Structura Romanului Baltagul

Romanul Baltagul este alcătuit din șaisprezece capitole, deschise de un prolog cu un rol esențial în conturarea viziunii despre lume și a perspectivei narative.

Incipitul deschide romanul pe un ton liturgic, preluând parcă misiunea de a continua textul biblic al Genezei și de a dezvălui întâmplările care au urmat de la crearea lumii, pe plaiurile dinprejurul nostru: „Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială și semn fiecărui neam”.

În ceea ce privește rânduiala și semnul, cuvintele-cheie ale interpretării romanului, se conturează de la început o viziune foarte clară asupra lumii: existența este ordine și semnificație. Nimic aleatoriu nu se petrece, nici la nivel colectiv, nici la nivel individual. În ordinea prestabilită a lumii, Dumnezeu a distribuit fiecărui neam darurile cuvenite. Când la tronul dumnezeiesc s-au înfățișat cu întârziere moldovenii, călători prin munți cu oile și cu asinii, lor nu le-au mai rămas bunuri de împărțit: „Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă ușoară ca să vă bucurați cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; și cel cu băutura; și s-aveți muieri frumoase și iubețe. ”

Finalul romanului prezintă ieșirea personajului principal din împărăția morții și reluarea ritmurilor firești ale existenței. Mandatul justițiar al Vitoriei s-a împlinit, ritualul integrării cosmice a celui dispărut s-a finalizat, deci viața poate să meargă înainte în familia Lipanilor, condusă de-acum de Gheorghiță. Putem observa că finalul intră în raport de simetrie cu incipitul, prin destinul exponentului exemplar al oamenilor de la munte, Vitoria.

Din cele șaisprezece capitole ale romanului, primele cinci dezvoltă o expozițiune amplă, necesară prezentării timpului, spațiului și personajelor. Gospodăria Lipanilor, sosirea lui Mitrea argatul, pregătirile pentru iarnă, alcătuiesc un plan al expozițiunii, care conturează aspectul monografic. Celălalt plan este centrat asupra Vitoriei, care face drumuri în cercul satului între preotul Daniil Milieș (să-i scrie carte pentru Gheorghiță) și baba Maranda, vrăjitoarea (să-i explice pe căile ei întârzierea lui Nechifor).

Faptul perturbator -intriga- este întârzierea nejustificată a bărbatului și decizia Vitoriei de a începe căutările. Venirea lui Gheorghiță acasă în prag de iarnă o hotărăște să-l trimită pe el, dar ezitarea flăcăului o face să se răzgândească.

Desfășurarea actiunii prezintă pregătirile de plecare și urmărește, cronologic, drumul nevestei și al feciorului, în disperata încercare de a reconstitui traseul celui dispărut și de a înnoda firul cunoașterii. Visul cel rău nu îi dădea pace, așa că drumul pe care trebuie să pornească este deja gândit ca o călătorie în lumea morții: „dac-a intrat el pe celălalt tărâm, oi intra și eu după dânsul”. Faptul că anunță autorităților dispariția nu este decât o formalitate, femeia înțelegând mai bine că datoria morală îi revine în totalitate ei.

După cele douăsprezece vineri de post și după închinarea la icoana Sfintei Ana, Vitoria pleacă în căutarea lui Nechifor, pe zece martie, când se scurseseră deja șaptezeci și trei de zile de absență a acestuia. Mama și fiul străbat drumul spre Dorna însoțiți inițial de negustorul David din Călugăreni, ajung la Fărcașa pe ninsoare și viscol și află de la moș Pricop că în toamnă potcovise calul unui bărbat cu căciulă brumărie. Participă conform tradiției la evenimentele care îi ies în cale (botezul de la Borca, nunta de la Cruci), sperând că în adunările acelea s-ar putea găsi cineva care să-i ofere indicii despre Nechifor. La Vatra Dornei, slujbașul neamț de la canțelarie găsește în registru tranzacția de oi făcută de Nechifor și îi oferă femeii informațiile care îi îndreaptă pașii la vale, spre Neagra. De peste tot citea semnele trecerii bărbatului cu căciulă brumărie, călare „pe-un cal negru țintat”. La Suha, la cârciuma lui Iorgu Vasiliu, semnele dispar, căci acolo nu mai apare cel căutat. Vitoria are acum certitudinea că drumul lui s-a frânt între Suha și Sabasa. Ajutată de nevasta hangiului, Vitoria îi întâlnește pe ucigași: Calistrat Bogza și Ilie Cuțui, în fața cărora joacă rolul soției îngrijorate, care apelează la ei ca la niște prieteni. Întoarsă la Sabasa, cu ajutorul domnului Toma dă de urma lui Lupu -câinele credincios al lui Lipan- așezat la o gospodărie unde găsise milă și adăpost, precum și un nou nume: Pripas. Lupu îi conduce –pe mamă și pe fiu- la râpa în care zac osemintele lui Nechifor. Cercetările asupra crimei comise printr-o lovitură de baltag intră în seama autorităților, iar Vitoria stă în umbra subprefectului Anastase Balmez și adresează vinovaților aluzii încriminatorii.

Capitolul final, al XVI-lea, concentrează punctul culminant și deznodământul. La praznic, Bogza și Cuțui, aduși la exasperare de jocul Vitoriei, cedează nervos și, în consecință, sunt demascați. Câinele Lupu sare la beregata celui care a ridicat brațul ucigaș, iar Cuțui ajunge în mâna autorităților. Gheorghiță dovedește că poate folosi baltagul și intră în rândul maturilor.

Replica finală a romanului îi revine Vitoriei. Ea fixează etapele traseului de întoarcere acasă, subliniind importanța respectării rânduielilor. Gândul nu i se mai întoarce spre trecut, cu care a încheiat socotelile, ci se proiectează în viitor: orânduirea turmelor de la munte, pentru pășunea de vară, întoarcerea la Suha, alături de Minodora, parastasul de patruzeci de zile. Când îl anunță pe Gheorghiță că „nici c-un chip” nu se va învoi să o mărite pe Minodra cu feciorul dăscăliței, Vitoria nu transmite doar o atitudine, ci îi predă fiului ei responsabilitatea capului de familie, a celui care ia deciziile.

Criticul George Călinescu observă că romanul Baltagul preia –printr-un artificiu compozițional strălucit- schema de construcție a romanului polițist, grefată pe un substrat mitic. Romanul polițist (o subspecie romanescă destul de clișeizată) se compune din acțiuni care se succedă într-o ordine prestabilită: crima (precedată uneori de dispariția victimei), ancheta, descoperirea criminalilor și prbarea vinovăției, finalizată cu pedepsirea lor. Se observă perfecta suprapunere a epicului cu schema prezentată: întârzierea nejustificată a lui Nechifor Lipan, convingerea Vitoriei că s-a prăpădit, căutarea cadavrului și declanșarea unei anchete (a autorităților, dar mai ales a femeii), identificarea lui Bogza și Cuțui ca ucigași, dovedirea vinovăției acestora și pedepsirea lor (cu moartea,a principalului vinovat, cu închisoarea- a complicelui său).

Aceluiași schematism din succesiunea acțiunilor i se supune distribuția rolurilor personajelor: victima, ucigașul, complicele, detectivul, ajutorul său, martori, persoane investigate. Două „surprize” caracterizează romanul sub acest aspect. Este vorba, în primul rând, despre detectivul inedit, cu opinci și basma, cu un bețigaș misterios cu care tot scormonește în pământ, fără ca nimeni să știe exact de ce. Mai mult, detectivul acesta pare să aibă o serie de „handicapuri”: este analfabetă, nu a circulat niciodată cu trenul, o miră existența telefonului ca o lucrare a diavolului, crede că duhul Celui rău se ascunde într-o cățelușă cam jigărită și, peste toate, susține că mortul i-a vorbit. Al doilea personaj inedit în schemă este martorul. Nu acela despre care vorbește Vitoria în prezența lui Anastase Balmez, când îl interoga pe Calistrat Bogza, căci acela nu exista –și ea, și criminalii știau acest lucru. Este vorba despre martorul pripășit în gospodăria în care i s-a dat o bucată de mămăligă rece, pentru care și-a făcut datoria cu prisosință toată iarna: câinele Lupu.

O altă stereotipie a romanului polițist este transformată de Sadoveanu într-o realizare romanescă excepțională: relația dintre detectiv și ajutorul său. În planurile inițiale, ajutorul –Gheorghiță- ar fi trebuit să plece singur în căutarea celui dispărut, dar mama își dă seama că nu este suficient de pregătit, pentru că acceptă misiunea, dar cere să i se spună ce să facă. Vitoria știe că drumul va fi greu, că presupune adaptarea la situații neașteptate, luarea rapidă a deciziilor și confruntarea cu o categorie umană necunoscută fiului până atunci: ucigașul. În consecință, această „femeie în țara bărbaților” (Nicolae Manolescu) preia rolul inițiatorului, al maestrului care poartă pașii novicelui spre cunoaștere. Bețigașul scormonitor de care nu se desparte Vitoria în ultimele capitole ale romanului este semnul distinctiv al celor aleși, instrumentul magic care îi orientează spre găsirea apei, a comorii, a adevărului.