Simbolismul Romanesc In Contextul Simbolismului European Interferente, Reflexii, Diferentieri

Între anii 1880 – 1900, apare în Franța un nou curent literar purtând denumirea de „simbolism”. Șeful de școală și teoreticianul curentului a fost Jean Moréas, care, în suplimentul literar al celebrului ziar „Le Figaro” apărut la 18 septembrie 1886, preconizează o nouă concepție poetică menită să ia locul parnasianismului. Acestei noi școli pe care o numește „simbolistă”, îi atribuie ca maeștri precursori pe Baudelaire „adevăratul premergător”, pe Mallarmé, pentru că a înzestrat poezia cu „sensul misterului și al inefabilului” și pe Verlaine care „a sfărâmat toate cumplitele piedici ale versului”.

Simbolismul respinge expresia directă și descripția precisă, totodată vrea să excludă din poezie pateticul și elocvența. Stéphane Mallarmé a caracterizat în câteva fraze esența poeziei simboliste: „Nommer un objet, c´est supprimer les trois quarts de la jouissance du poème qui est faite de deviner peu à peu: le suggèrer, voilà le rêve. Il doit y avoir toujours enigme en poesie, et c´est le but de la littèrature – il n´y en a pas d´autres – d´évoquer les objets”. Poezia nouă, este deci, după cum preciza și șeful de școală simbolistă, Jean Moréas, „dușmana didacticismului, a tonului declamatoriu, a falsei sensibilități și a descrierii obiective”. Poezia trebuie pusă în slujba „Ideii” nu a „Gândirii”, idee care se va exprima numai prin analogii exterioare. Obiectivul fundamental al simbolismului era înlăturarea tabloului, a picturalului, adică a universului obiectiv ce alcătuia materia obișnuită a parnasianismului. Urmărind muzicalul, simbolismul tindea pe urmele lui Baudelaire, să intre în metafizic, în structura ocultă a inefabilului, adică să facă poezie de cunoaștere. Tendința curentului, sub acest raport, este idealistă, dar simbolul devine un „instrument de sugerare a absolutului”, instrument care, în mod inevitabil, este o reprezentare a concretului, ceea ce înseamnă că simbolismul are o cultură realistă. Aceasta numai în principiu, pentru că aproape toți simboliștii sunt niște sentimentali care „aterizează curând în evocare și confesiune, uitând mișcarea de transcedere”. Prin urmare, și poezia simbolistă are un conținut sufletesc, emoțional și afectiv, iar „sonoritatea exterioară nu împiedică vagul simbolist, simbolismul cultivând o muzicalitate dublă, fără stânjenire, reciprocă”. Aceasta reprezintă în aceeași măsură și o reacțiune împotriva parnasianiștilor seci și formaliști. Mișcarea simbolistă a suferit, am putea spune, și de un „exces” de sentiment prin poezia Rimbaud, Verlaine, Laforgue, etc. Dar poezia simbolistă nu este nici poezia exclusivă a subconștientului, a maladivului și a sonorității. Ea are și linie, și lumină, și culoare. „Simbolismul nu elimină nici vechiul – ba, putem adăuga, fără a fi dezmințiți, că niciodată vizualitatea n-a avut un câmp atât de vast și semnificația aparenței n-a fost atât de adâncită, ca din momentul în care s-a decretat cu violență divorțul realității văzute de al realității create”. Unul dintre punctele capitale ale esteticii simboliste a fost folosirea deliberată a resurselor muzicale ale limbii. Raymond afirmă că „poetul muzician” trebuie să simtă afinitățile dintre lumea sunetelor și cea a gândirii; este deci vorba de a face sensibile corespondențele misterioase. Anumite silabe, datorită unei adecvări infinit de subtile la sensul cuvântului emoționează cu adevărat spiritul, magnetizându-l într-o serie de direcții particulare, nu atât prin farmecul lor sonor, cât, prin amintirile confuze pe care cuvântul respectiv le trezește: „de fiecare dată, însă, valoarea psihologică a cuvântului și comoara virtuală a imaginilor și asociațiilor conținute de el nu pot fi considerate independent de calitățile lui sonore”. De aici, rezultă că muzicalitatea cuvintelor nu va putea fi despărțită decât în mod arbitrar de semnificația lor și că, unei armonii care nu desfată decât auzul va trebui să-i preferăm întotdeauna o anumită „muzică interioară”.

Pe scurt, acestea sunt principalele caracteristici ale curentului care imediat după apariția sa în Europa, pătrunde și în țara noastră prin intermediul teoreticianului și principalului propagator de idei simboliste – Alexandru Macedonski. Cu toate că Macedonski nu a fost în esență un poet simbolist, elementele romantice fiind mult mai pregnante în creațiile sale, cele dintâi afirmări de idei simboliste în literatura română i se datorează în mod incontestabil. Încă din primul an de apariție al revistei Literatorul, poetul se face propagandistul ideii că „arta versurilor nu este nici mai mult nici mai puțin decât arta muzicii”, idee formulată în articolul „Despre logica poeziei” (1880), ilustrare nu lipsită de finețe pentru acea epocă. Dintr-o serie de jocuri prozodice și armonii imitative, în care Macedonski și cenaclul său se complăceau, s-ar deduce că muzicalitatea poeziei, unul dintre articolele fundamentale ale crezului simbolist, era înțeleasă mai mult sub forma sonorității exterioare, a plăcerii pur acustice. Dar, trebuie luat în considerare faptul că o astfel de idee apare la noi concomitent cu răspândirea sa în literatura franceză simbolistă contemporană. Tot în spiritul esteticii simboliste sunt și considerațiile despre capacitatea de sugestie a poeziei, acel enigmatic „inefabil” pe care Macedonski îl definește prin cuvintele „Poezia convinge pentru că tot ce este frumos ni se impune fără ca nimeni să-și dea seama în ce mod și pentru ce”. Emoția estetică devine în felul acesta o putere suverană și covârșitoare. În anul 1892, Macedonski lansează un adevărat manifest simbolist prin articolul „Poezia viitorului”: „Rolul de căpetenie în poezia modernă îl are poezia simbolistă complicată de instrumentalism. Acest lucru provoacă râsete. Cu toate acestea, astăzi, când simbolismul numără genii ca Baudelaire, ca belgianul Maeterlinck, ca Mallarmé, ca Moréas și alții, simbolismul fie el în proză, fie el în versuri, fie el numit decadentism sau cum va voi, pare în ajuns să triumfe”. În această declarație programatică a lui Macedonski, ideea de noutate contrabalansează pe cea estetică, după care simbolismul este numele modului de a se exprima prin imagini, spre a da naștere cu ajutorul ei, ideii. Pentru noi, interesul formulei constă în aceea că precizează și lansează o idee, asociată celor mai noi concepții estetice franceze, adică ultimul cuvânt al geniului omenesc. Macedonski face figură de adevărat teoretician, el era efectiv îndrumătorul noului curent apărut sub directa sa incursiune, de purtător de cuvânt al mișcării pe care o concepe evoluând sub aripa sa exclusivă, și, în această calitate, intră în polemici, face precizări, dă explicații, răspunde extrem de doctrinar la învinuirea de „modă” și de confuzie a scopurilor literare urmărite. Poetul își rezumă principiile sale estetice astfel: „Ținerea socotelii de valoare, de muzică și de culoare, a semnelor grafice; deșteptarea de imagini, de senzații și cugetări, cu ajutorul formei; crearea de ritmuri noi, flexibilizarea și înavuțirea formelor existente, spre a ajunge la muzică, imagine și culoare, singura poezie adevărată”. La atât se reduce contribuția de pionier a lui Macedonski la introducerea și răspândirea ideii simboliste în literatura noastră. Cu atitudini aparent ferme și chiar profetice, poetul, care era în fond un precursor destul de instabil și irascibil, este mereu gata să se desolidarizeze de principiile lansate, atunci când ele încep să ducă la exagerări, sau, mai ales, când sunt afirmate prea ostentativ de alții, scăpându-i în felul acesta direcția mișcării. Departe de a fi o apariție arbitrară, simbolismul s-a născut din cauze sociale și psihologice obiective: revolta împotriva platitudinii burgheze. Curentul are un conținut bine ancorat și o estetică precisă, definind de fapt, ideologia și mentalitatea unei epoci. Poezia simbolistă a pătruns în literatura română prin filieră franceză, dar, simbolismul românesc nu a fost o variantă a celui francez și nici o negare a poeziei precedente. Fără a nega poezia românească premergătoare, simbolismul, cu toate contradicțiile sale, o depășește în multe privințe. El creează o nouă tehnică într-un stil poetic inedit, dă expresie unei noi sensibilități. Tematica poeziei se lărgește, pe de o parte, prin anexarea unor aspecte mai puțin explorate ale lumii exterioare (mediul urban, marea, etc.) pe de altă parte, prin incursiuni mai adânci în teritorii sufletești, prin fixarea cât mai nuanțată a emoției. Poezia simbolistă românească nu înseamnă doar pastișă și artificialitate. Ea se hrănește dintr-o serie de realități sociale și naționale, specifice, dintr-un anume mediu social autentic, provincial, proletarizat, mizer, realitate care să nu rețină atenția unor critici literari ca Garabet Ibrăileanu sau Eugen Lovinescu. De altfel, Lovinescu vede în simbolismul românesc un simplu produs al imitației: „Simbolismul românesc este produsul sincronic al unei atitudini literare răspândite prin contagiune, cum se răspândesc toate atitudinile și toate școlile literare”. Criticul rămâne unul dintre aceia care sprijină prejudecata că n-a existat și că nici nu poate exista un simbolism românesc, chiar dacă într-o altă lucrare, singur se va contrazice și va recunoaște: „Deși de esență adânc umană, chiar simbolismul se poate încorpora în realități naționale”.

Ibrăileanu crede la fel ca Lovinescu, că viciul de bază al simbolismului ar fi caracterul său imitativ, lipsa elementelor naționale. El este preocupat în mod special de ilustrarea în literatură a unei anume antiteze, dacă se poate spune așa, Moldova – Muntenia, criticul afirmând că „poezia nouă” este cultivată în mod excesiv și exclusiv de către poeții munteni, deoarece mediul urban ar fi fost aici mai dezvoltat și mai receptiv imitației străine (aceasta datorându-se, spune criticul, influenței lui Macedonski și contactelor mai numeroase cu Parisul, unor factori personali și evident, unei anumite zone a mediului bucureștean cu predispoziții speciale spre descompunere morală, artificializare și poză). Cu toate acestea, poziția lui Ibrăileanu este departe de a fi principial ostilă și dogmatică. Prin apariția revistei „Viața nouă” în 1905, simbolismul românesc își capătă dacă nu cea mai originală și mai eficace, în tot cazul, cea mai consecventă și mai tenace tribună. În paginile revistei, Ovid Densusianu, înconjurat de un mic grup de discipoli, a militat timp de două decenii în favoarea răspândirii simbolismului, cu o fervoare remarcabilă, animată de idei estetice precise și revoluționare, dar și de o anumită poziție ideologică și psihologică, în care directorul „Vieții noi” credea că găsește chiar esența simbolismului. Poziția sa reprezintă un caz tipic de convertire a unei poziții ideologice și morale într-o doctrină estetică. Simbolismul în versiunea lui Ovid Densusianu este o mișcare eminamente de protest, o violentă reacție antisămănătoristă și antipoporanistă. Curentul are un sens clar polemic, dialectic, exprimat încă în articolul program „Rătăciri literare”. Poeziei satului, Densusianu îi opune poezia orașului, a târgului provincial, psihologiei elementare el îi opune sensibilitatea complexă a citadinului, tradiției, el îi opune necesitatea evoluției și a „imitației”. Azi ni se pare paradoxal simbolismul promulgat de Ovid Densusianu pentru că el se mișcă în esență pe aceste coordonate fundamentale, extra-literare, sociologice, care țin de o anumită viziune a culturii și a civilizației moderne, opusă celei patriarhale, țărănești. Simbolistul, pentru Densusianu, este omul modern, iar „țărănistul” – omul primitiv, rudimentar. Simbolismul, în opinia sa, este însuși „simbolul” poetic al vieții moderne, care, ajungând la un punct înalt de evoluție, transmite aceeași calitate și literaturii pe care o reflectă. De fapt, teoreticianul oficial al simbolismului aproape că nu poate defini „simbolul ca strictă teorie literară” și se pierde, de cele mai multe ori, în generalități sau în pledoarii pentru răspândirea simbolismului românesc, în loc să analizeze ceea ce este el în realitate ca formulă estetică. De aceea, Densusianu revine mereu la ideea că simbolismul este în primul rând, reflectarea literară a sensibilității moderne, despre care și-a constituit în prealabil o imagine schematică din cele mai idealizate.

Simbolismul, asemenea oricărui fenomen de suprastructură, reflectă o anume bază obiectivă pe care se grefează, într-o măsură variabilă, diferite atitudini, mai mult sau mai puțin exterioare, superficiale. Dar este un fapt incontestabil că, în mare parte, apariția și receptarea simbolismului a fost cu putință pentru că o serie de condiții interne românești o făceau necesară și inevitabilă. În măsura în care este o creație autentică, originală, simbolismul reprezintă produsul unui anumit mediu specific, care trebuie definit și studiat. Este evident mai întâi faptul că simbolismul se dezvoltă dintr-un nou „mal du siècle”, apărut în special în Franța în ultimele decenii ale veacului al XIX-lea, născut din dezamăgire, neîncredere în viitor, conștiință a înfrângerii și a lipsei de speranțe, neliniște, nemulțumire confuză și iritată de prezent, până la sufocare. Cei care trăiesc cu intensitate astfel de reacțiuni, sunt în marea lor majoritate, mai ales „poeți de extracție mic-burgheză, vegetând în poziții sociale minore, purtând în sufletul lor întreaga melancolie a unei vieți obscure de funcționari, slujbași mărunți, boemi sau declasați. Pentru acești nonconformiști și inadaptați ai societății burgheze, refugiul în cafeneaua literară, devine o soluție de supraviețuire”.Curent apărut peste tot în mediul citadin, simbolismul corespunde și la noi nevoii de expresie în poezie a unui suflet nou, în tendințele și oscilațiile sale, în aspirații și înfrângeri, în răbufnirile, întrebările și rătăcirile sale. Simbolismul transpune în poezie, în mod obiectiv, întregul zbucium iluzionist și evazionist, dar și aspirațiile obscure de transformare și înnoire, proprii unei părți a intelectualității epocii respective. În funcție de condițiile noastre istorico-sociale specifice, același „mal du siècle” apare și la noi, iar poeții români ai epocii, formați într-un mediu oarecum asemănător, se vor arăta în mod firesc receptivi la spiritul, temele și decorurile aceleiași poezii simboliste. Artistul „proletar cult” după definirea necorespunzătoare a lui Gherea, cel dintâi creator care se arată atras de poezia nouă, este în realitate micul-burghez, vegetând la periferia societății avute și a orașului, ducând adesea o existență de adevărat proletar intelectual. El suferă de mizerie și insalubritate, de nesiguranța asigurării existenței, de tuberculoză. „M-au mâncat fript cafenelele și mizeria” mărturisea odată despre viața sa Ștefan Petică „dusă în camere sordide, neîncălzite, iarna cu brumă pe pereți”. Este firesc ca într-un astfel de mediu, atât de prielnic descompunerii morale, să se formeze o psihologie specifică, aparte, cu destrămările, melancoliile și obsesiile sale, cu elanul și nevoile firești de compensație. În unele psihologii, orașul nu acționează numai cu efect demoralizant și depresiv, ci și solidarizant, energic. Orașul sugerează idei, probleme. În mijlocul său, sufletul devine fie intermitent, fie colectiv. În câteva cazuri, faptul se datorește și unei decepții personale precise. Mai mulți poeți simboliști au avut în tinerețe tangențe serioase cu mișcarea socialistă și au frecventat cluburile muncitorești. Dimitrie Anghel își amintește cum o serie de tineri, odrasle ale micii burghezii, atrași de socialism, veneau la întruniri luând parte cu „inima deschisă și plină de umanitarism”. Se produce însă trădarea lui I. Nădejde și Gh. Morțun, și acești tineri se văd dintr-o dată lipsiți de suportul moral și ideologic. Atunci ei cunosc ceea ce Petică va numi „moartea visurilor”. Mărturisirea sa este tipică, exprimând un adevărat moment crucial, a cărui unică soluție devine poezia: „Am scris aceste poeme într-o vreme de zbuciumare tăcută și de deznădejde tragică. Era vremea când se sfărâmau idealurile cu pornirea furioasă cu care trebuie să se fi dărâmat odinioară idolii de pe altarele lor de marmoră albă”.

Simbolismul românesc însă, nu poate fi acuzat de individualism și de mobilizare morală, el constituie tocmai o denunțare a acuzelor însingurării în societatea burgheză. La Ștefan petică, Mihail Săulescu, George Bacovia, singurătatea reprezintă și o formă de autoapărare. În singurătate, sufletul devine trist, amorf. Rupt de impulsurile mediului, el va cunoaște neliniști agravate de toate accidentele depresive ale existenței: noapte, ploaie, așteptare, decepție, monotonie provincială, boală. Atunci, o stare de adâncă melancolie îl invadează, plină de nostalgie, de „doruri și chemări nelămurite”. Aceasta reprezintă „urâtul” sufletesc, spleen-ul atât de specific simbolismului. Noțiunea este întâlnită foarte des la simboliștii români, preocupați de a-l analiza, a-l descrie și a-i urmări cauzele și efectele. De aici, va decurge o adevărată poezie a melancoliei, a singurătății, a spleen-ului, considerat întotdeauna ca o fatalitate din care poetul simbolist dorește ca Mihail Săulescu, să se elibereze:„Dar cine-mi puse oare otrava asta-n mine,/A veșnicei iluzii, a veșnicului dor./De ce hrănim în suflet un dor de depărtare,/Visând în față parcă albindu-se-o cărare/Ce duce-n fundul unei păduri necunoscute?/Avem dorințe de lacrimi neștiute/Și daruri de tăceri de ne-nțeles…/De ce purtăm în inimă adesea/Melancolia clipelor trecute?…”Melancolia simbolistă reprezintă un adevărat punct nodal, o zonă sufletească mobilă, instabilă, contradictorie ca la I. C. Săvescu:„Să cânt, da, sunt tânăr, să-nceapă orgia,/Dar ce fac cu plânsul ce-n sufletu-mi port,/Cântare-aș un cântec de mort!”Autoanaliza este o altă temă fundamentală a poeziei simboliste. Poeții simboliști își descriu melancolia și blazarea, dar ei știu uneori precis de ce au devenit sceptici și triști, din ce cauză sunt niște învinși. Ei încearcă apoi o justificare, o justificare față de propria lor conștiință. Iată cum apare această temă la I. C. Săvescu, la capătul unei serii întregi de ratări:„Și e știut, ca om, în lume,/Am și trăit, am și sperat,/Dar din speranță în speranță,/Tot mai adânc m-am cufundat./Deci astăzi zic: de-aici-nainte/Nimic în lume nu mai sper/Ce-mi folosește adâncimea/Dintre pământ și dintre cer!”sau la Bacovia:„În cerul lumii, comun și avar…/Mă zguduie de mult un plâns intern,/Și acest fel (de-a fi) va fi etern,/Și de nimic, pe lume, nu tresar”.Poetul declară „sunt cel mai trist din acest oraș” frângându-și brațele cu disperare mută:„Pierdut, mă duc și eu, cu brațele învinse,/Plângând,/Și fredonând,/Gândindu-mă la mine”.Există la poeții simboliști o anumită enervare și slăbire a voinței, un fel de nevroză, un delir născut din apăsările profunde ale așteptării. Poet cu nevroze autentice, cu nervi traumatizați, este de fapt, în literatura noastră, numai Bacovia, singurul care are exasperări autentice:„E timpul…toți nervii te vor,/O, vino odată, măreț viitor”,sau „Pe drumuri delirând,/Pe vreme de toamnă,/Mă urmărește-un gând/Ce mă îndeamnă:/-Dispari mai curând!”. În linii esențiale, acestea sunt tendințele negative ale psihologiei simboliste din momentele ei de cristalizare din literatura română. „Poezia simbolistă își trage izvoarele sufletești din viață, dintr-o autenticitate morală indiscutabilă, plină de oscilări, de contradicții, de deplasări și modificări calitative, mult mai complexe și mai profunde decât imaginea tradițională constituită. Pentru poeți, singurătatea constituie nu o dată un adevărat blestem, o fatalitate, de care trebuie să se elibereze…De aceea, el începe să fugă de lume, să viseze, să evadeze, să dea curs chemărilor, dorurilor, mărturisind nu o dată o astfel de tendință, pe care o evocă, o descrie și implicit, o justifică”.

Deci, în simbolismul românesc va exista o întreagă poezie a „plecărilor”, a chemărilor enigmatice, transcrise liric ca la Ion Minulescu, sau introspectiv-analitic ca la Mihail Săulescu. Foarte explicit asupra acestei realități sufletești,poetul o contemplă obiectiv, dovadă de luciditate deplină a impulsiunii care-l mișcă:„Departe! – cine știe spre ce ținut, și unde?…/Dar sufletele noastre mereu doresc ceva…/Pe drumu-acesta mergem, dar pân-la noi pătrunde,/Mereu, ca o chemare, un zvon de undeva./Legați vedem că suntem de lutul ce ne-apasă,/Robiți simțim că suntem de-un dor nepriceput,/Ce tot mereu ne cheamă, ce veșnic nu ne lasă,/Ce tot mereu dispare, – dar tot nu l-am pierdut”.Conflictul dintre eu și realitate duce și în teoriile lui Mallarmé, la tentativa pur idealistă, himerică, de abolire a realului, de excludere a lui, dar în condiții nu atât de extreme ca în cazul simbolismului românesc. Generalizarea, cu aparență de teoretizare obiectivă, se exprimă în poezia noastră prin hiperbolizare, ca la Dimitrie Anghel:„Plin de dezgust pentru lumea aceasta banală și tristă,/Tainic, Himerii i-am spus: Du-mă pe celălalt tărâm./Du-mă într-o lume mai bună în care să nu fie oameni,/Căci între mine și ei nu e nimic obștesc”.Metoda retragerii în poezia simbolistă îmbracă reacțiuni tipice, care constituie în același timp și câteva din temele sale fundamentale. Poetul se refugiază în spațiu, în exotic, explorând cele patru puncte cardinale, iar prin regresiune în timp, în legendar, basm, mit și feerie. Continuând pe această latură romantismul, simboliștii vor recurge și la diferite forme de „stupefiante”, cu înclinație specială spre beția olfactivă, a parfumurilor dar și a vinului, precum la Bacovia. De-a lungul tuturor nostalgiilor și experiențelor sale, trăite sau imaginare, ideea de absolut nu numai că nu este părăsită, dar tocmai ea este aceea care determină întreaga tensiune și neliniște morală a poetului simbolist. Neexistând pentru ei nici o definiție ideologică precisă a absolutului, acesta va rămâne veșnic un program în alb, o aspirație confuză, vagă și abstractă, o obsesie nelămurită a conștiinței.

Totalitatea factorilor sociali, psihologici și ideologici, receptați și reflectați în conștiință și temperamente poetice, cu afinități organice pentru poezia simbolistă, trebuia să ducă în mod necesar la o astfel de poezie. Ea va îmbogăți, cum vom vedea, în mod apreciabil literatura română, constituind o adevărată deschidere pentru poezia nouă, o uvertură plină de promisiuni.

BIBLIOGRAFIE

Bacovia, George, Poezii, Editura Minerva, București, 1980

Baudelaire, Charles, Les Fleurs du Mal, Editura pentru Literatură Universală, București, 1968

Bercescu, Sorina, Istoria literaturii franceze, Editura Științifică, București, 1970

Bote, Lidia, Simbolismul românesc, EPL, București, 1966

Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Fundațiilor Regale, București, 1941

Friedrich, Hugo, Structura liricii moderne, Editura pentru Literatură Universală, București, 1969

Lovinescu, Eugen, Critice, vol. IX, Editura Ancora, București, 1923

Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, EPL, București, 1926

Macedonski, Alexandru, Opere, Articole literare și filozofice, EPL, București, 1946

Piru, Alexandru, Reflexe și interferențe, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1974

Raymond, Marcel, De la Baudelaire la suprarealism, Editura Univers, București, 1970