Sinteze Si Morfosintaxa a Limbii Romane

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Abordarea morfosintactică

Ultimele lucrări de referință în domeniul gramaticii, realizate sub egida Academiei Române, abordează actul lingvistic din perspectivă funcțională acordând mai multă atenție situațiilor de comunicare în care acesta se actualizează la nivelurile distincte ale limbii române actuale. Noile gramatici își păstrează caracterul descriptiv și normativ, aplicat la dinamica limbii literare actuale, care presupune actualizarea științifică a descrierii și interpretării faptului lingvistic scriptic, dar și oral.

În acord cu cele mai importante achiziții în domeniu din ultima vreme, se renunță parțial la cele două subdiviziuni ale gramaticii tradiționale, morfologia și sintaxa, în favoarea perspectivei morfosintactice care presupune descrierea și interpretarea concomitentă a faptelor de limbă din perspectivă morfologică și sintactică; altfel spus, se urmăresc „implicațiile sintactice ale diverselor fapte flexionare și, invers, manifestările morfologice pentru fapte considerate prin tradiție ca aparținând sintaxei” (GBLR, 2). Soluția unei astfel de interpretări a fost impusă de imposibilitatea descrierii unor fapte de limbă la nivel exclusiv morfologic sau sintactic. Astfel, cazul este impus sintactic, dar se manifestă flexionar: se dedică[+D] profesieides.+art.; împotriva[+G] bolilordes.+art.; aici verbul și prepoziția cer, în plan sintactic, compliniri în cazul dativ, respectiv genitiv, marcate flexionar (în plan morfologic) prin desinențe și articol.

Prin urmare, clasele lexico-gramaticale (numite până acum părți de vorbire) sunt prezentate din următoarele perspective: flexionară (stabilește regularitatea și variabilitatea schimbării formelor cuvintelor în comunicare, mărcile flexionare și clasele de flexiune), sintactică (urmărește capacitatea cuvintelor de a se asocia în grupuri sintactice în cadrul cărora își asumă un rol/funcție sintactică), semantică (identifică distincțiile semantice care pot însoți funcțiile sintactice).

Concepte morfologice folosite

Morfologia este înțeleasă, ca și până acum, ca domeniu de manifestare a flexiunii.

Clasele lexico-gramaticale (părțile de vorbire din gramatica tradițională) sunt clase de cuvinte definite pe baza trăsăturilor comune și corelate din plan flexionar, sintactic și semantic:

a) semantic: există trăsături semantice comune, în sens larg, pentru toți membrii unei clase; astfel, substantivul denumește obiecte, adjectivul însușiri ale obiectelor, pronumele își identifică referențialitatea din contextul de comunicare, verbul denumește procese;

b) sintactic: clasele lexico-gramaticale se comportă unitar în combinarea cu diverse unități lexicale generând sau intrând în grupuri sintactice unde îndeplinesc anumite funcții; mai mult, criteriul sintactic este singurul criteriu pentru definirea claselor neflexibile (adverbe, prepoziții, conjuncții);

c) flexionar: fiecare clasă are categorii gramaticale proprii după care membrii acesteia își schimbă forma în mod relativ regulat; categoriile comune (cum ar fi persoana la pronume și verb) se manifestă în mod specific la fiecare clasă în parte. Este de reținut că unele clase cum ar fi prepoziția, conjuncția și interjecția nu au flexiune.

Categoriile gramaticale sunt valori gramaticale marcate flexionar la cuvintele care își schimbă forma în procesul comunicării verbale. Fiecare clasă lexico-gramaticală are categorii gramaticale proprii, iar în cazurile în care există categorii comune, acestea au conținuturi și modalități de marcare flexionară specifice. Astfel, în flexiunea nominală (substantiv, adjectiv și pronume) există categorii comune – gen, număr și caz -, dar și diferențieri realizate prin posibilitatea determinării la substantiv, a gradării la adjectiv și a indicării persoanei la pronume.

Paradigma flexionară este un concept aplicabil numai cuvintelor flexionare și reprezintă ansamblul variațiilor de flexiune pe care acesta le poate avea ca forme ale declinării, în cazul numelui, sau ca forme ale conjugării, în cazul verbului. Astfel, paradigma flexionară a substantivului student include formele: student – studenți – studentul – studentului – studenții – studenților – al studentului – studentule; paradigma verbului a lucra cuprinde forme precum: lucrez – lucrezi – lucrează…lucram – lucrai – lucra…am lucrat – ai lucrat – a lucrat…voi lucra…aș lucra…lucrând…a lucra…lucrat etc.

Alte clasificări ale cuvintelor, realizate după criterii complementare celor din gramatica tradițională:

a) după prezența trăsăturilor flexionare se face deosebire între clasele variabile, cuvinte cu flexiune, și clasele invariabile, cuvinte fără flexiune; în prima categorie se distinge flexiunea de tip nominal (substantiv, adjectiv, pronume) de flexiunea de tip verbal (verb);

b) prezența unei trăsături sintactice comune permite identificarea clasei conectorilor, adică a prepozițiilor, a conjuncțiilor, a unor pronume, adjective și adverbe (numite relative) și, uneori a articolului; rolul lor este de a realiza relațiile (de subordonare, de coordonare) din interiorul grupurilor sintactice;

c) tot pe baza trăsăturilor semantice comune este delimitată clasa cantitativelor caracterizată prin prezența trăsăturii semantice [+ Cantitate], care include numeralele (trei, al treilea, tustrei), mai multe pronume și adjective pronominale nedefinite (mulți, puțini, câțiva, niscaiva), adjective cu valori cantitative (numeroși), articole nedefinite (un, o, niște) și unele substantive (pereche, duzină, zeci, sute);

d) după criteriul semantico-pragmatic care are în vedere modul stabilire a referinței, se distinge clasa anaforicelor și clasa deicticelor. Anaforicele își procură referințele din contextul lingvistic ca în următoarele cazuri: pronumele (profesorii și studenții lor / acestora / unora / fiecăruia dintre ei); unele adverbe (Cartea e pe bancă, unde am lăsat-o; acolo am pus și stiloul); unele adjective (Spectacolul a fost amuzant; am să mai merg la asemenea / așa spectacole). Deicticele își au sursa referențială în situația de comunicare și cuprind unele pronume (eu, tu, noi, voi, al meu, al tău, acesta, acela, celălalt), unele adverbe (azi, mâine, poimâine, aici, acolo, așa, la dreapta, la stânga).

Marca gramaticală poate fi orice element din planul expresiei (forma cuvântului) care are o semnificație gramaticală precisă; există mărci de tip flexionar (desinențe, sufixe gramaticale, articol) prin care se diferențiază categoriile flexionare și mărci specifice funcțiilor sintactice prin care acestea se individualizează (de exemplu, prepoziția pe din GN care individualizează funcția de complement direct de cea de subiect). Marcarea flexionară este de tip sintetic, de tip analitic și de tip mixt, însoțite uneori de alternanțe fonetice. Structura internă a cuvintelor flexibile este alcătuită din morfeme, adică din radical (partea din cuvânt care rămâne neschimbată – cu excepția alternanțelor fonetice – în cursul flexiunii), desinență (marchează genul, numărul și cazul în flexiunea nominală, numărul și persoana în flexiunea verbală), articolul hotărât și nehotărât (marchează, de regulă, numărul și cazul substantivului) și sufixele gramaticale (marchează modurile și timpurile în flexiunea verbului).

Marcarea flexionară de tip sintetic se poate realiza prin desinențe, articole și sufixe gramaticale, însoțite uneori de alternanțe fonetice:

basmalele: basma-radical + -ledesinență pl. + -learticol definit

cântam: cânt-radical + -asuf. impf. + -mdesinență pers.1 pl.

cântaserăm: cânt-radical + -asuf. impf. + -se-suix m.m.p. + -ră-desinență pl. + -mdesinență pers.1

Marcarea flexionară de tip analitic se poate realiza prin morfeme libere (nelegate de radical); flexiunea nominală folosește ca morfeme libere articolul nehotărât (un băiat, o fată, niște creioane), alte articole antepuse (lui Vasile, al băiatului), prepoziții gramaticalizate (care și-au pierdut statutul morfologic de bază) pentru marcarea cazurilor G și D (răspunsurile a doi elevi, acordă premii la trei elevi); flexiunea verbală folosește ca morfeme libere auxiliarele (am lucrat, am să lucrez, voi lucra aș lucra, aș fi lucrat, să fi lucrat) sau prepoziții și conjuncții gramaticalizate (a lucra, să lucreze). Marcarea de tip mixt se realizează concomitent cu mărci sintetice și analitice: a cânta (prepoziția gramaticalizată + sufix), a fetei (articol + desinență și articol definit). De asemenea, flexiunea poate fi marcată uneori și prin alternanțe fonetice, adică prin modificarea unor sunete din radical în cursul flexiunii: t/ț (port – porți), oa/o (gol – goală), ă/e/a (văd – vezi – vadă).

Unele clase lexico-gramaticale sunt organizate în clase de flexiune, adică în clase care au același specific flexionar. Astfel, în flexiunea nominală clasele de flexiune se numesc declinări (se face distincție între flexiunea substantivală, cea adjectivală și cea pronominală), iar în flexiunea verbală (a verbului) conjugări; și într-un caz și în celălalt există cazuri de neregularitate, adică cuvinte a căror declinare sau conjugare nu intră în tiparul de flexiune al clasei din care face parte.

Sintaxa – concepte fundamentale

Sintaxa studiază regulile de îmbinare a cuvintelor pentru obținerea propozițiilor și a frazelor. Se consideră că unitățile de bază ale sintaxei sunt cuvântul, grupul sintactic și propoziția.

Cuvântul este unitatea de bază, minimală a sintaxei, considerat sub aspectul valențelor sale combinatorii; este o unitate de bază și la nivel morfologic unde poate fi analizat sub aspectul trăsăturilor sale flexionare și al structurii morfematice (morfemul-radical și morfemul-flectiv). Valențele sunt un concept sintactic și indică totalitatea posibilităților combinatorii ale unui cuvânt care pot fi actualizate parțial sau total. Unele clase lexico-gramaticale, cum ar fi prepoziția, cer actualizarea obligatorie a valenței/valențelor: Avenit la școală ( față de construcția imposibilă *Avenit la); în cazul verbelor sau a altor clase, actualizarea valențelor poate fi obligatorie sau facultativă: El îți explică situația corect. – El îți explică situația. – El explică situația. – El explică.; Cartea aparține elevului (față de construcția imposibilă *Cartea aparține). Valențele unui cuvânt sunt actualizate, total sau parțial, atunci când acesta este centrul/capul unui grup sintactic.

Grupul sintactic este un component al enunțului organizat în jurul unui centru/cap care poate fi un verb (realizează grupul verbal – GV), un nominal (GN), un adjectiv (GAdj), un adverb (GAdv), o prepoziție (GPrep), sau o interjecție (GInterj). Centrul își actualizează parțial sau total a valențele combinatorii impunând subordonaților din grup restricții de ordin gramatical (regim cazual, regim prepozițional, acord și topică), asumând-și restricții reciproce (acordul dintre subiect și predicat) și prin constrângeri semantice. Coeziunea grupului sintactic este asigurată de centrul său care are capacitatea de a impune:

a) selecția categoriei sintactice a determinanților; astfel, un centru verbal își selectează drept complement unul sau mai multe grupuri nominale: Elevul analizează poezia; dacă centrul este verb copulativ, atunci complementul selectat poate fi și un grup adjectival: El este harnic;

b) atribuirea de roluri tematice (funcțiile semantice pe care le îndeplinesc nominalele în raport cu predicatul):

Agent: indică inițiatorul voluntar al acțiunii exprimate de verb, fiind caracterizat prin [+Animat] și [+Control]: Inamicul a incendiat pădurea;

Pacient (Temă): indică obiectul implicat sau rezultat din acțiune (Citesc o carte.) sau conținutul, obiectul unui fapt psihologic (Mă uimește prostia.);

Instrument: un nominal inanimat care indică mijlocul folosit voluntar sau involuntar de agent pentru realizarea acțiunii: Deschide ușa cu cheia.;

Locativ: pe lângă verbele de mișcare exprimă direcția, punctul inițial și final al mișcării, parcursul sau locul procesului: Pleacă la facultate.

Experimentator: apare pe lângă verbele fără agent și indică ființa afectată de stare: Îmi place cursul de gramatică.;

Beneficiarul: indică persoana în folosul sau în detrimentul căreia se face acțiunea: Pregătește masa copiilor.

Grupurile sintactice se deosebesc după clasa lexico-gramaticală a centrului de grup:

Grupurile verbale (GV) au ca centru un verb la o formă finită (a) sau non-finită (b):

a) [GVProfesorul explicăCentru elevilor lecția];

b) plăcerea de [GVinf a citiCentru romane în vacanță].

Grupurile nominale (GN) au ca centru un nominal (substantiv, pronume, numeral-substitut):

L-am întâmpinat [GN pe noul meu colegCentru de bancă], Mă îngrijorează [GN acela Centru din dreapta], [GN TreiCentru dintre elevi] au plecat.

Grupurile adjectivale (GAdj) au ca centru un adjectiv:

Veste [GAdj bunăCentru pentru toți], Lucrare [GAdjextrem de greaCentru pentru angajați].

Grupurile adverbiale (GAdv) au ca centru un adverb:

Locuiește [GAdv aproapeCentru de școală], S-au întâlnit [GAdvînainteCentru de concurs].

Grupurile prepoziționale (GPrep) au ca centru o prepoziție:

S-a oprit [GPreplângăCentru / subCentru /peCentru pod]

Grupurile interjecționale (GInterj) au ca centru o interjecție:

[GInterjHaiCentru la noi în vizită!].

Delimitarea grupurilor sintactice cu ajutorul parantezelor drepte se face la fel ca în GBLR de unde au fost preluate și exemplele de mai jos; tipul grupului sintactic este notat ca indice la stânga, în interiorul parantezei, iar funcția sintactică deținută este notată ca indice în exteriorul parantezei, la dreapta; includerea unor paranteze drepte în alte paranteze drepte indică ierarhia sintactică a grupurilor din enunțul dat:

[GV [GN Ion]S aleargăCentru].

[GV [GNIon]S citeșteCentru [GN romane]CD].

[GV[GNIon]S trimiteCentru [GNMariei]CI [GNcărți]CD].

[GV[GNIon]S esteCentru [GAdjinteligent]NP].

[GV[GNIon]S este [GAdjgataCentru [GPrepde plecare]CPrep]NP].

[GV[GNIon]S s-a mutat [GAdvdeparte]CircLoc].

[GV[GNNoua]Modif+DetlocuințăCentru [GPrepdin centru]Modif [GNa profesorului]Pos]S a foswt jefuită].

[GInterjHaiCentru [GPrepcu noi]Circ Soc [GPrepîn parc]CircLoc]!

În structura grupurilor sintactice care au drept centru verbul, adjectivul, adverbul, prepoziția sau interjecția intră două categorii determinanți, diferențiați ierarhic în raport cu centrul: complementele și adjuncții. Complementele sunt determinanți strâns legați de centru, caracterizați în raport cu acesta prin obligativitate semantico-sintactică, prin restricții de formă și de roluri tematice atribuite, așa cum se poate vedea din exemplele următoare:

În interiorul unui grup sintactic nu pot exista mai multe complemente cu aceeași funcție sintactică; această regulă explică, așa cum se va vedea, reinterpretarea funcțiilor sintactice. Adjuncții grupurilor sintactice amintite aici sunt determinanți facultativi ai centrului de grup, nefiind impuși de matricea semantică și sintactică a acestuia. În categoria acestui tip de subordonați, situați la alt nivel ierarhic față de complemente, intră circumstanțialele care, față de centru, pot avea un grad de coeziune mai ridicat sau mai scăzut.

Grupul sintactic nominal (GN) are ca subordonat obligatoriu componentul determinant (Det); ceilalți componenți sunt facultativi: modificatorii (Modif), posesorul (Pos), cuantificatorul (Cuant) – acesta este facultativ numai când apare împreună cu Det:

[GN[Acest]Det băiatCentru [harnic]Modif 1 [din Buzău]Modif 2 [al lui Mihai]Pos [PRel care a învățat mereu]Modif 3] a câștigat concursul.

[GN[Aceste]Det [două / câteva]Cuant feteCentru] sunt întotdeauna elegante.

[GN[Trei / Câțiva]Det eleviCentru] au primit nota maximă.

[GN[Acești]Det [trei / câțiva]Cuant eleviCentru] au primit nota maximă.

Numele poate să apară și fără determinant când ocupă un din pozițiile sintactice:

nume predicativ (NP): El este / devine profesor;

complement predicativ al obiectului (CPO): El este ales director;

predicativ suplimentar (PS): Au venit plini de entuziasm;

apoziție: Prietenul nostru, profesorul, a fost avansat.

Grupurile nominale care au ca centru un substantiv provenit dintr-un verb sau un adjectiv au natură duală (nominală și verbală), putând primi ca subordonați și complemente:

a trece < trecere: [GN[această]Det trecereCentru [zilnică]Modif [a lui Mihai]Compl [prin parc]Modif]

înțelept < înțelepciune: [GN [înțelepciunea]Centru+Ded [profundă]Modif [a bătrânilor]Compl]

GV se constituie într-o propoziție care, dacă este organizată în jurul unei forme verbale finite (la un mod personal), capătă autonomie enunțiativă. Aceasta poate să apară singură, când este independentă:

[Pind Mihai lucrează la proiect].

poate să intre într-o relație de coordonare:

[P 1 Mihai lucrează la proiect] șiconj.coordonatoare [P 2ascultă muzică].

sau poate fi subordonată conjuncțională (PConj) ori subordonată relativă (PRel) față de propoziția regentă, considerată propoziție matrice principală:

[PMatrice PrincipalăMihai [PConj vrea să lucreze la proiect]CD]

[PMatrice PrincipalăMihai lucrează [GN la proiectul [PRel pe care l-a anunțat]Modif]].

Grupurile interjecționale pot forma propoziții autonome și independente când sunt echivalente cu cele verbale: Hai acasă!

SUBSTANTIVUL

Caracteristici definitorii

Substantivul este o clasă lexico-gramaticală ale cărei forme variază după categoriile gramaticale de număr, caz și determinare; genul este o trăsătură inerentă a substantivului în funcție de care se organizează categoriile sale de flexiune. Determinarea se realizează cu ajutorul articolului în cadrul categoriilor determinat (articulat) / nedeterminat (nearticulat) sau determinat hotărât / determinat nehotărât. Flexiunea se poate realiza sintetic (prin desinențe, articol definit sau alternanțe fonetice) și analitic (prin prepoziții, articol nedefinit sau mărcile de caz proclitice). Substantivul are caracteristici semantico-referențiale și gramaticale specifice:

Semantico-referențiale: substantivul denumește obiecte, în sens larg, care pot fi organizate în subclase pe baza unor particularități comune.

Gramaticale: din punct de vedere morfologic, substantivul are flexiune de număr și caz, exprimată prin modalități specifice. Sintactic, poate fi centru al grupului nominal când are adjuncți determinanți (acest băiat, un băiat), adjuncți modificatori (elev silitor, elevul din clasă), adjuncți cuantificatori (acești trei elevi), adjuncți posesori (elevul clasei) sau, în situații deosebite, complemente (vizionarea filmului, bucuria băiatului); tot în perspectivă sintactică, substantivul poate fi dependent de un verb (urmărește meciul), de un adjectiv (necesar elevului), de o interjecție (Iată școala!) sau de alt substantiv (caietul elevului).

Flexiunea substantivului

Categoriile gramaticale ale substantivului sunt genul, numărul și cazul dintre care sunt și categorii flexionare numai numărul și cazul: acestea din urmă sunt marcate prin afixe (flective): desinență, articol definit. Analiza morfematică a substantivului presupune identificarea morfemului-radical, purtătorul sensului lexical, și a morfemului-flectiv, purtătorul sensului gramatical. Astfel, în formele de N-A mamă, mame apare radicalul mam- și flectivele –ă, -e care indică genul, numărul (singular, apoi plural) și cazul (nominativ sau acuzativ, în funcție de context); în forma de G-D mamei se distinge radicalul mam- și flectivul –ei format din desinența –e care arată valorile de gen, număr și caz, și articolul definit –i, propriu sbstantivelor feminine la genitiv sau dativ. În cursul flexiunii substantivului pot apărea și alternanțe fonetice care sunt de natură vocalică (masă – mese, poartă – porți, cuvânt- cuvinte) ori de natură consonantică (poartă – porți, ministru – miniștri, veste – vești); în perechea cal – caøi consoana l dispare din forma de plural, adică are realizare ø.

Genul. Substantivul are o caracteristică fixă de gen – masculin, feminin, neutru – care se manifestă morfologic prin flexiune proprie și sintactic sub forma acordului gramatical impus adjuncților din grupul nominal. Practic, distribuția pe genuri a substantivelor se face în contextul unui determinant care are forme distincte de gen și număr (un / acest) sau a unui adjectiv cu patru forme (frumos, bun):

Genul natural poate impune stabilirea genului gramatical, dar, pentru că în multe cazuri această corespondență nu se poate realiza, distribuția pe genuri gramaticale poate să pară arbitrară. Astfel, sunt considerate de genul masculin cele mai multe nume de arbori (brad, fag, stejar; magnolie, salcie ș.a. sunt feminine), numele lunilor anului (ianuarie, februarie etc), numele notelor muzicale (do, re, mi etc.), numele cifrelor și ale numerelor, numele sunetelor și ale literelor (acestea au și variante neutre: a-uri, b-uri, c-uri). Sunt de genul feminin majoritatea numelor de fructe (prună, portocală, gutuie; excepție: măr, grepfrut sunt neutre), numele zilelor săptămânii (luni, marți etc.), numele părților zilei (dimineață, amiază, seară etc.), numele anotimpurilor (iarnă, vară etc.), numele de acțiuni provenite din infinitive (citire, plecare etc.), majoritatea numelor de însușiri (bunătate, sinceritate etc.), unele nume de stări și sentimente (iubire, invidie, teamă etc.).

Particularitățile semantico-referențiale și de comportament gramatical ale unor substantive, în perspectiva apartenenței la genul gramatical, determină constituirea câtorva categorii distincte. Astfel, arhigenul este genul substantivelor defective de singular sau de plural, care, conform formelor determinantului cu care se combină, aparțin arhigenului masculin – neutru (acest curaj, acești ochelari) sau arhigenului feminin – neutru (această aloe, aceste aplauze). Substantivele care indică distincția dintre cele două sexe prin sufixe moționale sunt numite substantive mobile: elev – elevă, doctor – doctoriță, muntean – munteancă etc. Alte substantive, numite epicene, au o singură formă lexico-gramaticală pentru denumirea unui animat, indiferent de sexul acestuia: elefant, fluture, papagal, cămilă, lăcustă, veveriță etc. În fine, există substantive care se pot combina cu oricare dintre formele de gen ale determinantului putând funcționa și ca masculine, și ca feminine, distribuite în așa-numitul gen comun: gură-cască, pierde-vară, zgârie-brânză etc.

Numărul se manifestă în flexiune prin opoziția dintre singular și plural, marcată în planul expresiei prin desinențe și alternanțe fonetice, iar în plan sintactic prin acordul gramatical. Desinențele exprimă, așa cum s-a arătat mai sus, distincțiile de gen și de număr.

În funcție de posibilitățile de exprimare a numărului, se face deosebire între substantivele numărabile și cele non-numărabile. Substantivele numărabile realizează opoziția singular – plural: musafir – musafiri, catedră – catedre, muzeu – muzee. Substantivele non-numărabile sunt cele cu formă numai de singular, numite singularia tantum (aur, făină, mătase, miere, sânge, unt, zahăr etc.), și cele cu formă numai de plural, numite pluralia tantum (blugi, ghilimele, ițari, moaște, tărâțe, zori etc.).

Cazul este o categorie gramaticală proprie numelui și adjectivului care exprimă restricțiile morfosintactice impuse de centrele de grup nominalelor și adjectivelor subordonate; acestea pot avea în fiecare caz mai multe funcții sintactice dintre care numai una, cel mult două sunt considerate caracteristice.

Nominativul:

În relație cu verbul, nominalul este subiect: Mihai se plimbă, Elevul citește, Vine ploaia, Este frig.

În raport cu un verb copulativ poate să apară ca nume predicativ: Fratele ei a fost campion.

În relație cu alt nominal poate apare ca apoziție: Am discutat cu Mircea, fratele tău.

Genitivul:

În grupul nominal substantivul ocupă în primul rând poziția posesorului: mașina vecinului; un membru al familiei.

Dacă centrul grupului nominal este un substantiv de proveniență verbală sau adjectivală ori un substantiv relațional (vezi infra), atunci adjunctul său din genitiv este complement al numelui: venirea profesorului, câștigătorul concursului, fuga infractorului, bucuria lui Mihai, fiul lui Mihai, nepot tatălui meu.

În grupul verbal care are ca centru un verb copulativ, genitivul nu este legat direct de verb, ci apare ca posesor al centrului pronominal semiindependent al / a / ai / ale: Caietul este [GNpron alCentru [profesorului / meu]Pos]NP

În grupul prepozițional cu centru o prepoziție sau o locuțiune prepozițională care cere genitivul (asupra, contra, împotriva, înaintea, îndărătul, în fața, în spatele, în dreptul, în mijlocul, în jurul), substantivul are, împreună cu prepoziția, statutul de complement prepozițional (Se pronunță împotriva guvernului) sau de circumstanțial (Am lăsat mașina în fața casei).

Al / a / ai / ale (considerate articole posesive în gramatica tradițională) constituie mărci sintactice ale genitivului-posesiv care apar obligatoriu când substantivul în genitiv sau adjectivul posesiv nu se învecinează la stânga cu articolul definit: (acest) băiat al vecinului /meu, băiatul acesta al vecinului / meu (compară cu: băiatul vecinului / meu).

Dativul:

Complement indirect în grupul verbal: Scriu prietenilor; în grupul adjectival: credincios țării; în grupul adverbial: Se comportă asemenea părinților; în grupul interjecțional: Bravo campionilor!

În grupul nominal cu centru un substantiv de proveniență verbală sau un substantiv relațional, are poziția de complement al substantivului: [GN acordareCentru postverbal de premii câștigătorilor]; Mihai este [GNvecinCentru subst. relațional surorii mele].

În grupul prepozițional cu centru o prepoziție sau o locuțiune prepozițională care cere dativul (datorită, grație, mulțumită) substantivul poate avea, împreună cu prepoziția, statut de circumstanțial: A reușit grație profesorilor.

Apoziție: A reușit grație prietenului meu, adică lui Ion.

Acuzativul:

Complement direct în grupul verbal cu centru un verb tranzitiv sau în relație cu o interjecție care are regim tranzitiv: Deschide cartea.; Iată răsplata!

În grupul prepozițional cu centru o prepoziție sau o locuțiune prepozițională care cere acuzativul, substantivul poate avea, împreună cu prepoziția, statut de complement prepozițional ( Mă gândesc la copii), complement indirect (Dau ajutoare la doi copii) sau circumstanțial (Învață la Universitate).

În grupurile adjectivale și adverbiale în care există mărci de gradare și de comparație, ocupă poziția de complement al comparației: A lucrat mai mult decât Ion.

Cazul „direct” / „neutru” include toate situațiile în care substantivele nu au mărcile specifice cazurilor nominativ sau acuzativ – nu pot fi substituite printr-un clitic pronominal de acuzativ:

În grupul verbal cu centru un verb dublu tranzitiv poate ocupa poziția de complement secundar: Mă învață gramatică.

Complement predicativ al obiectului în grupul verbal: L-au ales / L-au numit președinte, L-au botezat Ion.

Circumstanțial în grupul verbal sau în cel adjectival: Lucrează nopțile, Învață două ore.

Vocativul este cazul adresării, fără funcție sintactică: Prieteni, dați-mi sprijinul vostru! Poate avea determinanți proprii: Dragi prieteni!, Prieteni de departe!

Clasificarea lexico-semantică a substantivelor

Clasificarea de mai jos reține subclasele lexico-semantice ale substantivului considerate reprezentative, care au și relevanță în planul comportamentului gramatical.

Substantivele comune sunt considerate substantive prototipice: desemnează obiecte, în sens larg, au o flexiune regulată și manifestă posibilități combinatorii normale la nivelul grupurilor nominale.

Substantivele proprii sunt considerate, ca toate subcategoriile ce urmează, substantive neprototipice, care denumesc indivizi unici. Prezintă unele particularități flexionare: au numai formă de singular (Crăciun, Târgoviște) sau numai de plural (Rusalii, Carpați), multe au genul motivat (Ion – Ioana, Voicu – Voica), radicalul nu înregistrează alternanțe fonetice (Ancăi, Floarei, Ilenei față de bărcii, florii), substantivele proprii nume de persoană de gen masculin, mai rar feminin, realizează G-D analitic, cu ajutorul mărcii proclitice lui (lui Mihai, lui Gheorghe, lui Carmen).

Substantivele abstracte denumesc entități abstracte, nu pot fi asociate referențial cu obiecte materiale; pot denumi însușiri (bunătate, frumusețe), relații (egalitate, rudenie, vecinătate), activități, ocupații (plecare, mers, pescuit), discipline științifice (gramatică, matematică, fizică), domenii ale vieții sociale (politică, economie, finanțe). Morfologic se caracterizează prin prezența unor substantive non-numărabile (numai cu formă de singular: pace, curaj; mai rar numai cu formă de plural:funeralii); uneori, trecerea de la forma de singular la cea de plural implică și unele modificări de sens: bunătate – bunătăți, amabilitate – amabilități. Sintactic se individualizează prin posibilitățile combinatorii mai reduse, în special în cazul substantivelor non-numărabile.

Substantivele masive au ca trăsături definitorii aspectul continuu (imposibilitatea divizării, sunt non-numărabile) și aspectul omogen (partea păstrează caracteristicile întregului: o bucată de brânză / carne / aur este tot brânză / carne / aur). Morfologic și sintactice se aseamănă cu substantivele abstracte, adică includ substantive non-numărabile (Mănâncă pâine / fasole / mazăre / miere / tăiței / macaroane) și au posibilități combinatorii mai reduse.

Substantivele colective denumesc ansambluri de obiecte de același fel. Manifestă opoziția singular – plural, dar formele de singular au trăsătura [+ Pluralitate]. Substantivul colectiv aflat în poziția subiectului impune verbului-predicat sau numelui predicativ fie acordul gramatical (O grupă de elevi a început examenul), fie acordul după înțeles (O grupă de elevi și-au exprimat nemulțumirea).

Substantivele personale au trăsătura [+Personal] (se includ aici și substantivele proprii, nume de persoane). Morfologic se caracterizează prin posibilitatea realizării analitice, cu ajutorul mărcii proclitice lui, a formelor cazuale de G și D (cartea lui Ion, îi trimit cartea lui tata) și prin existența unor forme alternative de vocativ (Doctore / Doctorule, ce trebuie să fac?, Maria / Mario, ce ne-ai adus?). Din punct de vedere sintactic este specifică exprimare complementului direct cu prepoziția pe: Îl ascult pe Mihai / pe elev.

Substantivele relaționale constituie o subclasă cu granițe destul de labile, care denumesc relații de rudenie (tată, mamă, frate soră), de vecinătate (vecin), sociale (prieten, șef). Sintactic se caracterizează prin posibilitatea construirii lor cu un complement al numelui: tatăl lui Mihai, frate cu Maria, vecinul meu, prieten cu Mihai, șeful lui Mihai; de regulă, prezența acestor substantive impune apariția complementului: *Mihai este vecin, *Mihai este coleg.

Substantivele postverbale provin din verbe, fiind formate prin derivare (alergare, venire, îngheț, gând) sau prin conversiune (cosit, scris). Semantic, exprimă acțiuni, activități, stări, iar sintactic se caracterizează prin capacitatea de a avea determinări proprii verbului, dar și numelui; prin intermediul radicalului verbal, preia de la verb unele din complementele acestuia: citirea lecției ( față de citește lecția), acordarea de premii (față de acordă premii), studierea cursului (față de studiază cursul).

Substantivele postadjectivale, asemănătoare cu cele postverbale, provin, prin derivare, din adjective (bunătate, curiozitate, egalitate, modestie, siguranță). Exprimă stări, însușiri și au posibilități combinatorii proprii numelui, dar și adjectivului. Ca și adjectivele de origine, aceste substantive pot primi complemente: egalitate cu emigranții, atenție la trafic, prezența la cursuri.

Grupul nominal (GN)

Grupul nominal este alcătuit dintr-un centru-substantiv de care sunt legați sintactic și semantic subordonații săi; poate fi monomembru, adică este alcătuit numai din substantiv, sau complex, când alături de acesta apar mai mulți constituenți subordonați ca în următoarele exemple:

A primit [GN[niște]Det recomandăriCentru [utile]Modif].

[GN [Aceste]Det invitațiiCentru [la concert]Compl] sunt tentante.

[GN [Unii]Det părințiCentru [ai elevilor]Compl] au reacționat diferit.

Semiadverbele pot să apară la stânga grupului pentru a indica insistența sau restricția, dar fără funcție sintactică:

Chiar / Doar [GN [unii]Det părințiCentru [ai elevilor]Compl] au reacționat diferit.

Constituenții grupului nominal sunt grupați, semantic și sintactic, în următoarele categorii:

Determinanții au rolul cel mai important pe lângă substantivul-centru al grupului nominal, căruia îi precizează referentul integrându-l în structura enunțului; pot fi determinanți ai substantivului:

– articolul (definit sau nedefinit): copacul, copacii, un copac, niște copaci; casa, casele, o casă, niște case;

– demonstrativele care pot fi antepuse (acest / acel / celălalt / același caiet) sau, ca determinare emfatică, postpuse (cartea aceasta / aceea / cealaltă) față de substantiv; tot determinare emfatică se realizează cu demonstrativul semiindependent cel: băiatul cel isteț, fata cea harnică;

– unele indefinite: fiecare, oricare, orice, niște (niște sare), niscaiva;

– negativul: niciun, nicio;

– interogativele și relativ-interogativele: ce, care, cât (care / ce cămașă, cât efort);

– posesivul clitic care determină substantive relaționale nearticulate: mamă-sa, tată-său, mătușă-sa ( în tatăl său, sora sa determinantul este articolul definit, nu posesivul).

Dacă determinantul lipsește, rolul său este preluat de alți componenți:

Au participat [GN [mulți]Det / [zece]Det / [alți]Det elevi].

Cuantificatorii precizează extensiunea referențială a substantivului-centru; pot fi realizați prin:

– numerale: cele patru caiete, acești zece sportivi;

– indefinite: mulți / câțiva studenți, toți studenții, fiecare / orice student.

Modificatorii își realizează rolul de restrângere a referențialității substantivului prin:

– grup adjectival: pară gustoasă, bunic generos, sosire neașteptată, propunere lăudată;

– grup prepozițional: casa din parc, geanta de piele;

– grup adverbial: venirea aici / acolo, deplasarea mâine;

– grup verbal cu centru o formă non-finită: declarații conținând explicații;

– propoziție relativă: Mesajul pe care l-ai trimis a fost receptat.

Posesorii restrâng aria de extensiune a substantivului stabilind o relație de posesie exprimată prin:

– grup nominal având ca centru un nominal în genitiv: casa bunicilor, casa lui / aceluia, casa primului dintre ei;

– posesiv non-clitic: costumul tău, vacanța noastră; posesiv clitic în dativ: costumu-ți;

– construcții prepoziționale echivalente cu genitivul: premiile a trei elevi;

– propoziție relativă: mașina cui ți-am spus este de vânzare;

Complementele apar în grupurile nominale al căror centru est un substantiv postverbal, postadjectival sau relațional și sunt realizate prin:

– grup nominal în genitiv: începutul școlii, bucuria succesului, sora Ioanei; mai rar, grupuri nominale în dativ: oferirea de premii câștigătorilor, sora tatălui;

– posesiv non-clitic: plecarea ta, fericirea noastră, unchiul meu;

– grupuri prepoziționale: schimb de idei, atenție la știri, frate cu Mihai;

– propoziție conjuncțională: Credința că va reuși a fost hotărâtoare; Curiozitatea dacă va obține rezultatul dorit era mare;

– propoziții relative: Voința oricui participă la concurs este să câștige ceva; Dificultățile oricui concurează cu el sunt cunoscute; Fratele cui ți-am spus nu mai vine.

Poziții (funcții) ocupate de GN în organizarea propoziției

În grupul verbal:

complement:

– subiect: Mihai sosește acasă.;

– complement direct: Citește romanul recomandat.;

– complement indirect: Profesorul prezintă lecția elevilor.;

– nume predicativ: Mihai este student.;

– complement predicativ al obiectului: L-au ales director.;

circumstanțial: Lucrează noaptea / nopți întregi.

În grupul nominal:

complement ( când centru este un substantiv postverbal, postadjecival sau relațional): privirea fetei, amiciția colegului, sora lui Mihai;

posesor: mașina vecinului.

În grupul adjectival: complement indirect: folositor sătenilor.

În grupul adverbial: complement indirect: Vine la noi ulterior datei fixate.

În grupul interjecțional: complement:

– subiect: Vrabia zbrr în copac!

– complement indirect: Vai învinșilor!

– complement direct: Poftim o carte!

În grupul prepozițional: complement (al prepoziției): la magazin, lângă poartă, despre guvern, de marmură, grație direcțiunii, contra fumatului.

În structuri reorganizate: predicativ suplimentar: S-a întors [și este] bărbat adevărat.

În tipare apozitive cu suport nominal: apoziție: Ioana, colega mea.

Aspecte normative

Marca proclitică al / a / ai / ale este invariabilă sub aspectul cazului, dar se acordă în gen și număr cu regentul: Institutul de Lingvistică al (nu a) Academiei; Camera de Comerț a (nu al) municipiului.

Marca al / a / ai / ale apare obligatoriu în coordonarea mai multor genitive: opinia profesorilor, a elevilor, a părinților; împotriva profesorilor, a elevilor, a părinților;

este corectă construcția grație profesorilor și părinților nu grație profesorilor și a părinților pentru că prepoziția grație se construiește cu cazul dativ.

Sunt neliterare construcțiile de tipul: cartea lui Corina, cadoul lu’ nașa, hotărârea lu’ șefu (formele literare: cartea Corinei, cadoul nașei, hotărârea șefului).

Sunt corecte construcțiile genitivale realizate sintetic precum lucrările multor elevi sau analitic ca în lucrările a mulți elevi, dar e greșită construcția lucrările a multor elevi unde apar concomitent mărcile sintetice și analitice.

Substantive feminine care pot să apară cu forme de plural în –e sau -i dintre care normele ortografice în vigoare rețin una singură: coli, nu coale, sorți nu soarte, ciocolate, nu ciocolăți, înghețate, nu înghețăți; mai rar sunt admise ambele variante: căpșune – căpșuni, cireșe – cireși, coperte – coperți, găluște – găluști,.

Substantive neutre care pot să apară cu pluralul în –e sau –uri dintre care normele admit o singură variantă: aragaze, nu aragazuri,eșafoade, nu eșafoduri, genocide nu genociduri, morminte, nu mormânturi, pandișpane,nu pandișpanuri, tighele, nu tigheluri, aziluri, nu azile, hoteluri, nu hotele, abțibilduri, nu abțibilde; mai rar, sunt admise ambele forme: antete – anteturi, itemi – iteme – itemuri, maratoane – maratonuri, niveluri – nivele, piedestaluri – piedestale.

Sunt corecte formele de neutru singular care au desinența –(i)u: onorariu, salariu, serviciu; pentru seminar (nu seminariu) pluralul este seminare (nu seminarii).

Substantivele masculine cu radicalul terminat într-un grup consonantic, unde pe ultima poziție se află l sau r, au forma de plural nearticulată definit cu un singur i, deși se pronunță ca și cele articulate (i final este silabic): arbitri, membri, socri, codri, ciocli, multipli; în scrierea formelor articulate apar însă doi i: arbitrii, membrii etc.

Se recomandă acordul determinantului cel cu substantivul însoțit, aflat la genitiv sau dativ: elevului celui harnic, tânărului celui studios, spectatorilor celor din față ( nu elevului cel harnic, tânărului cel studios, spectatorilor cei din față).

ARTICOLUL

Aspecte generale

Articolul este expresia determinării în grupul nominal, dar nu se constituie într-o clasă lexico-gramaticală autonomă, având nevoie de un suport unde să apară – substantivul sau, mai rar, adjectivul antepus substantivului – deoarece nu are sens lexical propriu. Se face distincție între articolul definit (numit până acum hotărât) și cel nedefinit (fost nehotărât), amândouă incluse în clasa sintactică a determinanților, având rolul de a preciza referențialitatea grupului nominal pe care îl integrează în enunțul dat.

Cel și al, considerate articole demonstrative, respectiv posesive în gramatica tradițională, sunt interpretate astfel: cel este considerat pronume / adjectiv demonstrativ semiindependent(vezi Pronumele), iar al este interpretat ca marcă sintactică posesiv-genitivală (vezi Substantivul) sau ca pronume semiindependent (vezi Pronumele).

Articolul nu este considerat o clasă lexico-gramaticală autonomă deoarece are un număr redus de forme care apar numai în grupul nominal (atașat substantivului sau adjectivului care precedă substantivul) și nu are sens lexical, ci doar unul gramatical; are, totuși, independență sintactică îndeplinind funcția de determinant.

Caracteristici morfologice

Atașat enclitic substantivului sau adjectivului (când acesta precedă substantivul), articolul definit are forme diferențiate după genul, numărul și cazul substantivului determinat:

Adjectivul antepus substantivului preia articolul acestuia: Am revăzut bătrânul stejar.

Articolul nedefinit are realizări proclitice, libere, care-și schimbă forma după genul, numărul și cazul substantivului determinat:

Realizarea determinării

Funcția sintactică a determinării se realizează în primul rând cu ajutorul articolului care arată în ce măsură obiectul denumit de grupul nominal este cunoscut vorbitorilor; determinarea acționează asupra întregului grup nominal, nu numai asupra centrului acestuia, realizându-se în trei trepte de individualizare a obiectului denumit de nominal: nedeterminat (băiat), determinat nedefinit (un băiat), determinat definit (băiatul). Schema sintactică de analiză a grupului nominal determinat cu articolul definit sau nedefinit este următoarea:

a) Un salcâm înalt a înflorit. [GN [un]Det salcâmCentru [înalt]Modif]

b) Salcâmul înalt a înflorit. [GN salcâmulCentru+Det [înalt]Modif]

c) Înaltul salcâm a înflorit. [GN [GAdj înaltul]Modif+Det [salcâm]Centru]

Marcarea substantivului ca centru este necesară numai în situațiile în care articolul definit este atașat acestuia, ca în (b), unde îndeplinește funcția sintactică de determinant; în celelalte cazuri (a, c), marcarea acestuia ca centru este de prisos: [GN [un]Det salcâm [înalt]Modif]; [GN [GAdj înaltul]Modif+Det salcâm]]; la fel și în grupurile nominale în care apare alt determinant: [GN [acest]Det salcâm].

Aspecte morfolexicale

Articolul nedefinit clarifică încadrarea în clasa genului a substantivelor; astfel un, unui determină masculinele și neutrele, iar o, unei femininele. De asemenea, articolul definit poate indica, împreună cu desinența, apartenența la gen: ii (desinența i + articol definit i) este proprie substantivelor masculine (pomii), iar gruparea ile (desinența i + articol definit le) substantivelor feminine (câmpiile) și neutre (cadourile).

Ar mai fi de reținut că, prin intermediul articolului, unele clase lexico-gramaticale se pot substantiviza: numeralul (un zece, zecele), adjectivul (deșteptul de Ion), pronumele (eul, sinele, un nimeni), adverbul (binele, aproapele), interjecția (ahul, oful). Tot prin intermediul articolului, substantivele proprii se pot transforma în substantive comune: Și-a cumpărat un Grigorescu.

PRONUMELE

Caracteristici generale. Pronumele și adjectivele pronominale constituie o clasă lexico-gramaticală închisă și eterogenă care își procură referențialitatea ca deictice (își stabilesc referenții în contextul situației de comunicare) sau ca anaforice (își stabilesc referenții prin raportare la componenții discursului în care apar). În funcție de posibilitatea exprimării persoanei, pronumele se clasifică în personale (personale, de politețe, reflexive, posesive, de întărire) și nepersonale (demonstrative, nehotărâte, negative, interogative, relative, relativ-interogative și relativ-exclamative). Categoriile sale gramaticale sunt următoarele: persoana, la fel ca verbul, genul, numărul și cazul, la fel ca numele. Ca centru de grup, pronumele are posibilități combinatorii asemănătoare, însă mai reduse decât ale substantivului. Adjectivul pronominal, acordat în gen, număr și caz cu substantivul însoțit, are valoare sintactică de determinant, dar se deosebește, semantic și sintactic, de adjectivul propriu-zis.

PRONUMELE PERSONAL

Aspecte definitorii. Pronumele personale indică participanții direcți la comunicare (eu, tu, noi, voi), și pe cei indirecți (el, ea, ei, ele) pentru care obțin sprijin referențial deictic (la persoana I și a II-a), respectiv anaforic (la persoana a III-a). Are forme flexionare de persoană, gen, număr și caz (la dativ și acuzativ prezintă forme duble, accentuate și neaccentuate). Sintactic, este centrul grupului nominal (cu excepția formelor neaccentuate / clitice), mai puțin extins decât al substantivului la persoana I și a II-a, asemănător acestuia la persoana a III-a.

Categoriile gramaticale – flexiunea pronumelor personale. Flexiunea pronumelui personal este destul de bogată:

La persoana a III-a pronumele personal mai are și forma însul (însa, înșii, însele) care apare însă numai în combinație cu prepozițiile întru, dintru, printru: într-însul, dintr-însul, printr-însul. Pronumele dânsul, considerat până acum personal, este interpretat ca pronume de politețe atenuată.

Pronumele personale de persoana I și persoana a II-a nu înlocuiesc substantive, ci indică participanții la discuție, adică funcționează deictic (Eu rămân aici, dar tu pleci); la persoana a III-a înlocuiește un alt termen din enunțul în care apare (de fapt, un grup nominal), funcționând anaforic (Colegul de bancă a adus flori pentru Maria, iar ea este încântată de gestul lui). Așa cum se poate vedea din tabel, pronumele personale au forme deosebite pentru gen numai la persoana a III-a, unde preiau genul substantivului înlocuit. De asemenea, au forme de genitiv numai pronumele de persoana a III-a, la persoana I și a II-a valorile genitivului fiind realizate prin adjectivele pronominale posesive care se acordă în gen și caz cu nominalul reprezentând obiectul posedat (prietenul meu / tău / nostru / vostru, cartea mea / ta / noastră / voastră, caietul meu / tău / nostru / vostru, prietenii mei / tăi / noștri / voștri, cărțile mele / tale / noastre / voastre, caietele mele / tale / noastre / voastre).

La cazurile dativ și acuzativ pronumele personale au forme accentuate și forme neaccentuate / clitice; cele accentuate au independență fonetică și pot fi purtătoare ale accentului propoziției: Mie mi-a mulțumit, nu ție; Să vii la mine, nu la el; cliticele au nevoie însă de un suport fonetic și sintactic: te ascultă, anunțați-ne, îi promite, mulțumiți-i. În construcțiile cu dativul posesiv (Mi-a cerut adresa; în cunoscuta-i emisiune; haina-i) sau cu acuzativul posesiv (Îl chinuie gelozia), cliticele au valoare posesivă. Formele neaccentuate de dativ pot indica participarea afectivă intensă a locutorului în construcțiile cu dativul etic (Făt Frumos mi ți-l trântește pe zmeu de pământ); cele de persoana a III-a pot intra în construcția unor expresii frazeologice (Îi dă cu gura; a nimerit-o; a pus-o de mămăligă) în care, neputându-se raporta la un referent, nu au funcție sintactică.

Funcțiile sintactice ale pronumelor personale în grupurile sintactice cărora aparțin:

Subiect: [GV [El]S ne vizitează des], [GInterj [Ei]S hop în mașină]!

Complement direct: [GV [Îl]CD laudă întotdeauna], [GInterj Uite-[l]CD]!

Complement indirect: [GV [I]CI-a răspuns corect], Plimbare [GAdj plăcută [lor]CI]. Gândește [GAdv asemenea [lor]CI], [GInterj Vai [ție]CI].

Complement posesiv: [GV [Ți]CPos-am adus haina].

Complement prepozițional: [GV [Mă gândesc [la tine]CPrep].

Nume predicativ: [GVColegul meu de bancă este [el]NP].

Complement predicativ al obiectului (cu prepoziția drept): [GV M-a luat [drept el]GPO].

Circumstanțiale: [GVLocuiește [la mine]CircLoc].

Posesor: [GN Rochia [ei]Pos] este plăcută.

Complement al nominalului: [GN Hotărârea [lui]Compl] este definitivă.

Determinant: [GN [Al ei]Det tată] nu a venit.

PRONUMELE DE POLITEȚE

Pronumele de politețe constituie un indice de politețe sau de marcare a distanțării față de anumite persoane; este folosit numai la persoana a II-a și a III-a și are, ca și pronumele personal, categoriile gramaticale de număr, gen (numai la persoana a III-a) și caz (la câteva forme).

Formele pronumelui de politețe sunt următoarele:

Dumneata pentru persoana a II-a, singular, cu formele populare și regionale mata, matale; are și o formă specială pentru genitiv-dativ: dumitale.

Dumneavoastră pentru persoana a II-a, singular și plural, la toate cazurile.

Dumnealui la masculin, dumneaei la feminin, dumneasa la masculin și feminin (cu formă specială de genitiv-dativ: dumisale) pentru persoana a III-a.

Dumnealor, formă unică de persoana a III-a, plural.

Alături de aceste forme, sunt folosite în stilul solemn și locuțiunile pronominale de politețe care marchează un grad sporit de politețe: Domnia Ta, Domnia Voastră, Domnia Sa; în situații specifice se mai utilizează: Excelența Voastră, Excelența Sa, Preasfinția Voastră, Preasfinția Sa, Magnificiența Voastră, Magnificiența Sa.

Funcțiile sintactice ale pronumelui de politețe sunt cele ale pronumelui personal:

[GNpron Dumneavoastră]S decideți.

Am trimis o invitație [GNpron dumneaei]CI.

[GN Părerea [GNpron dumnealui]Pos]S este importantă.

Aspecte normative:

Pronumele de politețe de persoana a II-a care are ca referent o singură persoană, aflat în poziția subiectului, impune verbului predicat acordul formal, la plural, dar numelui predicativ acordul după înțeles, la singular:

Dumneavoastră așteptați aici.

Dumneavoastră sunteți constructor.

Potrivit normelor în vigoare, locuțiunile se scriu cu majusculă: Domnia Ta, Domnia Lui, Domnia Voastră etc.

Abrevierea pronumelui de politețe se face astfel:

dumneavoastră: dv. – dvs. – d-voastră

dumneata / dumitale: d-ta / d-tale.

Este nerecomandabilă asocierea pronumelui de politețe cu o formulă familiară de salut (Bună! Ăsta e răspunsul pentru dumneavoastră) sau cu o interjecție colocvială (Haideți să prezentați proiectul dumneavoastră).

PRONUMELE REFLEXIV

Aspecte definitorii. Pronumele reflexiv este caracterizat în primul rând prin faptul că are același referent cu subiectul:

Mihai se pregătește. (coreferențialitatea dintre subiectul Mihai și complementul direct se);

Mihai își cumpără o carte. (coreferențialitatea dintre subiectul Mihai și complementul indirect își);

Mihai are încredere în sine. (coreferențialitatea dintre subiectul Mihai și complementul prepozițional în sine);

Mihai și-a recitit lucrarea. (coreferențialitatea dintre subiectul Mihai și complementul posesiv și).

Așa cum se va vedea, cliticele pronumelui reflexiv pot funcționa și cu alte valori. Își stabilesc referentul în mod anaforic la persoana a III-a și deictic la persoana I și a II-a.

Inventar de forme. Pronumele reflexiv are forme, accentuate și neaccentuate / clitice, numai la cazurile dativ și acuzativ. Forme proprii are numai la persoana a III-a, la persoana I și a II-a împrumută pe cele ale pronumelui personal:

La persoana I și a II-a, deosebirea formelor pronominale personale de cele reflexive se face contextual, după criteriul coreferențialității: El se amuză – pronume reflexiv; El mă amuză – pronume personal.

Valori și funcții sintactice. După criteriul sintactic, pronumele reflexive se grupează în două categorii: cele care au și cele care nu au funcție sintactică.

Pronumele reflexive cu funcție sintactică se diferențiază referențial și sintactic astfel:

reflexive propriu-zise, cu următoarele funcții sintactice:

– complement direct: Tu te subestimezi.

– complement indirect: Tu îți stabilești anumite obiective. Satisfacția provocată sieși este mare.

– complement prepozițional: El se cunoaște pe sine. Este mulțumit de sine.

reflexive posesive, cu funcțiile sintactice:

– complement posesiv: Mihai își publică lucrarea. Te copleșesc amintirile-ți recente.

Pronumele reflexive fără funcție sintactică (și-au pierdut valoarea pronominală):

mărci ale diatezei pasive (Casa se construiește cu greu) sau ale diatezei impersonale (Aici se doarme bine);

formant obligatoriu în structura verbelor inerent reflexive: a se bosumfla, a se încrede, a se văieta, a-și închipui, a-și da seama.

Pronumele reflexiv reciproc se diferențiază prin indicarea coparticipării (prin reciprocitate) a cel puțin doi actanți la acțiunea / starea denumită de verbul predicat, în propoziții cu subiect la plural sau multiplu:

Ion și Maria se salută (unul pe altul).

Vecinii își împărtășesc experiențele trăite.

Are numai forme clitice, de plural – la acuzativ: ne, v(ă), s(e); la dativ: ne, v(ă), (î)și.

ADJECTIVUL PRONOMINAL DE ÎNTĂRIRE

Aspecte definitorii. Adjectivul pronominal de întărire indică insistența asupra numelui cu care se învecinează (prin focalizare sau intensificare) și de la care preia anaforic informația referențială. În prezent este folosit aproape numai ca adjectiv, dar în limba veche cunoștea și utilizări pronominale.

Flexiunea. Adjectivul pronominal de întărire este compus din vechiul pronume personal îns, însă, înși, înse și formele clitice de dativ ale pronumelui personal sau reflexiv -mi, -ți, -și, -ne, -vă, -și / -le. Are flexiune internă care marchează valorile de gen, număr și caz prin variațiile primului component al compusului, iar valorile de persoană prin variațiile celui de-al doilea:

Valori sintactice. Adjectivul pronominal de întărire are funcția sintactică de modificator în grupul nominal (cu centru un substantiv sau un pronume personal ori reflexiv):

[GN [însuși]Modif ministrul]; [GN ministrul [însuși]Modif];

[GN [însăși]Modif ea]; [GN ea [însăși]Modif].

Adjectivul de întărire este echivalent cu adverbul chiar cu care este frecvent înlocuit pentru evitarea problemelor de dezacord ridicate de flexiunea complicată a acestuia:

Ne-a vizitat președintele însuși. – Ne-a vizitat chiar președintele.

ADJECTIVUL PRONOMINAL POSESIV

Aspecte definitorii. Adjectivul pronominal posesiv indică posesorul având trăsături morfologice pronominale (marchează persoana posesorului și numărul de posesori) și adjectivale (acordul în gen, în număr și în caz cu nominalul care denumește obiectul posedat). Trebuie disociat de lexemul al, cu care era grupat ca „pronume posesiv”, în primul rând pentru că au referenți diferiți: meu desemnează posesorul, iar al obiectul posedat (acesta este interpretat, cum se va vedea, ca pronume semiindependent).

Formele flexionare. Adjectivul posesiv are forme flexionare diferențiate în funcție de persoana, cazul și numărul de posesori și în funcție de genul și numărul de obiecte posedate:

Al poate să apară ca marcă posesiv-genitivală, alături de adjectivul posesiv, în următoarele situații:

a) adjectivul posesiv precede un substantiv nearticulat și are funcția sintactică de determinant al grupului nominal respectiv: Și-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială…(M. Eminescu);

b) adjectivul posesiv este așezat imediat după un substantiv nearticulat definit: o idee a ta, această idee a ta, două lucrări ale mele;

c) adjectivul posesiv este așezat după substantivul articulat definit, dar nu în imediata sa vecinătate: Hotărârea aceasta a mea este definitivă; școala de altădată a noastră.

În limbajul familiar, adjectivul posesiv are statut de clitic pe lângă numele de rudenie: taică-meu, soră-ta (soru-ta), noră-sa (noru-sa).

Funcțiile sintactice ale adjectivului pronominal posesiv:

Funcția de posesor este tipică adjectivului posesiv din grupul nominal:

[GN OrașulCentru+Det [meu]Pos]S este curat.

[GN CămășileCentru+Det [acestea]Det [ale tale]Pos]S sunt noi.

Vecinii mei sunt acasă. [GNpron [Ai tăi]Pos]S sunt în concediu.

Dacă centrul grupului nominal în care se află este un substantiv postverbal, postadjectival sau relațional, atunci adjectivul posesiv îndeplinește funcția de complement al grupului nominal:

[GN LucrareaCentru+Det [ta]Compl]S va fi premiată.

[GN HărniciaCentru+Det [sa]Compl]s este răsplătită.

[GN SoraCentru+Det [aceasta]Det [a ta]Compl]S este foarte conștiincioasă.

Adjectivul posesiv are funcția sintactică de determinant în două situații:

când are statut de clitic: soră-mea, frate-meu, mătușă-sa;

când adjectivul posesiv antepus substantivului-centru este primul component al grupului nominal: A ta iubire c-un surâs arat-o (M. Eminescu).

Dacă adjectivul posesiv este complement al prepoziției, atunci acesta nu mai indică posesia și capătă statutul de pronume formând o serie completă cu forma de genitiv, persoana a III-a a pronumelui personal: împotriva mea / ta / lui / ei / sa / noastră / voastră / lor.

PRONUMELE SEMIINDEPENDENT AL

Aspecte definitorii. Al este desprins din structura „pronumelui posesiv” (al meu, al tău…) pentru că cele două componente ale acestuia au referenți diferiți: obiectul posedat și posesorul. Sintactic, are nevoie de o complinire obligatorie, fiind un cuvânt dependent, care apare în structura: pronume semiindependent + complinire obligatorie (grup nominal în genitiv sau adjectiv posesiv); aici înlocuiește întotdeauna un substantiv determinat definit:

Casa lui Mihai este nouă. → A lui Mihai este nouă.

Scrisul lui Mihai este caligrafic. → Al tău este obișnuit.

Formele flexionare ale acestui pronume, mai puține, se diferențiază după categoriile de gen, număr și caz: al, a, ai, ale, alor.

Funcțiile sintactice ale pronumelui semiindependent al sunt cele ale grupului nominal:

Subiect: [GNpron Ai Ioanei]S au câștigat.

[GNpron Ai tăi]S au câștigat.

Complement direct: Îi aștept [GPrep pe [GNpron ai vecinului meu]]CD.

Îi aștept [GPrep pe [GNpron ai acestuia]]CD.

Complement indirect: Le-am oferit [GNpron alor mei]CI invitații la concert.

Complement prepozițional: Apelează [GPrep la [GNpron ai lui Mihai]CPrep.

Apelează [GPrep la [GNpron ai tăi]CPrep.

Nume predicativ: Câștigul este [GNpron al acestuia]NP.

Câștigul este [GNpron al colegului]NP.

Circumstanțial: De aici [GPrep până la [GNpron ai lui Mihai]]CircLoc este puțin de mers.

Posesor în grupul nominal: [GN Hainele [GNpron alor mei]Pos ]S sunt în dulap.

Complement în grupul nominal: [GN Decizia [GNpron alor săi]Pos ]S este corectă.

Pronumele semiindependent al trebuie deosebit de omonimele sale care funcționează ca formanți ai numeralului ordinal (al doilea, al treilea) sau ca mărci posesiv-genitivale. Ca marcă posesiv-genitivală, al este lipsit de funcție sintactică și leagă adjectivul posesiv de substantivul-centru care nu este articulat cu articol definit (un elev al meu, unui elev al meu) ori este articulat cu articol definit, dar nu se află în imediata vecinătate a adjectivului (elevul acesta al meu).

PRONUMELE ȘI ADJECTIVUL PRONOMINAL DEMONSTRATIV

Aspecte definitorii. Pronumele demonstrativ este un pronume nepersonal, care înlocuiește numele obiectului adăugând, din perspectiva locutorului, distincțiile: apropiere / îndepărtare, identitate / non-identitate; acestea din urmă sunt criteriile după care se stabilesc cele patru tipuri de pronume demonstrative: de apropiere, de depărtare, de identitate și de diferențiere. Își schimbă forma după categoriile de gen, număr și caz și se poate realiza sintactic ca pronume sau ca adjectiv. Adjectivele demonstrative au funcția de determinant, putând fi antepuse (acest caiet) sau postpuse (caietul acesta) substantivului; cele antepuse au formă scurtă, iar cele postpuse au aceeași formă ca și pronumele.

Tipuri de pronume și adjective pronominale demonstrative:

Demonstrativul de apropiere are două realizări: acesta și ăsta. Acesta, forma lungă, poate avea și forma scurtă acest:

Demonstrativul de apropiere ăsta este folosit în registru colocvial cu următoarele forme:

Demonstrativul de depărtare are, ca și cel de apropiere, două forme deosebite după registrul de întrebuințare: acela și ăla. Acela, folosit în limbajul standard, are, de asemenea, o formă lungă (acela) și o formă scurtă (acel):

Paradigma variantei din limbajul colocvial, ăla, este următoarea:

Demonstrativul de identitate are o singură serie de forme, compuse din demonstrativul de depărtare acela și particula invariabilă și; flexiunea este internă, la nivelul primului component, unde se marchează categoriile gramaticale de gen, număr și caz:

Demonstrativul de diferențiere, celălalt, are în structura sa forma abreviată a demonstrativului de depărtare (a)cel(a) și forma arhaică a pronumelui nedefinit alalt; paradigma sa este următoarea:

Funcțiile sintactice ale demonstrativului, realizat pronominal sau adjectival, sunt următoarele:

Subiect: [GNpron Acesta]S învață bine.

Complement direct: Citește [asta]CD.

Complement indirect: Le-am oferit [GNpron celorlalți]CI invitația la concert.

Complement prepozițional: Astăzi se bizuie [GPrep pe [GNpron aceștia]]CPrep.

Nume predicativ: Lucrarea ta este [GNpron aceea]NP.

Circumstanțial: [GPrep În jurul [GNpron celuilalt]]CircLoc nu era nimeni.

Posesor: [GN Câinele [GNpron ăluia]Pos]S este de rasă.

Complement în grupul nominal: [GN Lucrarea [GPron acestuia]Comp]S este interesantă.

În ipostaza de adjectiv pronominal, demonstrativul ocupă funcția sintactică a determinantului: [GN Acest / acel / același / celălalt]Det]S elev învață bine.

Demonstrativul semiindependent cel are, ca orice pronume, capacitatea de a înlocui un nominal (substantiv determinat definit), dar presupune prezența unei compliniri:

A cumpărat două tricouri. Cel galben este mai atrăgător. (Tricoul galben este mai atrăgător).

Flexiunea pronumelui semiindependent cel este asemănătoare cu a demonstrativului acel(a):

Atunci când complinirea din dreapta nu poate funcționa fără cel, atunci acesta are valoare pronominală fiind centrul unui grup nominal:

[GNpron Cea [GAdj nouă]Modif]S îi vine bine. (rochia nouă)

*Nouă îi vine bine.

Dacă substantivul-centru se află la stânga lui cel, atunci acesta devine adjectiv și îndeplinește funcția sintactică de determinant:

[GN RochiaCentru+Det [cea]Det [nouă]Modif ]S îi vine bine.

Atunci când componentul din dreapta (un numeral) semiindependentului cel poate funcționa și fără acesta, atunci pronumele capătă tot valoare adjectivală și funcționează sintactic tot ca determinant:

[GNnum [Cei]Det doiCentru]S sunt absenți astăzi. [GNnum DoiCentru]S sunt absenți astăzi.

Aspecte normative

Adjectival demonstrativ postpus trebuie să respecte și acordul în caz cu substantivul determinat: elevului acestuia, elevilor acestora, elevului aceluia, elevilor acelora; construcții incorecte: *elevului acesta, *elevilor aceștia, *elevului acela, *elevilor aceia.

Dacă substantivul este determinat de încă un adjectiv, atunci adjectival demonstrativ va fi antepus substantivului: acest curs universitar, acel curs universitar; construcție nerecomandabilă: *cursul acesta universitar, *cursul acela universitar.

În construcțiile partitive cu prepoziția dintre pronumele demonstrative trebuie să aibă formă de plural: o casă dintr-astea, o casă dintr-alea nu *o casă dintr-asta, *o casă dintr-aia. Deoarece prepoziția de și-a pierdut valoarea partitivă, normele în vigoare recomandă folosirea pronumelui demonstrative la singular în construcții precum: o mașină de-asta, o mașină de-aia.

Este inutilă folosirea emfatică a adjectivului demonstrativ antepus în construcții ca: în acele situații în care…; aici este suficientă determinarea definită a substantivului: în situațiile în care…

Este greșită folosirea formelor pronominale fără –a: *acei dintre ei (corect: aceia dintre ei), *obiectivul profesorului și acel al cursantului (în loc de obiectivul profesorului și acela al cursantului).

În construcțiile cu un pronume relative este greșită folosirea lui acel(a) în locul semiindependentului cel: *acel(a) care (corect: cel care); la fel în construcțiile cu adjective, precum: *alte preocupări decât acelea obișnuite (corect: alte preocupări decât cele obișnuite).

Construcții anacolutice care trebuie evitate: *Celor care / Acelora care le-am trimis invitații…; corect: Celor cărora / Acelora cărora le-am trimis invitații…

Trebuie evitată îmbinarea pleonastică *tot același folosind același singur sau tot acela.

În construcția frazeologică unul și același trebuie declinați ambii termini: unuia și aceluiași (nu *unuia și același).

PRONUMELE ȘI ADJECTIVUL PRONOMINAL INDEFINIT (NEHOTĂRÂT)

Aspecte definitorii. Pronumele și adjectivele indefinite fac parte din categoria cuantificatorilor pentru că estimează ansamblul de indivizi / obiecte denumit de numele înlocuit (ca pronume) sau pe care îl însoțesc (ca adjective); altfel spus, se încadrează în categoria cuantificatorilor nedefiniți, deoarece nu oferă informații cantitative precise. Având în vedere sensul acestora, se poate face deosebire între două categorii de cuantificatori realizați prin pronumele și adjectivele indefinite: cuantificatori existențiali și cuantificatori universali.

Cuantificatorii existențiali realizați prin acest tip de pronume / adjectiv au rolul de a individualiza, adică de a restrânge numai la unul sau la unii dintre membrii clasei cuantificate proprietatea exprimată de substantiv:

Unii / câțiva (elevi) nu și-au făcut temele.

Restricțiile limitative impuse de cuantificatorii existențiali pot fi exprimate prin pronume (adjective) indefinite precum: unul, vreunul, mult, puțin, câtva, atât, cineva, careva, ceva, niște, oarecare, oarece, altul, altcineva, altceva, atare, anume, cutare. Cuantificatorii universali au rolul de a generaliza, de a extinde proprietatea exprimată de substantiv la nivelul tuturor membrilor clasei cuantificate:

Fiecare / Toți elev(ii) și-a(u) făcut tema.

Pronumele (adjectivele) indefinite care realizează cuantificarea universală sunt următoarele: fiecare, fiecine, fiece, oricare, oricine, orice, orișicare, oricine, orice, oricât, tot. Având în vedere caracteristicile semantice și sintactice comune, următoarele forme ale fostului numeral colectiv sunt încadrate acum în clasa pronumelui indefinit: amândoi, ambii, tustrei, câteșitrei.

Caracteristici morfologice. După structură, pronumele / adjectivele indefinite pot fi clasificate în două categorii: simple și compuse. Formele simple, a căror structură nu mai poate fi analizată în limba contemporană, sunt următoarele: alde, altul, anume, atare, atât, cutare, mult, niscai, niște, puțin, tot, unul. Formele compuse, a căror structură poate fi analizată în părțile lor componente, sunt: fiecare, fiecine, oricare, oricine, oricât, oarece, oarecare, orișicare, orișicine, careva, cineva, ceva, câtva, niscaiva; vreunul; altcineva, altceva. Deși constituie o clasă relativ închisă, pronumele / adjectivele indefinite au o flexiune eterogenă, putând varia după gen, număr și caz în grade diferite; destul de multe rămân însă invariabile: careva, ceva, niște, niscai, niscaiva, orice, oarece, altceva, alde, anume, atare.

Anumite îmbinări de cuvinte în centrul cărora se află pronumele relative cine, ce, care s-au fixat în locuțiuni pronominale indefinite: cine știe + cine, ce, cât; nu știu + care, cine, ce, cât; te miri + cine, ce; naiba știe + cine, ce; câte și mai câte; care mai de care ș.a.

Caracteristici sintactice. Membrii clasei indefinitelor pot avea realizări pronominale (Unii / Alții s-au retras.) sau adjectivale (Unii / Alți concurenți s-au retras.). Ca centru al unui grup nominal, pronumele indefinit poate avea mai multe funcții sintactice:

Subiect: [GNpron Fiecare]S își poartă de grijă.

Complement direct: Promite-i [GNpron ceva]CD ; Am chemat [GPrep pe[GNpron altcineva]]CD.

Complement indirect: A oferit cafea [GNpron tuturor]CI.

Complement prepozițional: Se plânge [GPrep de [GNpron oricine]]CPrep.

Nume predicativ: Părerea lui este [GNpron alta]NP.

Circumstanțial: A ajuns [GPrep la [GNpron altcineva]]CircLoc.

Posesor: [GNCasele [GNpron unora]Pos]S sunt foarte îngrijite.

Complement în grupul nominal: [GN Părerea [GNpron oricui]Compl]S este ascultată atent.

Adjectivele indefinite ocupă, de regulă, funcția sintactică a determinantului grupului nominal:

[GN [Fiecare]Det colegă]S a primit flori.

A adus [GN[niște]Det vin]CD.

Când adjectivul indefinit face parte dintr-un grup nominal care conține alți determinanți, atunci acesta are funcția sintactică de cuantificator:

[GN[Aceste]Det [câteva]Cuant caiete]S au rămas necorectate.

Aspecte normative.

Pronumele indefinit unul se scrie cu l final, față de numeralul cardinal unu.

Flexiunea adjectivului alt când are antepuși determinanți ca un, acest, oarecare: caietul unui alt elev (nu unui altui elev), am oferit invitații unei alte persoane (nu unei altei persoane).

Se spune corect unuia sau altuia (nu unuia sau altui), unui prieten sau altuia (nu unui prieten sau altui), (al) lui X și (al) lui Y (nu (al) lui X și Y).

Exemple de folosire inutilă a adjectivului indefinit alt în construcții cu verbe și substantive cate presupun reciprocitatea, în locul determinării definite a substantivului:

el și alți colaboratori ai săi (în loc de el și colaboratorii săi), tu și alți colegi ai tăi (în loc de tu și colegii tăi).

Acordul cu predicatul al pronumelui fiecare, aflat în poziția subiectului și urmat de construcții partitive de tipul dintre noi, dintre voi, dintre ei: componentele la persoana I și a II-a permit acordul formal (fiecare dintre noi s-a dus), dar și acordul după înțeles (fiecare dintre noi ne-am dus); dacă în construcția partitivă componenții sunt la persoana a III-a, este admis numai acordul formal (fiecare dintre ei s-a dus).

PRONUMELE ȘI ADJECTIVUL PRONOMINAL NEGATIV

Aspecte definitorii. Pronumele negativ înlocuiește numele obiectului prezentat ca inexistent, aparținând astfel categoriei cuantificatorilor nuli. Realizările sale lexicale se reduc la trei unități: nimeni, nimic și niciunul.

Nimeni se referă numai la persoane, prezintă numai realizări pronominale și are două forme cazuale care apar doar în contexte de masculin singular: N-A nimeni; G-D nimănui.

Nimic se referă numai la lucruri, are numai realizări pronominale și este invariabil.

Niciunul este o formă compusă (adverbul nici + pronumele nehotărât unul), are realizări pronominale și adjectivale cu flexiune de gen, număr și caz:

Funcții sintactice. Pronumele negativ poate avea următoarele funcții sintactice:

Subiect: [GNpronNimeni / Niciunul]S nu pleacă.

Complement direct: Nu a învățat [GNpron nimic]CD.; N-am invitat [GPrep pe [GNpron nimeni]]CD.

Complement indirect: Nu a solicitat ajutor [GNpron nimănui / niciunuia]CI.

Complement prepozițional: Nu se gândește [GPrep la[GNpron nimeni / nimic]]CPrepîn mod special.

Nume predicativ: Filmul său preferat nu e [GNpron niciunul dintre acestea]NP.

Complement circumstanțial: Nu a venit [GPrep la [GNpron niciunul]]CircLoc.

Posesiv: Nu este o țară [GNpron a nimănui]Pos.

Complement în grupul nominal: Nu-l impresionează amenințările [GNpron niciunuia]Compl.

În ipostază adjectivală, niciunul are funcția sintactică de determinant al grupului nominal:

Nu lipsește [GN [niciun]Det musafirCentru]S.

Aspecte normative:

Pronumele negativ impune, de regulă, formă negativă verbului predicat, în afara situațiilor în care este inclus într-un grup nominal complex: o țară a nimănui.

Conform normelor în vigoare, niciunul, nicio se scriu într-un singur cuvânt pentru că nici și unul / o sunt considerate o singură unitate lexicală, la fel ca nicicând, nicicum, niciodată. Pronumele și adjectivele negative nu trebuie confundate cu formele lor omofone care se scriu separat: Nu este vinovat nici unul, nici celălalt (nici este conjuncție, iar unul, ca și celălalt, este pronume nedefinit); El nu este nici un om foarte bun, dar nici un om foarte rău. (nici este conjuncție, iar un articol nedefinit).

Este contraindicată înlocuirea lui niciunul cu vreunul în construcții precum: Nu a provocat vreo (corect: nicio) ameliorare.

Coordonarea subiectelor nimeni și nimic impune verbului predicat forma de singular, nu de plural, cum se face în situațiile de acest gen: Nimeni și nimic nu mă poate opri.

Pronumele nimeni, nimic, niciunul (numai la forma de singular) aflate în poziția subiectului și însoțite de construcții partitive (dintre ei, dintre aceștia) exprimate sau subînțelese impun întotdeauna verbului predicat forma de singular: Nimic dintre acestea nu l-a ajutat.; Niciunul dintre ei n-a venit.

PRONUMELE ȘI ADJECTIVUL PRONOMINAL INTEROGATIV

Aspecte definitorii. Pronumele interogative apar în enunțuri interogative (propoziții / fraze interogative parțiale) unde înlocuiesc informațiile cerute interlocutorului referitoare la identitatea unei entități sau aprecierile cantitative referitoare la aceasta. În sens larg, interogativele conțin informații despre entitatea interogată: cine – persoane; care, ce – persoane și obiecte; cât – entități măsurabile; ce fel de – proprietăți ale entităților. Cine, care, cât pot avea forme flexionare după gen, număr și caz, ce și ce fel de sunt invariabile. Interogativul cine apare numai în ipostază pronominală, care, ce, cât, în ipostază pronominală și adjectivală, iar locuțiunea pronominală interogativă ce fel de, numai în ipostază adjectivală.

Funcțiile sintactice. în ipostază pronominală, interogativele au următoarele funcții sintactice:

Subiect: Cine a citit romanul?

Nume predicativ: Ce este aceasta?

Complement direct: Ce ai mai citit?

Complement secundar: Ce te-a întrebat?

Complement indirect: Cui îi trimiți invitația?

Complement prepozițional: La ce ai renunțat?

Complement predicativ al obiectului: Ce l-au angajat?

Circumstanțiale: De la cine ai plecat?

În ipostază adjectivală, interogativele funcționează ca determinanți:

Ce cămașă îți place?

Câte cărți ai cumpărat?

Care coleg a întârziat?

A câta întrebare l-a încurcat?

Ce fel de cadou i-a trimis?

Ca pronume interogativ, cât poate avea funcția de subiect (Cât din vinul ăsta s-a vândut?) sau de complement direct (Cât din vinul ăsta ai vândut?); cât poate avea și valoare adverbială, îndeplinind funcția de circumstanțial (Cât ai mers pe jos?). Pe lângă valoarea de pronume / adjectiv interogativ, ce poate avea și statutul de adverb exclamativ (Ce drăguț!) sau de interjecție exclamativă (Ce?! Eu l-am învățat să facă asta?).

PRONUMELE ȘI ADJECTIVUL PRONOMINAL RELATIV

Aspecte definitorii. Pronumele și adjectivele pronominale relative au rolul de conector frastic deoarece leagă o propoziție subordonată de regentul acesteia, dar și de substitut, deoarece înlocuiește un component nominal (uneori două) în subordonata pe care o introduce, procurându-și referința anaforic, de la un antecedent (Cartea care a primit premiul este în librării), sau din situația de comunicare (Cumpără ce găsește). Are forme invariabile (ce, ceea ce și pop. de) și variabile sau parțial variabile după gen (căruia – căreia), număr (căruia, căreia – cărora) și caz (cine – cui, care – căruia, căreia).

Unele pronume relative apar numai în ipostază pronominală (cine, ceea ce), altele pot funcționa atât pronominal, cât și adjectival (care, ce, câți), dar în toate situațiile rolul lor principal este acela de conector subordonator; în această calitate se aseamănă cu conjuncția subordonatoare de care se deosebește, totuși, prin calitatea sa de substitut integrat în propoziția pe care o introduce. Variația flexionară a pronumelui relativ, condiționată de integrarea sa sintactică într-o anumită poziție, se realizează în două situații distincte:

Variațiile de formă ale relativului sunt impuse de poziția sintactică ocupată în propoziția relativă pe care o introduce:

nominativ-subiect: Omul [PRel careNominativ-S intră pe poartă] este vecinul meu.

dativ- CI: Omul [PRel căruiaDativ-CI îi vorbesc] este vecinul meu.

Relativul își modifică forma după poziția avută față de regentă (în exemplul de mai jos, dativ-CI), nu după funcția îndeplinită în subordonată (subiect):

[Răspund întotdeauna [PRel cui mă întreabă]CI].

Formele principale ale pronumelui și adjectivului relativ:

Observații:

– pronumele relativ compus invariabil ceea ce se constituie ca grup neanalizabil datorită statutului său mai gramaticalizat care-l deosebește de grupurile cel ce, cel care, analizate ca pronume demonstrativ semiindependent cel + pronumele relativ ce / care;

– unele pronume nedefinite (oricine, orice, oricare, oricât) care fac parte din categoria conectorilor subordonatori se apropie destul de mult de statutul pronumelor relative;

– în lista pronumelor relative poate fi adăugată și locuțiunea ce fel de care are o întrebuințare adjectivală (Mă interesează ce fel de om ești); în limbajul popular apare și forma de, neadmisă în limba literară (Acela de vine e colegul meu);

– unele forme ale pronumelui relativ sunt omonime cu cele ale pronumelui interogativ: care, cine, ce, câți, ce fel de.

Funcții sintactice. Pronumele relativ are funcții sintactice variate în cadrul propoziției relative pe care o leagă de regentă:

Subiect: Am cumpărat florile care îți plac.

Complement direct: Am citit cartea pe care mi-ai recomandat-o.

Complement indirect: Am reinstalat programul căruia i-ai adus îmbunătățiri.

Complement prepozițional: A vizitat locul la care s-a gândit adesea.

Complement secundar: Nu am cunoscut argumentul ce l-a convins.

Nume predicativ: Mă impresionează ce ai devenit.

Complement de agent: Colegul de care ai fost impresionat s-a mutat la altă școală.

Circumstanțiale: Orașul spre care ne îndreptăm este foarte frumos (de loc).

Propoziția relativă are următoarele funcții sintactice pe lângă regenta la care este conectată prin pronume / adjective relative:

Subiect: L-a impresionat [PRel ce a văzut]S.

Complement direct: Invită [PRel pe cine dorește]CD.

Complement indirect: Oferă daruri [PRel cui merită]CI.

Complement prepozițional: Se gândește [PRel la ce s-a discutat]CPrep.

Complement secundar: El l-a învățat [PRel ce să facă]CSec.

Nume predicativ: A devenit [PRel ce și-a dorit mai mult]NP.

Complement de agent: A fost sfătuit [PRel de cine nu se aștepta]CAg.

Circumstanțiale: A plecat [PRel spre cine l-a invitat]CircLoc.

Complement al numelui: venirea [PRel cui mi-e drag]Compl.

Modificator al numelui: Nimic [PRel din ce a văzut]Modic nu l-a interesat.

Aspecte normative.

Folosirea lui care cu funcția sintactică de complement direct impune prezența obligatorie a prepoziției pe: Merele pe care le-ai cumpărat sunt foarte gustoase (nu: Merele care le-ai cumpărat…).

Este contraindicată și supărătoare folosirea abuzivă a relativului care în aceeași frază datorită monotoniei create și, uneori, datorită confuziei referitoare la numele înlocuit de pronumele relativ (v. schița Justiție de I.L.Caragiale).

GRUPUL NOMINAL CU CENTRU PRONUME (GNpron)

Aspecte definitorii. Grupul nominal cu centru pronume apare, de regulă, în locul unui grup nominal cu centru un substantiv însoțit de un adjectiv pronominal, cumulând astfel rolul substantivului-centru și pe cel al adjectivului pronominal: [Ceilalți] / [Unii] / [Alți elevi] au absentat >Ceilalți / Unii / Alții au plecat. Poziția în grupul nominal a pronumelui-centru nu este întotdeauna similară cu cea a substantivului-centru; astfel, după cum se știe, pronumele personal de persoana I și a II-a nu înlocuiește niciodată un substantiv; unele pronume nepersonale (nimeni, nimic, cine, cineva, altcineva, oricine, altceva) sunt întotdeauna centre de grup, neadmițând combinarea cu un substantiv. De asemenea, posibilitățile combinatorii ale centrului substantival sunt mult mai bogate decât ale centrului pronominal, al cărui grup este de multe ori monomembru.

Pronumele poate reprezenta centrul grupului nominal, dar adjectivul pronominal ocupă poziția determinantului, a cuantificatorului sau a posesorului. Mai trebuie adăugat că cliticele pronumelor personale și reflexive nu se constituie în centre de grup, dar au funcții sintactice ori sunt mărci ale unor forme verbale specifice.

Structura internă a grupului. În structura internă a GNpron pot intra modificatorii, posesorii și cuantificatorii.

Modificatorii se realizează prin:

– grup adjectival cu centru adjectiv propriu-zis sau participial: N-a cumpărat tricoul verde, ci pe cel /pe acela / pe celălalt roșu.; Nu cunosc pe altul venit astăzi.;

– grup prepozițional: aceea / cei din sală; Plăcerea lui este aceea de a citi.; ceva de mâncat;

– propoziție relativă: unii / aceia care au plecat;

– propoziție conjuncțională: speranța lor este aceea că se va face dreptate;

– mai rar, un grup verbal cu centru verb la gerunziu: Cei suferind de inimă să stea în casă.

Posesorii sunt realizați prin genitive / posesive: aceia ai elevilor / ai lui Ion / ai săi.

Cuantificatorii, realizați foarte rar, cu adjective pronominale indefinite din categoria cantitativelor: mulți alții, toți aceștia / ceilalți.

Pronumele personal are cele mai multe restricții de realizare a grupului în care este centru; astfel, se poate asocia în grup cu forme acordate ale adjectivului pronominal de întărire (eu însumi), cu relative izolate (El, care s-a pregătit conștiincios…), cu construcții izolate având valoare explicativă (Voi, din față, vorbiți mai încet!).

Pozițiile și funcțiile sintactice ale GNpron în propoziție sunt, în mare parte, comune cu cele ale grupului substantival; prezentarea de mai jos ține seama de grupurile gramaticale în care este inclus GNpron:

În GV:

– subiect: Dumneata ai mai fost aici.

– complement direct: Așteaptă pe altcineva.

– complement secundar: Profesorul l-a întrebat altceva.

– complement indirect: Am dat informațiile unora apropiați.

– nume predicativ: El este unul dintre câștigători.

– complement predicativ al obiectului: L-au numit altceva.

În GN:

– complement (substantivul-centru este postverbal, postadjectival sau relațional): alegerea unora, bucuria acestora, fratele lui;

– posesor (pronume în genitiv): cartea altcuiva;

În GAdj: complement indirect în dativ: aranjament folositor tuturor.

În GAdv: complement indirect: asemenea unora, conform multora.

În GInterj:

– subiect: El țuști în grădină!

– complement direct: Uite-l pe ăla!

– complement indirect: Bravo ei!

În GPrep: complement: cu cineva, despre unii, cu noi, împotriva multora.

Aspecte normative:

Construcția Sunt colegul care apreciez munca ta este incorectă, pentru că subiectul care impune forma de persoana a III-a, singular verbului-predicat: Sunt colegul care apreciază munca ta;

În construcțiile de tipul Eu, unul, te-am apreciat întotdeauna, pronumele indefinit unul este apoziție și se izolează prin virgule.

ADJECTIVUL

Aspecte generale

Adjectivul este o clasă lexico-gramaticală deschisă care exprimă proprietăți ale obiectelor (elev harnic, conștiincios, atent, cuviincios, dificil etc.) sau indică restrângerea domeniului de referință al numelui acestora la anumite subdomenii (vas maritim, comercial, pescăresc, militar, american etc.); morfologic, se caracterizează prin flexiunea de gen, număr, caz și prin indicarea gradelor de intensitate, iar sintactic, prin capacitatea de asociere cu un substantiv-regent sau cu un substitut al acestuia. Din punct de vedere semantico-gramatical se pot distinge două subclase de adjective: calificative și categoriale.

Adjectivele calificative exprimă proprietăți variate ale referenților desemnați de substantive, care pot fi aprecieri subiective, la diferite grade de intensitate, situate înaintea sau în urma substantivului: stradă (foarte) romantică, (foarte) romantica stradă; cele categoriale (numite și relaționale, pentru că, frecvent, exprimă relația dintre două substantive: convoi militar, „convoi alcătuit din militari /în scopuri militare”) restrâng referința substantivului la anumite subdomenii, indică trăsături obiective, negradabile, fiind așezate, de regulă, numai după substantiv: comerț stradal (*comerț foarte stradal, *stradalul comerț). De asemenea, spre deosebire de majoritatea adjectivelor categoriale, cele calificative pot ocupa poziția numelui predicativ (Strada este romantică; *Consiliul este profesoral), apar ca centre de grup cu diferiți adjuncți (Fotografia era destul de cunoscută prietenilor săi; *Este o reacție atomică cunoscătorilor) și se pot construi cu determinantul emfatic cel (prietenul cel bun; *reacția cea nucleară). Distincția dintre cele două subclase nu este întotdeauna tranșantă, uneori adjectivele sunt calificative sau categoriale în funcție de substantivele cu care se asociază: râs homeric, comparație homerică, atitudine paternă, ascendență paternă, înțelepciune biblică, text biblic, disciplină spartană, soldat spartan; de regulă, sensul adjectivelor din astfel de sintagme este decis de context.

Uneori, sensul adjectivului calificativ este condiționat de poziția ocupată pe lângă substantivul regent: o bună parte („o mare parte”) a lucrării – o parte bună („parte valoroasă”) a lucrării, diferite („fel de fel”, „diverse”, „variate”) idei – idei diferite („care diferă”), un distins („care se distinge, remarcabil”) jurnalist – un jurnalist distins („care a fost distins, remarcat”), un nou („alt, încă un”) proiect – un proiect nou („recent, care nu e vechi”), săracul / sărmanul („bietul”) cetățean – cetățeanul sărac / sărman („nevoiaș, fără avere”), simplă („numai, doar”) presupunere – presupunere simplă („necomplicată”).

Flexiunea adjectivului

Categoriile gramaticale ale adjectivului – genul, numărul și cazul – se manifestă în cadrul acordului cu numele prin desinență, articol enclitic și alternanțe fonetice; la acestea se adaugă o categorie proprie adjectivului, gradele de intensitate.

Clasele flexionare ale adjectivului se stabilesc în funcție de numărul de forme pe care acesta le are în flexiune, marcate în primul rând prin desinențe:

Adjectivele cu patru forme flexionare, considerate tipice pentru flexiunea acestei clase lexico-gramaticale în limba română, au desinențele: Ø / -u, -ă, -i (asilabic, silabic și semivocalic), -e: alb – albă – albi – albe, negru –neagră – negri – negre, aspru – aspră – aspri – aspre;

tot în această clasă intră și unele adjectivele cu flexiune atipică:

adjective terminate în –u semivocalic: greu – grea – grei – grele, rău – rea – răi – rele;

unele adjective formate cu sufixul –el: frumușel – frumușică – frumușei – frumușele, subțirel – subțirică – subțirei – subțirele, tăricel – tăricică – tăricei – tăricele (variantele feminine în –ea frumușea, subțirea, tăricea nu mai sunt admise de norme).

Adjective cu trei forme flexionare:

adjective cu forme omonime de masculin plural și feminin plural: adânc – adâncă – adânci, drag – dragă – dragi, cenușiu – cenușie – cenușii, nou – nouă – noi;

adjective cu forme omonime de feminin singular și feminin plural: încântător – încântătoare – încântători, instantaneu – instantanee – instantanei, următor – următoare – următori;

adjectivul atipic june – jună – juni.

Adjective cu două forme flexionare:

adjective cu forme omonime la masculin și feminin, diferențiate însă la singular și plural: dulce – dulci, mare – mari, verde – verzi;

adjective cu forme identice de singular și plural la masculin și la feminin: gălbui – gălbuie, greoi – greoaie;

adjective cu forme identice de gen și cu aceleași forme la feminin, singular și plural: sagace – sagaci, tenace – tenaci;

adjectivul vechi – veche.

Adjective invariabile: atroce, bleu, cumsecade, ditamai, kaki, lila, mini, turcoaz.

În afara desinențelor, flexiunea adjectivelor este marcată uneori și prin alternanțe fonetice:

o/oa: duios – duioasă, snob – snoabă, analog – analoagă/analogă, omolog – omoloagă/omologă, dar baroc – barocă, ipohondru – ipohondră, monoton – monotonă, patriot – patriotă;

e/ea: des – deasă, negru – neagră, pitoresc – pitorească, românesc – românească, dar carnavalesc – carnavalescă, dantesc – dantesă, dens – densă, grotesc – grotescă, integru – integră, intrinsec – intrinsecă, livresc – livrescă;

a/e: măiastră –măiestre, australiană – australiene, italiană – italiene;

z/j: dârz – dârji, treaz – treji, viteaz – viteji, mofluz – mofluzi/mofluji, dar confuz – confuzi, obez – obezi, chinez – chinezi, englez – englezi;

l/i: chel – chei, gol – goi, moale – moi, sătul – sătui, bunicel – bunicei, dar domol – domoli, fidel – fideli, fudul – fuduli;

c/č: adânc – adânci, flasc – flasci, puternic – puternici, sărac – săraci;

g/ğ: lung – lungi, pribeag – pribegi, stâng – stângi, vitreg – vitregi;

t/ț: bogat – bogați, cuminte – cuminți;

d/z: cald – calzi, crud – cruzi, plăpând – plăpânzi, verde – verzi.

Adjectivele antepuse substantivului preiau articolul definit al acestuia, care devine astfel o marcă suplimentară a flexiunii lor: onestul cetățean – onestului cetățean – oneștii cetățeni – oneștilor cetățeni.

Gradele de intensitate

Gradele de intensitate, categorie gramaticală proprie adjectivelor, exprimă diferențele de intensitate ale însușirilor unor obiecte; gradarea însușirii se face prin comparația prezenței acesteia la obiecte diferite (Ea este mai vorbăreață decât el) sau la același obiect în împrejurări deosebite (Vara aceasta este mai călduroasă decât cea din anul trecut) ori în mod absolut, fără vreun reper comparativ (Vara este foarte călduroasă).

Semantic, gradele de intensitate se deosebesc prin prezența / absența trăsăturilor [Intensitate] și [Comparație], secondate, în plan formal, de mărci analitice specifice de formare:

Pozitivul este neutru din punctul de vedere al intensității și al comparației, nu are mărci specifice de construcție fiind forma-tip a adjectivului la care se raportează celelalte grade de intensitate: bun, deștept, frumos, voinic.

Comparativul: însușirea exprimată de adjectiv are variații de intensitate în cadrul unei comparții care este de trei feluri:

comparativul de egalitate indică intensitatea egală a însușirii obiectelor comparate /a însușirii aceluiași obiect în împrejurări diferite și se construiește cu locuțiunile adverbiale tot așa de, la fel de, deopotrivă de: tot așa de harnic;

comparativul de superioritate indică intensitatea superioară a însușirii unuia dintre obiectele comparate / a însușirii aceluiași obiect în împrejurări diferite și se construiește cu adverbul mai: mai harnic;

comparativul de inferioritate indică intensitatea inferioară a însușirii unuia dintre obiectele comparate /a însușirii aceluiași obiect în împrejurări diferite și se construiește cu adverbul puțin la comparativ de superioritate: mai puțin harnic.

Superlativul arată că intensitatea însușirii exprimate de adjectiv este la nivel maxim și, în funcție de preznța / absența comparației, este de două feluri:

superlativul relativ arată că intensitatea însușirii unui obiect este maximă în cadrul catgoriei de obiecte din care acesta face parte; se construiește cu formantul cel adăugat comparativului de superioritate, respectiv comparativului de inferioritate: cel mai harnic dintre colegi, cel mai puțin harnic dintre colegi;

superlativul absolut indică intensitatea maximă a însușirii exprimate de adjectiv, dar fără niciun reper comparativ; construcția-tip se realizează cu adverbul foarte: foarte harnic, foarte puțin harnic.

Construcția comparativului și a superlativului relativ necesită prezența obligatorie în enunț a complementului comparației, adică a termenului care arată cu cine se face comparația: mai harnic / mai puțin harnic decât…; tot așa de / la fel de harnic ca (și)…; cel mai harnic / cel mai puțin harnic dintre / din…

În afara mărcilor gramaticalizate prezentate mai sus, există și procedee expresive de realizare a gradelor de intensitate, aflate la limita dintre gramatical și lexical, construite astfel:

adverb (propriu-zis sau provenit dintr-o altă parte de vorbire) + de + adjectiv: extrem de binevoitor, extraordinar de talentat, nemaipomenit de frumoasă, teribil de călduros;

adjectiv + locuțiune adverbială (antepusă ori postpusă): deștept din cale-afară, cu totul și cu totul curat;

adjectiv + supin: frumoasă de nespus, viteaz de temut;

adjectiv (ca adjunct antepus) + de + adjectiv: mort de beat, frânt de obosit, putred de bogat;

așa-numitele locuțiuni de intensitate în care substantivul are comportament adverbial: gol pușcă, singur cuc, îndrăgostit lulea, beat turtă;

adjectiv + grup locuțional: supărat nevoie mare, vesel din cale-afară, lacom peste măsură, cu totul și cu totul alb;

construcții exclamative de tipul: Ce frumoasă este!, Cât de înalt este blocul acesta!;

repetarea adjectivului: muzică plăcută, plăcută;

repetiții gramaticale precum: frumoasa frumoaselor, minunea minunilor, voinicul voinicilor;

lungirea voclalelor (frumoaaasă, cumiiinte) sau a consoanelor (rrrău ,urrrât );

prin derivare cu ajutorul sufixelor și a prefixelor: -isim (rarisim, simplisim), arhi- (arhicunoscut, arhiaglomerat), extra- (extrafin, extraplat), hiper- (hipermotivat, hipersensibil), prea- (preacucernic, preasfințit), răs- (răscunoscut), stră- (străvechi), super- (superdotat, supertalentat), supra- (supraaglomerat, suprasolicitat), ultra- (ultracentral, ultramodern).

Grupul adjectival (GAdj)

Grupul adjectival poate fi monomembru, când centul adjectival nu are subordonați, sau complex, când în grup există subordonați ai acestuia:

Copac[GAdj verde].

Copac [GAdj mereu verde].

Grupul adjectival complex include, pe lângă adjectivul-centru, subordonați numiți generic adjuncți și complemente.

Adjuncții sunt constituienți facultativi, așezați în stânga sau în dreapta adjectivului-centru; cei așezați în stânga exprimă gradarea (mai puțin spectaculos, nespus de spectaculoe, teribil de spectaculos), progresia gradării (din ce în ce mai captivant), aproximarea (cam plictisitor, relativ plăcut) sau modalizarea (cică harnică, pasămite harnică). Adjuncții așezați în dreapta sunt circumstanțiale spațio-temporale (fericit la petreceri, aprig în luptă, apatic uneori, binevoitor câteodată), circumstanțiale de cauză (orgolios din fire, slab de nemâncare), circumstanțiale de relație (slăbit fizic, modestă intelectual) și circumstanțiale consecutive (frumoasă de nespus, urâtă de-ți vine să fugi).

Complementele din GAdj sunt componente mai strâns legate de adjectivul-centru, fiind, în funcție de natura adjectivului, prezențe obligatorii sau facultative. După tipul de complement cerut în grup, adjectivele se diferențiază astfel:

adjective complinite de un complement indirect: anterior concursului, drag colegilor, favorabil elevilor, ostil adversarilor; lucruri aparținătoare instituției, flori dăruite profesoarei, felicitare trimisă câștigătorilo;

adjective complinite de un complement prepozițional: compatibil cu, contemporan cu, egal cu, paralel cu; comparabil cu, interesat de, participant la, dezamăgit de, uimit de;

adjective complinite de un complement în genitiv: locuitori păstrători ai obiceiurilor;

adjective complinite de un nume predicativ (țări foste colonii și devenite suverane) sau de un complement predicativ al obiectului (consilier numit primar);

adjective gradabile complinite de un complement comparativ: mai harnic decât, la fel de harhic ca, cel mai harnic dintre.

GAdj are funcții dependente de grupurile sintactice din care face parte:

în GN are funcția de modificator: cetățean onest, romanticul cuplu, acid sulfuric, echipa națională;

în GV este nume predicativ (în raport cu verbul copulativ): este harnic, devine pasionant, se face mare, rămâne optimist;

în GPrep poate avea fucțiile:

– circumstanțial de cauză: A plecat de supărat [ce era];

– nume predicativ: Trece de neserios;

– complement predicativ al obiectului: Îl ia drept bănățean;

– complent al comparației în enunțuri comparative: E mai bine să fie cumpătat decât emotiv;

în grupurile reorganizate poate avea funcția de predicativ suplimentar: A venit [și este] supărată.

Grupul [cel + Adj] trebuie interpretat astfel: în prezența unui centru substantival, cel este determinant emfatic, iar adjectivul este modificator:

[GN vacanțaCentru+Det[cea]Det emfatic[mare]Modif]

În lipsa centrului substantival, pronumele semiindependent cel, cea, cei, cele devine centru pronominal de grup, iar adjectivul își păstrează calitatea de modificator (obligatoriu):

A trecut vacanța cea mare și acum o așteaptă pe [GNpron ceaCentru [mică]Modif].

Aspecte normative:

Pronumele demonstrativ semiindependent cel care însoțește adjectivul ca determinant emfatic sau ca marcă a superlativului relativ se acordă cu substantivul-centru împreună cu adjectivul: vacanței celei mari; mulțumită colegei mele celei mai apropiate (nu mulțumită colegei mele cea mai apropiată);

Este greșit acordul prin atracție al grupului adverbial gradat cel + adv cu substantivul învecinat, ca în construcțiile: ipoteza cea mai bine argumentată (corect: ipoteza cel mai bine argumentată), bagajele cele mai ușor / ușoare transportabile (corect: bagajele cel mai ușor transportabile);

Se păstrează diftongul final (-ĭu) al adjectivelor neologice terminate în –toriu: aleatoriu, ambulatoriu, contradictoriu, definitoriu, obligatoriu, provizoriu (nu aleator, ambulator, contradictor, definitor, obligator, provizor);

unele forme se diferențiază gramatical (adjectiv – substantiv: ondulatoriu – ondulator, oscilatoriu – oscilator) sau semantic (executor „care execută” – executoriu „care trebuie executat”);

Adjective precum propriu, straniu primesc doi „i” în postpunere (primul aparține radicalului, al doilea este desinență de plural: lucrări proprii) și trei „i” în antepunere (primul aparține radicalului, al doilea este desinență de plural, iar al treilea este articol definit: propriii invitați);

Adjectivele cu radicalul terminat în –g au la fem. sg. GD forme în –ii (dragii mele colege, largii mele camere, întregii mele lucrări, vagii mele presupuneri) sau în –ei (aprigei mele dorințe, dulcegei mele amintiri, vitregei noastre soarte); diferențierea se face după forma de fem. pl. a acestor adjective: dragi, largi, întrgi, vagi, dar aprige, dulcege, vitrege.

NUMERALUL

Aspecte generale. Numeralul face parte din clasa cantitativelor, fiind expresia noțiunii de număr, organizată în serii numerice teoretic infinite, care pornesc întotdeauna de la unitate (unu, doi, trei…,n). Se face deosebire între numeralul cardinal, care exprimă determinarea numerică, și numeralul ordinal, care exprimă ordinea numerică. Celelalte subclase de numerale din gramatica tradițională au fost incluse în alte clase lexico-gramaticale: multiplicativele (îndoit, întreit, împătrit…) sunt considerate adjective, fracționarele (doime, treime, pătrime…) sunt substantive feminine, adverbialele (o dată, de două ori, de trei ori…) sunt locuțiuni adverbiale, distributivele (câte unu, câte două, câte trei…) și unele colective (toate două, toate trei…) sunt construcții specifice cu numeralul cardinal, iar celelalte colective (amândoi, tustrei, câteșitrei, câteșipatru) sunt considerate pronume indefinite.

Numeralele au o flexiune mai redusă decât a altor nominale, dar pot marca deosebirile de gen (masculin – feminin) și de caz (NA – GD), însă, datorită specificității lor, nu și pe cea de număr. Sintactic, numeralele au comportament pronominal (Am aranjat cărțile pe raft. Două sunt dicționare.), adjectival (două dicționare), mai rar substantival (doi plus doi fac patru).

NUMERALUL CARDINAL

Caracteristici definitorii. Numeralele cardinale exprimă numere naturale care aparțin unui sistem strict organizat numeric în care fiecare component se definește prin raportare la vecinii săi (doi este mai mare ca unu, dar mai mic decât trei).

Din punctul de vedere al structurii morfematice, numeralele cardinale sunt simple și compuse. Cele simple sunt inanalizabile, puține, dar componente fundamentale ale seriei numerice: unu / una, doi / două, trei, patru, cinci, șase…,zece (pentru valoarea substantivală a lui zeci, sută – sute, mie – mii, milion – milioane, miliard – miliarde vezi infra). Numeralele compuse pot fi sudate (unsprezece, doisprezece / douăsprezece, treisprezece …, nouăsprezece; douăzeci, treizeci, patruzeci … ,nouăzeci), compuse prin alăturare (o sută, două sute, trei sute …, nouă sute; o mie, două mii, trei mii …, unsprezece mii …, nouăsprezece mii; un milion, două milioane …, nouăsprezece milioane; un miliard, două miliarde … ,nouăsprezece miliarde) sau pot include și compuse prin sudare, și compuse prin alăturare (o sută patruzeci și unu, treisprezece mii opt sute cinzeci și patru, patruzeci și patru de mii opt sute șaizeci și trei etc.).

Trăsături morfosintactice. Numeralele cardinale pot avea unele forme specializate pentru a exprima valorile de gen și de caz; informația de număr este conținută în matricea lexicală a numeralelor, la fel ca cea de gen în cazul substantivelor.

Au forme diferite pentru exprimarea genului (masculin și feminin) numai numeralele unu și doi precum și unele compuse ale acestora (cu excepția lui unsprezece): doisprezece / douăsprezece; douăzeci și unu / douăzeci și una, douăzeci și doi / douăzeci și două, o sută unu / o sută una, o mie doi / o mie două etc.; toate celelalte numerale sunt invariabile în raport cu genul.

Formele cazuale de nominativ și acuzativ sunt omonime:

Trei candidați m-au impresionat.

I-am audiat pe trei dintre candidați.

Valorile de genitiv și dativ se realizează analitic, cu prepozițiile a pentru genitiv, respectiv la pentru dativ:

Tricourile a patru copii sunt galbene.

Au oferit tricouri la patru copii.

Frecvent, numeralele cardinale au ca determinant demonstrativele semiindependente care preiau distincțiile de caz: cei / cele la nominativ și acuzativ (Cei trei candidați m-au impresionat; I-am audiat pe cei trei candidați), celor la genitiv și dativ (Tricourile celor patru copii sunt galbene; Au oferit tricouri celor patru copii).

Numeralele cardinale au comportament adjectival, pronominal și, uneori, substantival. Când funcționează ca adjective, acestea califică din punct de vedere numeric (=cuantifică) substantivul însoțit, cu care se acordă în gen și caz:

Ea a cumpărat două cărți ca să le ofere celor doi sărbătoriți.

Întrebuințate pronominal, numeralele cardinale funcționează, de regulă, anaforic, adică substituie un nume situat în enunț înaintea sa:

Au sosit trei mașini; una este roșie, iar două sunt albastre.

Deseori apare cu valoarea de pronume-substitut în construcții partitive în care este situat înaintea numelui înlocuit:

Doi dintre cei treizeci de colegi au lipsit.

Cu valoare substantivală, numeralul cardinal se întrebuințează în limbajul matematic (Patru fără unu fac trei) și în câteva situații particulare: unități de indicare a distanței (Se află la kilometrul 10), diviziuni administrative (incidentul din sectorul 3), nivelurile unei clădiri (etajul 4), mijloace de locomoție (tramvaiul 5), dimensiuni ale unor articole vestimentare (Cămașa are măsura 40). În toate aceste situații numeralul cardinal are valoarea unui substantiv de genul masculin, chiar dacă apare lângă un substantiv feminin:

Am luat nota 2. (se citește doi, nu două)

Trăsături sintactice. Comportamentul sintactic al numeralului cardinal este condiționat de valoarea cu care este întrebuințat: adjectiv, pronume sau substantiv.

Numeralul cardinal cu valoare adjectivală poate fi determinant sau cuantificator al substantivului-centru:

– determinant al substantivului-centru:

[GN[Doi]Det pietoniCentru]S traversează strada.

– în prezența adjectivelor demonstrative acești, alți și a demonstrativului semiindependent cei, cele care preiau rolul de determinanți, numeralul-adjectiv are funcția de cuantificator:

[GN[Acești / Alți /Cei]Det[ doi]Cuant pietoniCentru]S traversează strada.

– își păstrează calitatea de determinant în prezența semiadverbului distributiv câte și a semiadverbului de aproximație vreo care au rolul de adjuncți:

Traversează strada [GN[câte]Adj [[doi]Det pietoniCentru]]S pe minut.

Acum traversează strada [GN[vreo]Adj[[ doi]Det pietoniCentru]]S.

Numeralul cardinal poate fi centrul unui grup nominal monomembru sau complex. În grupul monomembru apare în toate situațiile în care are valoare substantivală și, uneori, când are valoare pronominală:

Trei minus unu fac doi.

A cumpărat câteva cărți; două sunt romane de aventuri.

În grupul complex, al cărui centru poate fi numai numeralul cardinal cu valoare pronominală, acesta ocupă poziții sintactice proprii substantivului:

– subiect: [GNnum[Acestea]Det două]S sunt cele mai bune filme din festival.

– complement direct: A venit să cumpere un pepene roșu, dar a cumpărat [GNnum doi [galbeni]Modific]CD.

– complement prepozițional: [GPrep Împotriva [GNnum [celor]Det două]]CPrep are mai multe obiecții.

– apoziție: I-a recunoscut [GPrep pe [GPron aceștia]]CD [GNnum doi]Apoziție.

În cadrul propoziției numeralul cardinal ocupă diverse poziții sintactice integrându-se în grupuri sintactice ierarhic superioare:

În GN:

– determinant (valoare adjectivală): A rezolvat două probleme.

– cuantificator (valoare adjectivală): Aceste / Cele două întrebări sunt dificile.

– posesor (valoare pronominală): El este autorul a două dintre lucrările prezentate.

– complement (valoare pronominală): Analiza a doi dintre profesorii mei.

În GNnum: modificator prepozițional (valoare pronominală): Trei din nouă au plecat.

În GV:

– subiect: Patru / Vreo patru / Cei patru s-au întors acasă.

– complement direct: Am cumpărat (vreo) zece dintre exponate.

– complement indirect: A mulțumit celor doi / la doi din sala de conferințe.

– complement prepozițional: Își amintește de patru dintre participanții la concurs.

– nume predicativ: Nota obținută de Ion este șapte.

Interpretări și clarificări.

Deosebirea numeralului cardinal cu valoare substantivală de substantivul provenit din numeral. Așa cum am văzut mai înainte (vezi Trăsături morfosintactice), în câteva situații particulare numeralul cardinal poate funcționa cu valoare substantivală, când se constituie ca o „denumire numerică” având, ca toate numeralele, un gen fix:

Locuiește în sectorul 3.

Acestea nu trebuie confundate cu substantivele provenite prin conversiune din numerale, care au trăsăturile specifice substantivului: gen, număr singular și plural, posibilitatea de a primi articol și de a intra, cu sensuri speciale, în construcții specifice substantivului ca în enunțurile:

A intrat la facultate cu zece la gramatică și cu nouă la istorie (zece și nouă nu sunt determinări numerice, ci note din sistemul de evaluare didactică).

Avea buzunarele pline cu sutele astea (sutele sunt niște bancnote).

Deosebirea dintre numeralul cardinal și substantivul parțial omonim din care provine. Cuvintele zece, o sută, o mie, un milion, un miliard sunt numerale deoarece exprimă un număr întreg (10, 100, 1000 etc.) și au comportamentul morfosintactic specific numeralelor cardinale. Cuvintele zeci, sută – sute, mie – mii, milion – milioane, miliard – miliarde din componența unor numerale compuse (douăzeci, treizeci, o sută, trei sute, o mie, două mii etc.) sunt considerate substantive (vezi și DOOM2) pentru că indică un ansamblu de elemente care uneori poate exprima aproximarea numerică (zeci / sute / mii de cărți), au gen fix (feminin sau neutru) și forme specializate pentru singular și plural, pot primi determinanți proprii substantivului (articol definit: zecile, suta – sutele, mia – miile etc.; adjective indefinite: multe / câteva zeci, sute, mii etc.; numeral ordinal: a doua / a treia / a patra sută, a doua / a treia mie etc.; adjectivul interogativ: câte zeci, sute, mii, milioane etc.).

Grupul [„cel” + numeral] și grupul [„cel” + adjectiv / GPrep]

[GNnum [Cei]Det doiCentru]S au absentat. – demonstrativul semiindependent cei este determinant facultativ (restrânge aria de referință a centrului-numeral doi) pentru că enunțul poate exista și în absența sa: Doi au absentat.

[GNpronCeiCentru harniciModif]S au promovat. – pronumele demonstrativ semiindependent cei este centrul grupului pronominal pentru că înlocuiește un substantiv: Elevii harnici au promovat.; harnici este un modificator care nu poate funcționa în lipsa centrului.

[GNpronCeiCentru de aiciModif]S au câștigat. – ca și la (2), demonstrativul semiindependent cei este centru însoțit de modificatorul de aici pentru că înlocuiește un nume: Copiii de aici au câștigat.

Construcția [„toți / toate” + numeral cardinal] este considerată construcție cu sens colectiv, echivalentă cu pronumele / adjectivele indefinite tustrei (elevii), tustrele elevele; în funcție de context, toți / toate poate avea rolul de cuantificator extern sau de centru al construcției:

Îi îndrumă atent [GPrep pe[GNpron toțiCentru]]CD [GNnumtrei].

Îi îndrumă atent [GPreppe [toți]Cuant extern[ trei]Apoziție [eleviiCentru+Det]]CD.

Îi îndrumă atent [GPreppe[GN [toți]Cuant extern [[cei]Det [trei]Cuant eleviCentru]]]CD.

Construcția [„câte / vreo” + numeral cardinal] include semiadverbul distributiv câte și adverbul de aproximație vreo care funcționează ca adjuncți:

Consultă [GN[câte / vreo]Adjunct [[doi]Det paciențiCentrui]]CD pe oră.

Îi plac romanele inspirate din istorie; citește [GNnum [câte / vreo]Adjunct [două]]CD pe lună.

Aspecte normative.

Numeralele cardinale simple de la 1 la 10 se pot scrie cu litere (unu, doi, trei etc.) sau cu cifre (tabele, exprimarea orei și a datei calendaristice etc.); se recomandă ca numeralele mai mari de 10 să fie scrise cu cifre (12 creioane, 24 de ani etc.).

Exprimarea datei se face cu numeralul cardinal pentru indicarea anului, cu numeralul ordinal pentru lună și cu numeralul cardinal sau ordinal pentru indicarea zilei; astfel, pentru prima zi a lunii se scrie, de exemplu, 1.III.2015 sau 01.03.2015 și se citește întâi (nu unu) a treia două mii cincisprezece. Pentru zilele de 21 și 31 ale lunii se recomandă folosirea formei de masculin a numeralului: 21 februarie, 31 martie (se citește douăzeci și unu februarie, treizeci și unu martie); pentru zilele de 2, 12 sau 22 ale lunii, conform tradiției, se pot folosi atât forma masculină, cât și cea feminină a numeralului: doi / două ianuarie, doisprezece / douăsprezece ianuarie, douăzeci și doi / douăzeci și două ianuarie.

Indicarea orei se face folosind forma de masculin pentru numeralele 1 și 21: ora unu / douăzeci și unu; pentru numeralele 2, 12, 22, conform tradiției, este preferată forma de feminin: ora două / douăsprezece / douăzeci și două.

Numeralul cardinal cu valoare adjectivală se acordă în gen cu substantivul care urmează după el (substantivul cuantificat) care este centrul grupului nominal:

A refăcut cele / aceste / alte douăzeci și una de propuneri.

A verificat cei / acești / alți douăzeci și doi de indicatori.

Sunt incorecte construcțiile precum cele / aceste / alte / ultimele două sute (mii, milioane, miliarde) de lei pentru că acordul se face greșit (prin atracție) cu cuvintele sute, mii, milioane, miliarde,și nu cu substantivul-centru lei; forma corectă: cei, acești…două sute de lei.

Dacă substantivul-centru este de genul neutru, iar numeralul-adjectiv compus care îl cuantifică are pe ultimul loc numeralul 1, acesta va avea formă de masculin, impusă prin atracție de forma de singular a substantivului: douăzeci și unu de caiete; în aceeași situație, când numeralul-adjectiv compus care cuantifică substantivul-centru are pe ultimul loc numeralul 2, acesta va avea formă de feminin, impusă tot prin atracție de forma de plural a substantivului: douăzeci și două de caiete.

În grupul nominal cu centru substantivul feminin zeci, componenții aflați la stânga sa se acordă cu acesta, adică se pun la genul feminin: câteva zeci de kilometri, cele câteva zeci de lei, alte câteva zeci de dolari; prin urmare, sunt greșite construcțiile în care acordul se face cu modificatorul prepozițional (de kilometri, de lei, de dolari), și nu cu substantivul-centru: *cei câțiva zeci de kilometri, *cei câțiva zeci de lei, *alți câțiva zeci de dolari.

NUMERALUL ORDINAL

Caracteristici morfosintactice. Numeralul ordinal indică entități ordonate numeric în succesiuni referitoare la spațiu (al treilea din față), la timp (Ludovic al paisprezecelea) sau la o ierarhie calitativă (produse de mâna a doua).

Pentru poziția inițială a seriei, corespunzătoare numărului 1, se folosesc numeralele ordinale primul / prima, întâiul / întâia și dintâi. Celelalte ordinale se formează de la numeralele cardinale la care se adaugă afixele al … lea pentru masculin (al doilea) și a … a pentru feminin (a doua).

Așa cum se poate vedea, numeralele ordinale au forme distincte de marcare a genului (masculin și feminin) cu ajutorul formanților specifici; cele derivate din numerale cardinale care au forme deosebite de gen preiau în structura lor aceste distincții: al doilea / a doua, al doisprezecelea / a douăsprezecea, al douăzeci și unulea / a douăzeci și una. Cazul poate fi exprimat, sintetic, numai de capii de serie: primul / prima, întâiul / întâia (nominativ – acuzativ) și primului / primei, întâiului / întâii (genitiv – dativ). Celelalte numerale ordinale, invariabile sub aspectul cazului, pot marca diferențele de caz cu ajutorul demonstrativului semiindependent cel, cea / celui, celei:

Cel dintâi examen e mai greu (nominativ).

Lucrarea celui de-al doilea este foarte bună (genitiv).

A oferit premiul celui de-al treilea participant.

Îl cunoaște numai pe (cel de) al treilea concurent (acuzativ).

Cuvântul de din exemplele de mai sus și-a pierdut orice sens, inclusiv pe cel de cap al unui grup prepozițional, rolul său limitându-se la cel de conector impus de numeralul ordinal.

Numeralul ordinal poate funcționa cu valoare adjectivală sau cu valoare pronominală (de substitut); întâi și dintâi au întotdeauna valoare adjectivală. Cu valoare adjectivală, numeralul ordinal este antepus sau postpus substantivului-centru care, în funcție de poziția numeralului-adjectiv, apare articulat sau nearticulat. Când are valoare pronominală, de regulă își completează informația lexicală din context, adică anaforic:

Concurenții au intrat pe stadion; al treilea părea foarte emoționat.

Cu valoare pronominală este folosit frecvent în construcții partitive:

Al treilea dintre concurenți părea foarte emoționat.

Trăsăturile sintactice ale numeralului ordinal sunt condiționate de întrebuințarea sa adjectivală sau pronominală.

Numeralul ordinal cu valoare adjectivală apare în grupuri nominale cu centru un substantiv față de care are următoarele funcții:

– modificator în condițiile în care substantivul-centru are determinanți (articol definit, adjective demonstrative, demonstrativul semiindependent cel, cea):

[GN LoculCentru+Det[ întâi / al doilea]Modif]CD l-a ocupat colegul nostru.

[GN [Acest / Cel de]Det [al doilea]Modif concurent]S a abandonat.

– determinant, când substantivul-centru nu este însoțit de niciun alt determinant:

[GN [Primul / Al doilea]Det concurentCentru]S a abandonat.

Întrebuințat cu valoare pronominală, numeralul ordinal este centrul unui grup nominal (GNnum) care poate fi monomembru (Concurenții sunt prezentați publicului; primul / al doilea este foarte emoționat) sau complex. Grupul nominal complex ocupă în enunț pozițiile sintactice ale grupului nominal:

– subiect: Astăzi am văzut două filme;[GNnum [cel]Det dintâiCentr]S mi-a plăcut mai mult.

– complement indirect: Și-a recitit lucrările; [GNnum [celei]Det [de a douaCentru]CI i-a schimbat titlul.

– complement prepozițional: S-a împrietenit [GPrep cu[GNnum al doileaCentru [GPrep dintre ei]Modif]]CPrep.

– predicativ suplimentar: Îl consideră [GNnum al doileaCentru [GPrep dintre[GN favoriți]]Modif]PS.

– nume predicativ: Este [GNnum al doileaCentru [care a absentat]Modif]NP.

În cadrul propoziției, numeralul ordinal poate ocupa diverse poziții sintactice integrându-se în grupuri sintactice ierarhic superioare:

În GN:

– determinant: primul examen, a treia încercare;

– modificator:cel dintâi examen, încercarea a treia;

– posesor: întrebarea celui de-al doilea dintre elevi;

– complement (după substantive de origine verbală, adjectivală sau relaționale): venirea celui de-al doilea dintre musafiri; veselia celui de-al patrulea; nepotul primului dintre ei.

În GV:

– subiect: Primul dintre noi a rezolvat problema.;

– nume predicativ: Ion este primul la învățătură.;

– complement direct: Îl caut pe primul.;

– complement indirect: A mulțumit celui de-al doilea;

– complement prepozițional: S-a împrietenit cu cel de-al treilea.

– circumstanțial (în cadrul unui GPrep): Sportivul se îndreaptă către al doilea dintre obstacole.

Interpretări și clarificări.

Numeralul cardinal întâi (precedat uneori de mai) poate deveni adverb prin conversiune: Întâi / Mai întâi ne întâlnim și apoi discutăm.

Cuvintele prim / primă, primi / prime la fel ca și întâii / întâile sunt considerate adjective situative, cu sensul „inițial”, care se opun perechii ultimii / ultimele și, de regulă, sunt antepuse substantivului: un prim pas, această primă încercare, primele concluzii; după substantiv, apare în construcții fixe precum: factor prim, număr prim materie primă. Primul, prima sunt numerale ordinale provenite din aceste adjective prin conversiune (prin articulare): prima clasă de gimnaziu, primul dintre aceștia. Prim- poate fi și element de compunere: prim-solist, prim-amorez, prim-ministru.

Numeralul ordinal poate fi determinant într-un grup nominal dacă substantivul-centru nu este însoțit de niciun alt determinant:

A sosit [GN [al doilea]Det concurentCentru].

În prezența unui determinant, numeralul devine modificator:

A sosit [GN concurentulCentru+Det [al doilea]Modif ].

A sosit [GN [cel]Det de[al doilea]Modif concurentCentru].

Aspecte normative

Numeralele ordinale formate de la cardinalele zece și o sută sunt al zecelea, al o sutălea (nu al zecilea, al o sutelea); formele corecte ale celor derivate de la douăzeci și două sute sunt al douăzecilea /a douăzecea, al două sutelea /a două suta; de la o mie, două mii se formează numeralele ordinale al o mielea, al două miilea.

Numeralele ordinale masculine formate de la cele cardinale terminate în consoană (opt, un milion, un miliard) au înaintea afixului vocala de legătură u: al optulea, al (un) milionulea, al (un) miliardulea.

Numeralele cardinale al o sutălea, a suta, al o mielea, a o mia au și forme contrase, admise de normă: al sutălea, a suta, al mielea, a mia; la fel pentru al un milionulea se admite și al milionulea (la feminin este literară numai forma contrasă: a milioana).

VERBUL

CARACTERISTICI GENERALE

Verbul este cea mai complexă categorie lexico-gramaticală, caracterizată morfologic prin flexiunea specifică, numită conjugare, sintactic prin capacitatea de a fi centrul grupului verbal în care își impune valențele combinatorii, semantic prin posibilitatea de a denumi acțiuni, evenimente și stări, pragmatic prin capacitatea deictică a morfemelor predicativității (mod, timp, persoană și număr) de a da unei organizări sintactice valoare de enunț. Categoriile gramaticale proprii verbului sunt modul și timpul, persoana și numărul fiind întâlnite și la alte clase de cuvinte; diateza, o altă categorie gramaticală specifică, se realizează la nivel sintactic. În plan semantico-sintactic, verbul are capacitatea de a primi actanți / argumente cărora le atribuie roluri / cazuri impunându-le anumite restricții de formă și topică.

Așa cum se va vedea, „rolul central al verbului [este] de distribuitor de funcții sintactice și de roluri tematice și de purtător al mărcilor de predicativitate” (GLR, I, p.323).

CLASIFICĂRI SINTACTICE ȘI SINTACTICO-SEMANTICE

Clasele sintactice de verbe se stabilesc pe baza relațiilor dintre verb și coplementele sale obligatorii, care apar în structurile primare (nu sunt luate în considerare reorganizările rezultate în urma pasivizării, prin impersonalizare precum și construcțiile cu un complement posesiv sau cu un predicativ suplimentar), după următoarele criterii:

Numărul de complemente impuse de verb:

Verbe zerovalente – nu au niciun complement ( subiectul este considerat tot complement), pot forma un enunț complet, autonom în absența oricărui adjunct:

Ninge, Plouă, Viscolește, Tună.

Verbe monovalente – admit, în cadrul unui enunț complet, un singur complement care este subiectul acestuia:

Băiatul aleargă / doarme / patinează / se împiedică / tușește / suferă / plânge / oftează.

Verbe bivalente – impun prezența a două complemente:

Mihai cumpără / citește / vinde cărți.(S + CD)

Îi place muzica. (S + CI)

Ea este studentă. (S + NP)

Îi pasă de școală. (CI + CPrep)

Verbe trivalente – au trei compliniri obligatorii cu statut de complemente:

Școala îi trimite o invitație. (S + CI + CD)

El mă învață engleza. (S + CD + Csec)

Nașii l-au botezat Mihai. (S + CD + CPO)

Prezența / absența poziției complementului direct deosebește verbele tranzitive de cele intranzitive.

Verbele tranzitive solicită prezența complementului direct care poate fi exprimat sau neexprimat:

Cântărește merele. – Le cântărește.

Îi întâmpină pe musafiri.

Mihai dorește să plece acasă.

Verbele intranzitive nu admit prezența complementului direct:

Mihai înoată.

El muncește până târziu.

Pietrele cad în drum.

Prezența / absența poziției subiectului deosebește verbele personale de cele impersonale.

Verbele personale, cele mai numeroase, sunt cele care acceptă poziția subiectului care poate fi actualizat sau nu:

Mihai vine de la piață. A cumpărat salată.

Verbele impersonale sunt cele care nu acceptă poziția subiectului sau, dacă o acceptă, aceasta se realizeză ca propoziție subordonată ori ca formă verbală non-finită (infinitiv, supin și, mai rar, gerunziu):

Plouă. Se întunecă.

Trebuie să înveți. Se cade să nu întârzii.

Îi vine a râde. Este de văzut.

Posibilitatea de a avea drept complement un nume predicativ caracterizează verbele copulative: a fi, a deveni, a ajunge, a ieși a însemna, a rămâne, a se chema, a se face, a se numi, a se prinde, a veni, a trece:

Mihai este inginer.

El devine / ajunge / se face / iese inginer.

Punctualitatea înseamnă seriozitate.

El rămâne președintele asociației.

El se cheamă / se numește Mihai.

Ea se prinde surată cu mine.

Maria îmi vine mătușă.

El trece drept cunoscător.

Nevoia de a avea poziția complementului predicativ al obiectului caracterizează verbele atributive: a boteza, a chema, a numi, a spune, a alege, a angaja, a desemna, a caracteriza. Sunt verbe trivalente, care intră în relație cu un nominal în nominativ (subiectul), cu un nominal în acuzativ (complement direct sau complement indirect) și cu încă un nominal în acuzativ (complementul predicativ al obiectului):

L-au botezat Mihai.

Îl cheamă Marin Ionescu.

Colegii îi spun Gâgă.

L-au ales primar.

L-au angajat portar.

Pe Mihai l-au desemnat purtător de cuvânt.

Se deosebesc de verbele copulative cu care pot fi confundate prin calitatea de verbe trivalente (copulativele sunt bivalente), prin tranzitivitate și prin stabilirea unei relații sintactice de dependență cu complementul direct și cu cel indirect, nu cu subiectul, ca în cazul numelui predicativ.

În funcție de prezența / absența formantului reflexiv obligatoriu (în acuzativ sau în dativ), fără funcție sintactică, se delimitează verbele inerent reflexive: a se bosumfla, a se cuveni, a se teme, a se văita; a-și bate joc, a-și da seama, a-și închipui. Acestea se deosebesc de verbele care se pot combina cu reflexivele, care în enunț pot avea sau nu funcții sintactice:

reflexivul propriu-zis: Mihai se spală (complement direct). Mihai își pune întrebări (complement indirect);

reflexivul posesiv: Mihai își curăță costumul (complement posesiv);

reflexivul factitiv: El se tunde la frizerie (complement direct);

reflexivul reciproc: Ei se salută (complement direct);

reflexivul pasiv: Casa se construiește la marginea orașului (fără funcție sintactică);

refelexivul impersonal: Aici se mănâncă bine (fără funcție sintactică).

Unele verbe nu pot intra niciodată în structuri reflexive: a beneficia, a depinde, a durea, a ploua, a ustura.

Clasele semantice de verbe se stabilesc în funcție de mai multe criterii dintre care, aici, a fost reținut cel referitor la prezența în matricea verbului a rolurilor tematice; astfel, verbul poate atribui următoarele roluri tematice adjuncților săi:

Agent – cel care inițiază în mod voluntar acțiunea exprimată de verb, caracterizat prin trăsăturile [+ Animat] și [+Control]; se asociază cu funcția sintactică de subiect:

Țăranul își cultivă pământul.

Lupii vânează în haită.

Temă – obiectul implicat sau rezultat dintr-o acțiune fără a i se modifica starea (a), obiectul localizării (b) sau cel al posesiei (c); este asociat sintactic cu funcția de complement direct sau de subiect:

Mihai vizionează filmul.

El scrie un anunț.

Mihai se află aici.

Mihai deține recordul.

Pacient – obiectul implicat sau rezultat dintr-o acțiune căruia i se modifică starea; este asociat sintactic cu funcția de complement direct sau subiect:

Mihai repară scaunul.

Salcâmul înflorește.

Rezultat – obiectul rezultat din acțiunea exprimată de verb; este asociat mai ales cu funcția sintactică de complement direct:

Mihai scrie o carte.

Instrument – mijlocul folosit de agent, voluntar sau involuntar, pentru realizarea acțiunii; este asociat sintactic cu subiectul sau cu circumstanțialul instrumental:

Mingea a spart geamul.

El a spart geamul cu mingea.

Comitativ – asocierea cu agentul pentru realizarea acțiunii; este realizat sintactic prin complementul prepozițional:

Mihai rezolvă problema împreună cu Ion.

Beneficiar – obiectul (animat) în beneficiul sau în detrimentul căruia se realizează acțiunea exprimată de verb; este asociat cu complementul indirect sau cu complementul direct:

Explicațiile i-au folsit elevului.

Explicațiile îl ajută pe elev.

Experimentator – persoana afectată de o stare fizică sau psihică pe care nu a declanșat-o și pe care nu o controlează; este asociat sintactic cu complementul indirect, cu complementul direct sau cu subiectul:

Îi place sportul.

Îl doare piciorul.

Mihai se teme.

Stimul – obiectul (un inanimat) care inițiază o stare afectivă; se poate asocia cu subiectul:

Întunericul îl înfricoșează.

Posesor – obiect care este implicat într-o relație de posesie; este asociat sintactic cu subiectul:

Mihai are o mașină nouă.

Sursă – obiect care indică punctul de plecare al unei acțiuni orientate, al mișcării; se asociază, de regulă, cu circumstanțialul de loc:

Vine de la București.

Ținta – obiect, persoană care indică punctul final al mișcării; este asociat cu circumstanțialul de loc:

Trenul sosește la Iași.

CATEGORIILE GRAMATICALE ALE VERBULUI: MOD, TIMP, PERSOANĂ, NUMĂR

Caracteristici generale

Modurile sunt categorii gramaticale specifice verbului, care arată, prin mijloace gramaticale, cum este considerată acțiunea, starea de către vorbitor. În limba română, modurile verbului sunt următoarele: indicativul, conjunctivul, condiționalul, prezumtivul și imperativul. Infinitivul, participiul, gerunziul și supinul sunt tratate separat, ca forme verbale nepersonale (forme non-finite) , deoarece nu exprimă modalitatea, nu au flexiune verbală specifică și au caracteristici proprii altor clase lexico-gramaticale.

Timpurile gramaticale ale verbului arată momentul în care are loc acțiunea, raportat la momentul vorbirii (timpuri absolute) sau la alte momente sau acțiuni (timpuri relative). Categoria timpului se poate realiza gramatical, prin formele specifice ale verbului, sau lexical, prin circumstanțiale exprimate prin adverbe de timp, grupuri prepoziționale ori propoziții circumstanțiale de timp.

Unele valori temporale ale verbului cumulează și trăsături proprii categoriei aspectului, manifestate în limba română în cadrul opoziției perfectiv – non-perfectiv; au sens perfectiv valorile temporale ale indicativului care exprimă o acțiune trecută și încheiată, cum sunt cele la perfectul compus (Am deschis radioul și am ascultat știrile.) sau la mai mult ca perfectul (Ieri obsevasem schimbarea de atitudine); verbele cu sens non-perfectiv indică o acțiune în curs de desfășurare, neterminată, cum sunt cele la timpul prezentul (Cântăm în corul școlii și ne place) sau la imperfect (Cânta la vioară cu mult talent). Alte opoziții de aspect se pot realiza cu mijloace lexicale.

Persoana și numărul nu sunt categorii gramaticale specifice verbului – persoana este specifică pronumelui, iar numărul numelui. În flexiunea verbului, categoria persoanei și cea a numărului sunt cerute de relația sa cu subiectul.

Modul indicativ

Indicativul este modul personal al aserțiunii, prezent în enunțuri afirmative sau negative, dar și în cele interogative. Formele indicativului exprimă o gamă largă de valori temporale, uneori implicit aspectuale, și sunt realizate sintetic (cu sufixe și desinențe) sau analitic (cu morfeme nelegate). În propozițiile principale, indicativul prezintă o acțiune considerată sigură, reală, fie că se desfășoară în prezent, fie că s-a desfășurat în trecut sau urmează să se petreacă în viitor; prezența alăturată a unor modalizatori (sub forma unor construcții incidente) îi poate modifica, însă, valorile. Dacă apare în propoziții subordonate unor regenți modalizatori, indicativul poate indica diverse grade de incertitudine.

Evident / firește / poate / probabil că vine.

Timpurile indicativului sunt prezentul, trecutul (imperfect, perfect simplu, perfect compus și mai-mult-ca-perfectul) și viitorul (viitor simplu și viitor anterior); dintre acestea, prezentul, perfectul simplu, perfectul compus și viitorul simplu funcționează ca timpuri absolute, iar imperfectul, mai-mult-ca-perfectul și viitorul anterior ca timpuri relative. Formele temporale ale indicativului se realizează sintetic (cu ajutorul sufixelor și al desinențelor) sau analitic (cu ajutorul morfemelor nelegate).

Prezentul indicativului se formează cu sufixe și desinențe. Sufixele indică modul indicativ și timpul prezent, se atașează radicalului și se diferențiază în funcție de clasa verbelor: -a, realizat și în varianta -ă (cântăm, cântați), -e (părem, păreți), -i (citim, citiți), -î /-â (hotărâm, hotărâți); sufixul este actualizat numai la persoana 1 și a 2-a plural, la celelalte având realizare zero (Ø). Unele verbe cu infinitivul în -a au un sufix suplimentar de indicativ prezent, -ez, care apare la persoanele 1, a 2-a, a 3-a singular și la a 3-a plural (desenez, desenezi, desenează); de asemenea, verbele cu infinitivul în -i primesc la aceleași persoane sufixul suplimentar –esc (citesc, citești, citește). Desinențele indică numărul și persoana și se atașează sufixului:

1 sg. -Ø (plec), actualizat și ca –u (umblu)

2 sg. –i (umbli, tai, poți)

3 sg. –ă (cântă) sau -e (crede)

1 pl. –m (plecăm)

2 pl. –ți (umblați)

3 pl. -Ø (cred), -ă (cântă), -e (taie).

În flexiunea la indicativ prezent, verbele au accentul pe sufix, cu excepția celor cu infinitivul în –e la care accentul cade pe radical (trece, trecem, treceți); în unele cazuri, flexiunea este însoțită de alternanțe fonetice care nu au un caracter sistematic: e/ea (leg – legi – leagă), ă/a (arăt – arată), ă/e (apăs – apeși), o/oa (scot – scoate) ș.a.

Valoarea temporală de bază a indicativului prezent este situarea acțiunii la nivelul momentului vorbirii – este un timp deictic pentru că face trimitere la situația de comunicare. În enunțuri cu caracter generic sau descriptiv în care acțiunea, starea nu mai sunt raportate la momentul vorbirii, acestea capătă valoarea unui prezent atemporal (numit și prezent etern, gnomic):

Apa fierbe la 100o.

Pământul face parte din sistemul solar.

Contextul în care apare poate să-i impună prezentului valoare de viitor, când momentul enunțării nu mai este reperul său temporal:

Mâine vopsesc gardul.

Dacă prezentul cu valoare de viitor are și o intonație exclamativă, atunci acesta capătă valoare modală de imperativ:

Mâine vopsești gardul!

În textele care relatează întâmplări ale trecutului, poate fi folosit așa-numitul prezent istoric (sau narativ) care în operele literare are funcție stilistică:

Eminescu se naște în 1850.

În propozițiile subordonate, indicativul prezent are valoare relativă pentru că reperul său este dat de intervalul de timp fixat de verbul din propoziția regentă:

Ieri mi-a spus că se simte mai bine.

Timpurile trecutului sunt: perfectul compus, perfectul simplu, imperfectul și mai-mult-ca-perfectul.

Perfectul compus este alcătuit din formele scurte ale auxiliarului a avea și participiul verbului respectiv: am lucrat, ai lucrat, a lucrat, am lucrat, ați lucrat, au lucrat. Prezintă o acțiune trecută, terminată în momentul vorbirii, la care se raportează direct, fiind, deci, un timp absolut și deictic în același timp. Totuși, în prezența unor circumstanțiale de timp, perfectul compus devine un timp relativ și non-deictic:

Ieri a primit pachetul. L-a comandat săptămâna trecută.

În propozițiile subordonate, îndeosebi după verbele de declarație, este folosit frecvent tot ca timp relativ (acțiunea desemnată este anterioară celei indicate de verbul de declarație):

I-am spus că l-am așteptat zadarnic la întâlnirea fixată ieri.

Perfectul simplu este format din radicalul participiului verbului (exemplu: a vedea – văzut – văzui) la care se adaugă sufixele specifice (-a-, -u-, -se-, -i-, -î-) și desinențele (-i, -și, – Ø, -răm, -răți, -ră); formele de plural ale acestora din urmă pot fi analizate în părțile componente: cea care indică semnificația de număr (ră) și cea care indică numărul și persoana (-m, -ți, – Ø). În limba standard, perfectul simplu nu mai este folosit în conversație, ci numai ca timp narativ ficțional, mai ales la persoana a 3-a:

Făt-Frumos întrebă pe zmeu:

Cum să ne luptăm?

În luptă dreaptă! – răspunse acesta.

În limbajul colocvial este folosit frecvent în zona Olteniei.

Imperfectul este format din radicalul infinitivului verbului la care se adaugă sufixul specific (-a- sau –ea-) și desinențele (-m, -i, -Ø, -m, -ți, -u). Este un timp relativ deoarece se raportează la prezent sau la un reper din trecut; reperul din trecut poate fi un circumstanțial sau un alt enunț:

Anul trecut învățai mai bine.

A ieșit la plimbare. Afară ploua mărunt.

În subordonatele față de un verb de declarație, reperul temporal este verbul din regentă:

Mi-a declarat că era pregătit.

În literatura beletristică, imperfectul este folosit frecvent în stilul indirect liber pentru a reda perspectiva interioară a personajului, mai ales datorită puternicei sale valori aspectuale durative. Poate avea valori proprii condiționalului trecut în enunțuri care exprimă realități ipotetice:

Dacă te pregăteai, câștigai concursul.

În limbajul copiilor apare imperfectul ludic, cu valori de prezent sau de viitor:

Eu eram învățătoarea, iar tu erai elevul.

Imperfectul modestiei sau al politeții este folosit în locul prezentului pentru a minimaliza o cerere:

Voiam să vă cer sfatul.

Mai-mult-ca-perfectul este un timp de relație, format sintetic, cu sufixe și desinențe. La radicalul verbului (identic cu al participiului) se atașează sufixul care are două componente: una identică cu a perfectului simplu (-a-, -u-, -se-, -i-) și una comună (-se-); la acestea se adaugă desinențele: -m, -și, -Ø, -răm, -răți, -ră. Ca timp de relație, mai-mult-ca-perfectul desemnează o acțiune sau o stare finalizată înaintea unui reper anterior. Reperul temporal poate fi implicit (Ajunsese acasă.) sau explicit, exprimat printr-un circumstanțial (Seara, când m-am întors, el pregătise deja programul zilei următoare.). Într-o subordonată față de un verb de declarație, mai-mult-ca-perfectul are ca reper temporal verbul din regentă:

I-am spus că îi citisem lucrarea depusă.

Timpurile viitorului sunt viitorul propriu-zis și viitorul anterior.

Viitorul propriu-zis este un timp compus a cărui formă standard este alcătuită dintr-un auxiliar (voi, vei, va, vom, veți, vor) și forma de infinitiv a verbului: voi afla, voi vedea, voi merge, voi citi. În limbajul popular auxiliarul poate să aibă formele: oi, ăi, o, om, ăți,, or; de asemenea, colocvial, se formează cu morfemul o (la plural cu varianta or) urmat de forma de conjunctiv a verbului: o să învăț, o să înveți etc. Tot în registru colocvial, viitorul este format din auxiliarul a avea urmat de forma de conjunctiv a verbului: am să învăț, ai să înveți etc. Viitorul propriu-zis este un timp absolut și deictic deoarece are ca reper momentul comunicării.

Viitorul anterior este un timp compus, format din viitorul auxiliarului a fi și participiul verbului respectiv: voi fi ajuns, vei fi ajuns, va fi ajuns, vom fi ajuns, veți fi ajuns vor fi ajuns. Este un timp relativ pentru că desemnează o acțiune încheiată după momentul vorbirii, dar înaintea altei acțiuni viitoare.

Modul conjunctiv

Conjunctivul este modul personal care exprimă, de regulă, acțiuni posibile, realizabile în prezent (să plec) sau în trecut (să fi plecat). Se construiește cu conjuncția să (uneori poate lipsi la persoana a 3-a, singular: Zică ce-o vrea!) care este doar morfem al conjunctivului (Să discutăm!) sau își păstrează și calitatea de conjuncție (conector) (Știe să discute).

În propoziții principale imperative, conjunctivul are valori apropiate modului imperativ, putând exprima o propunere (Să dansăm!), un ordin, o rugăminte (Să mănânci tot!), o urare (Să mergeți sănătoși!), o imprecație (Să-i piară numele și sămânța!). În propozițiile interogative, conjunctivul poate exprima dubiul (Să venim? Când să venim?) sau supoziția (Să fie o petrecere?). În interogative, conjunctivul poate arăta dubiul asupra unei inenții sau asupra unei circumstanțe (Să protestăm? Unde să protestăm?).

În subordonate, conjunctivul poate denumi acțiunea în construcții echivalente cu un complement (inclusiv subiect):

[Să alergi]S e (un obicei) sănătos.

Împreună cu un operator modal sau aspectual alcătuiește predicatul complex în interiorul căruia are funcție tot de complement:

Poți [să înveți]CD

Începe [să ningă]S

În cazul asocierii a două verbe, în limba română cel de-al doilea este la conjunctiv (știe să danseze, trebuie să înveți); numai verbul a putea admite și construcția cu infinitivul: Pot să rămân / rămâne. Precedat de conectorul (pentru) ca, în construcții care indică potențialitatea, conjunctivul are alt subiect decât verbul regent:

Am declarat asta (pentru) ca să dispară neînțelegerile.

În construcțiile cu valoare condițională sau concesiveă conjunctivul poate desemna ipoteza:

Să rămână aici, se compromite.

Să rămână oricât, tot nu rezolvă nimic.

Timpurile conjunctivului sunt prezentul și perfectul.

Prezentul conjunctiv este format cu morfemul să urmat de forma flexionară a verbului, alcătuită din radical, sufix și desinență; la persoana 1 și a 2-a sufixele și desinențele sunt identice cu ale indicativului, numai la persoana a 3-a apar desinențe proprii: -e (să afle față de află) și –ă (să vadă față de vede). Prezentul conjunctivului nu are o valoare temporală propriu-zisă, indiferent de caracterul potențial sau imperativ al acțiunii pe care o desemnează.

Perfectul conjunctiv are aceeași formă pentru toate persoanele, singular și plural, alcătuită in marca de conjunctiv să, din morfemul fi (auxiliarul a fi) și din forma de participiu a verbului (masculuin singular): să fi aflat, să fi văzut, să fi mers, să fi hotărât. Din perspectivă temporală indică anterioritatea acțiunii sau stării față de momentul enunțării, situând-o în zona posibilității nerealizate; în construcția înainte să …exprimă însă și o posibilitate realizată:

Înainte să fi plect eu, nu se luase nicio hotărâre.

Modul condițional

Condiționalul exprimă ipoteza și consecința acesteia în enunțuri condiționale (Dacă ai învăța, ai ști) sau dorința în construcții optative și exclamative (Aș merge la concert; De-aș ajunge acasă!). Are forme analitice, construite cu morfeme nelegate.

În propozițiile independente are, în primul rând, valoare optativă, exprimând o dorință, un deziderat (inclusiv o imprecație):

Aș veni chiar acum.

De-ar aduce mai repede mâncarea!

Lua-l-ar naiba!

Tot în construcții independente, condiționalul mai poate exprima o ipoteză condiționată ca simplă posibilitate sau o informație neasumată:

Acum ar fi cetățean onorabil.

Guvernul ar fi propus o nouă lege.

Asociat cu anumite verbe modale sau declarative, conjunctivul atenuează afirmația: Ar trebui să mai rămâi, Aș vrea să vă invit …, Aș spune că te grăbești).

Folosirea tipică a condiționalului în subordonate apare în fraza condițională care este alcătuită dintr-o ipoteză și consecința ei, conform schemei: dacă … [atunci]).

Timpurile condiționalului sunt prezentul și perfectul.

Prezentul condiționalului se realizează cu auxiliarul aș, ai, ar, am, ați, ar antepus formei de infinitiv a verbului: aș crede, ai crede, ar crede, am crede, ați crede, ar crede. Deoarece exprimă o acțiune potențială, formele de prezent ale condiționalului nu au o valoare temporală propriu-zisă.

Perfectul condițional se formează din condiționalul prezent al lui a fi și participiul verbului respectiv: aș fi crezut, ai fi crezut, ar fi crezut, am fi crezut, ați fi crezut, ar fi crezut. Din perspectivă modală, acest timp plasează acțiunea în ireal (posibilitate nerealizată), iar din punct de vedere temporal, o situează anterior momentului vorbirii.

Modul prezumtiv

Prezumtivul exprimă o acțiune realizabilă, posibilă, prezentată ca presupunere, ca rezultat al unui proces mental al vorbitorului. Are forme temporale de prezent și perfect și se folosește mai des la persoana a 3-a.

Prezentul prezumtiv exprimă presupunerea asupra unor fapte petrecute într-un interval de timp în care este inclus și prezentul și are două serii de forme: una, care îi este specifică, realizată din viitorul literar sau popular al auxiliarului a fi și gerunziul verbului de conjugat: voi fi visând / oi fi visând; cealaltă formă este omonimă cu viitorul popular: oi visa.

Prezumtivul perfect exprimă presupunerea despre niște niște fapte petrecute în trecut și este omonim cu viitorul anterior, adică este construit din viitorul literar sau popular al auxiliarului a fi și participiul verbului de conjugat: voi fi visat / oi fi visat.

Modul imperativ

Imperativul exprimă o acțiune realizabilă, prezentată ca ordin, îndemn, rugăminte, sfat într-un enunț imperativ, care este însoțit de o intonație specifică. Se deosebește de celelalte moduri prin câteva trăsături morfosintactice specifice: are forme numai pentru persoana a 2-a, nu are timpuri gramaticale, posedă forme specifice pentru marcarea distincției afirmativ – negativ, nu apare în propoziții subordonate.

Formele afirmative de persoana a 2-a singular au desinențe specifice: -ă. –i, -e (mănâncă!, lucrează!, taci!, scrie!, fugi!). Există câteva verbe care au forme specifice la pesoana a 2-a singular: adu!, du!, fă! vino!, zi!; alte câteva verbe pot avea forme duble de imperativ, în funcție de construcțiile sintactice în care apar: Plângi, dacă vrei! – Plânge-l, dacă vrei!; Treci acum! – Trece-l acum! Formele negative sunt construite cu negația nu și infinitivul verbului de conjugat: nu mânca!, nu lucra!, nu tăcea!, nu scrie!, nu fugi! La persoana a 2-a plural imperativul are forme omonime cu cele de indicativ prezent: mâncați! / nu mâncați!, lucrați! / nu lucrați!, tăceți! / nu tăceți!, scrieți! / nu scrieți!, fugiți! / nu fugiți! Unele verbe nu au forme de imperativ (în locul lor se folosesc, cu aceeași valoare, cele de conjunctiv): a durea, a putea, a ști, a vrea.

DIATEZA

Categoria diatezei este specifică verbului, dar se manifestă atât în plan sintactic, cât și în cel pragmatic. Sintactic, diateza organizează relația verb – Agent – Pacient, iar pragmatic, prin reorganizările de diateză, se redirecționează interesul comunicării de la Agentul–subiect (diateza activă):

Mihai construiește o casă.

spre Pacientul–subiect (diateza pasivă):

Casa este construită de Mihai.

spre acțiune, fără vreo referire la Agent sau Pacient (diateza impersonală):

Se muncește cu spor.

Diateza activă este termenul nemarcat al categoriei, care intră în opoziție celelate două diateze, pasivă și impersonală, prin procesul pasivizare, respectiv impersonalizare. Trebuie reținut că există verbe care nu intră în aceste opoziții, adică nu cunosc categoria diatezei: verbele și construcțiile inerent impersonale (a ploua, a tuna, a trebui, a-i părea bine de ceva), verbele care nu pot exista fără reflexiv (a se însera, a se ramoli, a se teme), cele copulative (a fi, a deveni etc.) și cele cu subiect non-animat (a apune, a expira, a răsări).

Pasivizarea este operația de transformare a unei construcții active într-una pasivă, posibilă, de regulă, numai în cazul verbelor tranzitive agentive:

Ioana ascultă concertul. vs. Concertul este ascultat de Ioana.

La nivel sintactic, pasivizarea are următoarele consecințe: verbul își pierde tranzitivitatea; nominalul din poziția complementului direct ocupă, în noua construcție, poziția subiectului, iar cel din poziția subiectului devine complement de agent sau este eliminat; construcția pasivă este realizată analitic cu auxiliarul a fi + participiul verbului de conjugat:

Mihai este apreciat de profesori.

sau cu reflexivul pasiv se care impune neexprimarea complementului de agent:

Se crede că va fi o iarnă grea.

Impersonalizarea este operația de transformare a unei construcții personale într-una impersonală, posibilă la majoritatea verbelor intranzitive nonreflexive, noncopulative și cu subiect având trăsătura [+ Personal]. La nvel sintactic, impersonalizarea are drept consecințe eliminarea nominalului din poziția subiectului și prezența mărcii specifice se:

Invitații întârzie. vs. Se întârzie.

Atleții aleargă pe stadion vs. Se aleargă pe stadion.

Impersonalizarea obținută prin reorganizarea sintactică trebuie deosebită de impersonalitatea inerentă a verbelor (se cuvine, se înserează) care, datorită statutului lor, nu pot participa la opozițiile de diateză.

FORME VERBALE NEPERSONALE (NON-FINITE)

Formele verbale nepersonale (non-finite) sunt: infinitivul, gerunziul, supinul și participiul; numite „moduri nepredicative” în gramatica tradițională, acestea nu țin, totuși, de categoria modului pentru că nu indică atitudinea locutorului față de evenimentul exprimat de verb, dar și datorită comportamentului lor gramatical specific.

Se îndepărtează de comportamentul verbului la modurile propriu-zise prin pierderea flexiunii specifice (excepție: infinitivul are forme de prezent și perfect), prin pierderea predicativității, prin imposibilitatea legării de regent cu ajutorul conjuncției (conectarea se face direct sau prin prepoziție) și prin cumularea, alături de unele trăsături verbale, a câtorva trăsături proprii altor clase lexico-gramaticale (substantiv, adjectiv, adverb). Trăsăturile de tip verbal pe care formele nepersonale și le mențin în plan sintactic și semantico-sintactic sunt următoarele: pot fi centre de grup verbal, impun aceleași roluri tematice ca și verbele aflate la modurile propriu-zise, cer aceleași funcții sintactice ca și verbul prototipic; de aceea, formele nepersonale aparțin, totuși, flexiunii verbale.

Infinitivul se construiește cu morfemul proclitic liber a și cu sufixe specifice: -a (afla), -ea (vedea), -e (zice), -i (citi), -î (hotărî). În plan sintactic și semantico-sintactic își păstrează următoarele trăsături verbale:

Este centru de grup verbal non-finit (cu complemente proprii cărora le fixează restricții de caz și de rol tematic).

În interiorul grupului non-finit impune funcții sintactice, la fel ca verbele la modurile propriu-zise:

subiect: Înainte de a sosi autobuzul, a început ploaia.

complement direct: Intenția lui Mihai de a rezolva problema este evidentă.

complement indirect: Intenția de a oferi flori colegei este mai veche.

complement prepozițional: Hotărârea de a lucra la proiect este întemeiată.

complement secundar: Dorința de a-l învăța engleza este lăudabilă.

nume predicativ: A fi student este o realizare personală.

complement predicativ al obiectului: Voința de a-l numi șef s-a conturt treptat.

Are formă specifică de pasiv: E important a fi apreciat de colegi.

Face parte din structura condiționalului prezent (aș alerga), a formei de viitor indicativ (voi alerga), a unei forme de prezumtiv prezent (o alerga).

Infinitivul are și câteva trăsături sintactice proprii substantivului:

Se leagă de regent numai prin prepoziție: Se cuvine a cugeta.

Apare în pozția sintactică a subiectului sau a complementului direct:

E posibil a promova examenul.

Continuă a învăța.

Se află în relații de sinonimie cu substantivele postverbale (derivate ori supine articulate): E mai greu a alerga pe asfalt – E mai greu de alergat pe asfalt – E mai alergatul pe asfalt – E mai grea alergarea pe asfalt.

Grupurile verbale non-finite al căror centru este un verb la infinitiv pot ocupa următoarele poziții sintactice:

În grupul verbal:

subiect: E periculos a schia aici.

complement direct: Se pricepe a cânta.

complement prepozițional: Se pregătește a demisiona.

nume predicativ: Mulțumirea lui este a-l asculta.

În grupul adjectival – complement prepozițional: dornic (de) a studia.

În grupul adverbial – complement prepozițional: înainte de a adormi.

În grupul nominal – complement: hotărârea de a negocia.

De asemanea, aceste grupuri verbale se pot organiza în propoziții non-finite (cu subiect și complemente proprii), subordonate altor grupuri în care au, de regulă, funcții circumstanțiale:

Până a ajunge la stadion, meciul a început.

În situații rare, grupurile verbale cu centru un infinitiv pot fi propoziții finite:

A nu se apleca pe fereastră!

Gerunziul se construiește cu sufixul –ând (aflând, văzând, mergând, urând) sau –ind (privind, adiind, veghind). În plan sintactic și semantico-sintactic își păstrează următoarele trăsături verbale:

Este centru de grup verbal non-finit (cu complemente proprii cărora le fixează restricții de caz și de rol tematic).

În interiorul grupului non-finit impune funcții sintactice, la fel ca verbele la modurile propriu-zise:

subiect: Așteptând Mihai autobuzul, a început ploaia.

complement direct: Ascultând concertul, s-a relaxat.

complement indirect: Oferind flori colegei, a vrut să o înveselească.

complement prepozițional: Lucrând la proiect, a căpătat încredere în sine.

complement secundar: Învățându-l engleza, l-a ajutat foarte mult.

nume predicativ: Fiind student, avea puțin timp liber.

complement predicativ al obiectului: Numindu-l șef, colegii l-au responsabilizat.

circumstanțiale: Plimbându-se astăzi prin parc, s-a întâlnit cu un vechi coleg.

Are formă specifică de pasiv: A participat la concurs, fiind pregătit de profesorul său.

Face parte din structura prezumtivului prezent: va / o fi lucrând.

Dacă apare în contexte circumstanțiale, gerunziul capătă trăsături de tip adverbial: Aleargă cântând.

Grupurile verbale non-finite al căror centru este un verb la gerunziu pot ocupa următoarele poziții sintactice:

În grupul verbal:

subiect: Se vede fulgerând.

circumstanțial: Ajungând acasă, a deschis calculatorul.

În raport cu alt predicat – circumstanțial: Probând cămașa, a observat că este mică.

În grupul nominal – modificator: griji privind examenul.

De asemanea, aceste grupuri verbale se pot organiza în propoziții non-finite (cu subiect și complemente proprii), subordonate altor grupuri în care au funcții circumstanțiale:

Ajungând la stadion, a urcat în tribună.

Supinul se construiește cu prepoziția de (în anumite contexte pot apărea și prepozițiile din, la, pe) și participiul verbului de conjugat (de aflat, de scris etc.). ). În plan sintactic și semantico-sintactic își păstrează următoarele trăsături verbale:

Este centru de grup verbal non-finit (cu complemente proprii cărora le fixează restricții de caz și de rol tematic).

În interiorul grupului non-finit impune funcții sintactice, la fel ca verbele la modurile propriu-zise:

subiect: E greu de clarificat această situație.

complement direct: E plăcut de ascultat cântecele sale.

complement indirect: E plăcut de oferit flori colegei tale.

complement prepozițional: E dificil de asemănat cu înaintașii.

complement secundar: E greu de învățat pe altul ceea ce tu nu știi bine.

nume predicativ: E dificil de ajuns arhitect.

complement predicativ al obiectului: E bun de numit director.

Deși nu are forme pentru diateza pasivă, poate fi construit cu un complement de agent: E dificil de acceptat verdictul de către împricinați.

Supinul manifestă și unele trăsături sintactice de tip substantival:

Realizează legătura cu regentul printr-o prepoziție: E bine de știut.

Ocupă pozițiile sintactice de subiect și complement direct:

E ușor de înțeles.

Termin de scris.

Grupurile verbale non-finite al căror centru este un verb la supin pot ocupa următoarele poziții sintactice:

În grupul verbal:

subiect: E greu de acceptat.

complement direct: Termină de scris.

complement prepozițional: Se apucă de scris.

nume predicativ: Concertul este de ascultat.

În grupul adjectival:

complement prepozițional: dornic de însurat.

circumstanțial consecutiv: urât de speriat.

În grupul nominal – modificator: mașină de tuns iarba.

În raport cu alt predicat – circumstanțial de relație: De învățat, a tot învățat.

Participiul se construiește cu sufixele –at (arat), -ut (plăcut), -s și –t (zis, rupt), -it (privit), -ât (doborât). În plan sintactic și semantico-sintactic își mai păstrează unele trăsături verbale:

Este centru de grup verbal non-finit(cu complemente proprii cărora le fixează restricții de caz și de rol tematic).

În interiorul grupului non-finit impune funcții sintactice, la fel ca verbele la modurile propriu-zise:

subiect: Odată început cursul, studenții au devenit atenți.

complement indirect: Daruri oferite bătrânilor.

complement prepozițional: Este interesat de cauze.

nume predicativ: Ajuns repede șef, și-a neglijat vechile cunoștințe.

complement predicativ al obiectului: Numit director, a stabilit noi responsabilități.

Deși nu are forme pentru diateza pasivă, poate fi construit cu un complement de agent: Hotărârea luată de conducere i-a stimulat pe angajați.

Face parte din structura perfectului compus (am aflat), a viitorului anterior (voi fi aflat), a conjunctivului perfect (să fi aflat), a condiționalului perfect (aș fi aflat), a prezumtivului perfect (voi fi cântat) și a infinitivului perfect (a fi cântat).

Participiul a căpătat trăsături flexionare și sintactice de tip adjectival:

Are desinențe de gen, număr și caz, la fel ca adjectivele cu patru terminații: cunoscut, cunoscută, cunoscuți, cunoscute.

Intră obligatoriu în acordul de tip adjectival.

Are mărci de gradare: mai cunoscut, mai puțin cunoscut, cel mai cunoscut etc.

Grupurile verbale non-finite al căror centru este un verb la participiu pot ocupa următoarele poziții sintactice:

În grupul verbal:

subiect – Trebuie spus adevărul.

nume predicativ: Lucrarea este corectată.

În raport cu alt predicat – circumstanțial: Luată în consiliu, decizia este aplicabilă.

În grupul nominal – modificator: școală recent renovată.

De asemanea, aceste grupuri verbale se pot organiza în propoziții non-finite (cu subiect și complemente proprii), subordonate altor grupuri în care au funcții circumstanțiale:

Plecat în concediu, a uitat de grijile serviciului.

Aspecte normative

Infinitivul.

Morfemul a este obligatoriu în construcțiile de tipul Verb (la un mod propriu-zis) + Infinitiv (știe a desena, dorește a participa, hotărăște a declara), însă este omis în construcțiile verbale compuse ale modurilor propriu-zise (va lucra, ar lucra), după verbul a putea (poate lucra) și în așa-numitele construcții relative (N-are cine / unde lucra).

Construcții verbale compuse cu infinitivul se scriu cu un singur i (sufixul infinitivului): aș citi, aș dori, aș fi; voi citi, voi dori, voi fi; nu citi!, nu dori!, nu fi!; se scriu cu doi i verbele care au radicalul terminat în i: m-aș sfii, nu te sfii!; mi-ar prii.

Gerunziul – norma literară nu admite prezența mai multor gerunzii în acelaș enunț pentru evitarea aspectului greoi, chiar confuz al construcției.

Supinul – în construcțiile de tipul afirmații greu de admis, premisă ușor de acceptat, termenii subordonați supinului, greu și ușor, au statut adverbial, adică nu se pot acorda (*afirmații grele de admis).

Participiul cu valoare adjectivală trebuie acordat în construcții precum: ajutorul dat țărilor foste comuniste (nu fost comuiste); dacă are valoare adverbială, atunci rămâne, evident, neacordat ca în construcțiile de tipul elevii au lipsit nemotivat ( nu nemotivați).

FLEXIUNEA VERBULUI

Majoritatea verbelor limbii române au o flexiune regulată, ceea ce face posibilă distribuirea acestora în clase de conjugări; există, însă, și verbe cu flexiune neregulată, care nu pot fi incluse într-un anumit tip de conjugare.

Clasificarea verbelor cu flexiune regulată se face în funcție de structura morfematică a acestora, adică ținând seama de morfemele componente: radicalul (purtător al semnificației lexicale), sufixul (pentru indicarea modului și a timpului) și desineța (pentru persoană și număr); de reținut că sufixele și desinențele pot avea uneori realizare Ø, importantă pentru stabilirea tipului și a subtipului de conjugare. Un prim criteriu de clasificare a verbelor în conjugări este sufixul de infinitiv pe baza căruia au fost stabilite cinci clase flexionare (conjugări); în interiorul fiecărei clase de conjugare au fost identificate una sau mai multe subclase ținându-se seama de partiția flectivelor, de omonimiile create în flexiune:

Clasa verbelor cu sufixul –a la infinitiv – subclase:

subclasa I cu ind. prez., conj. prez.: – [-ez-] (a alerga, căuta, a intra, a umbla);

subclasa a II-a cu ind. prez., conj. prez.: + [-ez-] (a aprecia, a crea, a dansa, a vocifera).

Clasa verbelor cu sufixul –ea la infinitiv are un singur tip de conjugare (a cădea, a plăcea, a a tăcea, a vedea).

Clasa verbelor cu sufixul –e la infinitiv – subclase:

subclasa I cu pf. s.: -u-, part.: -ut (a așterne, a cerne, a începe, a trece);

subclasa a II-a cu pf. s.: -se-, part.: -s (a arde, a aduce, a rămâne,);

subclasa a III-a cu pf. s.: -se-, part.: -t (a coace, a frige, a rupe).

Clasa verbelor cu sufixul –i la infinitiv – subclase:

subclasa I cu ind. prez., conj. prez.: – [-esc-] -; des. pers. 1 sg. prez. = des. pers. 3 pl. ind. prez. = Ø (a adormi, a fugi, a minți, a veni);

subclasa a II-a cu ind. prez., conj. prez.: -[-esc-]; des. pers. 3 sg. ind. prez. = des. pers. 3 pl. ind. prez. = ă (a acoperi, a descoperi, a referi);

subclasa a III-a cu ind. prez., conj. prez.: + [-esc-] (a citi, a dori, a ghici, a privi).

Clasa verbelor cu sufixul –î la infinitiv – subclase:

subclasa I cu ind. prez., conj. prez.: – [-ăsc-] (a coborî, a omorî, a vârî);

subclasa a II-a cu ind. prez., conj. prez.: + [-ăsc-] (a hotărî, a pârî, a urî).

Verbele cu flexiune neregulată nu pot fi încadrate în tipurile de conjugare descrise mai sus datorită neregularităților de realizare a morfemelor în cursul flexiunii; sunt considerate neregulate verbe precum: a avea, a bea, a da, a face, a fi, a lua, a sta, a ști, a voi, a vrea, a zice.

Radicalul poate suferi modificări totale (forme supletive) sau parțiale în flexiune: a fi (f-, fi-, fos-, est-, sunt-,er-), a lua (ia-, lu); a avea (ar-, av-, aib-), a bea (be-, bă-, b-), a da (dea-, dăd-, d-), a sta (stea-, stăt-, st-).

Sufixe care nu aparțin clasei respective de verbe, întâlnite mai ales la verbul a fi: -e- în loc de -i- la ind. prez. (suntem, sunteți), -u- în loc de -i- la ind. pf. s. (fui), -a- în loc de -ea- la ind. impf. (eram); a ști are part. în –ut în loc de –it (știut).

Desinențe nemaiîntâlnite la alte categorii de verbe: -u la ind. pers. 1 sg. la mai multe verbe neregulate: beau, dau, iau, stau, vreau; verbul a avea are la ind. prez. pers. 1 sg. desinența -m (am), iar la pers. 3 pl. -u (au); a fi are la conj. prez. pers. 1 sg. desinența -u (să fiu).

Caracterul neregulat al flexiunii acestor verbe poate fi urmărit și la nivelul realizării omonimiilor flexionare sau prin identificarea formelor duble de conjugare la unele timpuri (avui – avusei, avurăm – avuserăm).

Verbele defective au, în grade diferite, paradigma incompletă; unele sunt cuvinte vechi, frecvente mai ales în limbajul popular, altele sunt împrumuturi neologice, neadaptate încă specificului limbii române.

Din prima categorie face parte verbul va, folosit numai la ind. prez. pers. 3 sg. în expresia mai va cu sensul „mai este timp, va mai trece vreme”. În aceeași categorie trebuie plasat verbul a păsa „a merge”, folosit numai la imp. sg. pasă! care, în combinație cu alt verb are sensul „încearcă să…, îndrăznește să…” Acestora li se adaugă alte câteva verbe cu flexiune incompletă, prezente tot în limbajul popular, cum ar fi: a la (se lă, s-a lăut, o să se laie), a mânea (am mas, va mânea, să mâie) și a răgea care nu are participiu și nici formele construite cu acesta.

În cealată categorie intră în primul rând verbele neologice cu infinitivul în -e care nu au forme la timpurile trecutului, uneori nici la gerunziu: a accede, a concede, a converge, a desfide, a diverge, a inflige; verbul a eradica se folosește numai la ind. prez. pers. 3 (eradichează), iar a radiofica numai la timpurile compuse, la gerunziu, participiu și supin.

Aspecte normative

Trecerea verbelor de la un tip de la un tip de flexiunea la altul:

Trecerea greșită a verbelor cu sufixul -ea la infinitiv la cele cu sufixul -e, cu consecințe în flexiunea corectă a acestora:

a apărea – *a apare: va apărea – *va apare, ar apărea – *ar apare; a dispărea – *a dispare: va dispărea – *va dispare, ar dispărea – *ar dispare; a părea – *a pare: va părea – *va pare, ar părea – *ar pare; a tăcea – *a tace: va tăcea – *va tace, ar tăcea – *ar tace;

a plăcea – *a place: plăcem – *placem.

Trecerea greșită a verbelor cu sufixul -e la infinitiv la cele cu sufixul -ea, cu consecințe în flexiunea corectă a acestora:

a bate – *a bătea: va bate – *va bătea, ar bate – *ar bătea, batem – *bătem; a face – *a făcea: va face –* va făcea, ar face – *ar făcea, facem – *făcem;

a crede – *a credea: Credeți-mă! – *Credeți-mă!, a spune – *a spunea: Spuneți-mi! – *Spuneți-mi!; a ține – *a ținea: Țineți-vă! – *Țineți-vă!

Oscilații între verbele cu sau fără sufixul -ez-: copiez, copiezi, copiază – *copii, *copii, *copie; perturb, perturbi, perturbă – *perturbez, *perturbezi, *perturbeză.

Oscilații între verbele cu sau fără sufixul -esc-: bănuiesc, bănuiești, bănuiește – *bănui, *bănui, *bănuie; trebuie (la formele de indicativ) – *trebuiesc, *trebuiești, *trebuiește (la formele de indicativ). La unele verbe, normele admit, însă, variante literare libere: biciuie – biciuiește, cheltuie – cheltuiește, chinuie – chinuiește, destăinuie – destăinuiește.

Folosirea greșită a sufixelor verbelor a crea, a agrea: creăm, creând – *creem, *creind; agreăm, agreând – *agreem, *agreind.

Folosirea greșită a desinențelor:

Indicativ perfect simplu și mai-mult-ca-perfect, pers. 2 sg.: chemași, făcuși, văzuși – *chemai, *făcui, *văzui; chemaseși, făcuseși, văzuseși – *chemasei, *făcusei, *văzusei.

Indicativ mai-mult-ca-perfect, pers.1 pl. – 3 pl.: făcuserăm, făcuserăți, făcuseră – *făcusem, *făcuseți, *făcuse.

Indicativ prezent, pers. a 3-a sg. și pl. a verbelor a preceda, a succeda,: el precedă, ei precedă – *el precede, *ei preced; el succedă, ei succedă – *el succede, *ei succed.

Conjunctiv prezent, pers. a 3-a sg. a lui a avea: să aibă – *să aibe.

Schimbarea formei radicalului:

Forma radicalului la imperativ, negativ a verbelor: a (se) duce, a face, a zice: Nu te duce! – *Nu te du!, Nu face! – *Nu fă!, Nu zice! – *Nu zi!

Forma a lui a voi, contaminată cea a lui a vrea: voiam / vream – *vroiam, voiai / vreai – *vroiai, voia / vrea – *vroia, voiam / vream – *vroiam, voiați / vreați – *vroiați, voiau / vreau – *vroiau.

Scrierea cu unu sau cu doi i a unor forme flexionare:

Imperativul verbului a fi: Fii cuminte! – *Fi cuminte!, Nu fi obraznic! – *Nu fii obraznic!

Unele forme de conjunctiv ale lui a fi: Să nu fii obraznic! – *Să nu fi obraznic!, să fi plect – *să fii plecat.

Imperativul lui a zice: Zi! – *Zii!

Unele forme de indicativ prezent și conjunctiv prezent la pers a 2-a a verbelor cu radicalul terminat în -i: tu scrii, să scrii – *tu scri, *să scri; tu știi, să știi – *tu ști, *să ști.

Indicativul perfect simplu, pers. 1 și a 3-a sg. a verbelor cu sufixul de infinitiv -i: eu citii, el citi – *eu citi, *el citii; eu primii, el primi – *eu primi, *el primii.

LOCUȚIUNILE VERBALE

Locuțiunea verbală este o expresie fixă, neanalizabilă, structurată în jurul unui verb-suport, care are un sens unitar, echivalent, în plan noțional, cu o singură acțiune sau stare; este o construcție ale cărei componente au topica prestabilită, aproape imposibil de dislocat prin introducerea altor componente.

Din punct de vedere lexico-semantic, se deosebește de îmbinările libere de cuvinte prin pierderea autonomiei lexicale a componentelor sale, adică sensul se constituie la nivel global, nu prin cumularea înțelesurilor constituenților. Verbele-suport în jurul cărora se constituie locuțiunile verbale sunt, de regulă, cuvinte vechi, polisemantice: a avea (a avea de gând, a nu avea habar, a nu avea rost), a băga (a băga de seamă, a băga în draci), a da (a da de gol, a da bir cu fugiții, a da în gropi), a face (a se face bine, a-și face de cap, a face rost), a lua (a lua la rost, a-și lua tălpășița), a pune (a pune la cale, a o pune de mămăligă), a sta (a-i sta bine, a sta pe gânduri), a trage (a trage cu urechea, a trage mâța de coadă), a ține (a ține minte, a ține piept) ș.a. Un număr mai redus de locuțiuni sunt realizate prin calc lingvistic (mai ales din franceză): a arunca mănușa cuiva (fr. jeter le gant), a bate în retragere (fr. battre en retraite), a câștiga teren (fr. gagner du terrain), a.și da aere (fr. se donner des air), a da satisfacție (fr. donner satisfation), a face față (fr. faire face), a pune la punct (fr. mettre au point), a salva aparențele (fr. garder les apparences), a trece sub tăcere (fr. passer sous silence).

Unele păstrează cuvinte vechi, ieșite din uz: a da șfară în țară (șfară „fum înecăcios, miros greu rezultat din arderea grăsimilor”), a da ortul popii (ort „monedă veche”), a da brânci (brâncă „mână”), a se da în stambă (stambă „teasc de tipografie”), a umbla teleleu (tc. telal „strigător public la licitații; negustor ambulant”), a-i veni de hac (tc. hak „plată, simbrie; răsplată”), a da iama (tc. yaman „strașnic, teribil”), a nu avea habar (tc. habar „veste, informație”), a da târcoale (bg. târcoale „cerc, roată”), a o lua razna (v. sl.razno „departe”).

La nivel sintactic, locuțiunile verbale se caracterizează prin pierderea parțială sau totală a posibilităților combinatorii ale elementelor constitutive; însă, în ansamblu, își păstrează valoarea predicativă (când verbul-suport este la un mod finit) precum și posibilitățile combinatorii ale unui centru verbal, realizând construcții specifice acestuia:

construcții tranzitive: a ține minte ceva, a avea de gând să plece;

construcții intranzitive: a ține piept cuiva, a face rost de ceva;

construcții intranzitive personale: El a dat bir cu fugiții., El a găsit cu cale să…;

construcții intranzitive impersonale: a-i părea rău după ceva, a nu fi chip să pleci.

La nivel morfologic se constată că verbul-suport își păstrează toate disponibilitățile flexionare, pe când celelalte componente, în special cele de tip nominal, sunt fixate într-o formă unică. De aceea, unele nominale din componența locuțiunilor conservă forme flexionare arhaice: a bate câmpii, a băga în boale, a pune pe roate.

GRUPUL VERBAL (GV)

Grupul verbal este un grup sintactic cu centru un verb, care poate fi monomembru (verbul nu poate avea complemente) sau complex (cu mai multe complemente):

[GV Plouă].

[GV Mihai și-a cumpărat cărțile recomandate], dar nu le-a citit.

plăcerea de [GVinf a asculta seara muzică]

[GVger așteptând în stradă taxiul] pentru că pierduse tramvaiul

Orice constituent al grupului verbal, strâns legat de verbul centru, trebuie considerat complement al acestuia și deosebit de circumstanțiale, care au o poziție periferică. Complementele matriciale din structura grupului verbal sunt următoarele:

complement direct: Îl aștept pe Mihai.

complement secundar: Îl învăț pe Mihai engleză.

complement indirect: Îi ofer lui Mihai o carte.

complement prepozițional: Se gândește la el.

nume predicativ: El este student.

complement predicativ al obiectului: Studenții l-au ales președinte.

subiect: Copii se joacă.

complement circumstanțial: Mihai locuiește aici.

Circumstanțialele pot face parte din grupul verbal unde limitează procesul descris de verb prin indicarea anumitor circumstanțe ale desfășurării acestuia: de timp, de loc, de mod, instrumental, cantitativ, sociativ, de relație:

[GV [Acum]CircTimp Mihai se plimbă [liniștit]CircMod [prin parc]CircLoc].

Grupul verbal care are verbul centru la un mod finit constituie nucleul enunțului și nu poate fi subordonat unui alt grup sintactic; în acestă situație, el îndeplinește funcția de predicat al enunțului.

ADVERBUL

Aspecte generale

Adverbul este o clasă lexico-gramaticală eterogenă, definită semantic prin raportarea la acțiuni, stări, însușiri cărora le precizează circumstanțele și caracteristicile, morfologic prin aspectul invariabil și sintactic prin asocierea cu un verb, un adjectv sau alt adverb pe lângă care are statut de adjunct.

Majoritatea adverbelor au sens lexical de sine stătător (anevoie, anual, bine, corect, împreună, repede, totdeauna ș.a.), dar sunt destule și cele care își realizează semnificația contextual. Astfel, adverbele deictice își precizează sensul în contextul de comunicare: azi, alaltăieri, ieri, imediat, mâine, poimâine, recent; cele anaforice își fixează sensul prin raportare la contextul lingvistic în care apar:

El a calculat bine; colegii lui au calculat la fel / altfel.

Clasificarea adverbelor

Clasificarea adverbelor se poate realiza după mai multe criterii; aici a fost reținut criteriul lexico-semantic, cel sintactic și clasificarea după structura internă și proveniența adverbelor.

Clasificarea lexico-semantică stabilește următoarele tipuri de adverbe:

adverbe de mod, care pot fi calificative (aleargă repede, învață bine, se plimbă agale, cântă frumos), categoriale (sănătos psihic, îl susține moral, stat rămas în urmă economic) și de modalizare (bineînțeles, cert, cică, desigur, firește, necesar, obligatoriu, posibil, probabil);

adverbe de cuantificare: lucrează mult / destul / puțin / atât;

adverbe situative, care pot fi de loc (acolo, afară, aici, aproape, deasupra, dedesubt, departe, oriunde, unde), de timp (acum, apoi, azi, atunci, cândva, demult, întotdeauna, recent, ulterior) și de aspect (anual, de trei ori, iar, iarăși, marțea, mereu, zilnic);

adverbele care exprimă raporturi logice pot fi (uneori condiționate de context): de cauză (Fiindcă s-a pregătit, de aceea a promovat), de scop (De aceea s-a pregătit, ca să promoveze), concesive (S-a pregătit insuficient, totuși speră să promoveze), condiționale (Vine la toate cursurile; altfel, nu intră în examen).

Clasificarea sintactică se face în funcție de gradul de autonomie sintactică a adverbelor și după disponibilitatea lor de a primi grade de comparație:

Gradul de autonomie sintactică deosebește adverbele propriu-zise de semiadverbe.

Adverbele propriu-zise sunt cele mai numeroase, au autonomie sintactică putând fi centre de grup sau ocupând diverse poziții sintactice în alte grupuri sintactice; după rolul avut în organizarea sintactică, aceste adverbe se grupează astfel:

adverbe care, ca adjuncți, ocupă diferite poziții sintactice în GV (Lucrează conștiincios), în GAdj (sportiv deosebit de talentat), și în GAdv (dansează destul de elegant);

adverbe care prezintă atitudinea, punctul de vedere al locutorului referitor la conținutul enunțului: Probabil că este cel mai bun sportiv al nostru; Desigur, va câștiga concursul;

adverbe care califică sau comentează propriul enunț (sintactic, apar ca incidente): Teoretic (vorbind), se poate întâmpla și asta;

adverbe care se constiuie în enunțuri autonome: Ai fost la școală? / – Da! / – Sigur! / – Nu!

adverbele relative, care leagă o propoziție subordonată de termenul ei regent: școala unde am învățat; Lucrează cum a învățat;

adverbele negative (altele decât marca negației verbale) care însoțesc componenții circumstanțiali din grupurile sintactice (nicăieri, niciunde, niciodată, nicicând, niciunde); în GV adverbul negativ este obligatoriu coocurent cu negația verbală:

[GV N-a petrecut [GAdv nicicând]CircTimp și [GAdv niciunde]CircLoc mai bine];

în celelalte grupuri sintactice, adverbele de negație nu influențează forma verbului:

Colaborează cu persoane binecrescute, cultivate, [GAdj [GAdv niciodată]CircTimp necunoscute].

Semiadverbele se constituie într-o subclasă destul de eterogenă, inclusă în categoria cliticelor, deosebindu-se de adverbele propriu-zise prin câteva caracteristici specifice:

au un sens vag, întregit uneori contextual, pentru a exprima aproximarea (cam dezordonat), limitarea (numai ei, doar ei), incluziunea (vine și el), insistența (vine chiar el), continuitatea (a tot așteptat), repetarea (să mai vină);

sintactic, semiadverbele se diferențiază prin pierderea parțială a autonomiei, care are câteva consecințe importante: imposibilitatea de a avea subordonați, poziția, relativ fixă, față de termenul focalizat (în imediata vecinătate din stânga cuvântului – A participat și Mihai), incapacitatea de a se coordona cu un adverb propriu-zis;

pragmatic, funcționează ca mărci de focalizare a interesului comunicativ și ca indice al unor propoziții (Nici Mihai n-a venit „mai există cineva care n-a venit”).

Categoria comparației este singura categorie gramaticală a adverbului, în funcție de care se face deosebire între adverbele gradabile și cele negradabile. Sunt gradabile o bună parte a adverbelor de mod, anumite adverbe de loc (aproape, departe, jos, sus) și unele adverbe de timp (curând, devreme, târziu). Datorită conținutului semantic, unele adverbe realizează numai valorile comparativului: mai apoi, mai înainte, mai încoace, mai încolo, mai pe urmă.

Nu sunt gradabile semiadverbele, adverbele pronominale și majoritatea celor construite prin derivare; de asemenea, nu au grade de intensitate adverbele care exprimă circumstanțe, însușiri ce nu pot fi gradate: aievea, absolut, acasă, astăzi, efectiv, excelent, incompatibil, formidabil, nicăieri, pretutindeni, ulterior ș.a.

Structura internă și proveniența impun stabilirea următoarelor categorii de adverbe:

Adverbe neanalizabile: abia, acolo, aici, apoi, aproape, așa, azi, ba, bine, cam, când, cât, cum, da, doar, foarte, iar, ieri, înainte, încoace, lesne, mai, mereu, nicăieri, nici, nu, prea, sus, și, unde ș.a.

Adverbe analizabile, obținute prin derivare sau compunere:

Adverbe derivate cu sufixe:

cu sufixul -ește: boierește, creștinește, frățește, golănește, mutește, omenește, românește, voinicește ș.a.;

cu sufixul -iș / -âș: chiorâș, cruciș, grăpiș, fățiș, morțiș, pieptiș, pieziș, târâș ș.a.;

cu sufixul -(a)mente: actualmente, completamente, finalmente, moralmente, realmente, singularmente.

Adverbe realizate prin compunere:

adverbe compuse, cu un grad avansat de sudură, ale căror componente sunt mai mult sau mai puțin vizibile: acum, altădată, altfel, astăzi, câteodată, cică, deloc, devreme, îndată, nicicând, numaidecât, numai, parcă, pretutindeni, rareori ș.a.;

adverbe compuse mai puțin sudate, formate prin alăturarea componentelor lexico-gramaticale: astă-noapte, astă-seară, astă-vară, azi-noapte, ieri-noapte, ieri-seară, mâine-noapte ș.a.;

adverbe în componența cărora a fost sudată particula -și: câtuși (în expresia câtuși de puțin), iarăși, oareșicum, orișicât, totuși.

Locuțiunile adverbiale au trăsăturile și comportamentul specifice oricărei locuțiuni, dar, în cazul lor, nu este obligatorie prezența unui adverb: an de an, așa și așa, care încotro, când și când, cât colo, cât de cât, de aceea, din când în când, din ce în ce, din / de-a-fir-a-păr, de voie de nevoie, ici și colo, în fel și chip, nici pe departe, zi de zi ș.a.;

Tot aici trebuie incluse și grupurile locuționare, chiar dacă relațiile sinactice dintre componentele lor sunt mai transparente decât în cazul locuțiunilor: cu noaptea în cap, de acum încolo, de azi înainte, la paștele cailor, la voia întâmplării, pe nepusă masă.

Grupul adverbial (GAdv)

Grupul adverbial (GAdv) este alcătuit dintr-un centru adverbial și componentele dependente semantic și sintactic de acesta; poate avea realizări monomembre:

A venit [Gadv aici].

sau complexe:

[A cumpărat o locuință] [GAdv destul deCircCant aproapeCentru de școalăCPrep].

Componentele dependente de centrul adverbial pot fi:

complemente prepoziționale (aproape de școală, departe de tine, dincolo de pădure, indiferent de părerile exprimate, paralel cu serviciul), complemente în dativ (anterior întâmplărilor, asemenea colegilor, ulterior invitației), complemente comparative pe lângă adverbele gradabile (Absentează mai puțin decât colegii lui; Învață cel mai bine dintre ei);

adjuncți tip circumstanțial care pot exprima gradarea (mai aproape, destul de aproape, foarte aproape, suficient de aproape), progresia gradării (din ce în ce mai aproape, tot mai aproape), aproximarea (cam aproape, oarecum aproape);

mărci focale realizate prin semiadverbe așezate în stânga grupului, care, chiar dacă sunt exterioare organizării sintactice, au rolul de focalizare a grupului, în ansamblu (chiar foarte aproape, tot / și mai aproape).

Funcțiile sintactice ale grupului adverbial în alte grupuri și în propoziție:

în grupul verbal:

nume predicativ: Este bine / obligatoriu să…

complement al verbului (pe lângă verbe cu circumstanțial obligatoriu): complement circumstanțial de mod (Procedează corect), complement circumstanțial de loc (Locuiește acolo), complement circumstanțial de cantitate (Valorează atât);

circumstanțial: de mod (Se apropie amenințător), de loc (Vine aici), de timp (Vine acum), de relație (S-a impus psihic);

în grupul nominal: modificator (deplasarea acolo, copacul din dreapta);

în grupul adjectival și în grupul adverbial este adjunct al adjectivului sau al adverbului: circumstanțial de mod (integral / totalmente verificat), circumstanțial de cantitate (destul de harnică, aproape sigur), circumstanțial de relație (sănătos fizic, dominantă valoric);

în grupul prepozițional: circumstanțial de timp (Se cunosc de atunci), circumstanțial de loc (L-a însoțit până aici);

în relație cu propoziția:

adjunct al întregii propoziții: circumstanțial de cauză (De ce a plecat?), circumstanțial de scop (De ce vrea să plece?), circumstanțial condițional (Hotărăște-te acum, altfel pierzi totul), circumstanțial concesiv (Înceară totuși să promoveze);

adverbe extrapropoziționale, conectate sau nu prin conjuncție: predicat adverbial (Probabil că participă la concurs), circumstanțial de modalitate (Probabil, participă la concurs).

Aspecte normative

În construcțiile verbale compuse, semiadverbele mai și tot sunt intercalate în imediata vecinătate din stânga verbului, dar nu în fața auxiliarului sau a cliticului pronominal: A mai încercat o dată (nu Mai a încercat o dată), Îl mai amân o dată (nu Mai îl amân o dată), De mi-ar mai promite și acum! (nu De mai mi-ar promite și acum!).

Nu este admis acordul prin atracție al adverbului cu substantivul din stânga sa: vase strălucitor de curate (nu vase strălucitoare de curate), elevi teribil de neastâmpărați (nu elevi teribili de neastâmpărați).

Adverbele care determină adjective la plural sunt greșit „acordate” cu acestea: *câti mai numeroși (corect: cât mai numeroși), *proaspeți sosiți (corect: proaspăt sosiți), *ușori ridicoli (corect: ușor ridicoli);

aceeași regulă trebuie respectată și în compusele cu adverbe: *noi-aleși, *noi-născuți, *noi-veniți (corect: nou-aleși, nou-născuți, nou-veniți).

Este incorectă folosirea lui ca și (sau a lui ca, virgulă) în locul lui ca pentru evitarea cacofoniei (chiar și atunci când aceasta nu există, dar se are în vedere, probabil, efectul de focalizare) în construcții de tipul ca și coleg sau ca, virgulă coleg; sunt indicate construcțiile de tipul l-a luat drept coleg sau în calitate de coleg.

Adverbul decât „numai, doar” este folosit numai în construcții negative (Nu am decât un creion), iar sinonimele sale (doar, numai) în construcții pozitive (Am doar / numai un creion).

Ca orice adverb, locuțiunea adverbială altă dată „în altă împrejurare”, diferită de altădată „odinioară”, nu are formă de plural.

PREPOZIȚIA

Aspecte definitorii

Prepoziția este o clasă de cuvinte invariabile, cu un conținut semantic destul de vag, uneori inexistent, care, la nivelul propoziției, are rol de conector putând genera grupuri sintactice (prepoziționale), incluse la rândul lor în grupurile sintactice superioare. Face parte dintr-o structură ternară (T1+prep.+T2) în care T2, termenul pe care îl precedă impunându-i unele restricții, în special de caz, intră în grupul prepozițional, iar T1 este centrul unui grup sintactic superior în care este inclus grupul prepoziținal respectiv. Astfel, grupul prepozițional poate fi component al grupului verbal:

[GV Pune haina [GPrep în dulap!]].

al grupului nominal:

[GN Relația [GPrep dintre cei doi] este colegială]].

al grupului adjectival:

Părea [GAdj mulțumită [GPrep de noua situație]].

al grupului adverbial:

Se oprește [GAdv aproape [GPrep [de el]]].

al grupului interjecțional:

[GInterj Vai [GPrep de el!]]

În calitate de conector, prepoziția marchează numai relații de subordonare între cele două componente (T1 și T2) ale enunțului și este, asemenea conjuncției, lipsită de valoare sintactică.

Clasificarea prepozițiilor

Clasificarea prepozițiilor se poate face ținând seama de structura morfematică a acestora și de rolul semantico-sintactic pe care îl au în cadrul enunțului.

Clasificarea după structura morfematică face deosebire între prepozițiile neanalizabile, cele analizabile și locuțiunile prepoziționale:

Prepozițiile neanalizabile (simple) sunt formate din câte un cuvânt neanalizabil din perspectiva limbii actuale; cele mai multe fac parte din fondul de bază al limbii române, fiind moștenite din limba latină: a, asupra, ca, către, cu, de, după, fără, în, la, lângă, până, pe, pentru, peste, spre, sub. În aceeași categorie sunt incluse și prepozițiille formate prin conversiune din alte clase lexico-gramaticale ca datorită, mulțumită precum și prepozițiile neologice grație, per, pro, supra, versus, via. De asemenea, sunt considerate neanalizabile prepozițiile ale căror componente nu mai sunt vizibile în limba actuală: despre, dinspre, din, dintre, pentru, peste, prin, printre ș.a.

Prepozițiile analizabile (compuse) sunt formațiuni de două sau chiar mai multe prepoziții nesudate complet și cu sens unitar: de-a, de către, fără de. În categoria analizabilelor sunt incluse și prepozițiile alcătuite din adverbe și formantul -(u)l sau -a precum: dedesubtul, împrejurul, înaintea, înapoia, îndărătul; aici, prezența sau absența formantului face deosebirea între prepoziție și adverb (Caietul este dedesubt – adverb; Dedesubtul caietului este alt caiet – prepoziție).

Locuțiunile prepoziționale sunt grupuri de cuvinte care au trăsăturile specifice unei formațiuni locuționare, formate din una sau mai multe prepoziții și o altă clasă lexico-gramaticală: adverb (cât despre, cât pentru, în afară de) sau substantiv (față de, cu privire la, în funcție de, în loc de). Dacă prepoziția este situată după componentul neprepozițional, atunci acesta nu-și schimbă forma (afară de, față de); în situația situării componentului neprepozițional după prepoziție, pe ultimul loc, acesta primește formantul -(u)l sau -a: în afara, în fața, în jurul, în locul, în mijlocul, pe dinafara, pe dinăuntrul. Unele locuțiuni prepoziționale păstrează cuvinte ieșite din uz sau care au alt sens decât cel actual: în decurs de, în decursul, în pofida, în vederea. Deși sunt construite după un tipar diferit de cel descris anterior, sunt considerate locuțiuni și formațiunile de tipul cât privește și în (ceea) ce privește deoarece prezintă trăsăturile specifice unei formațiuni locuționare. Există, însă, grupuri de cuvinte, asemănătoare locuțiunilor prepoziționale, care trebuie totuși deosebite de acestea pentru că nu satisfac integral cerințele unei grupări locuționare: din cauza, din pricina, cu ajutorul, cu condiția, cu scopul, cu excepția, în centrul, în privința, în timpul, în vremea ș.a.; acestea nu sunt locuțiuni prepoziționale, ci îmbinări libere de cuvinte deoarece componentul neprepozițional își păstrează încă sensul, permit intercalarea altor cuvinte în interiorul grupării (din această cauză, din a cărei cauză; din această pricină, din a cărei pricină etc.).

Clasificarea sintactico-semantică are în vedere conținutul semantic al prepozițiilor și natura relațiilor sintactice promovate în interiorul grupului și cu grupul sintactic superior în care se includ; se face deosebire, astfel, între prepozițiile lexicale și cele funcționale.

Prepozițiile lexicale sunt pline semantic și constituie centrul grupului prepozițional în care își impun complementele specifice; exemple de prepoziții care pot să apară în acestă ipostază: către, deasupra, din, după, grație, împotriva, în, îndărătul, la, lângă, mulțumită, pe, pentru, peste, spre, sub ș.a.

Prepozițiile funcționale sunt lipsite de conținut semantic sau, dacă au, acesta este foarte abstract, limitându-se la îndeplinirea unor roluri gramaticale:

prepozițiile a și la folosite la construcția valorilor de genitiv, respectiv dativ a unor nominale invariabile: părerile a doi colegi; A oferit invitații la zece colegi; unele cantitative se pot construi, în paralel, și cu forme flexionare: împotriva a mai mulți adversari – împotriva mai multor adversari;

prepoziția pe folosită pentru construirea, în anumite condiții, a complementului direct (numit și complement direct personal): Îl aștept pe Mihai;

prepoziția de folosită în construcții cantitative (un kilogram de cireșe, un grup de elevi) sau pentru a introduce complementul numelui postverbal (organizarea de conferințe, cititor de romane), modificatorul centrului nominal (copacul de lângă casă, plan de vacanță) ori complementul de agent (Lucrarea a fost verificată de profesor).

În unele situații, prepoziția este impusă de centrul grupului sintactic superior, adică de verb (apelează la, optează pentru, se bizuie pe, se sinchisește de), de adjectiv (apt de, capabil de, dornic de, gelos pe) sau de adverb (aproape de, departe de, indiferent de, înainte de); aceste prepoziții, foarte abstracte în ceea ce privește conținutul semantic, au rolul de a introduce complementul prepozițional.

Grupul prepozițional (GPrep)

Grupul prepozițional este alcătuit din prepoziția-centru și din complementul care este un constituent obligatoriu; toate complementele prepoziției sunt postpuse acesteia și se pot diferenția în funcție de clasa lexico-gramaticală prin care sunt realizate:

Complementul realizat printr-un grup nominal este supus mai multor restricții impuse de prepoziția-centru, dintre care au fost reținute aici cele de caz:

prepoziții și locuțiuni prepoziționale care impun cazul acuzativ: către, cu, despre, din, dintre, după, fără, în, între, la, lângă, pentru, peste, prin, printre, spre, sub; cât despre, cu privire la, față de, în loc de, în caz de, în legătură cu ș.a.

prepoziții și locuțiuni prepoziționale care impun cazul genitiv (includ formantul final -(u)l, -a): deasupra, dedesubtul, împotriva, împrejurul, înaintea, înapoia; în afara, în fața, în jurul, în pofida, în urma, în vederea ș.a.

prepoziții care impun cazul dativ: datorită, grație, mulțumită.

Complementul realizat printr-un grup adjectival apare mai rar: Apreciem ca oportună propunerea avansată, Din galben s-a făcut portocaliu.

Complementul realizat printr-un grup verbal în centrul căruia se află o formă non-finită: un infinitiv (dorința de a citi, plăcerea de a patina, a insista în a susține ceva, a învăța pentru a ști), un supin (observație de reținut, legume bune de folosit, explicație greu de înțeles) sau un gerunziu (a-l considera ca fiind om de cuvânt).

Complementul realizat printr-un grup adverbial în sintagme locativ-temporale: de acolo, de aici, de jos, de sus, până atunci, până ieri.

Complementul realizat printr-o propoziție relativă, care poate fi echivalată cu un grup nominal:

Vine [GPrep la [PRel cine îi place]]. – Vine [GPrep la [GN prieteni]].

sau o propoziție conjuncțională, care poate fi echivalată cu un grup verbal cu centru un infinitiv:

A plecat [GPrep fără [PConj să ne anunțe]]. – A plecat [GPrep fără [GVinf a ne anunța]].

Pozițiile și funcțiile sintactice ale grupului prepozițional în cadrul propoziției

La nivelul grupurilor sintactice din care este organizată propoziția, grupul prepozițional poate ocupa următoarele poziții și funcții sintactice:

În grupul nominal:

Complement (dacă centrul nominal este un postverbal, un postadjectival sau un relațional): vânătoare de balene, imunitate de parlamentar, soră cu Mihai.

Modificator: carte de vacanță, dosar cu șină, muzică de balet, semn de carte.

În grupul verbal:

Complement:

prepozițional: Răspunde la întrebări.

direct: Îl așteaptă pe Mihai:

indirect: Se oferă premii la trei (dintre elevi).

de agent: Este sfătuit de familie.

nume predicativ: Hotărârea luată este fără consecințe.

complement predicativ al obiectului: L-au luat drept străin.

complement circumstanțial (în raport cu verbul): Locuiește la țară. Concurentul s-a situat pe primul loc.

Circumstanțial (în raport cu verbul sau cu grupul verbal): Se îndreaptă spre școală, A așteptat până astăzi, Se odihnește în liniște etc.

În grupul adjectival:

Complement:

prepozițional: amabil cu toți, atent la amănunte;

comparativ: cea mai ieftină dintre oferte.

Circumstanțial cantitativ: înalt de 3 metri.

În grupul adverbial

Complement:

prepozițional: departe de toți, înainte de cursuri;

comparativ: aleargă mai iute decât ceilalți.

Circumstanțial cantitativ: de trei ori mai sus.

În grupul interjecțional:

Complement: Vai de el!

Circumstanțial: Hai la plimbare!

Aspecte normative

Trebuie evitată folosirea prepoziției pe în locul altor prepoziții ca în următoarele formulări: Rămânem pe această știre (corect: Rămânem la acestă știre), Au discutat mult pe problema șomajului (corect: Au discutat mult despre / în legătură cu problema șomajului).

Complementul direct exprimat prin relativul care este însoțit de prepoziția pe în enunțuri ca: Am vizionat toate filmele pe care mi le-ai recomandat (incorect: Am vizionat toate filmele care mi le-ai recomandat).

Nu este recomandabilă omiterea prepoziției de în construcții cantitative de tipul: un kilogram de cartofi, treizeci și două de pachete, un milion de lei.

Normele actuale admit construcții de tipul un coleg de-al meu, o prietenă de-a lui pentru că aici a dispărut valoarea partitivă; se admit și construcțiile cu posesivul sau genitivul la plural în care această valoare persistă: un coleg de-ai mei, o prietenă de-ale lui.

Coordonarea a două complemente în genitiv, impuse de prepoziții sau locuțiuni prepoziționale specifice se face prin reluarea mărcii al (a) la cel de-al doilea termen al relației: leacuri contra fricii și a viselor urâte; omiterea reluării lui al (a) în astfel de situații este contraindicată. La coordonarea a două nominale în dativ, impuse de prepozițiile specifice, al doilea termen nu este însoțit de marca specifică gerunziului: grație medicamentelor și tehnicii moderne (construcția incorectă: grație medicamentelor și a tehnicii moderne).

CONJUNCȚIA

Aspecte generale; clasificări

Conjuncția este o clasă de cuvinte invariabile, cu rol de conector la nivel propozițional, frastic și transfrastic. Are un conținut semantic destul de vag, abstract și, uneori, dependent de contextul în care apare; unele sunt specializate pentru marcarea anumitor tipuri de relații între unitățile sintactice: asocierea (și, nici…, nici), opoziția (dar, iar, însă, ci), alternanța sau excluderea (fie, ori, sau) și concluzia (așadar, deci, prin urmare). Mai individualizate semantic sunt conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale subordonatoare circumstanțiale (care introduc subordonate circumstanțiale) pentru că indică circumstanțele în care se realizează acțiunea exprimată de verbul regent; cele necircumstanțiale sunt selectate de termenul regent (a admite că, a vrea să, dorința să, apt să, iată că) sau de enunțurile care transpun vorbirea directă în vorbire indirectă (Ne-a declarat că este pregătit.).

Morfologic, conjuncțiile sunt lipsite de flexiune, iar din punctul de vedere al structurii lor interne, pot fi neanalizabile și analizabile; cele neanalizabile, conjuncțiile simple, sunt alcătuite dintr-o singură unitate morfematică: și, dar, iar, de, că ș.a.; în aceeași categorie intră și cele a căror structură internă nu mai este vizibilă din perspectiva limbii actuale: căci, dacă. Conjuncțiile analizabile sunt cele formate prin compunere în formațiuni sudate (deoarece, deși, fiindcă, întrucât) sau nesudate (ca să, ca…să). Unele conjuncții alcătuiesc combinații corelative omogene (fie…, fie; sau…, sau; ori…, ori) sau neomogene (nu doar…, ci și; atât…, cât și) care întăresc tipul de relație exprimat.

Ca și ceilalți conectori, conjuncția face legătura între unități sintactice diferite, dar se individualizează sintactic prin câteva trăsături specifice: față de prepoziție, care realizează raporturi sintactice de subordonare numai la nivelul propoziției, conjuncția poate exprima raporturi sintactice de coordonare la nivelul propoziției și al frazei și raporturi de subordonare la nivelul frazei; ca și relativele (pronominale, adjectivale, adverbiale), marchează relațiile de subordonare dintre propozițiile unei fraze, dar, spre deosebire de acestea, nu au funcții sintactice în subordonatele pe care le introduc. În plus, față de toți ceilalți conectori, conjuncțiile pot marca relații pragmatice între unitățile textului funcționând în calitate de conectori frastici sau trasfrastici.

Clasificarea conjuncțiilor se poate face din punctul de vedere al structurii lor interne și din punct de vedere sintactic. Din perspectiva structurii interne, se face distincție între conjuncțiile simple (neanalizabile), a căror structură este netransparentă, și cele compuse (analizabile), care permit identificarea componentelor interne. În perspectiva aceluiași criteriu, pot fi discutate aici locuțiunile conjuncționale care sunt grupuri de cuvinte cu comportament și caracteristici proprii oricărei formațiuni locuționare, echivalente sinactico-semantic cu conjuncțiile. Componentele lor se grupează în jurul unei conjuncții (cum și, numai că, chiar dacă, măcar de, pentru că, din cauză că, lasă că), al unui pronume sau adjectiv relativ (de vreme ce, cât timp, după ce, îndată ce, numai ce) sau al unui adverb relativ (după cum, pe când, pe cât); unele locuțiuni conjuncționale sunt alcătuite numai din elemente de relație (ca și când, ca și cum, după ce că), iar altele nu conțin niciunul din elementele de relație numite mai sus (ca atare, în concluzie, prin urmare).

Clasificarea din punct de vedere sintactic, esențială pentru înțelegerea naturii și comportamentului gramatical al conjuncției, face deosebire între conjuncțiile coordonatoare și cele subordonatoare. Conjuncțiile coordonatoare marchează relațiile sintactice de nondependență la nivelul propoziției și al frazei, iar cele subordonatoare, relațiile de dependență dintre propoziții la nivelul frazei.

Conjuncțiile coordonatoare

Relația de coordonare se stabilește între propoziții principale sau între propoziții și grupuri sintactice subordonate aceluiași regent. Există patru tipuri de conjuncții coordonatoare, diferențiate prin natura semantică a coordonării: copulative, adversative, disjunctive și concluzive. Dintre acestea, sunt considerate prototipice doar cele copulative și disjunctive pentru că numai ele pot include într-o relație de coordonare mai mulți constituenți (trandafiri și garoafe și narcise; trandafiri sau garoafe sau narcise) sau le pot modifica ordinea (trandafiri și garoafe = garoafe și trandafiri; trandafiri sau garoafe = garoafe sau trandafiri). De asemenea, coordonatoarele prototipice pot exprima relații de coordonare la nivelul propoziției și între propoziții principale; coordonarea prin adversative și concluzive presupune prezența subînțeleasă a verbului, adică se face numai între propoziții:

Drumul este lung, dar (este) plăcut.

Drumul este lung, deci (este) obositor.

Conjuncțiile copulative marchează relația de asociere dintre unitățile sintactice coordonate; cea mai frecventă este conjuncția și care apare în toate contextele de coordonare copulativă; conjuncția nici (mai ales în forma corelativă nici…,nici) apare numai în enunțuri negative. Valoare copulativă au și locuțiunile precum și, ca și la care se adaugă corelativele neomogene atât…, cât și; nu numai…, ci / dar și; nu numai că…, ci / doar și.

Conjuncțiile disjunctive exprimă alegerea între două sau mai multe acțiuni, momente, posibilități: sau, ori; alegerea poate fi exclusivă (Va cumpăra mere sau pere) sau neexclusivă (Cireșele, merele sau perele sunt la fel de proaspete). Coordonarea disjunctivă se poate realiza și cu corelativele omogene fie…, fie; corelativele ba …, ba; acum …, acum; când …, când, construite cu adverbe având rol de conectori, se încadrează în același tip de relație, chiar dacă indică în primul rând un raport alternativ.

Conjuncțiile adversative exprimă raporturi de opoziție între cele două elemente pe care le leagă: dar, iar, însă, ci, or; același tip de coordonare exprimă locuțiunile conjuncționale: numai că, doar că, atât că. În funcție de contextele sintactice în care sunt folosite, conjuncțiile adversative pot exprima contrazicerea așteptărilor (Plouă, dar e plăcut), corectarea (Nu-i place fotbalul, ci baschetul) sau contrastul (Unii au reușit, iar alții au eșuat).

Conjuncțiile concluzive exprimă concluzia, consecința sau rezultatul unui fapt relatat mai înainte. Raporturile concluzive sunt marcate în primul rând de conjuncția deci, apoi de locuțiunea conjuncțională așa că (mai ales în limbajul oral) și de conectorii adverbiali așadar, de aceea, în concluzie, în consecință, prin urmare, ca atare, vasăzică. Deci, care are un statut ușor ambiguu (de conjuncție și de adverb), leagă propoziții principale, dar este folosit des (uneori prea des) ca marcator conversațional, la nivel discursiv (Deci întrevederea a fost contramandată).

Conjuncțiile subordonatoare

Față de conjuncțiile coordonatoare care leagă două sau mai multe unități sintactice la nivelul propoziției sau al frazei, cele subordonatoare funcționează doar la nivelul frazei, unde leagă numai două unități sintactice, adică o propoziție subordonată de regentul ei. De asemenea, spre deosebire de cele cooordonatoare, conjuncțiile subordonatoare pot fi asociate cu un semiadverb (Vine numai dacă îl inviți) sau cu o conjuncție coordonatoare (A venit ca să ne cunoaștem și ca să discutăm) și admit antepunerea propoziției pe care o introduc (Ca să înveți, ai nevoie de liniște). După tipul de subordonate pe care le introduc, se face deosebirea între conjuncțiile circumstanțiale și cele necircumstanțiale; cele circumstanțiale introduc circumstanțiale realizate propozițional, iar necircumstanțialele introduc complemente realizate propozițional.

Există conjuncții și locuțiuni conjuncționale subordonatoare circumstanțiale specializate pentru introducerea unui anumit tip de subordonată:

cauzale: căci, deoarece, fiindcă, din cauză că, de vreme ce, pentru că ș.a.;

concesive: deși, cu toate că, chiar dacă, măcar că;

consecutivă: încât;

temporale: imediat ce, îndată ce, de câte ori;

opoziționale: în loc să;

cumulative: după ce că, pe lângă că, plus că.

Unele conjuncții circumstanțiale se caracterizează, însă, prin polivalență funcțională, adică pot introduce mai multe tipuri de propoziții subordonate. Astfel, conjuncția că poate introduce o cauzală (Nu au mai vorbit, că nu mai era timp), o consecutivă (A insistat așa de mult, că i-a iritat pe toți) sau o concesivă (Că vine, că pleacă, locul lui este tot aici); conjuncția dacă introduce de obicei o condițională (Dacă perseverezi, reușești), dar și o cauzală (Dacă a fost ger, apa a înghețat), o opozițională (Dacă acum râde, mai înainte plângea) sau o concesivă (Dacă plouă o zi întragă, și tot nu se face porumbul); conjuncția să poate introduce o finală (Merge acasă să se odihnească), dar și o condițională (Să fi știut, nu mai venea), o concesivă (Să spună orice, tot nu-l mai crede) sau o consecutivă (A strigat să te sperii, nu alta).

Din clasa conjuncțiilor subordonatoare necircumstanțiale, care, cum s-a spus mai sus, introduc complemente realizate propozițional, pot face parte că, să, ca să, ca … să, cum că, cum de, de, precum că. Propozițiile subordonate introduse de acestea au ca regenți verbe (Crede că spune adevărul), interjecții (Iată că a început meciul), adjective (Ion este mulțumit să participe la discuție), substantive postverbale (Dorința să participe la concurs este lăudabilă) și postadjectivale (Curiozitatea să afle finalul întâmplărilor l-a mobilizat). De asemenea, conjuncțiile necircumstanțiale sunt folosite în enunțurile care transpun vorbirea directă în vorbire indirectă: Mi-a spus că va veni mâine.

Distincția între calitatea circumstanțială și cea necircumstanțială a conjuncțiilor subordonatoare se face în funcție de contextul în care apar; de exemplu, conjuncția că este circumstanțială dacă introduce o subordonată circumstanțială (Nu vine că se teme), însă este necircumstanțială când introduce o subordonată completivă (A promis că nu întârzie).

Aspecte normative

Conjuncțiile coordonatoare:

este contraindicată folosirea incompletă a conjuncției corelative copulative atât …, cât și în construcții precum: Au discutat în clasă, cât și pe hol (corect: Au discutat atât în clasă, cât și pe hol);

înaintea conjuncției copulative și nu se pune virgulă, cu excepția situațiilor când apare lângă segmente intercalate: A venit, într-adevăr, și a rămas toată ziua.;

înaintea conjuncțiilor disjunctive sau, ori nu se pune virgulă, cu excepția situațiilor când introduce constituenți cu valoare explicativă sau cu rol de exemplificare (Analizează alcătuirea cuvântului, sau mai bine zis structura sa morfematică);

între componentele conjuncțiilor corelative se pune virgulă:

Învață și în clasă, și acasă.

Ori rămâi, ori pleci.

Au discutat atât la birou, cât și la cafenea.

conjuncțiile adversative sunt precedate întotdeauna de virgule (A citit, dar nu a reținut mare lucru);

este contraindicată folosirea mai multor conjuncții adversative în același enunț;

nu sunt admise construcțiile pleonastice dar însă, deci așadar.

Conjuncțiile subordonatoare:

în limba româna actuală este admisă înlocuirea grupului conjuncțional ca să cu conjuncția să numai când acestea introduc o circumstanțială de scop sau o consecutivă:

Se grăbește să / ca să nu întârzie.

Nu este destul de abil să / ca să profite de situație.

În celelalte situații substituția nu este tolerată.

Intenționez ca să plec. (corect: Intenționez să plec)

Decizia ca să participe la concurs a fost lăudată. (corect: Decizia să participe la concurs a fost lăudată)

normele în vigoare resping folosirea lui ca să în construcții ca:

L-a sfătuit ca să nu mai întârzie. (corect: L-a sfătuit să nu mai întârzie)

nu este admisă folosirea conjuncției căci în locul lui că în construcții precum:

Aflați căci suntem sănătoși. (corect: Aflați că suntem sănătoși )

de regulă, propozițiile subordonate introduse prin conjuncții sau locuțiuni conjuncționale subordonate se despart prin virgulă de regentă; în aceste situații contează, însă, și tipul de conector folosit:

Era atât de ocupat, încât și-a neglijat colegii.

Era prea ocupat ca să se ocupe și de colegi.

topica:

Nu vei întârzia dacă te scoli devreme.

Dacă te scoli devreme, nu vei întârzia.

prezența în regentă a unui element corelativ:

De aceea s-a rătăcit, pentru că nu cunoștea orașul.

S-a rătăcit pentru că nu cunoștea orașul.

importanța acordată de vorbitor raportului dintre regentă și subordonată:

Pentru că n-o impresionează nu i-am cumpărat flori. (accentul cade pe subordonată, evdențiat și de intonație)

Pentru că n-o impresionează, nu i-am cumpărat flori. (accentul cade pe regentă).

propozițiile subordonate introduse prin conjuncții necircumstanțiale nu se despart, de regulă, prin virgulă de regentă, cu excepția situațiilor când sunt antepuse acesteia și sunt reluate sau nu printr-un alt termen (pro-formă) în regentă:

Cum ai reușit, nu știu.

Cum ai reușit, asta nu știu.

Că nu ai abandonat cursa, asta a impresionat publicul.

INTERJECȚIA

Aspecte definitorii

Interjecția este o clasă de cuvinte neflexibile, care exprimă stări, sentimente sau imită zgomte, sunete din natură; se caracterizează printr-o anumită instabilitate formală, prin prezența intonației exclamative, marcată în scris prin virgulă sau semnul exclamării, prin topica liberă la nivelul enunțului. Interjecția este considerată un semnal, nu un semn lingvistic pentru că face trimitere directă la o sursă referențială, nu la un referent, iar conținutul său semantic corespunde unei semnificații, nu unei noțiuni ca la celelate cuvinte.

Morfologic se caracterizează prin invariabilitate (cu câteva rare excepții: haide – haideți, poftim – poftiți, uite – uitați); la nivel sintactic, interjecția se poate constitui în propoziții izolate, neanalizabile, sau poate fi integrată în propoziție având funcții și formând, uneori, grupuri sintactice proprii. Stilistic, aparține limbii vorbite, în special limbajului familiar, de unde a pătruns în limba literaturii artistice ca semn al oralității; în limbajul științific este întâlnită doar interjecția iată, eventual vai. Folosite oral, interjecțiile sunt însoțite nu numai de o intonațe specifică, dar și de o anumită mimică și, uneori, de gesturi complementare.

Clasificarea interjecțiilor

Clasificarea, implicit descrierea interjecțiilor se poate realiza din mai multe perspective dintre care aici au fost reținute originea, semnificația și forma.

Clasificarea după origine a interjecțiilor face deosebire între:

Interjecțiile primare, cele mai numeroase, sunt acele cuvinte create spontan în limba română sau împrumutate din alte limbi, a căror valoare inițială este de interjecție: a, au, bre, ei, hai, măi, of, uau, poc, vai; cele împrumutate aveau în limba de origine diverse valori gramaticale, pierdute în limba română: adio, amin, bogdaproste, bravo, halal, parol, servus, zău.

Interjecțiile secundare au fost create în interiorul limbii române prin conversiune sau prin trunchiere din alte categorii lexico-gramaticale sau din grupuri de cuvinte care își pierd valoarea gramaticală și sensul de bază, devin inflexibile și capătă nuanțe afective suplimentare: Doamne (Doamne, ce mult întârzie!), păcatele mele (Am uitat, păcatele mele!), păzea (Păzea că vine trenul!), poftim (Poftim la masă!), slavă Domnului / Cerului (Slavă Domnului / Cerului că l-am găsit!), vezi Doamne (Spune că a lipsit pentru că, vezi Doamne, dimineața nu a sunat ceasul.).

Clasificarea semantică a interjecțiilor are în vedere semnificația și sursa referențială a acestora:

Interjecțiile propriu-zise pot comunica senzații (ah, au, brr, hop), stări psihice (aoleu, aș, bravo, deh, ei, ehei, haiti, hm, măre, o, of, uf, ura, vai), impulsuri de voință, apelări, salutări (alo, bre, cuțu, fă, haide, hăis, hei, ho, măi, pa, na, nani, nea, pui-pui, stop, sst). Înțelesul interjecțiilor propriu-zise, destul de vag dacă sunt luate separat, se precizează în contextul enunțării, în contextul lingvistic, prin elemente suprasegmentale (intonația, accentul, pauza); aceste condiționări fac ca unele interjecții să aibă, în funcție de context, mai multe înțelesuri (de exemplu, ah poate fi exteriorizarea unei senzații fizice, dar și exprimarea unei trăiri afective).

Onomatopeele sunt cuvinte imitative care reproduc zgomote din natură (boc, buf, cioc, hârști, jart, pac, pleosc, poc, scârț, țâr, țuști, vâj, zvâr), sunete produse de vietăți (bâz, chiț, cirip-cirip, cucu, cucurigu, guiț, ham, miau, mihoho, mor, muu, oac-oac) precum și sunete care însoțesc unele acte fiziologice omenești (gâl-gâl, gogâlț, ha-ha, hapciu, ptiu, sfor). Spre deosebire de interjecțiile propriu-zise, înțelesul onomatopeelor, mai ales al celor care imită sunete ale animalelor, nu este condiționat de context.

Clasificarea după forma interjecțiilor ține seama de numărul și de tipul de componente din unitățile interjecționale:

Interjecțiile simple sunt alcătuite dintr-un singur cuvânt, de obicei monosilabic: ah, au, ei, hai, hop, măi, miau, na, of, pleosc, vai. Unele onomatopeele din categoria interjecțiilor simple sunt formate din mai multe silabe, dar se scriu într-un singur cuvânt: bâdâbâc, cucurigu, mihoho, pitpalac.

Interjecțiile repetate sunt interjecții simple repetate o dată sau de două ori, mai ales în cazul onomatopeelor: boc-boc, cioc-cioc, cuțu-cuțu, ga-ga, gâl-gâl, lipa-lipa, mac-mac, oac-oac, piu-piu ș.a. Repetarea interjecțiilor propriu-zise, care este facultativă, aduce în enunț un plus afectiv: măi, măi!, of, of!, vai, vai! ș.a.

Interjecțiile compuse sunt alcătuite, de regulă, din două interjecții simple care pot fi onomatopee dispuse în aliterații (cip-cirip, ding-dang, hodoronc-tronc, tic-tac, treosc-pleosc) sau interjecții propriu-zise (ei aș, ei na, ei bine, haida-de, hei-rup, ia uite, (i)ete fleoșc, (i)ete na, tura vura ș.a.

Locuțiunile interjecționale sunt grupuri unitare de cuvinte cu semnificație globală interjecțională, asociate cu intonații exclamative, care, sintactic, se constituie ca secvențe incidente. În componența lor poate să apară o interjecție primară însoțită de unu sau două cuvinte aparținând altor clase lexico-gramaticale: ce mai, ei bine, ia te uită, ia vezi, măi să fie, nu zău, vai de mine; sunt considerate locuțiuni interjecționale și formațiunile cu sens unitar, grupate în jurul unei interjecții secundare, precum: Ce Dumnezeu!, da de unde!, Doamne ferește!, Ferească sfântul!, păcatele mele!, pe naiba! etc.

Grupul interjecțional (GInterj)

O bună parte a interjecțiilor nu are capacitatea de a se integra în structura sintactică a propoziției și de a se constitui în grupuri sintactice, formând enunțuri autonome nestructurate izolate: Văleu!, Pleosc!, Miau!, Doamne ferește!. Interjecțiile integrate sintactic în enunț se pot constitui în grupuri interjecționale alcătuite dintr-o interjecție centru și componentele dependente sintactic de aceasta: acestea din urmă pot fi:

Complemente:

subiect: Pisica țuști în pat!

complement direct: Iată-l pe Mihai!

complement indirect: Bravo campionilor!

complement prepozițional: Vai de el!

complement posesiv: Uite-ți banii!

Circumstanțiale:

de mod: Haide repede!

de timp: Vrăbiuțele cirip-cirip dimineața.

de loc: Cocoșul cucurigu în ogradă.

instrumental: Băiatul poc cu mingea în geam.

sociativ: Hai cu noi la plimbare!

De regulă, interjecția / grupul interjecțional funcționează ca predicat al enunțării formând grupuri autonome, dar sunt și cazuri în care poate avea alte funcții în organizarea propoziției:

în propoziție poate fi, cum s-a spus, predicat al enunțului (Hop și noi!);

în grupul verbal: nume predicativ (Este vai de el!);

în grupul nominal: modificator (Halal concurs!);

în grupul prepozițional (în construcții cu prepoziția ca): nume predicativ (Era ca vai de el!)

Aspecte normative:

interjecțiile repetate și cele compuse se scriu cu cratimă: boc-boc, cioc-cioc, cioc-boc, ga-ga, hodoronc-tronc, mac-mac, oac-oac, tic-tac etc.;

de regulă, interjecțiile și locuțiunile interjecționale se despart prin virgulă sau semnul exclamării de restul enunțului: Ei, nu am învinuit pe nimeni! / Nu am învinuit pe nimeni, păcatele mele!;

când interjecția este urmată de un vocativ, virgula se pune după întreaga construcție: Măi Vasile, iar ai întârziat!

GLOSAR

ADJUNCT

Constituent facultativ al câtorva grupuri sintactice (GV, GAdj, GAdv), care nu este impus de matricea semantică a centrului grupului, ci doar de nevoia completării/precizării unor parametri ai situației de comunicare: situarea spațio-temporală a predicaței, descrierea modală sau cantitativă, precizarea cauzei, a scopului, a consecinței, a instrumentului etc. Poziția sintactică a adjuncților, inferioară celei a complementelor, se realizează, în principal, prin funcția sintactică de circumstanțial: Sosește mâine / acolo / neîntârziat / cu mașina etc.; negru de supărare, victorios astăzi; de obicei bine îmbrăct.

AGENTIV (VERB ~ )

Categorie de verbe care atribuie subiectului rolul tematic de Agent (cel care inițiază în mod voluntar acțiunea exprimată de verb, caracterizat prin trăsăturile [+ Animat] și [+Control]); verbele agentive pot fi tranzitive (a asculta, a citi, a scrie, a spune) și intranzitive (a cădea, a înota, a munci).

ALTERNANȚĂ FONETICĂ

Transformarea unor sunete / grupuri de sunete în alte sunete / grupuri de sunete în cursul flexiunii (duios – duioasă) sau al derivării (blând – îmblânzi); alternanțele fonetice pot fi vocalice (o/oa, a/ă: pot – poate, casă – căsoi) sau consonantice (t/ț, s/ș: pot – poți, frumos – frumoși).

ANAFORIC

Component lingvistic care, lipsit de referință proprie, și-o procură din contextul lingvistic de la un antecedent; funcționează ca anaforice categorii lexico-gramaticale precum: pronumele (profesorii și studenții lor / acestora / unora / fiecăruia dintre ei); unele adverbe (Cartea e pe bancă, unde am lăsat-o; acolo am pus și stiloul); unele adjective (Spectacolul a fost amuzant; am să mai merg la asemenea / așa spectacole).

ANTECEDENT

Constituent sau secvență de constituenți, situați în enunț, de regulă, anterior, de la care un anaforic își procură referențialitatea. Exemple: substantivul poate fi antecedent pentru un pronume (Băiatul oferă flori colegelor lui); grupul prepozițional pentru un adverb (A plecat de la magazinul din colț pentru că acolo nu a găsit ceea ce dorea); un adjectiv pentru alt adjectiv (A fost invitat la un concert minunat; un asemenea concert nu trebuie ratat) etc.

ARHIGEN

Genul substantivelor defective de singular sau de plural, care, conform formelor determinantului cu care se combină, aparțin arhigenului masculin – neutru (acest curaj, acești ochelari) sau arhigenului feminin – neutru (această aloe, aceste aplauze); lipsite de un context clarificator (determinant), aceste substantive nu pot fi încadrate într-un gen anume.

ARGUMENT

Componentă matricială obligatorie în perspectivă sintactico-semantică, impusă de un centru predicativ: verb (Primește o invitație), substantiv (nepotul Ioanei, venirea lui Mihai), adjectiv (gata de concurs), adverb (departe de oraș), prepoziție (sub copac). De regulă, complementele sunt argumente ale centrului, cu excepția celor apărute în structurile reorganizate (complementul posesiv, complementul de agent, predicativul suplimentar) și a unor complemente matriciale (prototipic, nume predicativ, complement predicativ al obiectului).

ATRIBUTIV (VERB ~)

Verb trivalent (cu trei complemente), care poate cere prezența unui complement predicativ al obiectului, construit în enunțuri după schema S + CD + CPO (Nașii l-au botezat Mihai) sau S + CI + CPO (Colegii îi zic Gogu). Sunt verbe atributive cele care, în contexte specifice, își păstrează calitatea de verbe trivalente: a boteza, a chema, a intitula, a numi, a porecli, a desemna, a înscăuna, a spune, a zice, a categorisi etc.

CALIFICATIV ( ADJECTIV ~)

Categorie semantico-gramaticală de adjective (propriu-zise, participiale, gerunziale, locuțiuni) care exprimă proprietăți variate ale referenților desemnați de substantive, ce pot fi aprecieri subiective, la diferite grade de intensitate, situate înaintea sau în urma substantivului: stradă (foarte) romantică, (foarte) romantica stradă.

CANTITATIV

Clasă de lexeme caracterizată prin prezența trăsăturii semantice [+ Cantitate], care include numeralele (trei, al treilea, tustrei), mai multe pronume și adjective pronominale nedefinite (mulți, puțini, câțiva, niscaiva), adjective cu valori cantitative (numeroși), articole nedefinite (un, o, niște) și unele substantive (pereche, duzină, zeci, sute).

CATEGORIAL (ADJECTIV ~)

Categorie semantico-gramaticală de adjective, opusă celor calificative, care restrâng referința substantivului la anumite subdomenii, indică trăsături obiective, negradabile, fiind așezate, de regulă, numai după substantiv: comerț stradal (*comerț foarte stradal, *stradalul comerț); sunt numite și relaționale, pentru că, frecvent, exprimă relația dintre două substantive: convoi militar, „convoi alcătuit din militari /în scopuri militare”.

CENTRU

Constituentul principal al grupului sintactic pe care îl organizează prin selectarea complementelor și a adjuncților, impunându-le organizarea semantică și sintactică (restricții de formă, roluri tematice); după categoria lexico-gramaticală a centrului, există verb-centru, adjectiv-centru, nume-centru, adverb-centru, prepoziție-entru, interjecție-centru.

CIRCUMSTANȚIAL (Circ.)

Constituent sintactic facultativ, neimpus de matricea sintactico-semantică a centrului grupului sintactic din care face parte; se poate realiza ca GAdv (Citește acum), GPrep (Vine până mâine), GN (Absentează zilele astea), propoziție subordonată (Se antrenează când poate).

CLASĂ DE SUBSTITUȚIE

Totalitatea termenilor lingvistici echivalenți care pot fi substituiți în aceeași poziție sintactică, având aceeași funcție sintactică. De exemplu, clasa de substituție a subiectului este următoarea: GN în nominativ (Mihai / El se plimbă), propoziție relativă (Cine muncește bine câștigă bine), propoziție conjuncțională (Nu se vede că a învățat).

CLASĂ LEXICO-GRAMATICALĂ

Clasă de cuvinte definite prin aceleași trăsături semantice, flexionare și sintactice, care poate fi identificată, în mare parte, cu ceea ce în gramatica tradițională se numea parte de vorbire. Astfel, în noua gramatică sunt considerate clase lexico-gramaticale substantivul, adjectival, pronumele, numeralul (cardinal și ordinal), verbul, adverbul, prepoziția, conjuncția și interjecția.

CLASIFICATOR

Formant care marchează apartenența unui cuvânt la o anumită clasă lexico-gramaticală. Astfel, articolul este un clasificator substantival deoarece indică aparteneța la clasa substantivelor a unui pronume (eul liric), a unui numeral (un doi), a unui adjectiv (Leneșul mai mult aleargă), a unui adverb (Binele făcut nu se uită) etc.; sufixul –esc este clasificator adjectival (omenesc), sufixul –ește este clasificator adverbial (omenește) etc.

CLITIC

Categorie de forme lingvistice care au autonomie lexicală și sintactică parțială, grupându-se cu un cuvânt suport și având un satut intermediar între morfemele mobile și cuvintele autonome. Alte trăsături, prezente gradual la diferite categorii de clitice: pierderea accentului, ceea ce le transformă în forme non-silabice, conjuncte (i-am cerut-o), poziția fixă cuvântul suport (l-am așteptat, am așteptat-o, am mai așteptat), capacitatea de a disloca forme verbale compuse (așteptatu-l-am, să mai aștept). Având în vedere clasa morfologică din care fac parte, se face distincție între cliticele pronominale (în terminologia tradițională, formele atone sau neaccentuate ale pronumelui), cele adverbiale, numite și semiadverbe (am mai / tot așteptat) și cele verbale (mi-i drag, mi-s dragi).

COMPLEMENT (Compl)

Constituent sintactic a cărui prezență este strict legată de cea a unui centru predicativ care îi impune restricții gramaticale (caz, prepoziție) și semantice (rol tematic). Complementele sunt conținute în matricea oricărui centru predicativ, adică se caracterizează prin obligativitate sintactico-semantică, ceea ce nu înseamnă că sunt obligatoriu exprimate. Astfel se poate spune Mihai desenează în care verbul a desena este tranzitiv (a desena ceva) chiar dacă aici complementul direct nu este exprimat. Complementele pot să apară în GV (Desenează un pom), în GAdj (folositor copiilor), în GAdv (aproape de voi), în Ginterj (Vai de ei!) și GN care au ca centre substantive relaționale sau de proveniență verbală ori adjectivală (fratele Ioanei, desenarea cubului, tristețea acelora).

CONECTOR

Cuvânt sau grup locuționar care are rolul de a lega subordonații de centru (conectori subordonatori) sau termeni de același rang sintactic (conectori coordonatori). Fac parte din clasa conectorilor prepozițiile, conjuncțiile și elementele relative (pronumele, adjectivele pronominale și adverbele). La nivel textual sau pragmatic, conectorii realizează coeziunea dintre diferite segmente ale discursului; pot avea calitatea de conectori textuali adverbele (astfel, dimpotrivă, totuși), conjuncțiile (deci, însă, or), interjecțiile (păi, uite), con strucțiile complexe (altfel spus, în primul rând, pe de altă parte etc.).

CUANTIFICATOR (Cuant)

Funcție sintactică proprie grupului nominal cu centru un substantiv, relizabilă prin cantitative numai în prezența unui determinant; pot avea funcția de cuantificatori numeralele cardinale (trei, nouă), adjectivele pronominale indefinite (alți, câțiva, mulți), adjectivele pronominale negative (niciun, nicio). În absența determinantului, cuantificatorul preia funcția acestuia: [Acești]Det [trei]Cuant elevi au lipsit.; [Trei]Det elevi au lipsit.

DEFECTIV

Particularitate a unor cuvinte flexibile de a avea flexiunea incompletă; astfel, în declinarea numelui există substantive care nu au forme de plural (aur, fasole, mazăre, unt) sau de singular (cereale, icre, nazuri); conjugarea verbului cuprinde categoria verbelor impersonale, care au forme numai la persoana a III-a (ninge, plouă, tună; se cuvine, mă doare).

DEICTIC

Component al enunțului care, neavând referință proprie, și-o procură prin trimitere la una din componentele situației de comunicare (emițător, receptor, loc, timp). Clasele lexico-gramaticale cu cea mai frecventă întrebuințare deictică sunt: pronumele și adjectivele posesive de persoana I și a II-a (Eu te-am chemat.; Caietul meu / tău a fost verificat.), pronumele demonstrative (acesta, acela), numeralul (Lipsesc mai mulți elevi; doi sunt învoiți.), adverbul (Te oprești acolo.)

DESINENȚĂ

Afix gramatical (flectiv) care marchează persoana și numărul în conjugarea verbului (alergați), genul, numărul și cazul în declinarea substantivului (elevă – eleve), a adjectivului (înaltă – înalte), a pronumelui (acest – acești).

DETERMINANT (Det)

Funcția sintactică cea mai importantă din grupul nominal cu centru un substantiv, care, alături de cuantificator, modificator, posesor și complement, preia funcția de atribut din gramatica tradițională; determinantul are rolul semantico-pragmatic de a integra substantivul în enunț și de a-i preciza referentul. Determinantul se realizează prin articole definite sau nedefinite (Citesc articolul / un articol), prin adjective pronominale (acest articol), prin semiindependentul cel (articolul celor doi); cantitativele funcționează ca determinanți dacă nominalul nu este însoțit de niciun determinant (trei articole).

ENUNȚ

Unitate de comunicare verbală, echivalentă noțiunilor de propoziție și frază, alcătuită din una sau mai multe propoziții, care este situată între două pauze.

EPICEN

Categorie de substantive cu forme fie de masculin, fie de feminin, care, semantic, au capacitatea de a se referi în egală măsură și la cele masculine, și la cele feminine: barză, fluture, girafă, persoană etc.

FLECTIV

Component din structura unui cuvânt flexibil care indică, în cursul flexiunii, categoriile gramaticale proprii clasei morfologice din care acesta face parte. O primă categorie de flective sunt desinențele care indică numărul și persoana verbului (lucrați – persoana a II-a, plural), genul, numărul și cazul substantivului, al adjectivului și al pronumelui (elevă – genul feminin, numărul singular, cazul nominativ-acuzativ). Cealaltă categorie sunt sufixele gramaticale care indică modul și timpul verbului (lucram – sufix de imperfect) și formele verbale non-finite (lucrând – sufix de gerunziu). Uneori, flectivul este alcătuit din mai multe morfeme gramaticale: lucr-a-se-m (sufix de perfect + sufix de mai-mult-ca-perfect + desinență de persoana I singular); alteori, poate avea realizarea zero: elevø – elevi (desinența zero – desinența –i pentru genul masculin, numărul plural al substantivului).

FLEXIUNE

Modificarea formei cuvântului în cursul vorbirii pentru exprimarea categoriilor gramaticale ale acestuia. Există trei tipuri de flexiune: analitică (marcarea categoriilor gramaticale se realizează prin morfeme libere / nelegate: am alergat, tată a trei copii), sintetică (realizată cu desinențe și sufixe gramaticale: alergasem, fetei) și mixtă (realizată concomitent cu mijloace analitice și sintetice: a alerga, o lucrare a elevei).

FOCALIZATOR / MARCĂ FOCALĂ

Component facultativ menit a evidenția o informație, așezat, de regulă, la stânga grupului sintactic: GV (mai cântă), GN (doar munca lui), GAdj (tot harnic), GAdv (chiar aici), GPrep (și pe stradă).

FORMĂ VERBALĂ NON-FINITĂ

Forme flexionare ale verbului, numite până acum moduri nepersonale (infinitiv, gerunziu, participiu, supin), deosebite, totuși, de moduri (indicativ, conjunctiv, condițional, prezumtiv, imperativ) prin incapacitatea indicării atitudinii vorbitorului, adică a semnificației modale, și prin imposibilitatea de a se constitui în centre ale unor enunțuri autonome.

FUNCȚIE SINTACTICĂ

Relație sintactică și semantico-sintactică, definită în raport cu un centru de grup. Ca relație sintactică specifică, funcția sintactică presupune selecția termenilor care pot să apară în aceeași poziție sintactică și raportarea la un regent, implicit respectarea restricțiilor impuse de acesta (caz, acord, topică, folosirea anumitor prepoziții). Funcțiile sintactice se grupează după grupurile sintactice în care apar; în grupul nominal: determinant, cuantificator, modificator, posesor și complement; în grupul verbal: subiect, complement direct, complement indirect, complement secundar, complement prepozițional, nume predicativ, complement predicativ al obiectului, circumstanțiale etc.; în grupul adjectival și în cel adverbial este specific complementul comparației.

FUNCȚIONAL (ELEMENT ~)

Cuvinte lipsite, total sau parțial, de autonomie lexicală și folosite doar ca instrumente gramaticale; intră în acestă categorie articolul definit și nedefinit, verbele auxiliare, anumite prepoziții (marca de infinitiv a, cea de supin de, prepozițiile care marchează relațiile cazuale de genitiv și dativ a, la, prepoziția folosită pentru construirea complementului direct pe), complementizatorii (conjuncții subordonatoare cerute de regimul centrului, care introduc propoziții completive: că, să, dacă, de).

GRUP SINTACTIC

Asociere de constituenți în jurul unui centru de grup, a cărei coeziune sintactico-semantică este asigurată de constrângerile impuse de centru celorlalte componente ale grupului: formă gramaticală (regim cazual, acord, regim prepozițional, topică) și roluri tematice. Grupurile sintactice se disting în funcție de clasa morfologică a centrului: GV (grup verbal), GN (grup nominal: substantivul și substitutele sale), GAdj (grup adjectival), GAdv (grup adverbial), GPrep (grup prepozițional), GInterj (grup interjecțional). Există grupuri sintactice este monomembre, alcătuite numai din centrul grupului, și grupuri sintactice complexe, în care, pe lângă centru, apar și alți constituenți, dependenți de acesta.

MODALIZATOR

Capacitatea unor constituenți lingvistici de a exprima modalitatea, adică atitudinea vorbitorului. Clasa modalizatorilor poate avea mărci gramaticale, cum sunt modurile verbului, mărci lexico-gramaticale, ca în cazul verbelor modale propriu-zise (a putea, a trebui), și mărci lexicale cum ar fi sufixul derivativ –bil, adverbele și locuțiunile adverbiale de tip propozițional (desigur, negreșit, poate, sigur etc.) și verbele de atitudine propozițională (apreciez că…, cred că…, presupun că… etc.).

MODIFICATOR

Constituent facultativ al grupului sintactic care are rolul de a modifica sau de a preciza semantic sursa referențială a altui constituent. În grupul nominal au frecvent funcția de modificator adjectivele calificative (vreme frumoasă), grupurile prepoziționale (baton de ciocolată), propozițiile relative (Elevii care au întârziat astăzi au întârziat și ieri.).

MORFEM

Unitate lingvistică minimală cu statut de semn lingvistic, purtătoare de sens lexical sau gramatical. Morfeme lexicale: radicalul (cânta), prefixul (descânta), sufixul lexical (cântăreț). Morfeme gramaticale: desinența (cântam), sufixul gramatical (cântam) și articolul (un cântăreț); acestea pot fi libere, adică nelegate de rădăcină (a cânta, am cântat, aș cânta, de cântat, un cântăreț), sau legate, adică atașate de rădăcină (desinențele și sufixele).

OPERATOR

Constituent verbal al predicatului sintactic complex, alăturat verbului principal și purtător al mărcilor de flexiune (mod, timp, persoană și număr). Operatorii verbali sunt aspectuali (Mihai începe să citească / se apucă de citit), modali (Mihai poate să alerge), pasivi (Mihai este lăudat …) sau copulativi (Mihai este harnic).

PARADIGMĂ FLEXIONARĂ

Totalitatea formelor flexionare pe care le poate avea un cuvânt flexibil. Astfel, paradigma flexionară a substantivului casă este următoarea: casă, case, casei, caselor, al casei, al caselor; paradigma flexionară a verbului a lucra este următoarea: lucrez, lucrezi, lucrează …; am lucrat, ai lucrat, a lucrat …; lucrasem, lucraseși, lucrase …; să lucrez, să lucrezi, să lucreze …; a lucra, lucrând, de lucrat, lucrat etc.

POSESIE

Relație semantică stabilită între cuvintele care indică posesorul și obiectul posedat. Posesia poate fi inalienabilă, adică o relație permanentă în care obiectul posedat nu poate fi înstrăinat (Mihai are părul blond), sau alienabilă, adică o relație de posesie temporară în care obiectul posedat poate fi înstrăinat (Mihai are romane de aventuri).

POSESOR

Funcție sintactică (Pos) a unui component al grupului nominal, aflat în relație de posesie cu alt component (obiectul posedat) (ochii mamei, ochii-ți, ochii ei).

Rol tematic (Posesor) impus de un nume (lucrarea lui Mihai) sau de un verb de posesie – a aparține, a avea, a poseda (Mihai are o mașină).

POZIȚIE SINTACTICĂ

Locul ierarhic ocupat de un component al unui grup sintactic în raport cu centrul acestuia. Astfel, poziția sintactică de complement este superioară celei de adjunct; poziția sintactică de complement include funțiile sintactice de subiect, complement direct, indirect, secundar etc., iar cea de adjunct diverse tipuri de circumstanțiale.

PREDICATIVITATE

Capacitatea unei structuri lingvistice (de regulă, un grup verbal) de a stabili relații între conținutul propoziției și realitatea extralingvistică; sintactic, predicativitatea se realizează prin categoriile deictice ale verbului (mod, timp, persoană și număr).

PREDICAT SINTACTIC

Numit și predicat al enunțării, deosebit de predicatul logic și de cel pragmatic, corespunde predicatului din gramatica tradițională. Este centrul unei unități de comunicare autonome sintactico-semantic (enunț), fiind caracterizat prin predicativitate. Poate fi simplu (Mihai lucrează) sau complex, situație în care în structura sa intră și un operator (Mihai poate lucra / se apucă de lucrat / este harnic); de regulă, funcționează ca predicate sintactice numai verbele la formă finită.

PRINCIPIUL UNICITĂȚII

Principiu de ordonare a funcțiilor sintactice, conform căruia în interiorul unui grup sintactic nu pot exista doi sau mai mulți constituenți cu aceeași funcție sintactică; aplicarea acestui principiu a impus distincția între diversele tipuri de complemente aparținând aceluiași grup verbal: complement direct – complement secundar, complement indirect – complement prepozițional – complement posesiv.

PRO-FORMĂ

Clasă de cuvinte lipsite de referință proprie, pe care și-o procură însă contextul, prin trimitere la un component plin referențial. Funcționează ca pro-forme în primul rând pronumele (Pe Mihai l-am invitat la cină), apoi adjectivele (A fost o primăvarăvară foarte ploiasă; o asemenea primăvară nu a mai fost demult), numeralele (Au participat mai mulți studenți, dar numai trei au luat cuvântul), adverbul (A fost la facultate și de acolo a plecat la film).

RADICAL

Component purtător de sens al cuvintelor flexibile, identificat prin înlăturarea flectivelor (cas-ă, cas-e, cas-ei, cas-elor; merg-ø, merg-i etc.).

REFERENT

Entitatea extralingvistică la care face trimitere cuvântul denumind-o. Termenii abstracți și „cuvintele de legătură” (prepoziții, conjuncții) nu au refereți, iar în cazul pronumelor și a deicticelor aceștia nu sunt prestabiliți.

ROL TEMATIC

Funcțiile semantice pe care le îndeplinesc nominalele în raport cu predicatul, fiind impuse de matricea sintactico-semantică a verbului; acestea sunt: Agentul, Tema, Pacientul, Experimentatorul, Beneficiarul, Ținta, Stimulul etc.

SEMIADVERB

Subclasă de adverbe cu sens vag, fixat contextual, cu autonomie sintactică parțială și, de regulă, fără accent frastic: abia, cam, chiar, mai, numai, prea, și etc. Semiadverbele pot fi mărci de focalizare (Chiar / Și el a venit) sau restrictive (Doar / Numai el a venit).

SEMIINDEPENDENT (PRONUME ~ )

Pronume care nu poate apărea singur, având nevoie de o complinire. Sunt pronume semiindependente demonstrativul cel (câinele cel rău, cei de astăzi) și pronumele definit al (Ai noștri au câștigat); acesta din urmă trebuie deosebit de marca posesiv-genitivală al (un semn al Ioanei) și de formantul al din structura numeralului ordinal (al treilea).

SUFIX

Afix postpus radicalului care poate avea semnificații gramaticale, lexicale sau lexico-gramaticale. Sufixul gramatical marchează modurile și timpurile verbului (învin-sesufix de perfect simplu; alerg-asufix de imperfect) și formele verbale non-finite (zic-e, zic-ând, zi-s); sufixul lexical creează, prin postpunerea sa la cuvântul de bază (derivare), un cuvânt nou (copil-aș), iar cel lexico-gramatical însumează cele două aspecte numite anterior (în a dori, –i este sufix lexical adăugat cuvântului de bază dor, dar și sufix gramatical al infinitivului).

VALENȚĂ

Disponibilitatea de a se combina a unui cuvânt, adică de a stabili relații sintactice cu alte cuvinte. Saturarea (actualizarea) valențelor poate fi obligatorie (verbul a depinde cere prezența obligatorie a complementului) sau facultativă (prezența adjuncților în grupurile sintactice).

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Avram, M., Gramatica pentru toți, Editura Academiei Române, București, 1986.

Avram, M., Studii de morfologie a limbii române, Editura Academiei Române, București, 2005.

Bidu-Vrânceanu, A., C. Călărașu et al., Dicționar de științe ale limbii (DSL), Editura Științifică, București, 1997. Ediția a II-a, Editura Nemira & Co., București, 2005.

Brâncuș, G., M. Saramandu, Morfologia limbii române, Editura Credis, București, 2001.

Coteanu, I. (coord.), Limba română contemporană, I-II, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974, 1975.

Coteanu, I., Gramatica de bază a limbii române, Editura Albatros, București, 1982.

Gheorghe, M., Limba română. Probleme teoretice și aplicații. Editura Universității „Transilvania” din Brașov, 2009.

Guțu-Romalo, V., Corectitudine și greșeală. Limba română de azi, ediția a III-a, Editura Humanitas, București, 2008.

Guțu-Romalo, V. (coord.), Gramatica limbii române (GALR), Editura Academiei Române, București, 2005.

Hristea, T. (coord.), Sinteze de limba română, ediția a III-a, Editura Albatros, București, 1984.

Irimia, D., Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iași, 1997.

Neamțu, G. G., Teoria și practica analizei gramaticale: distincții și … distincții, Editura Excelsior, Cluj-Napoca, 1999.

Pană-Dindelegan, G., Teorie și analiză gramaticală, Editura Coresi, București, 1992.

Pană-Dindelegan, G. (coord.), Dinamica limbii române actuale. Aspecte gramaticale și discursive, Editura Academiei Române, București, 2009.

Pană-Dindelegan, G., A. Dragomirescu, I. Nedelcu, Morfosintaxa limbii române, Editura Universității din București, 2010.

Pană-Dindelegan, G. (coord.), Gramatica de bază a limbii române (GBLR), Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2010.

Vintilă-Rădulescu, I. (coord.), Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (DOOM2), Editura Univers Enciclopedic, București, 2005.

Vintilă-Rădulescu, I., Dicționar normativ al limbii române (DIN) ortografic, ortoepic, morfologic și practic, Editura Corint, București, 2009.

CUPRINS

Prefață …………………………………………………………………………………………………………………….. 2

Abrevieri …………………………………………………………………………………………………………………. 3

NOȚIUNI INTRODUCTIVE …………………………………………………………………………………….7

Abordarea morfosintactică ……………………………………………………………………………….7

Concepte morfologice folosite ………………………………………………………………………… 7

Sintaxa – concepte fundamentale …………………………………………………………………… 10

SUBSTANTIVUL ………………………………………………………………………………………………….. 14

Caracteristici definitorii …………………………………………………………………………………. 14

Flexiunea substantivului ………………………………………………………………………………… 14

Clasificarea lexico-semantică a substantivelor …………………………………………………. 17

Grupul nominal (GN) …………………………………………………………………………………… 19

Aspecte normative ……………………………………………………………………………………….. 21

ARTICOLUL ………………………………………………………………………………………………………… 22

Aspecte generale ………………………………………………………………………………………….. 22

Caracteristici morfologice ………………………………………………………………………………. 22

Realizarea determinării ………………………………………………………………………………….. 24

Aspecte morfolexicale …………………………………………………………………………………… 24

PRONUMELE ……………………………………………………………………………………………………….. 26

Caracteristici generale …………………………………………………………………………………… 26

Pronumele personal ………………………………………………………………………………………. 26

Pronumele de politețe ……………………………………………………………………………………. 28

Pronumele reflexiv ………………………………………………………………………………………… 29

Adjectivul și pronumele de întărire ………………………………………………………………….. 30

Adjectivul pronominal posesiv ………………………………………………………………………… 31

Pronumele semiindependent al ……………………………………………………………………….. 32

Pronumele și adjectivul pronominal demonstrativ …………………………………………….. 33

Pronumele și adjectivul pronominal indefinit (nehotărât) …………………………………. 37

Pronumele și adjectivul pronominal negativ …………………………………………………… 39

Pronumele și adjectivul pronominal interogativ ………………………………………………. 40

Pronumele și adjectivul pronominal relativ …………………………………………………….. 41

Grupul nominal cu centru pronume (GNpron) ………………………………………………….. 43

ADJECTIVUL ……………………………………………………………………………………………………… 46

Aspecte generale …………………………………………………………………………………………. 46

Flexiunea adjectivului ………………………………………………………………………………….. 46

Gradele de intensitate …………………………………………………………………………………… 48

Grupul adjectival (GAdj) ………………………………………………………………………………. 49 Aspecte normative ……………………………………………………………………………………….. 51 NUMERALUL ………………………………………………………………………………………………………. 52

Aspecte generale …………………………………………………………………………………………… 52

Numeralul cardinal ……………………………………………………………………………………….. 52

Numeralul ordinal …………………………………………………………………………………………. 57

VERBUL ……………………………………………………………………………………………………………….. 60

Caracteristici generale …………………………………………………………………………………….60

Clasificări sintactice și semantico-sintactice ale verbului ……………………………………. 60

Categoriile gramaticale ale verbului ………………………………………………………………… 64

Aspecte generale ………………………………………………………………………………… 64

Modul indicativ ………………………………………………………………………………….. 64

Modul conjunctiv ……………………………………………………………………………….. 68

Modul condițional ………………………………………………………………………………. 69

Modul prezumtiv ………………………………………………………………………………… 70

Modul imperativ …………………………………………………………………………………. 70

Diateza ……………………………………………………………………………………………………… 71

Forme verbale nepersonale (non-finite) …………………………………………………………. 72

Aspecte normative ……………………………………………………………………………. 76

Flexiunea verbului ………………………………………………………………………………………. 77

Aspecte normative …………………………………………………………………………….. 78

Locuțiunile verbale ………………………………………………………………………………………. 80

Grupul verbal (GV) ……………………………………………………………………………………… 81

ADVERBUL …………………………………………………………………………………………………………. 82

Aspecte generale ………………………………………………………………………………………….. 82

Clasificarea adverbelor …………………………………………………………………………………. 82

Grupul adverbial (GAdv) ……………………………………………………………………………….. 84

Aspecte normative ………………………………………………………………………………………… 86

PREPOZIȚIA …………………………………………………………………………………………………………. 87

Aspecte generale …………………………………………………………………………………………… 87

Clasificarea prepozițiilor ………………………………………………………………………………… 87

Grupul prepozițional (GPrep) ………………………………………………………………………….. 89

Aspecte normative …………………………………………………………………………………………. 91

CONJUNCȚIA ………………………………………………………………………………………………………… 92

Aspecte generale; clasificări ……………………………………………………………………………. 92

Conjuncțiile coordonatoare …………………………………………………………………………….. 93

Conjuncțiile subordonatoare …………………………………………………………………………… 94

Aspecte normative …………………………………………………………………………………………. 95

INTERJECȚIA ………………………………………………………………………………………………………… 97

Aspecte generale …………………………………………………………………………………………… 97

Clasificarea interjecțiilor ……………………………………………………………………………….. 97

Grupul interjecțional (GInterj) ……………………………………………………………………….. 99

Aspecte normative ………………………………………………………………………………………… 99

Glosar …………………………………………………………………………………………………………………… 101

Bibliografie selectivă ……………………………………………………………………………………………… 113