Semiotica. Teoria Lui Peirce

CAPITOLUL II

SEMIOTICA. TEORIA LUI PEIRCE

O abordare teoretică a imaginii ne-ar putea ajuta să înțelegem pe deplin specificitatea acesteia. Din multitudinea de demersuri care pot aborda științific imaginea, o teorie mai generală care să ne permită să depășim categoriile funcționale ale imaginii este teoria semiotică. Maniera de abordare analitică pe care o propune constă în a aborda imaginea din punctul de vedere al semnificației și nu din cel al emoției sau plăcerii estetice, de exemplu. Scopul semioticii nu este să descifreze lumea, ci mai degrabă să încerce să vadă dacă există categorii de semne diferite, dacă aceste tipuri diferite de semne au o specificitate și legi proprii de organizare, procese de semnificații particulare, etc. Semiotica este o disciplină relativ recentă, știm despre ea că a apărut la începutul secolului 20. Marii ei precursori, cercetătorii care au fundamentat această teorie sunt lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure, cel care a răspândit noțiunea în Europa și omul de știință Charles Sanders Pierce, cel care a fundamentat bazele semioticii în Statele Unite ale Americii. Saussure, care și-a consacrat viață studierii limbii, a plecat tocmai de la principiul că limba nu este singurul sistem de semne ce exprimă idei pentru a comunica. El a conceput, deci, semiologia ca fiind o știință generală ce se ocupă de studiul în amănunt al semnelor, ce trebuie inventată și în cadrul căreia lingvistica, studiul sistematic al limbii, ar avea un loc primordial, deși, tot el recunoaște, limba nu este decât un sistem particular care nu este ușor controlabil. Pe de altă parte, Charles Pierce, nu a studiat înainte de toate limba, ci a căutat de la bun început o teorie generală a semnelor și o tipologie privită într-un cadrul general, tipologie a semnelor. Potrivit lui Saussure, comunicare lingvistică „presupune existența unui sistem al limbii (langue) care conține un vocabular (tezaurul terminologic), precum și o serie de reguli sintactice care guvernează construcția enunțurilor”. Același autor este de părere că semnul reprezintă „unitatea fundamentală a comunicării lingvistice”: un semn este o materialitate pe care o percepem cu ajutorul unuia sau mai multor simțuri pe care le avem. Acesta poate fi văzut, auzit, mirosit, atins sau chiar gustat. Însă, un semn este „ceva care ține loc de altceva pentru cineva, sub un oarecare raport sau un oarecare titlu”. Această definiție are meritul de a arata că un semn întreține o relație echidistantă față de cel puțin trei elemente: semnificant (St), ceea ce reprezintă: „obiect” sau referent, și ceea ce semnifică: „interpretant” sau semnificat (Se). Triada aceasta este cunoscută că ia forma dinamicii oricărui semn ca proces semiotic a cărui semnificație depinde de momentul și motivul intervenției sale și, de asemenea, de expectanțele pe care le are receptorul.

Obiectul investigației semiotice îl constituie semnele și acțiunea acestora. Semiotica sau semiologia (semeion=semn, logos=știință) este teoria generală a sistemelor de semne și a legilor lor de funcționare. Semiotica modernă s-a născut la interferența dintre filosofie (logică, prin Charles Peirce) și filologie (lingvistică, prin Ferdinand de Saussure). Din alt punct de vedere, semiotica este știința care studiază semnele sub toate aspectele: formarea lor, clasificarea tipurilor de semne, utilizarea semnelor în activitățile umane. Ferdinand de Saussure considera că semiologia (semiotica) este o parte a psihologiei sociale, ea fiind „știința care studiază viața semnelor în cadrul vieții sociale”. De aici conchidem că viața socială, implicit actele de comunicare cărora aceasta se supune zilnic, depinde de semne și de semnificația pe care noi o atribuim acestora. Așadar, semnul este „ceva, care face ca altceva (interpretantul său) să se refere la un obiect (obiectul său) la care el însuși se referă în același fel, interpretantul devenind la rândul său un semn și așa mai departe, ad infinitum”. În ajutorul explicitării relației dintre semn și semnificația acestuia, profesorul Ilie Fârte prezintă în lucrarea sa, schematic, această relație. relație.

Thomas Sebeok extinde definiția semiozei, astfel: „semioza este capacitatea instinctivă a tuturor organismelor vii de a produce și înțelege semne”. Pentru a evidenția discrepanțele de comportament dintre om și animal, acesta introduce distincția între semioză, definită ca actul producerii și al înțelegerii semnelor și reprezentarea – utilizarea semnelor pentru a cunoaște. Aceste afirmații au la bază studii și discuții referitoare la fiziosemioză, fitosemioză și zoosemioză. La fel de discutabilă se arată a fi și tipologia semnelor, de asemenea extinsă față de cea a lui Peirce: în acest caz este vorba despre semnal, cel care declanșează natural sau convențional o reacție din partea receptorului. Conchidem că, dacă este vorba de o relație naturală, recunoaște un indice, respectiv, dacă e vorba de o relație convențională avem de-a face cu un simbol. Simptomele sunt automate, nonarbitrare, cuplate natural cu semnificatul. Este vorba iarăși, evident, de indicele din tipologia lui Peirce. Mai apoi, dicutăm despre icon, cel care apare definit la fel ca în tipologia lui Peirce, la fel ca și indexul, de altfel; simbolul, de data aceasta caracterizat de o relație convențională între semn și obiect. Sebeok distinge, în mod oarecum nejustificat, uzând de criterii imprecise, o serie de subspecii ale simbolului, cum ar fi: alegoria, însemnul, marca, insigna etc. În cele din urmă, amintim numele, cel care reprezintă specie a simbolului caracterizată prin existența unui singur denotat.De altfel, Thomas Sebeok numește, între proprietățile semnului, capacitatea de a avea un referent primar, echivalent cu denotația, și referenți secundari, echivalenți cu conotațiile posibile ale cuvintelor. Algirdas Greimas definește, la rândul său, conotația ca pe o semnificație secundă, a cărei valoare poate fi determinată: social, cultural, individual, conjunctural. Făcând referire la specialiștii care au completat spectrul definițiilor, putem aminti de Roland Barthes, cel care distinge două niveluri de semnificare a limbii: „cel dintâi este cel al denotației, adică al relației dintre semn și referentul abstract; cel de-al doilea este nivelul conotației, al mitului și al metaforei, conotația fiind justificată de intervenția unor factori de natură subiectivă sau culturală asupra sensului”.

Analiza semnului în maniera lui de Saussure trimite într-un plan secund problema semnificației, a relației dintre semnificat și realitate (sau a celei dintre semnul considerat de Peirce și obiect). El este interesat în primul rând de relația semnificantului cu semnificatul, și, de asemenea, relația unui semn anume cu celelalte. Termenul lui de Saussure „semnificat” are similarități cu cel de „interpretare” folosit de celălalt om de știință,Charles Peirce, dar de Saussure nu folosește niciodată termenul de „efect” pentru a relaționa semnificantul și semnificatul: el nu manifestă interes pentru domeniul utilizatorului de semn.

Semiotica evaluează comunicarea ca generare de semnificație prin mesaje; generare realizată fie de cel ce codifică, fie de cel ce decodifică mesajul. Semnificația nu este un concept static, absolut, clar delimitat în mesaj. Este un proces activ; semioticienii folosesc verbe că a crea, a genera sau a negocia pentru a caracteriza acest proces. Este necesar de precizat că cele două moduri de a înțelege comunicarea nu sunt neapărat contradictorii; ele sunt două abordări din unghiuri diferite, de pe poziții diferite, dar complementare. Cu alte cuvinte, adepții școlii proces sunt cantonați sub o altă paradigmă față de cei ai școlii semiotice. Noțiunea de paradigmă va fi analizată, pe larg, în capitolele ce urmează. Totuși, acest concept a fost dezbătut și de F. de Saussure în încercarea lui de a găsi un model teoretic de organizare a semnelor. El definește paradigmă ca fiind un set de elemente în cadrul căruia se va opera o alegere și doar un element din acel set va fi ales. Un exemplu simplu îl constituie literele alfabetului. Paradigma limbajului scris ilustrează două caracteristici de bază ale unei paradigme: înainte de toate, elementele trebuie să aibă ceva în comun, să împărtășească acele caracteristici care le fac cotă parte ale aceleiași paradigme; de asemenea, fiecare element trebuie să fie distinct de oricare dintre celelalte elemente ale paradigmei. Cuvintele sunt categorii ale paradigmei gramaticale, în calitate de verbe sau substantive, sau ale altor paradigme utilitare: limbajul legislativ, limbajul îndrăgostiților, înjurăturile bărbaților etc. Deci, pentru a comunica, selectăm elemente dintr-o multitudine de paradigme.Pentru o viziune cât mai amplă asupra abordărilor, teoriilor și metodelor care populeaza întinsul domeniu pe care-l numim generic "științele comunicării", este de recomandat consultarea cărții profesorului Ion Drăgan, Paradigmele comunicării de masa.Semnul poate fi considerat ca fiind tocmai „acest suport perceptiv și cea mai mică unitate ce are un sens într-un cod dat”. Semnul este rezultatul asocierii dintre un element perceptive, semnificantul, și un element conceptual neperceptibil, semnificatul. Relația dintre semnificant și semnificat estesemnificația. În diagrama lingvistului Ferdinand de Saussure, semnificația este reprezentată prin cele două săgeți (Figura 1).

Reproșul adus lui Saussure a fost acela că a neglijat relația dintre semn și realitate (semnul lingvistic și realitatea la care se referă).Realului îi aparțin referenții, adică lucrurile din natură, ființele și plantele pe care nu le putem trece cu vederea. Neluarea în calcul a funcției referențiale nu a însemnat totala ei respingere; punerea ei în paranteze din rațiuni metodologice poate să apară ca justificata la nivelul analizei formale iminente limbajului, dar nu mai poate fi susținută la nivelul unei analize globale a noțiunii de semn.Asemeni contribuției în ceea ce privește delimitarea conceptuală a noțiunii de semn, regăsim la Peirce și o aprofundare în ceea ce privește semnul; acesta spune că există trei trihotomii ale semnului, și anume: „în primul rând, după cum semnul în sine este o simplă calitate, un existent real sau o lege; în al doilea rând după cum relația semnului cu obiectul său constăîn aceea că semnul are o anumită însușire în el însuși, sau constă într-o relație existențială cu acel obiect, sau constă în relația sa cu uninterpretant; în al treilea rând, după cum interpretantul său îl reprezintă ca un semn de posibilitate, ca un semn de fapt, de rațiune”. Prima dintre cele trei trihotomii pe care le regăsim în studiile lui Charles S. Pierce, face referire la faptul că un semn poate fi denumit qualisemn, sinsemn sau legisemn. Cea de-a doua trihotomie face trimitere la faptul că un semn poate lua forma unui indice, icon sau simbol. În cele din urmă, ultima trihotomie vorbește despre semn ca remă, dicisemn sau semn dicent. Așadar, voi trata fiecare element în parte în virtutea unei mai bune explicitări a noțiunilor (Figura 2).

Qualisemnul este o „calitate care este un semn. El nu poate acționa ca semn în realitate înainte de a se materializa, dar această materializare nu are nimic de-a face cu caracterul său ca semn”. Iată că, Peirce vrea să evidențieze faptul că se observă un caracter material al semnului, care, chiar dacă există, chiar dacă nu, asta nu influențează cu nimic capacitatea semnului de a fi.

Sinsemnul este un semn care poate fi identificat cu un lucru sau cu un eveniment care există în realitate, o realitate pe care o redă chiar calitatea sa de semn. Sinsemnul are ca fundament al formării sale qualisemnul, el întemeindu-se pe mai multe astfel de qualisemne.

Legisemnul reprezintă un semn care apare sub forma unei legi create de oameni. De cele mai multe ori, legisemnul evidențiază normele care le ușurează indivizilor conviețuirea și gradul de adaptabilitate la un anumit mediu.

Un icon reprezintă un representamen a cărui calitate reprezentativă este redată de primeitatea representamenului în calitate de prim. Orice lucru poate fi un subtitut al unui obiect cu care se aseamănă, deși, prin existența contrastului, un representamen nu poate avea decât un singur obiect similar. Relația de asemănare dintre semnul iconic și obiectul spre care trimite se impune imediat simțurilor. Singurul mod de a comunica direct o idee este prin intermediul unui semn iconic, iar orice metodă indirectă de a comunica o idee trebuie să depindă în stabilirea sa, de utilizarea unui astfel de semn. Datorită existentei unei legături naturale între obiect și icon, mesajul iconic rămâne modalitatea cea mai simplă de a comunica o experiență; astfel, reproducerea unui gest sau a tonului unei voci, realizarea unui desen, tablou, diagramă sau instantaneu fotografic pot avea uneori un impact mult mai mare asupra receptorului decât un discurs lung. Punerea în evidență a raportului de asemănare sau analogie este condiționată de selectionarea acelor calități și trăsături care să confere semnului transparența și să garanteze recunoașterea. Un semn despre a cărui primeitate discutăm nu poate fi conceput altfel decât ca o idee, de aceea, spune, conform teoriei lui Peirce, că acesta trebuie să producă o idee interpretantă, o idee care să conducă la un consens. Privind prin prisma tipurilor semnelor iconice, putem vorbi despre următoarele categorii: figurative și nonfigurative. Așadar, semnele iconice pot fi de două tipuri: figurative și nonfigurative. Cele din prima categorie, denumite și iconi naturali se întâlnesc la primul nivel de semnificare. Ele reprezintă proprietăți spațiale și au cu referentul sau semnificantul lor o relație directă, cu obiectivă, de tip indexal sau prin imitare, cu diferite grade de acuratețea acestui tip de relație. „Citirea” semnelor iconice figurative se asimilează adesea prin experiențele pe care oamenii le capătă din activitățile lor obișnuite sau printr-o inițiere care merge până la studiul unor discipline științifice.

Asemănătoare cu semnele iconice figurative, și din această cauză ușor de confundat, sunt acei semnificanți iconici figurativi, cărora li s-a atașat, mai mult sau mai puțin arbitrar un semnificat Specialiștii afirmă despre acest fapt că ar exista „o regiune a limbajului care se anunță ca loc al semnificațiilor complexe în care un alt sens imediat”. Semnele iconice nefigurative, sau cele care se mai numesc „iconi logici”, reprezintă spațial și proprietățile nespațiale.Ele trimit referentul sau semnificatul lor printr-o relație cu temei obiectiv.„Citirea” lor presupune de asemenea o inițiere.Semnele neiconice pot fi semne plastice și semne vizuale arbitrare.Semnele plastice reprezintă unități simple care nu sunt niciodată izolate, ci în funcție de opozițiile paradigmatice și santagmatice la care iau parte.

Valorile definite acestor semne nu sunt definite în prealabil.Semnele vizuale arbitrare semnifică pe baza unei convenții, semnificantul fiind o simplă configurație, care nu seamănă și nu trimite la nimic prin sine, ci doar prin regula instituită și acceptată social. Totuși, aflăm că semnificantul trebuie să aibă o structură individualizabilă, care să-i confere identitate, respectiv să permită apariția unei relații de genul tip ocurență sau momentul ocurenței; descifrarea unui asemenea semn este condiționată de cunoașterea regulii.

Indicele este un representamen „al cărui caracter reprezentativ constă în ceea că este un secund individual”. Indicele poate fi autentic sau degenerat, în funcție de secunditatea acestuia, mai exact, dacă secunditatea este o referință, atunci indicele este degenerat, iar dacă secunditatea este o relație existențială, atunci indicele este unul autentic. Atunci când facem referire la vestimentație, putem vorbi despre nenumărați indici care răsfrâng o semnificație aparte individului. De pildă, un ceas scump adăugat unei ținute pe măsură poate indica opulența, la fel cum o poate face și o haină dintr-un material cu un preț nu tocmai accesibil, precum cașmirul. Astfel, indicii prin care stilul vestimentar comunică sunt infiniți și pot surprinde individul în diferite ipostaze sociale. De asemenea, putem spune că indicele este un semn care trimite la obiectul denotat „nu atât în virtutea vreunei similarități sau analogii cu acesta și nici pentru că este asociat cu însușirile generale pe care se întâmplă să le posede acest obiect, cât pentru că se afla în conexiune dinamică (inclusiv) spațială atât cu obiectul individual, pe de-o parte, cât și cu simțurile sau memoria persoanei careia îi servește ca semn, pe de altă parte”. Precizările anterioare duc la un rezumat aștepta, și anume acela format de la ideea conform căreia un indice este un semn cu o legătură existențială directă cu obiectul său. Fumul este un indice al focului, strănutul este indicele unei răceli. Dacă aranjez o întâlnire cu cineva și îi spun că mă va recunoaște pentru că am fusta roșie sau bluza din organza și că voi purta un trandafir galben în păr, atunci indicii care mă vor defini vor fi fusta, bluza și, desigur, trandafirul din păr.

Simbolul implică relație și identitate, fiind produs pentru a servi drept substitut a ceva. Simbolul este definit de Peirce ca fiind „un representamen al cărui caracter reprezentativ constă tocmai în aceea că este o regulă care își va determina interpretantul”. El operează întotdeauna prin contiguitate învățată, instituită între semnificant și semnificat, conexiunea realizată având caracter de regulă. Legătura dintre semnificant și semnificat este arbitrară sau profund convențională, deși în simbolismul social și cultural, această legatură poate avea uneori rădăcini naturale. O asemănare de fapt trebuie să fi condus, spre exemplu, la interpretarea machiajului ca simbol al feminității. Cel mai utilizat simbol este cuvântul. Cu ajutorul lui putem crea analogii care să ne facă să înțelegem ceva ce ne interesează. Spre exemplu, cuvinte precum „haină”, „machiaj”, „costum”, „coafură”, pe lângă faptul că determină informații din același spectru, ne fac să oferim un sens acestor simboluri. Deși putem discuta despre un costum, asta nu înseamnă că acesta va apărea în fața noastră. Dar, simbolismul cuvântului presupune faptul că suntem capabili să ne imaginăm acel costum despre care se discută, fără a fi nevoie de prezența materială a obiectului. De asemnea, cert fiind faptul că putem discuta despre simboluri în orice domeniu posibil, făcând referire la subiectul dezbătut în această lucrare, spunem că vestimentația, coafura, machiajul sau orice alt fel de element vizual care-l recomandă pe individ sunt simboluri care confirmă aparteneța acestuia la o anumită cultură sau pasiune.Așadar, așa cum precizam și anterior, un simbol este un semn a cărui legătură cu obiectul este o chestiune de convenție, un acord sau o regulă. Cuvintele sunt, în general, simboluri. Crucea Roșie este un simbol. Numerele sunt simboluri – nu există nici un motiv pentru care forma „2” să se refere la un cuplu de obiecte: doar printr-o convenție sau regulă a culturii noastre se poate întâmpla acest lucru. Bineînțeles, cifra romană „II” este un icon. Spre deosebire de semn, simbolul nu este construit pe o legătură bazată pe convenție, arbitrară între expresie și conținut. Termenul german „sinnbild” nu este un simplu semn sau semnal. Semnificația semiotică este dublată de un surplus de sens care nu ține doar de un cod. Semnificația simbolică nu este epuizată de semnificația convențională (atribuită, consensuală în practicile de comunicare umană), căci legătura intimă dintre simbol și simbolizat face apel la un metalimbaj care îmbogățește sensul propriu cu unul figurat. Pentru Hegel, în aceste feluri de simboluri, existențele date posedă deja în ființa lor proprie semnificația pentru a cărei reprezentare și exprimare sunt folosite, iar simbolul luat în sensul mai larg, nu este deci, un simplu semn, ci este unul care cuprinde în sine însuși ca element exterior.

Semnul dicenteste semnul care, pentru interpretantul său este un semn de o existență reală. Prin urmare, el nu poate fi un icon, care nu oferă niciun temei pentru a-l interpreta ca referindu-se la existența reală.

O remăreprezintă un semn care, pentru interpretantul său este un semn de posibilitate calitativă, deci, putem spune că este privit și înțeles ca un obiect sau altul. O remă poate furniza orice fel de informație, dar, cu toate acestea, ea nu va fi niciodată percepută ca fiind furnizorul acelei informații. Conchidem că o remă este un semn care își reprezintă obiectul doar prin raportarea acestuia la însușirile sale. Așadar, putem vorbi despre acel semn care își are obiectul doar în propriile sale caracteristici. Mai apoi, un dicisemn este înțeles ca reprezentându-și obiectulsub aspectul existenței reale, iar, în cele din urmă, raționamentul este cel care-și reprezintă obiectul în caracterul său ca semn. În ceea ce privește testul pe baza căruia ne putem da seama dacă un semn este un dicisemn. Așadar, deși lectura de specialitate ne spune că adevărul sau falsitatea unui dicisemn nu reflectă anterior temeiuri pentru valoarea sa de adevăr, aceasta se poate proba prin asocierea cu un obiect al realității, indiferent de forma sub care apare acesta reprezentat. Ca o condiție, acesta trebuie să fie rațional, deci, să se subjuge unei secundități oarbe, așa cum spune Peirce. Indicele autentic este singurul tip de semn al cărui obiect trebuie să existe neapărat; „un dicisemn se reprezintă pe sine însuși în mod necesar ca un indice autentic și nimic mai mult”.

În final, un raționament este un semn care pentru interpretantul său este un semn care apare sub forma unei legi. Așadar, el este înțeles ca reprezentându-și obiectul său ca semn.

Tratând aceste aspecte din prisma altui autor, Charles Morris spunea ca semiotica este știința are rezulta din studiul celor trei dimensiuni ale sensului și al interrelațiilor dintre ele. O știință care ar avea rolul unuinovum organon pentru știinte și pentru filosofia empirismului stiintific. Pentru a înțelege aceasta definiție, trebuie să înțelegem cumacest filosof american ne propune să gândim sensul (ca legat de semn). Pentru Morris, semnele intretin trei tipuri de relație: cu obiectele, cu persoanele și cu alte semne. De studiul primei categorii de relații se ocupă specialiștii în știintele naturii și empiriștii; de studiul celei de-a doua categorii se ocupă pragmatiștii, specialiștii din știintele sociale, biologii, psihopatologii; de studiul celei de-a treia categorii de relații se ocupă lingviștii, logicenii, matematicienii. Dar fiecare grup de specialiști din cele mentionate are acces doar la o dimensiune a sensului: prima la dimensiunea existențială, cea de-a doua la dimensiunea pragmatic și, în fine, cea de-a treia, la dimensiunea formală. Conform teoriei lui Morris, toate cele trei aspecte, prin fuziune, crează semnul.

Se poate porni în investigarea sensului de la oricare aceste forme prezentate adineauri, dar niciuna nu poate fi lasată deoparte, ignorată. A gândi sensul, după Morris, înseamnă a construi un model complex al unor lucruri a căror experiență am avut-o – adesea, ele însele, elemente ale unei structuri lingvistice – pe care s-o întrebuințăm pentru a orienta persoane în legătură cu anumite obiecte pentru care lucrurile respective au devenit substituți funcționali. Se poate conchide, deci, că, pentru Morris, sensul nu este o entitate (subsistența sau existența), ci un complex relațional funcțional. În plus, în ciuda aspectului personal al experienței sensului, trebuie să gândim sensul ca fiind, cel pușin la nivel teoretic, intersubiectiv (având în vedere faptul că experiența personală presupune aspecte sociale intersubiective: gândirea se dezvăluie în cadrul procesului natural de ajustare al individului cu societatea și cu mediul).

La Morris, în ceea ce privește definiția semioticii, aceasta se divide vizbil în trei elemente; semantic, pragmatic și sintaxa. Din punct de vedere empiric și existențial, obiectul semioticii este procesul de semnificare; din punct de vedere pragmatic, este studiată intersubiectivitatea, cea care decide de numarul infinit de utilizări diferite al unui corpus de semne, iar din punct de vedere formal, obiectul semioticii este sistemul de simboluri (având o structură sintactică, capabilă de o prezentare axiomatică).

Tripartiția morrisiana aminteste de cea a lui Peirce, evocând totodată asocierea pe care acesta din urma o propune între logică și semiotică. Logica, spune Peirce, în accepțiunea sa generală, nu este decât un alt nume pentru semiotică, care este doctrina cvasi-necesară sau formală a semnelor. Dând această doctrina drept cvasi-necesara sau formală, se pot observa caracteristicile semnelor pe care le cunoaștem; plecând de aici, prin procesul de abstractizare ajungem la enunțuri eminamente failibile și, deci, într-un fel, deloc necesare, despre ce trebuie să fie caracteristicile tuturor semnelor utilizate de o inteligență capabilă să extragă știința din experiență.Un punct de vedere pragmatic al lui Morris este prezentat succinct în una dintre operele sale. Acolo, Morris supune că noțiunea de „al meu” poate exista doar prin raportare la o a doua noțiune, cea de „al tău”, în condițiile în care nu se poate discuta despre o experiență individual. Ea există doar prin prezența certă a unui al doilea element contextual. Situația primară pentru observație este un câmp în care eul (individul) se găsește la acelasi nivel de simultaneitate cu alte euri (indivizi) și cu lucruri fizice. Celelalte euri nu sunt complet date, dar asta nu presupune că ele nu sunt date cu adevarat. Într-un astfel de câmp, anumite conținuturi (date, înțelesuri, adevăruri) ajung să fie referite la eu ca personale sau subiective, în timp ce altele se stabilesc ca obiective comune.

Pragmatismul a început ca o teorie empirică a sensului, iar teza asupra chestiunii sensului s-ar formula astfel: când „sens” este utilizat cu înțelesul de „semnificație” și nu de „semnificantă”, sensul a orice este identic cu mulțimea de expectații pe care le ridică prezența acelui ceva.

Din nou, aici, Morris îl întâlnește pe Peirce, care afirmă într-una din lucrările sale: “dacă cineva poate defini cu acuratețe toate fenomenele care pot fi concepute experimental și pe care le poate implica afirmarea sau negarea unui concept, acel cineva va avea o definiție completă a conceptului și nu mai exista nimic în asta”.

Pragmatistul (de tip morrisian) ar spune: “găsește ceea ce aștepți când folosești un concept și vei avea sensul deplin al acelui concept”. Înainte de a fi postulată teoretic, comunicarea este observabilă empiric: eu pot observa ca tu aștepti ceea ce fac eu prin utilizarea cuvintelor și ca obiectul care-mi satisfac mie expectanțele ti le satisface și tie. Prin procesul de comunicare, sensurile – și multi ar spune „cunoașterea” – iau o dimensiune socială (desigur, mai ales cunoștintele stiințifice), iar a avea gândire și a te manifesta verbal înseamnă a acționa asupra unei lumi mai mari decât cea dată (acceptăm rapoartele celorlalți despre ceea ce este dincolo de câmpul în care putem singuri verifica sensurile și adevărurile, or această acceptare e o chestiune verbală).

Plecând de la orice situație semiotică primară, semnele ni se dezvăluie ca dependente de:modalitate (ele nu sunt produse de organismul care le receptează), receptor (denotatul și semnificatul diferă după impulsul acțional al receptorului), situație (dispozițiile acționale produse de receptor diferă după situație), funcție (declanșează o fază ulterioară a acțiunii receptorului numai în cazul unui lanț acțional continuu). Această viziune morissiană asupra situațiilor traseaza poziția importantă pe care o are în actul comunicațional.

Pe baza celor amintite până acum din teoria semiotică a lui Charles Morris, voi sublinia cele două puncte importante ale acestei teorii, redate comprimat, pentru a-și păstra claritatea și pentru a-și dezvălui importanța din punctul de vedere pe care-l susțin (abordarea comunicării din perspectiva semiotică este mai mult decit justificată). Aceste două puncte sunt:Morris distinge în semne două dimensiuni, una a semnificării și una a utilizariisiceea ce dă sensul unui semn este tonalitatea dominantă a utilizarii lui.

La nivelul interpretantului, de data aceasta, apare deosebirea dintre semne în funcție de rolul pe care-l au în fiecare fază a acțiunii. Astfel, se pot distinge semne designative, semne prescriptive și semneapreciative. Dezvoltând o teorie a ascriptorilor (formați, fiecare, dintr-un identificator însoțit de un designator, de un prescriptor și de un apreciator), Morris ridică problema interpretării semnelor complexe și susține că este important să se acorde relevanța diferită interpretanților semnelor componente. Rezolvarea chestiunii semnelor complexe este, deci, realizarea unei ierarhii, urmând ca ansamblul să fie interpretat în funcție de dominantă.

Luând în discuție dimensiunile utilizării, Morris amintește că semnul este alcătuit din semnificat (este vorba despre proprietățile pe care trebuie să le posede obiectul pentru a putea fi denotat de semn) și din interpretant (care este dispoziția comportamentală cu care trebuie să reacționeze receptorul pentru ca să înțeleaga semnul).

Procesul semiotic declansat de comsimbolurieste independent de actiunea receptorului, ceea ce-i permite producatorului de semne sa le utilizeze in vederea indeplinirii scopurilor sale.

De exemplu, politicianul furnizează explicații obiective (semne designative) pentru a se face apreciat, ori ofțterul trădător dă comenzi clare subalternilor (semne prescriptive) pentru a-l informa pe spion.

Reflectând la aceste exemple, se poate ajunge la concluzia că existau și alte căi de a atinge aceleași scopuri, numai că acele cai – mai scurte și mai simple – nu ar fi fost tot atât de eficiente. Înțelegem că vorbim despre „utilizarea” unui semn atunci când o persoană îl folosește ca mijloc pentru atingerea unui scop. Ca și în cazul semnificării, Morris distinge trei dimensiuni ale utilizării. Producătorul poate folosi semnele:

pentru ca interpretul să fie informat asupra proprietăților obiectului (utilizare informativă);

pentru ca interpretul să perfecționeze într-un fel proprietățile de prelucrare ale obiectului (utilizare injonctivă);

pentru ca interpretul să aprecieze într-un anumit fel proprietățile de satisfacere ale obiectului (utilizare evaluativă).

Așa cum operele de specialitate ne indică, „în privința analizei reprezentărilor artistice din perspectiva tipologiei imaginei ca semn, o noutate în raport cu paradigma iconică a imaginii, susținută de vechile presupoziții mimetice ale artei indexicale, o aduce analiza imaginii în termenii relației sale indexicale cu realitatea”. Așadar, raportându-ne la subiectul dezbătut în prezenta lucrare, putem spune că imaginea pe care vestimentația o oferă asupra anumitor aspecte reprezintă o amprentă personală pe care aceasta o lasă în anumite contexte. De pildă, tot ceea ce va adnota semnele costumului bărbătesc, va avea impact asupra reprezentării ultrioare a acestuia și a amprentei pe care acesta o va lăsa ulterior apariției. Analizelor cărora se supune adesea o piesă vestimentară prin simplele semne pe care le face vizibile duce la extinderea unui cadru semiotic particular. „Aspectele iconice, indiciale și chiar simbolice se pot împleti în înteriorul aceluiași semn”, spune specialistul Cristian Nae atunci când ne explică despre capacitatea acestor elemente de a fi subsidiare unele altora și de a-și ține locul în diferite situații. De exemplu, deși la prima vedere un inel dintr-un metal prețios care are aplicată și o piatră scumpă ar fi indicele unei persoane (cea care-l deține și poartă) înstărite, cu o situație financiară demnă de invidiat, poate fi foarte ușor simbolul unei logodne. De asemenea, o ținută complet neagră poate sta ca indice al sobruozității și al eleganței, dar, simultan, poate reprezenta simbolul unui eveniment nefast petrecut în viața persoanei care-o poartă. Așadar, „aspectele iconice, indiciale și simbolice pot fi considerate mai curând modalități de semnificare decât tipuri de semne”.