Sinonimia In Limba Romana
SINONIMIA ÎN LIMBA ROMÂNĂ
CUPRINS
Introducere
Capitolul I. Considerații generale
1.1. Conceptul de sinonimie
1.2. Sursele sinonimiei
1.3. Rolul sinonimelor
1.4. Clasificarea sinonimelor
Capitolul II. Tipuri de sinonimie în limba română
2.1. Tipuri de sinonimie
2.1.1. Sinonimia lexicală
2.1.2. Sinonimia gramaticală
2.1.3. Sinonimia fonetică
2.1.4. Alte tipuri de sinonimie
2.2. Sinonimia și problema cuvintelor identice
2.3. Sinonimia și polisemia
2.4. Efectele negative ale sinonimiei
Capitolul III. Analiza sinonimiei
1.1. Analiza componențială
1.2. Analiza contextuală
1.3. Analiza stilistică
Concluzii
Bibliografie
Résumé
Introducere
Vocabularul limbii române poate fi definit ca totalitatea cuvintelor utilizate astăzi mai mult sau mai puțin. În condițiile actuale, de progres știintific și etnic, orice vorbitor oricât de instruit ar fi, este obligat să-și perfecționeze continuu cunoașterea sensului sau sa-și însușească cuvinte noi, necunoscute.
Cuvântul este unitatea de bază a vocabularului care reprezintă asocierea dintr-o anumită formă cu un sens (cuvintele monosemantice) sau mai multe sensuri (cuvintele polisemantice) și a unui complex sonor. Sensurile cuvintelor sunt codificate în dicționare, dar utilizările lor contextuale nu sunt specificate decât în anumite situații.
Frumusețea și distincția unei comunicări orale sau scrise au un valoros izvor în varietatea elementelor de vocabular. De bună seamă, în obținerea acestei calități a stilului, un rol de frunte îi revine sinonimiei lexicale – adică, potențialului de termeni, locuțiuni și expresii de care dispune limbajul folosit pentru a desemna aceleași noțiuni sau idei prin cuvinte deosebite ca formă, dar identice ca înțeles.
În lucrarea prezentă am ales să cercetez despre sinonimia limbii române deoarece consider că atât în școala generală, cât și în liceu nu se acordă atenția cuvenită vocabularului limbii române pe care o merită într-un mod ireproșabil.
Pentru a arăta cât este de important vocabularul limbii române, următoarele argumente sunt convingătoare:
bogăția unei limbi este dată, în primul rând, de bogăția și varietatea vocabularului ei;
stilurile limbii (privite ca variante funcționale ale acesteia) se diferențiază între ele, în special, prin cuvinte sau, altfel spus, prin elemente de ordin lexical;
îmbogățirea și perfecționarea vocabularului constituie un lucru mai greu de realizat decât însușirea regulilor gramaticale ale limbii materne;
majoritatea greșelilor de exprimare sunt de natură lexicală și ele se leagă, în special, de folosirea greșită a cuvintelor sau sinonimelor neologice, prin urmare de acel sector al vocabularului căruia îi aparțin;
sinonimele constituie o modalitate de grupare, organizare sau structurare a vocabularului unei limbi.
Cunoașterea temeinică a limbii, a sensurilor multiple, de finețe, ale cuvintelor, impune selecția potrivită pentru fiecare context al acestor sinonime. Sinonimele contribuie la îmbogățirea vocabularului, la nuanțarea lui, conferindu-i în același timp și o mare expresivitate.
Sinonimele sunt elemente active în limbă, care urmăresc potențialul ei expresiv, capacitatea de precizare și exactitate a sensului. Sinonimia constituie o importantă sursă stilistică și dă posibilitatea actualizării tuturor nuanțelor semantice.
Pentru a demonstra faptul că sinonimele contribuie la nuanțarea voabularului, la creșterea expresivității lui, Iorgu Iordan pornește de la seria sinonimică a cuvântului cap cu sensul de „parte a corpului omenesc”: gleavă – tigvă – diblă – dovleac – bostan – țeastă – scăfârlie – cutie – cutiuță – tărtăcuță – gânditor etc.
Lexicul românesc se caracterizează printr-o mare diversitate în privința elementelor alcătuitoare, acesta oglindind cu fidelitate istoria bogată în privința folosirii sinonimelor.
Sinonimele au ca funcție principală diferențierea, precizarea uneia sau alteia dintre variantele și variațiile aceluiași sens.
Având în vedere toate aceste argumente, se impune ca sinonimia să fie studiată alături de celelalte categorii semasiologice ale limbii române, care sunt: polisemia, paronimia, antonimia și omonimia.
Un elev, cu cât cunoaște mai multe cuvinte și le înțelege sensul, cu atât stăpânește mai bine limba și dispune de instrumentul principal de cunoaștere și de comunicare cu realitatea înconjurătoare.
Cunoașterea sinonimelor îi ajută pe vorbitori să evite repetițiile supărătoare. Având la dispoziție mai multe cuvinte care redau aceeași idee, le pot supune unui riguros proces de selecție și reține doar unul singur. Potrivit gândirii omului, cuvântul sau sinonimul ales exprimă cel mai bine fondul intim al gândirii și al sensibilității.
În munca cu elevii trebuie să luăm în discuție nu numai cuvintele relativ noi, necunoscute, ci și pe unele dintre cele mai comune, dar care au un număr mare de echivalente sinonimice.
Descifrarea sensului unor expresii, găsirea prin contrast a sensului opus, folosirea acestora în diferite contexte semantice au o deosebită valoare formativă, deoarece demonstrează elevilor bogăția lexicală și, frumusețea limbii noastre, îi implică într-un proces activ de însușire a limbii.
Capitolul I. Considerații generale
1.1. Conceptul de sinonimie
Studiul sinonimiei este considerat atât de important, încât nu există lucrare de semantică, de lexicologie și de lingvistică generală, care să nu consacre acestei probleme un capitol mai mult sau mai puțin dezvoltat.
De-a lungul timpului, sinonimia a constituit o problemă interesantă a cercetării vocabularului diverselor limbi. Prezență de necontestat în orice idiom, această categorie semantică este deosebit de importantă atât pentru înțelegerea bogăției, cât și a specificului unei limbi date. Deși numărul studiilor consacrate sinonimiei a crescut mai ales în ultimele decenii, trebuie spus că acest fenomen a fost remarcat încă din antichitate și anume în unele lucrări ale învățaților indieni, chinezi, greci, romani etc., care încă de atunci au observat apropierile sau deosebirile existente între cuvinte, noțiunea de sinonimie continuă să fie și ea destul de controversată. Părerile referitoare la conceptul în discuție sunt și în cazul de față, destul de diferite și de numeroase, chiar dacă definiția de bază rămâne aceeași: „sunt două cuvinte care au același înțeles.” Majoritatea definițiilor includ în ele și o echivalență de sens aproximativă între două sau mai multe cuvinte substituibile în același context. Deocamdată subliniem că opiniile cu privire la acest fenomen lingvistic se situează între o cunoaștere în sens restrâns a sinonimelor și o considerare a acestora într-un sens mult mai larg.
Cercetătorii au fost de acord că bogăția unei limbi e dată nu numai de cantitatea de cuvinte, construcții și expresii, dar și de calitatea acestora, de posibilitatea de a denumi aceeași noțiune. Faptul că ele pot fi substituite unul prin altul dintr-un context dat, fără ca valoarea de ansamblu a mesajului transmis să se schimbe, ne face să afirmăm că sinonimia constituie o realitate obiectivă și în același timp o modalitate de variere a exprimării sau chiar de rafinare a expresiei lingvistice. Din acest punct de vedere merită să fie reținute următoarele precizări făcute de prof. Onufrie Vințeler încă din anul 1980:
„De astfel, funcția stilistică primordială a sinonimelor este aceea de a fi un mijloc pentru exprimarea mai exactă a comunicării. Pe de ată parte, selectarea și utilizarea în scopuri precise a sinonimelor vor contribui la asigurarea unei vaste game de posibilități de selectare stilistică a mijloacelor lexicale, căutarea cuvântului potrivit cere din partea autorului un efort susținut.
Și aceasta din cauză că adesea nu este ușor de stabilit prin ce se deosebesc sinonimele, ce nuanțe de sens sau emoționale exprimă ele”
Evident, existența sinonimelor are o deosebită importanță atât pentru stilistică, indiferent de natura ei, cât și pentru arta literară. Având la îndemână mai multe cuvinte, vorbitorul sau scriitorul le supune unui proces riguros de selecție, reținând dintre toate, pe unul singur: „acela care – nădăjduiește el – întruchipează mai exact și mai nuanțat fondul intim al gândirii și sensibilității sale”.
Cercetătorii care au studiat sinonimia se împart în două grupe distincte: unii neagă existența cuvintelor sinonime în limbă, iar alții lărgesc prea mult sfera conceptului de sinonimie, atribuind această calitate chiar unor unități lexicale care sunt numai apropiate din punctul de vedere al înțelesului ori fac pur și simplu parte din aceeași sferă semantică.
Sinonimia reprezintă, în sistemul unei limbi, fenomenul oarecum opus omonimiei. În timp ce omonimia presupune identitatea de semne pentru funcții diferite, sinonimia are în vedere tocmai aspectul invers, acela al exprimării unei funcții prin semne diferite, vizând cealaltă tendință importantă a limbii.
Sinonimia (< fr. synonyme) este proprietatea unor cuvinte de a avea forme diferite sau partial diferite și sensuri identice sau asemănăoare.
Dintre lingviștii români, Alexandru Graur a conceput sinonimia într-un sens foarte larg, cum rezultă din acest citat cam lung, dar care este ilustrativ pentru concepția autorului:
„Se spune în principiu, cu drept cuvânt, că nu există sinonime absolute. Dacă două cuvinte au la început exact același înțeles, ele ajung foarte repede să se diferențieze. Chiar dacă nu reprezintă două obiecte diferite, ele au fiecare altă atmosferă înconjurătoare, unul e <<distins>>, altul <<vulgar>>, unul e arhaic, altul modern, unul se folosește mai mult într-o regiune, altul într-alta (și aduc astfel fiecare o notă particulară: scuipa și stupi exprimă exact aceeași acțiune, dar cel de al doilea, fiind folosit de preferință în Moldova, dă o anumită nuanță frazei în care se găsește). Până și termenii tehnici pot fi colorați prin întrebuințarea lor de preferință într-o întreprindere sau alta. Înseamnă oare aceasta că nu există sinonime? Fără îndoială că nu, mai cu seamă din pnctul de vedere care ne preocupă aici. Nu întotdeauna vorbitorul ține să dea o anumită coloratură expresiei sale, nu întotdeauna vrea să evoce o anumită atmosferă. De cele mai multe ori cuvintele sunt folosite în sensul lor tehnic, ceea ce face să nu se simtă nevoia nuanțelor expresive. Mai mult, chiar nuanțele de fond nu sunt totdeauna simțite ca necesare. Între pat, divan, canapea, dormeză, laviță etc. există diferențe serioase, și cu toate acestea omul spune că l-ai sculat din pat, indiferent pe care dintre mobilele pomenite dormea când ai venit să-l trezești. Prin urmare, atunci când sensurile a două cuvinte concordă în linii mari, putem spune că ele sunt sinonime, neglijând nuanțele.”
Alte definiții care apar în lucrările de specialitate încearcă să lămurească mai bine această categorie semasiologică: „Sinonimia este acea relație de sens care se stabilește între cuvinte care au aproximativ același sens și pot fi substituite unul cu celălalt în context”.
Identitatea sau asemănarea semantică se datorează faptului că ele se referă de regulă la același obiect sau la obiecte asemănătoare.
Libertățile construirii de mesaje sau enunțuri sunt destul de mari și se spune că orice bună utilizare a sensului unui cuvânt într-un context reprezintă, eventual o nouă producere de sens.
Așa se explică dinamica vocabularului românesc, condiționată de relații ca polisemia, sinonimia, antonimia.
Un aspect instructiv și practic al bogației limbii române îl constituie sinonimele ei echivalente lexicale posibile pentru a exprima aceeași noțiune, precum: speranță – nădejde; timp – vreme; praf – colb; parfum – aromă. Firește, există adesea nuanțe de expresie între sinonime, cum spunea odată Sadoveanu: „Avem arbore, pom, copac cu întelesuri deosebite”, adăugând și alte exemple și îndemnuri. Diferențiere se face și între: zăpadă – nea – omăt. Uzul general, dinamic al limbii vii neglijează adesea nuanțele, folosind termenii cu sens similar sau apropiat, ca niște echivalente utile exprimării rapidonimia, antonimia.
Un aspect instructiv și practic al bogației limbii române îl constituie sinonimele ei echivalente lexicale posibile pentru a exprima aceeași noțiune, precum: speranță – nădejde; timp – vreme; praf – colb; parfum – aromă. Firește, există adesea nuanțe de expresie între sinonime, cum spunea odată Sadoveanu: „Avem arbore, pom, copac cu întelesuri deosebite”, adăugând și alte exemple și îndemnuri. Diferențiere se face și între: zăpadă – nea – omăt. Uzul general, dinamic al limbii vii neglijează adesea nuanțele, folosind termenii cu sens similar sau apropiat, ca niște echivalente utile exprimării rapide, variate, aproximative, sugestive a ideilor, evitând prin sinonimie – repetițiile.
Cercetările lingvistice mai noi au precizat că pentru a putea vorbi de sinonimie trebuie îndeplinite următoarele condiții:
1. Cuvintele considerate sinonime să fie identice sub aspectul obiectului pe care îl denumesc, să trimită la aceeași realitate;
2. Sinonimele să poată fi substituite în context fără ca sensul global al mesajului să se modifice;
3. Să facă parte din aceeași variantă a limbii.
Diversele sensuri ale unui cuvânt polisemantic trimit la sinonime diferite care, la rândul lor trimit la altele, în așa fel încât, rețeaua de relații se complică foarte mult. Dacă se cere să găsim sinonime pentru ,,fraged”, putem indica mai multe:
1. (despre plante) tânăr, crud;
2. (despre ființe) gingas, plăpând;
3. (despre aluat) sfărâmicios.
Diferența dintre forme se poate realiza prin arhaisme (pușcă, flintă, sâneață; parlament, divan), termeni populari (salariu, soldă, leafă), argotici (bani, lovele, biștari, denghi), elemente de jargon (salut, hallo, ceau).
Foarte bine reprezentate sunt sinonimele regionale (zapadă – nea – omăt; porumb – cucuruz; băiat – prunc – cocon; burtă – pântece – foale; ciupi – pișca – pișcura – pițiga; porumbel – porumb – hulub – golumb; cioban – păcurar – mocan – ungurean; oleacă – puțin – nițel – o țâră; zăcea – boli – piroti – tânji – gogi) și cele care aparțin stilurilor funcționale (anchiloză – înțepenire, compresă – cataplasmă, damblagi – paraliza, dispnee – sufocare, entorsă – scrânteală, echimoză – vânătaie, extirpa – scoate, fractură – rupere, luxa – scrânti, rabie – turbare, zdrobi – pasa).
Sinonimul (< fr. synonyme <gr. syn „cu” și onoma, onyma) este definit, după DEX, s.v., „cuvânt, expresie, afix etc. care are același sau aproape același înțeles cu alt cuvânt, cu altă expresie, cu alt afix etc.” Mai simplu, uzând de apropierea care se face de omonime, sinonimele sunt cuvintele echivalente ca sens cu altele, adică semnifică același denotat sau, cum se definesc în mod curent în manualele școlare, cuvintele diferite ca formă care au același sau aproximativ același înțeles.
Prezența sinonimelor în sistemul lexical este un fenomen pozitiv, căci pune la dispoziția vorbitorului un sistem diversificat și suplu pentru a-și exprima cu cea mai mare precizie atât diferitele fațete și chipuri mereu schimbatoare ale lumii în perpetuă mișcare, cât și atitudinea sa față de fenomenele și obiectele denotate. De aceea, este legitim interesul de care s-a bucurat această categorie semasiologică din partea specialiștilor și a unui public larg.
Două sau mai multe cuvinte alcatuiesc o serie sau un grup sinonimic. Extensiunea grupului poate fi diferită în funcție de natura denotatului, de sfera vocabularului căreia îi aparține cuvântul, de specificul național al sistemului lexical. Se știe că sinonimia este un indiciu al bogației limbii, dar prezența ei nu constituie o necesitate în toate sferele limbii. Sinonimia, de pildă, creează o serie de inconveniențe în sistemele terminologice. Termenul științific ideal nu ar trebui sa aibă sinonime, căci sinonimia în acest domeniu duce la crearea unor duble inutile. În realitate însă, în toate domeniile științei avem multe serii de termeni paraleli (cf. bisextil – bisect, odometru – podometru, planiglob – planisferă, consoană palatalizată – consoană muiată, conjunctiv – subjonctiv, natriu – sodiu, azot – nitrogen etc). După cum remarca I. Coteanu, „în limbajul științific, sinonimia perfectă, totală sau absolută nu constituie decât o întâmplare cu caracter exceptional, explicabilă fie prin proveniența termenilor sinonimi din limbi diferite, din școli științifice diferite, fie prin modificarea unei nomenclaturi etc.”
I.Coteanu consideră că:
1. Orice sinonimie presupune identitatea obiectului denumit de mai multe cuvinte. Această identitate implică în mod obligatoriu neglijarea aspectelor particulare, fie pentru că sunt lipsite de importanță în situația în care se face o comunicare, fie pentru că vorbitorii nu au cunoștință de ele. Cine nu este informat asupra deosebirii dintre pom și copac utilizează aceste cuvinte unul în locul celuilalt fără rezerve, iar dacă introduce în vocabularul său curent și pe arbore, îl face și pe acesta substituit obișnuit al celorlalte două.
2. Orice sinonimie presupune o situație concretă. De aceea, la determinarea ei trebuie să se țină seamă:
a) de repartiția dialectală a termenilor;
b) de repartiția stilistico-funcțională a lor.
Tot el ajunge la următoarea concluzie: două sau mai multe unități de limbă se pot alia în sinonimie dacă desemnează în mod global același obiect în situații în care distribuția dialectală și cea stilistico-funcțională sunt neglijate (conștient sau nu). Potrivit cu această definiție, sinonimia reprezintă o chestiune de convenție socială, de nivel cultural al vorbitorilor care folosesc o variantă funcțională sau alta a unei limbi.
După cum se observă din aceste definiții sau din altele se impune o clarificare atentă a trei aspecte fundamentale: identitatea de sens (înțeleasă de unii ca o vecinătate a sensurilor, ca o apropiere, ca o echivalență a lor), posibilitatea ca sinonimele să fie celălalt într-un context dat în mai multe sau în toate contextele și valoarea stilistică a două sau mai multor cuvinte.
Cea mai amplă discuție referitoare la conceptul de sinonimie se întâlnește la Onufrie Vințeler. El consideră că sinonimele sunt „cuvintele cu același sens sau cu un sens foarte apropiat și mai mult ori mai puțin diferite ca formă”, ajungând la concluzia că trei sunt criteriile principale de care trebuie să ținem seamă când abordăm statutul de sinonime unor cuvinte.
Acestea sunt: identitatea sau apropierea de sens, identitatea noțională și identitatea obiectelor.
Tot el precizează că sinonimele trebuie să coexiste, deci să fie sincrone și să aparțină sistemului lexical al aceleiași limbi, autorul ajunge la cea mai completă definiție cunoscută a sinonimelor: „cuvintele independente, diferite ca formă, dar identice sau apropiate ca sens, care exprimă aceeași noțiune pe plan sincronic și în cadrul aceluiași sistem [lingvistic], având posibilitate de substituire în același context fără ca sensul contextual să fie alterat”.
Gradul de aderență sinonimică a cuvintelor este legat de natura sensului lexical. Se observă, că obiectele concrete au mai puține sinonime decât noțiunile abstracte. Cuvintele apă, masă, creion, televizor, sare, lingură, cuțit etc. fie că nu au sinonime, fie că se sinonimizează cu un număr redus de cuvinte. Sinonimia în domeniul concretului, de fapt, este aproape întotdeauna un fenomen de cvasisinonimie. De pildă, cuvântul masă, deși intră într-o serie analogică cu birou – scrin – măsuță – tejghea etc. nu este sinonim cu acestea deoarece fiecare din membrii grupului denumesc diverse tipuri de mese, diferite ca formă și destinație.
După cum reiese din majoritatea definițiilor date sinonimelor, în cadrul sinonimiei se disting cel puțin două cartegorii de echivalențe semantice:
1. cuvinte identice ca sens ;
2. cuvinte cu sensuri apropiate.
În legătură cu legitimitatea includerii în sfera sinonimiei a uneia sau a alteia din cele două tipuri de echivalențe lexicale s-au exprimat păreri diferite. După unii lingviști, numai cuvintele din prima categorie, care exprimă aceeași noțiune sau denumesc același obiect putând să se substituie în orice context, trebuie considerate sinonime autentice. Prin urmare, în limba română am putea numi sinonime numai cuvintele de tipul: dragoste – iubire; soție – nevastă; secol – veac; tinerețe – junețe etc.
Totuși în majoritatea studiilor teoretice, cât și în lucrările de lexicografie predomină un punct de vedere mai larg asupra sinonimiei, considerându-se că sinonime pot fi atât cuvintele cu sensuri apropiate, care se deosebesc printr-o serie de trăsături de ordin semantic, afectiv-stilistic sau funcțional. Dar aceste deosebiri trebuie sa fie neesențiale, și neutralizabile, permițand substituirea cuvintelor respective în anumite contexte, fără a se pierde din vedere identitatea obiectului desemnat.
Există și situația în care sinonimele au apărut în urma cunoașterii unei limbi străine de către un număr redus de oameni, care, grație poziției lor sociale, exercită o influență puternică asupra celorlalți. De această natură sunt împrumuturile de origine latino-romanică, în special franceze, pătrunse în ultimele două secole mai întâi în anumite stiluri ale limbii literare, apoi în limba literară, considerată în ansamblu și, de aici, datorită prestigiului de care se bucură, în limba comună, dând naștere unui număr mare de sinonime: nădejde – speranță, trup – corp, asuda (năduși) – transpira, buche – literă, obștesc – comun, slobozenie – libertate etc.
Așadar, prin împrumuturi, pe lângă termenul deja existent, s-a impus în limbă și sinonimul său, un cuvânt care desemna aceeași clasă de obiecte, dar care s-a diferențiat semantic sau stilistic.
1.2. Sursele sinonimiei
Principala sursă a sinonimiei o constituie împrumutul din limbi diferite sau chiar din aceeași limbă a unor cuvinte care desemnează același referent (dac. burtă, pântece, lat. foale, neogrec. stomac, neolat. romanic. abdomen).
Alte surse indirecte ale sinonimiei sunt:
– polisemia (dezvoltarea unor complexuri largi de sensuri pentru majoritatea cuvintelor favorizează intrarea lor în relație de sinonimie);
– derivarea (derivatul a nădăjdui de la nădejde devine sinonim cu termenul latinesc moștenit a spera);
– derivate cu prefixe și sufixe sinonime: (ireal – nereal, consultare – consultație);
– derivarea regresivă (legisla, extras din legislație, legislator și legislativ, a dublat pe legifera, iar postverbalul ruga-ruga alcătuiește o pereche sinonimică împreună cu rugăminte);
– dublete etimologice (cuvinte provenite din același etimon prin filiere sau date diferite: biserica și bazilica – lat. basilica; târziu și tardiv – lat.tardivus).
Bogăția considerabilă a limbii noastre are cauze istorice și reflectă o sensibilitate vie pentru puterea cuvintelor. Fondul originar latin, care a păstrat și numeroase elemente de contact cultural, lingvistic provenite din vecinătățile noastre, din conviețuirea aici cu alte neamuri. Au pătruns astfel în limbă multe cuvinte slave, puține maghiare, grecești, turcești și, de câteva secole încoace odată cu reluarea contactului direct cu civilizația și limba popoarelor romanice din vest, de care suntem legați prin originea latină a limbii un număr mare de cuvinte romanice, în special din franceză și italiană care au contribuit la modernizarea lexicului românesc: mândru – îngâmfat – trufaș; vanitos – megaloman – încrezut; zodier – astrolog – vrăjitor – mag – magician – ghicitor în stele etc.
Vocabularul, fiind mai mobil, se adaptează treptat la necesitățile crescânde ale societății pentru a putea reda cu mai multă exactitate ideile și noțiunile apărute. Transformările care se produc în vocabular au urmări directe și în sinonimia lexicală. Crearea de sinonime trebuie privită în concordanță cu dezvoltarea limbii însăși, cu dezvoltarea vocabularului, care este determinată de factori interni și externi. Elementele nou apărute în limbă duc inevitabil la apropieri între cuvinte și la formarea de sinonime.
Circulația acestor termeni noi este preponderentă în limba cultă de astăzi, cum se poate vedea din presa cotidiană, imprimând limbii noastre un specific remarcabil, o bogăție expresivă.
Lexicul secolului al XVII-lea cunoștea unele serii sinonimice deosebit de bogate: pentru noțiunea „a lupta” Gr. Ureche a folosit, de exemplu, opt termeni și sintagme, deci opt componenți ai seriei sinonimice: a se bate = a face război = a da război = a purta război = a face oaste = a se hărțui = a se împreuna = a se lovi, și de asemenea opt componenți pentru noțiunea „a muri”: a merge pe urma moșilor = a muri = a pieri = a pica = a se pristăvi = a se săvârși = a se stinge = a răposa. În cazul seriilor cu mai mulți componenți există deosebiri esențiale între aceștia, deosebirile fiind atât de sens cât și de formă. Unii includ în serii și sintagme, nu numai construcții idiomatice. Există deosebiri și în serii cu un număr mai mic de componenți: a birui = a izbândi; ajale = plângere; avuție = strânsură; nesațiu = lăcomie; a da dosul = a fugi; a astruga = a îngropa; a sparge = a topi etc.
Este de presupus că nici în vremea lui Gr. Ureche nu toți componenții seriilor amintite aveau același sens și aceeași frecvență sau aceeași valoare stilistică, ca să nu mai vorbim de existența altor coeficienți de diferențiere.
Trebuie arătat că unele dintre seriile amintite nu mai există, relația sinonimică dintre cuvinte s-a destrămat fie pentru că au ieșit din uz o parte din componenți, fie pentru că și-au schimbat sensul cu care erau folosite. Nu se mai folosește, de exemplu, a se împreuna („a se lupta”), a se pristăvi, a astruga etc. Cuvintele care nu mai corespund noțiunilor curente dispar, iar vocabularul se completează fie prin împrumuturi de cuvinte sau prin formarea de cuvinte noi, fie prin dezvoltarea de noi sensuri la cuvintele existente deja în limbă.
Referitor la sursele sinonimiei menționăm:
a) Mijloace externe care se referă, în general, la împrumuturi din alte limbi. Împrumuturile sunt, după cum se știe, de mai multe feluri: împrumuturi prin contact nemijlocit și împrumuturi la distanță, împrumuturi în graiuri și împrumuturi în limba literară, sau în terminologia tehnico-științifică. De cele mai multe ori, se împrumută cuvintele străine intraductibile.
Cuvintele împrumutate, după ce „se acomodează”, intră în anumite raporturi cu cele existente în limba care împrumută, inclusiv în raporturi de sinonimie. Între cuvintele existente și cele împrumutate au loc noi delimitări și repartizări ale sensurilor.
Sinonimia este un fenomen deosebit de sensibil la transformările din vocabular, ea înregistrează mișcările din lexic datorate împrumuturilor. Toate împrumuturile se fac cu același scop de redare mai exactă a noțiunii pe care o exprimă cuvântul respectiv.
În evoluția ei, limba română a cunoscut cele mai diferite tipuri de împrumuturi, care au contribuit în măsură mai mare sau mai mică la constituirea de serii sinonimice. Și alte limbi au cunoscut perioade intense de împrumuturi, de exemplu în limba franceză există împrumuturi din limbile germanice, în limbile germanice există împrumuturi romanice, iar în limba rusă din limbile romanice etc. Seriile sinonimice formate cu ajutorul elementelor împrumutate, ca de altfel și cele formate numai din elemente autohtone, au avut o istorie a lor cu proprietăți comune, dar și proprietăți specifice fiecărei serii în parte, unele aparținând limbii literare, altele limbii vorbite sau graiurilor. Cea mai mare contribuție la formarea seriilor sinonimice în limba română au avut-o limbile slave și limbile: franceză, maghiară și turcă. Contribuția altor limbi este de o importanță mai mică.
În cele mai multe cazuri, sinonimele au luat naștere datorită bilingvismului, adică datorită folosirii de către aceeași vorbitori a două limbi diferite, cum este cazul perioadei de simbioză română-slavă, în care situație, alături de termenul latin s-a instalat în limbă și termenul slav corespunzător: vindeca – lecui – tămădui; nea – omăt – zăpadă; muiere – nevastă; cuteza – îndrăzni; nădejde – speranță; molimă – epidemie; greu – dificil.
S-au creat apoi sinonime și, ca urmare a contactului obișnuit dintre limbi, limitat la cunoașterea unei limbi străine numai în anumite arii teritoriale, din care cuvintele împrumutate au pătruns în limba comună sau au rămas numai în graiul resectiv, ca în cazul influențelor maghiare, turcă, poloneză, sârbă, bulgară, germană, ucrainiană, rusă, exercitate asupra limbii române: vopsea (< rom. vopsi, < bg. vapsam); boia (< tc. boya); farbă (<germ. farbe), feșteală (derivat cu sufixul –eală de la fești, „vopsi” < magh. festeni).
Strâns legat de acest mijloc este și procedeul normal al introducerii în limbă a unor cuvinte noi care denumesc obiecte noi, asemănătoare cu altele mai vechi, sau obiecte perfecționate. De multe ori, cuvintele intră în limbă odată cu obiectele desemnate și o vreme numele noi coexistă cu cele vechi provocând sinonimia, chiar dacă noțiunile se suprapun perfect. Când noul obiect se impune în dauna celui primitiv, sinonimia se pierde. Un exemplu de acest fel ni-l oferă sinonimele arat (lat. aratum) și plug (v.sl. plugu). Românii făceau agricultură și înainte de venirea slavilor, cum atestă menținerea în limbă a numelor unor plante cultivate (grâu, mei, orz, secară), arând pământul cu aratul, dar la slavi a fost cunoscut plugul, o unealtă perfecționată. Cele două cuvinte au coexistat ca sinonime, deși sinonimia nu era perfectă, deoarece aratul era numele uneltei primitive „de lemn”, iar plugul al uneltei perfecționate din „fier”. Acest termen s-a impus cu timpul, în dauna celui mai vechi, care desemna un obiect ce nu-și mai găsea întrebuințare și, în plus, intrase în coliziune sinonimică cu unele forme ale verbului care exprima acțiunea (ara-arat).
b) Mijloacele interne au în vedere, pe de o parte derivarea, iar pe de altă parte transferul cuvintelor dintr-o variantă în alta a limbii comune în cadrul procesului permanent de îmbogațire a vocabularului unei limbi.
Prin derivare se ajunge ca unele cuvinte diferite parțial, și anume prin sufixele sau prefixele lor, să devină aproximativ sinonime, deoarece afixele respective nu provoacă schimbări mari de sens: brădet – brădiș; imoral – nemoral – amoral; băiețaș – băiețel – băiețan – băiețandru; construire – construit – construcție; curăța – curăți; cruci – încrucit; tineret – tinerime; cules – culegere; greș – greșeală; doctoră – doctoriță; păsărea – păsărică; păhărel – păhăruț; plimba – împlimba etc.
În privința transferării cuvintelor dintr-o variantă în alta a limbii, pe axa orizontală sau verticală, se constată cu ușurință răspândirea cuvintelor din unele graiuri în alte graiuri, din graiuri în limba comună sau în limba literară, ca și din limba literară în graiuri sau stilurile limbii literare. Iată o listă cu asemenea sinonime, unele dintre ele fiind reținute de dialectologi ca termeni caracteristici pentru unul din subdialectele limbii române: băiat (muntean) – prunc (crișean) – cocon (maramureșean); porumbel (muntean) – hulub (moldovean) – golumb (bănățean) – porumb (ardelean); burtă (muntean) – pântece (moldovean) – foale (bănățean); a ciupi (muntean) – a pișca (moldovean) – a pișcura (bănățean) – a pițiga (crișean) și apoi sinonimele mai cunoscute cioban – păcurar – mocan; zăpadă – nea – omăt; lubeniță – pepene; varză – curechi; straie – haine – țoale; cearșaf – prostire – lepedeu; nasture – bumb; albie – balie – copaie – covată; porumb – păpușoi – cucuruz; prune – perje; pisică – mâță; oleacă – puțin – nițel – o țâră; cartofi – barabule – crumpeni; sicriu – coșciug – ladă – tron – copârșeu; dovleac – bostan etc.
Folosind mijloacele amintite, limba română, în cursul istoriei sale, datorită condițiilor de formare și dezvoltare, și-a creat o sinonimie foarte bogată și foarte variată și posedă astăzi un număr impresionant de sinonime pentru denumirea anumitor obiecte, procese, calități ale acestora și ale relațiilor dintre ele, dar mai ales pentru obiecte.
Unele considerații aparte asupra sinonimelor din limba noastră se impun, în primul rând în legătură cu sinonimele dialectale.
Dacă se iau cuvintele de tipul: varză – curechi; burtă – pântece – foale ș.a. la nivelul diasistemulul, al limbii comune, ele pot fi considerate sinonime. Întrucât însă asemenea cuvinte aparțin limbii populare și anume variantelor regionale, înseamnă că sunt zone unde este cunoscut doar unul dintre cuvintele socotite sinonime și în acest caz nu se mai poate vorbi de sinonimie. Pentru vorbitorii munteni, cuvintele: burtă, varză, prune, cioban nu posedă sinonimele foale, curechi, perje, păcurar, pentru simplul motiv că aceste cuvinte nu există în graiul lor.
În acest fel nu se anulează, totuși, existența sinonimelor la nivelul graiului, deoarece, în zonele de tranziție de la un grai la altul, vorbitorii cunosc, cum atestă hărțile lingvistice, cuvintele din ambele graiuri ce se interferează, ele fiind deci în raport de sinonimie (ex. varză și curechi din estul Munteniei și sudul Moldovei). Mai mult încă, datorită influenței limbii literare, alături de cuvântul regional se instalează și corespondentul literar formând astfel o serie sinonimică. Acolo unde se folosește cuvântul cucuruz pentru porumb, începe să se folosească din ce în ce mai mult termenul porumb, sub presiunea limbii literare. La fel, se creează la nivelul dialectelor seriile sinonimice: păpușoi – porumb, mălai – porumb sau făină de păpușoi – mălai, făină de cucuruz – mălai (făină de porumb) etc. Se întâmplă chiar ca, până la urmă, coexistența dintre cele două cuvinte și, deci, sinonimia să fie înlăturate în favoarea reprezentantului limbii literare sau al limbii comune în general, ca în cazul sinonimelor ai – usturoi, primul refugiindu-se în zone foarte restrânse și limitându-se la nevoile vieții rurale.
De fapt, nici la nivelul limbii literare nu pot fi considerate sinonime toate cuvintele din seria sinonimică. De exemplu, în limba română există următoarele sinonime pentru: prosop: ștergar – șervet – chindeu – ștergătură – măsai – dosoi – peșchir.
În limba literară, seria sinonimică se reduce la trei termeni (prosop – ștergar – șervet), celelalte formând serii sinonimice la nivelul graiurilor: dosoi + termenii din limba literară, peșchir + termenii din limba literară etc., în care caz seriile sinonimice din dialecte sunt mai bogate decât cele ale limbii literare.
Discuția aceasta impune concluzia că trebuie considerate sinonime nu toate cuvintele care exprimă același înțeles la nivelul diasistemului, la nivelul posibilităților latente ale vocabularului, ci numai cuvintele vii, folosite de vorbitori în serii sinonimice într-o anumită variantă concretă a limbii comune, și aici cu condiția de a se diferenția semantic sau stilistic între ele, pentru a nu fi eliminate.
Alte mijloace interne sunt reprezentate de valorificarea arhaismelor (pușcă – flintă – sâneață, parlament – divan, inventar – catagrafie, olac – curier, polcovinc – colonel, cinovnic – funcționar, vistavoi – ordonanță, etc.) și de valorificarea termenilor argotici (a fura – a ciordi – a mangli – a șuti – a șterpeli; bani – lovele – mălai – marafeți – biștari – cașcaval; închisoare – mititica – pârnaie – zdup – răcoare – beci – bulău – academie – facultate – pension etc.)
O categorie specială de sinonime o constituie eufemismul. Acesta este un cuvânt sau o expresie care, în vorbire sau în scris, înlocuiește un cuvânt sau o altă expresie neplacută, jignitoare, respectând paralelismul de sens: prost – slab pregătit; leneș – comod; bătrânețe – vârsta a treia; a da afară dintr-o slujbă – a disponibiliza; a trimite la școala de corecție – a instituționaliza etc.
1.3. Rolul sinonimelor
Sinonimia este o sursă inepuizabilă a expresivității, preciziei și supleței exprimării orale și scrise în orice limbă. Scriitorul, poetul, publicistul sau omul de știință au la dispoziția lor un inventar de cuvinte echivalente sau cvasiechivalente din care pot alege unul, cel mai potrivit în situația dată, pentru a exprima cât mai exact și mai nuanțat ideea pe care doresc s-o comunice și să redea, în același timp, atitudinea lor proprie față de cele comunicate. Când vorbim însă de funcțiile sinonimelor în vorbire, de obicei, ne referim nu la acest proces de selecție, de căutare „a cuvântului potrivit” care presupune „trierea” grupului de sinonime premergătoare actului comunicării, ci la relațiile dintre sinonime și funcțiile lor, atunci când sunt folosite în același context. Vom observa cu această ocazie că funcțiile sinonimelor decurg din natura raporturilor dintre aceste categorii de cuvinte. Se are în vedere posibilitatea lor de a se substitui reciproc datorită coincidenței dintre sensuri și capacitatea de a diferenția cele exprimate prin deosebirile de natură semantică și stilistică specifice celor mai multe dintre sinonime.
1) Funcția de diversificare a vorbirii, prin evitarea repetării unui cuvânt în contextul aceleiași fraze sau a unor fraze alăturate este proprie, în special, sinonimelor absolute. Dar acest rol îl pot avea și sinonimele relative mai ales, cele ideografice, atunci când folosirea a două sinonime nu duce la modificarea identității denotatului.
„Câtă gratitudine pentr-o privire ; câtă recunoștință pentru că ar lăsa degețelele ei dulci în mâinile lui ” (M. Eminescu).
„Cine obiectează o aduce drept evidență faptul că numărul de legi crește, că numărul de obligații și deci de constrângeri pentru individ sporește și el” (M. Malița).
2) Funcția de subliniere și reliefare a unei idei prin reluarea ei cu ajutorul sinonimelor juxtapuse. Iorgu Iordan numește acest procedeu „repetiție semantică”; iar Tudor Vianu îl compară cu acela al proiectării unor fascicule de raze din mai multe direcții, asupra aceluiași obiectiv. În această funcție, pentru a se evita tautologia, se referă sinonimele relative.
„Ariile roiau limpezi, dulci, clare în mintea lui îmbătată” (M. Eminescu).
„Nimic de mirare ; spartanii erau conoscuți, printe altele, și pentru concizia, pentru lapiditatea, pentru… laconismul exprimării lor” (G. I. Tohăneanu).
3) Funcția de precizie a unei idei, prin introducerea unui sinonim care limitează și concretizează sfera noțiunii :
„Altă dată se recurge, iarăși voit, la aspectul fonetic învechit, adică demodat al unor cuvinte, cu scopul de a ironiza noțiunile respective și pe cei care mai țin la ele” (Iorgu Iordan).
Cu funcția de a preciza sau a explica o noțiune sunt folosite nu numai sinonimelele ideografice, ci și cele cu sens identic, dacă unul dintre cuvine se presupune a fi mai puțin familiar cititorului, prin caracterul său neologic, special sau regional. „Acela care iubește trebuie să fie și el „nino” , să aibă un suflet infantil, adică pur și inocent” (G. Călinescu).
Gh. Bulgăr a arătat că în primele texte tipărite, traduceri religioase, autorii lor pentru a ușura înțelegerea textului, recurg la sinonime : „Întru sărăcia și întru fără de cinste au fost în hule și în ocări” (Coresi).
4) Funcția de diferențiere sau opunere a unor noțiuni, care din punct de vedere al uzului comun, se pot confunda, iar autorul ține să sublinieze tocmai diferența dintre ele. În aceste situații, sinonimele îndeplinesc un rol anolog funcției antonimelor. Ca bază a opoziției poate să fie folosită orice diferență dintre sinonime, atât de ordin semantic, cât și stilistic. „Se poate face orice, dar nu se poate făuri orice, cum nu se poate săvârși orice” (Constantin Noica).
Atunci când opoziția dintre sinonime este voit exagerată, sau când cineva face o distincție dintre două sinonime absolute, pot apărea diverse efecte comice :
„Are cap și n-are minte” (zicătoare).
1.4. Clasificarea sinonimelor
În privința tipurilor de sinonime, clasificarea cea mai cunoscută este aceea în:
– sinonime lexicale totale (absolute, autentice, propriu-zise) între un cuvânt vechi, popular, familiar și un cuvânt literar din limba română standard (curechi – varză, ai – usturoi) sau între termenii tehnici și denumirile populare (cupru – aramă, fontă – tuci, antrax – dalac), în număr relativ redus;
– sinonime lexicale parțiale sau relative, relația de sinonimie stabilindu-se între cuvintele vechi (moștenite sau împrumutate) și cuvintele intrate ulterior în limbă, adesea neologisme (trimite – expedia, șovăire – ezitare, începător – debutant), acestea fiind sinonimele cele mai numeroase din limba română, folosite cu predilecție în dicționarele explicative pentru definirea cuvintelor;
– sinonime lexicale aproximative, întâlnite mai ales în stilul beletristic și bazate pe valoarea conotativă a cuvintelor, pe forța lor figurată și metaforică („cuibar de ape” – copcă, vârtej – Eminescu) numărul acestora fiind practic imposibil de determinat;
– sinonime grafice (exemplificabile prin cele două litere î (din i) și â (din a), care notează aceeași realitate fonetică în „contexte” indicate de actualele norme ortografice);
– sinonime afixale, care se divid în prefixale și sufixale: ne- și in- din neestetic, inestetic, sau –et și –iș din brădet, brădiș;
– sinonime afixoidale care pot fi prefixoidale și sufixoidale (demi- și semi-, -bi și -di);
– sinonime onomastice, întrucât se referă la cele două mari categorii de nume proprii: de locuri și de persoane. Precum se știe, cele două ramuri ale onomasticii care studiază numele proprii se numesc toponime (de la grec. tópos „loc” + onima „nume”) și antroponime (de la grec. ánthropos, care înseamnă „om”). Aceasta înseamnă că există sinonime toponimice, care trimit la aceeași realitate Bălgrad și Alba Iulia, Formosa și Taiwan sau Bizanț, Constantinopol și actualul Istanbul) și sinonime antroponimice, care denumesc aceeași persoană. În actul de identitate, o fată sau o femeie are pronumele Teodora, iar în familie sau între colegi și prieteni i se spune Dora. O relație de sinonimie se poate stabili, de asemenea, între Silvia, Silvica și Ica (un hipocoristic de la pronumele precedent care în alte cazuri poate fi sinonim cu numele de botez Viorica).
– sinonime metaforice, la care se ajunge prin acordare de valori metaforice atât unor simple cuvinte, cât și unor îmbinări lexicale, fie ele libere sau constante. Aceasta înseamnă că și sinonimele metaforice pot fi atât lexicale, cât și frazeologice, din care cauză este bine să ne referim la ele atunci când discutăm sursele celor două tipuri de sinonime. Astfel, mădular cu sensul arhaic de „membru al unei societăți, al unei organizații sau al unui grup” se explică prin metaforă. Acest sens, apărut în interiorul limbii române independent de vreun model străin, a putut fi consolidat în secolul al XIX-lea sub influența fr. membre „chacune des quatre parties appariées du corps humain qui s’attachent au tronc”, dar și „chacune des personnes qui forment une communauté ".
Dicționarul de sinonime înregistrează cuvintele care au același sens sau aproximativ același sens. Sinonimele identice se află în planuri diferite ale exprimării, iar cele aproximative exprimă, în contexte identice, nuanțe apropiate ale cuvintelor pe care le pot substitui. Primul dicționar de acest fel, este cel publicat de Editura Albatros, Dicționar de sinonime, 1972, sub redacția lui Gh. Bulgăr, cu încă 15 colaboratori.
În această lucrare, la fiecare articol, după cuvântul-titlu, căruia i se indică clasa gramatială, se dau sinonimele, fără a se explica nuanțele de sens dintre ele. Deși nu se arată în grupul de „echivalente” unde se produce legătura semantică dintre seriile de termeni care compun o sinonimie, dicționarul ilustrează „o latură a originalității limbii, dovedind concret bogăția expresivă a limbii literare, esența romanică a structurii sale și considerabila capacitate de asimilare a limbii, în pas cu progresul culturii”.
Lucrarea își propune să vină în ajutorul celor ce caută în diferite îmrejurări termeni echivalenți, care să se poată substitui într-un context dat, pentru a nuanța lexical și stilistic comunicarea.
Să reținem, de asemenea, că dicționarele, atât cele explicative, cât și, mai ales, cele de sinonime, oferă indicații referitoare la valorile stilistice ale cuvintelor și recurg la ilustrări în scurte contexte, cum procedează Luiza și Mircea Seche în Dicționarul de sinonime al limbii române (1982), pe care l-au elaborat după o riguroasă tehnică lexicografică.
Capitolul II. Tipuri de sinonimie în limba română
2.1. Tipuri de sinonimie
Încercând să oferim o imagine de ansamblu asupra sinonimiei românești, nu putem să omitem principalele aspecte sub care se prezintă în limba noastră această importantă categorie semantică. E necesar să arătăm că mai există și alte tipuri de sinonime, dar cele lexicale sunt de departe cele mai numeroase, mai cunoscute și mai studiate. Relevându-le, cândva, importanța, Sextil Pușcariu arăta că acestea ar trebui să ocupe un loc de seamă în învățământul limbii materne, întrucât „ele constituie unul dintre cele mai potrivite mijloace pentru a-i face pe elevi să pătrundă în spiritul limbii și pentru a-i ajuta să-și insușească un tezaur lexical nuanțat și precis.” Din motive ușor de înțeles, cei mai mulți cercetători români și străini au studiat cu precădere sinonimia din sfera vocabularului, iar autorii dicționarelor apărute, până în prezent, au manifestat și ei aceeași preferință.
Sinonimele obținute prin desfacerea pe sensuri a cuvântului polisemantic nu sunt echivalente între ele. Deci, substituirea unui cuvânt prin sinonimul său nu se poate face în orice context incluzând între sinonime atât variantele gramaticale, cât și cele fonetice, deoarece ele exprimă, prin mijloacele lor, același înțeles sau unul asemănător, dar prin alte forme, construcții sau aspecte fonetice. Potrivit acestui punct de vedere, ar exista echivalență sinonimică între el zicea – ei zicea din limba veche. Tot în categoria sinonimelor ar intra variantele fonetice de tipul: áripă – arípă, seară —sară, ántic – antíc, caractér – carácter, matúr — mátur etc.
Dar, deși satisfac criteriul etimologic și au forme diferențiate, ele nu se conformează și criteriului funcțional, al utilizării pe același spațiu geografic sau în aceeași perioadă de timp.
2.1.1. Sinonimia lexicală
Identitatea de înțeles dintre două sau mai multe cuvinte se numește sinonimie lexicală. Două cuvinte cu același sens formează o serie sinonimică: a veni – a sosi sau potasiu – kaliu. Există și serii sinonimice cu trei, eventual mai mulți, termeni: căci – fiindcă – deoarece – întrucât.
Identitatea de sens dintre un cuvânt și o îmbinare liberă de cuvinte se numește tot sinonimie lexicală: a se înroși – a se face roșu; (se exprimă) corect – (se exprimă) în mod corect. Există, așadar, două feluri de sinonime lexicale :
a veni – a sosi; căci – fiindcă – deoarece – întrucât;
a se înroși – a se face roșu; corect (adv.) – în mod corect.
Sinonimia lexicală este în puține cazuri perfectă. Sinonimia „perfectă” înseamnă calitatea membrilor unei serii sinonimice de a putea apărea unul în locul celuilalt în orice context, fără ca sensul contextului să sufere vreo modificare: fiindcă și pentru că, potasiu și kaliu sunt exemple de sinonime perfecte. În majoritatea cazurilor, două sau mai multe cuvinte sunt considerate sinonime chiar dacă nu se pot substitui mutual în orice enunț. De exemplu, a privi e sinonim cu a se uita, totuși numai primul termen al acestei serii sinonimice e admis în enunțuri de tipul: Purtarea lui nu mă privește; a veni e sinonim cu a sosi, dar nu se poate spune I-a sosit rau!
Sinonimele lexicale, din ambele categorii specificate mai sus, sunt asemănătoare sau chiar identice și din punct de vedere sintactic: posibilitatea de a înlocui într-un enunț un cuvânt cu un sinonim înseamnă simetrie de însușiri combinatorii între cele două cuvinte sinonime.
Sinonimie există și în sintaxă. Sunt sintactic sinonime construcțiile mai simple sau mai dezvoltate care exprimă aceeași idee. Pentru a fi considerate sinonime sintactice, două sau mai multe formulări nu trebuie să semene ca înțeles din pricină că utilizează sinonime lexicale. Înțelegerea corectă a noțiunii de sinonimie sintactică se va deprinde mai bine din următoarele exemple: Ion s-a înapoiat aseară și Ion s-a întors aseară cu același înțeles, pentru că în multe enunțuri a se întoarce e sinonim cu a se înapoia. Aici, sinonimia nu e sintactică, ci lexicală. Afirmația e valabilă și pentru perechea de enunțuri Ion s-a făcut galben de spaimă și Ion a îngălbenit de spaimă.
Marea bogăție sinonimică a limbii române i-a frapat, cum am spus, și pe unii lingviști străini, dintre care cel mai cunoscut este romanistul suedez Alf Lombard. El a remarcat că, în raport cu limbile romanice occidentale, româna are o situație specială, care se explică prin aceea că ea a primit succesiv o serie de împrumuturi din slavă, turcă, greacă, maghiară, bulgară etc., păstrând, adeseori, și ceea ce a moștenit din latină. „Foarte bogată în sinonime și în cvasisinonime, bogăție datorată, după cum s-a văzut, în mare parte invaziei cuvintelor împrumutate, româna prezintă pentru lexicograf anumite ușurințe pe care nu le oferă franceza”, afirmă Alf Lombard.
O precizare care se impune și care a mai fost făcută în lucrările de specialitate se referă la faptul că sinonimia nu se stabilește, de obicei, între cuvinte, ci între sensurile cuvintelor polisemantice. Astfel, cuvântul coadă este sinonim cu cosiță într-un context ca: „Fata din prima bancă poartă cozi”, însă în sintagma coada măturii sau coada tigăii același cuvânt devine sinonim cu subst. cotor sau mâner. Dacă aducem în discuție și unele expresii ca a face coadă, a da din coadă sau coadă de topor, în astfel de combinații lexicale stabile coadă are un sens legat frazeologic, ceea ce înseamnă că el nu mai poate fi înlocuit printr-un sinonim lexical și acesta pentru că întregul frazeologism are, de fiecare dată, un sens care provine de la toate elementele componente ale micului ansamblu lexical.
De multe ori, avem impresia că două cuvinte sunt sinonime perfecte sau absolute, din cauză că noțiunea pe care o exprimă este aceeași. Cu ajutorul exemplului următor vor ieși în evidență deosebirile existente între două sinonime, dintre care unul este folosit exclusiv în terminologia științifică. Este vorba despre substantivele inimă și cord, care sunt sinonime, dar nu sunt reciproc substituibile decât în anumite contexte. În timp ce neologismul cord este utilizat ca termen medical, vechiul și popularul inimă care este moștenit din latină se folosește în vorbirea tuturor oamenilor, apare în literatura cultă și în cea populară, iar, pe deasupra, este prezent și într-o serie de expresii, în care prezența lui cord este de neconceput la un bun cunoscător al limbii române: a pune la inimă, a-și lua inima în dinți, slab de inimă, a i se face inima cât un purice, după voia (sau pofta) inimii, din toată inima, din adâncul inimii, ș.a.m.d.
Dacă avem în vedere sursele din care provin numeroasele sinonime lexicale românești, acestea sunt: împrumutul lexical ( pe adânc l-am moștenit din latină, iar pe profund l-am împrumutat din lat. profundus și fr. profond ); calcul lingvistic (din slavă am împrumutat pe blagoslovi, dar același etimon slav blagosloviti a fost tradus prin binecuvânta); derivarea cu prefixe și sufixe (alături de orb a apărut nevăzător, iar de la aceeași bază derivativă au fost create cu ajutorul unor sufixe sinonime brădet și brădiș, tineret și tinerime etc.). Sinonime lexicale apar și prin derivare regresivă (de exemplu legisla, extras din legislație, legislator și legislativ, a dublat pe legifera), iar postverbul rugă < ruga alcătuiește o pereche sinonimică împreună cu rugăminte. Tropii sau figurile de stil explică și ei multe sinonime lexicale, dar și mai multe sunt sinonimele frazeologice. Din categoria celor dintâi menționăm pe lăcrămioară (un diminutiv de la lacrimă + suf. -ioară) care a căpătat sensul metaforic de mărgăritar (cuvânt împrumutat din neogr. margaritári).
Majoritatea sinonimelor lexicale românești se grupează în serii sinonimice formate din cel puțin trei elemente. De multe ori, un cuvânt polisemantic intră în cel puțin două sau trei serii sinonimice prin sensurile lui principale sau secundare. De exemplu, bun, înregistrat în Dicționarul de sinonime al limbii române ca adjectiv cu 24 de sensuri și ca substantiv (ale cărui sinonime sunt: avere, avut, avuție, bogăție, mijloace (pl.), situație și stare), la care se adaugă unele sensuri învechite și regionale prea puțin sau chiar deloc cunoscute (bogătate, prilej, prindere, prinsoare, iosag etc.). Aproape fiecare dintre cele 24 de sensuri ale adj. bun intră el însuși într-o serie sinonimică, ce poate fi mai bogată sau mai săracă: adecvat, binevenit, favorabil, fericit, indicat, nimerit, oportun, potrivit, prielnic, propice, pertinent (livresc) și priincios (un derivat considerat de autori ca aparținând limbajului popular).
Încheiem discuția privitoare la acest tip de sinonime atrăgând atenția asupra nenumăratelor dublete sinonimice existente în limba româmă contemporană, dintre care unul este element vechi moștenit din latină sau împrumutat, iar altul e neologism de proveniență latino-romanică și mult mai rar germanică: belșug – abundență, burlac –celibatar, cutremur –seism, iscoadă – spion, leac – medicament, nutreț – furaj, părere – opinie, țestă – craniu, zestre – dotă etc. La acestea se poate adăuga o altă categorie de dublete sinonimice, și anume cele adjectivale : cinstit – onest, credincios – fidel, folositor –util, nebun – dement, trist – melancolic, vinovat – culpabil etc. O altă serie de dublete sinonime lexicale sunt cele verbale. Deși mai puțin numeroase decât cele substantivale sau adjectivale, acestea sunt și ele destul de bine reprezentate și pot fi ilustrate prin exemple cum sunt: a împărți – a diviza, a drege – a repara, a dărâma – a demola, a muri – a deceda, a stărui – a persevera, a șovăi – a ezita sau a zâmbi – a surâde (care calchiază fr. sourire, deci nu este un împrumut lexical).
2.1.2. Sinonimia gramaticală
Deși pare mai puțin importantă pentru stilistică, artă literară și lexicografie, sinonimia gramaticală a fost și ea în atenția multor cercetători români, câțiva dintre ei consacrându-i articole și studii speciale sau chiar cărți propriu-zise. Atenția de care s-a bucurat nu poate fi, totuși, comparată cu aceea care a fost acordată sinonimiei lexicale mai ales în secolul trecut. Din acest punct de vedere, Gheorghe Doca (2001) are perfectă dreptate atunci când pledează „pentru o gramatică sinonimică a limbii române”, pe care o consideră nu numai posibilă, ci și necesară. El afirmă, la fel de îndreptățit: „Însuși faptul de a pune în relație <<sinonimia>> cu determinantul <<gramaticală>> reprezintă o noutate pentru mulți profesori de română, ca și pentru mulți studenți din învățământul filologic”(p. 131). După ce face o serie de precizări importante cu privire la specificul sinonimiei gramaticale în raport cu cea lexicală, același autor mai arată că prima nu trebuie limitată la sintaxă. De fapt în sinonimia gramaticală sunt incluse și forme sau construcții gramaticale care aparțin morfologiei. Astfel, chiar în Gramatica Academiei se spune că „în situațiile în care o formă flexionară se întrebuințează cu valoarea alteia se poate vorbi de sinonimie gramaticală.” În continuare se citează echivalența dintre prezent și viitor în construcții ca mă întorc peste o oră (= mă voi întoarce…) sau echivalența dintre imperfectul indicativ și perfectul condițional în construcții ca: dacă-mi scriai, îți aduceam cartea (= dacă mi-ai fi scris, ți-aș fi adus…). Alte exemple de sinonimie morfologică citează Mioara Avram. Printre acestea se numără, de pildă sinonimia dintre diversele tipuri de viitor (voi veni / oi veni / am să vin și o să vin). Foarte frecventă este și sinonimia morfologică desinențială, numită astfel, întrucât se realizează cu ajutorul unor desinențe care sunt morfeme flexionare sinonime (de exemplu -e și -i cu ajutorul cărora se formează pluralul substantivelor feminine sau -e și -uri, la care se recurge, de obicei, pentru formarea pluralului la substantivele neutre). Aceasta nu înseamnă că între coperte și coperți sau chibrituri și chibrite există un raport de sinonimie, fiindcă dintre cele două variante morfologice numai una este corectă sau literară. Dacă una dintre acestea, mai exact cea neliterară, ar fi întrebuințată cu intenții stilistice evidente (asemenea variantelor fonetice, despre care va fi vorba în subcapitolul următor), atunci ne-am afla în fața unui anumit tip de sinonimie gramaticală, care ar merita să fie studiat mai pe larg și ilustrat cu exemple din stilul beletristic. De la Gheorghe Doca pentru care sfera sinonimiei morfologice este mult mai largă decât se admite în general, am înțeles că numai variantele morfologice libere pot fi considerate sinonime gramaticale, ceea ce este nu numai interesant, ci și logic. În această categorie se încadrează unele forme paralele de singular (astm și astmă, bulgăr și bulgăre etc.), apoi unele forme duble de plural (clești / clește, debușee / debușeuri, seminare / seminarii etc.); unele forme de genitiv-dativ articulat tot duble sau chiar triple (țărăncei și țărăncii, iar în DOOM, p.77 chiar: bunicăi, bunicii și bunichii), precum și variante verbale de felul lui anticipă și anticipează, ignoră și ignorează, înseamnă și însemnează sau îndrumă și îndrumează între care nu s-a produs încă o specializare semantică.
Sinonimia sintactică este mult mai bine reprezentată în limba română. În Gramatica pentru toți, Mioara Avram consacră sinonimiei sintactice un foarte substanțial capitol, în care nu este omis nici unul dintre aspectele fundamentale ale acestui fenomen. Dintre exemplele citate de autoare care stabilește cinci tipuri de sinonimie sintactică reținem, spre exemplu, echivalența semantică existentă între două specii diferite de atribut adjectival și atribut substantival: cămin studențesc și cămin de studenți. Sinonimie se poate stabili și între un atribut apozițional și unul substantival genitival, de exemplu luna iulie și luna lui iulie, apoi între un predicat verbal și unul nominal îți datorez și îți sunt dator sau între un complement direct și unul indirect te ajută și îți ajută etc. Contragerea unei propoziții într-o parte de propoziție cu extract același sens, precum și dezvoltarea unei părți de propoziție într-o propoziție, procedeu numit și expansiune duce tot la sinonimii sintactice dintre cele mai interesante și desigur importante în acțiunea de cultivare și de variere a exprimării literare.
2.1.3. Sinonimia fonetică
Pentru prima oară în lingvistica românească și chiar în cea generală a vorbirii despre sinonimele fonetice profesorul și stilisticianul timișorean Gheorghe I. Tohăneanu avea convingerea că tipologia sinonimelor este mult mai variată decât se crede în general, întrucât ea se întâlnește în toate compartimentele limbii, deci și în fonetică. Printre alții, s-a declarat de acord cu această idee și Alexandru Graur în „România Literară”, nr. 26 din 28 iunie 1973, p. 13. Tohăneanu dezvoltă și argumentează aceeași idee într-un articol intitulat Sinonimia fonetică la Sadoveanu și publicat în volumul colectiv Studii de stilistică, poetică, semiotică (Cluj-Napoca, 1980, p. 42-49). După ce arată că de la o vreme se discută din ce în ce mai insistent și mai spornic despre sinonimia dincolo de cuvânt, adică în afara vocabularului, autorul reia ideea lansată de el însuși completând-o și precizând-o după cum urmează: „Poposind, acum, la nivelul sunetelor, se poate accepta, cred, afirmația că între forma literară și cele neliterare ale aceluiași cuvânt – fie ele populare, regionale sau arhaice – se poate constitui un raport de sinonimie fonetică. Fără să atingă sensul lexical al cuvântului, variantele populară, regională sau arhaică aduc, fiecare, cu sine, față de corespondența lor literară, un adaos stilistic de rangul nuanțelor, uneori infime, câteodată abia perceptibil, dar cu atât mai prețios și mai vrednic de a fi valorificat în cadrul <<comunicării>> realizate cu mijloacele artei” (p. 42). În continuare autorul mai arată un alt lucru care este deosebit de interesant și de convingător: „În narațiunea propriu-zisă, acolo unde scriitorul se desprinde de personaje, <<obiectivându-se>>, Sadoveanu refuză categoric accesul regionalismelor <<stridente>>. Numai în dialog, adică atunci când prozatorul cedează locul și dă cuvântul personajelor sale, identificându-se, până la un punct și într-un anumit sens cu fiecare dintre ele – aceste restricții observate cu consecvență în narațiune, pot fi sensibil atenuate.” Cum bine remarcă tot autorul, eroii lui Sadoveanu aparțin, în chip firesc, unei anumite zone geografice, unui anumit mediu social sau unei epoci istorice bine determinate. Modul lor de a se exprima sugerează tocmai „această triplă apartenență” și trebuie să recunoaștem că marele povestitor moldovean o face nu numai „cu discreție”, ci și cu „economia de mijloace specifice artei autentice” – conchide Tohăneanu. Când fonetismele regionale pătrund și în narațiune, aceasta se explică prin faptul că „povestitorul inserează în propria sa expunere frânturi de gând ale personajelor, recurgând la tehnica monologului sau a stilului indirect liber”. Dintre exemplele cele mai concludente la care apelează Sadoveanu pentru a distinge lingvistic cele două straturi ale operei literare, adică narativ și dialogat reținem următoarele dublete mai frecvent întâlnite: camară / cămară, vadana /vădană, băiet / băiat, hulpe / vulpe etc. În ceea ce privește repartizarea acestor dublete, subliniem încă o data că primul dintre cele două elemente ale fiecărei „perechi sinonimice” se întâlnește aproape exclusiv în dialog, iar al doilea este prezent, cu precădere, în narațiune. Arta cu care Sadoveanu distribuie aceste dublete vădește nu numai extraordinarul simț lingvistic al marelui prozator, ci și ceea ce G.I. Tohăneanu numește „râvna să întru adecvarea expresiei”.
2.1.4. Alte tipuri de sinonimie
În afară de sinonimia lexicală, gramaticală și fonetică se mai admite existența următoarelor tipuri de sinonime:
– sinonimia afixală (prefixală și sufixală), în cazul când afixele au aproximativ aceeași valoare semantică (inestetic – neestetic, băiețaș – băiețel);
– sinonimia frazeologică, când raporturile de sinonimie se realizează la nivelul unităților frazeologice (a spăla putina – a o lua la sănătoasa, a-și ieși din minți – a o lua razna, cu luare aminte – cu băgare de seamă);
– sinonimia lexico – frazeologică, în situația când relația de echivalență se stabilește între un cuvânt care formează o unitate frazeologică (sputnic – satelit artificial, vitriol – acid sulfuric, a împinge – a da brânci, regret – părere de rău).
2.2. Sinonimia și problema cuvintelor identice
Sinonimia face parte din categoriile semasiologice proprii tuturor limbilor, fiind, în același timp, un indice al gradului de dezvoltare și perfecțiune a fiecărei limbi în parte. Tocmai de aceea, cercetarea acestui fenomen prezintă un interes deosebit atât pentru înțelegerea specificului limbii, în general, cât și a particularităților naționale ale limbilor, în special.
Importanța pe care o prezintă sinonimia este dovedită și de atenția permanentă care se acordă, în cadrul științei limbii, multiplelor ei probleme. Cu toate acestea, aspectele fundamentale ale acestui fenomen și, în primul rând, problema categoriilor de cuvinte care intră în sfera sinonimiei sunt de departe de a-și fi găsit o rezolvare satisfăcătoare.
Concepțiile cu privire la sinonime oscilează între negarea existenței lor în limbă și lărgirea exagerată a sferei cuvintelor cărora li se atribuie calitatea de sinonime. Alături de unele poziții pesimiste în privința posibilităților de a găsi criterii obiective de delimitare a fenomenului sinonimiei, întâlnim și afirmațiile cele mai optimiste că asemenea criterii pot fi găsite prin aplicarea metodelor lingvisticii structuraliste.
Diversitatea opiniilor cu privire la esența sinonimiei și la locul ei în limbă se concretizează, în primul rând, în categoriile de cuvinte care sunt incluse în sfera acestui fenomen. Aceste categorii, de cele mai multe ori, nu se suprapun sau coincid numai parțial. Problema centrală a teoriei sinonimiei o constituie, așadar, precizarea categoriilor de cuvinte care sunt subsumate acestei noțiuni. Pornind de la această constatare, în capitolul de față sunt puse în discuție toate categoriile de cuvinte cărora, în sistemul diverselor teorii, li se conferă sau, dimpotrivă, li se refuză calitatea de sinonime.
De cele mai multe ori, sinonimia este legată nemijlocit de problema identității cuvintelor din sistemul lexical al limbii. Legătura care se stabilește între aceste două fenomene (sinonimia și identitatea cuvintelor) este dovedită și de faptul că însuși termenul de sinonimie este întrebuințat, destul de frecvent, ca echivalent al termenului identitate, înțeles fie în sensul strict al cuvântului, fie într-un sens mai larg. Acestă situație se reflectă și în existența a două serii paralele de termeni care se folosesc pentru desemnarea cuvintelor cuprinse în sfera sinonimiei: pe de o parte, termenii sinonime absolute, sinonime perfecte, sinonime autentice, sinonime adevărate, sinonime propriu-zise, sinonime în sensul strict al cuvântului, sinonime „sută la sută”etc., iar pe de altă parte, termenii sinonime relative, sinonime parțiale, sinonime aproximative, sinonime în sensul larg al cuvântului etc.
Folosirea celor două serii de termeni este motivată de dorința de a face distincție clară între fenomene cu anumite trăsături comune, dintre care numai unul ar corespunde, strict vorbind, noțiunii de sinonimie. Sinonimia este limitată, în ultimă instanță, la categoria cuvintelor identice, ceea ce ne pune în fața necesității de a preciza conținutul acestui fenomen.
Se înțelege de la sine că dacă vom pune problema existenței în sistemul vocabularului a unor cuvinte identice din punctul de vedere al tuturor trăsăturilor enumerate mai sus, atunci vom ajunge la concluzia că fiecare cuvânt poate fi identic numai cu el însuși, că existența unor cuvinte identice în toate privințele este imposibilă. În limbă nu există și nu pot exista cuvinte absolut identice. De aceea, atunci când se discută problema identității cuvintelor, de obicei se are în vedere numai o parte din multitudinea de aspecte care determină specificul și locul lor în sistemul lexical al limbii, și anume latura lor semantică și particularitățile stilistice.
Încă la începutul secolului al XVIII-lea, abatele Girárd, autorul primului dicționar de sinonime al limbii franceze, spunea: „Nu trebuie să ne închipuim că cuvintele numite sinonime au o asemănare absolută și perfectă, că sensul lor este același, cum este același gustul a două picături de apă din același izvor”.
Existența cuvintelor identice din punct de vedere semantic și stilistic este contestată de numeroși lingviști și în secolul nostru. Argumentul principal împotriva recunoașterii existenței cuvintelor identice îl constituie inutilitatea acestei categorii de cuvinte în sistemul limbii privită atât în corelațiile sale cu gândirea cât și sub aspectul folosirii ei ca mijloc de comunicare.
În ultimele decenii însă, tot mai mulți lingviști recunosc prezența în sistemul lexical a unor cuvinte identice, relevând în același timp următoarele aspecte:
1. Cuvintele identice sunt puține la număr. Aceasta se referă nu numai la numărul lor total, ci și la faptul că în raporturi de identitate se află de obicei numai câte două cuvinte.
2. Existența cuvintelor identice este motivată de dezvoltarea limbii, dar nu și de funcționarea ei într-o anumită perioadă.
3. Limba nu tolerează asemenea cuvinte, de aceea, ele fie că dispar, fie că sunt supuse procesului de diferențiere semantică, stilistică etc.
4. Cuvintele identice se întâlnesc numai în anumite zone ale vocabularului.
În concepțiile cu privire la existența în limbă a unei categorii de cuvinte identice din punct de vedere semantic și stilistic găsim, așadar, două răspunsuri: un răspuns negativ și un răspuns pozitiv.
Între cele două răspunsuri, negativ și pozitiv, care se pot da la întrebarea dacă există cuvinte identice nu este însă, așa cum ar putea să pară la prima vedere, o deosebire esențială. Majoritatea lingviștilor consideră cuvintele identice un fenomen negativ care se află în contradicție cu eseneța limbii, cu raporturile dintre limbă și gândire. Între a afirma că asemenea cuvinte nu pot exista întrucît ele ar fi în contradicție cu funcțiile limbii și s-ar dovedi inutile și între a spune că asemenea cuvinte există, dar sunt puține, iar limba nu le tolerează, dată fiind inutilitatea lor, mai degrabă poate fi sesizată o similitudine, decât o diferență. De aici nu trebuie însă să concludem că ar fi lipsită de interes confruntarea celor două puncte de vedere cu realitățile din sistemul lexical al limbii. Dimpotrivă, problema existenței cuvintelor identice, are dincolo de aspectul ei cantitativ, o importanță deosebită pentru clarificarea problemelor fundamentale ale sinonimiei.
Cercetarea lexicului limbii române arată că existența cuvintelor identice este un fapt real. Această afirmație poate fi susținută prin numeroase exemple, dintre care reproduc următoarele: lexic – vocabular, secol – veac, plâns – plânset, nechibzuit –nesocotit, dragoste – iubire, lizibil – citeț, azot – nitrogen, ticăloșie – ticăloșenie, afundătură – văgăună, selenar – lunar, ilizibil – neciteț.
Numărul cuvintelor identice din punct de vedere semantic și stilistic rezultate în urma procesului de derivare este impresionant. Din mulțimea de exemple existente în limba română enumăr aici doar câteva: însurat – însurătoare, atractiv – atrăgător, a îmbălsăma – a bălsăma, brădet – brădiș, a înroși – a roși, sudaj – sudare, vuiet – vuială, a dezgoli – a goli.
În limba română abundă, de asemenea, seriile de cuvinte identice apărute ca rezultat al împrumuturilor din alte limbi, de exemplu : nebunie – demență (fr. demence), folositor – util (fr. utile), părere – opinie (fr. opinion), băștinaș – aborigen (fr. aborigène) – autohton (fr. autochtone), înjositor – degradant (fr. dégradant). Deseori seriile de cuvinte identice sunt alcătuite numai din elemente împrumutate : plafon (fr. plafond) – tavan (tc. tavan), odometru (fr. odomètre) – podometru (fr. podomètre), oculist (fr. oculiste) – oftalmolog (fr. ophtalmologue).
Discutarea problemei cuvintelor identice și clasificările pe care am încercat să le aduc sunt justificate, după cum am subliniat mai înainte, de faptul că această categorie de unități lexicale este nemijlocit implicată în tratarea problemelor fundamentale ale sinonimiei.
Punctele de vedere exprimate în legătură cu raporturile dintre categoria cuvintelor identice și sinonime pot fi grupate, în funcție de soluțiile propuse, astfel:
1. Cuvintele identice sunt considerate singura categorie de cuinte care intră în sfera și conținutul noțiunii de sinonimie, fiind denumite sinonime autentice, sinonime propriu-zise, sinonime în sensul strict al cuvântului, sinonime în adevăratul sens al cuvântului ș.a.m.d.
2. Cuvintele identice reprezintă numai o anumită categorie sau un anumit tip de sinonime. În acest caz, ele sunt denumite sinonime absolute sau sinonime perfecte.
3. Cuvintele identice nu intră în categoria sinonimelor.
În această clasificare s-au avut în vedere numai concepțiile lingviștilor care admit existența cuvintelor identice. Dacă luăm în considerare și opiniile care neagă existența acestei categorii de cuvinte, atunci la clasificarea propusă pot fi adăugate încă două luări de poziție:
1. Cuvinte identice nu există, deci nu există nici sinonime.
2. Cuvinte identice nu există, prin urmare, noțiunea de sinonime se referă la o altă categorie de cuvinte.
Întrucât mai sus am arătat că existența cuvintelor identie este un fapt real și că acestea ocupă un loc legitim în sistemul lexical al limbii, în continuare voi insista numai asupra punctelor de vedere exprimate de lingviștii care, admițând existența cuvintelor identice, stabilesc diferite raporturi între această categorie de cuvinte și sinonime.
Limitarea sferei și conținutului sinonimiei la categoria cuvintelor identice este susținută, în mod consecvent, în lucrările lui St. Ullmann. Lingvistul englez consideră că sinonime autentice sunt numai cuvintele care se pot înlocui reciproc în orice context, fără cea mai mică schimbare a conținutului său național și afectiv. Cuvintele care nu îndeplinesc decât parțial aceste condiții sunt denumite pseudosinonime sau omoionime.
Majoritatea lingviștilor consideră însă că sfera sinonimiei este cu mult mai largă, cuprinzând și alte categorii de cuvinte decât cele identice din punct de vedere semantic și stilistic. Unii chiar susțin că unitățile lexicale identice nici nu fac parte din categoria sinonimelor și că aceasta cuprinde exclusiv cuvinte care diferă prin diverse nuanțe. Lărgirea sferei sinonimiei pe seama cuvintelor care exprimă noțiuni apropiate duce, în ultimă instanță, la ștergerea oricăror deosebiri între sinonimie și alte tipuri de relații semantice din sistemul lexical.
Unii lingviști rezolvă în mod pozitiv problema includerii în categoria sinonimelor a cuvintelor care denumesc obiecte, fenomene și procese apropiate, exprimând, prin urmare, noțiuni diferite. Astfel, la N. M. Potockaja întâlnim următoarea definiție: „Sinonimele sunt cuvinte care diferă prin formă și complex sonor, dar desemnează obiecte, noțiuni, fenomene identice sau foarte asemănătoare”. În Dicționarul de sinonime al lui C. I. V. Severin găsim, de asemenea, numeroase serii sinonimice alcătuite din cuvinte ce exprimă noțiuni diferite. Astfel, alături de cuvântul casă, întâlnim lexemele bordei, colibă, cabană, cort, șatră. Aceste cuvinte au comun faptul că desemnează construcții ce servesc oamenilor drept locuință sau adăpost, dar, așa cum reiese din definițiile cuprinse în dicționarele limbii române, deosebirile semantice sunt prea mari pentru a putea susține că avem de-a face cu una și aceeași noțiune: casă „clădire destinată pentru a servi de locuință omului”; bordei „locuință rudimentară, pe jumătate săpată în pământ și acoperită cu pământ, cu paie sau cu stuf”; colibă „casă mică și sărăcăcioasă”; cabană „casă la munte (de obicei mică și construită din material ușor), pentru adăpostirea turiștilor; cort „adăpost portativ, făcut dintr-un schelet de țăruși bătuți în pământ și acoperit de obicei cu pânză tare și impermeabilă, care servește ca adăpost soldaților, excursioniștilor, popoarelor nomade etc.”; șatră „cort al țiganilor nomazi”.
2.3. Sinonimia și polisemia
Studiul sinonimiei lexicale dezvăluie existența unor relații și interdependențe dintre această categorie lingvistică și alte fenomene lexicale ca omonimia, antonimia, polisemia, derivarea etc. Din această rețea de raporturi, legăturile cele mai intime se stabilesc între sinonimie și polisemie. Ca și în cazul antonimiei echivalențele dintre cuvinte pot afecta întreaga sferă semantică a cuvântului. Două cuvinte identice în sensul lor de bază, pot coincide și la sensurile lor derivate. În această situație se află sinonimele absolute (dragoste – iubire, aflux – afluența, lexic – vocabular etc.).
Cazurile de coincidență sunt mai rare decât fenomenul asimetriei structurilor semantice specifice sinonimelor parțiale sau relative. Necoincidențele pot fi de mai multe tipuri:
un cuvânt este polisemantic, iar sinonimul său are un singur sens: garderobă – 1. Dulap în care se păstrează haine; 2. Loc special amenajat în sălile de spectacol, în localurile publice; 3. Întreaga îmbrăcăminte pe care o posedă cineva; vestiar – „garderobă, într-o clădire publică, încăpere de lăsat hainele”.
ambele sinonime sunt polisemantice, dar coincid numai la unele dintre sensurile lor: ceas – oră coincid în sensul lor de bază „interval de timp egal cu 60 de minute”; (a veni la ceas târziu), dar fiecare dintre ele au și sensuri divergente: ceas = „orologiu”; oră = „lecție, curs” Mă duc la ore.
Coincidența parțială dintre sensurile sinonimelor polisemantice creează un câmp de expansiune sinonimică a sensurilor cuvântului polisemantic; unul și același cuvânt poate avea pentru fiecare din sensurile sale sinonime diferite:
a ridica (a ridica o greutate) = a sălta, a înălța;
a ridica (a ridica mânecile) = a sufleca, a sumete;
a (se) ridica (a se ridica de pe scaun) = a se scula;
a ridica (a ridica o casă) = a zidi, a construi;
a ridica (a se ridica la luptă) = a se răzvrăti, a se răscula;
a ridica (a ridica masele) = a mobiliza, a strânge, a aduna;
a ridica (a ridica prețurile) = a spori, a crește, a urca;
a ridica (a ridica o pedeapsă) = a suspenda, a desființa, a anula.
În felul acesta, posibilitățile de sinonimizare ale unui cuvânt sunt determinate de valențele lui semantice, de numărul sensurilor cuprinse în sfera lui semantică. Dicționarele de sinonime, desigur, nu reflectă întregul câmp de sinonime ale cuvântului polisemantic, indicându-se, în primul rând, acele sinonime care coincid în sensurile lor de bază, identitatea sau apropierea fiind susținute și de o echivalență a unora din sensurile figurate.
Dacă sinonimia reprezintă posibilitatea ca două sau mai multe cuvinte să desemneze în anumite condiții același referent, polisemia este starea unui singur cuvânt care are capacitatea să indice fie mai multe aspecte ale aceluiași referent, fie chiar doi sau mai mulți referenți diferiți.
De exemplu substantivul coadă denumește:
1. Prelungirea capătului dinapoi al coloanei vertebrale la patrupede, păsări, pești, reptile;
2. Firele de păr care prelungesc coada animalelor, penele lungi de pe coada păsărilor;
3. Părul de pe cap (în special la femei) lăsat să crească (lung) și adesea împletit;
4. Pedunculul frunzelor unor plante sau al unor fructe (cozi de cireșe);
5. Partea dinapoi care atârnă la unele veșminte (coada fracului);
6. Partea de care se prinde un instrument (coada măturii, coada lingurii);
7. Capătul, extremitatea unui lucru (coada unui lac);
8. Poziția cea din urmă ocupată de cineva, deținută de o persoană sau un grup;
9. Rândul, șirul (a sta la coadă).
Aceste sensuri se leagă între ele printr-o idee comună care ar putea fi formulată astfel: „prelungire sau parte extremă a unui obiect în opoziție cu ceea ce se consideră parte inițială: poziție de sfârșit, de încheiere a unui șir, a unei ierarhii”.
Cazul lui coadă nu este singular. Toate cuvintele polisemantice care sunt într-un număr destul de semnificativ, au un conținut pe care-l putem compara cu o rețea de sinonime, pentru că multe sensuri pot fi echivalente în situații descrise la sinonime cu un cuvânt deosebit. Această rețea formează un câmp mai întins sau mai restrâns.
Conform relațiilor descrise mai sus, polisemia se desfășoară în sinonimie. Această desfășurare nu reprezintă decât delimitarea grupurilor de contexte în care trimiterea la referent este concludentă.
2.4. Efectele negative ale sinonimiei
Fără îndoială, efectele sinonimiei sunt pozitive, însă ea poate genera și efecte negative. Efectele negative se întâlnesc în construcțiile pleonastice și în exprimările tautologice. Se cunoaște faptul că pleonasmul este o greșeală de exprimare care ia naștere prin alăturarea nejustificată a două sinonime. Pleonasmul (<fr. pléonasme <gr. pleonasmos, „supraabundență”) nu trebuie subapreciat ca abatere lingvistică, întrucât este o greșeală de exprimare prezentă în toate limbile de cultură și de civilizație, iar în limba română este foarte frecvent și cunoaște o multitudine de aspecte, care merită să fie studiate și cunoscute nu numai de către specialiști, ci chiar de un public mai larg, doritor de a se exprima cât mai îngrijit cu putință.
Structurile pleonastice apar nu numai în exprimarea orală a unor vorbitori neatenți, ci și în texte literare, în numeroase traduceri din literatura universală, însă presa are cel mai important impact asupra publicului larg, fie că vorbim despre cotidiene, periodice sau emisiuni de radio și televiziune.
Exemple: babă bătrână; a coborî jos; glicemie în sânge; a se bifurca în două; a se sinucide singur; dune de nisip; verdict final; procent la sută; a ștrangula gâtul; a conviețui împreună; caligrafie frumoasă; protagonist principal; sentimente sufletești; mărinimoasă generozitate; stres nervos; june tânăr; a continua mai departe; autobiografia mea; folclor popular; restanță în urmă; prefer mai bine; mujdei de usturoi; gastrită la stomac, a mai reveni, a anexa alături, a avansa înainte, a mai reveni, apă potabilă de băut etc.
Tautologia (<gr. „tautos” același + „logos” cuvânt) este un semipleonasm și constă în repetarea unei unități lexicale, dar cu altă funcție semantică. De obicei tautologia are forma unei propoziții sau a unei fraze. Prin tautologie nu se urmărește definirea unui anumit termen, ci se accentuează trăsăturile acestuia. De exemplu: viața este viață, legea este lege, ce-i frumos e frumos, vorbește ca să vorbească, datoria e datorie, dreptunghiul este un dreptunghi care…etc.
Tautologia poate fi și un procedeu artistic. Mama, ca mamă !
Acest subcapitol își propune să discute unele aspecte legate de prezența sinonimelor în terminologie. Sunt luate în vedere sinonimele totale și sinonimele parțiale, dar nu și pseudo-sinonimele. Ca un efect important al funcționării diferitelor procedee de îmbogățire a limbii, acceptat ca atare în lexicologie este acela că sinonimia este văzută ca unul dintre cele mai grave vicii ale limbajelor în anumite domenii, deoarece le compromite acestora profund claritatea.
Sinonimia este nerecomandabilă pentru că împiedică unificarea terminologică și pentru că poate genera confuzii, iar acest fenomen contravine nevoii de precizie a exprimării și poate fi cauza unor interpretări eronate.
Sinonimia este prezentă chiar și în cele mai neașteptate domenii de activitate, unde principiul de bază al preciziei este în general recunoscut, de exemplu în medicină. Terminologia medicală franceză întrebuințează douăzeci și șapte de sinonime eterogene pentru numirea unei singure afecțiuni a splinei: splenomégalie myéloïde idiopathique – anémie leuco – érythroblastique – anémie myélophtisique – érythroblastose chronique de l’adulte – hépato-splénomégalie mégacaryocytaire etc. De aceea, unul din obiectivele normalizării este tocmai excluderea seriilor terminologice, știut fiind că principiul de bază care are un singur sens sau păstrează același sens în întrebuințări diferite între denumire și noțiune, în cazul termenului, are în special valabilitate teoretică pentru că în realitate nu se verifică întotdeauna.
Pentru una și aceeași noțiune se pot întâlni denumiri diferite, constituindu-se cazuri de sinonimie. Nu lipsește însă opinia contrară, exprimată de către matematicianul român de origine evreu Solomon Marcus, conform căreia pentru fiecare frază, în limbajul științific, există o infinitate de fraze cu semnificație identică: expresia științifică este închisă, adică este independentă de receptorul ei. În același loc, se menționează totuși și părerea opusă: o expresie, fie ea și matematică, naște în mintea fiecărui cititor o asociație de idei, de gânduri, această asociere depinzând de cultura, de imaginația și de personalitatea cititorului.
Ne rămâne de semnalat un ultim fenomen legat de sinonimie. În vorbire se creează destul de des sinonimii noi, unele chiar surprinzătoare, ceea ce înseamnă că, la nivelul discursului, estomparea unor diferențe prin intermediul contextului conduce la stabilirea unor echivalențe semantice inexistente în sistem. Se anulează astfel, în condiții determinate, opoziția semantică dintre două unități. Acest fenomen se numește în mod curent neutralizare. Într-un enunț ca: Pomii / copacii din fața casei dau o umbră plăcută, opoziția semantică dată de semele de substanță (descriptive) /fructifer/ și /nefructifer/ este anulată. În alte cazuri, neutralizarea privește opoziția graduală dintre unități. În enunțul E deștept / isteț, a știut să se descurce, opoziția graduală dată de semele scalare /grad nedeterminat/, pentru primul termen, și /grad mic/, pentru cel de al doilea, nu mai interesează, deoarece contextul evocă o situație extralingvistică, în care este important doar să se precizeze că X este inteligent într-o oarecare măsură, ceea ce îi permite să se descurce în anumite circumstanțe. Așadar, sinonimia este un fapt de sistem, dar mai ales un fapt de actualizare a sistemului, în măsura în care poate fi interpretată ca efect al neutralizării.
Capitolul III. Analiza sinonimiei
3.1. Analiza componențială
Sinonimia, înțeleasă ca posibilitate a limbii de a se servi de forme diferite pentru a desemna același înțeles este o categorie semantică fundamentală care a ridicat numeroase probleme de interpretare pe care cercetările de semantică au încercat să le rezolve într-un fel sau altul.
În general, în cercetarea sinonimiei s-au conturat două direcții principale: definirea termenilor și delimitarea diferitelor tipuri de sinonime. Atât semantica tradițională, cât și cea modernă au încercat, utilizând diverse metode, să ofere acestui fenomen o definiție satisfăcătoare. Cu toate acestea, accepția în care este utilizat termenul rămâne încă neclară, de vreme ce unii autori îl înțeleg ca pe o vecinătate, mai mult sau mai puțin între două cuvinte, o identitate sau doar o asemănare, uneori ambele situații fiind admise. Cercetările mai noi s-au oprit și ele la definirea termenului, dar fără a contribui totuși la realizarea unei definiții riguroase.
Gruparea termenilor în clase este rezultatul unei selecții operate de la început, pornind de la un număr de componente de sens comune, cunoscute, alese în principiu, cât mai multe cu putință. În interiorul clasei astfel alcătuite, se procedează la verificarea identităților și diferențelor dintre termeni, pe baza opozițiilor succesive, diferențe exprimabile semic prin componente de sens variabile.
Degajarea componentelor de sens care alcătuiesc formula componențială a termenilor se face deci în două etape: într-o primă etapă se grupează un număr de unități pe baza unor seme comune, alese, date și, într-o a doua etapă, se delimitează eventualele diferențe pe baza analizei paradigmatice.
Structura formulei componențiale a fiecărui termen și raportul dintre semele comune și eventualele semne diferențiatoare sugerează existența mai multor tipuri de structuri în interiorul seriei. Se înregistrează următoarele situații:
Termeni care nu se diferențiază semantic, cu alte cuvinte, unități ale căror sensuri se suprapun perfect, formula lor componențială fiind alcătuită din aceleași seme.
De exemplu seria a muri, a pieri, a se prăpădi, a deceda, a răposa, a se stinge, a dispărea, a se duce a fost alcătuită pe baza dicționarelor în care termenii amintiți sunt glosați prin definiții comparabile reținându-se sensul „a înceta să mai trăiască”. Pe baza acestora se pot delimita următoarele componente de sens:
– / acțiune / – sem gramatical care plasează unitățile de mai sus în clasa verbelor;
– / a înceta / și / din viață / – sem de substanță care descriu conținutul semantic al membrilor seriei. Aceste componente de sens sunt comune tuturor termenilor grupați în această clasă.
Eventualele mici variații de sens pe care le înregistrează dicționarele se datoresc contextelor în care acești termeni apar și vor fi discutate la analiza contextuală și stilistică.
Comparând între ei membrii din această serie, se observă că nu se constată diferențe semantice. Prin urmare, toate componentele de sens sunt comune pentru toți termenii seriei, iar seme variabile nu se înregistrează. Rezultă că unitățile avute în vedere sunt echivalente sub aspect semantic.
În aceeași situație se află și seria puternic, puternicos, tare, voinic, zdravăn, vânjos, viguros grupați împreună pe baza sensului „care are o mare forță” (tare intră aici cu unul din sensurile sale secundare). Pe baza definiției de dicționar se pot delimita următoarele componente de sens, comune pentru toți termenii:
-/(caracteristică) adjectivală/ – sem gramatical care include toți membrii seriei în clasa adjectivelor;
-/forță/ și /fizică/ – seme substanțiale;
-/apreciere în plus/ – trăsătură substanțială care notează modul cum se face aprecierea și care distinge toți termenii din această serie de cei din clasa anatomică (slab, slăbănog);
– /grad nedeterminat/ – sem gradual care notează aici aprecierea unei însușiri prezente într-un grad oarecare.
Trăsătura /apreciere în plus (sau în minus)/ notează faptul că însușirea este apreciată ca existând într-un grad mai mare sau mai mic în raport cu ceea ce se consideră a reprezenta măsura medie, gradul normal de manifestare a însușirii. Deși comună membrilor unei serii, ea a fost delimitată totuși pe baza opoziției cu seria antonimică.
Trăsăturile amintite sunt comune tuturor termenilor din această serie, intrând în alcătuirea formulei componențiale a acestora. Nu se înregistrează seme diferențiale. Un alt exemplu ne este oferit de seria capiu, năuc, zăpăcit, buimac, aiurit, beat grupați pe baza sensului amețit din cauza unei emoții puternice, durere. (capiu și beat sunt incluși aici cu sensurile lor secundare). În formulele componențiale ale acestora apar următoarele componente de sens comune pentru toți membrii seriei: /(caracteristică), adjectivală/, /echilibru/, /psihic/, /momentan/, /cauzat de emotivitate/, /apreciere în minus/ de unde rezultă suprapunere perfectă a sensurilor lor. Nu se înregistrează seme diferențiatoare care să caracterizeze numai un termen sau altul.
Există și serii cu mai puțini termeni, cu un sens foarte concret care trimite direct la realitatea extralingvistică. Din această cauză, formularea trăsăturilor semantice este mai dificilă, întrucât nu se pot respecta exigențele impuse de semantica structurală. Semele vor fi deci, într-o oarecare măsură, elemente ale definiției de dicționar considerate unități de metalimbaj.
De exemplu șchiop, ciunt, grupați pe baza sensului „căruia îi lipsește un picior sau are un picior mai scurt”, au în comun următoarele trăsături: /(caracteristică) adjectivală/, /picior/, /non-funcționalitate/ fără a se diferenția prin nimic unul de altul.
Ceea ce este important însă de reținut este că verificarea echivalenței sub aspectul formulei componențiale a termenilor dintr-o serie, deși etapă obligatorie, nu este suficientă pentru a decide asupra identității funcționale a membrilor ei. De aceea se impune verificarea acestora și din punct de vedere contextual și stilistic.
Seriile sinonimice sau clasele de variante, adică cele formate din termenii identici semantic, sunt structuri perfect omogene sub aspect componențial. Observația este interesantă pentru că, dacă facem comparație cu alte structuri, seriile sinonimice sunt singurele în această situație. Clasele de invariante, adică cele formate din termeni care diferă între ei printr-unul sau două seme, diferențele fiind de obicei de acest ordin, sunt structuri mai puțin omogene, fără a atinge totuși gradul de complexitate constatat la câmpurile lexico-semantice. Această observație este o posibilitate de a determina caracteristica structurilor sinonimice în raport cu altele.
Verificarea termenilor dintr-o clasă sub aspectul echivalenței semice este o etapă obligatorie, dar ea nu este suficientă pentru a decide asupra identității funcționale s membrilor ei.
Analiza componențială poate pune în evidență identități și diferențe existente ca virtualități la nivelul limbii, nu și informații asupra felului cum acestea sunt utilizate. De aceea, mai ales în cazul sinonimiei, se impune o cercetare și din punct de vedere contextual. O asemenea investigație este necesară și pentru un alt motiv: a ne opri la analiza componențială, a absolutiza deci criteriul semantic, înseamnă să admitem că sinonimia este doar un fapt de inventator, ceea ce, evident, nu este adevărat. Ea este în primul rând un fapt de uz.
Analiza componențială are, în afară de celelalte, și o importanță practică. Examinarea și relevarea diferențelor de sens între cuvinte care, la prima vedere, pot fi considerate sinonime duce la conștientizarea acestor diferențe, la deprinderea de a învăța și utiliza corect cuvintele limbii și, în ultimă instanță, la obișnuința de a opera corect o selecție între mai multe cuvinte pe care limba ni le pune la dispoziție.
3.2. Analiza contextuală
Concepută ca o a doua etapă a descrierii, analiza contextuală urmărește verificarea comportamentului sintagmatic al termenilor a căror echivalență semantică a fost demonstrată pe baza analizei componențiale. În funcție de rezultatele obținute, se pot desprinde unele concluzii privitoare la noi identități și diferențe între termenii unei serii sinonimice din punctul de vedere al posibilităților de combinare contextuală.
Contextul, înțeles ca o secvență minimală de termeni sau, mai pe larg, ca o variantă stilostico-funcțională, este fundamentul pentru determinarea sinonimiei, întrucât egalitatea semantică se pune în evidență mai ales în context, deci funcțional.
Comportamentul contextual al sinonimelor este adus în discuție de toți cercetătorii care s-au ocupat de această problemă. Se susține că toate relațiile de sens sunt dependente de contexte, iar sinonimia în mod deosebit.
Analiza contextuală în semantică se face în condiții speciale, diferite de cele din fonologie și se pretează la mai multe modalități de aplicare: ea poate viza dezambiguizarea prin context a sensurilor cuvintelor polisemantice (operație preliminară obligatorie), poate servi la verificarea identității de sens a două unități lexicale sau, în sfârșit, relevă posibilitățile combinatorii ale unei unități lexicale date, stabilite în raport cu clasa de contexte. Prima dintre modalitățile de aplicare nu va constitui obiectul atenției în capitolul de față, întrucât cuvintele analizate au fost deja dezambiguizate.
Stabilirea identităților sau diferențelor de sens într-un context dat reprezintă, în ultimă instanță, evidențierea caracterului funcțional al opozițiilor stabilite în analiza semică, deci o posibilitate de rafinare și de validare a acesteia. Totodată, precizarea restricțiilor de utilizare contextuală este foarte importantă nu atât pentru descrierea la nivelul limbii sau a sistemului, cât și pentru consecințele ei în folosirea termenilor respectivi la nivelul vorbirii sau al actualizării.
Întrucât contextele concrete în care apare o unitate lexicală sunt extrem de numeroase, acestea trebuie grupate în clase pentru a putea opera cu ele în analiză. De exemplu, spunem că un adjectiv ca inteligent se combină cu substantive din clasa om, care cuprinde contexte concrete ca profesor, copil, vecin, pictor etc. Contextele propuse interesează atât individual, cât și ca reprezentante ale clasei din care fac parte, iar menționarea unui context concret dintr-o clasă devine necesară numai în cazuri speciale.
Situațiile care rezultă din observarea comportamentului contextual al sinonimelor sunt variate. De exemplu, termenii seriei fertil, roditor, mânos, bogat sunt identici sub aspect semantic, deoarece se caracterizează prin aceleași trăsături: „adjectival”, „fertilitate”, „grad nedefinit”. Sub aspectul posibilităților de combinare contextuală se observă însă diferențe: toți se pot combina cu substantive ca sol, teren, pământ, dar în vecinătatea substantivului recoltă nu sunt admiși decât mânos și bogat; de asemenea, în combinație cu substantivul an nu apar decât fertil și bogat. Un alt exemplu concret este că în seria supărat, amărât, abătut, necăjit, mâhnit, termeni identici sub aspectul sensului, se diferențiază din punctul de vedere al combinațiilor pe care le acceptă: deși apar în contextul substantivelor care denumesc persoane și manifestări umane, dintre aceștia numai abătut admite și vecinătatea substantivelor care denumesc animale (firește, în afara „figurilor” de „umanizare”).
Se observă deci că în interiorul unei clase de sinonime a căror identitate de sens a fost verificată pe baza analizei semice, termenii se diferențiază, alcătuind sub clase, în funcție de preferințele de combinare contextuală. Aceasta înseamnă că, deși echivalente la nivelul sistemului, sinonimele nu pot fi oricând substituite în orice context, limitele utilizărilor contextuale fiind impuse de uz.
Alteori însă, deși toate sinonimele dintr-o sferă admit, în principiu, o clasă de contexte, ele se diferențiază sub aspectul posibilităților concrete de combinare cu unele contexte particulare ale acestei clase. Deși supărat, amărât, abătut, necăjit admit toate, clasa substantivelor care denumesc manifestări umane, între ele apar diferențe de distribuție astfel: toți termenii se combină cu substantivele privire, ochi, aer, dar în contextul lui gest nu apar decât supărat și mâhnit. În seria ascuțit, înalt, subțire apar în combinație cu substantive ca voce, glas, sunet, dar acut nu apare decât în vecinătatea lui sunet, primele două contexte nefiind obișnuite. Diferențele de distribuție sunt determinate uneori de uz, dar în alte cazuri, cum este cel în discuție, pot avea la bază caracterul tehnic marcat al unuia dintre termeni, deci registrul stilistic. De aceea aspectul contextual și cel stilistic sunt în strânsă interdependență.
De exemplu gras (despre oameni „care are un strat de grasime sub piele”) și gras (despre păr „care conține grăsime”), deși componențial se definesc la fel prin /(caracteristică) adjectivală/, (privitoare la) grăsime/, /apreciere în plus/, /grad nedeterminat/ dezvoltă, în raport cu contextele menționate, serii sinonimice diferite. Pentru primul caz obținem seria durduliu, dolofan, iar pentru contextul păr, piele seria gras, grăsos, unsuros.
În aceste cazuri, dependența care se înregistrează este evidentă, iar organizarea seriei sinonimice trebuie să țină obligatoriu seama de aceste restricții.
O situație diferită se înregistrează în cazul seriilor formate dintr-un termen polisemantic și altul monosemantic, eventual acesta al doilea specializat. În acest caz, substituția celor două sinonime este strict condiționată de un anumit context, a cărui menționare se impune. De exemplu stricat și cariat sunt sinonime și se pot substitui numai pentru contextul dinte (molar, măsea) în afara acestuia, înlocuirea termenilor nu se poate face. De asemenea, sinonimia dintre galben și blond este valabilă numai pentru contextul păr, iar substituirea lui acru cu bătut este condiționată de contextul lapte. Această limitare contextuală se datorește, pe de o parte, caracterului monosemantic cu sens precis și restrâns al unui termen, iar, pe de altă parte, solidarității semantice pe care un sinonim o manifestă față de un anumit context. Acesta face imposibilă utilizarea termenului în alte combinații. Dacă transferul se face totuși, se obțin sensuri figurate, metaforice.
Studiul comportamentului contextual al sinonimelor pune în evidență, după cum a rezultat din exemplele de mai sus, câteva situații diferite.
Se remarcă, pe de o parte, cazurile în care sinonimia este liberă de context – situații mai rare, deoarece sunt condiționate de o serie de factori.
Pe de altă parte, aceasta este categoria cea mai numeroasă, iar relațiile de sinonimie sunt condiționate de context. Această dependență este determinată fie pe sensul de bază sau secundar cu care un termen intră într-o serie, cu alte cuvinte de caracterul polisemantic al termenilor ale căror sensuri sunt de regulă organizate diferit în sfera semantică, fie în solidaritățile semantice manifestate de unul dintre termeni (obligativitatea de a fi utilizat în anumite sintagme). Condiționarea contextuală poate fi impusă uneori de faptul că un context introduce o perspectivă nouă de apreciere și aduce elementul de identificare. Alteori, dependența contextuală este dictată de nuanțele semantice care nu pot fi puse în evidență decât în anumite contexte care admit numai unele situații, de aceea seria sinonimică se organizează diferit (gras, unsuros).
Studiul contextual impune noi restricții, delimitând noi (sub)serii în interiorul unor clase „verificate” semantic. Acest lucru dovedește că analiza componențială a doua și cea mai importantă etapă nu este totuși suficientă în descrierea sinonimiei.
3.3. Analiza stilistică
Determinarea sinonimiei implică luarea în considerarea a altor doi factori și anume: (a) repartiția dialectală a termenilor și (b) repartiția lor stilistico-funcțională și aceasta, deoarece sinonimia este o problemă stilistico-funcțională de uz și de efect realizat tot prin uz.
Aceasta înseamnă că micile diferențe între unitățile considerate în mod obișnuit sinonime, nu se limitează la cele semantice și combinatorii.
Analiza contextuală și cea stilistică se interferează, se implică, după cum s-a văzut și din exemplele discutate, mai ales pentru că valențele stilistice se pun în valoare sau se estompează numai în contexte. Apare deci problema selecției pe care vorbitorul o operează în momentul formulării unui mesaj, sau, cu aceasta, ajungem la nivelul actualizării.
Se delimitează în acest fel o a treia etapă de verificare a sinonimelor – etapa stilistică.
Utilizarea în practică a sinonimelor presupune o selecție pe care vorbitorul o face dintr-o perspectivă determinată și care nu este dictată numai de sensul termenilor, dar și de încărcătura lor stilistică. Această încărcătură poate rezulta din claritatea unui termen la o anumită variantă funcțională, deci când acesta este marcat stilistic, în limbă, într-un anumit fel. De exemplu, în sinonimia a scoate – a extirpa, cel de-al doilea termen aparține limbajului medical. De obicei, dicționarele ne oferă indicații asupra mărcilor stilistice sau a factorilor care determină un efect stilistic, de exemplu: figurat, ironic, eufemistic, argotic, rar. Aeste indicații sunt însă greu de sistematizat, pentru că presupun criterii diferite: apartenența cuvântului la o anumită variantă a limbii, frecvența, atitudinea subiectivă sau obiectivă a vorbitorului față de obiectul apreciat etc.
Factorii care concură la obținerea unei valori stilistice sau a alteia sunt numeroși, fără a mai vorbi despre modificarea acestor efecte în raport cu tipul de text în care un cuvânt este folosit.
Mărcile stilistice diferite limitează substituția unui sinonim cu altul, chiar dacă acestea sunt semantic identice și chiar dacă în principiu pot apărea în aceleași contexte.
Pentru a pune în evidență datele noi pe care analiza stilistică le relevă, se urmărește seria sinonimică formată din a muri, a pieri, a se prăpădi, a deceda, a răposa, a se stinge, a dispărea, a se duce analizată în detaliu în celelalte două etape.
În funcție de apartenența la o variantă funcțională sau alta, termenii seriei de mai sus se diferențiază astfel:
O primă distincție se realizează, pe de o parte, între (A) termeni caracterizați prin marca /literar/, de pildă: a muri, a pieri, a deceda, a se stinge, a dispărea, a se duce și termenii caracterizați prin /non-literar/, cum ar fi: a răposa, a se prăpădi.
În interiorul clasei (A) – termeni literari – se disting:
(a) termeni /nemarcați stilistic/, de exemplu: a deceda;
(b) termeni /marcați stilistic/, de pildă: a pieri, a deceda, a se stinge, a dispărea, a se duce. La această ultimă categorie, termenii se disting în continuare astfel: a deceda se caracterizează prin /non-figurat/ (această categorie ar putea îngloba termeni utilizați cu valoarea lor denotativă, adică cei care sunt considerați de obicei ca aparținând variantelor științifică și administrativă); pe de altă parte a pieri, a se stinge, a dispărea, a se duce se caracterizează prin trăsăturile /figurativ/, /favorabil/ (adică termeni al căror sens analizat se bazează pe o figură de stil, deci care sunt utilizați cu valoarea lor conotativă și totodată presupun o atitudine favorabilă în apreciere, în sensul indicației eufemistic din dicționar).
În interiorul clasei (B) – termenii caracterizați prin /non-literar/- se poate face următoarea distincție: a răposa este marcat ca /popular/, /non-figurat/ spre deosebire de a se prăpădi marcat ca /popular, /figurativ/, /favorabil/.
Din discutarea sumară a acestui exemplu, observăm că mărcile stilistice creează și ele noi restricții în interiorul unei serii sinonimice noi identități și diferențe care influențează opțiunea în vorbire pentru un termen sau altul. Vorbitorul dispune deci de anumite posibilități de selecție pe care limba i le pune la dispoziție și pe care el le combină în funcție de intenția sa, de bagajul de cunoștințe sau de alți factori. Pentru sinonimie aceasta are o mare importanță, deoarece de selectarea unui termen sau a altuia depinde efectul urmărit în mesaj.
La nivelul aceleiași variante funcționale (limba literară, de exemplu) sinonimia dintre o unitate lexicală folosită cu sensul ei principal, denotativ și o alta folosită cu sens figurat, conotativ este imperfectă. De exemplu, în seria buimac, năuc, beat, capiu („amețit în urma unei emoții puternice”) ultimii doi termeni intră cu sensul lor figurat, au o valoare conotativă, ceea ce îi diferențiază de buimac, năuc. De asemenea, diferența stilistică dintre a muri, a se stinge care sunt analizați mai sus are la bază tot folosirea figurată a acelui de al doilea termen, deși din punctul de vedere al formulei componențiale aceștia sunt identici și ambii fac parte din varianta literară a limbii. Raportul este invers dacă avem în vedere aceleași sinonime a muri și a se stinge pentru sensul „a înceta să mai ardă” (de exemplu: focul murea în vatră). În acest caz, a muri este utilizat în sens figurat și folosirea lui antrenează o anumită valoare stilistică, pusă în evidență de context.
În exemplul discutat, ambii termeni aparțin variantei literare a limbii. Diferența dintre ei provine din locul principal sau secundar pe care sensul în discuție îl ocupă în sfera semantică a cuvântului.
În alte cazuri, expresivitatea, încărcătura stilistică este rezultatul unui raport, al unei relații. De exemplu, în sera înalt, mare, lung (despre persoane), ultimii doi termeni, utilizați în sens figurat, sunt mai puternici sub aspectul expresivității în opoziție cu primul termen, care intră în serie cu sensul său de bază (neutru stilistic). Dacă însă toate sinonimele dintr-o serie sunt folosite în sens figurat, acestea nu se mai diferențiază stilistic în principiu. Cel mult, unul dintre sinonime poate fi consacrat de uz și atunci valoarea sa stilistică se estompează. De exemplu, dur, rece, tăios, aspru (despre privire) pot fi toți folosiți cu sensul lor secundar.
Din cele discutate se observă cu ușurință că și în cazurile când toate sinonimele dintr-o serie fac parte din varianta literară a limbii, între acestea pot să apară diferențe stilistice. Dacă toți termenii intră în serie cu sensul propriu, selecția este liberă; dacă unii sunt figurați, selecția se face în funcție de intenția vorbitorului de a obține un anumit efect.
Studiul caracteristicilor stilistice este interesant și prin aceea că le pune în evidență uneori date care permit detalierea analizei semantice componențiale prin relevarea unor noi trăsături de sens. Astfel, în relația dintre prost și cretin, marcarea graduală cu /grad maxim/ a celui de al doilea termen este rezultatul utilizării sale cu un sens precis, tehnic, în limbaj medical. Aceeași observație este valabilă și pentru nebun în raport cu dement, alienat. De asemenea, trăsătura /grad maxim/ ce distinge pe deshidratare de uscat este rezultatul caracterului tehnic, specializat al acestuia.
Studiul textelor concrete, permite observații interesante în ceea ce privește actualizarea raportului de sinonimie, modificarea relațiilor între sinonime. Și aceasta deoarece, într-o situație concretă, valoarea unui termen se precizează, se conturează.
Așa, de exemplu, cuvinte pe care le considerăm sinonime, deși echivalente semantic, se diferențiază la nivelul actualizării, cum ar fi „a insista” și „a stărui” într-un context ca „Ai o privire care insistă fără să stăruie. (Insistă prin intensitate.)” Cele două verbe, folosite în același context, se diferențiază prin opoziție și prin precizarea care urmează. Aceeași modalitate de a sublinia contextual diferența neidentificabilă uneori paradigmatică, dintre două unități aparent sinonime se realizează și prin prezența unor determinanți imediați care precizează sensul lexemelor: „Când privești opera unui mare maestru poți s-o studiezi și să-i înveți maniera”.
„A învăța” și „a studia”, greu de diferențiat paradigmatic, deci la nivelul sistemului, sunt distinse în vorbire. În aceeași situație se află „politicos” și „deferent” dintr-un exemplu ca „Nu era numai politicos, ci chiar deferent cu colegii lui.” În alte cazuri, cuvinte care sunt evident diferite, ale căror diferențe pot fi puse în evidență în analiza paradigmatică (deci cvasisinonimice), apărând în același context, evidențiază prin repetiție un anumit sens rezultat din suma trăsăturilor componente: „Am intuit întotdeauna că sub masca lui de bună-credință se ascunde fățărnicia, minciuna, șiretenia, perfida.”
Un efect stilistic aparte se obține prin repetarea în același context a unor trăsături semantice prezente în conținutul unor sinonime perfecte. De pildă, liniștit și calm sunt identice ca sens, dar repetiția nu este supărătoare, insistența creează un anumit efect.
Repetiția unor trăsături semantice se poate face și prin prezența în context a unor cvasisinonimice (care au deci unele, trăsături comune), aceste trăsături devenind dominante. Uneori procedeul este utilizat când lexemele care interesează sunt insuficient de clare ca sens: reluarea prin cvasisinonimice aduce în prim plan asupra cărora vorbitorul vrea sa insiste, de exemplu: „Mă privea încremenit, inexpresiv, absent.”
Utilizarea în context a sinonimelor poate crea uneori un efect de gradare, atunci când ele sunt diferite sub aspectul intensității gradului și apar în același context într-o anumită ordine: „Mă apucă spaima, groaza că în clipa următoare va izbucni violent.”
Din exemplele discutate se poate observa că studiul contextului înțeles ca succesiune minimală de termeni sau ca variantă stilistică este fundamental pentru sinonimie, deoarece sinonimia în sistem este una, iar cea din vorbire este alta. La acest al doilea nivel, permanent joc al combinațiilor, reliefarea unor trăsături, estomparea altora creează echivalențe noi, punând mereu în evidență alte nuanțe, și oferind o gamă largă de posibilități de exprimare.
Concluzii
Limba este un sistem de semne organizat pe mai multe nivele, sistem ce oferă vorbitorului structuri, posibilități și opoziții funcționale, din care acesta să „aleagă” ceea ce consideră necesar și potrivit pentru a-și exprima la un moment dat și într-o limbă dată ideile.
În vorbire, subiectul realizează o activitate de selecție din totalitatea mijloacelor de expresie, ceea ce postulează sinonimia.
Însă selecția unui termen nu ține doar de un singur nivel al limbii, căci aceasta poate fi concepută ca un sistem care implică relații de interdependență între compartimentele ei.
Problema sinonimiei ca fenomen al lexicului a fost remarcată încă din antichitate, dar în momentul de față se vorbește despre sinonimie și la alte nivele ale limbii (la nivelul fonetic, la nivelul morfologic, la nivelul sintactic etc.).
Într-o definiție largă, sinonimia reprezintă transmiterea aceleiași informații de către două sau mai multe structuri diferite.
În cercetarea sinonimiei au existat două, probleme principale: una referitoare la definirea termenului de sinonim și alta referitoare la delimitarea tipurilor de sinonime.
Definirea termenului de sinonim ca si stabilirea diferențelor dintre tipurile de sinonime dintr-o serie sinonimică este și astăzi un subiect discutat și controversat, cercetătorii având păreri diferite însă nu fundamental. Dificultățile ivite în acest domeniu complex al sinonomiei sunt generate de însăși definirea lor.
Când se are în vedere identitatea de sens a două sau a mai multor sinonime, se pune întrebarea dacă această identitate se referă la toate sensurile cuvintelor aflate în raport de sinonimie sau numai la un singur sens.
Se spune ca nu există sinonime perfecte, absolute, ci numai parțiale sau aproximative.
S-a luat în discuție și faptul că două sinonime perfecte ar trebui sa fie substituibile reciproc în același context fără ca sensul acestuia să se schimbe și să fie identice în ceea ce privește valoarea lor semantică și cea expresivă, afectivă.
De obicei, se stabilesc grade de echivalență între cuvintele care constituie o serie sinonimică.
Ceea ce trebuie să reținem este faptul că relația de sinonimie se stabilește între sensuri, iar sinonimele unei limbi reprezintă o sursă inepuizabilă a expresivității și a preciziei în exprimarea orală si scrisă.
Dintre funcțiile pe care le au sinonimele amintim: „functia de diversificare a vorbirii”, pentru evitarea repetării aceluiași cuvânt „funcția de reliefare”, „funcția de precizare” și „funcția de diferențiere”.
În acest ultim caz un mare rol capătă contextul și valorile funcțional-stilistice ale sinonimelor, ele ajutându-l pe vorbitor sau pe scriitor să poată selecta și folosi sinonimele de care are nevoie în comunicare.
Sinonimele limbii române ilustrează lungul proces de dezvoltare a limbii literare, continua împrospătare a lexicului cu elementele necesare unei comunicări precise și expresive.
Bogăția sinonimelor limbii noastre este un rezultat al dezvoltării interne a limbii, prin expansiunea semantică a cuvintelor vechi, prin dezvoltarea polisemiei, dar ea s-a născut și din contactul culturii noastre cu limba vecinilor: la fondul latin vechi s-au adăugat numeroși termeni sinonimici slavi, maghiari, greco-turcești: femeie – muiere – nevastă – soție; nărav – viciu – defect – melic etc. S-au păstrat astfel în limbă, până azi, multe sinonime paralele cu termenii latini străvechi. Sinonimia lexicală a limbii române s-a dezvoltat mai ales prin neologismele romanice asimilate, ca rezultat al contactului direct cu limbile romanice occidentale, mai ales cu franceza, care ne-a furnizat un stoc enorm de termeni neologici necesari limbii române moderne.
Dacă un cuvânt este polisemantic (are capacitatea de a dezvolta mai multe sensuri înrudite între ele), la constituirea seriei sinonimice se va avea în vedere un singur (anumit sens). De exemplu, cuvântul cap este un cuvânt polisemantic, care poate avea mai multe sensuri înrudite semantic: „parte a corpului omenesc”, „conducător”, „peninsulă”. De exemplu, pentru cuvântul cap cu sensul de „conducător”, seria sinonimică este următoarea: rege – împărat – președinte – patriarh – comandant. Sinonimele contribuie la îmbogățirea vocabularului la nuanțarea lui, conferindu-i în același timp și o mare expresivitate.
Înțelegerea mai realistă, mai elastică a sinonimiei, așa cum o impune uzul limbii, permite realizarea unui dicționar al sinonimelor românești. El poate ilustra o latură a originalității limbii, dovedind concret bogăția expresivă a limbii literare, esența romanică a structurii sale și considerabila capacitate de asimilare a limbii, în pas cu progresul culturii naționale.
Bibliografie
* * * Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti”, Editura Univers Enciclopedic, 2009.
Andrei, Mariana, Sinonimia frazeologică și lexico-frazeologică în limba română, Pitești, Editura Tiparg, 2010.
Bănică, Gheorghe, Mocanu, Marin, Limba română contemporană. Vocabularul, Editura Paradigme, 2005.
Bidu-Vrânceanu, Angela, Forăscu, Narcisa, Metodele de structurare semantică, Timișoara, Editura Facla, 1984.
Bogza, Rodica, Observații asupra sinonimiei, 1960.
Bucă, Marin, Probleme ale sinonimiei lexicale (rezumatul tezei de doctorat), Tip. Universității din Timișoara, 1969.
Bucă, Marin, Evseev, Ivan, Probleme de semasiologie, Timișoara, Editura Facla, 1976.
Budagov, R. A., Introducere în știința limbii (traducere și note de G. Mihăilă), București, 1961.
Bulgăr, Gheorghe, Studii de stilistică și limbă literară, București, Editura didactică și pedagogică, 1971.
Bulgăr, Gheorghe, Dicționar de sinonime, ediție îmbogățită și revizuită, București, Editura Lucman, 2006.
Coteanu, Ion, Bidu-Vrănceanu, Angela, Limba română contemporană. Vocabularul, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1975.
Doca, Gheorghe, Limba română, III (Probleme de sinonimie și de cultivare a limbii), București, Editura Universității, 1996.
Forăscu, Narcisa, Categorii semantice: sinonimia, în LLR. Nr.2, București, 2000.
Găitănaru, Mihaela, Vocabularul limbii române pentru elevi. Teorie și aplicații, Pitești, Editura Tiparg, 2009.
Graur, Alexandru, Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române, București, Editura Academiei, 1954.
Hristea, Th., Sinteze de limba română, București, Editura Albatros, 1984.
Iordan, Iorgu, Limba română contemporană, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1978.
Lăzărescu, Hoarță, Luminița, Sinonimia și omonimia gramaticală în limba română, Iași, Editura CERMI, 1999.
Mihăescu, N., Norme gramaticale și valori stilistice, București, Editura didactică și pedagogică, 1973.
Mihăescu, N., Aspecte lexicale și gramaticale ale limbii române literare, București, Editura științifică și enciclopedică, 1978.
Mihăescu, N., Îndrumări pentru studiul limbii române, Vocabular și gramatică, București, Editura didactică și pedagogică, 1976.
Mocanu, Marin Z., Bănică, Gheorghe, Limba română contemporană, Formarea cuvintelor, Pitești, Editura Tiparg, 2010.
Munteanu, Ștefan, Sinonimia – o perspectiva funcționala, în LLR, vol III-IV, 1996.
Sala, Marius, Dănilă, Ion, Micul dicționar academic, București, Editura Univers Enciclopedic, 2001.
Seche, Luiza, Juxtapunerea sinonimică, CL, nr.1, 1967.
Seche, Luiza, Seche, Mircea, Dicționarul de sinonime al limbii române, București, Editura Academiei Române, 1982.
Stati, Sorin, Elemente de analiză sintactică, București, Editura didactică și pedagogică, 1972.
Șerban, Vasile, Evseev, Ivan, Vocabularul românesc contemporan, Timișoara, Editura Facla, 1978.
Tohăneanu, G.I., vol. Dincolo de cuvânt, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976.
Ullmann, St., Précis de sémantique française, Bern, 1959.
Vințeler, Onufrie, Probleme de sinonimie, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983.
Résumé
La langue est un système de signes organisé sur plusieurs niveaux, système qui offre au parleur des structures, des possibilités et des oppositions fonctionnelles, dont il peut "choisir" ce qu'il considère nécessaire et appropriée pour exprimer à la fois et dans une langue ses idées.
Dans le discours, le sujet réalise une sélection de tous les moyens d'expression, ce qui postule la synonymie. Mais la sélection d' un mot n'est pas liée d' un seul niveau de la langue, car elle peut être conçue comme un système impliquant les interdépendances entre ses départements.
Le problème de la synonymie comme un phénomène du lexique a été remarqué depuis l' antiquité, mais maintenant on parle sur la synonymie dans d'autres niveaux de langue aussi (au niveau phonétique, au niveau de la morphologie, au niveau syntaxique, etc.).
Dans une définition large, la synonymie représente la transmission de la même information par deux ou plusieurs structures différentes.
La définition du terme „synonyme” aussi comme la détermination des différences entre les types de synonymes dans une série synonimique est encore aujourd'hui un sujet débattu et controversé, les chercheurs ayant des avis différents, mai non fondamentaux. Les difficultés apparues dans ce domaine complexe de la synonymie sont produites par leur propre définition.
La synonymie représente un type de relation sémantique (une liaison de sens) qui s’établie entre des mots à signification si proches, que l’on considère comme identique. La synonymie est une modalité d’organiser le lexique. Il y a trois conditions pour que les mots soient considérés comme synonymes : l’identité de l’objet dénommé (du réfèrent), l’existence d’une situation concrète de communication, le contexte. Les types de synonymes proposés par divers auteurs dépendent des conditions de synonymies qu’ils ont eu en vue (synonymes absolus, synonymes partiels, synonymes parfaits, synonymes approximatifs, etc.). Il y a trois modalités pour réaliser l’analyse du phénomène de la synonymie: l’analyse sémique (componentielle), l’analyse contextuelle et l’analyse stylistique.
Quand on parle de l'identité de signification de deux ou plusieurs synonymes, on pose la question si cette identité se réfère à tous les sens des mots trouvés dans un rapport de synonymie ou à un seul sens.
On dit qu'il n' existe pas de synonymes parfaits, absolues, mais seulement partielles et approximatifs.
Habituellement, on établit les degrés d'équivalence entre les mots qui constituent une série synonimique.
Ce que nous devons retenir est le fait que la relation de synonimie s' établit entre sens et que les synonymes d' une langue représentent une source inépuisable d'expressivité et de précision dans l'expression orale et écrite.
Les synoymes de la langue roumaine illustrent le long processus de développement de la langue littéraire, le rafraîchissement du vocabulaire avec les éléments nécessaires pour une communication précise et expressive.
Bibliografie
* * * Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti”, Editura Univers Enciclopedic, 2009.
Andrei, Mariana, Sinonimia frazeologică și lexico-frazeologică în limba română, Pitești, Editura Tiparg, 2010.
Bănică, Gheorghe, Mocanu, Marin, Limba română contemporană. Vocabularul, Editura Paradigme, 2005.
Bidu-Vrânceanu, Angela, Forăscu, Narcisa, Metodele de structurare semantică, Timișoara, Editura Facla, 1984.
Bogza, Rodica, Observații asupra sinonimiei, 1960.
Bucă, Marin, Probleme ale sinonimiei lexicale (rezumatul tezei de doctorat), Tip. Universității din Timișoara, 1969.
Bucă, Marin, Evseev, Ivan, Probleme de semasiologie, Timișoara, Editura Facla, 1976.
Budagov, R. A., Introducere în știința limbii (traducere și note de G. Mihăilă), București, 1961.
Bulgăr, Gheorghe, Studii de stilistică și limbă literară, București, Editura didactică și pedagogică, 1971.
Bulgăr, Gheorghe, Dicționar de sinonime, ediție îmbogățită și revizuită, București, Editura Lucman, 2006.
Coteanu, Ion, Bidu-Vrănceanu, Angela, Limba română contemporană. Vocabularul, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1975.
Doca, Gheorghe, Limba română, III (Probleme de sinonimie și de cultivare a limbii), București, Editura Universității, 1996.
Forăscu, Narcisa, Categorii semantice: sinonimia, în LLR. Nr.2, București, 2000.
Găitănaru, Mihaela, Vocabularul limbii române pentru elevi. Teorie și aplicații, Pitești, Editura Tiparg, 2009.
Graur, Alexandru, Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române, București, Editura Academiei, 1954.
Hristea, Th., Sinteze de limba română, București, Editura Albatros, 1984.
Iordan, Iorgu, Limba română contemporană, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1978.
Lăzărescu, Hoarță, Luminița, Sinonimia și omonimia gramaticală în limba română, Iași, Editura CERMI, 1999.
Mihăescu, N., Norme gramaticale și valori stilistice, București, Editura didactică și pedagogică, 1973.
Mihăescu, N., Aspecte lexicale și gramaticale ale limbii române literare, București, Editura științifică și enciclopedică, 1978.
Mihăescu, N., Îndrumări pentru studiul limbii române, Vocabular și gramatică, București, Editura didactică și pedagogică, 1976.
Mocanu, Marin Z., Bănică, Gheorghe, Limba română contemporană, Formarea cuvintelor, Pitești, Editura Tiparg, 2010.
Munteanu, Ștefan, Sinonimia – o perspectiva funcționala, în LLR, vol III-IV, 1996.
Sala, Marius, Dănilă, Ion, Micul dicționar academic, București, Editura Univers Enciclopedic, 2001.
Seche, Luiza, Juxtapunerea sinonimică, CL, nr.1, 1967.
Seche, Luiza, Seche, Mircea, Dicționarul de sinonime al limbii române, București, Editura Academiei Române, 1982.
Stati, Sorin, Elemente de analiză sintactică, București, Editura didactică și pedagogică, 1972.
Șerban, Vasile, Evseev, Ivan, Vocabularul românesc contemporan, Timișoara, Editura Facla, 1978.
Tohăneanu, G.I., vol. Dincolo de cuvânt, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976.
Ullmann, St., Précis de sémantique française, Bern, 1959.
Vințeler, Onufrie, Probleme de sinonimie, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sinonimia In Limba Romana (ID: 154686)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.