Sentimentul Matern In Poezia Lui Grigore Vieru

CUPRINS

Introducere

1.”Întoarcerea la izvoare”-condiție primordială a poeziei vierene

2.Mama – veșnic început și veșnică continuitate

2.1.Mama – mică zeitate a ființei noastre

2.2. Sensul etern al maternității

3. Arta transfigurării artistice a sentimentului matern în poezia lui Gr. Vieru

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Grigore Vieru este un model, un etalon romantic eminescian, însă la aceasta s-a adăugat un filon autohton specific străbătut de simboluri și motive vieriene relevante cum ar fi: mama, patria, casa părintească, femeia iubită, rădăcina, dorul, doina, izvorul, clipa, lacrima, focul, lumina, copilăria… Obsesia „întoarcerii la izvoare”, la primordialitatea pierdută a lumii, o nedesimulată etică a suferinței, precum și puritatea rostirii, delicatețea și frăgezimea metaforică, prospețimea simțurilor, au configurat în scurt timp o paradigmă vieriană, ce a produs în epocă epigoni și emuli, o modă a unei poezii autohtoniste, încărcată de o simbolistică națională și de motive folclorice, cu accente sentențios- filosofice a unei poezii limpezi și spontane, pe care o poate înțelege chiar cititorul mediu, nefamiliarizat cu subtilitățile și convențiile artei poetice.

Actualitatea temei: Popularitatea poeziei lui Grigore Vieru, provine din faptul că s-a scris și continuă să se scrie destul de mult despre poeziile și însuși despre autor dar și din faptul că ea se află atît de aproape de sufletul și cugetul cititorului, încît se identifică cu marea dragoste a acestuia pentru tot ce este sfînt pe acest pămînt: pentru mamă și copil, pentru baștină și patrie, pentru natură și grai matern, pentru pace și iubită. De altfel, poetul, înainte de toate, este „iubire”. De aici vine și interesul nostru pentru tema propusă, temă pe care o considerăm actuală la moment. Chipul matern rămîne invariabil în planul aproapelui, polarizînd raporturile poetului cu lumea, hrănindu-l cu senzația unei ambianțe în care amintirea se perpetuiază cu valori reactualizate.

Scopul și sarcinile investigației: Scopul pe care ni l-am propus în acest demers de investigație este de a surprinde tușeurile specifice și originale ale motivului matern din creația lui Grigore Vieru.

În acest scop sînt înaintate următoarele obiective:

să interpretăm creația lui Grirore Vieru în contextul literaturii române.

să analizăm principiul matern al universului (mama – patrie, limbă, grai, iubită).

să stabilim actualitatea și importanța dialogismului.

să investigăm sensul etern al maternității.

Să relevăm arta transfigurării artistice a sentimentului matern in poezia lui Gr.Vieru

Suportul științific al tezei.

În cadrul cercetării am mizat pe studiile științifice și teoretice de prestigiu:

“Întoarcerea la izvoare” de M.Cimpoi,

“Duminica mare a lui Gr. Vieru” de T.Codreanu,

“Crez și măiestrie artistică” de M.Dolgan,

“Critica în labirint” de A.Burlacu,

“Efortul salvator” de I.Ciocanu.

Principiile și metodologia de cercetare : analitică, comparativ-istorică , sintetică ș.a

Importanța teoretică și practică a cercetărilor în domeniu: Grigore Vieru face parte din generația poetică ’60, al cărei buzdugan e considerat Nicolae Labiș, din care fac parte Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Ioanid Romanescu, Cezar Baltag etc., poeți care au reușit să refacă, fiecare cu pecetea personalității sale, punțile de legătură cu poezia românească interbelică. Lirismul mult căutat în anii ’60, nu numai în poezie dar și în proză și teatru, se explică prin aceea că el se înrudește cu reflexivitatea și introspecția melancolică eminesciană. Cu Grigore Vieru poezia română se întoarce la izvorul curat al gîndirii și simțirii.

Voi aborda în cele ce urmează temele fundamentale ale poeziei lui Grigore Vieru, „Copilăria”, „Mama”, „Iubirea”, „Maternitatea”, „Sacralitatea”. In toate el a dat dovadă de o sensibilitate lirica de excepție si o forță de expresie de asemenea ieșită din comun. In totul el a pus o sinceritate si o trăire dramatica profundă, exprimate cu simplitate, in chip de dialog interactiv cu cititorul.

Din motivele ideologice, contactul cu opera lui Eminescu, pentru care a avut un

adevărat cult, a avut loc tîrziu, poetul dedicîndu-i și un pătrunzător Legămînt.

Structura lucrării: teza este alcătuită din trei capitole,introducere,concluzii și bibliografie. În capitolul 1 „Întoarcerea la izvor”-condiția primordial a poeziei vierene. În care se vorbește despre :scrierea celor doi poeți înrudiți prin grija față de graiul matern,ținînd cont de perspectiva contextului în care a trăit și a activat Alexei Mateevici și capodopera sa,precum și a celui din timpurile noastre,în care creează Grigore Vieru; despre unitatea interioară a poeziei lui Grigore Vieru care se menține datorită substratului religios relevant din omniprezența forței maternității,care adună în ea,ca într-un centru al sacralității,satul,copilăria,casa părintească,iubita,izvorul,lacrima,ploaia; despre primele volume dedicate copiilor și despre importanța poeziilor sale pentru micuți. Poetul apeleazaă la diverse procedee,subliniază în gesturile copiilor comicul,ridicolul,amuzantul,farmecul sau mai liniar –urîtul și frumosul. În unele poezii dat fiind teama autorului de pedagogie plictisitoare și didacticism sîcîitor, e preferată alegoria: sînt criticați bunăoară cucul și cocoșul,care știu doar o poezie dintr-un singur cuvințel. Farmecul artei lui Grigore Vieru e în familiarizarea cu mișcarea grațioasă a imaginației copilului,jocului,dar și semnificațiile morale. Poeziile pentru copii ale lui Gigore Vieru au un vădit caracter educativ. Capitolul 2 Mama ca veșnic început și veșnică continuitate se imparte în două subcapitole:2.1Mama ca ființă spirituală in care am scris despre „Fîptura mamei”care estu unul dintre cele mai profunde poeme întru afirmarea simplității și modernității.clasice. Acest poem are pentru poet o proiecție cosmică. Mama este simbolul adăpostului,căldurii,dragostei și hranei care pe parcursul veții poetului îl însoțește. Despre faptul că Gr. Vieru a afirmat poetic și profund polemic:”Mamă, tu ești patria mea!”. În acest capitol se dă atenție mamei ca unei ființe divine și cred că asta nu e părerea doar a poetului,dar și a fiecărui din noi,căci pentru fiecare om mama este o icoană sfîntă. Subcapitolul 2.2 Eternitatea mamei – aici mitul matern se configureză cu semnificații dintre cele mai complexe și mai adînci ,care fuzionînd, consacră indiscutabil –un mare poet al Marii teme:în plan afectiv,legamîntul cu mama este o formă superioară a „iubirii” din punct de vedere psihologic. Mama poetului concretă și reală,veghetoare și însuflețitoare a spațiului copilăriei,care este în consecință,unul prin excelență matern,devine mama naturii și a cosmosului. Memoria își asumă totuși o acțiune recuperatoare: salvează copilăria de îmbătrînire,iar ființa de destrămare,de înstrăinare. În capitolul 3 Sentimentul maternității și transfigurarea lui artistică în poezia lui Grigore Vieru este vorba despre fenomenologia maternității care are o stare generală de îngîndurare,în cadrul căreia trăirile sunt potențate la limită. Simbolistica maternității, pusă pe scara intensității culminează în alba lumină ca treaptă supremă a spiritualității și în lacrimă. Poezia lui Vieru este un „tribut” adus maternității ,deci mamei ,dar și iubitei în devenire ei,în înfiriparea ei ca mamă,ca soție. Și la sfîrșit concluzii.

1 „Întoarcerea la izvoare” – condiție

primordială a poeziei vierene.

A vorbi despre mitul sau motivul matern în lirica lui G.Vieru înseamnă a ne referi

mai intîi de toate, la fondul ei arhetipal,în care se include nu numai

maternitatea,dar și copilăria,dragostea,natura,limba etc.. Cercetînd și discutînd asemenea arii arhetipale obținem un amplu tablou al creației poetului,în care se vor profila dispozițiile creatoare ale eului,abilitățile sale vizionare,sensibilitatea,arta poetică,originalitatea limbajului artistic – întreaga strategie de creație,ca,mai apoi,să ne apropiem de problema enunțată în generic.

Poeții nu pot fi cunoscuți izolat niciodată. Ei trebuie văzuți în contextul vecinătăților și înrudirilor spirituale. Iar în ceea ce-l privește pe Grigore Vieru este clar că vine din limba noastră, căci domnia sa mizează, ca și Alexei Mateevici, pe cuvînt ca loc de întîlnire cu memoria, cu istoria, cu viitorul. Textul celebrei poezii mimeste un conceput, în primul rînd, ca o depunere a mărturisirii despre starea limbii române, de acum 90 de ani, în spațiul dintre Prut și Nistru și in al doilea rînd, ca un îndemn adresat fraților de sînge de a schimba starea lucrurilor, sau cu alte cuvinte, ca o îndrumare morală. Grigore Vieru la rîndul său, construindu-și universul poetic în cîntece despre pămînt, cîntece despre iubire, cîntece despre mamă, alege pentru ele aceeași axă grija pentru graiul matern, astfel încît opera sa se conturează, ca o mărturie a acestui sentiment.[17]

Anume din acest motiv, poetul Ioan Alexandru îl consideră pe Grigore Vieru un poet care și-a asumat greul unui grai trecîndu-l prin inima sa și încărcat de răbdare, înțelepciune și noua frumusețe, îl întoarce semenilor săi care-i deschid de bună voie inima să-l primească pentru a duce demn mai departe viața în spiritul dreptății și iubirii.Voi aborda în cele ce urmează scrisul celor doi poeți înrudiți prin grija față de graiul matern, ținînd cont de perspectiva contextului în care a trăit și a activat Alexei Mateevici și în care capodopera sa, precum și a celui din timpurile noastre, în care creează Grigore Vieru. Textul limbii noastre este conceput ca o mărturisire și ca un îndemn adresat cititorului de a acorda atenție unui subiect, precum ni se prezintă memoria care în viziunea lui Mateevici coincide cu graiul, cu limba poporilui său mult timp neglijată

Dragostea sa față de limba maternă ia forma sentimentului religios față de o valoare ce nu trebuie să dispară. Limba este mai presus de cei care fac uz de ea, este o valoare morală și este privită din perspectiva iubirii creștine bazată pe luarea aminte a factorului individual.Este de reținut faptul că tradiția privirii interioare de care este strîns legată arta modernă, dar și memoria, duce spre antichitate și spre tradiția creștină. Unitatea interioară a poeziei lui Grigore Vieru se menține datorită substratului religios relevant din omniprezența forței maternității, care adună în ea, ca într-un centru al sacralității, satul, copilăria, casa părintească, iubita, izvorul, lacrima, ploaia.[9]

Dacă “Duminica” pivotează timpul sacru, atunci ludicul marchează din același punct de vedere , spațiul, iar cîntecul și magia, la rîndul lor contribuie la desfășurarea universului liric vierian sub semnul liturgicului spre care e orientată lupta cu singurătatea, cu înstrăinarea și ieșirea dintr-un timp a-religios, a-ciclic al nostru ca într-o icoană: „O neamule, tu

Adunat grămăjoară

Ai putea să încapi,

Intr-o singură icoană…

Provocîndu-l pe cititor să-și caute interioritatea, Alexei Mateevici îl conduce pe drumul căutării propriei identități, căci limba se identifică în fapt cu persoana. Pledoria în favoarea limbii ia aspectul meditației grave, patetice, înalțătoare.Este vorba de căutarea îndumnezeirii prin cuvînt,motivația aflîndu-se chiar în cartea cărților, cum e numită Biblia, în care scrie că întru început a fost cuvîntul. Mateevici exprimă, de fapt, necesitatea accederii a conștiinței de sine. La fel a procedat și Grigore Vieru , care împreună cu confrații săi de generație a purces la

exprimarea sensibilității autohtone aprofundate. Lirismul mult căutat , nu numai în poezie, dar și în proză și chiar în teatru, se înrudește cu reflexivitatea și introspecția melancolică eminesciană[.16]

Cărțile lui Grigore Vieru, dedicate celor mici „Alarma”, „Muzicuțe”, „La fereastra cu minuni”, „Făt-Frumos-curcubeul”, „Bună ziua fulgilor”, „Trei Iezi”, „Abecedarul” (elaborat împreună cu Spiridon Vangheli și pictorul Igor Vieru), „Albinuța” sunt de fapt ferestre deschise, în primul rînd, spre minunea graiului matern.Mai tîrziu se va orienta spre cititorul matur, pentru care va scrie numeroase volume de versuri (”Numele tău”, „Un verde ne vede”, „Taina care mă apără”, „Cel care sunt”, „Fiindcă iubesc”, „Steaua de vineri”, „Rădăcina de foc”, „Hristos nu are nici o vină”, „Rugăciune pentru mama”, „Strigat-am către tine”), volume antologice: (”Scrieri alese”, “Acum și în veac” (patru ediții)), și altele, însă într-o profesiune de credință va susține: “Poezia mea de acolo, pornește din copilărie.Ferice de copiii care au descoperit și mai descoperă încă miracolele limbii materne prin intermediul versurilor lui Grigore Vieru : ”Pe ralul verde tace

O pasăre măiastră,

Cu drag și cu mirare

Ascultă limba noastră.

De-ar spune și cuvinte

Cînd cîntă la fereastră,

Ea le-ar lua știu bine

Din limba sfîntă a noastr

Chiar și un singur exemplu, cum e acesta, este o dovadă că Grigore Vieru și-a conceput creația în spiritul lui Mateevici.

Probabil anume din această cauză autorul „verdelui ce ne vede”, apreciat de exemple către criticul literar Alexandru Ștefănescu pentru „conștiința valorii imense a limbii”, a ajuns să fie, după cum observă și criticul Theodor Codreanu, cel mai citit scriitor român din toate timpurile, dar lucrul acesta s-a întîmplat, deoarece însuși poetul și-a crescut cititorii.

Fiind în Franța în componența unei delegații care a participat la lansarea antologiei Echos poetiques bassarabienne , le spuneam participantilor la eveniment, că francezii nu au un scriitor contemporan care să se bucure de atîția cititori, cîți are Grigore Vieru.Fenomenul acesta se explică prin faptul că în spațiul nostru, în perioada postbelică, relația scriitor-cititor a fost una specială.[18]

Scriitorii au curajul regăsirii propriului eu. Anume așa se explică interiorizarea, care în peisajul nostru literar este diferită de fenomenul similar caracteristic literaturii moderne de la inceputul secolului 20. Spre deosebire de scriitorul de atunci, captat de diversificarea formulelor artistice, favorizat fiind și de psihanaliza lui Freud, care făcea carieră în epocă, scriitorii de la noi, în perioada postbelică vor căuta interioritatea pentru a-și regăsi sinele. Ceea ce îl preocupă pe Grigore Vieru este sentimentul libertății interioare și revenirea la niște modele existențiale verificate de multe generații. De aceea, imginea de sine include ziua de duminică „la alba-ne căsuță curată ca un ou” și „casa văduvă și tristă de la margine de Prut”, diminețile reci de toamnă în care personajul liric, învelit cu graiul colorat al lăicerelor, aude rudele vorbind în șoaptă.Imaginea în care descoperim o copilărie plină de singurătate cum este cea din poezia : „Pleacă soarele soarele cel bun

Eu mă culc povești îmi spun

Imaginea fiului pierdut în război, precum și cea a copilăriei în general sau a tatălui („Formular”) completează universul exilului interior din poezia lui Grigore

Vieru, care motivează întru totul implicarea sa interioară în lupta de emancipare a conotațiilor săi, scriind numeroase poezii mobilizatoare consacrate revenirii la scrisul latin și punerii limbii române în drepturile ei firești, texte pentru cîntece la fel de înflăcărate ca ale lui Mateevici.

Se desprinde din toate acestea configurația unui itinerar identitar vechi, aproape biblic,.dar nu lipsesc nici accentele modernității specifice insului acaparat de viteze. Mai exact este vorba de imaginea omului care presimte criza unei modernități ce culminează astăzi, cu generația omului ”furat” de calculator. De acolo din sfera aprofundată a trăirii simple, aproape arhaice, din sfera exilului interior, poetul, aflat în căutarea rădăcinilor strămoșești optează pentru și în favoarea marginalizării limbajului de lemn.În locul acestuia el propune limbajul simțurilor, al simplității concepute ca un fir al Ariadnei capabil de a ne redescoperi calea pierdută către strămoși, către rădăcini.

Simplitatea versului lui Grigore Vieru se explică prin vizionarismul său care pune pe seama poeziei o dinamică colectivă capabilă să stimuleze atît redescoperirea rădăcinilor cît și a resorturilor sentimentelor adevărate :

„Ca un copil,

Aștept dimineața

Pînă la lacrimi,

Mi-e dragă viața.

Acesta este un mesaj incredibil de optimist, lansat din întunericul nopții despicate cu fulgerul marii iubiri de viață.Este curioasă starea depășirii exilului interior

din poezia lui Grigore Vieru, prin optimizmul dătător de libertate interioară astfel fiind posibilă armonia originară spre care tinde autorul, nutrind o vagă nostalgie a limbajului primordial.

Vizionarismul lui Grigore Vieru ca și al tuturor autorilor șase și șaptezeciști s-a născut din reticența față de realitatea ideologică.De aceea, ei vor pleda pentru redarea vigorii limbii materne, aceasta constituindu-se ca o ultimă redută a celui care scrie. Mama,graiul (este și titlul unei antologii de poezie alcătuită de către Grigore Vieru), numele (să nu uităm că “Numele tău “este un volum de versuri de mare rezonanță în epocă), plaiul constituie punctele de reper ale creației poetului. Explicația frecvenței acestor motive prezente și în poezia altor scriitori din aceeași generație ține de criza identitară pe care personajul literar basarabean o resimte. Rupt de albia firească a culturii românești, care devenise un tabu, sciitorului îi revine soarta de a se referi la sinele său, un eu care are nevoie de identificare. Asa se explică reflexivitatea de care literatura basarabeană abundă eul reflexiv al autorului operând prin grila unui sine colectiv. La Grigore Vieru conștiința ia forma cîntecului fiind precum se știe, o formă primară a reflexivitătii , în cîntec. Retragerea în sine o citim și în titlul “ Numele tău”, acesta semnificînd sinele nominal, legătura cu familia, cu neamul…

Precizam în acest context că termenii “străvechi”, ” primar”, “primordial”, “arhaic” au o altă semnificație, comportă mai curînd sensul de “profund”, “authen-tic”. Relația cea mai profundă, mai veche rămîne a fi relația cu mama , care pentru Grigore Vieru semnifică relația sacră cu Dumnezeu. Mai multe titluri de poezii sunt relevante în acest sens: ”Făptura mamei”, „Mîinele mamei” , „Ochii mamei” , „Părul mamei”..

Procedînd astfel, autorul umple golul generat de pierderea sinelui, sursele Eului regășindu-le și într-un Nou Comunitar care este neamul său într-un timp al copilăriei. Creația lui Grigore Vieru destinată micilor cititori, atît de bine cunoscută și îndrăgită , își dezvăluie pe deplin sensurile anume în acest context.Grigore Vieru s-a impus și se impune prin curajul de a crede pînă la capăt, căci, precum spunea el, „ cine crede pînă la capăt, se dezleagă de spaimă”. Creația a cultivat și cultivă caracterul, iar caracterul,precum se știe, nu poate fi înlocuit de inteligență, oricît de multă ar avea-o intelectualitatea științifică și artistică.

Abia privită din persrectiva poemului Limba Noastră , întreaga creație a lui Grigore Vieru ni se prezintă în lumina ei adevărată, căci Vieru a vibrat și vibrează ca nimeni altul la chemarea înaintașului său, dedicîndu-se graiului matern, poemele sale fiind neîntrecute în frumusețe în tot peisajul limbii române. Societatea întreagă la noi îi este recunoscătoare lui Grigore Vieru pentru întreaga sa creație, iar Academia de Stiințe a Moldovei, conferindu-i titlul de Doctor Honoris Cauza.[19]

Marele lui model liric și moral este Eminescu („Eminescu este izvorul, este lacrima de foc a Universului”), iar cîntecul îi pare a fi „sufletul urgent al vieții omenești”. Format într-o ambianță străină, el se agață de limba maternă socotind că limba unui popor este istoria lui. „Limba este cea mai mare dreptate pe care poporul și-a făcut-o sieși”, scrie poetul .

Rămas fără tată și-a adorat mama și a făcut din ea în poezie un simbol complex ( tara, graiul, istoria tragică, vatra ființei etc.) reluat în toate cărțile sale. Omul care jelește în poeme muzicale tragediile neamului său este, în felul lui, un martir. Poetul care împrimăvărează toamna este un spirit elegiac, lirica lui este de regulă înlăcrimată.

In volumul „Rădăcina de foc”, unde și-a selectat o parte din poeme, observăm că, efectuînd acea întoarcere în acel timp de care vorbeam mai sus, scrie despre casa de humă de pe marginea Prutului, despre satul „picurat alb pe deal”, despre amintirea bunicului Nicuță și „suflarea veciei” ce se simte în amurgul rustic…

Un Iosif peste care au trecut valurile de brutalitate ale istoriei, iată ce se remarcă în primele versuri, dedicate în cea mai mare parte mamei, mit fundamental, cu mai multe învelișuri lirice. Vieru recitește pe Alexandri și pe Eminescu și scrie, nu în stilul lor, dar cu simbolurile lor, voind deliberat să continuie o tradiție amenințată. La fel procedează și cu poezia populară din care reia un număr de teme ( ce trimit la tiparele spiritului românesc) și le introduce într-un poem confesiv și prophetic. O jale de popor îmbătrînit în suferință, o respirație ușoară printre inefabilele naturii. Satul, izvorul, dealul, piatra, pelinul, busuiocul, toate participă la o mirifică patrie imaginară închisă într-o imensă lacrimă:

“ S-au micșorat alunii

Cineva sus pe coastă,

Spală fața Lunii

Cu lacrima noastră[13]…

Nu-i uitată nici mitica Mioriță și nici dorința eminesciană de întoarcere la “roditoarea humă” Limba română este limba unui bocet general ca la Goga, un clopot prevestitor se aude, izvoarele poartă o veche,copleșitoare durere nenumită, iar în mijlocul acestui peisaj de suferință dospită se ridică chipul mamei, icoana statorniciei în tragedie: “Iar buzele tale sunt mamă,

O rană tăcută mereu

Mereu presurată cu țărnă.[20]

Erosul este în poemele lui Vieru discret și serafic, în prelungirea poeziei populare și a poemelor lui Eminescu. Femeia este un răsărit de soare, printre genele ei se înalță Luna, bărbatul îndrăgostit aspiră să fie îngropat în lumina ochilor ei…

In această imagistică tradițională înnecată în suavități se aude și cîte un sunet mai aspru, repede melancolizat însă și adus, în cele din urmă, în nota obișnuită de beatitudine: „Unde sunt frunzele,

Hrănite cu sîngele

Dragostei noastre?!

Unde e sîngele,

Hrănit cu verdele

Frunzelor tinere?![21]

Caracterul cu poezia scrisă de Nichita Stănescu, Sorescu, Adrian Păunescu și alți poeți din ramura bucureșteană a generației a modificat ceva în lirismul tradiționalist a lui Grigore Vieru. El nu-și părăsește temele, dar își modifică simțitor sistemul de imagini chiar modul de a percepe lucrurile din afară. Eminescianismul aste încă puternic și așa va rămîne mereu, dar peste acest strat de venerație lirică se ridică altul, mai modern.

Poetul crescut în vecinătatea stepei citea pe Arghezi, Blaga și pe alți lirici moderni, făcînd mici portrete lirice sau parafrazate în care-și silește vioara înlăcrimată să prindă și astfel de sunete.

Temele vechi caută acum alt limbaj și imaginația lirică află noi puncte de reper. Nu întotdeauna Grigore Vieru reușește să-și depășească pragurile, dar e cert că spiritul lui elegiac este în căutare de spații lirice inedite.

Mama, patria, dorul, dorul pămîntului natal, iarba mînată de ouă de privighetori, țipînd din tăcerea ierbii, uleiul liniștii prelins pe frunzele toamnei și alte fantasme se întîlnesc în mici fabule lirice scrise în stilul generației 60:

„Locuiesc la marginea unei iubiri,

La mijlocul ei

Trăiește credința mea.

Locuiesc la marginea unui cîntec,

La mijlocul lui

Trăiește speranța mea

Vieru este un „poet al bunătății” și, după o vorbă a lui Noica, „un poet al singurătății bucuroase”. Chiar și atunci cînd poartă o sabie în mîină, sabia lui este de miresme, ca în cîntecul lui Tudor Gheorghe, în drumul spre moarte, este purtat de un car cu roate de flori și jalea se împiedică sistematic de inefabilele lumii.

Grigore Vieru lasă moștenire o operă ce abia după trecerea lui la cele veșnice își va contura adevăratele ei dimensiuni. E vorba nu doar de creația poetică,domeniu în care Grigore Vieru a perseverat constant și cu apreciabile rezultate de-a lungul a peste cinci decenii, poezia lui iradiind parcă în lipsa poetului, noi valențe emoționale și de expresie. Altă conotație poartă de asemenea, prestația publicistică și aforistică a poetului, tematica textelor(articole, replici, interviuri, cugetări) subliniind actualitatea lor stringentă[.11]

Grigore Vieru mărturisește că în literatură vine din „ mare singurătate și din suferința celor mulți”, din calvarul Basarabiei și al Limbii române, din teama de a nu regăsi drumul spre izvor.

Majoritatea scrierilor sale denotă că poetul se află permanent în căutare, într-o necontenită și febrilă stare de reconstituire a obîrșiei, a unității, a rădăcinii primordiale. Poetul parcurge drumul anevoios, dificil dar necesar către izvor,ghidat intuitiv de fireasca dorință de a cunoaște universul matricial, indiferent de jertfa pe care i-o va cere acest intinerar fără de care este imposibilă reanimarea conștiinței naționale. Așadar, existența artistului, sensul vieții lui are ca punct de reper sacralitatea gestului menit să reaprindă candela speranței, a credinței și a dreptății în casele basarabenilor.

Vasile Vasilache, unul dintre puținii scriitori basarabeni care nu a pactizat cu regimul sovietic, rămînînd pînă la finele vieții un răzvrătit al sorții, îi făcea lui Grigore Vieru o caracterizare pe cît de simplă, pe atît de sugestivă și adevărată.

Pe bună dreptate, poetul marcat de o sensibilitate ieșită din comun se manifestă invariabil în calitate martor ocular ce nu poate tolera fărădelegea și nedreptatea. Avînd la îndemînă cel mai eficient și mai puternic mijloc de instruire și de supraviețuire-limba noastră,maternă, poetul capătă înzestrarea și atributele de invincibil luptător. Noul nume al Limbii Române în Basarabia, jignește un popor ce a trudit la zidirea Limbii noastre istorice, dar și memoria celor care prin harul și jertfa lor au remodelat-o, dîndu-i o desăvîrșire deplină, așezînd-o în rîndul celor mai civilizate limbi ale lumii[.10]

Primele volume dedicate copiilor, apoi surprinzătoarele și neobișnuitele pînă atunci “Abecedare” și “Albinuța” vor pune temelia unui nou concept național românesc, de educare a sensibilității tinerei generații. Intr-un poem dedicat cunoscutului prozator, GrigoreVieru mărturisește peste ani: “Tu știi

Că un cîntec frumos,

Pentru copii,

Poate salva în viitor

O Patrie!”[14]

Cred că nu putea sa-i spună pe nume graiului strămoșesc și intitula poemele simplu:

“Limba noastră”, “Mamă tu ești”, în care cititorii de toate vîrstele află cu fascinație cele mai curate, cele mai luminoase, cele mai autentice și tulburătoare versuri despre limba maternă și despre forța ei tămăduitoare.

Pe un versant temperamental, Grigore Vieru e un afectiv, un patetic, un apropiat cîntului în latura lui visătoare, de unde aluviuni folclorice o pasionalitate calmă cu aspirații transorizontice, pe alt versant se conturează tribunal, omul de acțiune destinat să devină personalitate focalizantă, ori mai exact, un reîntemeietor. Opera lui Grigore Vieru va rămîne pe veci cu noi, cititorii revistei de ieri și de azi ai revistei “Noi”, rămînînd recunoscători pentru opera ziditoare de suflet, care va rămîne pentru totdeauna în tezaurul nostrum literar.

Istoria relațiilor mele cu Grigore Vieru, începe de la redacția gazetei rationale “Leninistul” din Lipcani, Vieru devenise încă din 1957 anul apariției plachetei de debut “Alarma”, un poet ce anunța un fenomen.Țin minte de atunci foarte multe poezii pe care le declamam pe la olimpiade și serbări școlare:

“Într-o zi pe sus hultanul

Îl făcea pe-aeroplanul…”

Vieru a fost și un exemplu de omenie, de cumsecădenie, de modestie și bunătate.

La întîlniri prefera să recite poemul ”Casa mare”: …Și vei tace lung cu mine

Cu văz tulbur și durut,

Casă văduvă și tristă

De pe margine de Prut.”[6]

El o recita mereu pentru că ea era nu una oarecare din creația poetului, casa “văduvă și tristă” simboliza însuși Basarabia, cea de dincolo de Prut, cea de dincolo de Țară. În ultimul an a participat la mai multe manifestări din România, dedicate lui. Visul lui era împlinit, el vedea unirea noastră cu Țara prin cuvînt. Patria lui era Limba română, cînd vulcanic ca o lavă revărsîndu-se peste versanți, cînd lin ca o apă limpede care curge cu tot cu cerul de deasupra și salciile înflorite de pe maluri, versul lui ne-a însoțit istoria ultimei jumătăți de veac. Poezia lui este o simbioză dintre Neam și Timp. A scris poezii mobilizatoare cu încărcătură de trăsnet și cu lumină de fulger-poezii senine ca niște icoane pe sticlă. Poezia este un farmec pămîntesc, muzica este un farmec ceresc oglindit în cel pămîntesc.

Grigore Vieru a fost pentru noi o lecție permanentă, de ținută morală, de demnitate, de existență. Cînd ia apărut culegerea “Strigat-am către tine” el își anunța cititorii că aceasta este “cartea vieții sale”. Apoi cînd a văzut lumina tiparului “Acum și în veac” Grigore Vieru afirmase acelaș lucru. Poetul nu trișa, fiecare carte nouă era una a vieții sale, el o scria ca și cum ar fi fost ultima. De aceea, cînd scria el punea tot sufletul în fiecare lucrare, ca și cum imediat după asta urma să moară. Fiecare carte a lui a fost o carte –testament, cartea vieții sale de la “Alarma” (1957) la “ Taina care mă apără” (2008).

După plecarea lui, după un an, ne dăm seama tot mai mult de faptul că ne lipsește.

Dar Vieru n-a murit

El n-a plecat,

Vieru sînten noi

Noi sîntem Vieru

El este fără îndoială simbolul eforturilor eroice ale generației șaizeciste basarabene, de renaștere culturală și de racordare la fenomenul literar general românesc. Este unul din puținii poeți mitizați încă în timpul vieții, un mit în viață, cum numai prietenul său Nichita Stănescu fusese. Aceasta pentru că a oferit sensibilității sufletului conaționalilor, adevărate „ duminici” ale liricii românești contemporane, prin dezvelirea unor valori etice, umane, fundamentale (demnitate, onoare, omenie, adevăr, bunătate, înțelepciune), prin exploatarea misterului existențial, în versuri de o axtraordinară forță de atracție, memorabile, irezistibile.[8]

Forța acesteea este dată de triunghiul liric – mama, patria, iubirea și de obsedantele metafore – lacrimă, rouă, sînge, durut. Locul geometric al liricii sale îl ocupă mitul mamei și al copilăriei, în jurul caruia se află celelalte motive – cheie : iubirea și dorul, casa și patria, limba maternă și Eminescu, sacrul și profanul. Cele trei teme – Mama, Limba română și dragostea – polariză întreg universal poetic vierian. Poet, esențialmente, al unui timp mitic, este, în același timp, un vizionar care își clădește lirica pe principiul unei imense și nesecate iubiri, pe sensuri general umane. Limba maternă este pentru poetul – tribun nu numai o moștenire sfîntă, ci și o mare responsabilitate față de un drept cîștigat tîrziu prin luptă (În limba ta) .Poezia de inspirație națională, poezia politică a lui Grigore Vieru reprezintă în acest sens factorul care a produs trezirea conștiinței naționale după decenii de întuneric.

Forța extraordinară a poeziei lui Vieru stă în sentimental profund al îndumnezeirii

al credinței, în fascinanta religiozitate. Motivul cristic, ca loc central al liricii sale săvîrșește deschiderea spre metafizic a acesteia. Epitaful pe care și l-a ales acest important scriitor roman contemporan pentru posteritate transcrie pătrunderea adînc filosofică a sensului ultim al vieții: “Sînt iarbă, mai simplu nu pot fi”.

Oricît de sugestivă ar fi lirica, dacă ea nu ne-ar vorbi numai despre dragoste, efectul estetic ar fi existentînd. Grigore Vieru nu exprimă, ci trăiește. Edificatoare în acest sens fiind dragostea față de mamă, iubită, pămînt ca distanța dintre poet și mamă. E sursa principală de semnificații filosofice și morale a liricii lui. Distanța dintre noi și mamă este distanța dintre noi și începuturile noastre, dintre întrebarea pe care ne-o punem în fața vieții și răspunsul pe care tot noi șovăim să ni-l dăm – aceasta și din cauza tainelor cunoașterii ei. Dragostea de mamă este un motiv central al creației lui Grigore Vieru. După apariția volumului “Numele tău” (1968) mulți cititori își vor fi zis că poetul a pus totul ce avuse de spus cu privire la această temă. Dar timpul trecea, scriitorul se acoperea cu tăcerea cîtorva ani, pentru că la un moment dat să reapară în presa cu poezii noi, dintre care o bună parte consacrată…tot mamei. “Ah floare a

Cartofului

Alb înrourată

De nimeni aproape

Zărită –

Ca părul mamei,

Scriind”[1]

O asemenea lucrarea sugestivă ne pare că n-am întîlnit nici în „Numele tău”.

Asociația se cere făcută în modul spontan cu putință, la fel cum nici în poezie nu este nimic forțat sau aranjat cu tot dinadinsul. Obsesia pierderii mamei, a dispariției ființei neuitate a fost întruchipată de Vieru și în alte versuri inspirate.”Inel de logodnă” poezie din antologicul volum pomenit mai sus, începe cu simpla constatare că „de atîta trudă și timp, mamei i s-au subțiat degetele, ca niște lumnărele…”, după care autorul zugrăvește trecerea mamei în neființă prin intermediul unei situații poetice neașteptat de sugestive. La o privire superficială am putea crede că această poezie „Stea a lunecat” se repetă, autorul nu numai pune accentul pe faptul obiectiv al dispariției mamei ca în ”Inel de logodnă”, ci pe trăirile eroului liric, pe remușcările lui de conștiință, pe conștiința culpabilității lui chiar. Apoi semnificațiile situației imaginate diferă de la o poezie la alta.

Intr-un mod și mai convingător se manifestă capacitatea lui Grigore Vieru de a descoperi pentru “datele” fizice ale obiectului inspirației sale, semnificații de ordin spiritual în cîteva poezii în care este vorba de vîrsta înaintată a mamei.[3]

De o importanță enormă sînt și poeziile pentru copii. Intucît jocul are tangențe cu experiența vieții și în el poți observa caracterul vieții, poetul apelînd la diverse procedee, subliniază în gesturile copiilor comicul, ridicolul, amuzantul, farmecul sau mai liniar- urîtul și frumosul. In unele poezii dat fiind teama autorului de pedegogie plictisitoare, de didacticism sîcîitor, e preferată alegoria: sînt criticați bunăoară cucul și cucoșul, care știu doar o poezie dintr-un singur cuvințel, “Scrisoare către copii” și “Poezia Cucoșului, melcul “ mititel și în strîmtoare” iedul care avînd cornițe, “ca băieții iscălește toți pereții”. Farmecul artei lui Grigore Vieru e în familiarizarea cu

mișcarea grațioasă a imaginației copilului, jocului, dar și semnificațiile morale.

Fiind întotdeauna un copil în adâncul ființei sale, Grigore Vieru este, fără îndoială, cel mai mare poet pentru copii din literatura română și unul dintre cei mai mari din literatura lumii. Mărturii întru susținerea acestei afirmații constituie tirajele de ordinul zecilor de mii ale cărților de versuri pentru copii, dintre care Albinuța – abecedar pentru preșcolari – a ajuns la cifra de o sută de mii de exemplare, dar și conferirea, în 1988, a celei mai înalte distincții din domeniul literaturii pentru copii – Premiul Andersen.

La fel ca și întreaga creație poetică viereană, poezia sa pentru cei mici își are ca punct de geneză acea sfâșietoare singurătate pe care a fost nevoit s-o îndure poetul în copilărie. De fapt, deși se spune că cea mai frumoasă vârstă este copilăria (chiar și în pofida tuturor intemperiilor care ar putea caracteriza-o), această perioadă din viața lui Grigore Vieru, ca și a milioanelor de semeni de-ai săi, nu a fost una tocmai fericită: a avut imprimată pe ea – ca urma unui fier înroșit pe pielea fragedă a unui copil – foametea și războiul, fenomene care, vom vedea, ies din timpul real și-l însoțesc pe cel care le-a gustat amărăciunea întreaga sa viață. În acest sens, Grigore Vieru spunea: Copilăria mea a fost pârjolită, săraca de ea, de focul războiul și a fost umilită de urmările sale. Jocul meu principal era culesul spicelor pe miriște în urma recoltării, unde găseam mai mult gloanțe ruginite, pentru că nici șobolanii nu stăteau degeaba. O muncă, în fond, zădarnică și un joc destul de trist. Mă legănam pe picioare bolnăvicios, topit de slabă nutriție. Miriștea sub tălpile mele goale era un fel de acupunctură moldovenească, nu mai puțin veche ca cea chineză, dar întrecând-o ca efect curativ.

Probabil că incomensurabila durere a mereu copilului Vieru, dar și grija ca aceasta să nu mai fie trăită, sub nicio formă, de către copiii care, având avantajul de a se naște mai târziu, nu au cunoscut drama foametei și a războiului, îl determină pe artist să se apropie de copii prin intermediul poeziei, să le arate frumusețea lumii, a plaiului natal, dulceața păcii care trebuie gustată cu plenitudinea sentimentului că e cel mai mare dar pe care oamenii pot să și-l facă lor înșiși. Fără pace, ține Grigore Vieru să-i atenționeze pe micii cititori care vor fi conducătorii lumii de mâine, nu este posibil niciunul din elementele indispensabile unei vieți fericite pe care o descrie în Mulțumim pentru pace: nici pâinea albă, care, evident, e în poezia lui Grigore Vieru mai mult decât un simplu aliment, nici voioșia zburdalnică a copilăriei, nici cântecul duios al fluierului făcut de tata (și poate că nici tata, așa cum a fost în cazul poetului) și nici chiar pomii plini de floare sau cerul luminos. De aceea, în acest Pentru pace, pentru pace / Mulțumim frumos se poate citi îndemnul: Să prețuiți pacea și să mulțumiți întotdeauna pentru ea:

Mama pâine albă coace,
Noi zburdăm voios,
Pentru pace, pentru pace
Mulțumim frumos.

Tata fluiere ne face,
Noi cântăm duios.
Pentru pace, pentru pace
Mulțumim frumos.

Înfloresc în jur copacii,
Ceru-i luminos.
Pentru pace, pentru pace
Mulțumim frumos.

(Mulțumim pentru pace)

Or, setea de pace este, la poporul nostru și, probabil, la alte neamuri ale lumii, mult mai veche decât cea mai mare conflagrație a umanității. În folclorul pentru copii, atestăm această sete de pace în formula de leagăn Dormi în pace pe care Grigore Vieru o consideră Un imn, un măreț și fundamental imn închinat păcii. Cel, poate, mai vechi cântec de pace de pe aceste locuri unde ne-am întemeiat. Copilul care a avut cântec de leagăn și de trezire țăcănitul mașinii de cusut (…Iar noaptea mama / lucra croitoreasă. /Cosea cămăși de pânză / din cânepă scorțoasă. / Și cântecul mașinii / sunând fără oprire / fu cântul meu de leagăn / și cântec de trezire. – Cântec cu acul) a oferit, peste ani, cele mai frumoase cântece de leagăn copiilor acestui meleag.

Această apropiere (despre care am menționat anterior) a poetului de micii săi cititori este una reușită, deoarece aici, în spațiul imaculat al poeziei pentru copii, poetul se regăsește pe sine, ea constituie pentru acesta ploaia curată care îl spală de colbul zilei, îl înseninează și îl întărește pentru plug, spre deosebire de poezia pentru maturi, care reprezintă în cazul lui Vieru aratul pe arșiță într-un pământ uscat . Mai reușește această apropiere și pentru că, așa cum spune Mihai Cimpoi, poetul dispune de toate calitățile necesare în acest sens: bunătate, tact, inteligență, fantezie vie, dragoste față de toată ființa fragedă.

Poeziile pentru copii ale lui Grigore Vieru au un vădit caracter educativ. Majoritatea lor dezvăluie capacitățile de pedagog înnăscut ale artistului. Prin catrenele sale pe care copiii le pot memoriza cu ușurință datorită ludicului și muzicalității din ele, Vieru altoiește în conștiința micilor cititori valori general-umane, respectul față de părinți, dragostea pentru patrie și pentru limba maternă. Important e că reușește să facă acest lucru fără a fi plictisitor deloc, ba chiar mai jucăuș și mai vesel decât, poate, toți educatorii și învățătorii cu toată metodica și metodologia pe care aceștia au învățat-o pe băncile școlilor. Grigore Vieru, posedând o artă deosebită a laconicului, a concisului încărcat de semnificații profunde, îi spune micului și fidelului său cititor:

Mama ne mângâie,

Soarele lucește,

Soarele e unul,

Mama una este.

(Mama)

și aceste patru versuri, care constituie o metaforă revelatorie ce plasează mama, ca simbol al genezei, în centrul existenței umane, așa cum soarele este centrul universului și dătător de viață, vor înrădăcina în conștiința micuților această imagine a mamei-soare, imagine ce se va păstra, peste ani, în dimensiunile subconștientului personalității care își va aduce aminte, probabil, numai poezioara, fără a mai ști cine este părintele ei, așa cum mulți dintre cei care ieri erau copii azi nu știu cine este autorul versurilor Pentru pace, pentru pace / Mulțumim frumos (Mulțumim pentru pace) sau – Pui golași, cum stați în cuib voi / Fără plăpumioare / – Ne-nvelim cu ale mamei calde aripioare. / – Dar când mama nu-i acasă / Și ploița cerne? / – Ne-nvelim atunci cu frunza / Ramurii materne. / – Dacă n-o să vină mama / Și-o să cadă frunza? / – Cum nu o să vină mama, / Cum să cadă frunza?! (Puișorii). Acest lucru se întâmplă pentru că Grigore Vieru a devenit un poet popular și chiar dacă poezia lui pentru copii nu ar mai fi (să nu dea Domnul!) editată, dacă ar dispărea cărțile care o conțin, ea va continua să fie învățată și recitată de către micuți, la fel cum copiii basarabeni știau, în anii de după război, La oglindă și Pe lângă boi de George Coșbuc deși nu văzuseră niciodată o carte de poezii ale acestui mare poet. Versurile lui Grigore Vieru, afirmă Adrian Păunescu, odată ce le-ai auzit sau citit, te trezești într-o zi că le știi pe de rost, în simplitatea lor măreață și întreagă dăltuită de vremi și vânturi ca piatra râului și obrazul țărmului parcă ieșită din adâncuri anonime la vedere precum scoica întru a-și dărui perla și încovoiată coroana pentru a-și desprinde fructul auriu în poala copilului .

O altă poezie în care mama devine un simbol cosmogonic și în care fiecare element al universului – atât al spațiului teluric, cât și al celui celest – trebuie să-și amintească de mamă mai ales în clipa sa de manifestare plenară (iarba când înverzește, floarea când înflorește și steaua când se ivește) este Tu, iarbă, tot ai mamă?:

Tu, iarbă, tot ai mamă?

De ai – de bună seamă:

Atunci când înverzești,

De ea îți amintești.

Tu, floare, tot ai mamă?

De ai – de bună seamă:

Atunci când înflorești,

De ea îți amintești.

Tu, steauă, tot ai mamă?

De ai – de bună seamă:

Atunci când te ivești,

De ea îți amintești.

Poetul reușește, prin intermediul jocului, al metaforei și al personificării să „traducă” o complexă filozofie a vieții și a cunoașterii realității înconjurătoare pe înțelesul copiilor, urmând, așa cum afirmă criticul Mihai Cimpoi, filozofia lor elementară, care însă nu este mai puțin serioasă decât a maturilor . În acest sens, se poate afirma că poezia lui Grigore Vieru constituie, pentru multe generații, alături de cei șapte ani de-acasă, întâia și cea mai durabilă școală a adevăratelor valori, a omeniei și a bunului-simț.

Frumusețea plaiului natal este evocată, fără descrieri împovărătoare, în Satele Moldovei:

Pe vale, pe culme,

Stau satele mele,

Aproape de codru,

Aproape de stele.

Apropierea de codru și de stele a satelor de pe văi și culmi dau senzația unui spațiu mirific, originar, în care tehnicizarea nu a reușit să distrugă acea indisolubilă comuniune a omului cu natura. E, cu siguranță, spațiul despre care Lucian Blaga a exclamat: Eu știu că veșnicia s-a născut la sat. E spațiul pe care, când vor mai crește, îl vor regăsi și îl vor privi dintr-o altă optică și cu o altă capacitate de înțelegere în Miorița sau în Fiind băiat… sau în Sara pe deal ori Mai am un singur dor.

Cine oare nu-și aduce aminte poezia Satul meu din Abecedarul copilăriei –

Satul nostru-i mare tare,

Satul nostru capăt n-are.

Până la bunicul Petru

Este cam vreun kilometru

Până la unchiul Andrei

Kilometri sunt vreo trei.

Nu-i cunosc pe cei din vale,

Da-i salut pe toți în cale –

(Satul meu)

în care, ca într-o povestioară, micul personaj își împărtășește descoperirile. Pentru acesta, satul constituie întregul univers, este un fel de Alfa și Omega al spațiului, iar naratorul se configurează în viziunea micilor lectori ai primei cărți de citire ca un fel de personaj-model, care, deși nu-i cunoaște pe cei din vale, le dă binețe tuturor – dovadă de educație și creștere aleasă.

Instructiv este și jocul din poezia Curcubeul pe care cenzura a interzis-o întrezărind în ea culorile Tricolorului românesc. Cei trei tovarăși de joacă – crețul, cârnul și pistruiatul – au dat curcubeul jos și l-au împărțit între ei, luându-și fiecare câte o culoare: primul – galbenul de soare, al doilea – albastrul de cicoare, iar al treilea roșul și-a ales. Întrebarea întrebătoare, mărul discordiei e, în cazul celor trei „ băieți nătăfleți”, al cui curcubeu e cel mai frumos, când, de fapt, niciunul din ei nu este posesorul curcubeului, ci doar al unei singure culori. De aceea, răspunsul pe care îl dau părinții când sunt întrebați care e curcubeu e mai frumos este expresia unei nedumeriri: Zice cârnul: Uite, mamă, / Curcubeul meu din mână / Nu-i așa că-i fără seamăn?! / Poate, cârnul meu, dar eu / Nu văd nici un curcubeu. / Crețul mi se lăuda: / Tată, curcubeu așa / Zi, mai are cineva?! / Tata zice: Știu și eu? / Nu văd nici un curcubeu. / Dar și cel’lalt cu pistrui: / Curcubeu / Ca al meu / Altu-n lume, mâcă, nu-i! / Iar bunica: Știu și eu? / Unde? Care curcubeu?

Morala pe care micuții o pot desprinde din această poezie este următoarea: Frumosul poate exista numai în unitate, nu însă și atunci când dezmembrezi unitatea lui : Trece-un ceas ori nici atât, / Singuri li s-a cam urât. / Și acum se-adună iarăși / Să se joace buni tovarăși / Și cu-albastrul de cicoare / Și cu galbenul de soare / Și cu roșul ca de foc… / De! Ca frații! La un loc! / Zice omul bucuros: Măi, ce curcubeu frumos!

Cu siguranță, raționamentul enunțat mai sus, desprins din versurile citate, îl poate avea ca destinatar, și astăzi încă sau îndeosebi astăzi, nu numai pe cititorul-copil, ci și pe cei care țin în mână frâiele destinului românesc. Aceasta, însă, este o altă temă…

Din poezia lui Vieru copiii află că, așa cum spune un vechi dicton, trebuie să-ți iubești patria nu pentru că e frumoasă, ci pentru că e a ta. Ca și în Patria lui Ștefan Baciu, în care cuvântul din titlul înseamnă orice îți aduce aminte de baștină, în Puiul orb a poetului basarabean aflăm, împreună cu puiul care nu a văzut niciodată mestecenii albi pe care cântă, că patria e în suflet și că o poți găsi fără să o vezi, e necesar, pentru aceasta, ca să-ți vibreze coardele sufletului atât de intens, încât ochii să-ți devină izvoare de lacrimi:

– Dar primăvara, mamă,

Când voi zbura-ndărăt,

Voi nimeri pădurea,

Doar eu de fel nu văd?!

– Acolo unde lacrimi

Simți-vei că-ți vor da,

Acolo, măi copile,

Va sta pădurea ta.

(Puiul orb)

Maestru neîntrecut al metaforei încărcate de semnificații profunde, Grigore Vieru îi transmite micului cititor ideea de superlativ absolut al frumuseții limbii materne, creând, în Frumoasă-i limba noastră, o imagine de-a dreptul extraordinară: până și pasărea măiastră, în clipele sale de reculegere, își pleacă urechea pentru a asculta, cu drag și cu mirare, limba noastră:

Pe ramul verde tace

O pasăre măiastră,

Cu drag și cu mirare

Ascultă limba noastră

Și, conchide poetul, sigur de frumusețea nețărmurită a limbii noastre, dacă această pasăre (și nu e vorba de o pasăre obișnuită, ci de cea măiastră care în basme este înzestrată cu puteri supranaturale) ar spune și cuvinte, ea le-ar lua din limba română, adică din cea mai frumoasă dintre limbi:

De-ar spune și cuvinte

Când cântă la fereastră,

Ea le-ar lua, știu bine,

Din limba sfântă-a noastră.

(Frumoasă-i limba noastră)

Prin metaforele revelatorii pe care le creează, Grigore Vieru îi explică prietenului său cititor o serie de realități, fenomene ale naturii, norme de conduită etc. De exemplu, țurțurul se topește în amiază pentru că nu este altceva decât o bomboană a soarelui din care acesta se înfruptă cu plăcere când răsare în zilele friguroase ale iernii (Sub streașina saraiului / Stă bomboana soarelui / Stă-n amiază și străluce… / – Dulce-i soare?/ – Tare dulce! – Țurțurul), soarele primăverii este comparat cu un ou de ciocârlie (Cald e soarele-n câmpie / Ca un ou de ciocârlie. – Primăvara) sau cu o pâine mare-mare, ce răsare pentru toții copiii lumii (Peste codrul meu străbun / Iese soarele cel bun, / Iese rumen peste mare / Peste văi și munți cu brume / Ca o pâine mare-mare / Pentru toți copiii lumii. – Bună dimineața), zmeul copiilor este o scrisoare trimisă soarelui (Am un zmeu, am un zmeu / Ce sus zboară zmeul meu! / Bucuros e mândrul soare: / „Am primit și eu scrisoare!” – Zmeul), iar razele sunt niște „linii telefonice” prin intermediul cărora păsărelele vorbesc cu soarele: (S-a trezit și rămurica. / S-au trezit frunzarele / Printr-o rază păsărica / A vorbit cu soarele. – Telefonul păsăruicii). Iar micii cititori vor accepta întotdeauna „explicațiile” din poeziile lui Grigore Vieru, deoarece, susține Mihai Cimpoi, poetul are în persoana copilului nu un învățăcel, căruia trebuie să-i dea sfaturi, ci un convorbitor egal, pe care, ținând un ou găsit pe prag, nou ca roua și cald „ca gura mamei mele”, îl poate întreba ca pe un om care l-a citit cel puțin pe Kant: „Luri-la, lumină lină / Ia ghiciți ce am în mână: / E rotund, alb ca o floare, / Nu e mare, capăt n-are!”.

Poezia pentru copii a lui Grigore Vieru se identifică cu bucuriile și „nefericirile” copilăriei înseși, este, cu certitudine, mai mult decât o carte, ea capătă proporțiile unei mari școli, ale unui templu în care copiii sunt inițiați în tainele cunoașterii vieții și ale receptării frumosului artistic.

Grigore Vieru trăește plenar în interogație ca și în afirmații, în universul miniatural, ca și în cel cosmic, în a „iubirii rouă” ca și în reprezentările iconografice ale mamei, în blestemul războiului, ca și în sentimentul sfînt al patriei. Opera lui Vieru s-a desfașurat neabătut sub semnul organicului. Sevele dulci – amărui ale substratului adînc folcloric ca și oxigenul împrospătător al secolului nostru, în care vibrează „muzica infinitului”, dar și al neliniștilor , a hrănit această poezie ce are în suav de trestie, foșnire mătăsoasă de porumb în adierele blînde ale aerului verii, aplicare cultică în fața răsăritului, jocului copilului și dragoste mamei, pe care însuși poetul o asociază „Chipul de aur mut” al florii soarelui ce se închină asprimilor țărînii strămoșești peste care și-au vărsat – sudoarea veșnic neodihniții țărani[.7]

Aprofundarea temei personale, în „cîntec pentru mamă” într-adevăr spulberă ultimul pic de îngrijorare, că tema aceasta ar fi minoră (cît s-a scris și se va mai scrie despre mamă). „Cîte case ai uns tu mamă

Cu var și cu lut

Albește în părul tău mamă,

Varul acel de demult.

Cît am plîns eu,

Strîns în al foamei clește

Stăteai noaptea trează ca la priveghi.

În părul tău mamă albește

Sarea lacrimilor mele vechi…”

Dragostea și durerea pentruu o mamă devine dragoste și durere pentru mama îngenere, adevărata artă e întotdeauna rezultatul unei mistuitoare trăiri personale.

În Basarabia anilor 60-80, poeți ca Nichita Stănescu sau Marin Sorescu, pentru a aduce ca exemplu doar două nume de generație din care face parte și Grigore Vieru nu s-ar fi putut realiza cu toată plenitudinea și forța talentului, în toată dimensiunea personalității lor artistice. „Miracolul” Grigore Vieru , teribilul impact pe care la avut asupra cititorilor de toate vîrstelor, poezia sa ieșită din tiparele consacrate ale vremii ce se deosebea atît de formulele „canzoniate” oficial. Poezia sa, atît pentru copii cît și lirica din volumele „Versuri” ,(1965), „Numele tău” (1968), „Aproape” (1974),”Un verde ne vede” (1976) au coincis cu orizontul de așteptare a omului basarabean, înstrăinat prin forța destinului de spațiul său matricial, s-a identificat cu structura sa ontologică, dar și cu puterea sa de percepție și înțelegere a literaturii.[ 15]

Odată cu trecerea timpului, mitul s-a extins, aura a crescut, încît astăzi Grigore Vieru e devenit simbolul nașterii naționale, figura tutelară a Basarabiei.

“Istoricizat “ modelul său liric a început să fie considerat, însă, de unii critici literari, dar și de poeții tineri, unul depășit. Dar pentru mulți el continuă să simbolizeze Poetul. Iar cărțile sale apar în tiraje mari, bucurîndu-se de o receptare și de o popularitate fără precedent în acest spațiu

2: Mama ca veșnic început și veșnică continuitate.

2.1 Mama – mică zeitate a ființei noastre.

„Faptura mamei” este unul dintre cele mai profunde poeme întru afirmarea simplității, modernității clasice. Orice copil, orice fiu vede în mama lui o ființă măreață, fără de păcat, puternică precum o stîncă în mare învolburată și totuși, în același timp, o fire blîndă, o zînă ce a coborît din tărîmul basmelor pentru a fi alături de noi. Dragostea pentru femeie în sensul mai larg al cuvîntului înseamnă, de fapt, la Grigore Vieru dragostea pentru mamă[.5]

Mama care exprimă maternitatea este marele simbol și marea ei temă. Celelalte motive: copilărie, iubire, cîntec, pămînt, patrie se întrețes într-un întreg, datorită acestui mic fir structurat. Făptura mamei are pentru poet o proiecție cosmică:

„Ușoară maică, ușoară,

C-ai putea să mergi călcînd

Pe semințele ce zboară

Intre ceruri și pămînt”

Mama trăiește între cer și pămînt, adică mereu în mintea lui. In poezia lui Grigore Vieru are aceeași ambivalență ca și în cele ale mării și pămîntului: viața și moartea sînt corelative. Nașterea înseamnă ieșirea din pîntecul mamei, moartea înseamnă reîntoarcerea în pămînt. Mama este simbolul adăpostului, căldurii, dragostei și hranei care pe parcursul vieții poetului îl însoțesc.

Atît pentru Grigore Vieru, cît și pentru Lucian Blaga fericirea s-a născut la sat. Femeia muncită, Mama, își plimba doar făptura între slujbă, Dumnezeu și real, slujba tăcerii de piatră și slujba pîinii de la cuptor.

Fără a se evidenția, mama poetului a crezut neîncetat în Dumnezeu și această credință a ajutat-o: „Mama mea viața întreagă

A trăit fără bărbat,

Singuri pre erau în casă

Ploi cu grindină cînd bat”.

Aceste versuri exprimă că mama lui chiar dacă a trăit fără bărbat, nu s-a lăsat dar a luptat pentru a supraviețui și acelei ploi cu grindină care semnifică tristețea, durerea și necazul, ea le-a trăit singură, fără a apela la ajutorul cuiva. Poetul o reamintește pe mama în termeni atît de simpli, încît poate fi tradus în orice limbă. La fel de frumos el o descrie, așa cum crește pîinea în cuptor. Vorba unui prozator „El o descrie pe mama sa ca la gura cuptorului cînd se face pîinea”.

Mama ca motiv fundamental al creației lui Grigore Vieru cunoaște diferite întruchipări stilistice – de la confesiunea directă, abia ascunsă în mantia versului, pînă la compararea mamei cu niște lucruri cum ar fi: patria, pămîntul, lacrima, sufletul, graiul și altele. In general, poetul își cere scuze pentru o vină care nu-i aparține. El își cere scuze de la mama că nu a putut la timp să-i mulțumească, să o ajute, să-I împartășească durerea și bucuria. Dar în realitate, mama lui nu era așa de necăjită și singură cum o descrie, izvorul vieții tuturor ființelor este mama. Acest izvor este cel mai frumos și cel mai voluminos, din care pornesc multe rîuri ce țin de el toată viața, fiind toată viața în atenția mamei, împărțind bucuria, tristețea și obiceiurile.

La fel în poezia lui Grigore Vieru există noțiuni de iarnă, prin aceasta în primul rind el vrea să redee motivul scurgerii timpului ireversibil, pe de altă parte poetului îi este greu să-și amintească de iarnă, deoarece după cuvintele lui cînd scrie despre iarnă își amintește de frigurile Siberiei unde au fost deportați mii de basarabeni.

Chipul mamei ne cheamă la ea, supărarea și neliniștea ne-o alină și de multe ori chiar și bolile ni le vindecă. Unde nu s-ar afla omul, el își amintește de pămîntul natal, de casa care este aproape de chipul mamei. Mama în viața omului, deține vîrful emoțiilor. Citind poeziile lui Grigore Vieru, în primul rind ne amintim de mama noastră și ne dăm seama că într-adevăr ea ne-a dat viață, ne-a educat, ne-a învățat să deosebim binele de rău și noi la rîndul nostrum, trebuie să-I acordăm atenție și neținînd cont de situație să o ascultăm, pentru că ea ne dorește tot binele din lume.

De aceea reacțiile fundamentale ale liricii lui Grigore Vieru, mișcările ciclice cosmice se adună într-un centru nuclear.

Din altă parte privind, Vieru abordează “motivul mamei” dînd naștere și unei discuții pe tema ”restrîngerii”, apoi a reluării- uneori nu tocmai fericite- a temelor. Aici este oportun să explicăm că limitarea motivului mamei a avut o semnificație deosebită, poetul sustrăgîndu-se conștient și ingenios “datoriei” de a evoca “artistic” cuceririle și aspirațiile omului sovetic binefacerii “prieteniei popoarelor” și altor teme și sarcini prevăzute de hotărîrile de partid și de indicațiile forurilor conducătoare. In contextul reluării insistente a motivului mamei, scriitorul proceda în fiecare poezie în mod original, punea în lumină semnificații noi ale motivului poetic, depunea eforturi ,cuvenite pentru a nu se repeta, aceasta reușindu-i de cele mai multe ori.

Ca și în poezia pentru copii, în creația sa pentru adulți, Grigore Vieru pornea de la sacralitatea ori poate mai curînd de la sacralizarea unor ființe de adevăruri pe care literatura “realismului socialist”, nereușind să le lichideze definitiv, le trece cu ostentație pe un plan secundar. Mama nu încearcă,desigur,să fie mamă, dar în epoca imediat postbelică rolul ei revenea în mare parte, Patriei.

În literatura est-pruteană, Emilian Bucov a dat expresie pregnantă acestei stări de

spirit, socialiste și… nu tocmai omenești în condiții, cînd proslăvirea patriei sovetice de necuprins se făcea cu scopul de a minimaliza importanța patriei mici, a baștinii noastre, a limbii stămoșești etc.:”Patria – Mamă ți-i gîndul și fapta…”

În acest context Grigore Vieru a afirmat poetic și profund polemic: „Mamă, tu ești patria mea!”. Abordează acest motiv și alți poeți de la noi, unii realizînd opere foarte bune, dar Vieru a lucrat cu tenacitatea misterului care își propuse, răsturnarea unei mentalități și întronarea unui adevărat cult pentru mama, care spre deosebire de patria sovetică era într-adevăr una, unica și principalul alta decît imperiul de necuprins. Se mai poate vorbi de poezia ca hrană vitală, ceea ce este cîntecul popular în vechime, în viața fiecărui om cu adaosul de individualizare și adîncire după nevoile vremilor de către oameni culți, cu o înzestrare superioară ce știu să răspundă nevoilor sufletului la modul convingător. O astfel de întruchipare excepțională este acest poet, acest om cît o lacrimă în rostogol pe obrazul planetei. Iar Grigore Vieru nu este singur, stejarii cei mai viguroși tot în pădure cresc, el face parte dintr-o generație cu cărți și opere care s-au impus în conștiința cititorilor în ultimile decenii. Cîțiva dintre ei – Liviu Damian, Nicolae Dabija, Dumitru Matcovschi, Ion Vatamanu, Leonida Lari, Leo Butnaru, Nicolae Esinenco, Aureliu Busuioc. Pavel Boțu, Vasile Romanciuc și altii[.22]

Aceștia, împreună cu Grigore Vieru reprezintă o școală poetică de rang european, scriind o poezie care este viața de toate zilele în sufletul omului, cum pîinea și apa este hrană în spiritul Logosului întrupat în istorie pentru a intensifica miracolul vieții nepieritoare în inima omului.ca înflăcărat militant împotriva înrobirii imperiale sovietice,ruse, pentru eliberarea Basarabiei de Imperiul Roșu și pentru reunirea acestei valahe provincii cu Patria-Mumă România, ori pentru recunoașterea limbii române ca limbă oficială în Republica Moldova, Grigore Vieru a îndurat eroic, mesianic multele necazuri pricinuite de autoritățile soveto-ruse de ocupație. Asemenea războinicilor- strămoși cu știința de a se face nemuritori și Grigore Vieru nu se teme de moarte, ci numai de suferința Mamei- Țară :

“De moarte nu mă tem,

Mă tem de suferința mamei

De o vedea că nu-s.”

Mama pentru eroul liric al lui Vieru este drama, aurul desfășurării vieții în dienoc(diurn – matern) : “Piatra este o pîine caldă

Vîntul ăsta e un vin domnesc…”

Mîna mamei este coroana împărătească pe fruntea fiului:

Tăcera mamei prilejuiește poetului un lanț de comparații de o mare forță lirică:

„Tăcută

Ești draga mea mamă,

Tăcută.”

Ca simbol izbăvitor- mitic, Mama apare și într-o cunoscută „Ars Poetica”, asociindu-și simbolul geniului orfic: „Să cînte pot și șarpii,

I-am pus pe grave strune harpii,

Alăturea de coarda poamei

Și sfîntul fir de păr al mamei.”

2.2 Sensul etern al maternității

Chipul matern rămîne invariabil în planul aproapelui, polarizînd raporturile poetului cu lumea, hrănindu-l cu senzația de astă dată recuperatoare a unei ambianțe intime, în care amintirea se perpetuează cu valori reactualizate. Din primii ani chipul mamei deține de departe prioritatea că din trei poezii una are ca impuls generator principiu matern, icoana reală a celei dintr-un sat basarabean de pe Prut. Reacții analoage puteau fi de găsit la Ibrăileanu și Sadoveanu: “Ai două inimi mamă” – calmează Grigore Vieru , într-o elegie cu acest titlu, propulsînd-o într-un timp cosmic, undeva deasupra limitelor planetare: „Pe fag dulce-amărît

Arde, mamă alba-ți stea.

Te uitași la ea atît,

Încît semeni azi cu ea.”

Văzută ca prezență complexuală, a-tot-veghetoare, ea dă sens unor chemări prelungi, reminiscențelor afeclice, traducînd și particularizînd ideea de continuitate spațial-temporală.

Ea , mama, e așadar – pamînt matern, mama – neamul, mama – graiul, mama- cîntec, mama- izvor, mama pîine, mama-cuvînt, mama-tăcere. Putem citi aici o atitudine sacralizată cu caracter larg-uman. Prin “mama personală” cred antropologii, ni se transmite chipul mamei universale, acest simbol matricial fundamental, mamă a lumii. O mamă de necuprins în concepte! Mama astfel percepută, mama geniu circulă în marginea mitului, se ajunge progresiv la o mamă suprapersonală, o mamă-idee proiectîndu-se în eternitate, o mamă hieratică meritînd adorație, acționînd suprasenzorial ca un fluid fortifiant.

După ce prin intermediul folclorului, descoperise poezia, după ce de la Mesterul Manole și Miorita a trecut la Eminescu, după ce, într-o nouă etapă la maturitate s-a apropiat de Arghezi, Blaga, Enescu și Brîncuși avea să atingă nivelul disponibilității sale maxime. În afară de nostalgia infinitului spiritual, nici o alta nu la tentat.

„Dorul de alte nesfîrșiri nu mă mistuie, nesfîrșirea e fără trecut, iar eu sînt o ființă iubitoare de toate care au început, un trecut. Eu sunt o ființă prea casnică, legată de firul de iarbă, de firul izvorului”.

Mitul matern se configurează cu semnificații dintre cele mai complexe și mai adînci, care fuzionînd, consacră indiscutabil- un mare poet al Marii teme: în plan afectiv, legămîntul cu mama este o formă superioară a “iubirii” din punct de vedere psihologic. Într-un gînd al său, Grigore Vieru va vorbi despre faptul că “cea mai veche carte din lume, este o mamă, cea mai frumoasă carte din lume este o mamă”.

Principiul mito-poetic esențial este conceperea lumii ca Text al maternității, este principiul matern al universului care urmează să fie textualizat liric. Mamele, nici ființa, nici lucrurile și nici o “țară nu este săracă, prezența sau mai bine zis omniprezența ei (în ram, în rîu, în toate) valorizînd totul în univers”.

Sensul ontologic al motivului este învederat- cu cît iubim Mama (cu cît considerăm filosofice, principiul matern al tuturor lumii), cu atît sîntem.

Spre un asemenea sens parcurgem o scară întreagă a valorilor, relative caci cîntecul mierlei nu poate acoperi nimicul pustiului, care-și înalță flăcările mistuitoare dincolo de ea, iar farmecul femeii dincolo de ravagiile pustiului, de asemenea pot însigura sufletul, pe cînd:”Dincolo de roua macului în floare

Răsar ochii mamei,steaua ce-o să zboare,

Dincolo de cerul ochilor tăi, mamă…”

De la atașamentul efectiv, profund, dar ținînd de o esență autobiografică ce coboară viziunea pe un plan transparent al concretitudinii de la ritualicul contemplat, grav, dar fără patos imnic, manifestat în „Cîntece pentru mama”, pînă la „ Litanii pentru orgă”, și „Pod peste lacrimi”, în ale căror accente patetic tragice se exprimă risipirea întregului, mama este, în chip amalgamat, prezență umană concretă, chip spiritual, simbol și mit.

Deschiderea viziunilor spre adînc și spre înalt se obține prin goetheanul „zvon de sfere înfrățite”, căldura maternității pătrunde în depărtările cosmice, astfel încît poetul își închipuie „stele de lapte”, steaua știe ce gîndește mama, luna se spală cu lacrima noastră, spațiul de dincolo de ram arată ”semne de înemurire” cu ființa umană. Principiul matern e cel ce înfrățește sferele, ființele, elementele, moartea mamei însemnînd dezmembrarea unității, fărîmițarea cerului, înghețarea soarelui, încremenirea vîntului, tăinuirea izvoarelor în țărîni, căderea graiului asemeni unui pom doborît.[12]

La începuturi, era evocată, în cadrul sentimental al copilăriei, ca mamă a poetului liric, care trăiește „singură-ncet”, „cînd mai senină, cînd mai tristă”, și care scrie cu lacrimi perina. Evocarea exclude, însă, distanțarea rece, puternica notă afectivă vine din conștiința puterii celor două ființe, care stau sub semnul unui destin unic și viziunule cu punctul de pornire în concret se axează pe o comuniune sufletească Mamă-fiu.

Eroul războiului și singurătatea mamei, răvășesc spațiul trăirii, marcîndu-l dramatic cu detalii autobiografice, devenite sugestive prin convertirea metaforică, proprie lui

Grigore Vieru: în părul mamei albește atît varul cu care a văruit atîtea case, cît și sarea lacrimilor poetului vărsate în timpul foametei.Odată cu bocănitul toporului mămuchii se făcea cald în casă.Mama lucrînd croitoreasă, legăna cu căntecul „fără oprire” al mașinii de cusut și trezea fiul, năframele fiind tivite pe la margini cu lacrimile ei. Chiar în „Cîntece pentru mamă” semnele povestitoare ale viziunilor adînci de mai tîrziu, nu lipsesc, depășirea autobiografismului se face, fie printr-o asumare filială a tuturor durerilor și a răbdării materne în proecții parabolice, fie într-o miniaturală figurare, de o plasticitate rară a mamei ca centru gravitațional și sensibilizator al ființei în toate ipostazele.

„O mamă” – farmecul acestei din urmă poezii constă nu doar în intesitatea psihologică a raporturilor particularizate cu ființa maternă, ci și într-o scară a intesității, fiecare treaptă- notație adăugînd un spor de gravitate, visul bătrînilor are o dramatică în comparație cu zuruitul pruncilor, șoapta bolnavilor, invocă o șansă, gîndirea muților e și mai marcată de dramatism. Existența fragilă sau accident dramatic de destin și timp își caută un punct de sprijin moral în revenirea la originea ei maternă.[2]

Acțiunea fundamentală a liricii lui Grigore Vieru e aceea de a reface, din perspectiva experienței, revenirea la copilărie are sensul reîntoarcerii la rădăcinile spirituale, iubirea incluzînd în sfera trăirii cultul femeii-mamă, parcurgerea distanțelor, aventura expedițiilor umane în infinit recheamă lagătura afectivă cu ființa maternă, neliniștele generate de secolul grăbit se amplifică prin gîndul că „altul mama își uită”. Mama poetului concretă,reală, veghetoare și însuflețitoare a spațiului copilăriei, care este în consecință, unul prin excelență matern, devine mama naturii și a cosmosului.

În cîntece pentru mama „fierbintea ei respirație rostește pe cer stelele și luna, parafrazînd zicerea dantescă într-un alt plan de semnificații:iubirea maternă mișcă soarele. Grigore Vieru rămîne constant fidel punctului de vedere, conform căruia maternitatea asigură nașterea și întreținerea valorilor supreme:iubirea maternă și iubirea filială față de mamă, ca forme desăvîrșite ale legăturii efective, sunt existența deplină, spațiul în care se manifestă prelungindu-l concentric pe cel al copilăriei și dorului.

Mama va fi naturizată după cum, în același sens natura va fi maternizată. Sentimentul gravității universale în jurul unui centru al existenței umane, prefigurat în poezie, cuvîntul “mamă” se preschimbă în chiar conștiința principiului matern al naturii și al cosmosului. Identitatea se manifestă și într-un paralelism organic integrat în viziuni, între mișcările sufletești materne și cele cosmice, pe baza căruia se naște ontologia “Faptura mamei”.[23]

Mutarea viziunii într-un registru astral al analogiilor, dintre care frecvența cea mai mare o realizează mama-stea, are un dublu efect de potențare a singurătății și durerilor mamei și de eliberare de ele prin însuși actul analogizării. Lumina emanată de chipul matern este, în ordinea simbolică a viziunilor lui Grigore Vieru, un substituit al eternității, ridicînd tot ce există pe fața pămîntului. Cea mai veche carte din lume, este – o mamă, cea mai frumoasă carte din lume, este – o mamă. Nici o mamă nu e războinică, dar vitejia fiului ei îi umple sufletul de o vie și înălțătoare mîndrie. Sunt trei ființe pe care nu te poți supăra: Dumnezeu, mamă și moarte.

Copiii scriu pe zăpadă numele mamei cu atîta bucurie, de parcă dînșii au descoperit numele ei și strălucirea zăpezii.

Întregul univers astral e transformat într-o cunună de lauri, pusă pe fruntea mamei. E un gest liric de o amploare proiectată rară în poetica maternității care nu a dus de altfel, niciodată criză de elogii imnice superlative și de accente idealizatoare. Dreapta laudă a poetului basarabean valorifică, într-un mod conjugat cu inspirația, atît elementele cosmice cît și cele ale naturii. Apărînd ca reazem moral, ca mediatoare ideală a raporturilor cu universul, mama umple golul unei absențe, înlocuiește punțile sfărîmate sau reînvie cîntecul, altfel spus are capacitatea magică de a repara și întreține Întregul, starea de echilibru a omului și universului:

“ Această lună lină

De nu va răsări,

În locu-i răsări-va

Lin chipul maică-mi.”

Prin urmare, mamele ce rămîn “jos pe pămînt” nu numai că ne oferă un reper moral, dar ne și pun la dispoziție un timp existențial bogat, plin. Statornică, axată pe date neschimbate, legătura afectivă cu mama și maternul – de la programatica afirmație “Mamă, tu ești patria mea” și efuzivul motiv-refren “Aș veni al tine – ntîi și – ntîi” și pînă la elogiul imnic al principiului matern, exprimat prin veghea universală a verdelui, izvoarelor, stelelor și a liniștii – parcurge o evoluție egală cu sine, una la capătul căreia comunicarea sufletească inițială se transformă în conștiința unității fiu – mamă: “De mine chipul mamei,

Să-l desparți nu poți”

Memoria își asumă totuși o acțiune recuperatoare: salvează copilăria de îmbătrînire, iar ființa de destrămare, de înstrăinare.

3 Arta transfigurării artistice a sentimentului matern în poezia lui Gr.Vieru.

Fenomenologia maternității are ca dat organic prim, o stare generală de îngîndurare, în cadrul căreia trăirile și gîndirile sunt potențate la limită: sufletul mamei este un preasuflet ce presupune nesomnul, liniștea, asumarea sarcinilor poetului și a “sarcinilor lumii”. Ochii mamei, ca prezență ubicuă (“în ram, în rîu, în toate”), este veghea eternă, mîinile ei sunt “coroană împărătească”, părul ei se identifică razei stelare străbătătoare de depărtări.laptele matern încălzește depărtarea, glasul mamei este, într-o poezie scrisă sub formă de ghicitoare, izvorul care se ia după om, buzele – “dulcele care nu se aduce”, brațele au chip de spice ce cresc cu vîrful în jos, părul se înălbește fără a sfîrși, ochii sunt stele cerești ce cad amîndouă odată, chipul matern se ară cu lacrima, în sfîrșit, sufletul ei este nemărginitul însuși. Simbolistica maternității, pusă pe scara intensității culminează în alba lumină (“Albei tale lumine

Închina- mă- voi mult…”)

ca treaptă supremă a spiritualității și în lacrima, care este fixată într-un flux continuu de definiții metaforice, instrumentate prin căderi săgetătoare, analoage țîșnirii ei din tăietură globulară a genelor: “Acest chip de zeu trist, clar

Lacrima,

Acest greier de cleștar

Lacrima…”

Unitatea interioară a poeziei lui Grigore Vieru se menține datorită substratului

religios revelat prin omniprezența forței maternității, care adună în ea, ca într-un centru al sacralității, satul,copilăria, casa părintească, iubita, izvorul, lacrima, ploaia. Dacă „duminica” este cea care pivotează timpul sacru, atunci ludicul marchează, din același punct de vedere, spațiul, iar cântecul și magia, la rândul lor, contribuie la desfășurarea universului liric vierean sub semnul liturgicului spre care e orientată lupta cu singurătatea, cu înstrăinarea și ieșirea dintr-un timp a-religios, a-ciclic al totalitarismului, al neamului său adunat în versurile poetului nostru ca într-o icoană: O, neamule, tu, / adunat grămăjoară, / ai putea să încapi / într-o singură icoana.

Poezia lui Vieru este un „tribut” adus maternității, deci mamei, dar și iubitei în devenirea ei, în înfiriparea ei ca mamă, ca soție. În acest secol în care omenirea a presimțit cel mai acut eventualitatea destrămării familiei și secătuirea sentimentelor care dădeau dintotdeauna trăinicie familiei, singur Vieru nu se sfiește de o poveste atât de demodată și redescoperă pentru cititori poezia familiei… Până la aceste pagini ale lui Vieru, părea mai modern să faci, cum au făcut unii, poezie anticoncepțională – dacă îi pot zice așa – adică poezie!… “Poezia trebuie să ajute femeii afirmase alt mare poet și lui Grigore Vieru i-a plăcut de mai multe ori să reia, în interviuri, această definiție a poeziei! Așa cum orice, numai poezie nu merită să se numească acele însăilări neroade, închipuite pe placul canaliei din ulițe , ce încurajează abținerea de la maternitate!… Căci am avut și avem parte și de așa ceva!… să nască”,

Va fi interesant, pentru exegeza viitoare a poeziei lui Vieru, să fie aprofundată această pereche de termeni, mamă-iubită, care ne aduce aminte atât de bine de poezia lui Eminescu O, mamă… Mărturisesc că întotdeauna m-a surprins apariția iubitei în această poezie: Când voi muri, iubito, la creștet să nu-mi plângi… Cred că acum, după ce am citit poeziile lui Vieru adunate în Rădăcina de foc, reușesc să înțeleg… Perechea mamă-iubită a făcut, în acest secol bezmetic, și obiectul de studiu al psihopatologiei, care a propus identificarea mamă-iubită, dându-i și un nume: „complex lui Oedip”. Nici mai mult, nici mai puțin!… Vieru propune o altă identificare: nu să vezi în mamă iubita, ci în iubită să vezi mama!… Mama viitorilor tăi copii, dar și mama eternă! Nu cumva asta și este starea de normalitate în care pot fi gândiți, în funcție unul de celălalt, cei doi termeni? Doar și mahalagiii noștri, oameni atât de normali, își numesc consoartele mamă, răsturnând raportul freudian, fără să-și facă niciun fel de complexe! Căci ei, mahalagiii de care pomeneam, desigur, se află în interiorul normalului, ceea ce, la nivelul lor, nu e deloc complexant. Ar fi putut fi complexantă starea de normalitate la nivelul intelectual al unui poet de talia lui Vieru. Dar Vieru și-a depășit acest complex – de l-o fi avut cumva – sau, mai probabil, a intuit foarte exact că, la acest sfârșit de secol 20, ca poet modern și de talie europeană, starea sa de deplină normalitate devine un semn distinctiv net. de original!O mamă…

Vieru spune: maternitatea asigură nașterea și întrținerea valorilor supreme: iubirea maternă și iubirea filial față de mamă,ca forme desăvîrșite ale legaturii efective,sunt existența deplină,spațiul în care se manifestă prelungind-l concentric pe cel al copilăriei și dorului.

Concluzii

Despre Grigore Vieru, despre poezia vieriană s-a scris mult și indiscutabil și se va mai scrie, de la simplele cronici, tabele, eseuri, pînă la solide monografii. Într-un univers aparent limitat ( mama, iubita, limba, graiul, copilăria) Grigore Vieru se mișcă dezinvolt, cu multă inspirație, accentuînd parcă inepuizabilul potențial al valorilor esențiale.

Ce le unește pe cele două? Pe mama poetului și pe iubita lui, devenită soția acestuia, nimic altceva decît lucrul cel mai firesc, ambele fiind născătoare de prunci, condiție pe care toate religiile lumii s-au întrecut în a o cinsti. G. Vieru, meșter al cuvintelor de foc și a celor făurite, a creat și a investit un adevărat cult în cuvîntul – mama, a glorificat literă cu literă, felul și chipul ei și aportul, iubirea, grija pentru copilul ei.

Tocmai din aceste motive, cercetarea temei : „ Semnificația motivului matern în lirica lui Grigore Vieru”, m-a condus spre cîteva concluzii.

Mama reprezintă o parte componentă a specificului nostru, se identifică cu patria, graiul și nu numai, ci încă cu viața, cu eternitatea, fiind simbolul meu, al tău, al tuturor.

Mama asemuită cu limba: ce poate fi mai dulce și mai divin, decît limba mamei, cea pe care o păstrăm intactă, la fel de duioasă și dulce, cu același miros de iarbă, parfum de eternitate.

Copilăria, dulcele vis, simpla inocentă poezie, care prin Vieru a luat viață, a încolțit, a înmugurit, a înflorit, a dat roade de care ne bucurăm acum și ne vom bucura mult timp inainte.

Curcubeul simplu, Patria, dar plin de sens adăpostește sub a sa cunună. Ce ne-am fi făcut fără cuibul nostru, fără aer, fără cer, fără vînt și ploi.

Aprofunzîndu-mă în universul liric al lui Grigore Vieru, am fost copleșită de sentimentul de fascinație față de mama care mereu apărea ca o icoană în viziunea lui. Astfel, poeziile despre mamă, adeveresc o lume de sentimente și idei care formează bogăția poeziei lui Grigore Vieru. Acest simbol al luptei naționale din Basarabia îl pot considera și un poet cu cuget tare și cu un spirit obiectiv.

Odată cu poezia sa despre patrie și limba română, poetul ne-a pus în mînă sabia grea a adevărului. Cu ea trebuie să ne apărăm comorile, valorile națiunii menite să dureze milenii. Personalitatea sa, mai simplă decît iarba, existența și rodul talentului activității sale creatoare, ne mai demonstrează, pe lîngă altele și faptul că neamul nostru este capabil de a naște talente de dimensiunile lui.

Forma superioară a autoexprimării, lirica lui G. Vieru, este în același timp dialogală. Formele dialogului liric cultivate de G. Vieru sînt de o copleșitoare diversitate, dialog parțial sau total, direct sau indirect, exterior sau interior, dialog conversație

Grigore Vieru nu poate fi amenințat de dispariție, totul e în mîinile noastre. Nu trebuie decît să-i urmăm chemarea ca să spunem și noi într-un sfîrșit: „nu ne-am născut luptători…” să depunem tot harul și puterea în slujba neamului, cum a făcut-o el, în așa mod ca să-i merităm eforturile.

Vreau să menționez că ceea ce mi-am propus spre realizare în această lucrare, am structurat și am argumentat așa cum cred eu, din punctul meu de vedere. Chipul matern rămîne invariabil în planul aproapelui, polarizînd raporturile poetului cu lumea, hrănindu-l cu senzația recuperatoare, a unei ambianțe în care amintirea se perpetuează cu valori reactualizate.

În fine, motivul matern în poezia lui Grigore Vieru este unul divin cu o menire sfîntă, iar motivul limbii materne, ne este armă de luptă, scut și adăpost la moment de nevoie.

Concluzii finale:pe un versant temporal ,Grigore Vieru e un afectiv,un patetic ,un apropiat cîntecului în latura lui visătoare,de unde aluviuni folclorice,o pasionalitate calmă cu aspirații transorizontice,pe alt versant se conturează tribunal,omul de acțiune destinat să devină personalitate focalizantă, ori mai exact,un reîntemeietor. Odată cu trecerea timpului,mitul s-a extins,aura a crescut,încît astăzi Grigore Vieru a devenit simbolul nașterii naționale,figura tutelară a Basarabiei.opera sa va rămăne pe veci cu noi.

Bibliografie

1 Agache C. Literatura română în țările vecine. Iași:Princeps,2005

2 Burlacu A. Critica în labirint. Chișinău:Arc,1997

3 Cimpoi M. Focul sacru. Chișinău: Cartea moldovenească,1975

4 Cimpoi M. Critice. În :Fundația Scrisului Românesc. Craiova ,2008

5 Ciocanu I. Articole și cronici literare. Chișinău :Lumina,1969

6 Ciocanu I Dialog continuu. Chișinău :Lumina,1977

7 Costenco N.,Pan Halipa. Viața Basarabiei. Director M. Cimpoi ,nr.2,2002

8 Dabija N. Literatura și arta. Nr.6,2010

9 Dolgan M. Crez și măiestrie artistică. Chișinău : Literatura artistic,1982

10 Limba Română. Revistă de cultură și știință. Nr.7-9. Chișinău ,2007

11 Limba Română. Revistă de cultură și știință. Nr.1-4. Chișinău ,2009

12 Maiorescu T.,Pachița I. Generația resurecției poetice. Timișoara,2005

13 Micu C. Toposuri sacre în lirica lui Gr. Vieru. În : Literatura și arta. 2009

14 Noi. Revistă pentru copii și adolescenți. Chișinău .2009

15 Suceveanu A. Emisferele de Magdeurg. Prut Internașional

16 Sorescu M. Gr. Vieru și lirica esențelor. Albatros ,1981

17 Vieru Gr. Cugetări despre mamă. În : Limba română. Revistă de Știință și cultură. Nr 1-4,2009

18 Vieru Gr. Fenomenul artistic Ion Druță. Academia de știintă a Moldove;coord. M. Dolgan. Chișinău,2008 (vol. 4)

19 Vieru Gr. Limba română. Oastea națională. În: Literatura și arta.2007

20 Vieru Gr. Cel care sînt. Un verde care ne vede. Chișinău : Literatura și arta.2007

21 Vieru Gr. Eterna glorie. În : Viața Basarabiei.2004(nr.12)

22 Vieru Gr. Mișcarea în infinit. În: Viața Basarabiei. 2002(nr12)

23 Vieru Gr. Omul și poetul. București: Iriana,1995.