru că și dumnealui e nostim.”
…………………………………………………………………………………………………………………………………………
Coconul Drăgan, fire autoritară și cu un simț al responsabilității pronunțat, încearcă să facă lucrurile ca la carte. Astfel, intră în conflict cu apropiații săi, care cu greu îi înțeleg deciziile. El este, omul lui Dumnezeu” și nu înțelege atitudinea refractară a celor din jur. Are și o latură nostimă, de asemenea. Colecția anecdotelor face din personaj, un model de viață progresiv, ,,care cu adevărat e Drăgan și în nume, și în fapte”. Uneori sobru, alteori nostim. Schița satirica a lui Ion Heliade Rădulescu a apărut în nr, 44, din 5 iunie 1844 în Curierului românesc. După cum reiese din nota adăugată textului, ținta sa principală pare a li combaterea slavonismelor din limbă, deosebit de numeroase și de virulente îndeosebi în stilul administrativ al vremii. În realitate, însă, Ion Heliade Rădulescu realizează mai ales un portret de parvenit, în care referințele livrești „Coconul Drăgan e un fel de bădăran boierit” se împletesc cu expresii de savoare populară „patriot grozav, năbădăios, numai foc și inima albastră, „scotea lapte din piatră, pupa pe rumân în bot și-i luă din punga tot”.
Lipsește descrierea mediului, fiindcă personajul nu e surprins în ipostaza sa familială, ci în cea de om public. Cititorul își poate însă rememora ambianța sa casnică din schița „Bată-te Dumnezeu”, căci eroul este prezentat ca „Frățică, scumpul jumătatoi al coconiței Drăgane”. Slujbaș incompetent dar cu multe pretenții și mândrie, cuconul are o scară de valori proprie în aprecierea subalternilor. Plin de „demnitate dregătorială”, se agita mult, dojenește cu orice ocazie pe cei din jur, dar nu face propriu-zis nici o treabă și nu-i lasă nici pe ceilalți să facă, se crede cultivat și-și dă cu părerea apăsat în chestiuni filologice și chiar de teologie. În încheiere, autorul promite drept urmare o colecție a „anecdotelor și năbădăilor” personajului, pe care n-a mai realizat-o; C. Bălăcescu îl reia, în schimb, în satira versificată Iarăși la maidan coconii Drăgan în Curierul românesc, 1845. Schița se distinge prin toate caracteristicile principale ale speciei: accentul pus pe integrarea tipului în raport cu ceilalți, schematizarea și accentuarea trăsăturilor.
Specific stilului heliadesc este, în schimb, tendința de evoluție spre pamflet, verva anecdotică irepresibilă, râsul hohotitor al autorului, care apare din când în când în prim- plan prin intermediul stilului indirect liber parodic și prin apelul direct la cititori, Ca în toate textele de proză ale lui Ion Heliade Rădulescu, limba este o adevărată performanță, variată, plină de surprize contând pe efectul neologismelor semidocte, de tip regulamentar și al diminutivelor ce trădează mentalitatea „ciocoiască” a vremii, iar în pasajele atribuite autorului directă până la candoare în exagerarea sa sincer părtinitoare.
Se observă că personajele create sunt unice și caracterele construite sunt definitorii pentru tipologia reprezentată.
Ironia și sarcasmul sunt exersate de Heliade cu talent și fără menajamente, atât în scrierile literare, cât și în cele de profil non-artistic, țintele predilecte fiind slavonismele din limbă. Împrejurările istorice au făcut din Ion Heliade Rădulescu un rusofob. Protectoratul rusesc se bucura de atenția specială a scriitorului în fabula Corbul și vulpea, varianta 1860, scrisă în metrică populară -corbul (România), păcălit o dată, nu se mai lasă ademenit de promisiunile insidioasei vulpi (Rusia):,,Hei, a fost pe când a fost, /Pe când era tata prost,/ Că vulpea c-o zicătură /Îi ștergea cașul din gură;/Dar acum e altcevaș /Gura nu mai pui pe caș “.
Un ecou mai mare în epoca l-a avut o altă fabulă, Măciașul și florile. În. ediția a doua a Fabulelor (1894), îngrijită de fiul autorului, se dă tâlcul poeziei: în 1844 sosește la București, din partea Rusiei, un anume Trandafiloff, care propune guvernului român concesionarea minelor și sosirea, în acest scop, a lucrătorilor ruși. Presa și domnitorul Gh. Bibescu nu au tăria de a se opune, o face în schimb Heliade prin această fabulă în care ,,măciașul” este Trandafiloff, ,,florile”, românii, ,,pirul” – rușii, iar ,,grădinarul” – Bibescu. Începutul trimite la spațiul de origine a rusului și la intențiile sale: ,,Un Măcias ghimpos, sălbatic /De prin locuri depărtate,/
Noduros, râios, iernatic,/ Smuls de crivețe turbate …/ Vrea să prinză rădăcină / Între flori mirositoare”.
Aluzia la numele personajului este transparentă: ,,La folos obștesc gândește/ Își puse și-un of în coadă.” Tonul, reținut un timp, devine brusc incandescent:,, Mai măciase, măi măciase,/Măi spioane, mai ploscașe,/Dă-ne pace și te cară, Du-te dracului din țară!”.
Vântul care smulge măciașul vine dinspre apus, simbolul orizontului din care va purcede izbăvirea. De factură politică este și Cântecul ursului, poezie ,,tălmăcită” chiar de Heliade intenționând să ocupe Principatele. Rusia îl trimite la București, în 1848, pe diplomatul Duhamel, cu misiunea de a organiza o ,,zaveră”. Heliade îi trimite lui Duhamel versurile în franțuzește, iar a doua zi un ursar i le cântă, în românește. Alegoric, ursul e diplomatul rus: ,,Vine ursul mormăind Babele s-ascund bocind … Puneți bătăiași, pe goană/ Pe dihania râtană".
Ca și în fabula precedentă, scriitorul își ,,deconspiră” eroul prin tehnica sugerării numelui propriu: ,,Ursăreasa te-a crescut /Te-a-nvățat la duhănit,/Cu lulea te-a dichisit./ Nu-ți mai lași din bot țigara,/ Tinga, tinga, gara, gara/ Diuha diuha-mâi”!.
Portretul alegoric, ocazional, produs al unei stări emoționale este adumbrit de acela cu trimitere directă la adversari cunoscuți, în pamflete de mare virulență.Satira lui Heliade, examinată în profunzime relevă fațete mai puțin știute ale acestei copleșitoare personalități.
Scriitorul adoptă întotdeauna poziția omului de rând, plin de bun-simț, care persiflează cu umor aerele superioare ale parvenitului, obtuzitatea unor demnitari, impostura autorilor „neînțeleși”. În scrierile politice și filozofice: Memoires sur l’histoire de la regeneration roumaine ou sur les evenements de 1848 accomplis en Valachie, 1851, Biblicele sau Notițe istorice, filosofice, religioase și politice asupra Bibliei, Echilibru între antitezi sau Spiritul și Materia, ca și în scrisori, el demonstrează mari însușiri de prozator. Se întâlnesc aici, într-o alternare plăcut surprinzătoare, oratorul solemn, stăpân pe mijloacele retoricii, poetul profet, copleșit de măreția atribuțiilor sale divine, pamfletarul veninos și sarcastic, povestitorul și memorialistul abil, bârfitor și familiar, iubitor de snoave și ziceri populare.
…………………………………………………………………………………………………………………….
,,Vorbind de profesori, cu durere am văzut și văz încă că cei mai vechi și încercați, cei mai instruiți și competenți, cei mai zelatori, unii au fost depărtați, alții șicanați și paralizați astfel cum să-i aducă la nevoie spre a-și da demisia și cum să le ia locul niște venetici necunoscuți, între cari din sistemă e preferit oricine va fi popă unit de peste Carpați, străvestit în surtuc, și cum despre religie să se propage uniația, și despre instrucție sau știință vom scoate pe un filosof și teolog absolut de mostră, ca să știm ce fel de marfă ni se importă cu atâtea spese și din toptan, fără concurs. Din acești profesori numiți din toptan sau fără concurs fu trimis, la unul din institutele publice, unul ca profesor de geografie și de geometrie. (De va fi necesitate, vom spune și la care institut.)
În primul său debut, sau în prima sa lecție, profesorul numit ex-abrupto, în loc de a da, spre exemplu, definiția geografiei, în loc de a orienta pe copii pe hârțele geografice sau alte asemenea, cum se așeză pe catedră și după o meditație oarecare, rupse tăcerea întrebând pe școlari și arătând cu degetul la hârțele ce era pe părete:
– No, ia să-mi spuneți, unde e Marea Roșie?”
……………………………………………………………………………………………….
Filosoful și Teologul absolut
Spre deosebire însă de sistemele dualiste gnostice, în care două principii concurente Binele și Răul își dispută stăpânirea lumii, creștinismul depășește contradicția dintre spirit și trup, dintre această lume și cea de dincolo, prin credința în prezența unitară a lui Dumnezeu în suflet, altfel spus dualismul se resoarbe în triadism. Pentru Görres, în Mistica creștină, monismul nu dă drept de existență decât Binelui, singurul principiu, tare”, față de care Răul nu poate avea o existență proprie.Pe de altă parte, dualismul presupune două principii de forță egală, Binele și răul disputându-și, fiecare în zona sa de influență, suveranitatea asupra ființei și a lumii.
Rezultă că doar monismul (un singur Dumnezeu, un singur principiu suprem existent) este doctrină a adevărului, în timp ce dualismul, abătându-se de la regula de aur a unității, este erezie. În ceea ce îl privește pe Heliade, după ce respinge atât dualitățile monstruoase, distructive din moment ce „se compun din termeni amândoi pozitivi (…), fiind de aceeași natură”, cât și pe cele himerice, în care „un termen este pozitiv și altul negativ”, propune dualitățile naturale, „singure cum se văd la creație destinate prin amorul divin și universal de a crea, a produce în infinit și în nemărginit”. Dualitățile naturale, sunt singurele adevărate și singurele creatoare, care nu ajung la opoziție, “doi termini corelativi, paraleli, simpatici și armonici amândoi” – complinindu-se într-o întregire reciprocă. Heliade insistă asupra primordialității acestui tip de dualități, superioare și adevărate întrucât sunt create de iubirea divină încă de la începutul lumii; ele dobândesc astfel caracterul absolut, sacru și natural, totodată. Natura ieșită din mâinile Creatorului nu poate fi decât bună; drept urmare,“Natura nu ne prezintă pretutindeni (…) decât dualități corelative, paralele, simpatice, creatoare; că tot ce a creat Dumnezeu este bun foarte, și că tot ce a făcut Omul, sau din rea credință sau din ignoranță, tot ce au pervertit relele doctrine aceea este rău foarte”. Doctrinele nu sunt decât dualismele de tot felul care pun contrariile în stare de opoziție, distrugând echilibrul instaurat ab initio, destabilizând entități „create de a fi în eternă nuntă și armonie”.
Dacă până în acest punct, Heliade se situează pe aceeași poziție cu Görres, în privința respingerii sistemelor dualiste ca fiind cele mai mari erezii „doctrine fatale și inumane”, el se desparte de gânditorul german în ceea ce privește monismul și doctrinele unitare:” Unitari se zic cei ce recunosc și cred un singur principiu ca început al tuturor, și principiul lor este monada sau unitatea simplă” .
La prima vedere, Heliade consideră monismul însuși creștinismul: credința într-un singur principiu atotputernic din care derivă toate cele existente. Distinge cu finețe între două feluri de unități: unitatea simplă și unitatea compusă. Cea dintâi reprezintă o monadă închisă, necreativă și, ca atare, echivalentă cu nimicul din care nu poate să se nască nimic, punct de vedere important în ceea ce privește poziția lui Heliade față de principiul teologic al Creației ex nihilo. Creștinismul însă oferă o unitate compusă, mai exact spus o dualitate corelativă, creativă a celui de-al treilea termen, unitatea compusă fiind de fapt o monadă deschisă, o trinitate:” în natură nu se află unitate simplă; (…) toate obiectele, fie mari, fie oricât de mici ca cei mai nepricepuți atomi, sunt totdeauna compuse; (…) unitatea simplă este una cu nula, una cu nimicul (…), unitatea simplă fiind una cu nimicul, credința (…) se bazează pe nimic; și dacă în adevăr sunt adevărați unitari al căror principiu să fie ceva, să fie o ființă, nu pot decât a adopta unitatea compusă care este trinitatea”.
Din această distincție, Heliade desprinde trei urmări: monismul (monada închisă sau unitatea simplă) pe care nu o susține întrucât existența unei unități simple este contrară naturii, împotriva firii, a lucrurilor create, respectiv compuse. Monismul este o erezie religioasă, pentru că deformează adevărul divin care nu poate fi decât tri-unitar; monismul este o aberație politică, având în vedere că dacă o societate l-ar pune în practică, ea s-ar vedea lipsită de drepturi și libertăți, supusă unei voințe unice, despotice: „Doctrinele unitare, dacă sunt filosofice, sunt absurde; căci unitate simplă nu există; dacă sunt religioase, propagă eroarea în loc de adevăr și dacă sunt politice, primul lor autor a fost un monarh absolut, un despot, sau a cugetat spre a deveni despot”.
În virtutea dezechilibrului dintre antiteze, specific sistemului său conceptual, Heliade nu înclină balanța, ci realizează un raport echitabil între contrarii. El sintetizează într-o formulare puternică dublul adevăr și totuși complementar prin cele două fețe ale sale, al credinței și al rațiunii, deschizând cea mai generoasă perspectivă spirituală a epocii:” Trebuie ca filosofia să crească dimpreună cu religia Cuvântului. Arta, la rândul ei, fiind o emanație a rațiunii însoțită de o mare doză de filocalie”. Ceea ce pare să fie, la prima vedere, un postulat fundamental al unei teologii raționaliste nu este decât îngemănarea firească a rațiunii și a credinței în ceea ce s-a numit filosofie teologică, religioasă. Chiar dacă o astfel de concepție era proprie, întregii gândiri pașoptiste, Heliade a reușit să depășescă raportul ireconciliabil filosofie- teologie, înrădăcinând conceptele filosofice în adevărul teologic, iluminând rațiunea prin situarea ei în orizontul credinței.
5.3 Latura Religioasă în viziunea lui Ion Heliade Rădulescu
De altfel, articolul Literatură. Pentru materialism constituie singura dovadă cu caracter ateist din activitatea lui Heliade, în consonanță cu secvența antireligioasă din tinerețe a lui Cezar Bolliac, ambele cu totul excepționale și vremelnice. După cum declară Heliade însuși, “principiile credinței reprezintă singura sa mângâiere, religia fiind singura putere, singura armă a celor dezmoșteniți”. Evoluția lentă, dar sigură, a lui Heliade spre o filosofie de tip religios-creștin e desăvârșită în 1839, ceea ce îl face să-și exprime regretul de a nu fi axat de la început activitatea redacțională pe problemele religioase:, eu de mult mă căiesc de ce n-am început de acum zece ani…”
Pentru Heliade, Creștinismul, Soarele Dreptății, Mântuirii sau al Libertății integrale prezintă o unitate compusă, adevărata Ecclesie a libertății:,,Spiritul Creștinismului adevărat a fost federativ, trinitar, iar nu unitar”. Această Ecclesie ecumenică și universală, după tipul sistemului solar este Ecclesia primitivă, “Mamă a creștinilor”, “sufletul societății”, iar “Spiritul ce trăia într-însa era sufletul marelui corp colectiv al Creștinătății”, acel „duh al creștinătății”, invocat de Novalis, care dă viață corpului comunitar.
Religia nu este pentru Heliade decât garanția unirii cu Cel care, întreit în unitatea ființei sale, cheamă la comuniune și iubire. Când își exprimă îndemnul “Ca să fie Ființă adevărată iar nu fictivă, trebuie să fie Trinitate”, el are în vedere nu doar Ființa divină, ci tot ceea ce ființează în cuprinsul lumii naturale.
Menirea Bibliei este, după Heliade, de „a despărți între întuneric și lumină”, fiind a garanție a ascultării Cuvântului divin care indică o cale a ieșirii din păcatul necunoașterii și al neprimirii adevărului. Misiunea Biblicelor este, astfel, de a-i face pe oameni “a ieși (…) din Egipt, din lumea faraonică, din lumea învechită în rele, din lumea păcatului”. Este totodată o ieșire din monadism și o părăsire a vechiului- în ceea ce are el dogmatic- și o intrare în căință- ca prag al iertării- și în adevărul naturii eterne. Într-un cuvânt, misiunea Biblicelor este de a aduce la remușcare pe păcătoși cu Divinitatea, și la adevăr pe rătăciții ce se ridică asupra religiei. Biblicele vor arăta că numai legile naturale sunt eterne, numai ele sunt drepte, pentru că numai ele vin de-a dreptul de la Dumnezeu. Creația vizibilă ascunde sensul Creației dumnezeiești, aducând la vizibilitate nu esența Cuvântului creator, ci o imagine care îl reprezintă sensibil, ca simbol care cere să fie interpretat.
Heliade notează: ,,Totdeauna obiectele se reflectă în subiect și viceversa subiectul în obiecte. Emblemele biblice arată adesea adevărul acesta”. Adevărul emblematic este rodul unei reflectări reciproce, al unei duble și încrucișate revelări. La fel, cuvântul Scripturii nu e Cuvântul lui Dumnezeu. În el, adevărul se rostește ca analogon al Logos-ului, oglindind în propria-i rostire vocea Creatorului.
Dacă actul poetic este creație și interpretare, el este, ,,adaos hieroglific” și „înțeles hieroglific”, așadar o recunoaștere a două realități care, cu ajutorul reprezentării reciproce, semnifică prin trans- figurare, arată mai mult decât spun. Sensul acestei ziceri este Cuvântul Scripturii. Ceea ce este disociat și unificat spiritual în sinteza simbolică trebuie recreat în interpretare. În Anatolida sau Omul și forțele, se încearcă a scoate la lumină constelațiile simbolice, adânc semnificante în plan imaginar, ,,formațiuni ale fanteziei cu un conținut semnificativ și cu un caracter simbolic”. Cu alte cuvinte, explicația, înțelesului lăuntric” vine de la Sf. Maxim Mărturisitorul, însoțindu-l pe Heliade pe drumul dezvăluirii Creației și a luminii ce „vin de-a dreptul de la Dumnezeu”.
Pentru istoria literaturii religioase, Heliade rămâne, ca și în alte direcții, un întemeietor. Serafimul și Heruvimul este prima meditație lirică asupra semnificației celor două simboluri biblice mult îndrăgite de romantici.Se presupune că aceasta, împreună cu Visul, alcătuiește un diptic autobiografic propunându-se transfigurarea în simboluri a ipostazelor antitetice în care îi apărea femeia. Spre deosebire de Lamartine sau de Eminescu, Heliade este mai aproape de textul biblic dezvoltând prozaic semnificația celor două ipostaze angelice: serafimul aduce pacea, bunătatea, blândețea, în timp ce heruvimul, împlinitor preastașnic al urgiilor cerești, avertizează ființa asupra păcatelor și amenință cu pedeapsa divină.
Problema cosmogonică, așa cum apare ea expusă în Imnul creațiunii (partea a doua din vastul poem Anatolida sau Omul și forțele), respectă întru totul treptele ierarhice ale Facerii biblice în șase zile. Heliade, spune D.Popovici, ,,exploata în mod predilect materialul Bibliei, pe care îl vedea însă în anumite momente cu ochii unora dintre marii scriitori ai omenirii”. Cu adevărat importante sunt semnificațiile arhetipale ale celor două repere ale Creației, respectiv prima și cea de a șasea zi, și aceasta întrucât, pe de o parte, lucrarea celor șase zile se prezintă “ca o distincție succesivă a elementelor create în mod simultan în prima zi”, tot ceea ce urmează acesteia organizându-se într-o desfășurare progresivă izvorâtă din acest prim moment al timpului creat; pe de altă parte, ziua a șasea este ziua creării omului, treapta cea mai de sus a planului divin, procesul Creației cuprinzând, după Sf. Maxim, ,,cinci diviziuni care fac loc sferelor concentrice ale ființei în centrul cărora se găsește omul, care în mod virtual le cuprinde într-însul pe toate”.
Zilele Facerii arată lucrarea divină în afară de timp; dar odată cu lumea creată începe timpul, începutul de veac, cel care o trece de la neființă la ființă, la o existență nesupusă încă schimbării. Veacul creat este timpul mișcător neschimbabil, începutul trecerii ireversibile a timpului care merge împreună cu cele veșnice. Comparând două versuri ale lui Heliade, primul din Mihaida (cântul I), iar cel de-al doilea din Anatolida… (II, 1), se remarcă că el a păstrat nealterată semnificația distincției Sf. Maxim între veac și timp:” Statornicit-am locul, am zis să curgă timpul”; “Tot spațiul se împle, și timpul ia măsură”. Timpul curgător este cel al mișcării, sau mai exact spus, pus în mișcare, și care la rându-i mișcă, naște mișcarea. Este veacul care se află în afara timpului, dar, având un început, nu mai e de ordinul nemăsurii eternității, ci începe să se măsoare cu timpul. Altfel spus, timpul care curge ca veac începe să ia măsură, să-și croiască o cronologie; curgerea pură se preschimbă în devenire. În ceea ce privește locul, acesta este deocamdată o statornicire, o stare a potențialității ce tinde spre spațiul plin, umplut de realitatea creată. Se situează la hotarul dintre veacul timpului mișcător și timpul ca atare al Creației, în pragul ivirii luminii celei dintâi dintre zile. Prima treaptă a Creației marcheză modul în care Heliade a văzut, în conformitate cu liniile generale ale doctrinei prezentate mai sus, semnificațiile cu totul speciale ale acestei zile inaugurale, martori ai tainei vieții ce se pune în lumină.
Unul dintre aspectele prin care Heliade inovează tehnica exprimării tradițional- bilice este schimbarea registrului retoric. Acolo unde este Scriptura, aduce la cunoștință, prin vocea unui narator impersonal, porunca inițială a Creatorului:,,Să fie lumină! „Și a fost lumină!”. Spiritul constată Heliade, posedând mișcarea și inteligența, și fiind imaterial, nu poate veni în contact cu Materia decât prin tot ce este mai puțin material în forme fluide și sublime, prin părțile ei cele mai imponderabile, prin spiritul materiei.
Viziunea lui Heliade se desparte totuși, în orizontul semnificațiilor specifice ale Facerii, deoarece întunericul nu este o existență, ci o lipsă a luminii, argumentând că mai întâi a fost numită ziua și mai apoi noaptea. Astfel, autorul însuși stabilește dualitatea himerică lumină-întuneric. Valorizarea exclusivă a luminii în defavoarea întunericului și a nopții este, de altfel, conformă unor locuri din Scriptură unde conotația negativă a întunericului este specifică mai degrabă sferei interiorității sufletului uman, scenă a conflictului dintre întuneric și lumină: „întunericul se duce și lumina cea adevărată începe să răsară”.
De altfel, tonul biblic, de venerație divină și elevată aspirație spre sublim și frumuseți abstracte, alături de invective și blesteme, rar întâlnite, sunt caracteristice întregii sale opere. Numai la B.P. Hașdeu, Al. Macedonski și Tudor Arghezi, cărora le este în multe privințe precursor și model, îmbinarea unor asemenea atitudini extreme va mai fi atât de accentuată. Format în spiritul esteticii clasiciste, Heliade-Rădulescua fost totuși foarte receptiv la marile curente literare contemporane, iar crezul estetic, expus teoretic sau implicat în creația proprie, cuprinde tendințe diferite, uneori opuse, într-o alăturare caracteristică spiritului său, dar și perioadei de tranziție în care se află literatura română în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Din Arta poetică a lui Boileau și din La Harpe a luat cultul perfecțiunii formale clasic la Heliade-Rădulescuînseamnă perfect, ideea necesității regulilor artistice și preferința pentru oglindirea în artă a sentimentelor general umane. Din Marmontel, ale cărui Elemente de literatură le-a tradus și folosit în cursurile de poetică și stilistică a preluat credința în misiunea moralizatoare a artei și îndoiala asupra imuabilității valorilor. Multe dintre trăsăturile temperamentului său artistic, ca și influența lui Hugo l-au îndreptat însă hotărâtor spre estetica romantică. Îl atrăgeau mai ales rolul excepțional acordat poeziei și poetului în viața socială, contestarea modelelor absolute și cultivarea originalității, dorința de a reînvia epopeea, viziunile grandioase, poetico-religioase asupra universului.
Cultul Bibliei, văzută ca operă artistică desăvârșită, și mesianismul socialiștilor utopici n-au făcut decât să-i întărească latura romantică.De romantism era atras și prin obiectivele naționale și sociale ale întregii sale activități.De aceea, „obiceiurile veacului” și „culoarea locală” pentru care pleda Hugo au fost imediat încorporate de scriitorul român în teoretizările asupra artei și literaturii. În viziunea lui romantică și utopică, poezia însemna încununarea tuturor virtuților creatoare ale omului, mijlocul prin care acesta se poate asemui cu creația Divină. La înaltele țeluri morale ale poeziei, s-a adăugat mesianismul lui Hugo, sporind imaginea poeziei pentru civilizație, emancipare națională și cultură. Poetul devenea un geniu profetic creator de limbă, de legi și de religii.
Mereu preocupat de îndrumarea vieții artistice și de educarea publicului, Heliade-Rădulescua scris numeroase articole, prefețe, prelegeri care cuprind expuneri de principii estetice sau de teorie literară, reguli de stil, de prozodie și retorică. El are, în această perioadă, cea mai importantă contribuție la constituirea teoriei literare românești. Însoțind de multe ori teoretizările cu exemplificări din propria creație, ia în discuție varietățile stilului, unele chestiuni de versificație și de metrică, genurile și speciile literare, definite după normele clasiciste, dar exemplificate, de cele mai multe ori, cu opere romantice. Creația literară se confundă cu poezia și, ca orice artă sau „meșteșug”, își are „limba ei” – idee estetică modernă, pe care o enunța în 1831 în prefață la Regulile sau gramatica poeziii, tradusă după Levizac și Moysant.
Heliade-Rădulescua acordat criticii literare o atenție sporită cu merite de precursor. A înțeles prin critică mai mult o analiză a poeziilor sub aspect stilistic și prozodic, pe un ton zeflemitor, în cazul versurilor lui Gr. Alexandrescu (Critică literară). Lui G. Barițiu îi propunea, în 1838, o rubrică de „analis” a poeziilor în Foaie pentru minte, inimă și literatură, în care critica să fie „frățească, iar nu amară”, în genere însă, ținând seama de starea precară a literaturii naționale în curs de formare, a negat oportunitatea criticii. Fiind o judecată care se întemeiază pe „pravili”, critica trebuia să fie precedată de apariția unui mare număr de opere, din care să se aleagă modelele de urmat, în numele cărora viitorii critici vor avea îndreptățirea să aprecieze valoarea unei lucrări Asupra traducției lui Omer. Mai apropiată vederilor sale din tinerețe era o atitudine pedagogică, de îndrumare înțelegătoare a talentelor, de stimulare a unei activități constructive. A încurajat în egală măsură scrierile originale și traducerile, ceea ce i-a adus critica justificată a lui M. Kogălniceanu. Abia după întoarcerea din exil a adoptat o netă atitudine critică față de literatură contemporană, dar intervențiile sale negativiste sunt provocate în bună parte de adversități personale sau politice (Gr. Alexandrescu, C. Bolliac, C.A. Rosetti, D. Bolintineanu, uneori chiar V. Alecsandri).
Un exemplu în acest sens este Prolog la serbarea numelui preaînălțatului nostru domn Alexandru d. Ghica 1835 aug. 30, de Ion Heliade Rădulescu
Personajele prozei sunt următoarele: Timpul, Istoria, Poezia și persoanele tăcute Pacea, Libertatea și Comercitul.
…………………………………………………………………………………………………………………….
,,Mai vechi și decât lumea, am fost de față la zidirea ei; am văzut pe rând neamurile în zgomotul slavei și al bucuriei, în vârful strălucirii lor, și m-am uitat pe urmă și la a lor țărână zăcând în tăcerea morții, și mușchiul veacurilor înverzea dasupra faptelor mâinilor lor. Peste monumente și generații am trecut, și am văzut în urmă-mi grămădindu-se a lor cenușă și vijeliile veacurilor spulberându-o în văile uitării. În zborul meu cel repede las în urmele mele veacuri, vă aduc timpii anului, icoana vârstei voastre, fac să răsaie soarele și să apuie întru a sa slavă; și m-am uitat înapoi și am văzut veacurile de la zidirea lumii ca ziua de ieri!!? Universul întreg, pământ, stele și toate planetele se văd supuse la a mea dărăpănare, și însăși lumina acestui soare se va stinge înaintea trecerii mele. Numele numai și slava făcătorilor de bine ai omenirii sunt neatinse de mâna-mi atotdărăpănătoare; în sânul meu le port, și vecinice ca mine vor rămânea în toate veacurile. În registrul veacurilor și al meu sunt trecute până la una faptele tuturor muritorilor, de la monarh și până la rob, și îl voi deschide odată de față a toată lumea și a stăpânului ei. Sunt un geniu trimis să zbor asupra universului, spre a se folosi de mine numai până sunt de față; am trecut odată – trecut sunt pentru toate veacurile. Unde știu să se folosească de mine, zilele cele fericite ce vin după aceasta mă fac neschimbat, și această neschimbare pare că ar zăbovi cursul meu.
Oarecând în Italia m-am zăbovit între strămoșii voștri: am trăit între dânșii și le-am adus veacul de aur. La voi am venit acum și v-am adus ziua de astăzi, zi de sărbătoare vouă. Ferice de prinții aceia ce și-n viitorime își lasă al lor nume, un nume de mărime și-n veci de sărbătoare”.
Trebuie subliniat că personajele alese sunt bine creionate, iar numele lor este definitoriu pentru ceea ce reprezintă. Istoria, Timpul sunt noțiuni complexe ce înregistrează atât declinul, regresul unei societăți, cât și progresul, evoluția acesteia, societatea fiind supusă schimbărilor. Depinde de om cum sunt schimbările acestea și depinde de omul de valoare să impună schimbările cu adevărat prețioase.
Se observă tonul ușor certăreț ce reproșează și critică indiferența, la fel ca în fragmentul de mai jos:
Gheorghe Lazăr
,,S-a născut într-un sat, Avrig, lângă Sibiu, pe moșia lui Brucăntal. Luat de mic în casa acestui magnat al Ungariei, s-a crescut cu îngrijire de către acest nobil, care a știut în multe chipuri a întrebuința bine averile sale. Mai pe urmă, prin ajutorul patronului său intrând în universitatea de la Viena, și-a făcut cu mare spor cursul învățăturilor. În vreme mai de douăzeci de ani având înlesnire a cultiva științele în mai multe specialități, s-a dat mai pe urmă cu dinadinsul spre învățătura teologiei, fiind hotărât unul dintre candidații de episcop al Ardealului, de credința grecească neunită.
La numirea episcopului, fiind ales preasfinția-sa cel în ființă episcop, părintele Moga, Lazăr s-a hirotonisit arhidiacon al episcopiei și s-a orânduit învățător al tinerilor ce se gătesc pentru darul preoției. Întâmplându-se oarecare neînțelegeri între răposatul și preasfinția-sa părintele episcopul, Lazăr a trecut în Brașov, de unde, ca un învățător al copiilor răposatei logofetesei Bărcăneaschei, a trecut cu această cucoană în Țara Românească, la noi. Aci, în vreme mai mult de un an, se apucase de profesia ingineriei. Printr-aceasta s-a făcut cunoscut răposatului banului C. Bălăceanul, atunci logofăt de Țara de Sus”.
Fragmentele de mai sus sunt o doză din cuvântările lui Heliade, care dojenesc, fără să certe, care învață pe cei care doresc să se lase învățați. Se remarcă caracterul enciclopedic al spiritului heliadenesc, Heliade fiind că o carte fără sfârșit, cu tematică diversă. Tonul învățăturilor sale nu iartă, pentru că este necesar uneori, pentru ca schimbarea să fie posibilă, să fie amendate direcțiile greșite, tocmai pentru a fi posibilă redresarea.
VI. ION HELIADE RĂDULESCU- TRADUCĂTORUL
Activitatea lui Heliade nu se rezumă la proză, poezie, articole, Gramatică, acesta desfășurând o intensă activitate de traducător.
La 1828 tipărește la Sibiu Gramatica românească, prelucrată după un model francez. În anul următor scoate Curierul românesc, primul ziar apărut în Țara Românească. Odată cu achiziționarea unei tipografii, începe o bogată activitate editorială, în care traducerile au întâietate. Cu rare excepții, scriitorii afirmați în această perioadă au debutat sau și-au publicat principalele opere în Tipografia lui Eliad. Printre ei se află Grigore Alexandrescu (rudă cu soția lui Heliade-Rădulescu, Maria Alexandrescu), prieten apropiat până la izbucnirea unui conflict care i-a despărțit pentru totdeauna. În 1833, împreună cu I. Câmpineanu și Costache Aristia, fondează Societatea Filarmonică și curând preia conducerea Școlii de Literatură, Declamațiune și Muzică vocală, contribuind efectiv la unele reprezentații teatrale în limba română. În sprijinul teatrului românesc a editat și Gazeta Teatrului Național, 1835-1836. Divergențele politice și personale, polemicile în jurul limbii literare au dezbinat conducerea societății, au grăbit destrămarea ei și au accentuat adversitatea dintre Heliade-Rădulescuși ceilalți reprezentanți ai mișcării naționale de înnoire politică și culturală.
În aceeași perioadă își continuă activitatea de editor și traducător. Îi apare primul volum de versuri originale: Culegere din scrierile lui I. Eliad de proze și de poezie, 1836. În publicațiile sale, Curierul românesc, 1829; Muzeu național, 1836; Curier de ambe sexe, 1837; Almanah literar pe anul 1839, semnează versuri originale și traduceri, articole de teorie și critică literară, numeroase intervenții în dezbaterile privitoare la limba română. După modelul lui Aime Martin, lansează proiectul unei Biblioteci universale prin care urmărea traducerea și editarea sistematică a principalelor opere filosofice, literare și istorice din Antichitate până în epoca modernă. Între 1843 și 1848 este director al Arhivei Țării Românești. În preajma evenimentelor de la 1848 se alătură comitetului revoluționar, participă direct la toate acțiunile (Proclamația de la Izlaz este, în cea mai mare parte, redactată de el), e ales ministru în Guvernul Provizoriu, apoi membru al Locotenenței Domnești împreună cu Nicolae Golescu și Christian Tell. Adept al acțiunilor moderate, în opoziție cu aripa radicală a revoluționarilor, s-a pronunțat împotriva împroprietăririi clăcașilor, pentru o înțelegere cu Turcia și pentru o desprindere totală de sub protectoratul Rusiei. După înfrângerea revoluției pleacă în exil la Paris, apoi se stabilește în insula Chios, împreună cu familia, și, în ultimii ani, din nou la Paris.
În anii exilului, 1848-1858 publică intens articole și broșuri politice în română și în franceză, prezentând opiniei publice din străinătate, dintr-o perspectivă subiectivă, deformatoare, evenimentele de la 1848, dar atrăgând totodată atenția puterilor europene asupra Țărilor Române. Iritarea împotriva unor tovarăși de exil (Ion Ghica, C.A. Rosetti, Cezar Bolliac), manifestările de supraapreciere sunt agravate de treptata lui izolare și de pierderea influenței politice. Întors defintiv în țară, în 1859, după o călătorie la Londra și Paris, încearcă să reintre în viața politică. Scoate din nou, pentru scurt timp, Curierul românesc (acum Curierul român, 1859 urmat de un jurnal politic și literar, Proprietarul român, 1860, este chiar ales deputat de Muscel în 1864, dar în politică devine o figură anacronică, depășit de evoluția evenimentelor, uitat de aproape toți foștii susținători sau discipoli. Nici bogată activitate publicistică (în 1868 începe și reeditarea întregii sale opere poetice – Curs întreg de poezie generală, în patru volume), nici alegerea ca președinte de onoare al Societății Academice Române în 1867 (de unde a și demisionat, de altfel, în urma respingerii proiectelor sale ortografice) nu i-au putut reface vechea înrâurire asupra contemporanilor.
Heliade-Rădulescu este, prin structură și preocupări, un spirit enciclopedic, marcat de proiecte grandioase. În toate inițiativele, ca și în operă sa, el își dezvăluie, cu o intensitate și o consecvență neîntâlnite până atunci în cultura românească, vocația universalității. În filosofia iluministă și în scrierile cărturarilor Școlii Ardelene a aflat de la început impulsurile de care avea nevoie pentru a-și descoperi menirea și principala direcție de acțiune: „luminarea” culturală a românilor, văzută ca singura cale pentru constituirea unei națiuni civilizate și independente. Sub influența directă a lui Gh. Lazăr și a lui Dinicu Golescu, el și-a dat seama că înnoirea și modernizarea culturii, așezarea ei pe temelii naționale trebuie realizate simultan, urmărindu-se emanciparea prin unificarea limbii, prin cultură și literatură. La baza procesului de renaștere națională așeza tradiția istorică, religioasă, politică. Înnoirile cu efect civilizator, de orice natură, nu puteau porni decât de la această tradiție, printr-o adaptare firească. Acțiunea de culturalizare a fost inițiată temeinic, într-un ritm care, pentru început, nu îngăduia o asimilare temeinică a formelor de cultură străine. Toate măsurile inițiate de Heliade-Rădulescusau la care el s-a alăturat nu mai dovedesc existența unui program complex, sistematic, pus în aplicare, în măsura posibilităților, punct cu punct. De aceea, el s-a impus printre contemporani în primul rând ca îndrumător și deschizător de drumuri în cultură și este, până în preajma revoluției de la 1848, cel mai însemnat ctitor în cultura românească. Izbânda întregului program cultural depindea în primul rând de crearea limbii literare.
Prefața Gramaticii românești, studiul Repede aruncătură de ochi asupra limbei și începutului românilor, 1832; Scrisorile către C. Negruzzi, 1836 reiau, cu argumente diferite, aceeași idée. Poporul român, pentru a deveni o națiune, are nevoie de o limbă unitară. Aceasta trebuie să aibă ca bază, limba populară și pe cea a textelor bisericești, să se cultive și să se mlădieze prin traduceri, să se îmbogățească prin explorarea tuturor graiurilor vorbite de români și prin cuvinte noi, împrumutate din latină sau din celelalte limbi romanice „surori”, adaptate la formele morfologice ale limbii române.
Ortografia, pe care o reduce la 28 de semne, era alcătuită, cu puține excepții, după principiul fonetic. Ideile lingvistice și reformele propuse de Heliade-Rădulescuîn spiritul evoluției firești a limbii române, susținute de o amplă campanie prin presă, școală, traduceri (campanie la care au participat principalele forțe culturale din Țara Românească și Moldova), au avut un rol hotărâtor în procesul de formare și de consolidare a limbii române literare. După 1840 unele tendințe puriste din concepția sa lingvistică iau amploare, Heliade-Rădulescudevenind, de fapt, adversarul propriilor principii de la 1828, Paralelism între limba română și italiană, 1840, Vocabular de vorbe streine în limba română, adică slavone, ungurești, turcești, nemțești, grecești etc., 1847. Limba română literară – considerată acum operă a specialiștilor sau a unui geniu reformator, urma să fie „purificată” de toate cuvintele neromanice, care ar fi trebuit înlocuite cu altele, de origine latină și mai ales italiană.
Bună parte din scrierile lui Heliade-Rădulescu se vor resimți simțitor de inovațiile și fanteziile puriste și italienizante. Rătăcirile lingvistice, greșelile politice, izolarea ostentativă a omului dornic numai să conducă, nu să și colaboreze cu alții, întunecă treptat imaginea mentorului cultural. În exil, preocupările sale sunt îndeosebi de natură filosofică și religioasă. Ideile care îl preocupau expuse în Biblicele sau Notițe istorice, filosofice, religioase și politice asupra Bibliei, 1858, și în Echilibru între antitezi sau Spiritul și materia, 1869) ilustrau în ciuda unor speculații confuze, aceeași înclinare spre o explicare unitară, dialectică a lumii. Esența vieții se reducea la coexistența elementelor perechi – unul activ și altul pasiv – nu opuse, ca în dialectică hegeliană, ci complementare, elemente care se uneau într-o sinteză, alcătuind o „triadă” ce asigură armonia universului.
Din această filosofie eclectică au ieșit liniile esențiale ale gândirii lui Heliade-Rădulescu- cultul rațiunii care domina materia și haosul, aspirația spre absolut și spiritualitate – cu efecte considerabile mai ales în poezia sa. Sinteza fenomenelor complementare, din natură și din viața socială, în care a crezut de la început, a generat și convingerea în necesitatea îmbinării permanente a tradiției și a inovației și, de asemenea, adoptarea unui „conservatorism progresist”, în numele căruia, spre sfârșitul vieții, va ataca deseori demagogia și formele străine neasimilate. Pe măsură ce se înstrăinează de ceilalți revoluționari români exilați, cufundat în lectura Bibliei (pe care o traduce, parțial, și o comentează), se consideră profetul neînțeles și nerecunoscut de poporul pe care el l-a „mântuit”. Îndrumătorul a devenit un proroc îndurerat și vindicativ, de o neobișnuită vehemență pamfletară la adresa numeroșilor săi dușmani. Firea sa dominatoare și impulsivă, nu i-a îngăduit asocierea de lungă durată cu oamenii de valoare ai epocii, cu care a avut, nu o dată, idealuri comune.
Poezia lui Heliade-Rădulescu, scrisă de-a lungul unei jumătăți de secol, exprimă structura complexă a unui creator inegal, cu aspirații și ambiții care-i depășesc posibilitățile, cu o bogăție tematică fără pereche în lirica românească de până la Mihai Eminescu. Poetul a încercat toate speciile genului din dorința de a oferi „modele” și de a stimula și îndruma tinerele talente, dar și pentru că se credea la fel de dotat pentru toate formele poetice. Prelucrările versificate ale lui I. Barac și stihurile lui Athanasios Christopoulos au însemnat pentru el cea dintâi întâlnire cu poezia, dar adevăratul debut se producea sub puternica influență a lui Lamartine.
Primele poezii sunt elegii, sonete și ode care pornesc de la motive romantice comune și celorlalți poeți munteni: trecerea ireversibilă a timpului, deșertăciunea vieții, ruinele ca simbol al trecutului, destinul poetului. Interesul acestor scrieri – versificații reușite ale unui bun meșteșugar, lipsite însă de vibrație lirică autentică – stă mai mult în câteva note inedite, care îl detașează de poezia epocii. În lirica erotică, autorul, deloc sentimental sau tânguitor, trece repede peste clișeele elegiace și idilele lui de dragoste devin imnuri închinate căsniciei. Singular în poezia românească din prima jumătate a secolului al XIX-lea este Heliade-Rădulescuprin simbolizarea pornirilor interioare contradictorii Serafimul și heruvimul, Visul, etc. Odată cu primele înrâuriri ale creației lui Victor Hugo, cu care avea puternice afinități, poetul român evoluează spre o gesticulație romantică, declamatorie, de tip mesianic, plină de grandilocvență, de simboluri și de alegorii. Poemele capătă treptat o coloratură socială și religioasă mai evident.
Destinul omenirii și îndeosebi locul poetului-profet în univers constituie acum teme dominante, încă de la 1836 se observă intenția lui Heliade-Rădulescu, acaparat de planuri vaste, de a-și gândi opera ca „un tot”, un unic și uriaș poem, Umanitatea, compus din mai multe cicluri, realizate fragmentar în Căderea dracilor, Anatolida sau Omul și forțele și Sânta Cetate.
Poemul Anatolida (care include și Căderea dracilor într-o versiune revizuită), scris la mari intervale de timp și neterminat, ambiționa să fie o operă cu semnificație transcendentă, care urma să expună în versuri istoria omenirii, de la crearea și „căderea” omului până la imaginea unei societăți viitoare, utopica Sânta Cetate, în care vor domni armonia, rațiunea, „spiritul”, simbolizând „victoria omului asupra zeului Forța”. Este o încercare temerară, neizbutită, în care reminiscențele din Biblie, din Paradisul pierdut al lui Milton, din Infernul și Paradisul lui Dante, din Legendă secolelor a lui Victor Hugo și din utopiile lui Jules Michelet și Pierre Leroux nu se contopesc într-o creație unitară. Artificial și discursiv, scris într-o limbă neologistică bizară, poemul impune, totuși, prin amploarea viziunilor cosmice și prin tendința de a reînvia mituri străvechi. Fade și lipsite de culoare în descrierea tărâmurilor cerești populate de îngeri și heruvimi, versurile capătă energie și pregnanță în sugerarea marilor tulburări cosmice, provocate de căderea forțelor infernale.
Heliade-Rădulescu este în literatura română primul poet care aspiră să realizeze o panoramă romantică și fără îndoială că unul din izvoarele marilor poeme eminesciene trebuie căutat și în construcțiile poetice heliadești. Din aceeași viziune religioasă, romantică, aplicată la istoria românilor, s-a născut și fragmentul epic dintr-o proiectată epopee națională, Michaida. Hiperbolizat în erou romantic, exponent al divinității, Mihai Viteazul (ca și Mureșanu din poemul lui Eminescu) nu este decât o întruchipare a unui ideal creștin și social abstract.
Încercarea de epopee, retorică este salvată parțial de episoade realiste (sfatul boierilor, descripția codrului, dialogurile), în care poetul se simțea mai stăpân pe mijloacele sale. Filonul romantic al elanurilor vizionare coexistă în poezia lui cu cel autohton, al mitologiei populare. Din acesta au izvorât câteva reușite poetice depline, dintre care se detașează capodopera sa, Zburătorul, 1843. Neliniștea erotică a feței, realizată într-o confesiune de mare autenticitate și bogăție a senzațiilor, este plasată într-un spațiu patriarhal, unde ritmurile firii și ale lumii au dintotdeauna aceeași cadență și același mister. Se sugerează astfel, cu mijloace lirice remarcabile, atmosfera de vrajă și supranatural care însoțește ivirea sentimentului de dragoste.
Heliade-Rădulescu s-a dovedit un poet, prozator, traducător foarte înzestrat pentru poezia satirică și fabulă, în care își putea desfășura în voie temperamentul polemic, verva pamfletară, jovialitatea, limbajul viguros și colorat. Poemele comice compuse în sprijinul unor campanii politice O festă în comemorată zilei de 23 sept. 1845 sau Cobza lui Marinică, Păcală și Tândală sau Cavalerul și scutierul și multe dintre fabulele sale Măciașul și florile, Un muieroi și o femeie, Muștele și albinele dezvăluie o mare slăbiciune pentru bufonerii lexicale, jocuri de cuvinte și înșirări de vocabule fără sens, parodiind descântecul. Duritatea invectivelor este atenuată de impresia finală de gratuitate și joc, de farmecul, spontaneitatea și umorul dialogurilor, în alte satire Ingratul, înverșunarea polemică ia forma pamfletului și blestemul clocotea de ură.
A fost un prozator de mare talent, dar nici una din scrieri nu este pe măsura înzestrării sale. Fără să persevereze în vreo direcție anume, el s-a dovedit la fel de dăruit pentru proza poematică, Imn către holeră, ca și pentru cea satirică sau pentru memorialistică. Verva polemistului și a povestitorului s-a exersat mai întâi în prefețele volumelor originale sau traduse. Prefața la Gramatica românească cuprinde pagini antologice. Scriitorul, în postura de pedagog al contemporanilor săi, folosește cu naturalețe un ton sfătos, familiar, închipuindu-și un auditoriu complice, care face haz de adversarii imaginari. Spirit satiric, observator de moravuri și tipuri umane, autorul era un mare amator de „caractere” și „fiziologii” de factură clasică. Cele câteva portrete realizate în Bată-te Dumnezeu! Coconita Dragană, Coconul Drăgan, Domnul Sarsailă autorul și numeroase altele răspândite prin scrierile politice sau memorialistice pun în valoare mijloace remarcabile: caricatura rapidă, umorul popular, bogăția vocabularului, spontaneitatea replicii.
Ca traducător, Heliade-Rădulescu a manifestat de la început preferința pentru poezie și epopee. În tinerețe a tradus fragmente, nepublicate, din poemele lui Hesiod, Operele și zilele și Theogonia și din lirica poetei Sappho. El are meritul de a fi introdus la noi, prin culegeri cuprinzătoare, poezia lui Lamartine și Byron, deși nu avea afinități cu lirismul delicat al primilor poeți romantici. Din literatură clasică franceză și din cea a Luminilor a ales opere reprezentative: Amfitrion de Moliere, Arta poetică a lui Boileau, tragediile lui Voltaire Fanatismul sau Mahomet prorocul și Brutu, precum și Mia sau Nuoa Eloise de J.J. Rousseau sau povestirile morale ale lui Marmontel. Din marile poeme pe care și le-a luat ca model pentru creațiile proprii a încercat câteva transpuneri, rămase neîncheiate: Gerusalemme liberate, cântul VII de Torquato Tasso, Orland furiosul de Ariosto, Infernul de Dante și Fingal de Ossian.
A tradus și prelucrat numeroase fabule de La Fontaine, P. Lachambeaudie, J.P. Viennet. După o versiune franceză a lui Florian a dat prima tălmăcire românească din Cervantes Don Chișot de la Mancha, 1840. Dintre romancierii contemporani a ales pe Al. Dumas Din Corricolo, Speronare și pe E. Sue Crucea de argint. În Curierul românesc și Curier de ambe sexe sunt răspândite articole, fragmente tălmăcite din numeroși autori: Herodot (în manuscris au rămas și primele două cărți din Istorii), Xenofon, Vergiliu, Horațiu, Goethe Cântecul Margaretei din Faust și pasaje din convorbirile cu Eckermann), La Bruyere, La Rochefoucauld, La Harpe, A. Karr, Saint Marc-Girardin, J. Joubert, George Sand, Chateaubriand, M-me de Genlis, Balzac, E. Legouve, E. Texier, E. Young, E. Bulwer-Lytton, W. Scott, Caroline Norton, Fr. Marryat, G.B. Zappi. Traducerile, utile și cu ecou considerabil în epocă, întreprinse cu scopul mărturisit de a contribui la alcătuirea limbii române și de a o face aptă pentru exprimarea ideilor și sentimentelor „înalte și pline de patimă”, nu sunt totuși ale unui tălmăcitor de vocație, atent la redarea fidelă a originalului. A argumentat Asupra traducției lui Omer necesitatea identificării cu originalul, dar destul de des s-a abătut el însuși de la acest principiu, îngăduindu-și modificări și adăugiri masive.
Heliade-Rădulescu are meritul de a fi pus în circulație în cultura noastră un număr impresionant de autori și opere din literatură universală. Orientările mai importante din poezia pașoptistă își au rădăcinile și în bogata sa activitate de traducător. Traducerile au fost utile și cu ecou în epocă, cu scopul de a contribui la unitatea limbii române și de a o face aptă pentru exprimarea ideilor și sentimentelor, atent la redarea fidelă a originalului.
Până la 1848, el a contribuit într-o măsură hotărâtoare prin inițiativele editoriale și publicistice, prin ideile estetice și de teorie literară răspândite, prin exemplul propriei creații la constituirea literaturii române moderne la închegarea unei tradiții culturale.
Traducerile lui Ion Heliade Rădulescu din opera lui Byron reprezintă un ansamblu neelucidat în toate amănuntele lui, fapt motivat de el într-un studiu asupra lor. Tălmăcirile lui Heliade din scrierile lui Byron constituie însă și un moment important în evoluția limbii folosite de scriitorul român și chiar a limbii române literare în general. ,,Despre motivele care l-au determinat să traducă o parte din opera lui Byron, Heliade scrie:” După ce dară mi-am format limba științelor, a duhului, am vrut pe urmă să pășesc și la limba inimii sau a sentimentului”. În acest scop, continuă el, “mi-am ales, după a mea aplecare, pe de Lamartine și Byron; am vrut să văz pe cât se mlădie, și cât este de destoinică (limba) să esprime acele idei așa de frumoase, nalte și pline de patimă”.
Heliade lasă să se înțeleagă că alegerea lui Byron a fost determinată de unele afinități cu poetul englez. Totuși, Heliade nu a fost un byronian. El satiriza, de altfel, blazarea și scepticismul unora dintre poeții români, recurgând la exemple extrase din opera lui Byron, cum este ,,poetul cavaler Lara sau Cild- Arald, a cui buză sceptică nu surâde niciodată decât cu amărăciune”. Alegerea lui Heliade se datorează celebrității cucerite într-un răstimp foarte scurt de poetul englez, succesului excepțional de care s-au bucurat operele lui atât în Anglia, cât și pe continent, unde romantismul era în plină efervescență. Selecția lui Heliade s-a oprit cu precădere asupra poemelor cu subiecte orientale și meridionale.
Anunțate în vara anului 1833, traducerile, toate în proză, apar în 1834, cu titlul Din scrierile lui lord Byron, și se compun din trei părți, constituind volume separate. Ulterior, în 1837, apare o nouă ediție, cu titlul Din operile lui lord Byron, tomul I, care, cu același cuprins, are două versiuni diferite. Alte două volume, cu același titlu, Din operile lui lord Byron, pe care se indică drept dată a apariției anul 1839, cuprind o piesă în 5 acte Marino Faliero, tragedia istorică Ambii Foscari și Profețiile lui Dante, iar celălalt poeme. Cele trei volume au fost retipărite în anul 1848, fără ca această dată să apară pe copertele lor.
Traducerea din 1847, Don Juan, poemă epică, cuprinde numai primele două cânturi ale originalului englez.
Reeditarea traducerilor din opera lui Byron dovedește larga audiență de care s-au bucurat scrierile poetului englez în rândurile cititorilor români, mai ales ciclul poemelor orientale. Nici una din celelalte traduceri ale lui Heliade, din Al. Dumas, din Cervantes sau din alți scriitori, nu a cunoscut un astfel de succes.
Din compararea volumelor din 1834 cu cele din 1837 și 1839 rezultă că acestea din urmă reprezintă ediții adăugite ale celei anterioare, marea majoritate a poemelor publicate în 1834 fiind reluate în volumul din 1839. În volumul apărut în 1837 sunt reproduse numai două din poemele cuprinse în ediția din 1834, celelalte fiind traduceri noi. În schimb, unul din cele două volume din 1839 reproduce toate celelalte poeme ale ediției din 1834, cu numai câteva tălmăciri noi. Dar a doua ediție reprezintă nu numai o retipărire și completare a celei din 1834, ci și un text revizuit. Este, de fapt, una din primele scrieri apărute în limba română, modificată, la o nouă editare, de către autor, practică ce va fi extinsă de Heliade, după anul 1840, și la poeziile sale și va fi preluată și de alți scriitori din acea epocă, cum sunt Gr. Alexandrescu, Cezar Bolliac, C.Negruzzi și alții.
Acestea fiind spuse, se observă că, ,,S-a mai arătat că traducerea lui Heliade este făcută după versiunea franceză, tot în proză, a lui Amedée Pichot și E. de Salle. Comparând versiunea franceză cu cea românească din 1834, se constată, îndeobște, o fidelitate riguroasă a traducătorului față de model. Uneori însă, traducerea este mai liberă și se apropie de versiunea franceză.
Așadar, ,,Valoarea literară a acestor traduceri este diminuată de faptul că textul conține unele stângăcii, mai ales din cauza folosirii unor termini improprii pentru echivalarea unor cuvinte din originalul francez, pentru care în acel timp nu existau corespondențe în limba română, a calcurilor după franceză sau, în versiunea ultimă, a utilizării unor neologisme într-un mod inadecvat ideii exprimate anterior printr-un cuvânt uzual, de origine slavă, maghiară sau germană.
Ultima versiune a traducerilor din opera lui Byron este rezultatul unei concepții lingvistice puriste. Cei ce s-au ocupat de aceste traduceri acceptă drept dată a modificărilor operate de Heliade anul de pe copertă 1839, ceea ce înseamnă că la acea dată scriitorul a început să-și pună în aplicare crezul lingvistic purist.
În schimb, Ghiaurul, care are subtitlul Fragment dintr-o noutate turcească, are și în versiunea a doua din 1837 textul identic cu cel din 1834; doar termenul, nuotate”, cu sensul de, nuvelă”, ca specie literară, capătă forma noutate, iar în textul:” mai bine să fiu cel mai de nimic insect (vierme) care se târăște pe pereții cei umezi ai unei peșteri” este eliminată glosarea neologismului. Textul acestei povestiri păstrează și în a doua versiune a volumului, datat 1837, cuvinte de altă origine decât latină, precum, slobozit” din slavă etc. Este posibil să fie verosimilă părerea că traducerile au apărut inițial sub formă de fascicule”. Cert este însă că versiunea a doua, revizuită, a tomului I, deși poartă ca dată anul 1837, nu a fost realizată în acel an, ci mai târziu. Ca o dovadă în acest sens poate fi invocat volumul care cuprinde tragedia Marino Faliero. Deși acest volum are înscris pe copertă că an al apariției 1839, reiese dintr-o însemnare a traducătorului, care se scuză că nu a putut să-l tipărească cu alfabetul de tranziție folosit în 1839, că, de fapt, a fost dat la tipar încă din 1837. Traducerea aceasta conține destul de multe cuvinte ce nu sunt de origine latină, ca:, ceasul, norodul, pravili, vremea, etc.Pe de altă parte însă, și neologismele sunt mai numeroase, fiind de proveniență mai ales franceză: apelație, calomnie, imaginație, etc.
Volumul datat 1839 care cuprinde cele două piese nu este omogen din punctul de vedere al limbii. Piesele au fost traduse în 1837; ele fiind urmate în volum de Profețiile lui Dante. ,,În timp ce textul celor două piese conține cuvinte ce nu sunt de origine latină (am dat mai sus exemple din Marino Faliero), în Profețiile lui Dante acestea sunt foarte rare; această bucată a fost tradusă însă abia în 1844, fiind publicată, pentru prima oară, în Curierul de ambe sexe, periodul IV (1842- 1844), unde este urmată de un glosar de neologisme, la care s-a renunțat în volum. Acest volum nu a fost revizuit de traducător”.
Ca urmare, Heliade începe ca în scrierile pe care le publică să evite cuvintele uzuale ce nu sunt moștenite din latină, folosind în locul lor neologisme de origine romanică. Așa procedează, de exmplu, în traducerile din opera lui Al. Dumas, pe care le publică între anii 1846 și 1847, scrieri în a căror limbă și-a pus amprenta purismul. Pe de altă parte, Heliade începe modificarea lexicului poeziilor sale scrise înainte de anul 1840. În 1866, Heliade promitea să dea în ziarul Legalitatea o culegere a poeziilor sale, originale și traduceri, în ordine cronologică. Câteva dintre ele, cele mai vechi, vor fi traduse și în limba modernă”. Prima poezie reprodusă în ziar este Singurătatea, din 1826, revizuită în 1847, când capătă titlul Isolementul.
Prin coroborarea acestor date, este evident că versiunea revizuită a traducerilor lui Heliade din opera lui Byron nu datează din 1839. Este posibil că scriitorul să fi revizuit traducerile mai târziu, poate după 1843, dacă nu chiar cu ocazia retipăririi lor, în 1848. Este plauzibil ca în 1839, Heliade să fi publicat traduceri din care a eliminat cuvintele de altă origine decât latină, pentru ca în anii imediat următori, în alte traduceri sau în poezii, să păstreze o mare parte din aceste cuvinte. La 1839, Heliade ar fi putut folosi unele neologisme de origine romanică din ultima ediție a traducerilor. De altfel, cum scriitorul a revizuit, în volum, chiar poeme traduse și publicate în Curierul de ambe sexe după anul 1840, era firesc să revadă și textul poemelor traduse anterior.
O comparație a termenilor neologici cu care Heliade înlocuiește, în ultima ediție a traducerilor din opera lui Byron, cuvintele de altă origine decât latină (cu excepția celor provenite din limba greacă) cu vocabularul de vorbe străine din 1847 se poate ajunge la concluzia că echivalările de termeni sunt identice. De asemenea, nu există deosebiri de vocabular între ultima versiune a acestor traduceri și poeziile proprii, așa cum au fost revizuite. În sfârșit, lexicul lor este asemănător cu cel al traducerilor din opera lui Al. Dumas, publicate între anii 1846 și 1847.
Acestea fiind spuse, ,,În concluzie, presupunem că ultima versiune a traducerilor lui Heliade din opera lui Byron se resimte nu de purismul anilor 1839-1840, ci de cel al anilor 1847-1848”.
VII. ROLUL DE ÎNDRUMĂTOR CULTURAL ȘI LITERAR AL LUI ION HELIADE RĂDULESCU
Prin caracterul său complex, figura lui Ion Heliade Rădulescu a ridicat serioase probleme și dificultăți în fața celor ce au încercat să-i înțeleagă și să-i explice just văditele contradicții. „Puțini sunt scriitorii a căror activitate să fi stârnit discuții atât de înverșunate și aprecieri atât de hotărât contradictorii ca Heliade Rădulescu. Contemporanii și urmașii l-au discutat cu o egală pasiune” . Unii l-au ridicat în slăvi, trecând cu o condamnabilă ușurință peste slăbiciunile și numeroasele sale lipsuri; alții l-au hulit prezentându-i exclusiv greșelile. Unii au rămas dezorientați în fața greutăților de interpretare, pendulând ei înșiși nehotărâți în aprecieri; alții, încercând să-i cântărească meritele și scăderile, s-au străduit să-i înfățișeze profilul și semnificația, dar în lipsa unor criterii științifice care să le călăuzească ferm bunele intenții, n-au izbutit să facă aceasta. Cea mai cuprinzătoare și corectă imagine a modului în care era privit și înțeles Heliade, nu numai în timpul vieții sale, ci și până spre deceniul al treilea al secolului nostru, este aceea pe care Eminescu o dă în Epigonii: „Eliad zidea din visuri și din basme seculare Delta, biblicelor sunt, profețiilor amare; Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă, de-nțeles; Munte cu capul de piatră de furtune detunată; Stă și azi în fața lumii o enigmă nesplicaiă; Și veghiaz-o stânca arsă dintre nouri de eres”.
Din această caracterizare, nu lipsește prețuirea și chiar cinstirea lui Heliade „ce se întâlnește și în alte locuri din scrisul eminescian”, dar „nici justificata rezervă critică a marelui poet care va surprinde cu și mai multă acuitate și va denunța mai târziu, fără menajamente, regretabilele rătăciri și ereziile grave ale scriitorului muntean”.
Faptul se datora împrejurării că în stadiul preștiințific, cercetările, neputându-se sprijini pe principii obiectiv valabile, erau lipsite de putința explicării juste a tuturor fenomenelor și momentelor literare și, în primul rând, a celor complexe și complicate.
Încadrându-l pe Heliade în epoca în care și-a desfășurat activitatea, cercetând forțele sociale ce s-au înfruntat și delimitându-le raza de acțiune, definind cu fermitate relațiile dintre epocă și operă, stabilind, poziția de clasă a scriitorului așa cum ea se exprimă în primul rând în ideologia operei sale, efectuând cu strictețe o apreciere critică a liniilor și direcțiilor ce se întrepătrund și se înfruntă de-a lungul întregii activități a scriitorului, reținând semnificațiile majore, niciodată întâmplătoare, ale mesajului său, adevărata creație a lui Heliade are profil real și autentic.
Activitatea culturală și literară a lui Heliade Rădulescu se desfășoară pe parcursul unei perioade de aproximativ cincizeci de ani, cuprinzând, în linii mari, cele două sferturi de veac: unul de dinaintea și altul de după revoluția de la 1848.
Această jumătate de secol prezintă două epoci distincte: primă este una de avânt revoluționar ce a culminat cu revoluția burghezo-democratică de la 1848; cealaltă, ce i-a urmat, se caracterizează printr-o intensă presiune a ideologiei oficiale, prin închegarea și consolidarea coaliției și instaurarea monarhiei. În perioada pregătirii revoluției, burghezia românească în ascensiune, deși nu îndeajuns de puternică pentru a conduce cu succes lupta hotărâtă împotriva boierimii feudale, se face stegarul libertăților democratice pentru care lupta poporul. Este cunoscut faptul că, în timpul pregătirii și desfășurării evenimentelor de la 1848, clasele sociale interesate în subminarea și răsturnarea rânduielilor feudale, în primul rând țărănimea și burghezia, n-au avut o atitudine unitară față de revoluție. Dar chiar aceeași clasă, potrivit diferențierilor sale structurale era diferențiată și în ceea ce privește interesele și țelurile urmărite. Astfel, burghezia din Țara Românească a vădit cu acest prilej o diversitate de orientări și atitudini, radicalii, moderații și centriștii, fiind grupurile principale ce s-au conturat și înfruntat în timpul revoluției.
Însuși programul revoluției muntene, așa cum a fost statornicit în Proclamația de la Islaz, exprimă un ansamblu prea puțin unitar de aspecte și revendicări ce reprezintă puncte de vedere diferite. Heliade ilustrează cum nu se poate mai bine acest tablou complex și aparent confuz, în care se împletesc poziții și direcții ideologice și social-politice felurite, caracteristice pentru epoca lor.
Prin formația intelectuală, prin orizontul cultural și ideile însușite, Heliade este o personalitate de tip iluminist, puternic legată de veacul al XVIII-lea, deși deschisă în diferitele sectoare de activitate unor noi îndrumări pe care le promova secolul al XIX-lea.Ca poziție de clasă, el reprezintă atitudinea ideologică oscilantă a acelor straturi burgheze moderate provenite din mica boierime cu care aceste pături de slujbași, negustori, militari etc. Mai păstrau unele legături ce se oglindeau tocmai în lipsa fermității și consecvenței lor revoluționare.
Pe de o parte, Heliade este împotriva marii boierimi și împotriva conservatorismului ei extrem, ,,ruginit și înțepenit”, ce excludea progresul. În același timp, rânduielile feudale nu-l incomodează total și printr-o formulă de compromis, care să-i asigure perspectiva unui progres social pe calea reformelor, s-ar fi acomodat destul de ușor situației. Pe de altă parte, Heliade se delimitează și de radicalismul aripii stângi a burgheziei, precum și de veleitățile marii burghezii căreia, la fel, nu i se putea integra și pe care o disprețuia fățiș. Viziunile lui moderate, învecinate mai curând cu un conservatorism, reformist, crezul său iluminist, teama de răsturnări sociale radicale și extreme i-au contracarat zelul său inovator, încât Heliade nu a fost și nu a putut deveni nicicând un adevărat revoluțior democrat. Până la 1848, valul revoluționar al epocii îl poartă și pe Heliade înainte încât cu toate șovăielile și în ciuda unor limite vizibile ce se manifestă și acum în gândirea și atitudinile sale, această perioadă este, în activitatea sa, una preponderent pozitivă. Heliade este un neobosit animator cultural care lucrează din răsputeri și cu rezultate deosebite în variate domenii (învățământ, presă, sector editorial, publicistică diversă, limbă, literatură originală și traduceri etc.) ajutând efectiv și din plin la pregătirea revoluției de la 1848: „În toiul evenimentelor de la 1848, Heliade – revoluționar de ocazie, nu din convingere”- se comportă întru-totul asemenea intelectualului burghez suspicios și prudent care, chiar dacă urăște tirania, se sperie atât de mult de răsturnări, în dosul cărora el vede locul liber pentru înstăpânirea anarhiei, încât nu poate concepe revoluția ca atare și până la urmă, o trădează”.
E ceea ce face și oportunistul Heliade: ca membru al guvernului provizoriu revoluționar și apoi al locotenenței domnești, după ce se opune realizării reformei agrare, pactizând astfel cu boierimea, el susține și promovează tot mai insistent calea tratativelor cu Poarta Otomană, devenind și rămânând, apoi, o viață întreagă robul ciudatei idei potrivit căreia revoluția noastră socială și națională ar fi putut fi sprijinită și apărată de Turcia. În realitate, această orientare a fost una din pricinile care au dus, practic, la lichidarea revoluției.
După 1848, Heliade evoluează tot mai declarat și cu tot mai puține rezerve spre un conservatorism social-politic reacționar. Ruptura definitivă cu revoluționarii pașoptiști se produsese: „Sub înrâurirea unor teze socialist-utopice, împletite cu un mesianism evanghelic accentuat, mai visează o revoluție universală și își alcătuiește un „sistem”. Faimoasa teorie a echilibrului între antiteze, care în intenția sa avea menirea să-i justifice teoretic atitudinea și acțiunile, în esență, este o teorie idealistă, mistică.
Dar în măsura în care se instalează tot mai statornic pe poziții conservatoare, Heliade se izolează tot mai mult și de liberalismul burghez.
Pe lângă aceste aspecte pozitive de critică justă, dar limitată de o concepție conservatoare și un program, reacționar, Heliade va rămâne până la sfârșitul vieții prizonierul unor rătăciri și erezii în care continua să creadă că și altădată, mândru în izolarea sa, convins că el singur a avut și are dreptate.
Cele două etape ce se pot stabili în viața și activitatea scriitorului muntean au fost clarificate de momentul revoluției burghezo-democratice de la 1848, care i-a accentuat vederile și ideile, obligându-l, în fața acțiunii ce se cerea întreprinsă, să-și precizeze atitudinile.
Este cert, însă, că în contradicțiile numeroase și acute potrivit concepțiilor lui Heliade se reflectă și o parte din contradicțiile existente în epoca respectivă, contradicții care se exprimă până și într-un document de semnificația Proclamației de la Islaz, care constituie programul și platforma de revendicări revoluționare ale mișcării de la 1848.
7.1 Contribuția lui Ion Heliade Rădulescu în domeniul limbii literare
Ion Heliade Rădulescu a avut un rol hotărâtor și în dezvoltarea lingvisticii noastre, preocupările lui privitoare la limba română fiind constante în întreaga să activitate. A fost primul lingvist de seamă pentru Țara Românească și Moldova, cu perspective mult mai largi, depășind, chiar de la început, impasul etimologist- latinizant al acesteia și aducând în discuție probleme lingvistice fundamantale, cu care s-a confruntat epoca sa și apoi întreg secolul al XIX-lea. Ceea ce se știe despre el este că a elaborat o gramatică valoroasă a limbii române, Gramatică Românească,1828, că a avut o contribuție de seamă la introducerea alfabetului latin în scrierea noastră, și că, în ultima fază a activității lui, a căutat să italienizeze limba română.
În Gramatică Românească susține ideea unei limbi literare unitare, deasupra divergențelor dialectale. Unitatea limbii culte, necesară, ,,uminării poporului”, se poate realiza luând ca model unitatea limbii populare și a textelor religioase vechi. Limba cărților bisericești, aceeași în toate zonele românești, a menținut unitatea grupurilor sociale de români. Contribuția lui Heliade la precizarea normelor limbii literare moderne este fundamentală. Recomandă alegerea fonetismelor și a formelor cu o răspândire cât mai mare și inițiază terminologia limbajelor specializate. Meseriile și îndeletnicirile populare se caracterizează prin limbaje cu stocuri de cuvinte proprii:,,Fiecare meșteșug și știință își are numirile și termenii săi. El, Eliade, scria cum se vorbește; viul grai a fost dascălul lui de stil. Prin el, limba s-a dezbărat de formele convenționale de scriere ale Evului Mediu și ale cărților eclesiastice, a devenit o unealtă sigură pentru mânuirea oricărei idei moderne. Din acest punct de vedere, Eliade a fost cel dintâi scriitor modern al romanilor și părintele acelei limbi literare pe care o întrebuințam astăzi. Chipul propus de el în 1828 pentru încetățenirea termenilor tehnici, a termenilor noi pentru ideea nouă, se urmează și se recomandă și astăzi că cel mai potrivit. Dacă mai târziu, El, omul practicant al bunului simț și al experienței, a început a croi sisteme apriori de ortografie, meritul lui nu scade. Literatura s-a ținut de începuturile sale cele bune 1826-1848 și a lăsat deoparte erorile”.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, civilizația și cultura din Țările Române încep să se orienteze către Occident. Redirecționarea are două cauze importante: pe de o parte criza Imperiului Otoman, iar pe de altă parte, într-un context mai larg european, trezirea conștiinței naționale. Independența politică și libertatea națională devin coordonate fundamentale ale acestei perioade. Funcția literaturii nu mai rămâne doar aceea de a răspândi cultură, de a ,,lumina”.
Din punct de vedere cronologic, epoca pașoptistă se situează între anii 1830 și 1860. Debutul perioadei este legat de ieșirea Țărilor Romane de sub dominația otomană, de începutul unei energizări economice și ale dobândirii libertăților politice. În epoca pașoptistă, cultura trecutului, predominant feudala și întârziată în raport cu Europa Occidentală, este regândită în totalitate, din perspectiva modernizării. Scriitorii pașoptiști, născuți în primele două decenii ale secolului al XIX-lea, provin, de obicei, din clasele de sus. Foarte tineri și plini de elan, pașoptiștii încearcă, pentru prima oară la noi, o sincronizare cu Europa Occidentală, chiar dacă la început ea a fost una mult mai mimetică.
Gustul este comun: toți sunt romantici, iar Parisul devine pentru o jumătate de veac polul intelectualității românești.
Astfel romantismul, marele adversal al clasicismului, ajunge să coexiste cu aceasta.
Romantismul românesc s-a înfățișat, în general, în două ipostaze: una plină de tumult, patetică și declamatoare în Muntenia, alta mai senină și mai temperată în Moldova. Caracteristicile îi sunt angajarea în istorie și descoperirea folclorului.
Ca prima generație a literaturii noastre moderne, scriitorii pașoptiști au intrat în conștiința românească drept oamenii începutului de drum.
Articolele programatice ale unui curent sau ale unei mișcări literare a avut întotdeauna o importanță majoră, pentru că au cristalizat și au dat coerența tendințelor fundamentale ale epocii.
Cel dintâi care a schițat un program teoretic având ca scop modernizarea literaturii române a fost Ion Heliade-Rădulescu. Marea influență pe care el a avut-o asupra scriitorilor epocii s-a exercitat mai ales prin articolele teoretice publicate în ziarul Curierul românesc, începând cu anul 1829, prin care autorul îndemna în primul rând la scris și mai puțin la spirit critic.
Rolul de îndrumător cultural și literar pe care l-au avut Ion Heliade-Radulesci, în Muntenia, și Mihail Kogălniceanu, în Moldova, a avut o importanță majoră în modernizarea literaturii noastre în perioada pașoptistă.
În domeniul poeziei, își scriu acum operele fundamentale autori precum Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Alecu Russo și Nicolae Bălcescu.
Poezia pașoptistă pune bazele liricii moderne românești. Tematica se lărgește enorm față de epoca premodernă. După anul 1830, melancolia adâncă, organică, va învălui versurile tuturor poeților. Se cultivă meditația pe teme romantice (ruine, morminte, nestatornicia soartei), evocarea trecutului glorios, descrierile de natură, se face apel și la folclor.
Ion Heliade Rădulescu și Mihail Kogălniceanu au purtat în acest timp rolul de îndrumători culturali-literari, goagulând toate eforturile pentru a realiza o cultură națională.
În prima etapă, atât Ion Heliade Rădulescu, cât și Mihail Kogălniceanu vor redacta o serie de ziare: Curierul românesc, Curierul de ambele sexe, Dacia literară. În cadrul acestor jurnale, ei vor cere scriitorilor autenticitate, inspirați din istoria țării și din pitorescul obiceiurilor.
Introducția la Dacia literară programul estetic al romantismului românesc, care promovează patru mari obiective:
1. Combaterea imitațiilor și a traducerilor inutile: ,,Dorul imitației s-a făcut la noi o mânie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul național. Traducțiile nu fac o literatură!”
2. Promovarea unei literaturi originale prin inspirația din sursele autohtone, conform romantismului (istorie, folclor, natura și geografia țării): ,,Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre țări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitorești și poetice, ca să găsim și la noi sujeturi de scris!”
3. Întemeierea spiritului critic prin promovarea principiului estetic: ,,Critica noastră va fi nepărtinitoare. Vom critica cartea, iar nu persoană!”
4. Afirmarea idealului de realizare a unei limbi unitare: ,,Țelul nostru este realizarea dorinței ca romanii să aibă o limbă literară comună pentru toți”.
Romantismul românesc poate fi considerat de tipul biedemaier, atât prin ecletismul sau (combinare) cât și prin înclinațiile sale spre forme neradicale și de totalitate către istorie și etnic, cu forme și nuanțe absolut particulare. Principalele particularități ale romantismului pașoptist sunt:
A. Interesul pentru istorie s-a canalizat în mai multe direcții:
1. Încercări de epopee națională: Gheorghe Asachi -Stefanoida, Costache Negruzzi – Stefaniada, E. Rădulescu – Mihaiada, Dimitrie Bolintineanu – Traianida;
2. Încercări de poem socio-gonic (care are ca tema omul și forțele): Ion Eliade Radulescu-Anatolida
3. Meditații pe tema ruinelor și a mortmintelor: Vasile Cârlova- Ruinele Târgoviștei, Ion Eliade Rădulescu- O noapte pe ruinele Târgoviștei, Grigore Alexandrescu- Umbra lui Mircea la Cozia.
B. Preocuparea pentru folclor s-a concretizat în:
1. Balada fantastică: Ion Eliade Radulescu- Zburătorul, Vasile Alecsandri – Baba Cloanța.
C.Sentimentul naturii ia forme diverse în creațiile autorilor români:
1.Peisajul ca stare de spirit, intalnit în operele lui Vasile Carlova, Grigore Alexandrescu, E. Rădulescu;
2. Mișcarea ciclică a anotimpurilor este nuanțata în operele lui Vasile Alecsandri- Pasteluri
3. Apar peisajele dionisiace în creațiile literare, prin operele lui Caesar Bolliac.
Pe termen lung, scopul publicațiilor românești din perioada pașoptistă a fost formarea unei limbi comune pentru toți romanii pregătindu-i astfel pentru unirea într-un stat național.
Publicațiile românești își asumă totodată un rol educativ prin promoarea literaturii, combaterea traducerilor și nuanțarea importanței creațiilor originale, îndeplinind în acelas timp și o funcție culturală importantă.
Poezia pașoptistă pune bazele liricii moderne românești. Tematica se lărgește enorm față de epoca premodernă. După anul 1830, melancolia adâncă, organică, va în vălui versurile tuturor poeților.
Speciile clasice: epistola, satira, fabulă coexistă cu cele romantice (meditația, elogia). Turnarea în tiparele secolului precedentă noutăților de natură romantică se explică prin faptul că literature noastră nu a avut un classicism profound și individualizat. Pe de altă parte, majoritatea romanticilor pașoptiști au primit o educație clasică.
Într-o primă etapă corespunzătoare primei generații pașoptiste, acest rol îi revine lui Ion Heliade Rădulescu prin artă.
7.2 Scrisori către Andrei Popovici, Costache Negruzzi, George Barițiu și Petre Poenaru
Cât privește corespondența literară trebuie spus că aceasta constă în schimbul de scrisori dintre două personalități culturale.
Către Andrei Popovici,
1828, dechem.13[București],
Cu frățească dragoste mă închin dumitale,
Eu, încă de când eram în Craiova, de multe ori am avut vorbă cu dumneata pentru Gazeta românească, care acum iată că mai am venit aproape de a o vedea afară, prin voia care am dobândit-o chiar de la mărirea-sa împărătească; și prin înștiințarea aceasta ce îți trimiț și dumitale, voim [a] află numărul prenumăranților cari sunt sufletul gazetei.
Eu, nădăjduind în bunăvoința ce am avut cinste a vedea de la dum-ta, am luat îndrăzneală, fără a te întreba, ca să pui în înștiințare că banii ce se va strânge de la abonați spre siguranță să se adune la dumneata, pentru care te rog să binevoiești a lua această sarcină pentru dragostea ce am văzut că ai spre deșteptarea rumânilor. Și când va fi să se înceapă gazeta, te voi înștiința ca să-i trimiți dumneata aci tovarășiii, sau de se va întâmpla din pricina neaflării prenumăranților ca să rămâie lucru jos, iarăși te voi înștiința ca să-i dai înapoi celor abonați. Iartă-mă căci te pui la astfel de osteneli; dar de mă găsești și dumneata la ceva destoinic, voi avea mulțumire a îți sluji.
Arată, mă rog, această înștiințare și la alți râvnitori și îndeamnă-i a să prenumăra, și voi rămânea foarte îndatorat și socotindu-mă de norocit pentru cinstea ce am avut de a avea prieteșugul dumitale.
Al dumitale, ca un frate și gata slugă, I.Eliad
[adresa pe verso]: Cinstitului dum-lui domn Andrei Pop în Craiova la casa lui H.C.Pop”.
Scrisoarea lui Ion Eliad către Andrei Popovici ilustrează o strânsă și călduroasă prietenie între cei doi interlocutori. Ion Heliade Rădulescu îi cere acestuia ajutorul, constând în colectarea unor bani proveniți de pe urma publicației Gazetei Românești. Relația apropiată a celor doi scriitori implică sentimente de prețuire și admirație reciprocă.
Costache Negruzzi îi adresase lui Heliade o scrisoare în care, aflând de țelurile patriotice ale „Societății Filarmonice” ; „Pătruns de bucurie, încât lacrămi au curs din ochii mei”, cere să fie înscris „în numărul prenumăranților Societății Filarmonice ca mădular ajutător și conlucrător, cu încredințare că mă voi sili a contribui spre folosul literaturei și al teatrului”. În finalul scrisorii, Heliade răspunde unor întrebări puse de Costache Negruzzi.
Domnul meu,
,,Am priimit scrisoarea d.t. din 1 iun., cu care ai binevoit a mă cinsti, și sunt foarte recunoscător de toate simtimentele ce arăți pentru mine. Mare mulțumire mi-a pricinuit cugetul și propoziția d.t. de a deschide între noi o corespondență literală. Și de mare preț am văzut toate întrebările d.t., care dovedesc un bărbat vărsat, în literatură, ce mult s-a ostenit și a cugetat întru lucrarea limbei naționale, atât în general, cât și în cele mai mici amărunte. Am văzut în d.t. și pe bărbatul de geniu, și pe bărbatul de gust: căci croirea în general a unui plan, a unei sisteme, aflarea a unei arte sau meșteșug dovedesc geniul aflătorului; iar cercetarea nuanselor, desăvârșirea amăruntelor dovedesc gustul și formează frumosul”.
………………………………………………………………………………………………………
Singur a trebuit să mă lupt cu prejudețele și obiceiurile care de multe ori trebuie să le și respecteze cineva, căci și de sunt mai totdauna nedrepte, dar sunt bătrâne, sunt înrădăcinate și sunt puternice! Pretutindinea la început poate să mă vază cineva un scriitor care se încearcă, care încă nu are experiență și prin a căruia pană abia trecuseră câteva vorbe și frase ale limbei întregi: totdauna însă m-am silit să nu ies din sistema mea. De multe ori iară un scriitor încercat poate să mă vază că, scriind, am vrut să fiu înțeles și, prin urmare, am respectat vorbele și frasele cele obicinuite sub forma în care se afla, care, deși vițioase, însă da să înțeleagă cititorului aceea ce gândea scriitorul.
„Literatura rumânească, atâte veacuri înghețată de gerul barbarismului și a căria abia o umbră mai rămăsese, desfigurată și aceea, ciuntită, a început a-și lua ființa sa Domnia-ta ai deschis drumul regenerațiii sale prin Gramatica d.t. Acum multe, frumoase alcătuiri și traduceri s-au tipărit în București. Un Teatru Național s-a urzit și multe alte îmbunătățiri s-au făcut, care-ți fac multă cinste, domnule! Noi ar trebui să fim geloși de dv. și să ne arătăm gelozia scriind, traducând și făcând și noi ceva”.
CONCLUZII
Trăsăturile limbii române literare din secolul al XIX-lea sunt determinate de evoluția ei anterioară, probată prin apariția și circulația multor lucrări din domenii diferite, ceea ce denotă nu numai existența unor preocupări susținute în diferitele sectoare ale științei, dar și preocuparea de a creea limbaje de specialitate pentru fiecare dintre ele. Cele mai răspândite sunt cărțile juridice, aparținând literaturii istorice, cărțile populare, lucrările de popularizare a științei sau cele de inițiere didactică și, nu în ultimul rând, cele de gramatică.
Prima trăsătură, deosebit de evidentă în textele secolului al XIX-lea, este tendința de modernizare a ei. Limbajul științific și nu numai el presupunea o preluare a terminologiei științifice din limbajul care între timp a devenit internațional prin importul masiv de neologisme. Stilul beletristic, operele în proză și cele poetice păstrează însă la mare cinste limba populară, consacrată deja de Psaltirea pre versuri tocmită a lui Dosoftei și de O samă de cuvinte sau de întreaga cronică a lui Neculce, prima exercitând chiar o influență destul de mare în evoluția limbii, grație circulației în teritoriile românești. Exemplul cel mai elocvent al conviețuirii nestingherite a celor două tipuri de limbaj, cel popular și cel științific, neologic este reprezentat de activitatea complexă a lui Ion Budai Deleanu, cel care, prin operele sale de popularizare a științei și ca om de știință a contribuit la dezvoltarea decisivă a terminologiei științifice. În același timp ca literat, în special în operă sa fundamentală, Țiganiada, folosește cu mare succes limbajul popular. Din păcate, nici opera sa n-a circulat de la data apariției ei, încât să fi manifestat o influență directă asupra limbii epocii. Direcția populară a continuat cu mare succes prin opera lui Anton Pann, iar, ulterior, în regim de capodoperă cu opera lui Ion Creangă.
A doua trăsătură importantă a limbii din secolul al XIX – lea este că a continuat să dezvolte și chiar să fixeze stilurile funcționale, în toată complexitatea lor, asigurând astfel, direcțiile fundamentale prin care acestea vor evolua până astăzi.
În același sens se continuă și direcția de teoretizări asupra limbajului, pe teme foarte variate, dar mai ales în sens aplicativ, prin crearea de gramatici, științifice și didactice, de lexicoane, care, pe măsură ce lexicografia dobândește metode științifice, vor deveni dicționare autentice. Discuțiile despre limbă au o foarte mare audiență, aproape în fiecare carte, indiferent de ce parte a științei se ocupă, cu considerații referitoare la problemele limbii, la nivelul de atunci al înțelegerii fenomenelor.
O primă problemă cu o astfel de orientare este cea referitoare la scriere, vizând schimbarea alfabetului chirilic cu cel latin, dificultatea importantă fiind aceea a echivalărilor de sunete, cu toate dificultățile ortografice care decurg din această transformare (crearea unei ortografii unitare). Problema nu este pusă în mod prioritar de reprezentanții Școlii Ardelene, dar ambele direcții, și cea teoretică și cea referitoare la alfabet au preocupat la modul cel mai serios pe aproape toți latiniștii.
De altfel, s-a arătat că preocupările aplicative au fost cele care au bulversat cel mai mult evoluția limbii române literare. Aceasta din cauză că anumite sunete specifice limbilor balcanice pentru care alfabetul chirilic avea variante grafice, dar care nu erau specifice limbii latine, puneau problema stabilirii corespondențelor între foneme și grafeme.
Dificultatea cea mai mare a fost aceea de a se stabili o ortografie unitară, zelul inovațiilor cuprinzându-i pe aproape fiecare autor de gramatici sau de sistem ortografic, teoretic sau practic. Diversitatea părerilor generată de lipsa unui control științific în concordanță cu dezvoltările lingvisticii mondiale a constituit un impediment foarte serios în evoluția limbii române literare. Acest lucru a fost subliniat deseori de către cercetători: ,,Lucrul acesta a îngreunat enorm drumul spre unitatea limbii literare și a tulburat conștiințele tuturor cărturarilor vremii. Direcțiile lingvistice sunt nu numai foarte numeroase, ci și total deosebite unele de altele”. De altfel și comportamentul lingvistic al acestora era diferit sistematizat, între cele două extreme: ,,Pe lângă unele tendințe extremiste, în direcția unei latinizări sau italienizări cât mai accentuate, se observă, în același timp și o tendință arhaizantă ai cărei reprezentanți se complac în întrebuințarea în continuare a elementelor grecești și turcești, împotriva neologismului care își face loc în limbă, cu tot mai mare hotărâre, pe zi ce trece”.
În esență, trăsăturile limbii române literare de la începutul secolului al XIX-lea sunt: instabilitatea ortografică, generată de înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin; dinamica schimbărilor din vocabular, constând din înlocuirea elementelor turcești și grecești cu cele latino-romanice, apariția și conturarea incipientă a trăsăturilor prin care se individualizează stilurile funcționale moderne, crearea terminologiei științifice în toate domeniile cercetării moderne, persistența trăsăturilor specific limbii populare și orientarea stilului beletristic spre utilizarea acestora.
Descrierea limbajului operelor de artă este cea mai avantajată, deoarece în studiile moderne și chiar în cele actuale, în Gramatică Academiei și mult după aceea, aproape toate exemplificările se fac din operele autorilor, în așa fel încât, cuprinderea lor în metalimbaj le conferă caracter de exemplaritate, ca și cum ar aparține limbii române literare și nu unui stil funcțional.
În această perioadă se produce contactul dintre românii din principatele române și cultura apusului. Ei văd drumul cel lung făcut de celelalte popoare europene care trăiseră în împrejurări mai fericite decât ale lor și doresc să le ajungă. Toate întreprinderile culturale din acest timp de la această idee pornesc. Astfel Heliade, în primul său articol din Curierul românesc, 1829 arată că în toate țările civilizate apar ziare, și îndeamnă pe, ,,cei care zic că sunt floarea neamului să se pună la lucru și să se rușineze, să fie mai jos decât pleava celorlalte neamuri”. Numărul celor care ascultă astfel de îndemnuri este restrâns la început, dar se mărește în timp, mai ales datorită presei.
Ziarul sau revistă, mai bine decât cartea, întrețin legăturile dintre autori și cititori, provoacă întrebări și răspunsuri. Curierul românesc care începe să apară în București la 8 aprilie 1829 și Albina românească în Iași la 1 iunie același an, sunt la început gazete aproape oficiale, pentru că publică mai ales știri politice din țară și din afară, dar mai târziu încep să dea și mici informații literare, să dea articole istorice, nuvele, poezii, astfel că ajung să strângă în jurul lor toată mișcarea literară din țară.
Concluziile schițate mai sus au făcut de multe ori abstracție de la Gramatica lui Cipariu, a cărui tendință de latinizare și arhaizare a limbii a determinat elaborarea unor norme imprecise. Limbajul poetic rezultă astfel din remodelarea zonelor de variație liberă ale graiului. Cea mai liberă dintre ele este semantica, apoi sintaxa, iar cea mai puțin liberă e morfologia. După Ion Coteanu, gramatica limbajului poetic românesc ar trebui să rezulte în primul rând din cercetarea zonelor de variație liberă. În acest sens, autorul discută pe larg constituenții expresiei poetice, în speță grupul nominal și grupul verbal, prin care se construiește imaginea lumii din text, substantivul și verbul fiind singurele care trimit prin ele însele la un referent. De asemenea, revine asupra expresiei poetice ca o concentrare a exprimării, dar și ca o continuă înnoire a acesteia, și conchide că, ,,pentru ca un grai obișnuit să devină limbaj poetic, o singură condiție este neapărat necesară: dorința vorbitorului – emițător de a-și imagina și de a prezentă datele din lumea înconjurătoare într-un mod inedit, fie în proză, fie în versuri. Toate celelalte condiții decurg de aici”. Analiza limbajului poetic se va realiza tocmai prin scoaterea la lumină a formulelor și tehnicilor adoptate sau dezvoltate, respectiv prin raportarea cadrului la creațiile elaborate în interiorul lui și totodată, la graiul care-i pune la dispoziție material și sugestii. Condițiile fundamentale ale exprimării poetice rămân ambiguizarea și concentrarea. Referindu-se la simbolul lingvistic, Tudor Vianu subliniază nu numai mecanismele îndepărtării acestuia de real, dar și corespondența dintre simbol și obiectul semnificat.
Concludente în acest sens sunt modul în care refuză să vadă în cuvinte doar semne arbitrare și argumentele pe care le aduce în favoarea lărgimii ariei onomatopeice, a simbolismului fonetic, a tendințelor, picturale”, a expresivității lingvistice. Polemizând cu punctul de vedere după care evoluția limbilor marchează o trecere exclusivă de la simbolurile naturale la cele arbitrare, autorul consideră că o asemenea apologie unilaterală a abstractizării poate ușor duce la concluzia că poezia reprezintă o formă de limbă arhaică, retrogradă, refractară spiritualității moderne. Dezvoltarea lingvistică, evoluția conștiinței urmează, în viziunea autorului, două căi opuse și complementare, gradul tot mai înalt al abstractizării îmbinându-se organic cu succesele expresivității concrete.,,Simbolurile lingvistice sunt deseori discontinue, în timp ce simbolurile artistice sunt întotdeauna continue”, afirma T. Vianu.
De aceea, pe de altă parte, simbolul artistic este o expresie adecvată a vieții interioare, caracterizată prin aceeași continuitate. Reflexivă ca reprezentare, creația artistică nu reține realitatea întreagă, funcția eliminării, accentuării sau stilizării este invariabilă, cuprinderea cât mai bogată în semnificațiile ei cele mai profunde.
Dar simbolul artistic este în aceeași măsură, profund și nelimitat. Alegoria, de exemplu, este considerată un simbol profund, dar limitat, considerându-se că îi lipsește adâncimea nelimitată a semnificației.,,Spiritul trebuie să afle semnificația în simbol, nu în afară de el, spune Vianu, iar această semnificație trebuie să aibă un fel de a fi limitat, pentru a recunoaște simbolului caracterul artistic”. Capitolul prezentat își propune să inventarieze și să analizeze din perspectiva sincronică și diacronică, termenii lingvistici ce denumesc noțiuni gramaticale care apar în primele gramatici ale limbii române, scrise în limba română. Studiul se limitează la perioada cuprinsă între 1757 și 1823, mai exact de la Gramatica lui Dimitrie Eustatievici Brașoveanul și la cea a lui Ion Heliade Rădulescu. Textele propuse în ordine cronologică sunt:
Dimitrie Eustatievici Brașoveanul, Gramatica rumânească, Brașov, 1757; Ienăchiță Văcărescu, Observații sau băgări dă seamă asupra regulelor șiorânduealelor grammaticii rumânești, Viena și Râmnic, 1787; Radu Tempea, Gramatică românească, Sibiu, 1797; Paul Iorgovici, Observații de limba rumânească, Buda, 1799; Ion Budai Deleanu, Temeiurile gramaticii românești, 1815 – 1820; Constantin Diaconovici Loga, Gramatica românească pentru îndreptarea tinerilor, Buda, 1822; Ion Heliade Rădulescu, Gramatica românească, Sibiu, 1828.
Una dintre lucrările care a dat startul criticii a fost cea a lui N. A. Ursu, Formarea terminologiei științifice românești, publicată în 1962. Modelul a constat în analiza calcurilor lingvistice care au fost înlocuite treptat de termenii neologici adaptați la sistemul fonetic și morfologic al limbii române. Lucrarea a fost structurată pe capitole, care au ca obiect de investigație terminologia specializată din primele gramatici românești precizate mai sus, care se poate înscrie în studiul terminologiei științifice românești de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea.
Școala Ardeleană are o contribuție deosebit de importantă în cultivarea și unificarea limbii române, punând bazele lingvisticii românești. Învățământul în limba națională se dezvoltă tot mai mult, ducând la apariția primelor gramatici și dicționare, precum și a primelor cărți de popularizare a științelor. În acest al doilea capitol al lucrării, Scurt istoric al primelor gramaticiromânești de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea sunt prezentate primele gramatici românești, ținând cont de ordinea alcătuirii lor, începând cu Gramatica slavo-română a călugărului Staicu și încheind cu Gramatica Românească a lui Ion Heliade Rădulescu. Modelele după care au fost alcătuite aceste gramatici constituie un capitol important deoarece conturează felul în care s-au impus ideile și orientările culturale, sociale și politice care contribuie la dezvoltarea unei noi națiuni. Aceste modele variază în funcție de contextul lingvistic, cultural și geografic în care se dezvoltă personalitatea fiecărui cărturar. Cercetarea urmărește să dovedească etimologia terminologiei folosite de fiecare autor în parte și felul în care s-a ajuns la preferința pentru împrumutul din limbile romanice.
Acest capitol este o investigație teoretică asupra terminologiei lingvistice în cadrul stilurilor funcționale. Am luat ca punct de plecare lucrarea lui Gheorghe Chivu, Limba română de la primele texte până la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Variantele stilistice (București, 2000), demonstrând că stilurile funcționale se află în strânsă dependență cu nivelul de dezvoltare al culturii dintr-o anumită perioadă istorică, iar acestea sunt supuse permanent transformării. Ele sunt condiționate de scopul comunicării, contextul în care se face aceasta, nivelul cultural al emițătorului, dar și atitudinea acestuia față de receptor. Pentru o delimitare a stilurilor funcționale, am trecut în revistă diverse criterii stabilite de-a lungul timpului de mai mulți cercetători de seamă ai lingvisticii românești.
În cadrul stilului științific, am stabilit câteva particularități care realizează distincția între stilul științific propriu-zis și stilul științific de popularizare, pentru că textele analizate aveau ca principal scop mediatizarea problemelor cu care se confrunta realizarea unificării limbii. Terminologia stilului științific a evoluat în perioadă la care mă refer, de la folosirea unor termeni noi explicați prin perifraze sau cuvinte cunoscute, la adoptarea unor termeni internaționali care au o etimologie multiplă. În capitolul de față, am inventariat și am explicat termenii lingvistici din domeniul foneticii și ortografiei, al morfologiei, al sintaxei și al punctuației, utilizați de fiecare dintre gramaticile folosite drept corpus de texte. Acestea sunt privite diachronic specificând de fiecare dată când un termen suferă schimbări de la un autor de gramatică la altul. Deoarece fonetica și fonologia sunt discipline care apar mai târziu în cercetarea lingvistică, termenii referitori la acest domeniu se regăsesc în primele gramatici de limba română în capitolele despre ortografie și ortoepie.
Terminologia din domeniul morfologiei este foarte bogată, deoarece aceasta se regăsea în aceeși măsură și în gramaticile pe care cărturarii vremii le-au avut drept model (gramaticile limbii slave, grecești, latine, dar și ale limbii franceze și italiene).. Terminologia referitoare la sintaxă este mai slab reprezentată, deoarece este privită din perspectiva gramaticii latine, unde sintaxa reprezintă mai degrabă un sistem de reguli care trebuie respectat în alcătuirea enunțului. Face excepție numai gramatica lui Ion Heliade Rădulescu, deoarece aceasta este mai mult o gramatică descriptivă, decât normativă, care are drept model teoretic gramatica limbii franceze.
Termenii din domeniul punctuației se regăsesc în toate aceste gramatici la capitolul Ortografie. Neologismele se impun mai repede, deoarece au și o reprezentare grafică însoțită întotdeauna de multe exemple. A fost prezentată totodată, evoluția terminologiei gramaticale românești și se demonstrează că fiecare autor de gramatică, în parte, a înțeles să contribuie la dezvoltarea terminologiei gramaticale românești. Aceasta s-a realizat prin calcuri de structură lexicale, semantice și prin neologisme. Etimologia multiplă a termenilor a creat dificultăți în stabilirea originii împrumutului.
Acest fapt dovedește de ce limbajul gramaticilor este unul internațional, ca de altfel, întreaga terminologie care aparține stilului tehnico-științific.La elaborarea acestui capitol drept model l-a constituit Studiul Valeriei Guțu Romalo la Gramatica românească a lui Ion Heliade Rădulescu, precum și lucrarea Mihaelei Marcu, Evoluția terminologiei gramaticale românești în perioada 1757 – 1877. Am analizat evoluția terminologiei gramaticale românești specificând aspectul particular al faptelor de limbă și al ideilor inovatoare aduse în epocă de fiecare gramatician, ținând cont de scopul pe care și l-a propus acesta la elaborarea lucrării. Astfel, explicăm de ce calcurile lexicale sunt menținute alături de neologisme în această perioadă de timp.
Indicele de termeni cuprinde, în ordine alfabetică, atât calcurile lingvistice, cât și neologismele. Lucrarea mea și-a propus să demonstreze că terminologia folosită de gramaticile românești din perioada supusă cercetării noastre (1757 – 1828) aparține unei variante ale stilului științific propriu-zis, și anume, stilului științific de popularizare sau stilului științific didactic, deoarece textele asupra cărora ne-am oprit aparțin unei perioade ale limbii române supuse unei permanente transformări ca urmare a factorilor extralingvistici precum: scopul comunicării, împrejurările în care s-a făcut aceasta și nivelul cultural al emițătorului, dar și atitudinea față de receptor, care implică și nivelul cultural al acestuia.
Dimitrie Eustatievici Brașoveanul folosește în Gramatică românească aproape exclusiv de calcuri după slavonă, greacă și latină, iar terminologia gramaticală pe care o propune este alcătuită, deseori, de formațiuni bizare, greu de identificat sau de demonstrat.
Radu Tempea a fost mult mai puțin ispitit de cuvântul neologic în Gramatica Românească, iar terminologia pe care o folosește este o acumulare de calcuri după latină, în special. Este interesant de remarcat faptul că el adăuga corespondentul latin al fiecărui termen pentru a se face înțeles și nu pentru a adopta latinismul. Din această lucrare se poate observa cel mai bine cât de dificilă a fost crearea unei terminologii gramaticale românești, deoarece Ion Budai Deleanu caută în permanență o formă a termenilor latinești cât mai apropiată de structura fonetică și morfologică a limbii române, dar trece alături de termenul nou creat și traducerea lui în românește printr-un calc lingvistic. Totodată, teama de a nu se face înțeles, îl face să adopte neologismele cu multă prudență.
Constantin Diaconovici – Loga a fost un latinist moderat, mai cumpătat decât Paul Iorgovici, nu a încercat să impună forțat formele latine ale termenilor gramaticali, ci acestea au fost însoțite de terminologia populară, deja învechită pentru prima jumătate a secolului al XIX-lea, dar situația se explică prin faptul că autorul Gramaticii românești pentru îndreptarea tinerilor se adresează, în principal, școlarilor. Față de Radu Tempea, Diaconovici – Loga românizează integral terminologia gramaticală românească.
Autorul acestei lucrări aduce ca element de noutate în domeniul terminologiei gramaticale românești, chiar termenul corespondent de origine latină, de cele mai multe ori adaptat normelor fonetice românești.
Interesul și importanța Gramaticii românești de la 1828 a lui Ion Heliade Rădulescu constă, în special, în termenii lingvistici pe care îi folosește și îi pune în circulație și care au contribuit la baza terminologiei moderne a domeniului. Lexicul lingvistic întrebuințat cuprinde o multitudine de termeni tradiționali. Aspectul modern al Gramaticii Românești lui Heliade derivă din faptul că folosește pentru un număr mare de concepte, termeni neologici, stabilind însă și echivalențe cu termenii mai vechi. Lucrarea lui Ion Heliade Rădulescu se deosebește de celelalte gramatici prin concepție și prin structură, nefiind un simplu manual de gramatică a limbii române care se preda în școli.
Așadar, aparține deopotrivă stilului științific propriu-zis, dar și stilului științific didactic prin faptul că a avut o largă și îndelungată audiență publică, iar simplitatea și claritatea au făcut-o accesibilă publicului larg. Îmbogățirea limbii române cu o terminologie specializată în domeniul gramaticii s-a făcut, fie prin preluarea termenilor direct din limba originalului, fie prin calcuri lingvistici de structură sau semantice. Datorită faptului că autorii de gramatici din perioada sfârșitului secolului al XVIII-lea și începutului celui de-al XIX-lea urmăreau popularizarea acestei științe în școli, s-au străduit să se facă înțeleși și, de cele mai multe ori au preferat un termen realizat prin calcul lingvistic, unui termen neologic. Odată cu intensificarea activităților publicistice și didactice, care aveau drept scop cultivarea și unificarea limbii române literare, cărturarii au înțeles că modelul după care trebuie să se facă împrumutul este cel al limbilor romanice: franceză și italiană, dar și cel al latinei clasice. Latiniștii încercau să aplice cuvintelor nou intrate în limbă, legile fonetice din perioada de formare a limbii române, iar disputele pe această temă, deși continuă și spre sfârștul secolului al XIX-lea, totuși se așază în perioada maioresciană prin impunerea unor norme fonetice și gramaticale cu ajutorul dicționarelor și gramaticilor avizate de o societate academică avizată.
Din această lucrare rezultă că aspectul fonetic al neologismelor referitoare la limbajul gramaticii este fluctuant, deoarece același termen este împrumutat pe filiere deosebite, iar limba literară nu posedă norme stabile prin numeroasele reforme de trecere de la alfabetul chirilic la cel latin. Aceste variații fonetice afectează și încadrarea morfologică a neologismelor la un model sau altul: adaptarea termenului lingvistic în categoria genului feminin, masculin sau neutru; stabilirea pluralelor neutrelor; încadrarea în clasa substantivelor sau a adjectivelor; trecerea verbelor de la o conjugare la alta; numeroase fluctuații ale sufixelor și prefixelor etc. Termenii gramaticali obținuți prin calcuri lingvistice semantice sau de structură, ca și prin împrumuturi neologice, urmează un model multiplu, în funcție de izvoarele străine spre care se orientează autorii de gramatici și în funcție de influențele exercitate asupra limbii române în această perioadă de tranziție, în procesul de modernizare a limbii. Consider că etimologia multiplă este cauza principală a existenței mai multor variante a neologismelor pătrunse în limba română aproapre concomitent, uneori în aceeași gramatică, ceea ce a făcut că stabilirea etimonului să devină foarte dificilă.
Terminologia lingvistică utilizată în gramaticile actuale are posibilitatea de a exprima cu claritate și precizie orice noțiune științifică și poate fi raportată la orice sistem lingvistic al altei limbi, străine de limba română, contribuind la internaționalizarea termenilor de specialitate.
Statuia lui Ion Heliade Rădulescu din București a fost realizată din marmură de Ettore Ferrari și dezvelită la 21 noiembrie 1880, la numai nouă ani de la moartea fondatorului Academiei Române.
Statuia a fost amplasată în Piața Universității din București (pe atunci Piața Academiei) și îl reprezintă pe Ion Heliade Rădulescu privind spre Palatul Universității într-o atitudine caracteristică oratorilor, cu capul ușor aplecat înainte ținând o carte în mâna stângă, mâna dreaptă și fața descriu discuția pe care o poartă peste veacuri cu trecătorii.Comanda pentru realizarea statuii lui Ion Heliade Rădulescu a fost primită de Ettore Ferrari de la Primăria Capitalei în 1879. A reușit să termine lucrarea în 1880, an în care a fost dezvelită.
După ce s-a ridicat acest monument, Alexandru Vlahuță a scris în cinstea statuii o poezie în spiritul romantic al epocii și care se încheia astfel:„Ah, ridică-ți, bard ilustru, din a vremii adâncime/ Fruntea-ți plină de lumină și privește din trecut/ Cum te-adoră viitorul, fiii tăi cum au făcut/ Într-o marmură eternă umbra-ți sfântă să se-nchege/ Și cum astăzi ți se-nchină și te-admiră codrul-rege!”.În aceeași epocă, a început să circule și o epigramă la adresa statuii:„- De ce, bătrâne, de-atâta vreme/ Cu mâna-ntinsă tu stai și-acum?/- Cerșesc la lume un dram de minte/ Pentru-nțelepții de peste drum!”.Duminică 5 septembrie 2010, statuia lui Heliade Rădulescu a fost mutată în Parcul Izvor, de lângă Palatul Parlamentului din București. Tot aici au fost mutate și celelalte trei statui de la Universitate, pentru a se putea realiza o parcare subterană în centrul Capitalei. După terminarea lucrărilor la parcarea subterană, statuia a fost reinstală la locul ei la 5 mai 2012. Statuia este înscrisă în Lista monumentelor istorice 2010 – Municipiul București – la nr. crt. 2377, cod LMI B-III-m-A-20058.Monumentul este amplasat în Piața Universității, sector 3.
BIBLIOGRAFIE
ACADEMIA ROMÂNĂ,“Istoria literaturii române:De la școala ardeleană la Junimea”, Vol.II, București: Editura Academiei Române, [s.a.].
ACADEMIA ROMÂNĂ, “Contribuții la istoria limbii romîne literare în secolul al XIX-lea”, București: Editura Academiei Române,1956.
ACADEMIA ROMÂNĂ, “Contribuții la istoria limbii romîne literare în secolul al XIX-lea”,Vol.II, București: Editura Academiei Române,1958.
ACADEMIA ROMÂNĂ, “Dicționarul General al Literaturii Române”, Vol. I, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2005
ALECSANDRI, Vasile, “Opere complete.Partea a III-a: Prosă”,București: Editura Librăriei Socecu & Comp., 1876.
ANGHELESCU, Mircea, “Ion Heliade Rădulescu, o biografie a omului și a operei”, București: Editura Minerva,1986.
ASACHI, Gheorghe, “Înainte cuvântare la Istoria împărăției rosiene de K. I.Kaidanov, trad. 1832.
BENVENISTE, Émile, “Probleme de lingvistică generală, vol.I- II”, București: Editura Teora, Editura Universitas,2000.
BIDU- VRÂNCEANU, Angela și alții; “ Dicționar general de științe. Științe ale limbii”, București: Editura Științifică, 1997.
BUDAI-DELEANU,Ion, “Temeiurile gramaticii românești”, (1815 – 1820) în “Scrieri lingvistice”, text stabilit și glosar de Mirela Teodorescu , introducere și note de Ion Gheție, București: Editura Științifică,1970.
BULGĂR, Gheorghe, “Scriitori români despre limbă și stil”, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, București : Albatros, 1984.
CAZACU, Boris, “Limba Română Literară ”, București: Editura Societatea de Științe filologice din Republica Socialistă România, 1985.
CHIVU, Gheorghe,”Limba română de la primele texte până la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Variantele stilistice”,București: Editura Univers Enciclopedic, 2000.
CHIVU, Gheorghe; BUZĂ, Emanuela; ROMAN MORARU, Alexandra, “Dicționarul împrumuturilor latino-romanice în limba română veche”, București: Editura Științifică, 1992.
CONSTANTINESCU, Mariana, “Normele limbii literare în gramaticile românești”, București: Editura Didactică și Pedagogică, 1979.
CVASNÎI CĂTĂNESCU, Maria, “Limba română: Origini și dezvoltare”, București: Editura Humanitas, 1996.
DIACONOVICI-LOGA, Constantin, “Gramatica românească pentru îndreptarea tinerilor”,Buda, 1822.
DRAGOȘ, Elena, “Ipostaza pragmatică a discursului științific la Ion Heliade Rădulescu”, București: Editura Academiei Române, 2004.
DUGNEANU,Paul, “Poezia lui Ion Heliade Rădulescu- între romantism și clasicism”, Ediția a 2-a, revăzută și adăugită; București: Editura Muzeul Literaturii Române, 2002.
DUMAS, Alexandru, “Din Corricolo, vol.I”(trad. de I.Eliad),București,1846.
DUMAS, Alexandru, “Speronare, vol.II”(trad. de I.Eliad),București,1847.
DUMISTRĂCEL, Stelian, “Limbajul publicistic românesc din perspectiva stilurilor funcționale”, Iași: Editura Institutul European, 2006.
ELIADE, Pompiliu, “De l'influence française sur l'esprit public en Roumanie.Les origines”, Paris:Leroux, 1898.
23.ELIADE- RĂDULESCU, Ioan, “Scrieri politice, sociale și lingvistice “; ediție comentată de G.Băiculescu;Craiova: Editura Scrisul Românesc, S.a, 1939.
24.EUSTATIEVICI BRAȘOVEANUL, Dimitrie, “Gramatica rumânească”, 1757; Ediție,studiu introductiv și glosar de N.A. Ursu, București:1969.
25.GHEȚIE, Ion, “Baza dialectală a României literare”, București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975.
26.GHEȚIE, Ion, “Introducere în studiul limbii române literare”, București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1982.
27.GHEȚIE, Ion, “Istoria limbii române literare”, București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1978.
28.GOLESCU, Iordache,”Băgări de seamă asupra canoanelor gramaticii”, București: Editura Tipografia lui Eliad, 1840.
29. GRAUR, Alexandru, “ Cuvinte înrudite”,București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1980.
30.GRECU, Victor V., “Școala ardeleană și unitatea limbii române literare”,Timișoara : Editura Facla, 1973.
31.GÁLDI, Ladislau, “Les mots d'origine neo-greque en roumain â l'epoque des Phanariotes”, Budapesta, ……………..,,1939.
32.HANEȘ, Petru V., “Desvoltarea limbii literare romîne în prima jumătate a secolului al XIX-lea”, București:Editura Munca,1904.
33.HANEȘ, Petru V., “Desvoltarea limbii literare romîne în prima jumătate a secolului al XIX-lea”,Edițiunea II-a, București: Editura Casei Școalelor,1927.
34.HELIADE RĂDULESCU, Ion ,“Biblicele sau Notiții historice, philosophice, religioase și politice asupra Bibliei”,Paris: Editura Preve,1858.
35.HELIADE RĂDULESCU, Ion,“Căderea dracilor”, București, 1840.
36.HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Critica literară”,Ed.Aurel Sasu; București, Editura Minerva, 1979.
37. HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Culegere din scrierile lui I.Eliad de proze și de poezie”,București,……………………………1836.
38. HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Curs de poesie generale.Satirele și fabulele”,Craiova: Editura Typo- Litographia Naționale. Ralian Samitca,1883.
39.HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Curs întregu de poesie generale.Vol.I”,București: Editura Tipografia Lucrătorilor Asociați , 1868.
40.HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Curs întregu de poesie generale.Vol.III”,Bucuresci: Editura Typo- Litographia Naționale. Ralian Samitca,1870.
41. HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Descrierea Europei dupe Tractatul din Paris”, Paris, 1856.
42. HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Echilibru între antitezi sau Spiritul și materia”, Ediție îngrijită și prefațată de Petre V.Haneș, București:Editura Minerva, 1869.
43.HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Fata lui Chiriac”, Chișinău: Editura Litera, 1997.
44. HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Gramatica românească”, Sibiu, 1828.
45. HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Gramatică românească”,Ediție și studiu de Valeria Guțu Romalo, București: Editura Eminescu, 1980.
46. HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Meditații poetice dintr-ale lui A. de Lamartine. Traduse și alăturate cu alte bucăți originale din D. I. Eliad”, București,1830.
47.HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Michaida”, Ediția a III-a; București, 1909.
48.HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Opere”, Vol.I, Ediție critică , cu introducere de D.Popovici, București: Editura Fundația Română pentru Literatură și Artă, 1939.
49.HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Opere”, Vol.II, Ediție critică , cu introducere de D.Popovici, București: Editura Fundația Română pentru Literatură și Artă, 1943.
50.HELIADE RĂDULESCU, Ion, “Opere, vol.1-3”, Ediție critică de Vladimir Drimba, cu un studiu introductiv de Al. Piru, București: E.P.L., 1967.
51.HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Opere”, Vol.III, București, Editura Minerva, 1975.
52.HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Pagini alese”, București, Editura Tineretului, 1961.
53. HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Paralelismu între limba română și italiană:Partea I”, București:Editura Tipografia lui Eliade ,1840.
54. HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Paralelismu între dialectele românu și italianu sau Forma ori gramatica aquestoru dialecte:Partea II”, București, Editura Tipografia lui Eliade, 1841.
55.HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Poezii inedite”, București, Tipografia Eliade și Asociații, 1860.
56.HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Regulile sau gramatica poeziei”,București, 1831.
57.HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Scrieri alese”, București, Editura Tineretului, 1969.
58.HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Scrieri alese”, București, Editura Albatros, 1972.
59.HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Scrieri alese”, Ediția a III-a, București, Editura Albatros, 1978.
60.HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Scrisori și acte”, București, Editura Minerva, 1972.
61.HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Versuri și proză”, București, Editura Minerva, 1972.
62.HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Vocabularu de vorbe curat române și străine”, București: ……….., 1842.
63.HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Vocabularu de vorbe streine în limba română, adică slavone, ungurești, turcești, nemțești, grecești etc.”, București, Tipografia lui Eliade, 1847.
64.HELIADE RĂDULESCU, Ion (trad.), “Din scrierile lui Lord Byron, partea 1”, București,Tipografia lui Eliad,1834.
65.HELIADE RĂDULESCU, Ion (trad.),Voltaire,”Fanatismul sau Mahomet prorocul”, București,1831.
66.HELIADE RĂDULESCU, Ion (trad.),Molière, “Amfitrion”, București,1835.
67.HELIADE RĂDULESCU, Ion “Memoire sur l'histoire de la régénération roumaine ou sur les événements de 1848 accomplis en Valachie”,Paris, 1851.
68.HELIADE RĂDULESCU, Ion,”Souvenirs et impressions d'un proscrit par Un Roumain”,Paris, 1849.
69.IBRĂILEANU, Garabet, “Opera literară a d-lui Vlahuță: Teză de doctorat”, Iași,1912.
70. IORGOVICI ,Paul, “Observații de limba rumănească”, Buda, 1799.
71.IRIMIA, Dumitru , “Structura stilistică a limbii române contemporane”,București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1986.
72.ISTRATE, Gavril, “Limba română literară”, București, Editura Minerva, 1970.
73. ISTRATE, Gavril, “Limba română literară:Studii și articole”, Ediția a II-a revizuită și adăugită; Iași, Editura Tipo Moldova, 2010.
74.IVĂNESCU, G. , “Istoria limbii române”, Iași: Editura “Junimea”, 1980.
75.IVĂNESCU, Gheorghe, “Problemele capitale ale vechii romîne literare”,Iași, “Țerk”, 1947.
76.MACREA, D., “Studii de lingvistică română”, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1970.
77.MAIOR, Petru, “Istoria pentru începutul românilor în Dachia”, Buda,1812.
78.MANOLESCU, Nicolae, “Istoria critică a literaturii române”, Pitești:Editura Paralela 45, 2008.
79. MARCU, Mihaela, “Evoluția terminologiei gramaticale românești în perioada 1757 – 1877”, Craiova, Editura Universitaria, 2006.
80.MĂCĂRESCU, Nicolae, „Gramatica românească pentru clasele normale”,Iași, Editura Tipografia Buciumului Român, 1848.
81.MEILLET, Antoine, “Linguistique historique et linguistique générale”, Paris: Champion, 1965.
82.MEILLET, Antoine, “Revue des Nations Latines, Vol.I”, Paris, 1916.
83.MICU, Samuil; ȘINCAI, Gheorghe,” Elemento linguae Daco-Romanae sive Valahicae”, studiu introductiv, traducerea textelor și note de Mircea Zdrenghea, Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1980.
84.MUNTEANU, Ștefan; ȚÂRA, Vasile D., “Istoria limbii române literare”,București, Editura Didactică și Pedagogică, 1978.
85. MUREȘANU, Florea, “Cazania lui Varlaam 1643- 1943: Prezentare în imagini”, Kolozsvar(Cluj): Editura E*R*A*N, 1944.
86.NĂDEJDE, Ioan, “Gramatica limbei române. Fonetica, Etimologia, Sintaxa și Istoria limbei”, Iași: Editura Librăriei P. C. Popovici, 1884.
87.NICULESCU, Al., “Individualitatea limbii române între limbile romanice, Vol.II”, București: EȘE,1976.
88.NICULESCU, Al., Premesse sul problema dei rapporti cultural- linguistici italo- rumeni, în Actele celui de-al XII-lea Congres internațional de lingvistică și fitologie romanică,vol.II, București, 1971.
89.POPESCU- SIRETEANU, Ion, “Ion Heliade Rădulescu:Scrieri lingvistice”, București: Editura Științifică, 1973.
90.POPOVICI, D.,” Ideologia literară a lui I. Heliade Rădulescu”, București: Editura Cartea Românească, 1935.
91. PUȘCARIU, Sextil, “Cercetări și studii”, București, Editura Minerva, 1974.
92.PUȘCARIU, Sextil, “Prinzipienfragen der romansichen Sprachwissenschaft: Zur Rekonstruktion des Urrumänischen”, Halle, 1901.
93.ROSETTI, Alexandru, “Cartea albă”, București, Editura pentru Literatură, 1968.
94.ROSETTI, Alexandru; GHEȚIE, Ion, “Studii de istoria limbii române literare, Vol.2: Secolul al XIX-lea”, București: Editura pentru Literatură, [s.a.].
95.ROSETTI, C.A.(trad.),”Manfred: Poema dramatică în trei acte de Lord Byron”, 1843.
96.REBOUL, A. & MOESCHLER, J. (1998a), “Pragmatique du discours. De l’interprétation de l’énoncé à l’interprétation du discourse”, Armand Colin, Paris,1998.
97.REBOUL, A. & MOESCHLER, J. (1998b), La pragmatique aujourd’hui. Une nouvelle science de la communication, Le Seuil (Points), Paris,1998.
98. SECHE, Mircea, “Schiță de istorie a lexicografiei române.Vol.I: De la origini până la 1880”, București: Editura Științifică, 1966.
99.SENATORE, Adriana, “Ion Heliade Rădulescu:Azione culturale. Creazione artistica.Ricerca linguistica”, Bari : Cacucci Editore, 2011.
100.SOARE, Liliana, “Istoria limbii române literare.Note de curs”, Pitești, 2008.
101.ȘUTEU, Flora,“Influența ortografiei asupra pronunțării literare românești”, București, Editura Academiei, 1976.
102.TEMPEA ,Radu, “Gramatica românească”, Sibiu: [S.n.],1797 .
103.URSU, N.A., “Formarea terminologiei științifice românești” , București, Editura Științifică, 1962.
104.URSU, N.A., URSU, Despina, “Împrumutul lexical în procesul modernizării limbii române literare: Studiu lingvistic și de istorie culturală”, Iași: Editura Cronica, 2004.
105.VAILLANT, Jean Alexandre,” Vocabular purtăreț rumînesc – franțozesc și franțozesc- rumînesc”,1839.
106.VĂCĂRESCU, Ienăchiță,” Observații sau băgări de seamă asupra regulelor gramaticii rumânești”, Viena, 1787.
Periodice
107.ANALELE UNIVERSITĂȚII„C. I. Parhon":seria Științelor sociale, nr. 8, 1957, București;” Contribuții la reconsiderarea lui Eliade”.
108.ALMANAH LITERAR PE ANUL 1839, București, HELIADE RĂDULESCU, Ion (traducător) , “Lament amoros”.
109.BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ; An LXXXII,1964, Nr.3-4(martie- aprilie); MIHAIL,Paul;“Știri noi privind Circulația Cazaniei lui Varlaam”.
110.BULETINUL UNIVERSITĂȚII PETROL- GAZE DIN PLOIEȘTI, Volumul LVII, Seria Filologie Nr.2/2005, NETEDU, Loredana,” Opera satirică a lui Ion Heliade Rădulescu”.
111.CERCETĂRI FILOZOFICE. An. IV, 1957, nr. 1,” Critica teoriei echilibrului între antiteze”
112.CURIER DE AMBE SEXE;An 1837; An 1840-1842; HELIADE RĂDULESCU, Ion ,” Paralelism între limba română și italiană”.
113.CURIER DE AMBE SEXE;An 1893,VI, ed. II, I. I. HELIADE RĂDULESCU (fiul poetului), “La citera Matildei”, “ La Maria, 2”.
114.CURIERUL ROMÂNESC ; An 1830, II, Nr. 24 din 5 iunie ; HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Epigramă”.
115.CURIERUL ROMÂNESC ; An 1831, III, Nr. 16 din 19 martie ; HELIADE RĂDULESCU, Ion (traducător) , “Imnul nopții”.
116.CURIERUL ROMÂNESC ; An 1832, Nr.29,74 și 89; HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Repede aruncătură de ochi asupra limbei și începutului rumânilor”.
117.CURIERUL ROMÂNESC ;An 1833, nr. 57.
118.CURIERUL ROMÂNESC ;An 1834, nr. 39, 71,73,74,76,77,79.
119.CURIERUL ROMÂNESC ; An 1836 ………. HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Scrisorile către G.Bariț”.
120.CURIERUL ROMÂNESC ; An 1839 ,nr.70 din 29 aprilie, HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Scrisoarea către Petrache Poenaru”.
121.CURIERUL ROMÂNESC ; An 1839,X, Nr. 6 din 14 ianuarie , HELIADE RĂDULESCU, Ion , “ Epitimv”.
122.CURIERUL ROMÂNESC ; An 1844, Nr.9 din 4 februarie; HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Zburătorul”.
123. CURIERUL ROMÂNESC ; An 1844, XVI, Nr. 30 din 17 aprilie ; HELIADE RĂDULESCU, Ion , “La o mireasă”.
124.CURIERUL ROMÂNESC; An 1844, XVI, Nr. 101din 29 decembrie; HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Șaradă” .
125.CURIERUL ROMÂNESC; An 1845, XVII, Nr. 1din 1 ianuarie ; HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Șaradă” .
126.CURIERUL ROMÂNESC ;An 1847, nr. 37.
127.DACOROMANIA; An 1923, III; GRIMM, P., “Traduceri și imitațiuni românești după literatura engleză”.
128. DACOROMANIA; An 1941, Nr.X,Vol. I- II;MACREA, Dimitrie;
“Frecvența fonemelor în limba română”, “Fizionomia lexicală a limbii române”.
129.EDITOR UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA,”Convorbiri literare”, Anii 1881-1882, „Scrisorile către C.Negruzzi”.
130.FAMILIA;18.06.1867; EMINESCU,Mihai, “La Heliade”.
131.GAZETA LITERARĂ;05.07.1962; EFTIMIU, Victor “Din nou despre magia cuvintelor”.
132.GAZETA LITERARĂ;02.08.1962;IORDAN, Iorgu “Despre „magia" cuvintelor”.
133.GAZETA TEATRULUI NAȚIONAL; 1836, HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Tîlmăcirea a vreo cîteva vorbe”.
134.GAZETA TEATRULUI NAȚIONAL;1836,Nr.4 HELIADE RĂDULESCU, Ion , “Serafimul și Heruvimul”,”Visul”.
135.LIMBA ROMÂNĂ; IX, 1960, Nr.3; URSU, N.A. “Problema interpretării grafiei chirilice romînești din jurul anului 1800”.
136.LIMBA ROMÂNĂ; X, 1961, Nr.4; URSU, N.A. “Modelul francez al Gramaticii lui I.Heliade Rădulescu”.
137.LIMBA ROMÂNĂ; 1971, Nr.6; BOGDAN-DASCĂLU, Doina ,”Paul Iorgovici și Ion Heliade Rădulescu”.
138.LIMBA ROMÂNĂ; 1974, Nr.3; ȘTEFAN, Ion, ,”Purismul lui I.Heliade Rădulescu și traducerile sale din opera lui Byron”.
139.LIMBA ROMÂNĂ, An 2009, Nr.9-10 ,BOLDEA, Iulian, ,”Ion Heliade Rădulescu.Roluri și măști ale poeziei”.
140.LIMBĂ ȘI LITERATURĂ; 1972, Nr.2; MACREA,D., ,”I.Heliade Rădulescu și problemele limbii române”.
141.LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ, An 1977, Nr.3, CAZACU, B., ,”Limba română literară în concepția lui Ion Heliade Rădulescu”.
142.LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ, An 2002, Nr.2 ,HANGIU, I., ”Ion Heliade Rădulescu- 130 de ani de la moarte”.
143.MITROPOLIA MOLDOVEI ȘI SUCEVEI; an XXXIII, 1957,Nr.10-12; MIHAIL,Paul;”Circulația Cazaniei mitropolitului Varlaam în Biserica românească”.
144.MUZEUL NAȚIONAL;An 1836, An. I, nr. 37, din 18 noiembrie; HELIADE RĂDULESCU, Ion ,”Scrierile către C.Negruzzi”.
145.OBSERVATOR CULTURAL; An 2001, Nr.50, ȘERBAN, Ion Vasile, ”Pamfletul între fond și formă”.
146. Proclamațiunea revoluțiuniĭ din Țeara-Românească, în Anul 1848 în Principatele Române. Acte și documente publicate cu ajutorul comitetului pentru rădicarea monumentului lui Ioan C. Bratianu, Tomul I, Actul No. 287 din 9 Iunie 1848,Bucuresci: Institut de arte grafice Carol Göbl, 1902.
147.REVISTĂ DE ISTORIE ȘI TEORIE LITERARĂ, An 1964, Tom.13, Nr.1, CĂLINESCU, George, ”Ion Heliade Rădulescu”.
148.REVISTĂ DE LINGVISTICĂ ȘI ȘTIINȚĂ LITERARĂ ; 1992,Nr.1; 1999, Nr.1; CORLĂȚEANU, Nicolae “Testament. Cred în izbânda limbii române. Studii. Comunicări. Memorii”.
149.STEAUA; An X(1959),Nr.5; MUNTEANU,G. ”Asupta reconsiderării lui 1. Heliade Rădulescu”.
150.STUDII ȘI CERCETĂRI ȘTIINȚIFICE: SERIA: FILOLOGIE; An XIV,1963, ISTRATE, Gavril; “Caracterul regional al textelor noastre vechi”.
151.TIMPUL, 21 noiembrie 1881,BULGĂR,Gh. “Scriitori români despre limbă și stil”
152.UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI, ”Studii și cercetări filologice”,An 2002, Nr.1, BRÂNCUȘ, Grigore, ”Idei de lingvistică teoretică în gândirea lui Ion Heliade Rădulescu”.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Studiu Monografic In Opera ;ui Ion Heliade Radulescu (ID: 154732)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.