Shakespeare, Poet Universal

I. Shakespeare, poet universal

1. Epoca

Universalitatea poeticii Shakespeariene este împrejurare prin care epoca celui mai mare poet și dramaturg al lumii – creație a timpului și spațiului pe care le exprimă – iese din limitele epocii sale și ale țării unde a luat ființă și devine inteligibilă întregii umanități. Aspirația spre universal și universalitate e legată de însăși tentativa explicării într-o formă sau alta a lumii. Încercarea de a găsi ce e comun, constant și repetabil în multitudinea și diversitatea fascinantă a lucrurilor, cu alte cuvinte de a descoperi raportul între unu și multiplu reprezenta, în fond, miezul atitudinii explicative a omului aflat în raport cu lumea înconjurătoare. În cazul artei, a descoperi geniul și impunerea lui în universalitate. Opera autorului în studiu evadează astfel din contingetele imeduate, iar noțiunile de clasicism și romantism își pierd orice sens.

George Călinescu, într-un articol dedicat lui Eminescu (revista „Contemporanul”, 12 iunie, 1964) consideră universalitatea ca fiind „un punct cosmic al unei verticale pe pământ, iar nu abstracție”, iar din acest punct de vedere, scriitorul român consideră ca „orice poet universal este, ipso facto, un poet național”.

Este un lucru cunoscut că factorul socio-politic al unei epoci culturale reprezintă o nesfârșită sursă de inspirație pentru creatorii de artă ai timpului respectiv, însă un cercetător în domeniul istoriei nu se deosebește de un poet prin aceea că unul se exprimă în proză și altul în versuri, ci pentru că unul înfățișază faptele sub forma lor reală, întaâmplată, iar celălalt fapte ce s-ar fi putut întâmpla.

Marele William Shakespeare a fost complet ignorat în afara țării natale atât în timpul vieții cât și un secol după moarte adică în tot veacul al XVII-lea și o parte din al XVIII-lea. Nimeni nu bănuia existența sa din pricina faptului că nimeni nu-și îndrepta interesul asupra insulelor Britanice. Acest interes n-a putut fi trezit decât de existența prealabilă a unui prim-plan politic și acest lucru s-a întâmplat odată cu fenomenul parlamentarismului englez, fapt ce a deschis o prezență hotărâtoare a Angliei în viața internațională.

Țara cu cel mai mare prestigiu politic și cultural din epocă, Franța, a fost adânc influențată de fenomenul noii forme de autoritate a politicii britanice. Astfel, universalitatea culturii engleze se cristalizează prin cultura franceză adică prin singurul grant necondiționat din secolul al XVIII-lea.

Scriitorii consacrați ai vremii precum Montesquieu ori Voltaire s-au arătat entuziasmați de libertatea politică din Anglia. Edgar Papu, în eseul „Avem ce dărui” (Secolul XX 1-2-3/1971, pagina 57) constată că interesul asupra culturii și literaturii Angliei s-a datorat interesului aupra politicii acesteia. Imboldul lui Diderot și Russeau pentru crearea Enciclopediei a fost „Cyclopedia” lui Chambers, englezul Lilo devine model a dramei burgheze în Franța, Swift este imitat in „Micromegas” de către Voltair, iar romanul epistolar este adoptat de la Richardson. „În sfârșit, prezentul cultural, la rândul său, deschide perspectiva întregului volum de cultură al țării. Și astfel, prin aceste vămi trece și Shakespeare pentru a-și ocupa primul loc în recunoașterea lumii”.

Viața culturală a epocii elisabetane era concentrată în jurul artelor, dar și a dezvoltării activităților în instituțiile de cultură. Se tipărește mult, se publică mult, dar apare și cenzura. Londra elisabetană este în epocă, plină de viață, de zgomot și de mirosuri, existau piețe, dar și biblioteci, exista turnul Londrei cu al său pod, dar și taverne și bordeluri ori lupte cu urși.

Femeile au grijă de soț și de copii în timp ce bărbații câștigă pâinea familiei. Îmbrăcămintea este făcută din materiale grele, deloc confortabilă, catifele bătute cu perle ori pietre prețioase și au culori specifice statutului social al purtătorilor. Igiena personală este precară, se mănâncă cu mâna și cu degetele și se dormea pe unde se apuca: pe saltele, în stradă sau în fân. Libertinajul în viața socială putea fi reglementat doar de slaba influență a reminiscențelor bisericii catolice.

Religia în epoca elisabetană este în mijlocul marilor schimbări: se trece de la catolicism la anglicanism, fapt ce duce deseori la vărsări de sânge.

În ceea ce privește lumea medicală, supraaglomerările urbane și lipsa de igienă a locuitorilor sunt factori ce determină un nivel ridicat al bolilor vremii: tuberculoza, variola, pojarul și bolile venerice, dar peste toate, devastatoarele epidemii de ciumă. Cadrele medicale erau reprezentate prin medici, farmaciști, bărbieri-chirurgi și moașe.

Sistemul juridic reglementează dezordinea comunităților și-i protejează pe cetățeni. Englezii se implică direct în procesul de judecată deoarece atât procesul de stabilire a vinovăției cât și executarea propriu-zis a pedepsei sunt făcute în public. Doar probele nu sunt prezentate întregii comunități, ci doar reprezentanților acesteia, respectiv juriului, iar sentințele sunt, de obicei, dure.

Statutul geo-politic al Angliei secolelor XVI-XVII a fost unul inedit pentru acea epocă. Monarhiei Tudorilor îi este specifică despărțire de biserica Romei și delimitarea unui protestantism național denumit Anglicanism. De asemeni, conflictul cu marea putere catolică, Spania, și înfrângerea flotei acesteia, creează un climat aparte. Acesta înlesnește instalarea unor noi relații diplomatice și comerciale cu Țările de Jos și cu principatele Germane și reconsideră posibilitatea reconfigurării raporturilor de forță cu Scoția și Irlanda. Tot acum iau ființă și primele colonii engleze în America.

Din aceste considerente, în economia și implicit în societatea engleză a epocii se atinge un maxim de înflorire într-o vreme în care comerțul din alte țări europene suferă o scădere din pricina războaielor civile, a crizelor politice și a modificărilor demografice. Astfel, șantierele navale ale regatului devin model pentru întreaga europă prin numărul mare de nave atât de luptă cât și de transport comercial. Industria textilă și cea de prelucrare a lânii au furnizat principala materia cu care Anglia făcea negoț peste Canal cu principalele state europene.

Epoca elisabetană face parte din mișcarea începută încă din secolul XIV în Italia ce s-a răspândit și în celelalte țări europene și care poartă numele de „Renaștere”. În Anglia această epocă începe cu dinastia Tudorilor în 1485 – primul rege al acestei dinastii este Henric al VII-lea și continuă cu succesorul lui la tron, Henric al VIII-lea, și mai apoi cu fiica acestuia, Elisabeta I.

La sfârșitul secolului al XVI-lea are loc totodată și începutul colonialismului britanic care a luat amploare odata cu înființarea Companiilor Indiilor de Est (1603) al căror patent duce la o scindare temporară a relațiilor dintre parlament și coroană, dar „burghezia și aristocrația erau îndeajuns de puternice pentru a mai avea nevoie de protecția acesteia din urma.” (Levițchi, Leon D./Istoria literaturii Engleze și Americane, Vol. 1, Ed. ALL Educational S.A./1998/pag. 100).

Renașterii îi urmează Umanismul, mișcare recunoscută pentru valoarea deosebită pe care o acordă redescoperirii și studiului asupra comorilor culturale ale Greciei și Romei antice. Epoca aduce în primă linie oameni importanți ai diferitelor domenii culturale și sociale dintre care Thomas More/Morus (pentru valoarea deosebită a aportului pe care l-a adus umanității, a fost ridicat, târziu, post-mortem, la rangul de Sir). Om de stat (purtător de cuvânt, iar mai apoi Cancelar al Camerei Comunelor) și cărturar, Thomas Morus scrie o operă literară în limba latină, „Utopia”. În prima parte a acestei cărți sunt descrise condițiile precare de viață în care trăia poporul englez la începutul secolului XVI pentru ca în partea a II-a a lucrării, autorul să imagineze o țară idilică – numită Utopia – în care domnește pacea, dreptatea și prosperitatea supremă. Denumirea țării definește pentru prima oară termenul de utopic (iluzoriu, irealizabil; http://www.m.dexonline.ro/definiție/utopic). Scrierea lui Thomas Morus a fost inspirată din „Republica” lui Platon și a inspirat ulterior lucrări ale altor autori precum Rablais, Campanella ori „Noua Atlantidă” a lui Francis Bacon.

În țara imaginată de Thomas Morus, Utopia, nu există bani și proprietate privată, femeile primesc aceeași educație ca și bărbații, libertatea gândirii este deplină, războiul este considerat ultimul mijloc de apărare la care ar trebui să recurgă o țară. Toate aceste idei umaniste vor fi motive și motivație pentru dramaturgi ca Marlowe și Shakespeare.

Tot în această epocă încep să se scrie lucrări despre Lumea Nouă descoperită la 1492 de către navigatorul Cristofor Columb. Tot acum se dezvoltă un interes despre trecutul istoric al Angliei și apar cronicarii interesați de acest lucru. Cel mai mare cronicar al epocii, Raphael Holinshed, i-a furnizat prin lucrearea sa „Cronicile Angliei, Scoției și Irlandei” o bogată sursă de inspirație lui Shakespeare pentru multe din piesele sale istorice. În rândul marilor personalități artistice și culturale se enumeră și Galileo Galilei care a infirmat concepția din antichitate potrivit căreia planetele se învârteau în jurul Pământului și impune concepția heliocentrică emisă de Nicolaus Copernic. Un alt italian, Giordano Bruno, demonstrează precaritatea filozofiei aristotelice despre „cer” și „pământ” și demonstrează că Pământul făcea parte din ceruri și avea o valoare egală cu celelalte planete „Ideea că omul este „propria sa stea” exprimată de Shakespeare și Fletcher este strâns legată de aceste teorii revoluționare” (Levițchi, Leon D./Istoria literaturii Engleze și Americane, Vol. 1, Ed. ALL Educational S.a. /1998/pag. 104). Dar, fără nici un dubiu, cel care este geniul care s-a manifestat în cele mai multe domenii din știință, cultură și artă este pictorul, arhitectul, anatomistul și inventatorul Leonardo da Vinci.

În ceea ce privește limba engleză, aceasta se modernizează cu ajutorul prepozițiilor și conjuncțiilor, dar, în mare, este asemenătoare cu engleza contemporană. În această perioadă se dezvoltă arta retoricii după modelul retoricii Romei antice și apar chiar studii tipărite de retorică. Traducerea cărților din alte limbi primește o atenție deosebită deoarece se urmărea atât o traducere elevată cât și o traducere „vulgata”, pe înțelesul poporului. Exprimarea populară era plină de argouri și de proverbe, era o exprimare plastică și plină de metafore îndrăznețe.

Toată această explozie culturală ce se manifesta din plin la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea a condus firesc la o extraordinară dezvoltare a cuvântului rostit pe scenă și a instituțiilor teatrale.Cuvântul rostit și textul dramatic avea o importanță atât de mare încât pauperitatea recuzitei și a decorului din teatrul elisabetan nu aveau o motivație financiară ci se datora pur și simplu celor descrise anterior. „Versurile erau decorul” (idem.).

Reacția spectatorului din teatrul elisabetan era atât de activă încât se asemăna cu cea a copiilor dintr-un teatru de profil din zilele noastre. Publicul participa viu la spectacol, își manifesta sonor emoțiile pe care le trăia, aproba și dezaproba momentele epice vizionate și, deseori, recțiile puteau fi chiar agresive sau total nelalocul lor, și toată lumea viziona aceste bogate producții teatrale, de la capete încoronate și capete luminate la prealți și locuitori sărmani ai suburbiilor.

Lumea avea nevoie să fie fericită, iar de aceea majoritatea pieselor din vremurile acelea aveau finaluri fericite, motiv pentru care acestea se terminau cu o masă festivă sau cu o nuntă. În privința tragediilor, literatura și gândirea anticului Seneca au influențat puternic aceste scrieri, mai cu seamă la Shakespeare.

Companiile de teatru engleze erau organizații independente care și-au fǎcut apariția, la început, pe lângǎ curțile nobiliare, cu scopul definit de divertisment. Uneori, aceste companii cǎlǎtoreau de-a lungul regatului pentru a obține bani suplimentari. Protecția nobilimii le oferea mai multe avantaje juridice și financiare. Companiile cele mai importante se asociau în grupuri de teatru, de exemplu Burbages, tatǎl și fiii, au reprezentat un asemenea grup, iar Shakespeare a fost, pe întreaga sa carierǎ, asociat cu aceastǎ companie. Actorul principal, de-a lungul întregii colaborǎri a lui Shakespeare cu aceastǎ companie, a fost Richard Burbage, dar și William Kemp a fǎcut parte, o vreme, din aceastǎ companie. Colaborarea cu un actor de anvergurǎ era întǎritǎ și de faptul cǎ scriitorul construia un anume rol în piesele sale special pentru actorul respectiv, pentru a-i pune în valoare calitǎțile incontestabile, însǎ niciodatǎ acest mod de lucru, la Shakespeare, nu a interferat cu complexitatea caracterelor personajelor sale, nici nu l-a impiedicat pe marele dramaturg sǎ creeze caractere diferite pentru multele roluri în care era distribuit actorul principal cu care colabora.

Profesia de actor nu era foarte bine vazutǎ în viața socialǎ a perioadei elisabetane de început. Cei care se aflau sub protecția nobilimii erau protejați prin lege, însǎ aservirea lor fațǎ de nobilime era de necontestat, fapt exprimat și de Shakespeare în sonetele sale. Desigur, marii actori dobândeau faimǎ, respect și, o datǎ cu acestea, unii dobândeau chiar avere.

Existau în acea perioadǎ și actori ambulanți, însǎ cei mai mulți recurgeau la a da reprezentații de-a lungul și de-a latul țǎrii, din motive foarte concrete, precum ciuma sau neplǎceri cu legea și existǎ menționări cǎ însǎși compania lui Shakespeare a recurs, într-o anume perioadǎ, la acest mod de manifestare, din cauza creșterii popularitǎții grupului Children of the Chapel la Blackfriars. Companiile de copii actori nu au avut niciodatǎ înainte si nici dupǎ aceea o importanțǎ mai mare ca la curtea reginei Elisabeta. Un alt motiv pentru care actorii erau nevoiți să călătorescă prin țară a fost faptul că până la 1576 nu exista o clădire dedicată doar reprezentațiilor teatrale, iar aceștia erau nevoiți să joace în biserici, săli ale palatelor sau caselor nobiliare, curțile hanurilor, orice loc era bun atâta timp cât o mulțime de oameni se adunau pentru a viziona spectacolul.

Nevoia unui loc stabil, în consecință a unor clădiri, unde să se țină spectacolele de teatru a apărut în urma unor legi adoptate după venirea la tron a Elisabetei I, legi menite să îi scoată în ilegalitate pe cerșetori și vagabonzi, iar astfel actorii care călătoreau prin țară fără a avea sprijinul unui nobil deveneau un element criminal. Astfel primele clădiri folosite în mod regulat de către companiile de actori pentru reprezentarea spectacolelor acestora au fost chiar vechile hanuri ale căror curți fuseseră folosite de trupele de actori ambulanți. Prima clădire construită cu scopul de a găzdui spectacole teatrale s-a numit chiar “The Theatre” – Teatrul. Construită în 1576 de către trupa de actori “Earl of Leicester’s Players”, trupă condusă de către James Burbage, un tâmplar ajuns actor și tatăl lui Richard Burbage, actorul amintit mai sus, modelul clădirii se baza pe cel al curților în care se țineau jocuri precum momirea taurilor, joc pe parcursul căruia un taur era legat de un țărus care îi limita mișcarea într-un cerc cu raza de 10 metri și mai mulți câini erau asmuțiți asupra acestor animale și trebuiau să le imobilizeze sau să le ucidă, locuri pe care actorii ambulanți le foloseau pentru reprezentațiile lor. „The Theatre” se pare că ar fi fost construi din lemn, ar fi avut o formă poligonală și trei rânduri de balcoane unul deasupra celuilalt, iar pentru cei care nu își puteau permite un bilet, o curte mare de unde puteau urmării spectacolele prezentate pe scena în aer liber. O dispută asupra pământului pe care stătea „The Theatre” în care au fost implicați fii lui Jame Burbage în 1599 i-a forțat pe aceștia să demoleze clădirea și să se mute împreună cu ceilalți actori în cartierul numit „Bankside” unde au construit, folosindu-se de materialele pe care le recuperaseră după demolarea clădirii, un alt teatru care urma să fie cunoscut ca „The Globe”.

Ca formă, în perioada elisabetană teatrele erau de feluri: de tip amfiteatru, așa cum erau „The Theatre” și mai târziu „The Globe”, și teatre găzduite în clădiri de formă rectangulară – „Blackfriars Theatre” -, mai asemănătoare cu clădirile de teatru din ziua de astăzi, teatre mai mici, dar mai scumpe datorită faptului că publicul era unul exclusiv.

Actorii din perioada elisabetană erau cu toții bărbați deoarece existau legi care nu le permiteau femeilor să joace pe scenă, iar rolurile feminine erau jucate de băieți cu vârste între paisprezece și nouăsprezece ani datorită faptului că vocea acestora încă nu se schimbase.

2. Omul

Există doar patru fapte dovedite sigur despre Shkeapeare pănă la vîrsta de treizeci de ani. Acestea sunt: înregistrarea botezului său, o înregistrare a căsătoriei sale, cea a nașterii fiicei sale celei mai mari si aceea a nașterii gemenilor săi, Hamnet si Judith.

Botezul lui Shakespeare este introdus in registrul parohiei din Stratford cu data de 26 aprilie 1564, or se poate deduce că nașterea a survenit în jurul datei de 22 sau 23 aprilie 1564. Această dată aproximativă este susținută si de mențiunea de pe mormântul său, cum că avea cinzeci și doi de ani, când a murit pe 23 aprilie 1616.

A fost ce de-al treilea fiu a lui John Shakespeare, de profesie mănușar și om de o stare materială care nu ieșea din comun, chiriaș al tatălui soției sale, și Mary Shakespeare, descendentă a vechii familii Arden din Warwickshire, un orășel foarte apropiat; se mai știe că ea a adus drept zestre soțului său o fermă înstărită din regiune. Nu pare să fi avut prea multă educație, dar poziția ei de fiică favorită îi asigurase o anume eleganță, așa cum demonstrează voința tatălui ei din lista de mobilier.. Uniunea celor doi trebuie să fi fost una bună pentru John Shakespeare, cel puțin din punct de vedere al zestrei soției sale.

Din înregistrările orașului, se știe că tatăl poetului a servit mai întâi drept consilier al orașului, apoi ca primar sau executor judecătoresc, după care consilier-șef în Stratford. Timp de mai bine de 30 de ani a primit, în înregistrările orașului si peste tot, distincția de “Mr”, probabil ca semn de respect pentru cunoștințele sale din domeniul legii, chiar dacă, uneori, el insuși pare să fi avut, în tinerețe, ceva probleme cu legea. Intr-adevăr, în înregistrările timpurii ale orașului, se arată ca a fost amendat pentru că nu a indepărtat gunoiul din fața ușii sale.

Aprecierea sa pentru dramă este sugerată de faptul că a fost primul executor judecătoresc din Stratford care a oferit artiștilor o primire oficială în oraș.

Condiția sa financiară a trebuit sa facă față unor fluctuații, dat fiind că pe la mijlocul vieții a fost nevoit să ipotecheze una din proprietățile obținute prin căsătorie și să renunțe la o alta. Însa, la finalul vieții sale, in 1601, se pare că bunăstarea a revenit in familie, căci el a lăsat moștenire fiului său William cel puțin două case pe Henley Street.

Bătrînul John trebuie să fi fost un om inteligent, versatil si cu vederi largi, lucru care i-a oferit fiului său o moștenire promițătoare.

Stratford era o localitate la aproximativ 80 de mile distanță de Londra, care, în 1564, număra aproximativ 2000 de locuitori. Oamenii trăiau după niste obiceiuri simple, însă confortul și curățenia lipseau. Conducerea localității era asigurată de un consiliu paternal, exista o școală la care mergeau copiii și o biserică. Tinerii mai răsăriți intelectual din orășel plecau de multe ori la Londra să își completeze studiile sau să își caute norocul. Unul dintre acești tineri care a reușit în viață, devenind un exemplu de urmat pentru mulți, a fost Richard Field, directorul Company of London Stationers, un termen care includea pe atunci tot ceea ce astăzi înțelegem prin editori. Alți oameni din Stratford, de rând înalt – Fulke Greville, lord Brooke mai târziu; contele de Leicester, prim-favorit la Curte pentru mult timp; Henry Neville, Edward Arden sau Edward Somers – au plecat la Curte, devenind favoriți.

Apropierea de Londra a micului orășel în care s-a născut bardul deschidea drumul unei serii întregi de aventurieri de toate felurile, de la actori ambulanți, păpușari, trubaduri, până la pungași. Însă toate aceste elemente ale lumii exterioare au adus un impuls spre progres în Stratford și au lărgit enorm orizontul tinerilor din oraș.

Se organizau târguri importante care găzduiau, pe lângă schimburile comerciale și alte afaceri, adevărate ocazii festive, în cadrul cărora întreprinzătorii din domeniul artistic se înghesuiau să își prezinte piesele, păpușile, baladele, urșii, etc. Se organizau si întreceri sportive de sezon, dar și distracții pentru popor, precum tiruri cu arcul, întreceri de cocoși, aruncarea cu bila și momire de taur.

În ansamblu, Stratford era asemenea multor altor orășele de mărimea sa, din regat, însă contactul foarte apropiat cu Londra era suficient pentru a trezi în tânărul Shakespeare simțul ambiției și chemarea pentru aventură.

Întemeiată de Eduard al VII-lea în Evul Mediu, școala ale cărei cursuri le urmează tânărul Shakespeare este colegiul de localitate (grammar school) începând din anul 1571, școală unde ar fi predat Walter Roche și, posibil, Thomas Hunt, unde va învăța să scrie cu caractere asemănătoare celor gotice și anume caracterele englezei vechi de ajutorul cărora autorul se va folosi toată viața. Tot aici, pentru elevii care asimilau ușor, noțiunile de greacă și latină îi puteau familiariza pe aceștia cu operele autorilor ca Plaut, Cicero, Senca, Horațiu, Ovidiu.

William Shakespeare se căsătorește în 1582 cu Anna Hathaway, fiică a unui fermier, în vârstă de 26 de ani, mai mare cu 8 ani decât poetul la data respectivă. Deși au avut trei copii iar căsnicia a durat până la capăt, aceasta nu a fost una fericită, iar motivul căsătoriei, fie acesta din iubire, fie din cauza unor impasuri financiare ale familiei tânărului Shakespeare, nu este cunoscut. Se pare, totuși, ca ar exista o dovadă semnată de doi fermieri din Shottery, care îl absolvă pe episcopul de Worcester și pe subordonații săi de orice responsabilitate privind căsătoria grăbită dintre William Shakespeare și Anne Hathaway. Această dovadă arată că Shakespeare era cu opt ani mai tânăr decât mireasa lui și sugerează faptul că părinții mirelui nu aveau cunoștință de căsătorie, deoarece numele lor nu apare, lucru care era absolut necesar în cazul căsătoriei unui minor, cum era tânărul William. Motivul căsătoriei grăbite poate fi dedus din data botezului primei sale fiice, Susannah, înregistrat șase luni mai târziu în registrul bisericii din Stratford.

Înainte ca anul 1586 sa se fi terminat, Shakespeare pleacă spre capitală, trece prin Oxford și High Wycombe, parcurge acest drum singur, iar odată ajuns la Londra începe a-și câștiga existența în mod lipsit de importanță. Pătrunderea lui William Shakespeare în lumea teatrului s-a produs, spune Ion Zamfirescu în “Istoria Universală a Teatrului”, Volumul III, prin intermediul unei activități lăturalnice și anume prin organizarea serviciului de băieți care păzeau caii nobililor veniți la reprezentații. Existau la vremea aceea doua teatre publice, undeva în afara orașului: The Theatre și The Curtain, ambele sub administrarea lui James Burbage care deținea si o livrea. Este posibil ca o afacere să fi constituit o modalitate de a o susține pe cealaltă. In situația aceasta, desigur că avea angajați care să se ocupe de caii săi. Shakespeare lucrează apoi ca băiat de servicu, sufleor, figurant și actor în roluri secundare. Ca actor, numele lui Shakespeare apare pe multe din listele de actori ai companiei sale, deși dramaturgul nu a avut mare succes, chiar dacǎ a practicat, se pare, actoria la curte, încǎ din tinerețe. Existǎ informații cǎ ar fi interpretat rolul fantomei din “Hamlet” și pe cel al bǎtrânului Adam din “Cum vǎ place” și, în general, roluri de bǎtrâni, însă din 1604 încetează să mai apară pe scenă.

Până la a ajunge să creeze și să reușească să impună propriile opere, poetul a fost nevoit să se ocupe de piesele altor dramaturgi, să le adapteze la nevoile scenice ale perioadei respective prin tăierea anumitor scene sau roluri ori prin adăugarea altora, iar uneori combina mai multe piese într-una singură.

Pentru anul 1592, există, într-o publicație a lui Robert Green, Greene's Groats worth of Witte bought with a Million of Repentance, un pamflet in care acesta îl atacă puternic pe un oarecare actor-scriitor pe care îl acuză că fură din piesele altora. Iar acuzele sale implică un joc de cuvinte cu numele lui Shakespeare și o parodie la un rând descoperit în piesa “Henry VI” și într-o altă piesă, mai veche, pe care se bazează aceasta. Dacă aceste aluzii se referă la Shakespeare, înseamnă că acesta, la aproximativ șapte ani de la plecarea din Stratford, își câștigase succesul, căci, puțin mai târziu, în același an în care Green publică cele de mai sus, editorul său Henry Chettle își cere scuze, sub tipar, pentru publicarea atacului lui Green la adresa cuiva care nu merita totuși acest lucru. El mărturisește, de asemenea, în numele dramaturgului, pentru buna corectitudine a acestuia și pentru admirația pe care acesta a trezit-o prin scrisul său. Probabilitatea ca toate acestea să se fi referit la Shakespeare este rezonabilă, deoarece nu exista la acea vreme un actor-scriitor căruia să i se fi potrivit atât de bine acele aluzii.

În numai trei ani Shakespeare ajunge coproprietar, apoi un an mai târziu directorul literar al teatrului de la Blackfriars unde marele tragician al scenei engleze în acea perioadă, Richard Burbage, de asemenea stratfordian, îi era colaborator principal. Burbage era “un actor de școalǎ veche”, foarte bun prieten cu Shakespeare și se pare cǎ el este interpretul mai multor roluri faimoase din piesele bardului de la Avon, precum: Richard III, Othello, Macbeth, Lear, Hamlet, etc. În prima ediție a lucrǎrilor lui Shaekspeare, publicatǎ în 1623, existǎ o listǎ lungǎ cu nume ale unor actori principali din piesele marelui dramaturg. Cele mai importante nume cu care s-a asociat acesta sunt: Richard Burbage, William Kemp, Ben Jonson, Augustin Phillips, John Hemminges, Henry Condell, Pope, Lowin, Sly și Armin. William Kemp, figurǎ emblematicǎ a epocii elisabetane, era cunoscut pentru atitudinea sa deschisǎ și veselǎ fațǎ de viațǎ. El se fǎcea remarcat, pe lângǎ calitǎțile actoricești, prin calitǎțile sale muzicale, fiind capabil sǎ cânte la fluier și tobǎ. Kemp a interpretat rolurile lui Dogberry din “Mult zgomot pentru nimic”, Peter din “Romeo și Julieta”, Dromios din “Comedia erorilor”, etc.

Scena teatrului de la Blackfriars nu a fost singura pe care William Shakespeare s-a făcut cunoscut pe parcursul carierei sale artistice de aproape un sfert de secol, însă aceasta împreună cu scena teatrului Globe sunt cele de care poetul s-a legat cel mai mult, teatre pe care le-a menținut pe parcursul a două decenii prin intermediul repertoriilor sale. În 1604 Shakespeare făcea parte din cea mai importantă trupă de actori și anume cea care aparținuse contelui de Leicester, lordul Strange, Henry Carey, ajuns lord Hundson, și lordul șambelan, unul dintre fii acestuia.

In 1596, survine moartea singurului său fiu Hamnet și tot atunci tatăl său, John Shakespeare, aplică pentru obținerea unui blazon, susținut fiind probabil, material, de dramaturg.

In privința relațiilor interumane ale lui Shakespeare, noi dovezi arată că prin 1598 dramaturgul locuia in Londra în casa unui hughenot francez, peruchier, Christopher Mountjoy. Regăsim numele lui Shakespeare printre cele ale unor martori chemați de ginerele peruchierului la judecata împotriva socrului său, pentru a-și susține cauza în legatură cu dota promisă și neacordată în totalitate: “William Shakespeare din Stratford-Upon-Avon din regiunea Warwick, gentlemen, de 46 de ani sau aproximativ”.

Se pare că Shakespeare ar fi legat atât prietenii cu mulți dintre actorii amintiți mai sus cât și cu nobili și aristocrați din acea perioadă cum ar fi contele de Southampton de protecția căruia s-a bucurat pe o perioadă de timp și pe care l-a celebrat în unele din sonete pentru noblețea, inteligența și generozitatea acestuia. Totuși, caracterul lui Shakespeare nu i-ar fi fost modificat de aceste prietenii cu oameni importanți ai vremii, păstrându-și virtuțile burgheze și nici familia de la Stratford nu și-ar fi uitat-o și ar fi continuat să o ajute întorcându-se o dată pe an în orașul acesta pentru a-i reface starea materială.

Revenirea bruscă și definitivă la Stratford în 1611, la nici cincizeci de ani, a surprins și a creat o mulțime de întrebări pentru care istoria literară nu găsit încă răspunsuri, dar în Istoria Universală a Teatrului, Ion Zamfirescu dă un citat al lui John Aubrey în care acesta spune că „…și-a petrecut ultima parte a vieții așa cum și-ar dori-o toți oamenii cumsecade, în bunăstare materială, cu liniște, înconjurat de prieteni…”. După revenirea la Stratford, Shakespeare ar fi continuat să scrie (în colaborare cu John Fletcher și cu Anthony Munday), ar fi fost vizitat de actori de la Londra și ar fi avut în continuare cotă la teatrele Globe și Blackfrairs pe care continua să o supravegheze, iar în 1613 ar fi contribuit la restaurarea teatrului Globe după ce acesta a fost distrus în urma unui incendiu.

Shakespeare și-a scris testamentul chiar în anul morții sale, 1616, în martie, declarând ca este pe deplin sănătos. El a murit in luna următoare, la 23 aprilie 1616, iar înmormântarea se pare că ar fi fost două zile mai târziu. Nu există indicii autentice privitor la cauza morții sale, însa un preot de mai târziu a notat că ar fi murit din cauza unei febre, după o întâlnire (“merry meeting”) cu Ben Johnson si Michael Drayton care veniseră în vizită la Stratford.

În legătură cu data morții sale, de remarcat faptul că mențiunea de pe mormânt, 23 aprilie, este dupa stilul vechi, la fel ca și cea a nașterii, însă, după calendarul nou, aceste date ar fi la inceputul lunii mai.

După ce viața dramaturgului încetează, deși s-ar fi vrut ca osemintele sale să fie mutate lângă cele ale lui Spenser, Chaucer și Beaumont, la Westminster, după voința marelui poet care poate fi citită chiar pe lespedea mormântului, acesta a fost lăsat să se odihnească în cavoul bisericii din orașul său natal, Stratford.