Simbolistica Bătrânilor Înțelepți ÎN Opera Lui Mihai Eminescu

INTRODUCERE

Viața lui Eminescu a fost tragică în esența ei, așa cum tragică este în general viața omului de geniu, care, așa cum spunea Schopenhauer, se opune „voinței oarbe de a trăi” și-n care tragismul vine dintr-un surplus de conștiință. Eminescu exprimă în universalitate spiritul românesc așa cum Dante exprimă spiritul italian, Cervantes spiritul spaniol, Shakespeare spiritul englez, Voltaire spiritul francez, Goethe spiritul german, iar Pușkin și Lermontov spiritul rus. În jurul lui Eminescu s-a construit în timp, o întreagă disciplină, și anume eminescologia, așa cum în jurul lui Dante s-a construit dantologia, iar în jurul lui Shakespeare s-a construit shakespearologia. Eminescologia este o disciplină vastă care cuprinde contribuțiile unor cercetători și exegeți români sau străini la cunoașterea vieții și operei lui Eminescu.

Eminescu a fost considerat de critica străină și românească ultimul mare romantic european în ordine cronologică, după Victor Hugo. Primele încercări în versuri datează din 1866, când închină prfesorului său, dispărut prematur, poezia “La mormântul lui Aron Pumnul”, publicată într-o broșură omagială a elevilor gimnaziului, unde semnează Mihai Eminovici.  Adevăratul debut se produce în 1870, când, de la Viena, trimite revistei ieșene „ Convorbiri literare„ trei poezii : „Venere și Madonă, „ Mortua est”, ”Epigonii” creații pe care Maiorescu le folosește drept argumente esențiale ân definirea direcției noi în cultura română. 

Criticii literari au spus despre creațiile literare scrise după perioada eminesciană că poartă petecea geniului său. Mircea Eliade spunea în 1940 la Paris: ”Cât timp va exista, undeva prin lume un singur exemplar din poeziile lui Eminescu identitatea neamului nostru este salvată”.

Eminescu este fără îndoială cel mare poet roman, cel mai strălucit geniu al pământului românesc, fiind într-un anume fel, întruparea însăși a acestui cer și a acestui pământ, cu tot cee ace ste mai frumos, cu toate durerile și nădejdile acestui popor. Apropierea de Eminescu și parcurgerea întregii sale opere este fără îndoială hrana pe care fiecare dintre noi o dorește, de b#%l!^+a?care are nevoie. Spectacolele cosmice ale poeziei eminesciene, scenele de dragoste, natura, viața geniilor sunt teme abordate cel mai des în literature română, în compararea unor genuri, specii și critică literară. Imaginea lui Eminescu a fost fixată în mod clar de câtre Titu Maiorescu încă de la început, definitivându-se astfel profilul acestuia. Limbajul, gestica și ritualurile lirice nu mai pot fi aceleași scrise de un alt poet, else sunt unice doar sub condeiul lui Eminescu, sunt unice doar dacă au foat scrise de acesta. Până și locurile în care Eminescu s-a născut și a copilărit, Botoșanii și Ipoteștii, locurile peregrinate de poet sau în care a locuit temporar, de la Cernauți la Viena, de la Praga la Odesa, de la Blaj la Iași, au rămas sfinte pentru români.  

Eminescu nu a fost doar un romantic contemplativ și abstract, pierdut în visare lirică, a fost un om al timpului său, care a fost preocupat de destinul și existența unui popor, a poporului său, care a analizat cu simț critic societatea contemporană lui, instituțiile acesteia. A prețuit arta antică, a promovat idealurile de bine, frumos și adevăr, a aspirat către perfecțiune și echilibru, către un atil armonios și clar, dar a exprimat în opera sa literară și ironia detașată.

În lirica eminesciană sunt regăsite influențe din marile idei filozofice. Astfel filosofia lui Schopenhauer sau Budismul sunt regăsite în temele întregii sale opera. Realitatea este considerată ca o aparență, ca o iluzie, iar lumea este un ”lucru în sine” . Ciclul reîncarnărilor, perfecționarea spiritual, repaosul absolut, pesimismul extrem, propovăduirea egalității, pasivitatea și egalitatea religioasă sunt ideile filosofice care s-au transformat în teme și motive b#%l!^+a?eminesciene.

Eugen Simion este cel care a descoperit mitul dascălului – care “știe să citească semnele întoarse din cartea lumii și apără legile vechi. El este urmașul zeilor din timpurile mitice și trăiește într-o peșteră misterioasă sau în umbra zidurilor egiptene”

Acest dascăl nu este altceva decât prototipul înțeleptului, al acelui om care trăind în umbra marilor ziduri găsește răspunsurile clare la toate căutările absolutului.

Opera lui Eminescu își are propriul loc nu numai în literatura română, ci și în cea universală, generațiile transmițând ca pe o datorie sacră convingerea că Eminescu este cel mai mare poet național. Ce mai poate fi de tratat și de recenzat după mai mult de o sută de ani la opera lui Eminescu?

Nu încerc o recenzare sau o critică asupra întregii sale opera, doar aduc un punct nou de vedere asupra unor elemente care apar în opera sa – înțelepciunea și magii – punct de vedere care ar vrea să facă mai multă lumină asupra unui aspect care nu este foarte detaliată în literatura română.

Lucrarea este structurată pe capitole, pe trei capitol, fiecare dintre ele aducând o nouă interpretare a înțelepciunii în opera lui Eminescu.

Capitolul 1 tratează divinitatea și înțelepciunea în poetica eminesciană, referindu-se la problematica înțelepciunii din perspectiva poetului, aratând ipostazele acesteia și așezându-l pe ?Eminescu între credință și cunoaștere.

Capitolul 2 vorbește despre simbolul și substanța filosofică în creația eminesciană, capitolul 4 desfășurând o întreagă perspectivă eminesciană asupra bătrâneții, descoperindu-ne bătrânul – zeu, bătrânul – mag, bătrânul – împărat, bătrânul – mentor, bătrînuk- model.

Estetica bătrîneții la Eminescu este tratată în capitolul 4, unde pornind de la chipul bătrânilor eminescieni, trecând prin spațiul bătrâneții, ajungem la retragerea bătrânilor înțelepți. Lucrarea se încheie cu concluzii.

b#%l!^+a

ÎNȚELEPCIUNE ȘI DIVINITATE ÎN POETICA EMINESCIANĂ

Problematica înțelepciunii din perspectivă eminesciană

Divinitatea, Eminescu și filozofia au fost în strânsă legătură, încât marea parte a operei sale a fost și ea marcată de acestea. Filosofia este după anumite definiții așezarea ființei lumii în noțiuni, noțiuni în a căror stabilire judecata nu este decât o altă autoritate. Dumnezeu și existența sa, existența unui Prim Principiu, existența acelei gândiri ascetic orientale sau nu în opera lui Eminescu, sunt proclamate personal de acesta. În Rugăciunea unui Dac este proclamat Dumnezeul personal ca ”moșneagul plin de zile”, cel care seamănă stele și soare în tăcerea ”înălțimilor albastre să nu fie un dușman ci un Părinte”.

Proclamat ca Dumnezeu personal, însă niciodată nu ni se va spune cu exactitate cine este acesta și de unde vine. Substratul immaterial este afirmat în opera sa, dar rămâne cititorului căutarea materiei însăși.

Citind opera lui Eminescu, poeziile sale, cugetătorii care apar nu sunt figuri isolate; analogii există în mai multe poeme. Povestea magului călător în stele, Scrisoarea I, Cărțile ș.a. b#%l!^+a?sunt poezii în care analogiile dintre înțelepți nu pot fi întâmplătoare. Problematica înțelepciunii la Eminescu este descoperită vers cu vers, fiecare dintre versuri conducându-ne spre descoperirea unor diferite interpretări: bătrânul dascăl care stăpânește ”Universul fără margini”,conduce spre descoperirea unui symbol al înțelepciunii unei țări întregi, nu doar descrierea unei persoane:

"Universul fără margini e în degetul lui mic, 
Căci sub fruntea-i viitorul și trecutul se încheagă,
Noaptea-adânc-a veșniciei el în șiruri o dezleagă;

Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Așa el sprijină lumea și vecia într-un număr."

(Scrisoarea I)

Se pare că întreaga geneză a înțelepciunii în opera lui Eminescu ar veni din vechi izvoare indiene, Eminescu citind se pare traduceri ale acestora în limba franceză. În poeziile sale sunt folosite expresii tipic indiene, una dintre ele fiind ”soarta oarbă”, iar tema deșertăciunilor vieții și ambiției omenești fiind concepțiile civilizației maya.

Soarta cugetătorului însuși, denigrat și batjocorit de posteritate în ciuda valorii sale intelectuale este cea care încheie Scrisoarea I, fiecare înțelept fiind minimalizat din pricina mizeriei și sărăciei sale materiale. Eminescu a realizat prin poezia sa, modele, teme și b#%l!^+a?interpretări noi. Înțelepciunea în opera eminesciană nu poate fi separată de filozofie și divinitate. Se formează astfel un triunghi fără de care poezia lui Eminescu nu poate avea doar o singură formă. Putem trata poezia lui Eminescu ca înțelepciune divină sau putem trata problematica înțelepciunii din punct de vedere divin și filozofic. Un poem care conduce spre problematica înțeleptului și a înțelepciunii este Odin și poetul . Degustarea gnostică prin care trece poetul, inițierea odinică deschide ființa – vederea, auzul, gustul și simțurile olfactive – spre o altă dimensiune a existenței definită de frumusețe, armonie, desăvârșire. Ea poate desemna tot atât de bine și percepția simbolistă și senzorială a lumii care-l definește pe poetul modern, cum poate semantiza un tip de existență și creație fundamentat pe alte surse de cunoaștere decât precaritatea contingentului. Poemul eminescian prezintă un mod anume de-a căuta și de-a da peste locurile divine și peste ipostazele deistice care le rezidează, iar secretul acestei revelări este o dramatică nevoie de-a gusta din esența perfecțiunii, dublată de o imensă capacitate de-a vedea și enunța imperfecțiunile contingentului așa cum o face poetul în fața zeului Odin. Odin opune suferinței și frustrării, revoltei și patimii, înțelepciunea și frumusețea, – adevărata ființă a poeticului, îndemnându-l pe tânărul „cu ochi din ceruri” la reconsiderarea cântecului său. Bând din cupa lui Odin aurora, – esență luminoasă și nutriment al divinităților, bardul eminescian participă la o experiență gnostică și sacră ce asimilează condiția poetică și-o situează în ordinea superioară a lumii – în sfera divinităților. Căci aurora cea băută de zei este în simbolistica creștină și culturală elixir creator și sapiențial – „semnul puterii lui Dumnezeu, și victoria sa asupra tenebrelor. O astfel de participare poetică reprezintă atât o gnostică împărtășire cu și din esența sacră a lumii, cât și experimentarea limitelor cunoașterii într-un fascinant pelerinaj în zonele rezidate de instanțe divine.

În cea mai cunoscută poezie a sa, Luceafărul, Eminescu propune tema, motivul înțelepciunii ca un dar oferit de Demiurg unui pământean: 

„Cere-mi – cuvântul meu de-ntâi,

Să-ți dau înțelepciune?”

Luceafărul exprimă dramatismul propriei condiții, care se naște din constatarea că relația om-geniu este incompatibilă. Atitudinea geniului este una de interiorizare a sinelui, de asumare a eternității și o dată cu ea a indiferenței, a ataraxiei stoice. Omul comun este incapabil să-și depășească limitele, iar geniul, devenit acum înțelept, manifestă un profund dispreț fața de această incapacitate: 

„Ce-ți pasă ție, chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul?".

Geniul – înțelept constată cu durere că viața cotidiană a omului urmează o mișcare circulară, orientată spre accidental și întâmplător:

 „Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor și rece".

Ipostazele înțelepciunii

b#%l!^+a?

Mihai Eminescu valorifică în opera sa, știința, filozofia, ritmul istoric al veacului și înțelepciunea anticilor. Eminescu a înțeles cel mai bine legitățile genezei universurilor paralele, real și poetic, punctul genuin, unic, al imensului efort de creație demiurgică a lumilor. Temele poeziei eminesciene se suprapun perfect unele alteia, neexistând o barieră clară între ele. Geniul din poeziile sale este întotdeauna reprezentantul înțelepciunii: doar un înțelept poate descoperi lumile paralele, doar un înțelept poate descoperi că nu poate schimba viața veșnică pe viața unui muritor.

Poemele romantice cu tema destinului omului de geniu sunt realizate printr-o suită de metafore și simboluri, care conduc spre sugerarea ideilor filosofice, spre sugerarunii

b#%l!^+a?

Mihai Eminescu valorifică în opera sa, știința, filozofia, ritmul istoric al veacului și înțelepciunea anticilor. Eminescu a înțeles cel mai bine legitățile genezei universurilor paralele, real și poetic, punctul genuin, unic, al imensului efort de creație demiurgică a lumilor. Temele poeziei eminesciene se suprapun perfect unele alteia, neexistând o barieră clară între ele. Geniul din poeziile sale este întotdeauna reprezentantul înțelepciunii: doar un înțelept poate descoperi lumile paralele, doar un înțelept poate descoperi că nu poate schimba viața veșnică pe viața unui muritor.

Poemele romantice cu tema destinului omului de geniu sunt realizate printr-o suită de metafore și simboluri, care conduc spre sugerarea ideilor filosofice, spre sugerarea ideilor înțelepte. Planurile de desfășurare ale acțiunilor sunt paralele – cosmic și terestru. În poemul Luceafărul, ipostazele înțelepciunii sunt regăsite în imaginea lui Hyperion și a Demiurgului. Hyperion este geniul care caută clipa supremă de fericire, dar se pare că starea pură a contemplației față de muritoarea Cătălina. Imaginea lui Hyperion și a Demiurgului sunt susținute de acțiunile pe care aceștia le fac, iar înțelepciunea Demiurgului:

”Hyperion, ce din genuni

Rasai c-o-ntreaga lume,

……………………………

Tu vrei un om să te socoti,

Cu ei să te asameni?” îl ajută pe Hyperion să devină înțelept, să privească iubirea cu o pământeancă, cu o muritoare, nu este destinul său.:

” Trăind în cercul vostru strimt

Norocul va petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor si rece."

În afara poeziei romantic Luceafărul, regăsim în Memento mori, ”grandoarea nepământeană a raiului dacic” care are puteri magice, Eminescu conduce cititorul spre pregăsirea lumii mitului, lumii basmului românesc, o lume plină de înțelepciune, în poezia Povestea Dochiei și ursitorile. Imaginea puterii arhaice se adună în ritm popular care au o prescurtare istorie dacică:

”Și prin munți pierduți în nouri

Avea cârduri mari de bouri

Și-avea munți, și-avea păduri

Și cetăți cu-ntărituri.

Ș-avea sate mii și mii

Presărate pe câmpii,

Ș-avea sate mari și mici

Pline toate de voinici.”

Cuceririle și războaiele sunt văzute în înțelepciunea tradițională ca niște pețiri sau încuscriri între iubiri mitice:

”Au venit măr-au venit

Împărați din răsărit

Să mă ceară în pețit,

Dar s-au dus cum au sosit

………………………….

Da-mpăratul din apus

Au venit și nu s-au dus,

Două vorbe că mi-au spus,

Inima că mi-au supus!”

Și tot termenii mitici au povestit căderea imperiului roman, tot înțelepciunea populară a povestit părăsirea Daciei și năvălirile barbare. Copilul născut din Dochia și din Traian nu este altul decât copilul cu tinerețe veșnică și viață fără de moarte, copilul care este prezentat într-o ipostază mistică ca fiind poprorul roman. Latura de putere și de stăpânire a tainelor viitorului, sunt date de puterea de a fi înțelept, de puterea de a aplica cu atenție tot cee ace ține de limita omenească. Trecând spre complicate istorie a unei vieți fără destin așa cum este cea din Povestea magului călător în stele ,descoperim un stăpân al tuturor vrăjilor, un stăpân a tot cee ace ține de vânturi și furtuni, de destine omenești. Stăpnul acestora este un înțelept care e în măsură să invoce cele mai înalte umbre, umbra somnului fiind un exemplu. Un mag puternic, activ, atotștiutor și solicitat de cei care veghează la soarta popoarelor lor.

Eminescu între credință și cunoaștere b#%l!^+a?

”S-au încercat până acum câteva răspunsuri în problema credinței marelui artist gânditor, fiecare emițător dând un caracter aproape apodictic punctului său de vedere. Unii l-au socotit ateu ireductibil, alții un credincios fervent, fiecare întemeindu-se pe unul sau mai multe texte. Calitatea probantă a textelor invocate este însă minimă prin desprinderea lor de contextul atât de vast și complex al întregii gândiri și opere eminesciene, care exprimă o personalitate de o natură cu totul particulară.„ Eminescu a fost cel care a căutat absolutul în viață, în gândire și creație, a compensate imperfecțiunile realului care îi închideau porțile prin poezia pe care a lăsat-o moștenire. S-a scuundat în mituri, a încercat să cunoască totul despre știință, a cerectat toate căile care îl conduceau spre frumușeți și adevăruri divine, a pendulat între filosofi și teoriile lor, dar procesul căutării a durat doar cât viața sa.

Copilăria a petrecut-o ca orice copil al timpului său, printer jocuri și icoane ortodoxe, având întotdeauna legătură cu biserica. A dobândit primele învățături de la preotul satului care l-a b#%l!^+a?inițiat în citit folosind scrierile bisericești, manuscrise care i-au adus lui Eminescu știința descifrării acestora. În aceeași perioadă a copilăriei, a prins gustul pentru cuvântul vechi, pentru prețul acestuia, dar și atașamentul pentru biserică. Creația neatinsă de mâna omului și locul libertății absolute – natura, a fost mai târziu izvor pentru poemele sale. Ieșirea în lume, confruntarea cu rigorile școlii, l-au conduc spre primul său refuz, spre fuga de la școală, iar mai târziu spre părăsirea casei părintești și pornirea spre propriul drum.

Întâlnirea cu un eveniment neplăcut – moartea – a avut asupra lui un șoc neșteptat pentru căutătorul nesățios de cunoaștere. Drumul vieții îl duce la Viena unde descoperă istoria și filozofia, litarturile vechi, arta, dreptul, economia politică și științele. Se pare că filozofia l-a înrobit, cititind nopțile tot ce se găsea despre gândirea indiană, despre presocratici, despre Platon, despre gnostici, despre Schopenhauer, despre Hegel, Fichte, Schelling. Kant l-a tulburat în cea mai mare măsură, chiar mai mult decât Schopenhauer, i-a zdruncinat temelia credinței. De altfel, el începuse traducerea Criticii rațiunii pure a lui Kant încă din București și avea s-o termine aici, în străinătate. Categoriile gândirii filosofului din Königsberg, timp și spațiu, i-au dat un sentiment din ce în ce mai puternic al libertății sale potențiale absolute, al puterii sale de a transgresa limitele cunoașterii comune, a tot ceea ce limita desfășurarea forțelor lăuntrice ale ființei. Săgeata îndoielii în legătură cu sensul existenței, așa cum era conceput în normele și rânduielile credinței, îl rănise, cum am văzut mai înainte, la întâlnirea cu moartea în adolescență. 

„Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,

Trăit-ai anume ca astfel să mori?

De e sens într-asta, e-ntors și ateu,

Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu.”

Filozofia kantiană oferă o altă tonalitate rebeliunii sale și acum încearcă o originală sinteză între timp-spațiu-metafizică în nuvela Sărmanul Dionis. În nuvelă sunt trecute limitele commune ale cunoașterii, iar spțiul și timpul nu au o existență obiectivă, fiind expresia fiecăruia b#%l!^+a?și astfel sunt găsite modalități de depășie a acestor dimensiuni ale timpului, pentru a putea fi transpuse în viitor sau trecut după voința noastră. O carte de magie a lui Zoroastru, vechiul mag persan, îl ajută pe metafizician să se întoarcă într-un avatar trecut al său, din timpul lui Alexandru cel Bun. Avatarul acesta, călugărul Dan, este însă un straniu personaj. Deși monah, deci cu viața închinată Domnului, el studiază filosofia și magia cu maestrul Ruben, profesor la Academia de la Socola și, pe deasupra, mai are și o iubită, Maria. Și, la sfatul maestrului care-l ispitește (căci în realitate Ruben e satan) să-și depășească firea și să ajungă să participe la eternitate, lăsându-și umbra în loc și luând atributul etern al acesteia, Dan pleacă împreună cu iubita lui și cu cartea lui Zoroastru, pe care i-a împrumutat-o Ruben, într-o călătorie cosmică. Ajuns în Lună, Dan simte trezindu-se în el puteri demiurgice (întărite și de iubirea absolută a cuplului) și începe să schimbe înfățișarea peisajului cosmic, ce nu-l mai satisface. Adaugă doi sori și trei luni pe cer, își construiește un palat uriaș din munți și codri și dă lumii selenare o frumusețe de neînchipuit. Fericiți și puri ei visau amândoi același vis în fiecare noapte și anume că pătrundeau în lumea solară, a îngerilor, a cerului. Pe Dan îl obseda însă poarta închisă deasupra căreia ardea un ochi de foc înscris într-un triunghi. Era catedrala dumnezeiască în care nici îngerii nu puteau intra. În limbaj biblic, ar fi cel de-al nouălea cer. Dar în mintea eroului se naște o dorință aprigă de a ști ce se ascunde în acel loc tainic. Și, deși Maria și îngerii îl sfătuiesc să alunge gândul, el nu renunță, ba chiar începe să creadă că, după voința sa, se mișcă totul în acea lume. Precum Lucifer care a dorit să ajungă puternic și cunoscător ca Dumnezeu, Dan proferă cuvintele acestei dorințe: „Oare fără s-o știu nu sunt eu însumi Dumne…”. Nu rostește cuvântul întreg și, ca și Lucifer, cade „trăznit și afundat în nemărginire”. Victimă nevinovată, Maria cade și ea „ca o salcie neguroasă”, reproșându-i dureros soarta ei. Setea lui de absolut în cunoaștere n-a fost decât condiția pentru ca tentația sau cursa întinsă de b#%l!^+a?Ruben să-și producă efectele. b#%l!^+a?

În Scrisorile IV ȘI V, mărturisește cu amărăciunea de a nu fi fost urmat în zborul său de Dalila, îngerul – crăiasă.

Melancolie (1876) consemnează în imagini de o expresivitate tragică pierderea credinței ca pe o moarte a sufletului. Cele trei registre ale poemului, cel celest, cel pământesc și cel al ființei sunt, fiecare în felul său, stăpânite de moarte. Luna însăși, regina nopții, e moartă în cerul transformat în mormânt albastru, în „mausoleu mândru”. Pustietate și gheață, ruine acoperă întinderea pământească, vegheată doar de „țintirimul singur cu strâmbe cruci”. Centrul înfiorătoarei pustietăți e însăși biserica. Și ea, ruinată „cuvioasă, tristă, pustie și bătrână”, e bântuită de vânturi. Iar înăuntru, pe pereți și iconostas, s-au șters icoanele: „Abia conture triste și umbre-au mai rămas”. Se pare că prețul cnoașterii euriaș, nimic nemairămânând.

Orizontul cunoașterii s-a lărgit enorm, contradicțiile legate de credință și știință sunt tot mai aparente odată cu poeziile scrise. A creat superbele, unicele modele cosmologice din romantismul european în Scrisoarea I cu tema cosmogonia și apocalipsa,  și în Luceafărul, unde vede în zborul hyperionic creația continuând și ajunge la tronul Tatălui ceresc, Care i se adresează ca unui fiu, citând din Evanghelia după Ioan.

Tot ceea ce i se părea deșertăciune, se pare că se șterge odată cu auzul colindelor:

„De dragul Mariei

Și a Mântuitorului b#%l!^+a?

Lucește pe ceruri

O stea călătorului.”

Balansând între credință și cunoaștere, Eminescu scrie o poemă inspirată din Învierea lui Hristos, Învierea, în 1878:

„Christos au înviat din morți,

Cu cetele sfinte,

Cu moartea pre moarte călcând-o,

Lumina ducând-o

Celor din morminte”

Într-o Rugăciune, geniul apăsat de imperfecțiune, își amintește de copilăria curate, pioasă:

„Răsai asupra mea, lumină lină,

Ca-n visul meu ceresc de-odinioară;

O, Maică Sfântă, pururea fecioară,

În noaptea gândurilor mele vină.

Speranța mea tu n-o lăsa să moară

Deși al meu e un noian de vină.

Privirea ta de milă caldă, plină,

Îndurătoare – asupra mea coboară. b#%l!^+a?

Străin de toți, pierdut în suferința

Adâncă a nimicniciei mele,

Eu nu mai cred nimic și n-am tărie.

Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința

Și reapari din cerul tău de stele,

Ca să te ador de-acum pe veci, Marie!”

Rugăciunea regăsită îl poate singură reda lui însuși, unificându-și ființa până atunci tragic divizată, reintroducând-o în aura luminei line, cu a cărei cântare monahii și monahiile încheie slujba la apusul soarelui.

SIMBOL ȘI SUBSTANȚĂ FILOZOFICĂ LA EMINESCU b#%l!^+a?

Însuși Eminescu este un simbol, simbolul – mit al poporului român, un simbol creat prin Luceafărul: poveste, semne, condiții, destine, avataruri. Luceafărul începe cu a fost odată expresie devenită simbol a a poprului român. Dimensiunea temporală este dată ca un răspuns la fixarea spațiului românesc – pe-un picior de plai pe o gură de rai. Diferențele nebănuite de cultură și de vârstă dintre poporul nostru și cele vecine, vaga definire sau nedefinirea spațio-temporală definesc de fapt granița dintre două lumi:

„A fost odată ca-n povești,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărătești,
O prea frumoasă fată.”

Întreaga poezie este un simbol al naționalității noastre,este simbolul țării în care s-a născut Eminescu. În această poezie se regăsesc multe dintre simbolurile și motivele care apar în opera eminesciană: luna, geniul pustiu, natura, iubirea, romantismul, Demiurgul, înțeleptul, visul, etc.

Un alt simbol este simbolul cărții care apare și în nuvela „Sărmanul Dionis” . În ambele ipostaze (Dan/Dionis), personajul descoperă în cartea lui Zaroastru un mijloc de anulare a b#%l!^+a?timpului și o cale spre Paradis. În această operă, cartea apare ca un obiect magic: „Pe o pagină găsi o mulțime de cercuri ce se tăiau, atât de multe, încât părea un ghem de fire roș sau un păienjeniș zugrăvit cu sânge”.

Cartea (scrisoarea) pe care o trimite iubitei unul dintre fiii falnicului domn la sfârșitul luptei din Scrisoarea III de Eminescu prezintă, de fapt, o doină de cătănie ce sintetizează, în simplitatea pură a termenilor, frumusețea sufletească – ochii cu sprâncenele și spațiul silvestru codrul cu poienile:

”……………………………………..

Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn
Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimiță dragei sale, de la Argeș mai departe:
"De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, către Tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne ești așa departe.
Te-am ruga, mări, ruga…

………………………….„ b#%l!^+a?

Luna este simbolul cel mai des întâlnit în poeziile lui Eminescu, este simbolul ritmurilor biologice, este astrul care crește și descrește, care dispare, a cărui viață este supusă legilor universal ale devenirii, ale nașterii și ale morții. Luna reprezintă timpul care trece, care vine, care se măsoară prin fazele ai successive și regulate. Tot luna este simbolul primului mort – timp de trei nopți ea dispare ca moartă, apoi reapare și sporește în strălucire.

”Când luna prin nori pe lume veghează

Când fie-ce undă se-mbracă c-o rază

Când cânta a somnului gini nătângi

Tu tremuri și plângi.

Când luna aruncă o pală lumină

Prin merii în floare-nșirași în grădină

La trunchiul unuia pe tine te-așteopt

Visând deștept”

”………………………..

Și era una la părinti
Si mindra-n toate cele, 
Cum e Fecioara intre sfinti
Si luna intre stele.

……………………”

(Luceafărul)

”…………………………………………….

Luna pe cer trece-așa sfântă și clară, 
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară, 
Stelele nasc umezi pe bolta senină, b#%l!^+a?
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină.

………………………………………………………..”

(Sara pe deal)

Cifra trei exprimă ordinea intelectuală și spirituală, dintre Dumnezeu, Cosmos și Om. Sintetizează tripla unitate a ființei vii care se îmbină cu Cerul și Pământul. Numărul trei pentru creștini reprezintă perfecțiunea unității dumnezeiești: Dumnezeu este unul în trei persoane. Cele trei etape, cele trei încercări toate sunt simbolice pentru existența cifrei trei în operă.

Simbolul Domei, care nu este decât un reflex al visului eminescian și al aspirației către ideal, către un spațiu de contact situat între cer, pământ și ape, există în opera lui Eminescu. Doma este bolta cerească, este o imagine a lumii, este intensitatea, visul, călătoriile și inițierea, melancholia și vulnerabilitatea. Doma este aspirația către Nirvana, către eterna reîntoarcere în cosmos. Motivul domei explică grandoarea creației și arhitectura cosmosului unde scriitorl pare a se simți liber:

”Noaptea-n Doma întristată, prin lumini îngălbenite
A făcliilor de ceară care ard lângă altare –
Pe când bolta-n fundul Domei stă întunecoasă, mare,
Nepătrunsă de-ochii roșii de pe mucuri ostenite, b#%l!^+a?

………………………………………………………..”

(Înger și demon)

Simbolul haosului: haosul precede Creația și anunță sfârșitul. Orice confuzie, orice deformare a materiei, orice deranjare a valorilor evocă starea inițială a cosmosului, a schimbării unui destin. Geniul rătăcește printr-un labirint, printer obiecte pe care le percepe vag, iar trăirea sa, seamănă cu o mistuire, cu moartea, dar legăturile cu lumea nu au fost definitive rupte: primește semne ale unei vieți ce poate continua fără el.

Mitul este povestirea fabuloasă ce cuprinde credințele popoarelor antice, credințele despre originea universului, despre eroi și zei legendari. Având o factură folclorică și transmițându-se oral, mitul multor popoare au fost culese la un moment dat și transformate în epopei, care reprezintă adevărate monumente ale vechilor culturi și fac parte din tezaurul culturii universal.

Mitul este o poveste orală sau scrisă prin care un grup uman ilustrează sensul care îl dă valorilor sale, legându-le de un moment fondator, anume acela al originii. Această poveste angajează membrii grupului să acționeze în sensul valorilor pe care ea le vehiculează. De exemplu, mitul biblic al păcatului originar, explică cum gesturi făcute la origine devin fondatoare ale realității umane prezente. El arată de ce oamenii de azi suferă și cum se pot ei b#%l!^+a?însera în procesul de mântuire propus de către religia creștină.

Codrul: peisaj sacru și închis, centru și izvor al vieții, spațiu întunecat și labirintic care trezește spaimele ancestrale, este un loc de retragere, de meditație, de rugăciune, de iubire:

”Codrule cu râuri line, 
Vreme trece, vreme vine, 
Tu din tânar precum esti 
Tot mereu întineresti.”

(Revedere)

”Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.
Și în brațele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ți desprind din creștet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.”

(Dorința)

Simbolul arheului o întâlnim în Archaeus, Sărmanul Dionis, Avatarii faraonului Tla, Ta twam asi, Glossă, Împarat și proletar, Gemenii, Povestea magului călator în stele și Cezara. "Arheii săi încep în India și în Egiptul faraonilor, ajung – bineinteles -,- în spatial dacic și, de aici, printr-un salt istoric spectaculos; poposesc în vremea lui Alexandru cel Bun; se deplasează apoi în timp și spatiu și se fixează în Walhala sau se pierd în ghețurile polare însoțiți, mereu, de vaste b#%l!^+a?panorame cosmice și de reflexii care pun în discuție fundamentele lumii și morala istoriei" . Mit al lui Eminescu, arheul exprimă principiul identității, instituirea ființei în lume, prototipul fiecărui individ, constanta personalității, dar și posibilitatea organizată de ființare, sinea adâncă a lucrurilor. Eminescu a fost preocupat de principiul identității personalității, văzând în arheu unul din fundamentele vieții. În strânsă legătură cu arheul, umbra apare ca un arhetip, ca un înveliș pentru încarnările successive ale oamenilor

Omul care și-a vândut umbra este simbolul redimensionării dintr-un unghi fantastic al nuvelei ”Sărmanul Dionis”, începând cu momentul în care Dionis încheie pactul cu anticarul Riven. După „sedința de inițiere” urmează pactul cu diavolul, surprinsă într-o pagină de proză fantastică ca în toate privințele memorabile. Identic, noutatea punctului de vedere eminescian stă în împrejurarea ca respectivul „pact” nu se produce cu cărțile pe față, la mijloc aflându-se gestul unei subtile înselătorii pe care Ruben o administrează exaltatului sau învățăcel.Dionis nu realizează nicio clipă faptul că se constituie parte într-un asemenea pact malefic, având drept clauză „vânzarea” propriei identități umane. Ca urmare, increderea sa în bătrânul Ruben este nelimitată, transformand-o firesc, într-o ardenta iubire filială. Normal asteptările lui Ruben-diavolul nu sunt cu nimic înselătoare. Călugărul Dan îi îndeplinește întru totul „programul”. Practic, pactul cu diavolul ia forma pactului încheiat de Dan cu umbra sa.Iubirea ca resort al aspirației spre transcedentalismul paradisiac este prețul pactului încheiat de Dionis cu diavolul.

Simbolul semnului arab de pe doma Domnului este cel care i se arată lui Dan în decursul ”visului lunar”, constituind astfel element enigmatic cheie din unghiul căruia este problematizată la nivel moral-filozofic. Acesta exprimă limita interzisă a teritoriului pe care Dan, datorită pactului cu Ruben-diavolul, are dreptul să acționeze. Semnul adânc al pactului încheiat vizează fenomenul de contaminare luciferică a celui dintâi. Drept urmare, eroul nu se multumește cu câstigul de a fi reeditat, este pătruns îl împinge nu numai la nesăbuitul gest să i se arate, că realitatea concretă, „fața” creatorului suprem, ci să creadă chiar la un moment dat ca ființa acestuia se întruchipează în el însuși și că ,de aceea, Dan, este dăruit cu atribute b#%l!^+a?divine: ”Oare nu se mișcă lumea cum voi eu!” .Acest semn arab nu este vorba de un cifru b#%l!^+a?având o asemenea natură, căci, mai precizează G.Calinescu, „încercarea de a dezlega rațional simbolul duce la absurditate, fiindcă poemul nu e trata pas cu pas a ideii, ci absorbirea, sublimarea ai”.

Simbolul teiului – dacă florile sunt parfumate înseamnă că posedă virtuți calmante a fost considerat ca întotdeauna ca un simbol al prieteniei. Numele lui în grecește este identic cu cel al mamei centaurului Chiron ale cărei puteri au fost întotdeauna benefice pentru oameni. Teiul umbrește moarte unor persoane dar mai simbolizează și statornicia unei fidelităti. Teiul este protector al iubiri care apare la Eminescu:

”Umbra-n codri ici și colo
Fulgerează de lumine…
Ea trecea prin frunza-n freamăt
Și prin murmur de albine;

În mijloc de codru-ajunse
Lângă teiul nalt și vechi.
Unde – izvorul cel de vrajă
Sună dulce în urechi. b#%l!^+a?

De murmur duios de ape
Ea trezită-atunci tresare,
Vede-un tânăr, ce alături
Pe-un cal negru stă călare.”

(Făt- Frumos din tei)

Zoroastru, simbol al geniului, al bătrânului înțelept, în vechea limba persană “cel căruia cămilele îi sunt bătrâne”. Predicator care a reformat vechea religie iraniană. După o versiune și-a inițiat activitatea profetică cu 258 de ani înainte de Alexandru cel Mare și s-ar fi născut în Atropatene. A creat zoroastrismul care i-a și propovăduit învățătura prin imnurile Avata și Gatha, și anume binelui sub orice formă, singura care salvează sufletul omului. Zeul suprem, după Zarathustra, este Ormuzd.

Simbolul visului asociat morții spirituale sau trecerii într-o alta ordine a universului, visul reprezintă o tehnica de evadare, în sens aproape romantic. Totodată, visul presupune zbor, plutire, desprindere de realitate înlantuitoare și, în acest sens, devine și cale de lagatura între ființa terestrș și cea astrală. Visul mai accelerează, deasemenea, procesele de individuație care determină evoluția ascensionară și integrată a omului. La nivelul său, el posedă deja o funcție totalizantă. Analiză, așa cum o vom vedea îi va permite să intre într-o ralație aproape regulată de comunicare cu conștiința și să se joace, atunci, un rol de factor de integrare, la toate nivelurile. Nu numai că va exprima totalitatea sinelui, ci va contribui la formarea ei. Visul mai poate fi consierat o expresie cosmică și uneori ca un vis al naturii manifestat în om dar și ca un vis al legăturii cu natura cum spuneau cei din vechime, un semn al lui Dumnezeu manifestat în om și un semn pe care i-l da acesta lui Dumnezeu.

Simbolul umbrei – în credințele românești există una destul de răspândită despre umbra jertfită în temeliile unei clădiri; se spune că dacă un meșter zidar măsoara cu o trestie sau cu un baț umbra unui om și apoi îngroapa în fundația unei case obiectul care a servit la măsurat, omul a cărui umbra a fost furată moare după patruzeci de zile de la acest ritual; apoi se transformă în stafie care bântuie prin împrejurimi și face rău celor vii, dar apără clădirea pentru trăinicia căreia și-a dat viața. Considerată imagine a sufletului, umbra reprezintă dublul omului, un fel de ființă astrală care își continuă existența și dupa moartea materială; de aceea sufletele morților sunt imaginate ca niște umbre, vizibile doar în condiții speciale. În poveștile populare, lângă comori se înalță adesea o umbră ce se conturează în lumina lunii sau din cauza strălucirii aurului. În nuvela Sărmanul Dionis de M. Eminescu, umbra reprzintă partea eternă a ființei; când personajul descoperă secretul cărții lui Zoroastru, umbra prinde ființa: El întoarse septe foi și umbra prinse conturele unui bas-relief, mai întoarse încă șapte și umbra se desprinde încet, ca dintr-un cadru, sări jos de pe părete și stă diafana și zâmbitoare, rostind limpede și respectos: ”Bună sara! Lampa cu flacăra ei roșie stă între Dan și umbra închegată. Călugărul ia locul umbrei sale căpătând acces la memoria tuturor avatariilor anterioare, în timp ce umbra cade în condiția inferioară de ființa întrupată: Dan întoarse foile, șopti și umbra deveni om. Omul seamănă cu el și se uită spărios și uimit la Dan, fixându-l ca pe o umbră, cu buzele tremurande și cu pași șovăitori.”

Stdiind timp de 5 ani filosofia la Berlin, încearcă să descopere ceea ce studenții obișnuiți nu fac și o spune chiar el într-o scrisoare către Titu Maiorescu „Cred că am găsit soluția problemelor respective grupând intuițiile și sistemele demonstrative care însoțesc fiecare fază a evoluției în antinomii referitoare la eternul (atemporarul) din istorie, drept și politică, dar nu în sensul evoluției hegeliene a Ideii. Căci, se delimitează Eminescu de filosoful german, la Hegel gândirea și ființa sunt identice – aici nu”. Traducând o parte din Critica rațiunii pure a lui Kant, Eminescu a descoperit domeniul de investigație perfect pentru cunoaștere, pentru descoperirea științelor, pentru descoperirea lumii, a vieții și a morții. Eminescu nu este un filosof propriu-zis pentru ca n-are un sistem filosofic personal, dar rămâne un mare poet filosof, care a preluat idei din diferite sisteme filosofice și cărora le-a dat o forma artistică inegalabilă. Formula de poezie filosofică la Eminescu este tautologică și se justifică numai din rațiuni metodologice și didactice pentru că-n realitate toată poezia lui Eminescu este în esența ei filosofică. Nu există poezie și nici chiar vers care să nu conțină implicit și o filosofie. Poezia filozofică nu aparține unei anumite perioade de creație. Cercetătorii operei eminesciene au ajuns la concluzia că majoritatea poeziilor lui Eminescu au un substrat filozofic. Poetul și-a pus de timpuriu întrebări asupra existenței, încercând să dea și răspunsurile la aceste întrebări, fiind unul dintre aceia care resimt din plin distanța între aspirațiile lor și realitatea înconjurătoare. Motivele cele mai des întâlnite în opera filozofică sunt:

timpul – Glossa, Scrisoarea I

geneza și stingerea universului – Scrisoarea I, Rugăciunea unui dac

geniul și singurătatea lui – Luceafărul

cunoașterea prin contemplare – Glossa

moartea

Doi mentori de-ai tânărului poet au fost Aristotel si Platon. Unele idei filozofice aparținând acestora au fost folosite și în opera lui Eminescu. Existența unui Dumnezeu motor, unui Principiu prim, Unul în alte concepții precum cea a lui Plotin sau existența acelui pe care gândirea ascetică orientală refuză să-l circumscrie într-un termen și îi spune: Cel Fara De Nume. Poetul proclama existența unu Dumnezeu personal și exprima exigența ca ,,moșneagul plin de zile", care seamănă stele și sori în tăcerea ,,înălțimilor albastre să nu fie un dușman, ci un Părinte (în Rugăciunea unui Dac). Se va observa că Eminescu nu ne va spune niciodată cine este răspunzătorul pentru materia ale cărei forme schimbătoare suntem noi inșine și nici de unde a venit ea. Că ea are un substrat imaterial este afirmat de mai multe ori în scrierile sale, dar confirmarea trebuie căutată, și după Eminescu, ca după Aristotel, în materia însăși: ,,Care e substanța imaterială în univers? – e întrebarea ce ne-o punem – Materia e răspunsul". Ceea ce o susține este un elan vital ce se află în materie, chiar dacă nu este din materie, întocmai ca și vântul, care se mișcă în spațiu, dar nu este al spațiului. Universul care se desfășoară în admirabile fantasmagorii sub ochii noștri este domeniul de revelare și manifestare a lucrului în sine, voință sau idee ce străbate și informează cu sine atât natura cât și pe om. De altfel, concepția lui Aristotel asupra lumii este: elementele fundamentale sunt apă, foc, aer pământ. Planetele, stelele fiind considerate divine sunt alcătuite dintr-o a cincea susbstanșță: cvintesența. Deoarece cea mai divină funcție este cea de a gândi și cum planetele sunt divine rezultă că ele gândesc, deci sunt vii. Astfel că stelele ca și animalele, plantele sunt vii: Ce le menține într-o continuă mișcare? Aristotel credea că există o forță divină: nemișcatul mișcător, în afara sistemului care mișcă în schimb este fixă, de aceea este deasupra celorlalte. Aristotel compară această forță cu cea a iubirii care mișcă în suflete fără a fi mișcată.

Din filozofia platoniciană Eminescu a preluat idei precum: dreptul la o religie intimă, mai severă și mai nobilă în totala sa libertate față de schemele dogmatice: "Nu ne mustrați preoții, dacă n-avem sfinții noștri…": privirea morții ca o posibilitate de a evada, astfel chiar în clipa în care poetul contempla Moartea milostivă, că evaziune și răsplată și o invoca pentru sine:

"O stingă-se a vieții fumegătoare facla,

Să aflu căpătâiul cel mult dorit în raclă"

(O, stinga-se a vietii),

va simți urcând din coșciugul întunecat al apelor infernale tânguirea scânteilor. Copleșite de negrul suvoi, ele aspiră numai să iasă din nou la suprafață și cer – chiar dacă, devenite experte datorită existenței lor "consumate", nu-i ignora dezamăgirile și durerile – un singur bine, acela ce nu va fi niciodată acordat omului: eternitatea.

O altă idee este cea că timpul care, îmbătrânind cu noi, face din trupul nostru un sicriu, fiind vechea figură a lui corp/semn (funerar), deci mormânt, pe care o găsim și la Platon și pe care tradiția ermetică o moștenește și răspândește, îndemnând la disprețuirea mormântului pe care îl ducem cu noi pentru ca alimentăm în noi în fiecare clipă o moarte ce trăiește în noi – moartea vie – numai ea nemuritoare. Primele poezii ale lui Eminescu aduc acelasi lexic si acelasi repertoriu imagistic conventionalizat, derivat din modelul cosmologic platonician implicit al poeziei pasoptiste. Curând însă poezia eminesciană depășește faza simplei perpetuări a recuzitei poetice tradiționale și aspiră să recupereze temeiurile originare ale viziunii înaintașilor. Procesul de motivare a limbajului poetic prin recuperarea sensurilor sale originare e vizibil din primele variante ale poemei Ondina (Serata, 1867; Ondina – fantasie, 1869)."Serata" însemnează "magia aurie" a muzicii, căci ariile și dansul plutitor al "barzilor" și al "nimfelor" ("dantandele fiinte albe") se înserează muzicii sferelor și dansul astrilor, întâlnind, sub semnul vrăjii, legea muzicală a ordinii cosmice:

”Muzica sferelor: seraphi adoara
inima luminilor ce-o inconjioara
Dictand in cantece de fericire
Stelelor tactul lor sa le inspire
Si-apoi cum colorile adun-un soare
Concurg cantarile intr-o cantare.”

Substanța lumii e, în Ondina, lumina, iar legea ei este culoarea și cântecul. În ultima variant a poemei viziunea aceasta, reluată, e tratată în maniera ironiei romantice și "serata" devine visul iluzoriu al unei naturi pustiite și ruinate:

”Un șuier în noapte, prin codri, un vânt
Un freamăt și totul dispare…
Și nori se-ncrețesc risipiți și s-avânt.
În luna stau stâncile rare-
Iar junele-iubit
E-un brad putrezit
Pe trunchi de granit, pe ruine
Bătrâne.”

În Memento mori, această dublă mișcare, necesară menținerii lumilor în fiinșă, e descompusă neliniștitor, absolutizându-se căderea, cu sentimentul agoniei lumilor în prăbușire:

”Dar mai stii? N-auzim noaptea armonia din pleiade?
Stim de nu traim pe-o lume ce pe nesimtite cade?
Oceanele-nfinirei o cantare-mi par c-ascult.
Nu simtim lumea patrunsa de-o durere lunga, vana?
Poate-urmeaza a arfe-antice suspinare aeriana,
Poate ca in vai de caos ne-am pierdut de mult…de mult. ”

Luceafărul începe cu o formulă consacrată a basmelor populare și cu ajutorul ei izbutește să spargă de la început ideea de timp istoric și să creeze totodată ideea unui timp fabulos, prielnic înfloririi miturilor și desfasurării alegorice: "A fost odată ca-n povești…".
Poetul o face pe Cătălina (o prea frumoasă fată) să plutească într-o atmosferă de vrajă nocturnă și să fie dominată de nostalgia cerului, ceea ce pare a întinde punți de înțelegere între ea și Hyperion( hyper-ion, pe deasupra mergătorul, cel ce nu este fixat într-o condiție individuală ca noi toți, ci care trece peste destinele noastre). Ea se situează pe o poziție medie de pe care se poate înălța către Luceafăr sau coborî spre Cătălin. Fire dionisiacă, atrasă pentru o clipă de sentimentul eternității, îl alege pe fiul pământului, considerând că e mai apropiat de condiția ei de muritoare.

În tabloul al treilea al poemului Luceafărul întreprinde o călătorie cosmică. Zborul Luceafărului este un prilej pentru poet de a sugera haosul, geneza, evoluția lumilor astrale, extincția, aidoma Vedelor din literatura indică sau asemenea poemului Scrisoarea I, parțial Rugăciunea unui dac. Fiul cerului se mișcă într-un spațiu uriaș și cuvintele lui măsoară distanțele ce-i despart. Iar în parcurgerea acestor distanțe despărțitoare uriașe măsoară în același timp și tensiunea înaltă a sentimentelor de care este el însuflețit. Este o călătorie regresivă pe linia timpului, în cursul căreia Luceafărul trăiește în sens invers istoria creațiunii, până când ajunge, în spațiu, deasupra liniei ce desparte cosmosul de metacosmos, iar în timp, în momentul inițial al procesului cosmogonic și chiar, dincolo de acesta, în acel vacuum originar ce precede geneza lumilor măsurabile. Acolo unde el ajunge, lipsesc condițiile cunoașterii umane – ale cunoașterii imaginate în spirit kantian: nici spații pe care să se fixeze hotare, nici timp, care acolo încearcă zadarnic să se nască din goluri. Dar golul, vacuitatea, este pătruns de o sete care soarbe, de setea oarbei uitări, a scopenhauerienei Nirvana. Odată cu stingerea mijloacelor de cunoaștere se stinge și organul cunoscător- ochiul care cunoaște- și peste totul se întind apele oarbe ale nimicului. Uriașul, ale cărui aripi creșteau în cer și care străbătea ca un fulger printre lumile de stele, depășește astfel creațiunea și își definește pe calea aceasta natura: el este mai presus de spațiu și timp, este mai presus de moarte. Aceasta este condiția lui, prin aceasta este asemănător lui Dumnezeu, care-l face conștient de eterniatea și ubicuiatea lor. Forma originară, el este ursit eternității; eternitatea îl obosește însă și Hyperion cere încadrarea în seria lumii fenomenale, dispersarea în haos, stingerea în repaosul etern. Demiurgul nu-i poate îndeplini această dorință, dar în schimb îi oferă câteva valori compensatorii de natură generală. Câte nu poate fi natura generală, în haosul lumii, scoțând lumea tocmai din haos? Demiurgul îi dă o lecție Luceafărului- el nu-i spune :"noi suntem sortiți să rămânem muritori și reci". Dimpotrivă, îi dă nenumerate chei pentru a ieși din letargia etenității și atunci când Părintele propune lui Hyperion să-i dea puterea să stabilească cu armele, dreptatea și tăria pe fața pământului, el nu se adresează geniului contemplativ, ci titanului activ. Hyperion simte opresiunea legii divine de sub imperiul căreia dorește să se sustragă; el simte totodată chemarea condițiunii umane. Conflictul între divin și uman, între cer și pământ se desfășoară de data acesta în conștiința personajului. Titanismul se realizează în același timp și în condițiile în care se manifestă acțiunea personajului. Eminescu are aici – și în numeroase alte momente din opera sa- viziunea spațiilor infinite; el are totodată un sentiment particular al timpului, care în opera lui se colorează adeseori în sens mitologic. El are pe deasupra însușirea de a gândi timpul în forme negative: o ființă organică supusă fenomenului morții, care-o transformă în eternitate – eternitatea inexistenței. El îl gândește uneori în scurgerea lui eternă, un timp lichefiat, care te plouă oriunde și oricând:

"De deasupra-ți și-mprejuru-ți vremea parc-auzi cazand

Ici in valuri tanguioase, colo dulce picurand".

Etern în existența lui, gigantic în repartizarea lui în faze istorice și mitologice, redus la planul unui prezent etern: indiferent de formele în care e gândit, timpul se asociază prin proporțiile sale proporțiilor infinite ale spațiului și laolaltă definesc geniul titanian al acțiunii Luceafărului, acțiune determinată la rândul ei de tensiunea înaltă a sentimentelor. Lumea necesității și lumea contingenței nu s-au întâlnit. Dar s-au căutat și dacă Luceafărul se trage îndărăt în nefericirea sa de a fi "nemuritor si rece" lumea aceea de jos a învățat să-și ridice privirele către el sau către altul ca el, de parcă ar sta să spargă cercul său strâmt, în care doar norocul o petrece.

Geniul este cel care știe despre sensurile generale ale sinelui, despre legi și necesitate. Dacă geniul seamănă cu Luceafărul este fiindcă poartă ân el generalul. Să coboare el în această lume a celor trecători nu poate, chiar dacă o clipa ar dori-o. Să ridice de-a dreptul individualul la ordine, la lege, la general (s-o facă astru pe Cătălina) nu îi este dat. Și totuși trecerea geniului prin lume, ca și trecerea lui Hyperion – pe deasupra mergătorul- lasă în urmă o dâră de lumină și un zvon al ordinii.

Glossa este o meditație pe tema timpului și a condiției omului în univers și societate. Eminescu scoate din contemplarea spectacolului pe care-l oferă evoluția societății umane, concluzia sceptică a zădărniciei oricărui efort activ de ameliorare a unei lumi prinse iremediabil în jocul tragic al voinței de a trăi și al dorinței de mărire și putere. Glossa a fost văzută uneori ca o simplă scamatorie de idei și legată alteori în mod direct de satiră; poezia a fost considerată în cele din urmă ca un fel de "decalog al izbăvirii spiritului de amăgirile clipei". Strofa – temă (nucleu) introduce prin limbaj gnomic ideile fundamentale ce urmează să fie argumentate prin imagini artistice de o mare simplitate și profunzime. Dacă timpul este o trecere de evenimente și comentarii repede uitate, tu omule, așază-te deoparte și încearcă "să te cunoști pe tine însuți". Pentru că "toate-s vechi și nouă toate", nu înclina balanța gândirii spre clipa trecătoare sperând în iluzia fericirii. Pentru că lumea-i un spectacol al măștilor, tu fii privitor ca la teatru, ca sa poți desprinde, din mulțimea înfățișărilor scenice, binele de rău. Dacă viitorul și trecutul sunt două fețe ale aceleiași file, ipostaze nemodificate ale prezentului, tu meditează asupra zădărniciei tuturor eforturilor omenești. Dacă mii de ani lumea joacă aceeași piesă, tu nu te lăsa amăgit, nu spera în iluzii și nu te teme de adevăr. Când mișeii ies victorioși și în fruntea treburilor ajung adeseori nătărăii, tu nu te prinde în hora lor efemeră – "ce e val, ca valul trece". Fiindcă lumea te momește, te seduce "prin lucii mreje", tu te strecoară, evită tentațiile, urmează-ți drumul.

În strânsă dependență de concepție și de atitudine este Odă în metru antic, în forma definitivă a ei. Izolat în singurătatea și superioritatea lui, poetul nu-și putuse închipui o coborâre în suferința umană. Ispita a tulburat însă căile sale; el a încercat o suferinșă dulce, o voluptate a mortii; ea l-a făcut să ardă de viu chinuit ca Nessus, înveninat de haina-i și toate năzuințele sale se îndreptează către aceeași stare inițială de atarxie, către acea sustragere din secol și concentrare tristă a lui în sine însuși:

"Vino iar în sân, nepăsare tristă;

Ca să pot muri liniștit, pe mine

Mie redă-mă!".

Aici are loc convertirea titanului în geniu. Pe o treaptă mai sus se găsește Hyperion: tulburat el însuși în superioritatea lui de chemările pământului, ispitit să înfrângă legile destinului și să se umanizeze, el avea să-și încheie drama sufletească ajungând la conștiința că linia ce separă umanul de divin nu poate fi depașită în nici un sens. Versul întâi rezumă ideea exprimată discursiv despre credința, cunoașterea și taina morții recognoscibile în cele trei etape ale evoluției spiritului nonconform filozofiei lui Hegel. E conturată o lume paradisiacă în care spiritul își contemplă unicitatea și unitatea sa cu cosmosul, întruchipate de zeul luminii, Apollo. Adverbul deodată asociat verbului răsari-și comunică un timp corespunzător faptei de la origini, odată cu care omul a cunoscut suferința și moartea. Este momentul căderii din unitatea primordială în timp. Suferința înseamnă împrumutarea unui alt destin. Poetul se întreabă: să se întoarcă în lumea lui Apollo purificându-se de povara materială a cenușii, căci lumina este atributul spiritual al focului. Ruga din final răspunde și ea ca argument la teoria hegeliană la evoluția spiritului care după ce se cunoaște suferind se întoarce mai bogat, dar trist la starea originală. Spiritul negăsindu-ți suferința se regăsește în chip esențial sub forma tripticului pe mine, mie, mă (tripticul celor trei izotopi ai ființei). Redă-mă exprimă dorința de reîntregire a ființei. Esențială nu este pustiirea sinelui rămas în patria cosmică, chiar dacă scindat, ci a eului rătăcit în fenomenul care nu mai cunoaște calea înapoi. Cu Odă în metru antic am intrat în ciclul muritor-nemuritor, atât de caracteristic pentru Eminescu.

3. BĂTRÂNI ÎNȚELEPȚI ÎN OPERA LUI EMINESCU

3.1. O perspectivă eminesciană asupra bătrâneții

Bătrânețea este o vârstă biologică, dar care odată atinsă aduce cu ea și înțelepciunea. Înțelepciunea bătrâneții este necesară pentru comunitate, pentru cei care integrează bătrânețea într-un mecanism social, cultural în care acest concept este legătura importantă dintre social și divin. Mitul și ritualul sunt calități care s-au cuplat în modul cel mai fericit cu putință în această vârstă. Bătrânii dețin secrete sacre, care conduc lumea spre o ordine a universului, spre menținerea unei ordini și a unei perpetuări sociale. Putem privi bătrânețea din cele mai diverse perspective, filosofia asupra acesteia având ca puncte de sprijin , puncte de vedere diferite din alte culturi. În toată istoria de până acum, oamenii au aspirat și aspiră spre o viață îndelungată, spre o viață care să fie împlinită cu o bătrânețe fericită. A fi longeviv și a fi bătrân sunt echivalentele unei existențe superioare, ale unui anumit har. Bătrânețea este privită în anumite culturi ca o aprofundare a vârstei individului, ca o constituire a claselor de vârstă, ca o teorie a sistemelor claselor de vârstă.

Toată această concepție despre care am amintit, este privită de Eminescu din alt punct de vedere. Toată opera lui Eminescu este construită pe prezența mitului și a geniului. Eminescu a considerat că un geniu este omul de o anumită vârstă, care are o anumită imagine, o anumită concepție asupra lumii, asupra oamenilor.

Opera lui Eminescu este împărțită pe categorii de înțelepți, de genii – bătrâni înțelepți. Geniul în opera eminesciană conduce acțiunea operei eminesciene spre încercarea de a descoperi adevăruri totale, adevăruri demiurgice. De la geniul inadptabil al lui Schopenhauer, care este nefericit, care este strivit de puterea lumii, de brutalitatea acesteia, de răutate și egoism, găsim în operele lui Eminescu un spirit care caută răspunsuri contra a ceea ce încearcă puterea lumii să îi răspundă.

Planurile în care se desfășoară acțiunea eminesciană suntt împărțite în planuri terestre b#%l!^+a?și planuri cosmice. Geniul – bătrân înțelept al lui Eminescu caută în planul cosmic răspunsuri pe care nu le găsește pe pământ. Visul în care se scufundă geniul-bătrân înțelept este acela în care toate rezolvările sunt găsite, cele mai bune soluții și răspunsuri sunt acceptate ca realități inefabile. Momentele de slăbiciune sunt date de momentele în care ar dori să scape de condiția de geniu, să găsească în schimbul acesteia ”ora de iubire”, așa cum dorea Luceafărul.

Motivele sunt multe și diferite în opera lui Eminescu – de la iubire, natură, evocare istorică, evocare socială, mitul lui Orfeu, geniul – sunt cele care stau la baza operei sale. Ipostazele acestor motive sunt pe atât de diferite, pe atât de interesant folosite în opera. Ioana Em. Petrescu spune: ”Personaje fundamental caracteristice ale creației eminesciene sunt, ……, copilul și – mai ales – bardul, adică variant ritualizat – mesianică a poetului, cultivate de epoca pașoptistă într-o tradiâie ce trece prin romantism și Renaștere….”

Eminescu scrie în Epigonii, Dumnezeu și om, O-nțelepciune, despre pierderea credinței, pierdere pe care a asociat-o cu înstrăinarea. Aceste două pierderi sunt generalizat în altă Ars Poetica a lui Eminescu, Memento mori. Tot Ioana Em. Petrescu găsește această perioadă ca o etapă în care:”este dominate de imaginea demonului, dar de un demon a cărui revolt e direct proportional cu nostalgia chinuitoare a paradisului pierdut”

Spuneam că în întreaga sa opera, Eminescu a avut modele. Unul dintre ele este modelul platonician, modelul care l-a un moment dat l-a abandonat în favoarea modelului format de Kant, apoi de Schopenhauer. Modelul Kantian presupune” conceperea universului ca o pluralitate de lumi ce izvorăsc și mor perpetuu” așa cum se întâmplă în Luceafărul. b#%l!^+a?Acest model ne arată cum Hyperion străbate spații, străbate lumi, ne arată cum geneza este continua, cineva dispare, moare, altcineva apare, consruiește o altă lume, cu alte visuri, cu alți hyperioni.

Această întreagă perpetuare a cosmosului, a universului care moare și renaște, este dovada clară a universului guvernat de o inteligență divină, pentru că inteligența umană este în viziunea sa, doar o oglindă pentru divinitate. ”Ipostaza caracteristică pentru personajul eminescian al acestei etape este Cezarul, care-și asumă, în deplină luciditate, destinul creatorului de ordine (în gindire, în existență, în istorie). Cezarul (care poate deveni 1 Traian în episodul dacic, sau Napoleon în epopeea Europei moderne) moștenește voința de ordine a bardului și luciditatea demonului. Dar, condamnat la existență, el a moștenit deasemenea singurătatea absolută a zeului și destinul creatorului de lumi:

…..cînd regii mor,

Cînd ceru-apune a lui gînduri,

Cînd am pierdut ideea-eternității, Eu singur stau s-o reprezint aici”.

În poezia Mureșanu, care a trecut prin trei variante în anii 1869, 1871, 1876, Eminescu ne prezintă evoluția unui personaj care este susținut de Geniu și învinge forțele răului, intonând spre final imnul deșteptării neamului său.

Revenind de încă două ori asupra peomului, Eminescu înlocuiește geniul lui Mureșanu cu b#%l!^+a?Mors, care oscilează între Dumnezeu și Satana, apoi în 1869, la ultima intervenție, Mureșanu este bardul care îți conduce neamul pe drumul divin al existenței: ”Văd cerul lan albastru sădit cu grîu de stele,/ El îmi arată planul adîncei întocmele/ Cu care-și mișcă sorii./ – în sîmburul de ghindă/ E un stejar……………../………………….așa.poporul meu, în tine e puterea-ți, nălțarea-ți și pieirea-ți.”

Bardul era domnitorul, apărătorul unui neam, era omul cu o anumită vârstă, era omul care prin înțelepciunea acumulată în timpul vieții își conducea poprul în a cărui mână era puterea. Mureșanu, cel căruia îi închinase poemul, era bătrânul – înțelept care își conducea poprul de la 1848, poporul căruia îi dăduse demnul deșteptării, prin ”Deșteaptă-te române” .

În ”La Heliade” Eminescu prezintă un crez al perioadei pașoptiste, dar prezentat într-o ”vârstă degradată” , cea a bătrânului care încearcă să salveze patria: ” Tăceți!/ Cearta-amuțească!/ E-o oră grea și mare /Aripile ei negre în ceruri se întind /Astfel lumea-amuțește la – ntunecări solare/ Tăceți!/ Cum tace-n spaimă al nordului popor/ Cînd evul asfințește și dumnezeii mor./Și-n fruntea unui popor pierdut în chin – e Mors/ Și sufletul lui mare, adînc și îndrăzneț / Prevede că din sînul pierdutului popor /E viitorul lumii și-al ei mîntuitor/ Astfel în noaptea noastră pierdută și amară/ Un glas de deșteptare adînc a răsunat/ Ca glasul providenței din stinsele decade/ Astfel s-auzi glasu-ți, bătrine Eliade./”

Ioana Em Petrescu spune despre viziunea în care Eminescu a prezentat bătrânețea următoarele, citez: ”Aceeași conștiință a apartenenței la o epocă de criză marchează personajele romanului Geniu pustiu, atinse de nostalgia vârstelor organice care presupun, aici,o întoarcere spre timpi istorici revoluți, spre funcția de bard în care se visează, în roman, naratorul (și în fond naratorul nu este decît ipostaza modernă degradată a vechiului bard): „Să fi trăit pe timpii aceia cînd domni imbrăcați în haine de aur și samur ascultau de pe tronurile lor, în invechitele castele, consiliile divanului de oameni bătrîni – poporul entuziast și creștin undoind ca valurile mărei în curtea domniei – iar eu în mijlocul acelor capete încoronate de părul alb al înțelepciunei, în mijlocul poporului plin de focul entuziasmului, să b#%l!^+a?fiu inima lor plină de geniu, capul cel plin de inspirațiune – preot durerilor Și bucuriilor – bardul lor"

În drama Mira , scrisă la tinerețe, monologurile lui Ștefăniță – Vodă sunt prezentate aproape ca tehnica versurilor din Epigonii , prezentând conflictul dintre generații, dintre două vârste ale spiritului. Bătrânii sunt prezentați ca niște apostolic ai credinței, iar în această drama bătrânul reprezentant al credinței este Luca Arbore, care duce mai departe Gloria romană, care propovăduiește virtuțile militare ale poporului. Ștefăniță – Vodă în schimb este un om torturat și complexat, dar și complex, însă inima lui nobilă este ruinată de o presiune care –l distruge, fără a fi precizată: ” Deschide pieptu-mi rece, deschide, și să vezi! Noptosul cimitiriu ce doarme sub coline, Purtînd în peptu-i pacinic atîtea mii lumine Ce s-a stins, mi-e lumea… Bisericuța sîntă în care nu preoții, ci vînt și cobe cîntă, E sufletu-mi. în el icoane șterse cu fețele pătate Sunt visurile mîndre ce le-am avut odată… Căci ca vechi icoane din zilele bătrîne Arătări, visuri mîndre, doruri din cer venite Ce-n sufletu-mi stau stinse și urîte, Copiind încă ca mumii iconostasul lor, Pînă ce vîntul-moarte le-a mormînta-n ruină, în ruina pustie a corpului meu nins . De vrem?. Altarul de-o pală rază-ncins E inima mea tristă, încinsă de durere Azi sunt bătrinde tînăr! Ce fel eram eu ieri! Pe fruntea mea senină al bucuriei mir Și sufletu-mi o rouă în aurit potir

Mușatin și codrul este poemul în care trecrea timpului contrastează cu ceea ce gândește poetul. În Revedere codrul este nemuririrea, în Povestea Dochiei și Ursitoarele codru este un spațiu în care nu se comunică cu istoria, în care codrul este un tărâm închis. Mușatin și codru este poezia în care codrul este o cetate scufundată în vrajă și în somn:

”Acu cinci sute de ani Numai codru îmi erai.

Împrejur nășteau pustii, Se surpau împărății,

Neamurile-mbătrîneau,

Crăiile se treceau Și cetăți se risipeau.

Numai codrii tăi creșteau Și creșteau,'creșteau mereu. Ajutați de Dumnezeu,

Neatinși de mii de ani Petrecute de ciobani

Se-nălțau stejarii frați La tulpine depărtați La vîrfuri amestecați

Și la bolți se-mpreunau, Vîrfuri lin se clătinau

Cînd cu aripile grele Treceau vîrfuri peste ele

Verde umbră b#%l!^+a?nepătrunsă Unde-i lumina ascunsă” b#%l!^+a?

Eminescu a fost un scriitor care studiase pe marii filosofi ai timpului său, a fost un scriitor cu o vocație culturală neobișnuită, cu o chemare înnăscută spre cultură. El a reușit prin opera sa să determine apariția unei adevărate culture poetice, fiind poetul cu cele mai multe Arte poetice ale tuturor timpurilor. Eminescu avea capacitatea de a trece tot ceea ce era realitate a timpului său, prin filtrul gândirii sale originale, avea capacitatea de a se mișca liber prin ideile sale.

Viața este privită de Eminescu ca un proces continuu de trecere, Eminescu aratându-ne că viața apare din viață, viața naște viață.

În Scrisoarea I Eminescu ne arată o viață construită de un architect, architect care a făcut dintr-un punct viață. Același Eminescu ne arată o moarte care constituie împreună cu viața cele două file ale existenței. Omul despre care scrie Eminescu este cel care își trăiește viața până la moarte, este omul tânăr – punctul, dar și omul bătrân – înțeleptul, regale, demiurgul.

Arta sa poetică și viziunea despre viață, bătrânețe, moarte este întrepătrunsă într-atât încât sunt greu de interpretat singure.

Svetlana Paleologu – Matta, spune despre arta poetului Eminescu: „Căci arta poetului este însăși natura frumoasă a ordinului ontologic. Nu putem înțelege poezia lui Eminescu fără orizontul acestui ordin”

Garabet Ibrăileanu, în Studii literare spunea despre Eminescu că este ”o apariție aproape neexplicabilă în literature noastră. El a căzut în sărmana noastră literatură….. ca un meteori din alte lumi”.

Prima variantă a poeziei Odă în metru antic este realizată conform tiparului classic – poezie b#%l!^+a?solemnă dedicate unui erou. Poemul debutează cu versul definitoriu tragediei ”Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” plasat într-o atemporalitate nedeterminată, ceea ce ne duce cu gândul către trecerea timpului peste persoane, peste vieți, peste iubiri. Nu avem prezentat un bătrân care să ne arate cum a trecut timpul sau ce ar dori sa mai facă, este prezentată o viață întreagă trecută sub semnul iubirii, al unei iubiri care încet, încet s-a destrămat, iar viața, care s-a trecut de acum, este o viață îmbătrânită, plină de înțelepciune, plină de confesiuni:

”Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,

Ochii mei – nălțam visători la steaua

Singurătății.”

……………………..

Ca să pot muri liniștit, pe mine,

Mie redă-mă!

Epigonii caracterizează înaintașii în spirit hiperbolian: naivi, sinceri, spontani, credincioși artei, inspirați, idealiști. Arta poetică este impregnate d ecredință, sacralitate, idealism, înțelepciune și echilibru, iar contemporanii sunt sceptici, realiști, superficiali, lipsiți de credință, insensibili.

În planul ideatic, contradicția dintre generații se transformă în conflictul classic tânăr-bătrîn, conflict prezentat prin răsturnarea planurilor temporale, conform enunțului poetic: ”S-a întors mașina lumii, cu voi viitorul trece”. Epigonii sunt exponenți ai trecutului, chair dacă sunt exponenți ai prezentului, pentru că au”inimi bătrâne, urâte” . Predecesorii devin oameni b#%l!^+a?ai viitorului, pentru că bțtrânețea lor este plină de ”inimi mari, tinere încă” În chip specific eminescian, trecutul se dilate și paralizează acțiunea prezentului. Eminescu se include printer epigone și realizează un poem al negației și al îndoielii universale. În cartea lui Nicolae Oprea, Arte poetice românești este publicată o mărturie tîrzie a lui Eminescu despre acest poem, despre această vârstă a bătrâneții: ”Când mă aflu față cu cei bătrâni, cu literature din deceniile trecute, parcă sunt într-o camera încălzită….simți că acești oameni erau într-un contact nemijlocit cu un public oarecare, mic ori mare, dar, în sfârșit, era un public. Față cu cei moderni parcă mă simt într-o camera rece. Și într-o camera rece – ve fi observant oricine asta- pare că lipsește ceva, nu căldura însăși, ci ceva pipărit, parcă pe peretele curat fusese ceva și nu mai este, sau simțământul familiei când moare cineva din casă”

În poezia sa sunt cuprinse toate dispozițiile sale lăuntrice, toate ecourile pe care le-a resimțit de-alungul vieții, exaltarea și extazul, duioșia, revolta și sarcasmul. Chemările care se sting fără răspuns, vocile șoptite, fâșâitul de ierburi, susurul apei, toate astea se regăsesc în ritmul rima și expresivul vers liber.

Regăsim alături de acestea imaginea bătrânilor și a bătrâneții sub diferite forme. Bătrânii săi înțelepți, bătrânii săi prezentați ca genii sunt întâlniți sub diferite prezentări, se ghicesc în diferite versuri sau fraze, în lirică sau în proză.

Bătrânul – zeu, bătrânul – mag, bătrînul – rege/împărat, bătrânul – mentor sau bătrânul – model sunt doar câteva reprezentări pe care le-am regăsit în Arta poetică a lui Eminescu.

De la Mememto mori, la Odin și poetul, la Sărmanul Dionis, la Cezara și până la Scrisori (I, II, III, IV, V) Eminescu s-a inspirat din înțelepciunea bătrânilor. Și toate aceste ipostaze ale bătrâneții, așa cum le-am prezentat ne conduc către înțelegerea modului în care Eminescu a folosit această înteligență a bătrâneții.

3.2. Categorii de bătrâni înțelepți

3.2.1. Bătrânul-zeu

Memento mori a fost publicată în 1930 și are un număr impresionant de versuri – aproximativ 1300. Se pare că poezia a fost create în mai multe etape, a trecut prin mai multe variante – Tempora mutantur, Vanitatum vanitas, Skepsis, Cugetări, Panorama deșertăciunilor – toate acestea sugerând doar trecerea timpului. Poezia urmărește alături de alte teme, visul uman, de la apariția omului pe pământ până la încredrea în învingerea fatalității. George Călinescu spunea despre poema aceasta, că trebuie ca: ”în poemul lui Eminescu să desfacem două elemente deosebite: cronolgia civilizațiilor și filosofia pesimistă a mortalității lor”

Poemul începe cu versurile:

”Vrăji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare

Când în straturi luminosae basmele copile cresc

Mergi, tu, luntre-a vieții mele, pe-a visării lucii valuri……”

prezentând astfel cititorului personajul principal: autorul își privește viața care trece sub trecerea timpului. Poetul urmărește în tot poemul, diferite culturi, fiecare dintre ele cu propriul său bătrân, propriul său mag, propriul său înțelept: b#%l!^+a?

”Colo stau salbateci negri cu topoarele de piatră. 
În pustiu aleargă vecinic, fără casă, făra vatră, 
Cap de lup e-a lor căciulă, pe-a lor umeri, piei de urs; 
Colo-nchină idolatrul ne’ntelesul foc de lemne, 
Colo magul lui îi scrie pe o piatră strâmbe semne 
Să nu poat-a le-nțelege lungul secolilor curs. 
Babilon, cetate mândră cât o țarț, o cetate 
Cu muri lungi cât patru zile, cu o mare de palate 
Și pe ziduri uriașe mari grădini suite-n nori; 
Când poporul gemea-n piețe l-a grădinii lungă poală, 
Cum o mare se frământă, pe când vânturi o răscoală, 
Cugeta Semiramide prin dumbrăvile răcori. 
Acel rege — o lume-n mâna-i — schimbătoarea lui gândire 
La o lume da viață, la un secol fericire”

În tablourile Babilonul și Asiria, Egipetul și Palestina, întregul mers al civilizației încetează, viciile pătrund în lumea, o usucă. Cel care simbolizează viața lumii întregi este bătrânul – rege, el fiind cel care stăpânește urgia, fericirea ura. Este asemănat lui Dumnezeu pentru că are putere absolută. Dar ceea ce nu-l cruță nici pe el este moartea.

Tabloul roman schițează veșnicia timpului, iar regele este simbolic, este cel care reprezintă universalitatea unui imperiu, a Imperiului Roman. b#%l!^+a?

Tabloul Daciei neromanizate este creat pentru a prezenta o viziune mitică, de rai a tărâmurilor Daciei. Toate miturile prezente în acest tablou, ne conduc către un reprezentant feminine al ințelepciunii bătrânești, Dochia. Dochia este prezentă în mai multe proiecte lirice sau de proză ale lui Eminescu.

Confruntarea Romei cu Dacia este un alt tablou al poeziei, un tablou foarte bine caracterizat de către Dumitru Popovici: ”Poema Deșertăciunilor părăsește în acest moment ritmul, segmentar al tablourilor izolate, ea capătă accentul susținut și suflul înalt al epocii. Doi uriași stau în față: Roma, cu întregul ei cortegiu de virtuți și de zei locali și zei împrumutați din nordul germanic. Tablourile din natură își sporesc proporțiile spre a cuprinde imensitatea gestului în care zei și titani hotărăsc soarta lumii. Pasajul tot, străbătut de un puternic suflu epic, domină epopeea eroică romană prin formulele lui de artă, prin tăriade bronz a expresiei prin b#%l!^+a?sentimentul de colos – ce se desprinde din alăturarea umanului de suprauman”

Astfel, fiecare civilizație care are un tablou prezentat în acest poem, are propriul său zeu, propriul său bătrân – zeu, bătrân înțelept. Pentru daci și romani, Cezar și Decebal sunt bătrânii zei: Cezare! Cât pari de mare – și ce mic în adevăr! ……..

Decebal, bătrânul – zeu își apără poporul și prin rostirea blestemelor:

”Vai vouă, romani piternici!Umbră, pulbere și spuză

Din mărirea-vă s-alege! Limba va muri pe buză…!

Napoleon este bătrânul – zeu al năvălirilor germanice, este cel care a arătat că istoria se poate reduce la un individ, dar care este supus legilor vieții.

Și chiar dacă bătrânii – zei sunt cei care conduc omenirea, iar soarta acesteia depinde de ei, finalul poemului este conform lui George Călinescu: ”Memento mori este o Legende des siecles, luând-o de la omul paleolitic și terminând cu Napoleon III, trecând bineînțeles prin episodul Daciei Traiane. Pretextul e romantic și comun, spiritul e românesc”

În Odin și Poetul, Odin este bătrânul- zeu care este înfățișat ca un bătrân înalt, cu barba lungă, mătăsoasă și cu un singur ochi. Odin este bătrânul care a renunțat la un ochi pentru a primi înțelepciunea. Este unul dintre principalii zei ai norvegienilor, era stăpânul Walhalei.

”Râzând Odin și ridicându-și cupa

M-ar saluta. Și haina ceea lungă

Și albă creții ar arunca de neauă

Și părul lung mi s-ar îmfla de vânt. b#%l!^+a?

…………………………………..

Dar un bătrân ce sta-ntr-un colț de masă

Ridică cupa lui cu mied: „Ascultă,

Nu mi-i ști spune ce mai face țara

Ce Dacia se numea regatul meu?

Mai stă-nrădăcinată-n munți de piatră,

Cu murii de granit, cu turnuri gote,

Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?”

„Nicicum, o, Decebal. O văd

Pentru întâia dată acum înălțată

Prin părul tău ca o coroană mândră,

Lucrată-n pietre scumpe ca-n granit.„

Ca tipar extern al acestei cetăți, stătea pe capul fostului rege întors între divinitățile Valhalei, coroana lui, imagine din care se vede cum lumea miturilor eminesciene se întîlnește uneori cu cea a ideilor arhetipale platonice. Odin făgăduiește poetului intrarea în paradisul supremelor frumuseți ale nordului, ale lumii boreale:

”Și ți-oi deschide-atunci

Portalele nalte de la hael

Cu lungi coloane de zăpadă, cu-arcuri

De neaua alba, ca argint din Ophir….”

b#%l!^+a?

3.2.2. Bătrânul-mag (in poezie și proză.)

După bătrânul – zeu, avem bătrânul – mag present în opera eminesciană. Bătrânul –mag apare în poezia și în proza acestuia, ca un Călător în stele. Călătorul în stele apare în Scrisoarea I, în care viziunea oriental apare din plin, iar filosofia kantiană se recunoaște ușor. În Scrisoarea I, avem magul călător, cel care are înfățisarea asemînătoare unui liber cugetător:

“În fruntea lui e strânsă un ev de-nțelepciune,
Viața lumii toată în mintea-i a-ncăput
Trecutul (…) viitorul, el poate-a ți le spune.”

Așa îl găsim pe bătrânul dascăl, sub a cărui frunte viitorul și trecutul sunt tot-una, găsim magul călător prezentat cu trăsături indiene, iar astrologia este ceea ce îl caracterizează. Zborul de căteva clipe, printre stele acoperă mii de zile , devenind uneori și inspirația poetică pentru un tânăr călugăr.

”Univesrul fără margini e în degetul lui mic,

Căci sub fruntea-i viitorul și trecutul se încheagă,

Noaptea – adânc-a veșniciei el în șiruri o dezleagă;

Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr

Așa el sprijină lumea și vecia într-un număr”

Această cugetare, această caracterizare este formulate sub forma unui system filosofic, iar intuiția acestuia adduce putere asupra eternității și infinitului. Un singur om, reușește astfel să stăpânească ceea ce ar putea face o civilizație întreagă, iar bătrânul – mag devine simbolul unei țări.

Odin este zeul care râde, este zeul caer vindecă durerea, este zeul care dezvoltă în seninătate b#%l!^+a?imperiul frumuseții interioare:

„Sărman copil-zice bătrânul zeu-

De ce răscolești tu toată durerea

Ce sufletul tău tânăr a cuprins?

Nu crede că-n furtună, în durere, în arderea unei păduri bătrâne, în arderea și amestecul hidos

Al gândurilor unei neferice

E frumusețea.

Nu-în seninul, în liniștea adâncă sufletească,

Acolo vei găsi adevărata,

Unica frumusețe…

Din cupa mea de aur bea auroră

Ș-între seninul blândei diminețe în pieptul tău…

Și-atunci să cânți.

Vei ști ce e frumos”.

Sărmanul Dionis este opera în proză care i-a adus lui Eminescu recunoașterea ca scriitor nu doar ca poet. Proza fantastică Sărmanul Dionis prezintă omul din punct de vedere rational sau logic real. Dionis, un tânăr de 18 ani meditează pe marginea unei idei filosofice kantiene, pe care o amestecă cu elemente de mitologie, cu credințe străvechi. Dionis trăiește în sărăcie, câștigându-și existența greu, dar trăindu-și viața în lumea cărților. Deschide cartea b#%l!^+a?lui Zoroastru și Dionis va ajunge în lumea lui Alexandru cel Bun, în ipostaza Călugărului Dan, și de aici totl pătrunde și se dezvoltă sub o altă logică.

Prin magie, Dionis a susșine de acum toate schimbările temporale și spațiale, inclusive structura universului. Formula magică este în cartea lui Zoroastru, formula descoperită întâmplător de Dionis, iar visul începe odată cu desifrarea cheii „… și tot astfel, dacă închid un ochi, văd mina mea mai mică decât cu amândoi. De aș ave trei ochi, aș vede-o și mai mare, și cu cât mai mulți ochi aș ave, cu atît lucrurile toate dimprejurul meu ar părea mai mari”

Bătrânul – mag apare și în poezia Vremi de mult trecute, se regăsește în Strigoii, straturile mitologice după care s-a inspirat fiind legate de Grecia antică, de Dacia și de romani, de credințe de mult uitate si dezgropate în poeziile sale. În Memento mori, Grecia nu era prezentată ca putere politică, ea era prezentată ca un izvor mitologic, Roma și Dacia erau părți într-un război al titanilor. Eminescu a încercat să construiască în opera sa o mitologie dacă completă, împrumutând din mitologia greacă unele personaje. Phosphoros este caracteristic acestei mitologii, unul dintre eroii pe care a încercat să-i asemene unei astfel de mitologii fiind Decebal, care avea chipul și trăsăturile acestor divinități.

Luceafărul este opera lui Eminescu care oferă strălucire și unitate întregii culture românești, este construită ca un mechanism viu în care toate piesele concur la realizarea unității. Gândirea mitică este în Luceafărul depășită de gândirea filosofică, idea geniului nemuritor b#%l!^+a?din stele fiind prezentă în toate versurile, prezentareea sa fiind foarte bine realizată:

”Părea un tânăr voievod

Cu păr de aur moale,

Un vânăt giulgi se-ncheie nod

Pe umerele goale.

Iar umbra feței străvezii

E alba ca de ceară

Un mort frumos cu ochii vii

Ce scânteie-n afară”

Povestea acestui ”tânăr voievod” este legată de povestea de iubire pământeană care se desfășoară între pământeni și de imposibila poveste de iubire dintre el ș frumoasa Cătălina.

Iubirea îl îndeamnă să ceară să devină muritor, cerând Demiurgului să nu-i refuze această dorință:

”Si pentru toate dă-mi în schimb

O oră de iubire”

Luceafărul, care primește acum numele de Hyperion – fiul cerului, cel care merge deasupra și care reprezintă omul ca o ființă morală superioară – este refuzat:

„Noi nu avem nici timp, nici loc

Și nu cunoaștem moarte”

Luceafărul este fiul soarelui și al lunii, etse un titan ucis de alții, Demiurgul este bătrânul – mag cel face și desface veșnicii, cel care refuză ca fiul soarelui și al lunii să moară pentru o oră de iubire. Demiurgul, bătrânul – mag, îi propune Luceafăruluisă fie conducător de oști:

”…Oștiri spre a străbate

Pământu-n lung și marea-n larg b#%l!^+a?

……………………………….

Vrei poate –n fapte s-arăți

Dreptate și tărie

……………..

Și pentru cine vrei să mori?

Întoarce-te, te-ndreaptă

Spre-acel pământ rătăcitor

Și vezi ce te asteaptă”

Demiurgul are astfel posibilitatea de a păstra ceea ce trebuie păstrat, de a nu amesteca nemurirea cu viața care piere brusc.

Povestea magului călător în stele este o poemă scrisă la 1880, are un fir epic care poate fi urmărit foarte ușor: împăratul cel bătrân – bătrânul împărat – vrând să vadă pe mâna cui lasă tronul, îți trimite băiatul la prietenul săi magul, care trebuie să-l pună la încercare. Magul – identificat cu divinitatea după nume (Zamolxis) este deținătorul cărții destinelor. Bătrânul mag descoperă că în cartea sa, feciorul de împărat nu este trecut din varii motive și pentru a afla adevărul despre destinul săumerge într-o peșteră pe care o va folosi ca un lăcaș de incantație și ca punct de plecare spre călătoria printre stele. Peștera pe care o descrie Eminescu este primitoare, nu este gura unui iad, este un sanctuar, este o poartă stelară, o poartă către alte lumi, către speranțe, către viitor:

b#%l!^+a?

”El zice ș’a lene coboară la vale,
La porți uriașe ce duc în spelunci.
De stânci prăbușite gigantici portale
Descue și intră în mândrele hale
De marmură neagră, întinse și lungi.

Pilastri de aur pe muri se coboară,
Pe jos sunt covoare țesute ‘n flori vii
Și stele, în candeli dulci raze presară
Și aeru-i dulce ca ‘n noaptea de vară
Și razele-s calde și trandafirii.

Prin hala cea mare cu pasure line,
Ei trec și prin bolte săpate ‘n granit
Ei intră ‘ntr’o sală cu miroase plină;
A murilor marmuri lucind ebenine
Ca negre oglinde de tuciu lustruit.

Bătrânul în urmă-i el poarta o ‘nchide.
Adânc întuneric i’nconjur’ atunci —
Pe masa cea mare încet el aprinde
Potirul albastru viorelei cei blânde, b#%l!^+a?
Ea – aruncă ‘n negru – aer raze, vinete dungi.”

Himera pe care o trăiește tânărul domnitor este combătută de bătrânul-mag prin:

”Nebun ori ești lunatec – bătrânul murmurează…

E visul tinereții, e sete de amor.

Îngerul tău e-o rază și trupul ei un nor..

Tânărul care era condus de regale somnului în diferite alte lumi, dories să fie conducătorul lumii, dorise să împartă coronae la regi și la regine, devine acum un călugăr:

„În van pune pe suflet greo[a]ile cătușe

De gânduri uriașe, de nalte rugăciuni,

În van în a lui urmă a-nchis a lumei ușă

La visele ei turburi, cu mari deșertăciuni;

Pe focul cugetării a presurat cenușă,

Ci sub cenuș-ard încă consumatori cărbuni.

Atunci visul mărirei s-o șterge-n a lui gând

Când peste spuza sură se va turna pământ.”

Zădărnicia pe care o descoperise tânărul domnitor este dată tot de iubirea pentru o femeie, iubire pe care a găsit-o în călătoria printer stele alături de mag. Acum tânărul călugăr așteaptă pe țărm încă o mare călătorie, o călătorie pe care doar bătrânul mag i-o poate oferi, o călătorie în care magul călător știe cum poate să prindă năluca, care nu-i din lumea terestră:

„Dar nu aici. Aicea de viață n-are parte,

Vom merge-n lumea unde trăiește mai departe.

Poemul însă n-a mai fost sfârșit.”

 Vremea năvălirilor barbare este prezentată în Strigoii unde Arald, stăpânul avarilor care are b#%l!^+a?o logodnică dunăreană, Maria, moare. Pornit într-o călătorie în munți după steaua polară, ajunge la Zamolxe, magul care șade pe o stâncă și care seamănă izbitor cu cel din Magul călător prin stele:

„Ajuns-a el la poala de codru-n munții vechi;

Isvoare vii murmură și săltă de sub piatră,

Colo cenușa sură în părăsita vatră,

În codri-adânci cățelul pământului tot latră,

Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi.

Pe-un jilț tăiat în stâncă stă țapăn, palid, drept,

Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân;

De-un veac el șede astfel – de moarte-uitat, bătrân,

În plete-i crește mușchiul și mușchi pe al lui sân,

Barba-n pământ i-ajunge și genele la piept.”

Ceea ce îi cere magului nu sunt bogății, este doar viața reginei sale Maria, iar ceea ce oferă la schimb este închinarea lui la zeii daci pentru totdeauna:

„- O, mag, de zile vecinic, la tine am venit,

Dă-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a răpit,

Și de astăzi a mea viață la zeii tăi se-nchină.”

Magul îl conduce în aceeași peșteră cu marmură neagră, cheamă toate elementele naturii să dea viață unui mort – Mariei:

„- Din inimă-i pământul la morți să deie viață,

În ochii-i să se scurgă scântei din steaua lină, b#%l!^+a?

A părului lucire s-o deie luna plină,

Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânță de lumină,

Din duhul gurii tale ce arde și îngheață.”

Întâlnirea celor doi se produce, Arald devine strigoi, iar Maria cea cu brațe reci vine la întâlnirea cu iubirea. După ce reunește în acest mod cele două suflete, bătrânul mag îți reia locul pe jilțul de piatră:

 „Pe jilțul lui de piatră înțepenește drept

Cu cârja lui cea veche preotul cel păgân.

Și veacuri înainte el șede-uitat, bătrân,

În plete-i crește mușchiul și mușchi pe al lui sân,

Barba-n pământ i-ajunge și genele în piept.”

Magul, personajul frecvent întâlnit în opera lui Eminescu este cel care face trecerea spre mituri, spre credințe, spre păstrarea acestora sau spre încălcarea lor. În opera eminesciană magul capătă aspect mitologice. Zamolxe, zeul dac este foarte des reprezentat în opera sa, iar înfățișarea sa este caracteristică unui bătrân, unui bătrân – mag.

Gemenii este o poezie care este caracteristică curentului romantic. Brigbelu, frate cu Sarmis este îndrăgostit de iubita acestuia Tomiris. Își ucide fratele în dorința acerbă de a lua puterea, se însoară cu Tomiris și la nunta lor invită pe lângă boierii țării și pe zeii Daciei.

Surpriza este data de apariția lui Sarmis:

” Brigbelu, rege tânar din vremea cea carunta,

Pe zeii vechii Dacii i-a fost chemat la nunta; b#%l!^+a?

Frumos ardea în flacari prinosul de pe vatra,

Când intra oaspii falnici sub boltile-i de piatra,

În capul mesei sade Zamolxe, zeul getic,

Ce lesne urca lumea pe umaru-i atletic,

În dreapta lui sub valul de ceata mândrul soare,

În stânga-i sade luna sfioasa, zâmbitoare …

La mijlocul de masa pe tronu-i sade el,

Cu plete lungi si negre, întunecos, Brigbel,

încolo voievozii, boierii dupa treapta

soptesc cu admirare în barba înteleapta

Când spune cântaretul povesti din alte vremuri,

De regi de-a caror fapte te miri si te cutremuri.

si pe când toti asculta – chiar regii din firide,

Cu gura-n pumn ghidusul se strâmba si tot râde

Cu mutra lui de capra si trup schilod de Faun,

îsi târâie piciorul tinându-se de scaun …

Deodata-n fundul salii, apare sub un arc,

Cu stânga rezemata de spada-i de monarc,

Nebunul Sarmis – care-i cu craiul frate geaman,

Ca umbra ou fiinta-i ei amândoi s-aseaman.

Dar galben e la fata si ochii ard în friguri

si vânata e gura; el vine cu pasi siguri;

si pe pumnaru-si scapa Brigbel mâna regala,

Din tron pe jumatate cu furie se scoala …

Nebunu-nalta dreapta, se uita fix la el: b#%l!^+a?

Cu mâna pe pumnaru-i încremeni Brigbel.

si ca sa înteleaga nainte-i ce se-ntâmpla

Nebunu-si trece mâna la ochi, apoi la tâmpla.

Se uita turbur, pare ca si-ar aduce-aminte

De-o veche povestire, cu jalnice cuvinte.

Cu glasul lui ce suna adânc ca din arama,

El noaptea cea eterna din evii-i o recheama,

Arata cum din neguri, cu umeri ca de munte,

Zamolxe, zeul vesnic, ridica a sa frunte

si decât toata lumea, de doua ori mai mare,

Îsi pierde-n ceruri capul, – în jos a lui picioare;

Cum sufletul lui trece venind din neagra ceata,

Cum din adânc ridica el universul-n brata,

Cum cerul sus se-ndoaie si stelele-si asterne,

O bolta rasarita din negure eterne,

si decât toata lumea de doua ori mai mare

În propria lui umbra Zamolxe redispare.

"Priviti-l cum sta mândru si alb pe-naltul jet –

El umfla rasuflarea vulcanului maret,

Daca deschide-n evii-i el buza cu mânie

si stelele se spulber ca frunzele de vie,

El mâna în uitare a veacurilor turma b#%l!^+a?

si sorii îi negreste de pier fara de urma,

Daca se uita-n mare, ea tremura si seaca,

De-si pleaca a sa frunte, tot ceru-atunci se pleaca,

Ci-n evii tai, Zamolxe, tu n-ai creat vreodata

Un chip mai blând, mai gingas, decât ast chip de fata,

Gândirea ta, divine, abia putu s-adune”

Iar citarea ar putea continua pentru a prezenta întregul tablou al întâmplării și al acțiunii bătrânului – mag în viața celor doi gemeni.

3.2.3. Bătrânul-împărat sau rege

Împărat și proletar este conform unui critic literar, un simplu discurs politic și social. Însă poemul, împărțit în patru părți, prezintă tablouri aflate în antiteză, primul și al treilea fiind tablouri care prezintă revolta, iar al doilea și al patrulea au în centru figura Cezarului, a bătrânului-împărat care gândește soarta uneii lumi întregi, dar fără a avea puterea de a o schimba. „Grandoarea absolută a spiritului și nimicnicia himerică a ființei se întâlnesc în condiția umană, a cărei expresie supremă – și suprem ironică – este cea a genialității”

Ultima parte din poem, introduce figura Cezarului înfrânt, pentru a sugera în chip simbolic, ruina mărețiilor pământești. Din teatrul shakesperian care a fost inspirația acestui poem, Eminescu a realizat aceste mari versuri în care prezintă nefericitul-împărat, nefericitul rege b#%l!^+a?Lear decăzut din domnie, alungat de proprii săi copii, lovit de nebunie:

”Îi pare că prin aer, în noaptea înstelată,

Călcând pe vârf de codri, pe-a epelor măriri,

Trece cu barba alba – pe fruntea-ntunecată

Cununa cea d epaie îi atârnă uscată.

Moșneagu rege Lear.”

Scrisoarea a III-a este poezia care se pare că ar fi trebuit să facă parte dintr-un amplu proiect reunit sub numele poeziei Memento mori . Însă scrisorile eminesciene s-au reunit sub numele de scrisori, cele cinci scrisori fiind viziunea romantică și motivul condițiie omului de genu.

Scrisoarea a III-a reprezntă oamenii politici ai vremii: Mircea cel Bătrân și Baiazid, evocând astfel trecutul țării noastre. Întălnim acum bătrânul-împărat sau bătrânul – sultan:

”Și cum o privea sultanul, ea se-ntunecă… dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,

………………………………………………………………

Și sub dânsul universul într-o umbră se întinde;
Iar în patru părți a lumii vede șiruri munții mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul și Balcanii seculari;
Vede Eufratul și Tigris, Nilul, Dunărea bătrână –
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.”

………………………………………………….

Mircea cel Bătrân este prezentat ca un bătrân simplu, care adduce în tabăra sultanului gândurile de pace și de înțelegere, gândurile prin care Încearcă să-și adăpostească țara de furia cotropitorilor:

”La un semn deschisă-i calea și s-apropie de cort
Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.
– Tu ești Mircea?
– Da-mpărate!
– Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
– Orice gând ai, împărate, și oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierți;
Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn și nouă de mila Măriei tale…
De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris și pentru noi,
Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război.
– Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândești că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, bătrâne, câți în cale mi s-au pus!”

Plecarea bătrânului care nu a putut păstra pacea, nu a duce decât freamăt și zgomot, iar coifurile lucitoare umplu câmpul și lupta începe. Bătrânul – sultan își aduce oastea spre pieire, Mircea înuși luptând pentru victorie și pentru țara sa. Bătrânul – domnitor este prezent și la finalul poeziei, când este invocat Țepeș pentru a face dreptate:

”Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,
Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!”

Revedere este o poezie de inspirație populară care are ca motive codrul, natura în general. Codrul este prezentat ca un frate, crai, ca un înțelept, ca un împărat slăvit, luând înfățisări umane, care îl conduc spre personificarea într-un bătrân-împărat, care stăpânește lumea, care o ajută să învingă, care adduce lumii întregi numai bunătate prin vârsta și acțiunile sale.

Povestea magului călător aduce o nouă formula a bătrânului, aduce bătrânul – împărat, cel acre ăși trimite fiul să-și afle viitorul, soarta. Eminescu ne arată un rigă fabulous, care este chinuit de problemele statului său, de boierii săi:

„În sala cu muri netezi [de-o] ca marmora de ceară,

Pe jos covoare mândre, cu stâlpi de aur blond,

Cu arcuri ce-și ridică boltirea temerară,

Cu stele, cu flori roșii pe-albastrul ei plafond,

Cu arbori ce din iarnă fac blânda primăvară

Și-ntind umbre cu miros pe-a salei întins rond,

Acolo sta-împăratul… boierii lui de sfat –

Pe tronu-i de-aur roșu sta mut și nemișcat.

Ca aripe de lebezi mari, albe, undoioase,

Pletele-argintoase pe umerii-i cădea

Și barba lui cea lungă pe [umeri] piept cădea deasă,

Dar ochii, [lui puternici castelele] stele negre, întunecați sclipea.

Sprâncenele-i bătrâne se-ntunecau stufoase,

În mână sceptru de-aur, povara lui cea grea.

Pe fruntea lui cea ninsă de aur diadem –

Părea c-așteaptă-a morții întunecos problem.”

 Problemele bătrânului-împărat sunt esențiale pentru un om de stat, care înainte de a pune pe umerii fiului său – tânărul voievod – domnia unei țări, decide să afle ce soartă are, prin a-l pune să citească ”cartea lumei” . Ev –ul de înțelepciune îl găsește numai la bătrânul – mag care poate să-i aducă liniștea bătrânului – împărat.

Făt – Frumos din lacrimă este un basm din seria celor scrise de Eminescu. Basmul de prezintă un bătrân-împărat care de vreo 50 de ani era în război cu un vecin. Împăratul vecin murise, dar vrajba a rămas moștenire copiilor săi. Bătrânul-împărat nu avea moștenitori ”se simțea slab, se simțea murind și n-avea cui să lese moștenirea urii lui ”. După multe rugăciuni, împărăteas i-a dăruit un moștenitor, care în una din zile a plecat în lume. Prima oprire a fost la palatal de aramă unde fiul împăratului vecin l-a întâmpinat.

Eminescu ne prezintă în acest basm imaginile bătrânilor împărați învrăjbiți de ură, care se luptă pentru a păstra se pare un ritual al luptelor strpvechi, care transmit copiilor lor, aceeași învrăjbire și placer a curgerii sângelui.

Și în Călin – Nebunul, bătrânul – împărat are grija domniei sale, a împlinirii supușilor săi, grija familiei sale. Pentru a avea urmași sănătoși și viteji, bătrânul – împărat este de acord ca cel care va salva fetele să fie soțul uneia dintre ele. Bătrânul – împărat are astfel înțelepciunea de lăsa moștenirea unui viteaz.

Povestea codrului prezintă într-un mirific cadru natural, marele împărat, codrul. Codrul este bătrânul înțelept, bătrânul care adăpostește iubirea, care concură cu întreaga natură la protejarea iubirii.

”Trecut-au anii…” a avut șapte versiuni, versiuni în care scurgere timpului este însoțită de pierderea inocenței și a percepției primei vârste:

” Căci nu mă-ncântă azi cum mă mascara

Povești și doine, ghicitori, eresuri

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară

Abia-nțelese, pline de-nțelesuri.”

Încercarea de înviere a trecuturlui nu poate reface ceea ce a fost, conexiunea și comunicarea cu natura nefiind posibilă: ”Cu mâna mea în van pe lira lunec”. Acum bătrânul este împărat, împăratul care conduce gândurile cu care se luptă acum la vârsta senectuții. Bătrânul – împărat este îngândurat, rupt de propria-ființă, întunecat, covârșit de umbra uriașă a timpului scurs: ”Iar timpul crește-n urma mea……mă-ntunec!”

3.2.4. Bătrânul –mentor

   Nuvela eminesciană este preocupată de modalitatea kantiaăa, aratând subiectivitatea reprezentărilor autorului despre lume. În același timp sesizăm și construcția schopenhaueriană, aici autorul pune accent pe substanța lumii, care se realizează veșnic. Aceasta este o explicație pentru apropierea visului și a vieții, precum și utilizarea mijloacelor magice, a unor coduri și parole, de sondare a trecutului și a spațiului cosmic, a propriei ființe. Dionis este un personaj, care întrupează un arheu spiritual. Teoria migrațiilor sufletului, motivul arheilor, care este prezentată amanunțit în opera Archaeus, aici este susținută de meșterul Ruben, care îl îndeamnă pe Dionis să aspire la forța divină din cercul de foc, care se află în doma interzisă. “Ruben și Dan, diavolul trăiește în călugărul lunatic, sunt, în închipuirea lui Eminescu, Faust și Mefisto, aduși la proporțiile spiritualității moldave din Evul Mediu.”

Ruben-Riven aparține seriei Nefratelui, fiind construită esoteric din influențele germane, egiptene, iudaice, iraniene și folclorice. Magia și practicarea acestuia este o acțiune păgână și mitologică. El fiind un meșter, are posibilitatea de a intra sub incidența magului eminescian, acesta fiind urmărit mai ales în legăturile sale cu somnul și cu moartea, și deasemenea cu alcătuirea ființei ți a cosmosului. Ruben-Riven este un personaj, care are, mai ales rolul de a călăuzi, fiind mai mult scindată. Prin ei se pune din nou în discuție și modul de utilizare a cărții, informația și lectura ca supraviețuire.  

În Archeus Eminescu construiește teoria arheului prin inspirația directă din Leibniz, bazându-se pe originalitatea fenomenelor de viață, inclusiv pe omul veșnic prezentat ca un prototip al individului uman. Arheul este prezentat ca un factor stabil în mișcarea formelor materiei. Realul este același în toate metamofozele din lume, este idealul acestora. S-a spus ca Archeus ar fi fost realizat ca o introducere la Avatarii faronului Tla, însă realitatea este aceea că Archeus este posterior Avatarilor. Dialogul filosofic din aceasta se defășoară în cârciuma Corabia lui Noe, unde bătrânul înțelept, original și ciudat în același timp, întâlnește pe povestitor: ” Când îl văd intrând pe bătrân zic ; „Ce drac ! pe acesta nu l-am văzut niciodată… hai să vedem cine-i?" . .. Iau pălăria din cui, cobor iute scările și la Corabie. Întru 'nlăuntru … moșneagul — la masa mea”

Tânărul este informat și convins de teoria arheilor, cei care sunt marea enigmă a vieții. Centrul gândirii eminesciene o formează teoria despre individul metafizic, nemuritor, omul cel veșnic, care trăiește în mii de oameni, acesta fiind totodată și fundamentul filosofic al acestei proze. Această trăire se poate realiza în vis: “S-ascultăm poveștile, căci ele cel puțin ne fac să trăim și-n viața altor oameni, să ne amestecăm visurile și gândurile noastre cu ale lor. În ele trăiește Archaeus. Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieții omenești. Cu povești ne leagănă lumea, cu povești ne adoarme. Ne trezim și murim cu ele”.

Cel mai bun exemplu pe care îl dezbate bătrânul este Archaeus. Înainte de a-l defini, afirma: “Cugetări imposibile nu există, căci, îndată ce o cugetare există, nu mai e imposibilă, și dac' ar fi imposibilă, n-ar exista.” Aici precizează autorul infinitul. Timpul măsurat este necesar doar pentru omenire pentru a se încadra în lume, aceasta însă este infinită, deci acesta face posibil ca omul să “călătorască” în diferite timpuri. Este posibilă trecerea din realitate în vis și invers, o idee  determinantă a lui Eminescu. “O lume ca nelumea este posibilă, neîntreruptă fiind de-o altă ordine de lucruri.” Povestea faraonului Tlá pune problema reîncarnării, însă are o teorie foarte neobișnuită, conform căreia “cu toate schimbările ce le dorește un om în persoana sa, totuși ar vrea să rămâie el însuți persoana sa.” “Cine și ce este acel el sau eu care-n toate schimbările din lume ar dori să rămâie tot el ? Acesta este poate tot misterul, toata enigma vieții. Nimic n-ar dori să aibă din câte are. Un alt corp, altă minte, altă fizionomie, alți ochi, să fie altul numai să fie el.”

Întrebările și nelămuririle în operă, succed, ajungând la cele mai înalte culmi, finalul fiind însă enigmatic. La urma urmei aflăm un singur lucru, “Archaeus este etern. Și etern este tot ce este întotdeuna de față .. . în acest moment.” Deci omul se mișcă continuu în timp îmbrăcând înfățișări diferite, de fiecare dată cu o nouă șansă de schimbare, dar “cei mai mulți oameni însă rămân întrebări, uneori comice , alteori neroade, alteori pline de înțeles , alteori deșarte.”

Cezara este, în pofida consistenței planului realității, o nuvelă fantastică cu valoare filosofică. Caracterul nuvelei este „mitică”, neavând o intrigă deloc complicată. Cezara este fiica contelui Bianchi, dependent al jocurilor de cărți, logodnica marchizului Castelmare, care o vrea drept soție, în schimbul datoriilor contelui față de el, care s-au adunat din cauza jocului de noroc. Ea a devenit astfel, victima șantajului lui Castelmare.  Lucrurile, însă, se complică după ce aflăm, că Cezara se-ndrăgostește de un călugăr, Ieronim, pe care îl zărește într-o zi din fereastră.  Ieronim este un tânăr, care posedă o stranie frumusețe demonică, la fel ca și celelalte personaje eminesciene.   Eminescu s-a inspirat din opera lui Schopenhauer –  Lumea ca voință și reprezentare, din capitolul Metafizica amorului, de unde a folosit ideea lui Ieronim despre dragoste. Dragostea este de fapt manifestarea voinței oarbe de a trăi, Ieronim refuzând  mecanisa de speța a amorului, el fiind o persoană de natură hyperioniană, un posibil Hyperion.  

În descrierea bătrânului Euthanasius, insula apare a o fortăreață de stânci. Această insula are o singură intrare, acesta fiind ascunsă după o piatră, ce poate fi dată la o parte. În spatele acestei pietre se află tunelul, care duce spre interiorul insulei. Insula este, de fapt, o vale, situată sub nivelul mării apărată de furia valurilor de fortăreața de stînci. În centrul insulei este un lac, format din patru izvoare, ce se varsă în acest lac. Aceste patru izvoare corespund fluviilor Raiului. În inima lacului este o altă insulă, lângă o Insulă Mare se află o Insulă Mica, ceea ce duce la concluzia, că este vorba despre o insulă în insulă. Insula Mică este înconjurată de o dumbravă de portocali, unde se vede situată pricasa și peștera, în care locuiește bătrânul Euthanasius. Pereții peșterii sunt onamentați de sculpturi, de un basorelief, care înfățișează mitul Adam-Eva: “Pe un perete e Adam și Eva. Am cercat a prinde în aceste forme inocența primitive. Nici unul din ei nu știe încă ce-nseamnează iubirea, ei se iubesc fără să știe că formele sunt virgine și necoapte, în expresia feței am pus duioșie și nu pasiune, este un idil liniștit și candid între doi oameni ce n-au conștiința frumuseței, nici a goliciunei lor. Ei umblă-mbratișați, sub umbra unui șir de arbori, dinaintea lor o turmă de miei”. Cheia intregii nuvele este ascunsă în comentariul acestor grupuri statuare.

Bătrânul Euthanasius mărturisește că a învățat organizarea socială de la albine, statul cărora este construit pe instinct. Acesta i se pare modelul desăvârșit de organizare, întrucât natura nu greșește niciodată, fiind o creație perfectă și mai presus de orice. Abia aici sunt evidente ideile „fiziocratice” ale lui Eminescu. În acest „rai pământesc”, după cum acesta este numit de bătrân, este invitat Ieronim pentru a-l stăpâni, după moartea lui Euthanasius. Insula lui Euthanasius, prin aspectul ei luxuriant, prin natura ei explozivă, germinativă, ce are asupra lui o varietate de forme vegetale, minerale și animale, prin flora și fauna, de dimensiuni suprafirești, prin corespondențele dintre sunet, culoare și miresme, ne apare ca o variantă pământească a Edenului, ca un loc miraculos, ca o variantă a grădinii Raiului. În eseul Insula lui Euthanasius Mircea Eliade precizează, ca în această nuvelă “avem de a face cu cea mai desăvârșită viziune paradiziacă din literatura românească” și că insula lui Eutahansius este mai degrabă o „geografie mitică, nu reală” . Această insulă este un teritoriu sacru, nu profan.

3.2.5. Bătrânul-model

Bătrânul – model este bătrânul care în opera eminesciană oferă celor din jur atât de multe informații și atât de multe concepâii despre lume, încât este comparat cu un model pentru cei din jur.

În Scrisoarea I este bătrânul – dascăl, cel care este așezat sub zodia timpului, a timpului scurs ireversibil pentru om. Omul nu are timp universal la dispoziție, nu are timp fără început și fără sfârșit. Luna este cea care beneficiază de acesta fiind astrul care este prezentat în opoziție cu omul. Bătrânul dascăl îți măsoară timpul după ”….ceasornicul urmează lung-a timpului cărare”

Bătrânul –dascăl este cel care întrevede sfârșitul prin răcirea soarelui și pierderea forței de atracție a acestuia. Timpul va muri, iar trupul său va deveni veșnicie. Prin aceste profeții, bătrânul – dascăl nu devine altceva decât un profet, un model al celor ce urmează după el, al celor ce îl ascultă.

Destinele indivizilor tereștrii este cel la cer cugetă bătrânul, nicidecum cel al lumilor cosmice, iar identitatea oamenilor cu ei înșiși și cu întreaga omenire este prezentată astfel: ”Unul e în toși, tot astfel precum una e în toate” . Voințele mărunte care s elovesc de timpul ireversibil aproape că nu mai contează:” …Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?…Ca și vântu-n valuri trece peste traiul omenesc”.

Bătrânul – dascăl devine model pentru cei care nu știu ce e viața sau nici măcar nu s-au gândit că ar putea avea o viață:

”Și când propria ta viață singur n-o știi pe de rost,

O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost?

Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,

Printre tomuri brăcuite așezat și el, un brac,

Aticismul limbii tale o să-l pună la cântări,

Colbul ridicat din carte-ți l-o sulfa din ochelari

Și te-o strange-n două șiruri, așezându-te la coadă,

În vro notă prizărită sub o agină neroadă”

Astfel, dascălul ca om de geniu, nu poate aspira la nemurire, nu mai poate obține recunoașterea meritelor sale nici măcar pentru posteritate, pentru că nepăsarea, comoditatea și reaua credință conduc spre ignorarea operei, doar biografia subțire a unuia și a altuia va conta:

”….pete multe, răutăți și mici scandale, păcatele și vina

Oboseala, slăbiciunea, toate rele ce sunt

Într-un mod fatal legate de o mână de pământ”

Zoe Dumitrescu – Bușulenga spuena despre bătrânul – dascăl din Scrisoarea I: ”…după ce bătrânul-dascăl, înțeleptu învestit cu geniu, își reprezintă nașterea grandioasă a cosmosului, romanticul roman iubitor de contraste se întoarce cu o amară ironies pre lumea cea mica, spre microcosmosul uman, pentru a restabili proporțiile adevărate ale ambițiilor, nebuniilor și vanităților omenești”

Construindu-și opera în stil schopenhaurian, dar pornind cu inspirația de la Kant, Eminescu realizează cadre intuitive la umanități concrete. Astfel în Sărmanul Dionis realizează prototipul unui individ veșnic – Zoroastru, Dan, Dionis – ca mentalitate a unei substanțe în realizarea veșniciei: ”Pe deplin așa cum mi-ai spus-o, dascăle, zise, Dan, azi sunt încredințat că vremea nemărginită este făptura nemuritorului nostrum suflet. Am trait în viitor. Îți spun acuma am doi oameni cu totul deosebiți în mine – călugărul Dan, care vorbește cu tine și trăiește în vremurile domniei lui Alexandru-vodă, altul cu alt nume, trăind peste cinci sute de ani de acum înainte. În șir, răspunde Ruben, poți să te pui în viața tuturor înșilor cari au pricinuit ființa ta și a tuturor a căror ființă vei pricinui-o tu. De aceea oamenii au simțire întunecată pentru păstrarea și mărirea neamului lor. Sunt tot ei, cei cari renasc în strănepoți….” Și astfel, Dionis/Dan recunoaște cum bătrânul dascăl a avut dreptate, cum dascălul a devenit un model pentru el, un învățător care a avut dreptate cu privire la timpul petrecut în această lume sau în cele viitoare în care el a trăit.

Dionis îi recunoaște dascălului Rubentoate învățăturile din cartea sa, tot ceea ce apare acolo fiind trăit și urmat de Dionis, uneori fără dorința de a urma aceste învățături, doar viața conducându-l”- …Ah! meștere Ruben, zise el zâmbind, cartea ta într-adevăr minunată este!… numai de n-ar ameți mintea; acuma simt eu, călugărul, că sufletul călătorește din veac în veac, același suflet, numai că moartea-l face să uite că a mai trăit. Bine zici, meștere Ruben, că egiptenii aveau deplin dreptate cu metempsicosa lor. Bine zici cum că în sufletul nostru b#%l!^+a?este timpul și spațiul cel nemărginit și nu ne lipsește decât varga magică, de a ne transpune în oricare punct al lor am voi. Trăiesc sub domnia lui Alexandru-vodă și am fost tras de o mână nevăzută în vremi ascunse în viitorul sufletului meu. Câți oameni sunt într-un singur om? Tot atâția câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub ceriul cel limpede al nopții. Și, dacă ai mări acea picătură, să te poți uita în adâncul ei, ai revedea toate miile de stele ale ceriului, – fiecare o lume, fiecare cu țări și popoare, fiecare cu istoria evilor ei scrisă pe ea – un univers într-o picătură trecătoare”.

4. ESTETICA BĂTRÂNEȚII LA EMINESCU

4.1. Chipul bătrânilor eminescieni

Poezia Viața, prezintă o imagine satiric – reală a unui rotund egumen, a unui călugăr, care era pentru acele vremurii dascălul oamenilor, era cel care spunea oamenilor adevăruri. Eminescu îl reprezintă foaret clar în aceste versuri:

”Când aud vreodată un rotund egumen,

Cu foalele-ncinse și obrazul rumen,

Povestind că viața e calea durerii

Și că pocăința urmează plăcerii,

Mă întreb: „Acesta poate ca să știe”

Tot prin ironie romantică Eminescu realizează portretul bătrânului dascăl, care a fost identificat de exegeți în persoana filosofului german Emmanuel Kant, care reprezintă o culme a gândirii umane și pentru care Eminescu avea cea mai mare admirație, portret alcătuit prin contrastul dintre aparența și esența, dintre înfățișarea umilă și modestă a bătrânului dascăl și grandoarea preocupărilor sale de ordinul cunoașterii:

"Iar acolo' batrânul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate,

Într-un calcul fara capat tot socoate si socoate

si de frig la piept si-ncheie tremurând halatul vechi,

Îsi înfunda gâtu-n guler si bumbacul în ureche;

Uscativ asa cum este, gârbovit si de nimic,

Universul fara margini e în degetul lui mic".

Pentru realizarea portretului bătrânului dascăl, Eminescu valorifică mitul titanului Atlas, din mitologia greacă, despre care se spune că susținea întreaga boltă cerească pe umerii săi puternici:

"Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umar

Asa el sprijina lumea si vecia într-un numar."

Universul de gândire al bătrânului dascăl se desfășoară între Geneza și Apocalipsa. Imaginea cosmogonică memorabilă din "Scrisoarea I" este inspirată din "Imnul Creațiunii" din partea a X-a din "Rig-Veda". Primul vers al imaginii cosmogonice "La-nceput, pe când ființa nu era, nici neființa" nu este decât o parafrază dupaă primul vers din "Imnul creațiunii: ”stimei nu era nici neființa, nici ființa”. Dupa cum se poate oberva, Eminescu nu face altceva decât să inverseze termenii de "neființă" și "ființă". După această variantă cosmogonică indiană lumea b#%l!^+a?s-a născut prin conjugarea a doi factori: masculin și feminin, pe o hierogamie cosmică, printr-o căsătorie sacră. Factorul masculin este un principiu de natură spirituală, dinamic și activ, un impuls primordial, un "primum movens" care pune lumea în mișcare, un factor misterios și impenetrabil:

"Când nu s-ascundea nimic, desi tot era ascuns…

Când patruns de sine însusi odihnea cel nepatruns."

Acesta este "Unul" sau "Unicul" principiul suprem al vieții numit în Upanisade, Brahman. Factorul feminin este un factor material pasiv identificat cu însusi haosul primordial, înfățișat de Eminescu întocmai ca-n Imnul Creațiunii, ca o-ntindere nesfârșită de ape, ca o mare de-ntuneric, ca o prăpastie fără fund. Conjugarea celor doi factori este exprimată de Eminescu prin versuri antologice:

"Dar deodat-un punct se misca… ce întâi si singur. Iata-l

Cum din haos face muma, iar el devine tatal…"

Magul călător în stele, cel care deslușea viața, iubirea, înțelepciunea zugăvește imaginea bătrânului foarte bine:

”Bătrân, cu ani o sută pe fruntea lui de nea

Și mâna lui sbârcită, uscată însă, tare,

A țărilor lungi frâuri puternic le ținea.

Și țările ’nflorite și ’ntunecata mare

La glasul lui puternic gigantic se mișca.

Dar nu se miră lumea de brațu-i ce supune,

Ci de a lui adâncă și dreaptă ’nțelepciune.

………………………………………………..

Ca aripe de lebezi mari, albe, undoioase,

Pletele argintoase pe umerii-i cădea

Și barba lui cea lungă pe piept îi cădea deasă,

Dar ochii, stele negre, întunecați sclipea;

Sprâncenele-i bătrâne se ’ntunecau stufoase,

În mână sceptru de – aur, povara lui cea grea,

Pe fruntea lui cea ninsă de aur diadem –

Părea c’așteaptă-a morții întunecoasă problemă.”

În întreaga operă eminesciană găsim găsim imagini ale bătrânilor cugetătoti, ale bătrânilor înțelepți, ale bătrânilor împărați, ale bătrânilor magi. În Scrisoarea I, imaginea bătrânului este clar desenată prin versuri:

”În fruntea lui e strânsă un ev de-nțelepciune,

Viața lumii toată în minte-i a-ncăput

Trecutul, viitorul, el poate-a ți le spune”

 Magul călător, din Magul călător în stele este reprezentat prin trăsături de inspirație indiană. Preocuparea pentru astrologie este caracteristică înțelepților indieni, iar zborul prin stele care acoperă mii de zile într-o clipă este inspirată din aceeași tradiție indiană, în care mii de ani pământești echivalează cu o zi cerească. Calitățile bătrânului dascăl sugerează un simbol al înțelepciunii, nu o persoană reală sau una istorică. Puterea intelectuală a dascălului este relatată clar:

”Universul fără margini e în degetul lui mic, 
Căci sub fruntea-i viitorul și trecutul se încheagă,
Noaptea-adânc-a veșniciei el în șiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Așa el sprijină lumea și vecia într-un număr.”

Având izvoare pline de inspirație în mai toate filosofiile lumii pe care le-a studiat, Eminescu a realizat imagini vizuale și auditive reușite în poeziile sale. Caracterizările bătrânilor din poemele sale sunt realizate și fizic și psihic în versuri care formează cititorului imaginea clară a personajului.

Imaginea bătrânului-domnitor din Scrisoarea III este schițată prin câteva trăsături semnificative: ”un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port”. Vârsta eroului are și funcție estetică, conferind voievodului experiența une vieți întregi, echilibrul maturității și b#%l!^+a?înțelepciunii, iar modesta-i înfățișare și vorba simplă și cumpătată subliniază o profundă legătură între acesta și poporul pe care îl conduce. Chiar dacă, conform istoriei Mircea cel Bătrân era în floarea vârstei în timpul acelei bătălii, poetul ”îl îmbătrânește”.

Sub masca protectoare a ”moșneagului” gârbovit de ani se ascunde o personalitate puternică, plină de patriotism –”iubirea de moșie e un zid” – care determină acțiunile pe care acesta le face – ”Mircea însuși mână-n luptă vijelia-ngrozitoare”- trupul ascultă îndemnurile inimii, îl însuflețește cu mult curaj și ovitejie surprinzătoare. Tăcerea modestă a acestuia, respectuoasă, ospitatlitatea cu care-l întâmpină pe Baiazid, arată o înțelepciunea sedimentată de-a lungul anilor.

”…………………………………………………….

Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs…
Și de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Și, purtat de biruință, să mă-mpiedec de-un moșneag?
– De-un moșneag, da, împărate, căci moșneagul ce privești
Nu e om de rând, el este domnul Țării Românești……………”

În Odin și poetul, Odin este ființa nevăzută, cea care nu apare fizic, este doar cea care trebuie să de-a poetului clarificări, acorduri și învățăminte. Bătrânul care apare în poezie este Decebal, regele Daciei, cel care stă în cap de masă, închinând o cupă de vin. Întrebarea pusă de acest bătrn domnitor lui Odin este cea legată de țara lui:

 „…………………..Ascultă,

Nu mi-i ști spune ce mai face țara

Ce Dacia se numea regatul meu?

Mai stă-nrădăcinată-n munți de piatră,

Cu murii de granit, cu turnuri gote,

Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?”

Odin era înfățișat în mitologie, ca un bătrân înalt, cu barbă mătăsoasă și cu un singur ochi (se spune că la celălalt ar fi renunțat în schimbul înțelepciunii). Purta o mantie lungă, pălărie cu boruri largi și lance. Lupul și corbul erau supușii săi loiali.

Capitolul III al nuvelei Cezara începe cu o scrisoare, scrisoarea unui bătrân sihastru Euthanasius. Această scrisoare relevă grădinile luxuriante ale insulei Euthanasius, înconjurată de stânci, insula pe care poți intra doar printr-o peșteră.Scrisoarea acestui bătrân, realizează cea mai desăvârșită viziune paradisiacă din literature, această insula făcând posibilă întâlnirea finală dintre cei doi îndrăgostiți, drama trăită de ei terminându-se aici, cu ajutorul acestui înțelpt bătrân care le-a găsit locul iubirii. Cele patru izvoare de pe insula, structura ei concentrică care realizează în mod evident centrul lumii, reeditează cu ajutorul bătrânului călugăr, Paradisul. Dar este un Paradis interzis celor din afară, doar Cezara și Ieronim, bucurându-se de el. Subiectul nuvelei este unul amoros, dar descries laconic, marea parte a acesteia fiind redată prin a monologuri, descrieri, discursuri. Astfel, Cezara, tânără protejată a pictorului Francesco, este promisă, împotriva voinței sale, de tatăl ei, marchizul Bianchi, în căsătorie marchizului Castelmare; ea îl vede de la fereastră pe Ieronim, Călugăr de la mănăstirea învecinată, și este atrasă de frumusețea demonică a tânărului. Francesco îl invită pe Ieronim să-i pozeze pentru un tablou având ca subiect „Căderea îngerilor”, Cezara – ascunsă în atelier – îl vede, se îndrăgostește de el și îi scrie, oferindu-i iubirea. Ieronim primește însă scrisori și de la bătrânul călugăr Euthanasius, retras în singurătatea unei insule paradisiace; textele acestuia au, pentru tânărul său „fiu spiritual”, valoare inițiatică și – în ultimă instanță – revelatorie: Euthanasius îl face să-și recunoască dragostea pentru Cezara și să răspundă chemărilor copilei inocent-tentatoare. Din cauza unui duel cu Castelmare, Ieronim e îndemnat de Francesco și de Cezara să plece din oraș – pleacă pe mare și descoperă insula lui Euthanasius, unde bătrânul murise. Nunta Cezarei e amânată un an din cauza morții marchizului Bianchi; retrasă la o mănăstire, tânăra (care crede că Ieronim a murit) are obiceiul să înoate în mare și astfel descoperă insula, refăcând cu Ieronim perechea adamică.

În drama Mira, conflictul construit de Eminescu este între două generații care reprezintă două vârste ale spiritului. Bătrânii sunt apostoli ai credinței, reprezentați în drama de Luca Arbore, descries ca o ”ruină/hieroglifă” care a supraviețuit din vârsta eroică a lui Ștefan cel Mare, a propovăduit încrederea în virtutea de militar a poporului roman.

Ioana Em.Petrescu spune despre imaginea bătrânului în Demonism:”…. în Demonism, metafora ia înfățișarea definiției, într-un fel de citire depoetizată a universului, care se constituie de fapt (prin chiar această transformare a limbajului poetic în limbaj al logicii) într-o viziune de coșmar „rece", cu aparențe raționale, a lumii. O lume în care umanitatea, jucărie a răutății divine, oferă zeului plictisit spectacolul comic al ambițiilor ei neputincioase:

Ne-am născut noi, după ordin divin,

Făcuți ca să-și petreacă Dumnezeul b#%l!^+a?

Bătrîn cu comica-ne neputință,

Să râdă-n tunet de deșertăciunea

Viermilor cruzi, ce s-asamăn cu el,

Să poată zice-n cruntă ironie: Pământ….”

În Rugăciunea unui dac , blestemul împotriva zeului începe cu un elogiu adus creatorului, cel care a învins haosul și moartea: ”Sus inimile voastre!Cîntare aduceți-i! El este moartea morții și învierea vieții!” După întreaga celebrare, imaginea bătrâneții, abătrânului este data de versul care cere îngăduirea intrării în repaus, în odihna veșnică, în următorul pas după bătrânețe. Și următoarele versuri cer liniștea unui suflet care a âmbătrânit căutând iubirea, durerea trebuind să fie întreruptă de ruperea definitive a legăturilor cu viața:

”Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,

Pîn' ce-oi simți că ochiu-mi de lacrime e sec,

Că-n orice om din lume un dușman mi se naște,

C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaște,

Că chinul și durerea simțirea-mi ampietrit-o,

Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o

-Cînd ura cea mai crudă mi s-a părea amor…

Poate oi uita durerea-mi și voi putea să mor.”

Întreaga operă a lui Mihaii Eminescu realizează un portret cald al bătrânului, fie el zeu, mag sau dascăl. Fiecare dintre aceștia sunt înțelepți, sunt imaginați fizic ca fiind vizibili cititorului sau doar imaginari, sunt reprezentați cu claritate, sunt reali, palpabili, sunt persoane care devin imaginea poprului, imagine și personalitate de urmat.

4.2. Spațiul bătrâneții

”Problema spațiului, atât de specifică epocii modeme -— am putea-o numi o dominantă a ei, a păstrat amprenta a două mari concepții, una venind din filozofie, iar cealaltă din fizică: e vorba de apriorismul kantian si de teoria relativității a lui Einstein. Apriorismul filozofic afirmă că spațiul, ca si timpul, face parte dintre condițiile transcendentale ale experienței si că ideea de spațiu nu poate fi în vreun fel schimbată (influețată) de experiență. Nu avem de-a face cu o noțiune empirică, deoarece experiența nu este cu putință fără existența categoriei de spațiu; spațiul, ca si timpul, este o condiție a producerii fenomenelor”.

Bătrânii lui Eminescu și bătrânețea despre care acesta a compus atât e mult este cuprinsă într-un spațiu specific marelui poet. Acest spațiu este împărțit în mai multe planuri: planul terestru, planul cosmic, planul uman, planul naturii, etc.

Poezia Revedere este structurată ca o elegie filosofică, iar întâlnirea prezentată în aceasta este legată de reflecția asupra timpului, adică asupra acelui element care aduce bătrânețea. Locul în care este stabilit acel spațiu al bătrâneții codrului este natura, locul unde s-au reîntâlnit codrul și omul, după ani de peregrinări și căutări. Finalul poeziei ilustrează alcătuirea Universului, ca argument pentru faptul că natur, codrul este eternitatea, este locul unde omul își duce bătrânețea. Tot Ioana Em. Petrescu scrie despre virtuțiile împărăției codrilor și liniștea bătrâneții: ”Virtuțile sale sint similare virtuților cornului de argint al lunii, care invie vechea impărăție a codrilor și apare asociat (in variantele poemei Memento mori ) cu momentul reintegrării cosmice prin moarte:

Aș vrea ca la-a mea moarte pădurile să-nvie în toată-a lor antică și sfintă măreție.

Imperiu să devie, regina din stejar Puternică în lume să redevie iar

Fiindcă vreau, părinte, o-ntreagă-mpărăție La moartea mea cea tristă din noapte să învie,

Și fiindcă simt că viața-mi curînd se va sfirși,

Ți-încredinț cornul lunei – să-l suni, cînd voi muri”.

Ideea trecerii de la geneză la mișcarea lumilor și apoi la timpul bătrâneții germinează la Eminescu din vremea studenției, Egipetul fiind un astfel de exemplu. Poetul nu este altceva decât cel care rostogolește o roată a istoriei așa cum dorește, amestecând ani cu vârste sau vârste cu ani, realizând portrete și imagini împreună cu acțiuni și războaie în realizarea unei poezii:

”Când posomorâtul basmu, vechea secolilor strajă,

Îmi deschide cu chei de-aur și cu-a vorbelor lui vrajă b#%l!^+a?

Poarta naltă de la templul unde secolii se torc,

Eu sub arcurile negre, cu stâlpi nalți suiți în stele,

Ascultând cu adâncime glasul gândurilor mele,

Uriașa roat-a vremii înapoi eu o întorc.

Și privesc… Codrii de secoli, oceane de popoare

Se întorc cu repejune ca gândirile ce zboară

Și icoanele-s în luptă – eu privesc și tot privesc

La vo piatră ce însamnă a istoriei hotară,

Unde lumea în căi nouă, după nou cântar măsoară –

Acolo îmi place roata câte-o clipă s-o opresc!”

Babilonul, Palestina, cu al său Iordan și cu Cedron, cu templul Iehovei pe Sion, cu cetatea Ierusalimului, Egipetul, Grecia, Roma, Damascul, Dunărea și nu în ultimul rând Dacia, Sarmisegetuza sunt spații terestre ale bătrâneții, spații în care magul cel bătrân, zeul cel bătrân, bătrânul-rege, își duce viața, înceracă să găsească răspunsurile la întrebările care încă îl sâcâie, îl fac să caute nemurirea și adevărurile care stau la baza făruririi lumii și existenței timpului:

„Nu. Din fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale,

Dintre stânce arcuite în gigantice portale

Oastea zeilor Dăciei în lungi șiruri au ieșit –

Și Zamolx cu uraganul cel bătrân, prin drum de nouri,

Mișcă caii lui de fulger și-a lui car. Călări pe bouri,

A lui oaste luminoasă îi urma din răsărit.

…………………………………………………

Dar în camera îngustă lângă lampa cea de oliu

Palid stă cugetătorul, căci gândirea-i e de doliu –

În zădar el grămădește lumea într-un singur semn;

Acel semn ce îl propagă el în taină nu îl crede,

Adâncit vorbește noaptea cu-a lui umbră din părete –

Umbra-și râde – noaptea tace, mută-i masa cea de lemn.

………………………………………………………………

O văd Grecia ferice verde răsărind din mare

Cu-a ei munți frângând lumina pe-a lor creștet de ninsoare

Cu cer nalt, adânc-albastru, transparent, nemărginit…

Din colanul cel de dealuri se întinde-o vale verde

Ce purtând dumbrăvi de laur se încuiba și se pierde

Ici în mare, colo-[n] regii cu diadem [de] granit.

Și din cuibul cel de stânce colo sterp – ici plin de pini

Vezi ieșind din lunci de mirte, drumuri șese și grădini

Un oraș cu dome albe strălucind ca alb metal,

Lin cutremurându-și fața marea scutură-a ei spume

Repezind pe-alunecușul undelor de raze-o lume

Se spărgea c-un dulce sunet între scorbure de mal.

………………………………………………………………

Și în toate aceste spații se află bătrânul mag care a afalt sâmburele lumii:

În zidirea cea antică, sus în frunte-i turnul maur.

Magul priivea pe gânduri în oglinda lui de aur,

Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun.

El în mic privește-acolo căile lor tăinuite

Și [c-un ac el] cu bățul zugrăvește cărărușile găsite –

A aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos și bun.”

Sărmanul Dionis nu are puterea metafizică de a răsturna lumea, ci este un singur individ metafizic format dintr-o trilogie de indivizi – Zoroastru-Dan-Dionis – care formează o lume într-un spațiu cosmic și terestru, în perioade diferite, în timpuri diferite și într-o rmonie prestabilită cu alți indivizi care alcătuies un Tot unitar. Sub îndrăzneala de a se crede Dumnezeu, cade străfulgerat din ceruri, revine la viața pământeană, pentru că făcuse păcatul lui Satan și confundase participarea la Tot cu atotputernicia divină. Spațiul în care se regăsește bîtrânul mag este așezat în centrul unor cercuri astrologice, Dionis ajungând acolo atunci când deschide cartea pe care o atinge într-un anume punct, în centrul unor cercuri astrologice dintr-un Architecturae cosmicae sive astronomiae geocentricae compendium, Dionis are revelația uneia din reîncarnările sale trecute în chipul călugărului Dan din vremea lui Alexandru cel Bun. De acolo, printr-o nouă conjurație, se ridică în lună, prilej pentru autor de a descrie b#%l!^+a?fericirea edenică selenară. Existența din lună este, cum am spus, nu atât un alt ipostaz al prototipului Zoroastru, cât o intuire a vieții pure, spirituale, în absolut. Oriunde s-ar duce însă Dionis, va fi însoțit de aceeași femeie, fata spătarului Mesteacăn în vremea lui Alexandru cel Bun, Maria, în vremile moderne. La sfârșit, Dionis este găsit leșinat pe podeaua odăii sale, căci, literar vorbind, totul nu fusese decât un vis delirant. Visul delirant este spatial pe care autorul l-a lăsat a fi locul în care a călătorit, spațiul pe care l-a împărțit cu muritorii șii cu nemuritorii, spatial în care a devenit atotputernic. ”Mișcarea din trecut în viitor și invers se produce firesc, trăsătură proprie numai geniului. De la Sărmanul Dionis și Povestea magului călător în stele pînă la Luceafărul spațiul și timpul se supun voinței creatoare eminesciene, relația om-astre este o stare de normalitate. Visul și visarea sînt modalități de dezlănțuire liberă a fanteziei creatoare: „În faptă lumea-i visul sufletului nostru, nu există nici timp, nici spațiu – ele sînt numai în sufletul nostru. Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sîmbure de ghindă, și infinitul asemene, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă […]. Dacă lumea e un vis – de ce n-am puté să coordonăm șirul fenomenelor sale cum voim noi. Nu este adevărat că există un trecut – consecutivitatea e în cugetarea noastră – cauzele fenomenelor consecutive pentru noi, aceleași întotdeauna, există și lucrează simultan”. Astfel sînt anulate barierele de timp și spațiu, Dionis își dublează eul existențial, trăiește în altă epocă istorică și în alt spațiu. Iată-l în haina călugărului Dan, școlar la Academia de la Socola, discutînd cu dascălul său de matematică și filozofie Ruben: „Pe deplin așa cum mi-ai spus-o dascăle, zise Dan, azi sînt încredințat că vremea nemărginită este făptura a nemuritorului nostru suflet. Am trăit în viitor. Îți spun, acuma am doi oameni cu totul deosebiți în mine – unul călugărul Dan, care vorbește cu tine și trăiește în vremile domniei lui Alexandru-Vodă, altul cu alt nume, trăind peste cinci sute de ani de acum înainte”. Imaginarul poetului sfarmă orice limite, eroul său Dionis/ Dan schimbă ordinea cosmică, așază pe bolta cerească doi sori și trei luni, se mișcă fără opreliști printre stele.”

În cîrciuma Corabia lui Noe, moșneagul cu părul alb, ras cu totul la față și mirosind în chip plăcut a tabac, și-a găsit spatial terestru în care să își învețe ucenicul ce este Archeus. Dar surprinzător, nu este altceva decât un alt spațiu în care natura trebuie să se supuie, în care spatial cu legile lui geometrice, nu poate face legea, iar cel care va rezolva totul va fi somnul adânc în urma căruia nu va rămâne nimic.

Avatarii faraonului Tla este nuvela care caută principiul vieții, este nuvela care scrie cu lte cuvinte o altă literature filosofică. Bătrânul rege părea a fi un negru gândac care se plimba prin încăperile unui palat, un spațiu prea mare pentru o ființă atât de mica, iar Memfis – orașul – era la picioarele lui, cu albele cupole, a cărui ocean de palate urieșești, și străzi pavate cu pietre lungi și albe, cu palmieri în grădini acre formau un tablou, forma un uriaș Univers, în care i se părea că visează, ”el, căruia un pământ cu imperii i-e un grăunte, și că visul său măreț e pentru ăst moment Memfis… Bolțile ferestrelor i se arcau înalte deasupra frunței… bolta salei era scrisă de jur împrejur cu zodiile cerului… pe murii nalți erau chipurile zugrăvite a regilor Egipetului. El gândea… Ce umbre urieșești treceau în închipuirea sărmanului muritor, care-ntr-o lume atât de măreață se simțea atât de mic, ca o furnică ce plutește pe o frunză tremurătoare pe suprafața Nilului. Deodată peste fereștile înalte căzură lungi perdele roze… și el rămase în sala întinsă într-un întuneric trandafiriu îngreuiat de lumina lunei, ce plutea asupra Egipetului. Memfis dispăruse de sub picioarele lui… el rămase singur, cu gândurile lui negre… Noaptea tăcea… El se primbla prin umbra trandafirie a salei în talarul lui negru-strălucit… apoi scoase din sân o fiolă de […] dintr-un singur ametist, luă o cupă săpată dintr-un corail mare, pe care o umplu cu apă sântă a Nilului… Destupă fiola și turnă trei picături ca cerneala din ea peste apa din cupă și [apa] deveni încet-încet întâi galbenă ca un aur diafan, apoi roză ca Cerul aurorei, apoi albastră și adâncă ca albăstrimea cerului. El se uită încet în pahar și părea că vedea lucruri ciudate în metamorfozele colorilor lui… Într-adevăr i se păru că vede în aurul diafan din fund o muscuță de om, c-o cârjă în mână, bătrân și pleșuv, dormind cu picioarele-n soare și cu capul în umbra tinzii unei biserici… În apa roză văzu parcă un peștișor vioriu, care semăna cu un tânăr frumos… În apa viorie văzu un om sinistru și rece, cu fața de bronz…

– Peste cinci mii de ani – șopti eu surâzând… O, Rodope, Rodope!…………………….  el simțea că bătăile inimei i se răresc… simțea storcându-i-se viața din sân… simțea că… nimic… nimic. El murise cu fruntea plecată pe pieptul ei………………………. Era ca și când toată măreția trecuse ca un vis iluminat de-un fulger pe dinaintea ochilor, și nu mai rămăsese decât un întuneric, asemenea celuia din somnul fără vis, un întuneric, fără spațiu și fără timp.”

Și totul se petrece în vis, căci bietul cerșetor se trezește, iar orașul d ela picioarele sale dispare, el este la picioarele orașului, iar spatial său este mic, infim și meimportant pentru un b#%l!^+a?asemenea vis.

Spațiile unde bătrânii lui Eminescu sunt plasați în acțiunile lor sunt uneori încărcate de energii, de spaime, de bucurii, de puteri metafizice pe care poetul le recunoaște. Insula lui Euthanasius este spațiul în care bătrânul mag a găsit loc iubirii, plăcerilor unui cuplu care nu își găsea liniștea în lumea reală. Intrarea pe insula este făcută printr-o peșteră, care simbolizează intrarea într-o altă lume, într-o lume idilică în care doar liniștea și iubirea poate fi regăsită, înconjurată de mare, insula e un paradis al vegetației, locuit de armonioase lumi de albine, străbătut de apele unui râu; în centrul său se află o peșteră, transformată de basoreliefurile lui Euthanasius în templu al erosului – erosul centrează astfel, și aici, cosmosul eminescian.

Spațiul marelui Părinte din Luceafărul este cerul, iar Luceafărul este cel care vine la bătrânul Demiurg să ceară ceva; să devină muritor pentru iubire. Refuzat, oferindu-i-se orice altceva decât asta, dându-i- se multe sfaturi despre ceea ce va vrea să facă, spatial în care Demiurgul își duce bătrânețea rămâne același nemuritor și rece . Divinitatea instauratoare de ordine și de ființă; „Dumnezeu e în noi, în mintea omului”, „Eu e Dumnezeu” glăsuiesc note care revin constant în caiete. „Ajuns la conștiința tragică a amurgului zeilor – opinează Mihai Cimpoi eul eminescian se dedă acțiunii de recuperare și reinstaurare grabnică a lor în spațiul dezeificat”. În aventura cunoașterii ființei, punerea legilor omenești sub legea divină trece și printr-o fază de demonizare. „Mitul Demiurgului, care este un mit-umbrelă ce-și asociază mitul Voievodului (al Regelui), mitul Călugărului și Geniului (nu numai al Poetului, ci și al naturii catilinare, în genere) se prezintă ca un model existențial suprem”.

Eminescu ne învață că moartea și bătrânețea deopotrivă, presupune în mod dialectic și regenerarea sub semnul Eternei Reîntoarceri. Într-una din tezele de doctorat care au avut ca temă Eminescu, unul dintre autori au scris despre Eminescu, timp, spațiu și Memento mori: ”În triunghiul acesta: timp, amintire, moarte am situat spațiul liric din poemul discutat. A trebuit să străbatem fiecare dintre aceste concepte pentru a înțelege geografia imaginală în care ne mișcăm în poemul analizat. Având ca atmosferă în care se scaldă reveria. Ca ființă prin excelență sintetizatoare, Eminescu tindea să conceapă acel fel de construcții tipice sintezei. Imaginalul, reveria materială, simbolul sunt astfel de elemente de sinteză. Un capitol întreg am dedicat astfel energiilor reminiscente ale cuvântului și ale simbolului. Ne situam și aici într-un spațiu al întâlnirilor dintre eros și tanatos, dintre eros și anamnesis, dintre timp și visare. Observam cum prăbușirea în sine și de sine a civilizațiilor se află mereu la o intersecție de termeni care trebuie conciliați. Pentru a surprinde gândirea poetică in actu. „Astfel, mișcarea gândirii poetice este strict analogă mișcării naturii, căci ele se supun, și una și alta, aceluiași proces. Universul și poemul care îl cântă se desfășoară pornind de la același punct, urmând aceleași direcții. Geneza cosmică și geneza poetică au aceeași obârșie – și aceeași dezvoltare”, scrie George Poulet………………Puțină atenție s-a dat unei invocații din finalul poemului, în care însuși spațiul intermediar al imaginilor se vădește insuficient.

Tu, ce în câmpii de caos semeni stele – sfânt și mare,

Din ruinele gândirii-mi, o, răsai, clar ca un soare,

Rupe vălur'le d-imagini, ce te-ascund ca pe-un fantom

Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire,

Ce ții bolțile tăriei să nu cadă-n risipire,

Cine ești?…Să pot pricepe și icoana ta… …”

Astfel putem încadra spațiul în care sunt așezați bătrânii eminescieni, ca fiind spațiu al întâlnirilor de tot felul, între bătrâni, personaje, autor. ”Timpul, dar nu cel obiectiv, ci cel mitic, va deveni o dimensiune a spațiului, în care folclorul și prelungirile lui culte vor sădi semnul lui Hyperion, ce nu cunoaște nici limite, nici vârste. Nemurirea din basmele noastre va deveni la Eminescu o realitate a artistului, ce ființează dincolo de om și lumea sa, cunoscând experiența telurică și învățând din ea cum să nemurească poezia, iubirea și propriul eu. ”

Spațiul gol este întotdeauna angoasant, datoriă stării de nesiguranță pe care o trezește. De la "a pustiei si a noptii măreție" sau "să învie în deșerturi șir de visuri ce te mint", pâna la "nisipul din pustiuri","prin desert străbat sălbatic mari familii beduine", "un leu pustiei rage turbarea lui fugindă", descifrăm o nouă rețea de imagini obsedante ce trimit spre spațiul b#%l!^+a?gol, insecurizant. Opusă deșertului, haosului, natura este spațiul protector securizant.  În locul unei concluzii a spațiului bătrânilor în opera lui Eminescu pot folosi un amplu citat din Eugen Simion: ”Eminescu și-a construit astfel propriul său univers mito-poetic, concentrându-se, după cum remarca E. Simion, în jurul a opt mituri care: …vin și dispar pentru a reapărea în alte poeme, sub înfățișări și conotații schimbate. Ele comunică între ele și adeseori, fără de veste își schimbă locul într-un discurs, cum este cel romantic, în care amănuntul este observat din unghi cosmic. Este vorba despre mitul nașterii și morții universului („Memento Mori”, „Mureșanu”, „Rugăciunea unui dac”, „Scrisoarea I”); mitul istoriei în care Eminescu se referă la mărirea și decăderea marilor cetăți iar, pe de altă parte, așează în opoziție „plenitudinea și înțelepciunea trecutului” și prezentul decăzut; mitul înțeleptului, al magului, al dascălului care știe să citească semnele întoarse din cartea lumii și apără legea veche; mitul erotic „cu nuanță idilizantă din micile poeme bucolice” sau cu nuanță filozofică („Luceafărul”);mitul oniric – prin care poetul imaginează „lumile posibile, spațiile cosmice , tărâmurile unde stăpânește o altă ordine și crește o altă floră”, unde „se desfășoară existențe paradisiace care scapă de mașinăria lumii istorice”; „mitul întoarcerii la elemente” – ce sugerează „existența unui spațiu de securitate pentru spiritul bolnav de nemărginiri, ostil față de limitele existenței curente, încolțit de eveniment și de răul existenței mărunte”; mitul creatorului în care sunt exprimate „poziția și rostul creatorului în raport cu celelalte experiențe ale spiritului” („Odă – în metru antic”, „Luceafărul”) și un mit poetic prezent, în creația eminesciană, în două ipostaze: prima, „directă, explicită”, se referă la „poezia ca temă de reflecție în poem” (de exemplu, versurile din „Epigonii”: „Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate / Voluptuos joc cu imagini / Strai de purpură și aur peste țărâna cea grea”), iar a doua, „esențială”, se referă la dimensiunea orfică a poeziei, „ca expresie a unei muzicalități interioare, profunde, o muzică inconfundabilă, care devine semnul de identitate al eminescianismului”

4.3. Retragerea bătrânilor înțelepți

Dacă spațiul în care se desfășurau bătrânii lui Eminescu era atât de diferit d ela o poezie la alta și totuși avea ca punct de sosire Universul și cunoașterea adevărului absolut depsre viață, retragerea acestora din cetatea poeziei se pare că duce tot spre aflarea adevărului absolut.

În Memento Mori versurile ”Las-să dorm…să nu știu lumea ce dureri îmi mai păstrează./ Îmbătat de-un câtec vecinic, îndrăgit de-o sfântă rază,/ Eu să văd numai dulceață unde alții văd necaz/,…” ne indică primul pas spre retragere a unui bătrân, a unui înțelept care încearcă să așeze în primul plan ceea ce e bun, pentru ca visul în caer s earuncă să îi aducă liniștea. Bătrânii regi și bătrânii obișnuiți se aruncă în piramida visurilor:

”Pe-ale Nilului mari valuri, astfel pe-unde de popoară
Umbra gândurilor regii se aruncă-ntunecat.
Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde,
Ale trestiilor sunet, ce sub luna ce pătrunde”

Chiar și ceea ce bătrânii zei a-i tuturor cetăților despre care a scris Eminescu în această poezie, au găsit gândul înțelept de a se retrage visând:

”În zădar le scrii în piatră și le crezi eternizate,
Căci eternă-i numai moartea, ce-i viață-i trecător.

În zădar o măsurăm noi cu-a gândirilor măsură,
Căci gândirile-s fantome, când viața este vis.”

Magul călător, care ținea în mâna-i sbârcită frâiele țărilor, cu înțelepciunea sa părea că își așteaptă retragerea din această lume prin moarte, iar boierii din juru-i, priveau la soarele ce le lucea cu dor, cu ănțelepciunea omului care a trecut prin viață:

”Vremea pe ai mei umeri s'a grămădit bătrână.
Din oase și din vine a stors a vieții suc
Și slabă și uscată e 'mpărăteasca-mi mână.
Brad învechit prin stânce pe tronu-mi mă usuc,
Curând va 'ntinde moartea mantaua ei cea brună
Pe mine… Și suflarea-mi aripile-i o duc. b#%l!^+a?
Cu rece – aghiazmă moartea fruntea mea o sfințește
Și inima-mi bătrână bătăile-și rărește.
 Și sufletu-mi pân' n'a 'ntins îmflatele-i aripe
Spre-a stelelor imperiu întins ca și un cort,
Nainte până corpu-mi să cadă în risipe,
Nainte de-a se rupe a vieții mele tort,
Rog cerul să 'nmulțească hotarnicele clipe,
S'urnesc pe umeri tineri imperiul ce-l port—

Pe-a fiului meu umeri voiu pune pân' trăiesc
Imperiul gigantic, purpuru 'mpărătesc.”

Înainte de se retrage prin sfânta moarte, bătrânul mag i-a chemat pe boieri, pentru a le spune întreaga viață. Retragerea sa este simplă ca atunci când ar bea un pahar cu vin, care îl duce în dulcea lume a somnului:

”Bea—zice—atunci somnul din muri se coboară
Și ochii-ți sărută cu dulce surâs;
Atunci tu grumazu-i cu brațu 'nconjoară ,
El aripa lui și-o ridică și sboară,
Te duce cu dânsul în lumea de vis”

Bătrânul –dascăl din Scrisoarea I descoperă că în propria-i

”……….lume se ridică mii de umbre după stinsul lumânării

Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții

Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții”

Odin, după îndelungata-i călătorie din fundurile mării, găsește retragerea ca fiind plăcută și ușoară în brațele zeilor, care lin șușotesc:

Și Odin își deschise ochii albaștri
Și mari, râzând cu ei iar zeii
Lin șoșoteau între ei bătrânește
Și surâzând își aduceau aminte
De-a tinereții zile dulci a lor, ascunse
În negura secolilor trecuți.

Bătrânul mag din Sărmanul Dionis este cel care încă nu își găsește liniștea, portretul din perete nu-l poate convinge unde este, cin este – Dan ori Dionis – de ce este acolo lângă Maria cea cu voce caldă, cristalină, cea cu voce de copil. Oare toată încercarea lui de a găsi iubirea, atotputernicia au fost în van? Se pare că da, din moment ce visul în care era atotputernic s-a sfârșit, iar el a rămas pe pământ, același Dan, care avea o carte în care citea: ” Fost-au vis sau nu, asta-i întrebarea. Nu cumva îndărătul culiselor vieții e un regisor a cărui existență n-o putem explica? Nu cumva suntem asemenea acelor figuranți care, voind a reprezenta o armată mare, trec pe scenă, încunjură fondalul și reapar iarăși? Nu este oare omenirea istoriei asemenea unei astfel de armate ce dispare într-o companie veche spre a reapărea în una nouă, armată mare pentru individul constituit în spectator, dar același număr mărginit pentru regizor. Nu sunt aceiași actori, deși piesele sunt altele?”

Luceafărul își face retragerea atunci când descoperă că iubirea absolută nu există, iubire pentru care Demiurgul, bătrânul – înțelept, a refuzat să-i ia nemurirea, în schimbul orei de amor:

”Ușor el trece ca pe prag 
Pe marginea ferestei 
Și ține-n mâna un toiag 
Încununat cu trestii.

Părea un tânăr voievod 
Cu păr de aur moale, 
Un vânat giulgi se-ncheie nod 
Pe umerele goale.

Iar umbra feței străvezii 
E albă ca de ceară
Un mort frumos cu ochii vii 
Ce scânteie-n afară.”

Retragerea bătrânului- domnitor din Scrisoarea III este urmată de luptă, de dorința aprigă a lui, dar și a oștenilor lui de a-și apăra țara, râul, ramul: b#%l!^+a?

”Și abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium, 
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase, 
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreții umplu câmpul și roiesc după un semn
Și în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn……”

Euthanasius, monahul care a lăsat această scrisoare nepotului său Ieronim, își anunță în finalul acesteia, retragerea din viața vie, el rămânând ca un suflet al insulei pe care practice o lasă moștenirea nepotului său, dezvăluindu- i intrarea pe ea:”………….Eu, mulțămită naturii, m-am dezbrăcat de haina deșertăciunii. Știu că tu ești pân-acum frate laic. Nu te călugări, copilul meu… nu te preface în rasă și comanac din ceea ce ești, un băiat cuminte. Am fost sihastru, nu călugăr. Aș vrea ca cineva să-mi ieie locul în această sihăstrie, căci sunt bătrân și poate curând să-mi bată ora mântuirii. Vină tu, dar numai după ce voi muri… pe cât trăiesc scutește-mă și tu. Am trebuință de singurătate. Bătrânețea este o moarte înceată, ce încet bate inima mea acum, ce iute bătea înainte de 60 de ani… Lume, lume! Și într-o zi va bate din ce în ce mai încet, apoi va înceta, căci s-a sfârșit undelemnul candelei. Știu că n-am să simt c-am să mor. Va fi o trecere molcomă și firească, de care nu mă tem. Voi adormi… de nu m-aș trezi numai iar… Îți sărut fruntea,

Euthanasius”

Eminescu transformă în metafore biblice simbolurile icoană, sfânt, candelă, înger, punându-le să exprime cele mai înălțătoare trăiri, așa cum Brâncuși stoarce duhul pietrei prin formele ei metaforice:

,,Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt
Și noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ…”

,,Am făcut din tine – un înger, blând ca ziua de magie”. El aplică limbajul mistic tainelor și exegezelor dragostei profane. Elanul erotic al eului liric eminescian, de factură romantică, capătă ipostaziere concretă în imagini mitice creștine – îngerul și demonul – puritate și satanism, antiteză de factură luciferică: ,,Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează…”.

Cele două simboluri – îngerul și demonul – sugerează veșnica relație între concret și abstract, între ideal și real, între vis și realitate. Eros potențează realitatea până la sublim, de unde ideea călinesciană că toată arta lui Eminescu stă în a preface ideile în muzică și metafore. Poetul înalță omul la condiția celestă; nu îngerul ia locul omului, ci omul capătă ipostaziere angelică:

,,…chip de înger, dar femeie,
Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin”

Printr-un act de magie, bătrânul mag păgân, preot al lui Zamolxe, îi va preface în strigoi spre a-și regăsi iubirea și după moarte. Un periplu inițiatic se desfășoară în spațiul mitologiei autohtone sugerat de muntele Pion, vremuri imemoriale ,,Când basmele iubite erau înc-adevăruri”, cărți de zodii cu semnele universului, îngeri ce-și au sălaș în stele, (sugestie a teoriei platonice despre originea îngerească a sufletelor cu sediul într-o stea – mit ce se regăsește și în balada Miorița – La nunta mea/A căzut o stea), alți îngeri răspândesc dezordine în univers, suflete fără corp ce evoluează în spații interstelare, vocea lui Dumnezeu ce cheamă la judecată, zeități din pantheonul grecesc (Pilad și Oreste), toate, într-o alchimie poetică, formează panorama nebulosului poem ,Povestea magului călător în stele ce nu ne lasă să ghicim cărei religii să ne închinăm, doar bătrânul împărat își dezvăluie crezul: ,,Cu rece – agheazmă moartea fruntea mea o sfințește”. Legenda biblică a lui Abel și Cain este transpusă într-un scenariu simbolic – poemul Gemenii – susținut de protagoniștii Brigbelu și Sarmis, în decorul Daciei preistorice din care nu lipsește Zamolxe.

Panorama deșertăciunilor documentează nimicul în cele zece tablouri de la omul preistoric, Babilonul caldheic, Ninive asiriană, Palestina regilor, Egiptul faraonilor, Grecia gânditorilor, Roma cezarilor, până la Napoleon, toate puse sub zodia zădărniciei și a efemerității. Asocieri de spații mitologice nebănuite în care miraculosul păgân este exprimat prin confruntarea dintre Zamolxe cu zeii săi și Zeus însoțit de zeități grecești. Zamolxe stă alături de Odin, zeitate nordică, Decebal își doarme somnul în templul nordic al Valahiei. Recursul la magie dezleagă energiile oculte. Dionis hrănit cu lucruri mistice din cărțile de astrologie și magie b#%l!^+a?crede că se poate mișca pe verticala timpului, în trecut și viitor, sau pe orizontala spațiului, în universuri ideale, derogând de la legile fizicii; timpul și spațiul se comprimă sau se dilată după voința sa. Exprimând străvechile mituri ale dorului omului de veșnicie, Dionis găsește esența eternă în propria sa umbră. Drama lui izvorăște din credința că intelectul poate deconspira Divinitatea. Dar limitele gândirii obiective nu pot fi depășite; nici omul, nici îngerii nu au acces la esențele divine. Dionis, alter ego al autorului, este expresia ,,purtătorului de scânteie demiurgică”, chinuit de adânci neliniști gnostice, însetat de absolut.

Comparația morții cu soarele care apune este luată aproape textual din Lumea ca voință și reprezentare:

“Când unul trece, altul vine

În astă lume a-l urma;

Precum când soarele apune

El și răsare undeva”.

Dar, dacă nu există nici trecut, nici viitor, întregul conținut al vieții se manifestă numai în clipa de față, consfințind o dată mai mult caracterul static, în spirit elevat, al existenței: “Tot ce-a fost ori o să fie/În prezent le-avem pe toate” sună două versuri din Glossă, am putea cita însă tot poemul. De aceeași sursă se leagă și motivul lumii ca teatru, îmbinat cu motivul lumii ca vis, ducând până la stoicul Epicur.

Purtat de geniul somnului  și “beat de a visului lungă magie”, prințul din Feciorul de împărat fără stea, simte cum un înger îl îmbrățișează și plutește cu el prin spațiile uranice, de unde îi arată departe, jos, pământul – descriere demnă de astronauții de azi, – desfășurare fascinantă, îmbinare de sublim matematic și dinamic, pentru a căror imaginare Eminescu nu avea nevoie de cărți de astrologie, ci era produsul intuiției sale de amplitudine cosmică :

„Vezi tu – zice umbra – pe-a hăului vale:

 Pământul cu munții ce fumegă stins,

Cu mări adormite ce murmură ’ n jale;

 Dorm populii, țări și cetățile sale/ Deasupră-și oceanul de stele întins.

Pământul departe ’ntr’ un punct se contrage

Căci lumi de departe în puncte se schimb,

Dispar a pământului visiune vage,

A stelelor țară curată se trage,

Aleargă, trăiește al aștrilor timp

…………………………………….

E propria-mi gândire

E propriu-mi suflet ce îmi răspunde mie

Din lemnul astei harfe…

Este partea iubită a ființei mele… 

E o făptură-aieve, e gând din gândul meu” 

Călătoria cosmică a luat sfârșit, magul încearcă să-l trezească pe prinț din vis, dar nu reușește, magul meditează la cele întâmplate, magul nu poate adduce în lumea reală ceea ce prințul visează, doar în lumea de dincolo, iar întâlnirea cu îngerul este o emanație a cântului, nu se poate întâmpla în plan terestru.

Euthanasius este bătrânul care a reușit încă din timpul vieții sale să îți facă o retragere demnă de un bătrân înțelept, el reușind să găsească din punct de vedere filosofic adevîrul despre lume și din punct de vedere uman un loc în care nimeni nu îl va căuta, lăsându-i liniștea delină înaintea sfârșitului. Intrarea pe insula sa este mirifică, insula în sine este mirifică, este locul ideal pentru idile romantic. Trecerea de acea poartă a intrării pe insula, trecerea prin peștera care dezvăluie dintr-o data frumusețea insulei este trecerea în altă lume, trecere pe care Eminescu s-a priceput mai bine ca alți autori să o strecoare în toate poeziile sale sub diferite motive și în diferite momente: fie trecerea s-a făcut în timpul somnului, în vis, fie în realitate prin intrări care nu arătau nimic spectaculos.

Euthanasius mai are pe insula sa doar puțini învățători și aceștia sunt din regnul animal: ”Iată ce învăț eu de la dascălii mei, de la albine — în școală la ele văd că suntem umbre fără voință, automați care facem ceea ce trebuie să facem și că, pentru ca jucăria să nu ne dezgusteze, avem această mână de creieri care ar vrea să ne dovedească că într-adevăr facem ce voim, că putem face un lucru sau nu… Aceasta-i o înșelare de sine în care mulțimea de probabilități e confundată cu ceea ce suntem siliți a face. ”

Acest îndemn este printre cele mai reușite îndemne pe care le face Eminescu în opera sa …o înșelare de sine pe care suntem siliți să o facem în mulțimea de probabilități pe care o întâlnim zilnic.

CONCLUZII

„Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor așa cum soarele soarbe un nour de aur din marea lui de amar” afirmație completată cu versul din postuma Replici: „Eu sunt un geniu, tu o problemă”. În postuma Cărțile, poetul scrie evocând pe Shakespeare : „S-aduc cu tine-mi este toată fala”.

În plan filozofic,  Eminescu conferă cea mai înaltă natură geniului : neapartenența la lumea umană, cu referire expresă la propria sa identitate : „În planul eternității sunt o greșală (punct fără destin). (Sunt un univers necunoscut). Dumnezeu în adițiunea lui a greșit cu unul, acesta am fost eu, dar e o minune ce nu există în realitate, ci numai umbra unei greșele. Un punct în cartea destinului care nu b#%l!^+a?trebuie să fi fost, la care răsuflarea cititorului se oprește fără să trebuiască”. Eternitatea, o entitate aflată deasupra demiurgului, a greșit cu un prisos ontologic, care devine un „univers necunoscut” : acesta este poetul – idee prezentă și în poemul  de care ne ocupăm, unde se spune că asemenea greșeli „încurcă planul veciniciei”; datorită lor iau naștere oameni cu „gânduri uriașe”, ocoliți de omul de rând care „în veci nu vrea să-i asculte”. Eu sunt,  afirmă Eminescu, o minune din punct de vedere axiologic, dar ontologic având în lumea omului consistența unei umbre, astfel că nici o realitate nu-l primește. Iar cititorul – cel iluminat, se oprește uimit, deși nu ar trebui, pentru că, oricum, geniul eminescian aparține unei ordine existențiale indescifrabile. Deosebit de important :  reapare aici atributul, „minune”, prin care Demiurgul se adresează lui Hyperion : „Tu ești din forma cea de’ntâi,/ De vecinică minune”.

„Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui și forma limbii naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării românești” aprecia Titu Maiorescu în studiul Eminescu și poeziile lui .

Lucrarea a încercat să aducă o nouă lumină asupra poeziilor eminesciene, a dezbătut o temă mai puțin tratată la acest scriitor romantic – bătrânețea. Bătrâneâea sub toate aspectele acesteia, mai ales sub aspectul a ceea ce a dorit Eminescu să arate prin introducerea bătrânilor în poeziile lui. Întreaga pleiadă de bătrâni – magi, împărați, dascăli, modele, zei, înțelepți – adduce în poezia lui Eminescu doar un nou punct de vedre asupra temelor pe care Eminescu le-a tratat sau de l acare a pornit.

Modelele, punctele de inspirație – fie Schopenhauer, fie Kant, fie religia indiană, fie cea hindusă, fie cea creștină – au adus ca punct de sprijin bătrânul cu înțelepciunea-i filosofică, cel care a descoperit și adevărul vieții și al lumilor cosmice.

Rosa del conte spune despre asta: ”tocmai pentru că este, materia poate să se proiecteze în metamorfoze infinite, exprimându-se în figuri mereu noi, ce se „realizează” după legile proprii lumii noastre în devenire: „trecere”, „pieire”, „umbră”, „vis” ”.

Se pot scrie volume întregi despre operele lui Eminescu fie că se tratează teme ca iubirea, natura, miturile sau orice altceva. Fiecare poezie a lui Eminescu poate genra o lucrare de acest tip, dar tema bătrâneții și a tipurilor de bătrâni pe care Eminescu i-a integrat în filosofia sa, a fost o temă puțin tratată și am încercat în aceste pagini să-i dau o formă clară, concise susținută de numeroase citate din poeziile lui Eminesu sau din critici care au descoperit această posibilă temă.

BIBLIOGRAFIE

Alexandrescu, Emil, Introducere în literatura română, București, Editura didactică și pedagogică, 2007.

Bernea Ernest, Spațiu,Timp și cauzalitate la poporul roman, București, Editura Humanitas, 1997.

Bușulenga, Zoe, Dumitrescu, Eminescu cultură și creație, București, Editura Eminescu, 1976.

Bucătaru, L., Publicistică: referiri istorice și istoriografice. Cartea moldovenească, 1990.

Călinescu, George, Opera lui Mihai Eminescu, Chișinău, Editura Hyperion, 1993.

Cimpoi Mihai, Esența Ființei, Iași, Editura Princeps Edit, 2007.

Creangă, Sorina, Arhetipuri, simboluri și substanță filosofică în creația eminesciană, București, Editura Semne, 2003.

Câmpan Diana, Solitudine întru înțelepciune, Sibiu, Editura Imago, 2006

Del Conte, Rosa, Eminescu sau despre Absolut,Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990.

Derșidan, Ioan, Sărmanul Dionis,Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2008.

Eminescu, Mihai, Proză, București, Editura Tineretului, 1967.

Eminescu., M., Opere, ed. Perpessicius,

Eseev,Ivan, Dicționar de Simboluri și Arhetipuri culturale,Timișoara, Editura Amocard, 1994.

Glodeanu, George, Avatarurile prozei lui Eminescu, București, Editura Libra, 2000.

Melian, Alexandru, Eminescu-Univers deschis, București, Editura Minerva, 1918.

Petrescu, Ioana, Em, Studii eminesciene, Cluj-Napoca, Casa cărți de Știință, 2009.

Simion, Eugen, Proza lui Eminescu, București, E. P. L., 1964.-FORTE BUNA

Todorov, Tzvetan, Introducere în literatura fantastică, București, Editura Univers, 1973.

Nicolae Achimesc, India:religie si filosofie,Editura Tehnopress,Iasi,2000.

Noica,Constantin, Introducere la miracolul eminescian, Bucuresti, Editura Humanitas, 1992.

Todoran Eugen,Mihai Eminescu-epopeea română,Iași,Editura Junimea,1981.

Petrescu, Ioana, Em, Mihai Eminescu-poet tragic

IBLIOGRAFIE

Alexandrescu, Emil, Introducere în literatura română, București, Editura didactică și pedagogică, 2007.

Bernea Ernest, Spațiu,Timp și cauzalitate la poporul roman, București, Editura Humanitas, 1997.

Bușulenga, Zoe, Dumitrescu, Eminescu cultură și creație, București, Editura Eminescu, 1976.

Bucătaru, L., Publicistică: referiri istorice și istoriografice. Cartea moldovenească, 1990.

Călinescu, George, Opera lui Mihai Eminescu, Chișinău, Editura Hyperion, 1993.

Cimpoi Mihai, Esența Ființei, Iași, Editura Princeps Edit, 2007.

Creangă, Sorina, Arhetipuri, simboluri și substanță filosofică în creația eminesciană, București, Editura Semne, 2003.

Câmpan Diana, Solitudine întru înțelepciune, Sibiu, Editura Imago, 2006

Del Conte, Rosa, Eminescu sau despre Absolut,Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990.

Derșidan, Ioan, Sărmanul Dionis,Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2008.

Eminescu, Mihai, Proză, București, Editura Tineretului, 1967.

Eminescu., M., Opere, ed. Perpessicius,

Eseev,Ivan, Dicționar de Simboluri și Arhetipuri culturale,Timișoara, Editura Amocard, 1994.

Glodeanu, George, Avatarurile prozei lui Eminescu, București, Editura Libra, 2000.

Melian, Alexandru, Eminescu-Univers deschis, București, Editura Minerva, 1918.

Petrescu, Ioana, Em, Studii eminesciene, Cluj-Napoca, Casa cărți de Știință, 2009.

Simion, Eugen, Proza lui Eminescu, București, E. P. L., 1964.-FORTE BUNA

Todorov, Tzvetan, Introducere în literatura fantastică, București, Editura Univers, 1973.

Nicolae Achimesc, India:religie si filosofie,Editura Tehnopress,Iasi,2000.

Noica,Constantin, Introducere la miracolul eminescian, Bucuresti, Editura Humanitas, 1992.

Todoran Eugen,Mihai Eminescu-epopeea română,Iași,Editura Junimea,1981.

Petrescu, Ioana, Em, Mihai Eminescu-poet tragic