Scindarea Eului
Scindarea Eului. Studii de caz: Straniul caz al doctorului Jekyll și al domnului Hyde și O coardă prea întinsă
Cuprins
Argument
Introducere
CAP. 1 Concepte operaționale în psihanaliză
1.1 Definiția și domeniul psihanalizei
1.2 Principiile psihanalizei în viziunea lui Freud
1.3 Domeniul psihopatologiei
1.3.1 Bolile psihice în raport cu societatea
1.3.2 Scindarea Eului
1.4 Psihanaliza și literatura
1.4.1 Dublul în literatură
CAP. 2 Fenomenul de scindare a Eului în nuvela Straniul caz al doctorului Jeyll și al domnului Hyde
2.1 Straniul caz al lui Stevenson
2.2 Straniul caz al doctorului Jekyll și al domnului Hyde- o poveste despre dublu
CAP. 3 Fenomenul de scindare a Eului în nuvela O coardă prea întinsă
3.1 Proza lui Henry James
3.2 Dualitatea textuală a nuvelei O coardă prea întinsă
3.3 O coardă prea întinsă- un caz psihopatologic
Concluzii
Bibliografie
Argument
Prezenta lucrare tratează maniera în care fenomenul de scindare a Eului a fost înțeles și teoretizat de-a lungul timpului, atât de către specialiști, cât și de către scriitori. Contribuțiile acestora au dus la o mai bună înțelegere a vieții psihice a omului. Plecând de la considerațiile lui Sigmund Freud, Pierre Jantet și ale altor psihanaliști se poate spune că viața psihică a omului este puternic influențată de societate. Omul se poate simți adeseori claustrat, frustrat de legile impuse de lumea în care trăiește, acest lucru putând avea consecințe grave. Un lucru important de menționat este faptul că individul se confruntă adesea cu dorința de a fi ceea ce își dorește și nevoia de a se integra în societate acest lucru ducând la o rupere în planul inconștientului.
De-a lungul timpului nebunia a fost înțeleasă în moduri diferite, în funcție de mentalitatea vremii. Ceea ce doresc să scot în evidență este faptul că omul catalogat drept „nebun” se confruntă de fapt cu probleme reale care, deși uneori pot părea doar plăsmuiri ale imaginației sale, ajung să îi conducă viața și să îi limiteze contactul cu lumea reală. În urma scindării Eului consecințele pot fi diverse și am ales să ilustrez acest lucru prin analizarea comportamentelor personajelor din nuvelele Straniul caz al doctorului Jekyll și al domnului Hyde, de Robert Louis Stevenson, și O coardă prea întinsă, de Henry James. Interesați de structura vieții interioare a omului, cei doi autori oferă exemple semnificative de personaje care se confruntă cu probleme psihice. Consider că o astfel de interpretare se dovedește a fi relevantă, întrucât aduce noi explicații acțiunii nuvelelor respective, oferind totodată o mai bună înțelegere a vieții psihice a omului prin exemplificarea cauzelor, simptomelor și consecințelor scindării.
Am ales să ilustrez această temă deoarece omul s-a confruntat dintotdeauna și se va confrunta în continuare cu viața lui psihică în raport cu societatea și realitatea, încercând permanent să o înțeleagă pe cea dintâi. Totodată, consider că anumite considerații de natură psihanalitică ajută la o mai bună înțelegere a felului în care au fost construite personajele celor două nuvele. Cei doi au reușit să creeze tipuri psihologice care scot în evidență natura omului și problemele cu care se poate confrunta în cazul în care nevoile și dorințele sale nu sunt înțelese și satisfăcute.
Introducere
Lucrarea de față are ca punct de pornire fenomenul de scindare a Eului, fenomen profund studiat atât în psihanaliză, cât și în literatură. Ilustrarea acestui fenomen este interesantă, întrucât aduce o nouă perspectivă asupra studierii psihismului uman. Voi avea în vedere opiniile specialiștilor în psihanaliză cu privire atât la cauzele care au condus la apariția acestui fenomen, cât și la modul său de manifestare și la consecințele premergătoare. Plecând de la aceste considerații voi arăta că în literatură fenomenul de scindare a apărut în construirea unor personaje. Metoda psihanalitică de investigare a inconștientului uman presupune în primul rând cunoașterea felului în care este construit acesta, dar și o analiză minuțioasă a comportamentului indivizilor. Având în vedere acest fapt voi analiza modul de manifestare al personajelor principale din nuvelele Straniul caz al doctorului Jekyll și al domnului Hyde, de Robert Louis Stevenson, și O coardă prea întinsă, de Henry James.
Această lucrare vizează modul în care se comportă indivizii care suferă de boli mentale rezultate din scindarea Eului sau a personalității. Studiul comportamentelor personajelor se bazează în principal pe considerațiile lui Sigmund Freud din câteva dintre cele mai importante cărți ale sale, precum Psihopatologia vieții cotidiene, Totem și tabu. Moise și monoteismul. Angoasă în civilizație. Viitorul unei iluzii etc., dar și pe considerațiile altor specialiști și teoreticieni, precum Roland Jaccard, Michel Foucault, Otto Rank, Pierre Janet ș.a. În urma analizării conceptelor instituite de aceștia voi stabili care sunt elementele și informațiile relevante ce vor fi luate în considerare.
Lucrarea este alcătuită din trei capitole, primul fiind axat pe aspectele teoretice, iar ultimele două pe analiza comportamentală a personajelor din nuvelele menționate, în vederea ilustrării fenomenului de scindare a Eului sau a personalității în literatură.
În primul capitol voi avea în vedere domeniul de cercetare al psihanalizei pentru a putea oferi o imagine de ansamblu asupra metodei de investigare psihanalitică. Totodată, în acest capitol vor fi definite conceptele cheie utilizate în psihanaliză pentru a discuta despre viața psihică a omului. Având în vedere faptul că modul în care individul se comportă diferă în funcție de societatea în care trăiește, voi avea în vedere influența acesteia asupra inconștientului uman. Totodată, voi studia și felul în care domeniul psihanalizei este pus în legătură cu domeniul literar, pentru a arăta felul în care fenomenul de scindare este abordat în literatură. Semnificativă în acest sens va fi cartea lui Otto Rank, Dublul. Don Juan, care scoate în evidență felul în care manifestările morbide ale personalității au fost înțelese și transpuse în opere literare de-a lungul timpului.
Pe baza conceptelor descrise în primul capitol, în cel de-al doilea capitol voi analiza comportamentul personajelor principale din nuvela lui Robert Louis Stevenson, Straniul caz al doctorului Jekyll și al domnului Hyde. Utilizând metoda de investigare psihanalitică a comportamentului uman, în analiza personajelor voi avea în vedere felul în care acestea se raportează la alte personaje, dar și la realitate, pentru a stabili dacă suferă sau nu de o boală mentală rezultată din scindarea Eului.
În ultimul capitol al lucrării voi analiza simptomele pe care le prezintă personajul principal din nuvela lui Henry James, O coardă prea întinsă. Voi face acest lucru în vederea stabilirii maladiei de care ar putea suferi și pentru a arăta dacă se încadrează sau nu în tipologia unui caz psihopatologic. În analiza acestui capitol voi utiliza conceptele descrise în cel dintâi pentru a arăta modul de manifestare al acestora. Prefața autorului la volumul în care a apărut nuvela va juca un rol important, întrucât este cea care poate oferi o cheie de lectură relevantă.
Rămâne de stabilit în final dacă o astfel de interpretare psihanalitică este relevantă pentru o operă literară. În acest sens, voi ilustra părerile unor critici care susțin o astfel de interpretare, cât și părerile celor care o demontează.
CAP. 1 Concepte operaționale în psihanaliză
1.1 Definiția și domeniul psihanalizei
Psihanaliza reprezintă astăzi un domeniu important al științelor umane. Apărută în sfera medicinei la sfârșitul secolului al XIX-lea s-a dezvoltat ca o formă de tratament a bolilor psihice. Ea s-a impus de-a lungul timpului în psihologie și psihiatrie, însă a avut ecouri și în alte sfere, precum cea a literaturii. Sigmund Freud este considerat creatorul psihanalizei, acesta dezvoltând-o ca pe o nouă formă de investigație a vieții psihice dar și ca pe o formă de tratament a bolilor mentale. Acesta definește psihanaliza ca pe „[…] un procedeu de tratament medical al persoanelor care suferă de boli nervoase”. Totodată el o consideră o modalitate neperceptibilă prin simțul văzului și una care nu se pretează la demonstrație. Psihanaliza, ca metodă instituită de Freud, are ca obiect cunoașterea profundă a vieții sufletești, însă nu numai în stare de boală psihică, ci și în stare de normalitate. În definirea conceptului de psihanaliză Freud pleacă de la cele două premise ale acesteia:
Procesele psihice sunt inconștiente, cele conștiente fiind doar acte izolate sau fracțiuni ale vieții psihice totale.
Pulsiunile sexuale îndeplinesc în etiologia maladiilor nervoase și psihice un rol important. “Psihanaliza afirmă că unele și aceleași emoții sexuale participă la creațiile cele mai înalte ale spiritului uman în domeniile culturii, artei și activității sociale.”
Prin ultima afirmație, Freud însuși extinde sfera de interes a psihanalizei. Relevante în acest sens sunt scrierile sale despre literatură și artă. Enăchescu observă această sferă largă pe care psihanaliza o cuprinde si afirmă: “Dacă, inițial, ca intenție, psihanaliza este un mod de a vedea și de a înțelege viața sufletească, ea își extinde această sferă de interese asupra omului, cuprinzând toate domeniile umanului, care sfârșesc prin a o transforma într-o veritabilă psiho-antropologie integrată științelor umane”. Așadar, având în centru omul ca subiect, se poate afirma că psihanaliza a avut un impact asupra studierii creațiilor acestuia.
Prin pătrunderea în domeniile științei umane, psihanaliza s-a impus ca un nou model de gândire în înțelegerea omului și a faptelor umane sub aspect moral, psihic, cultural, pedagogic etc. Enăchescu observă că, prin această lărgire a sferei de interese, psihanaliza s-a transformat într-o “doctrină umanistă”. Noutatea adusă constă în faptul că invită la reflecție, aceasta apărând ca o formă de gândire cu virtuți metodologice originale.
1.2 Principiile psihanalizei în viziunea lui Freud
Plecând de la analiza cazurilor sale, Freud a descoperit aspecte noi ale psihanalizei, respectiv sexualitatea infantilă, complexul Oedip și relația sa cu comportamentul sexual al adultului, dar și rolul fundamental al sexualității în geneza nevrozelor și a psihozelor. Acesta a teoretizat descoperirile sale, creând teoria psihanalizei. Freud consideră că mentalul omului este împărțit în trei instanțe distinctive. Astfel, există instanța inconștientului care este depozitul pulsiunilor și al tendințelor instinctive primare. Pulsiunile provin, în concepția lui, din “instinctul de viață” (Eros) a cărui energie reprezintă elanul sexual și din “instinctul de moarte” (Thanatos), orientat către distrugere și agresivitate. Inconștientul este așadar locul în care se întrepătrund pulsiunile instictuale, dorințele refulate (cărora Freud le acordă o atenție deosebită) dar și traumele uitate ale copilăriei (Freud analizează aceste traume în Psihopatologia vieții cotidiene), fiind dominat de “principiul plăcerii”. Instanța inconștientă asaltează zona de claritate a Eului, respectiv cea a conștientului, aflată la periferia aparatului psihic care este legată atât de viața exterioară, cât și de sfera psihică a inconștientului. Între cele două instanțe se află una intermediară și anume instanța subconștientului care joacă rol de cenzură. Freud concluzionează așadar că există un psihism inconștient care intervine in sfera conștientă sub formă de conflicte, complexe sau simptome clinice. Această intervenție se transformă, așadar, în comportamente și acțiuni, având la bază motivațiile fictive ale inconștientului sau pulsiunile acestuia.
Instanța conștientului se împarte, în viziune freudiană, în două niveluri. Cel dintâi este reprezentat de Eu (Ich) care se află “într-o relație de dependență atât față de revendicările Sinelui și față de imperativele Supra-Eului, cât și față de exigențele realității”. Este astfel un fel de met de viața exterioară, cât și de sfera psihică a inconștientului. Între cele două instanțe se află una intermediară și anume instanța subconștientului care joacă rol de cenzură. Freud concluzionează așadar că există un psihism inconștient care intervine in sfera conștientă sub formă de conflicte, complexe sau simptome clinice. Această intervenție se transformă, așadar, în comportamente și acțiuni, având la bază motivațiile fictive ale inconștientului sau pulsiunile acestuia.
Instanța conștientului se împarte, în viziune freudiană, în două niveluri. Cel dintâi este reprezentat de Eu (Ich) care se află “într-o relație de dependență atât față de revendicările Sinelui și față de imperativele Supra-Eului, cât și față de exigențele realității”. Este astfel un fel de mediator al intereselor individului. Cel de-al doilea nivel este reprezentat de Supra-Eu (Uber-Ich), care funcționează ca un soi de conștiință morală a individului, conferind auto-control.
“Doctrina despre om”, cum a fost numită psihanaliza lui Freud, are anumite aspecte care îi conferă specificitate. Astfel, ea atestă existența pulsiunilor ca elemente fundamentale ale vieții psihice. Totodată, aduce în discuție problema inconștientului, Paul Cornea afirmând că “Freud are meritul incontestabil de a fi dezvăluit în psihicul nostru, dincolo de marginile de altfel flatante ale conștiinței, un adevărat continent scufundat: inconștientul”. Bazându-se pe scrierile psihanalistului, Cornea argumentează că acesta a fost singurul care a manifestat un real interes pentru această parte a structurii psihice umane. Freud mai aduce în discuție un alt concept, și anume cel de refulare sau de respingere de către Eul conștient a tendințelor pulsionale din sfera inconștientului. Psihanalistul a modificat așadar reprezentarea de până atunci despre natura umană. “Revelația” pe care a adus-o Freud, în viziunea lui Cornea, stă în afirmația că sinele nostru conștient nu este cel care guvernează, fapt care nu este de mirare că a stârnit nenumărate controverse. Psihanalistul afirmă că noi nu suntem proprii noștri stăpâni, că în realitate “suntem vorbiți”, nu “vorbim”. El demolează astfel zona conștientă care până la acel moment avea rol guvernator, argumentând că individul acționează împins de impulsuri obscure.
Psihanaliza se centrează în genere pe om și pe voința psihică a acestuia, prin analizarea repercursiunilor pe care aceasta le are asupra vieții conștiente a omului. Suferința psihică a omului este resimțită de către acesta din interior, psihanaliza fiind cea care își propune să rezolve această stare. Aceasta caută să depisteze următoarele probleme: refulările, complexele, amintirile uitate și profunzimile nesatisfăcute. În Vocabularul psihanalizei refularea este definită „în sens propriu: operație prin care subiectul încearcă să respingă sau să mențină în inconștient reprezentări(gânduri, imagini, amintiri) legate de o pulsiune […] Ea poate fi considerată ca un proces psihic universal, deorece se află la originea constituirii inconștientului ca domeniu separat de restul psihismului”. Totodată Freud folosește acest termen și cu sensul de “apărare”, deoarece așa cum demonstrează psihanalistul, refularea este adeseori folosită ca un proces defensiv de către individ. În Viața mea și psihanaliza, Freud subliniază apropierea dintre psihanaliză și filosofia lui Schopenhauer, spunând că acesta a intuit mecanismul refulării. Cu toate acestea, el neagă faptul că ar fi fost influențat de Schopenhauer pe care l-a citit mult mai târziu. Freud afirmă că explicația filosofului în ceea ce privește nebunia coincide cu concepția lui despre refulare, nebunia fiind considerată de filosof o luptă împotriva acceptării unei părți neplăcute sau grele din realitate. Actele ratate sunt acte pe care individul este în general capabil să le înfăptuiască și al căror eșec este tentat să-l atribuie doar neatenției sau întâmplării. Freud a arătat că aceste acte ratate sunt formațiuni de compromis între intenția conștientă a subiectului și obiectul refulat.
Psihanaliza acordă o importanță deosebită modului de organizare structurală a sistemului personalității. Personalitatea desemnează în genere modul de a fi al individului. În psihanaliză personalitatea este văzută ca un sistem sau ca un aparat psihic. Instanțele acesteia sunt cele mai sus menționate, respectiv inconștientul, subconștientul și conștientul. Aceasta este totodată înfățișată ca fiind atât vizibilă cât și invizibilă. Enăchescu afirmă că „limita dintre ceea ce vedem și ceea ce este persoana o reprezintă frontiera dintre realitatea externă și viața interioară a individului”. Astfel, în vreme ce în societate adoptăm un anumit tip de personalitate, în inconștient noi putem avea un alt tip, semn că societatea în care individul trăiește joacă un rol extrem de important în felul în care acesta se comportă.
Principalele mecanisme ale personalității sunt reprezentate de refulare, sublimare, deplasare, simbolizare, catharsis și cenzură. Sublimarea este un “proces postulat de Freud pentru a explica activitățile umane în aparență fără legătură cu sexualitatea, dar care se alimentează din forța pulsiunii sexuale“. Activitatea artistică și investigația intelectuală sunt considerate de psihanalist activități de sublimare. Termenul evocă și cuvântul sublim care este utilizat în general în zona artelor frumoase pentru a desemna o operă. El este însă utilizat și în chimie pentru a desemna procesul prin care un corp trece din stare solidă în stare gazoasă. Freud a recurs la această noțiune de sublimare pentru a explica acele tipuri de activități care nu vizează un scop sexual. Deplasarea, ca mecanism al personalității, este definită în Vocabularul psihanalizei astfel: “Mecanism prin care accentul, interesul, intensitatea unei reprezentări se pot detașa de aceasta, pentru a trece la alte reprezentări originar mai puțin intense, dar legate de prima reprezentare printr-un lanț sociativ”. Un astfel de fenomen este reperabil în analiza viselor. Enăchescu descrie mecanismul de simbolizare ca pe un “act de conversiune” prin care o pulsiune refulată se poate exterioriza sub forma unei opere de artă sau a unei imagini onirice. Conceptul de catharsis este unul pe care Freud de asemenea îl preia din zona literaturii. Acesta consideră că la baza procesului de vindecare a pacienților săi, stă mecanismul de catharsis. Termenul semnifică purificare, curățare și eliberare de pasiuni și emoții. Freud argumentează că procedeul psihanalitic golește si curăță viața psihică a individului de un conținut patologic. Ultimul mecansim al personalității, respectiv cenzura, este definit ca o instanță care interzice dorințelor inconștiente accesul la sistemul preconștient-conștient.
Personalitatea joacă o funcție crucială în teoria psihanalitică. Evoluția individului este pusă în relație cu aceasta, ca un continuu efort de adaptare și de realizare libidinală. Astfel, ea are la bază principiul libidoului, întreaga dezvoltare a personalității individului fiind o succesiune de etape ale apariției, dezvoltării și regresiunii libidinale.
În psihanaliză și Eul ocupă un loc extrem de important, ca instanță conștientă a personalității. Acesta reprezintă totodată marca identității și unicității persoanei, venind în contact direct cu realitatea externă a acesteia. Eul este și sediul experiențelor individului, experiențe care se realizează prin sinteza perceptivă a lumii exterioare, prin intermediul corpului. Așadar Eul este legat de corp, neputând exista o sciziune între acestea două. Husserl afirmă că separarea se poate produce doar în planul conștiinței de sine. Astfel, Husserl distinge două tipuri de Eu, unul psihofizic și unul transcendental. Primul este cel concret, conștiința transcendentală putând fi realizată doar prin desprinderea Eului de trup. Experiența exterioară este doar o parte a corpului individului, în timp ce experiența interioară este proprie fiecărui Eu sufletesc.
Eul nu este un concept care este utilizat numai în psihologie, ci și în alte sfere ale domeniului umanist. Enăchescu arată că problematica sa se intersectează cu filosofia, morala, literatura, religia, sociologia, religia etc. Eul este definit de către Kant nu ca un concept, “«ci numai un fel de a desemna obiectul simțului intern, întrucât nu-l mai putem cunoaște la rândul lui prin vreun predicat. Acest eu cugetător (sufletul), considerat ca subiectul ultim al cugetării, care nu mai poate fi la rândul lui predicatul unui alt lucru, poate lua numele de substanță»”. Eul a fost considerat de către alții, centrul și esența vieții sufletești, acordându-i-se așadar o importanță deosebită în toate sferele umaniste.
Așa cum reiese din cele menționate anterior, sfera de interes a psihanalizei se centrează asupra studierii psihismului și comportamentului omului. Enăchescu observă acest aspect afirmând că „în cadrul științelor umane, omul devine subiect sau temă pentru el însuși în momentul în care conștiința reflexivă operează separația omului de lume”.
1.3 Domeniul psihopatologiei
Psihopatologia se definește ca un studiu al stărilor mentale anormale care reunește problemele esențiale ale individului uman dincolo de diversele suferințe psihiatrice determinate. Se ocupă cu circumscrierea conceptelor de “normalitate”, “anormalitate” și ”patologie” din perspectiva tulburărilor psihice. Totodată, psihopatologia vizează comentarea științifică a relațiilor dintre ereditar și dobândit și a relațiilor situaționale în stările psihopatologice dar și a modalităților de manifestare și structurare a stărilor patologice din acest domeniu, ca bază pentru conturarea unui sistem nosologic (diagnostic).
Psihopatologia se situează între domeniul psihiatriei și cel al psihologiei deoarece studiază fenomenul psihic morbid. Enăchescu afirmă în Tratat de psihopatologie că “ea nu se interesează de bolile psihice ca psihiatria, nefiind o disciplină medicală, ci utilizează materialul psihiatric, comparându-l cu normalul psihic oferit de psihologie”. Ca metodologie specifică, în psihopatologie se apelează la metoda fenomenologică de interpretare a fenomenelor morbide ale vieții psihice, observația obiectului fiind înlocuită cu reflecția filosofică. Ea transcende obiectul obligând în felul acesta manifestările clinico-psihiatrice să se întoarcă în planul subiectiv-intern al ființei bolnavului. Ea posedă așadar o “atitudine reflexivă” în explorarea anormalității psihice. Enăchescu afirmă că metodologia psihopatologiei devine “interogație pură” a subiectului ființei alienate psihic. Cu toate acestea, datorită diversității subiecților tratați, psihopatologia este un studiu dinamic care trebuie să se acomodeze în permanență cu subiectul său, menținându-și însă aceeași metodologie.
Aceasta se situează în câmpul științelor umane prin obiectul său principal de interes, și anume omul. Ca și psihanaliza, sfera sa se descrie în jurul persoanei umane, oferind cunoștințe noi cu privire la natura ei și ajutând la configurarea unei imagini alături de celalalte științe umaniste. Analizând aspectele personalității umane, aceasta a reușit să fundamenteze în viziunea criticilor o “antropologie psihiatrică.” Fenomenul psihic morbid este privit în psihopatologie ca natură a individului (deci având o dimensiune antropologică), dar și o modalitate de a exista a acestuia (dimensiune ontologică). Această natură este însă interioară ființei umane, fiind un fapt de experiență sufletească proprie.
Obiectivele pe care și le propune domeniul psihopatologiei sunt diverse. Astfel, ea analizează structurile morbide ale personalității bolnavilor psihici, cunoscând semnificațiile acestor tulburări. Aceasta urmărește de asemenea delimitarea unor forme și modele de personalitate morbidă, considerând anormalitatea psihică în relație directă cu starea de normalitate. Așadar, plecând de la tipurile de personalitate instituite, psihopatologia dezvoltă o serie de tipuri care să fie în concordanță cu fenomenul psihic morbid de care suferă individul, fie că este vorba de o boală psihică sau doar despre o tulburare de personalitate. Boala psihică este definită ca un proces care realizează un deficit psihic important și prelungit al persoanei conștiente. Ea semnifică denivelare (simplificare), dezorganizare (destructurare), dezechilibrare (dizarmonie) a vieții psihice conștiente. Din cauza acestor fenomene negative psihismul individului prezintă manifestări neobișnuite, aberante, acesta ajungând să nu mai gândească în mod coerent, să nu se mai poată integra în societatea în care trăiește și în cazuri mai grave să se desprindă de însăși existența umană, cum este în cazul demenței. Tulburările de personalitate sunt un ansamblu caracteristic și persistent de trăsături cognitive, afective și relaționale ilustrate printr-un comportament deviant. Tulburările de personalitate pot fi greu încadrate ca boli deoarece ele nu se conformează modelului medical al bolii, ocupând o zonă "gri", între patologic și normal. Unii autori consideră aceste tulburări ca reprezentante miniaturale ale bolii psihice.
Interesul psihopatologiei se îndreaptă și către studierea nevrozelor și a psihozelor, acestea la rândul lor fiind considerate boli mentale. În structurarea aparatului psihic Eul joacă un rol important. Freud descrie poziția de mijloc a acestuia între lumea exterioară și Se, relația fiind una de dependență, psihanalistul insistând asupra străduinței Eului “de a sta la dispoziția tuturor stăpânilor săi în alcelași timp”. Între Eu și Se pot apărea astfel conflicte care pot conduce la nevroze sau psihoze. Freud afirmă că nevroza se naște în momentul în are Eul refuză să își însușească o mișcare pulsională puternică din Se și s-o transforme într-o descărcare motorie apărându-se de ea prin mecanismul refulării. În cazul psihozelor contactul cu lumea exterioară este știrbit. Astfel, în cazuri extreme lumea exterioară nu este deloc percepută sau percepția ei nu are niciun efect asupra individului. Un tip de psihoză este schizofrenia, bolnavul refuzând orice contact cu lumea exterioară, Freud numind acest lucru “stupiditate afectivă”. Reiese că problemele care pot surveni în cadrul Eului sunt legate direct de lumea exterioară și de influența acesteia. Ruptura dintre Eu și lumea exterioară poate duce la delir. Nevrozele și psihozele se nasc așadar din imposibilitatea Eului de a rezolva conflictele cu celelalte instanțe ale aparatului psihic și cu lumea exterioară.
1.3.1 Bolile psihice în raport cu societatea
Boala psihică are realitatea și valoarea sa în interiorul unei culturi care o recunoaște ca atare. Jaccard aduce argumente în acest sens afirmând că istericul secolului al XIX-lea “ar fi fost, sub alte ceruri și în alte timpuri, un mistic vizionar și taumaturg”. Acest lucru se datorează faptului că simptomele bolilor mentale se opun normelor morale și sociale ale vremii. Societatea este cea care definește normele de gândire și de comportament, fixându-i nebuniei limitele sale. În concepțiile primitive nebunia făcea parte din domeniul sacrului, fie acesta religios sau demoniac. În Noul Testament spre exemplu, nebunia este considerată posesiune a duhurilor rele care trebuie cu orice preț alungate pentru a vindeca bolnavul. În Renaștere concepția se schimbă, cea științifică substituind-o pe cea teologică. Astfel, nebunii nu mai sunt considerați oameni posedați, ci oameni primejdioși cum sunt criminalii și care trebuie, în consecință, excluși din societate. Jaccard arată că ideologia psihiatriei moderne este o adaptare la era științifică a ideologiei creștine tradiționale afirmând că “omul nu se mai naște păcătos, ci bolnav. Sejurul său terestru, în loc de vale a plângerii, devine un fluviu de anomalii patologice”. Se poate afirma așadar că nebunii reprezintă o categorie negativă care pune în evidență normalitatea socială. Jaccard îl numește astfel ‘țapul ispățitor’. În felul acesta societatea se purifică și menține stabilitatea principiilor etice.
Cartea lui Freud, Psihopatologia vieții cotidiene, apare în anul 1901, și se poate spune că este al doilea pas pe care psihanalistul îl face către psihopatologia vieții cotidiene, după Interpretarea viselor. Se prezină ca o colecție de acte ratate și de relevări ale semnificațiilor acestora, însoțite de scurte introduceri teoretice. Un act ratat este un gest involuntar, care este determinat psihic de diverse considerente pe care Freud le analizează pentru a-și susține teoria. Actul ratat apare sub forma uitării unui cuvânt sau a unui eveniment, apucarea greșită a unui obiect, citirea greșită etc. Actul ratat, ca act psihic, rezultă din interferența a două intenții: una conștientă și alta inconștientă, prima constituind tendința perturbată, iar cea de-a doua tendința perturbatoare.
Obiectul cercetării psihanalizei nu constituie numai interpretarea semnificațiilor inconștiente ale subiectului cu el însuși, ci și cu propriul anturaj. Freud arată că mediul în care trăim, experiențele noastre atât din timpul copilăriei cât și cele de acum, influențează modul în care ne comportăm și poate duce la experiențe refulate care se transformă în acte ratate. Psihanalistul subliniază că viața cotidiană apare ca obiect de interpretare în cadrul psihanalizei. Domeniile activității umane sunt accesibile psihanalizei, cu toate că explicația este una limitată și care se încadrează în anumite limite metodologice. Sunt interpretate conduita și experiențele individuale în raport cu descifrarea semnificației originii lor dar și a consecințelor acestora. Conduita este privită ca un ansamblu de acțiuni fiziologice, mentale, verbale, emoționale și motorii prin care individul intră în contact cu un anumit anturaj, exprimând și stilul de viață al acestuia. Prin realizare lor apare afirmarea de sine a propriului Eu al individului, semnificația acesteia în sfera inconștientului fiind așadar evidentă. Psihanaliza se concentrează asupra stilului de viață al omului deoarece “exprimă modul său de a se comporta, aspirațiile, interesele, acțiunile și gusturile sale, alegerea profesională, atitudinea față de persoanele de sex opus sau de același sex, alegerea partenerului, capacitatea de comunicare, adaptarea la realitatea situațiilor de viață, etc”. Scopul analizei stilului de viață este să ajungă la o reconstrucție globală a modelului de viață al unui individ, al naturii sale.
Viața cotidiană oferă psihanalizei domenii de cercetare deorecere în fiecare activitate pe care individul o întreprinde intervin dorințele. În viziunea lui Freud viața cotidiană capătă semnificații profunde și variate. În cazul unei analize psihanalitice se iau în considerare cele mai importante evenimente din viața pacientului care ies din tiparele comune și care au repercusiuni în instanța inconștientă. Enăchescu, analizând opera lui Freud, arată că “faptele mărunte, stânjenitoare, situațiile penibile, expresiile care «ne scapă», situațiile pe care le «ratăm», gafele care ne scapă sunt numai câteva dintre numeroasele aspecte cu caracter bizar ale vieții cotidiene pe care aparent nu le înțelegem si pe care nu ni le putem explica”. Freud arată că toate aceste fapte sunt departe de a fi lipsite de semnificație. Apelând atât la propriile experiențe, cât și la cunoștințele pe care le-a acumulat de la pacienții săi, psihanalistul explică mecanismul prin care o simplă uitare a unui cuvânt se dovedește a fi expresia unei refulări. Se demonstrează așadar că și în cazul unor fapte mărunte poate exista un fond psihologic mult mai adânc. Acest fond oferă totodată o viziune asupra naturii individului și a stilului său de viață. Enăchescu afirmă că prin numeroasele răspunsuri pe care psihanaliza le dă la întrebările puse în legătură cu aceste lucruri aparent mărunte, ea creează o “teorie a vieții cotidiene.”
În viziunea lui Freud patologia scoate în evidență o mulțime de stări în care delimitarea Eului de lumea exterioară devine incertă. “În anumite cazuri, părțile din propriul nostru corp și chiar elemente din propria noastră viață psihică, percepții, gânduri, sentimente, ne apar ca străine, părând să nu mai facă parte din eu; în alte cazuri se atribuie lumii exterioare ceea ce în mod vădit a fost generat de către eu și ar trebui să fie recunoscut de dânsul”. Freud demonstrează în acest fel ca Eul poate suferi alterări deși el este perceput de către individ ca o realitate independentă, bine conturată. Psihananalistul arată că fiecare acțiune a omului este guvernată de principiul plăcerii încă de la începutul existenței. Omul suprimă ceea ce îl face să sufere dar dorește să obțină ceea ce îi face plăcere, suferința fiind exclusă de către plăcere. Sub presiunea lumii exterioare însă, individual își reduce pretențiile la fericire. Freud afirmă că prin reducerea acestor pretenții omul de fapt recurge la un principiu modest, și anume “principiul realității”. “Satisfacerea nelimitată a tuturor nevoilor ni se înfățișează cu insistență ca modul de viață cel mai seducător, dar a-l adopta ar însemna să facem să treacă plăcerea înaintea prudenței, iar pedeapsa ar urma îndeaproape această tentativă”. Există cu toate acestea alte metode de a atinge într-o oarecare măsură acea fericire, având ca principal obiectiv evitarea neplăcerii. Printre metodele extreme se numără izolarea de societate, îndepărtarea de semeni sau intoxicarea chimică cu diverse substanțe care dau senzații agreabile imediate care fac individul să fie imun la orice senzație de neplăcere. Totodată prin intermediul drogurilor individul scapă de lumea exterioară care îi provoacă angoasă.
Această angoasă resimțită datorită nesatisfacerii plăcerii poate conduce și la apariția nevrozelor, psihozelor sau bolilor psihice acute. Freud compară acest lucru cu intoxicarea afirmând că “și în propriul nostru chimism interior trebuie să se formeze substanțe capabile de efecte similare, întrucât cunoaștem cel puțin o stare, mania, în care un comportament analog cu beția se manifestă fără intervenția unui drog exaltant”. Procedeul care stă la baza unor boli psihice este cel al izolării de realitate sau al schimbării acesteia. Însă cei care recurg la astfel de metode se dovedesc a fi mai slabi în fața realității. Astfel, Freud afirmă că cel care va încerca să se izoleze de realitate sau să o modifice pe potriva dorințelor sale va fi considerat un nebun extravagant.
Dezvoltarea civilizațiilor a atras de-a lungul timpului sentimente negative oamenilor. Fie că aceștia au fost reticenți la schimbare, fie că aceste schimbări contravin impulsurilor înnăscute, oamenii au reacționat în mod diferit. Printre aceste schimbări se numără știrbirea libertății sexuale care nu a fost suportată de către nevropați care au încercat substituirea nevoilor lor. S-a încercat însă impunerea altor cerințe care să substituie nevoile înnăscute ale omului. Totodată, prin natura sa omul este agresiv. Societatea repugnă tocmai această latură a omului care îi este constitutivă. Prin diverse cerințe societatea încearcă să ascundă această tendință a omului de a fi agresiv chiar și cu semenii săi. Această știrbire a elementelor înnăscute ale omului conduce la refuzarea individului de a face parte din ea deoarece nu îi vine ușor să renunțe la satisfacerea înclinației spre agresiune. Așadar nașterea diferitelor boli psihice poate fi pusă pe seama dezvoltării civilizațiilor întrucât îi interzic omului să se manifeste așa cum simte înăuntrul său. “Civilizația domină deci periculoasa ardoare a individului, slăbindu-l, dezarmându-l, punându-l sub supraveghere prin intermediul unei instanțe în el însuși”. Instanța la care se referă Freud este conștiința morală. Sentimentul de culpabilitate poate invada instanța conștientă a aparatului psihic al individului, dominând întreaga lui viață și conducând în opinia lui Freud la dezvoltarea unei nevroze obsesionale.
Trăsătura care deosebește nevroza de psihoză este aceea că în cazul primeia Eul dependent de realitate reprimă o parte a Se-ului, iar în cazul celei de-a doua același Eu, aflat de data asta in slujba Se-ului reprimă realitatea. Astfel, pierderea realității survine în cazul psihozei. Asta nu înseamnă însă că în cazul nevrozei relația bolnavului cu realitatea nu este tulburată. Freud afirmă așadar că “nevroza și psihoza sunt expresii ale rebeliunii Se-ului împotriva lumii exterioare, ale neplăcerii sau, dacă se preferă, ale incapacității sale de a se adapta necesității reale”. În nevroză fragmentul conflictual de realitate este evitat sau uitat, pe când în cazul psihozei el este înlocuit. Negarea realității are loc în nevroză, pe când în psihoză are loc o înlocuire a acesteia.
1.3.2 Scindarea Eului
În psihologie și psihanaliză un fenomen intens studiat este cel al scindării Eului (fenomen care va fi și obiectul principal al lucrării de față). Așa cum s-a arătat anterior aparatul psihic al omului este unul foarte complex, de unde rezultă că și manifestările sale sunt cel puțin la fel de complexe și de greu de studiat și de înțeles pe deplin. Fenomenul de scindare a Eului este unul foarte vechi, dar care și-a găsit ințelesul relativ recent. Michel Foucault arată în Boala mentală și psihologia că acest fenomen a fost tratat diferit în fiecare perioadă a evoluției umanității, nebunul (termenul generic folosit pentru cei care manifestau simptome ale scindării și nu numai) fiind adesea izolat de comunitatea din care făcea parte.
Scindarea reprezintă acțiunea de despărțire a unui întreg în părți constitutive, de separare și fracționare a acestuia. Scindarea este privită în psihanaliză ca o disfuncție a Eului și a sinelui. Putem vorbi despre scindare în momentul în care există o raportare ce aparține unui individ (spre exemplul rolul de tată), dar pe care acesta nu și-o asumă ca fiind a sa. Tulburările sinelui sunt așadar tulburări ale personalității, pierderi a ceea ce inseamnă a fi tu însuți. În legătură cu termenul de scindare poate fi luat în considerare și cel de disociere. Conceptul provine de la psihiatrul francez P. Janet care vedea viața compusă din „automatisme psihologice”. Din cauza unor evenimente traumatice, aceste automatisme pot fi disociate de restul câmpului conștiinței, dobândind astfel o dinamică proprie. Această disociere, care generează fragmentarea personalității, ridică întrebări cu privire la unitatea Eului. În limbajul psihologiei analitice personalitatea este constituită din elemente relativ fixe și din elemente variabile. Când variabilitatea depășește proporția medie, porțiunea stabilă este știrbită. În cazul în care schimbarea nu mai este urmată de starea normală, centrul de greutate al individului se schimbă.
Jung a studiat felul în care se nasc bolile psihice cu scopul de găsi diverse antecedente psihologice. În urma studiilor sale acesta conchide că “boala psihică irupe într-un moment de mare emoție, care a luat naștere pe o cale asa-zis normală”. La omul normal Eul este subiectul trăirii în timp ce la schizofrenici Eul este numai unul dintre subiecți. Un caz simplu de schizofrenie este cel de dublare. Jung arată că în această situație Eul dominant este de fapt un om normal cu o personalitate aparent normală. Însă, acesta arată că anumite cuvinte sau întâmplări pot adduce la suprafață apariția celui de-al doilea Eu. Jung afirmă că al doilea Eu îl poate înlocui temporar pe cel sănătos, chiar dacă cele două personalități nu sunt separate în inconștient, “ele cunoscându-se între ele cât se poate de intim”. Diferența de bază între tipurile de nevroze și shizofrenie constă în menținerea unității potențiale a personalității. La schizofrenici disociația este foarte des irevocabilă. În cazul nevroticilor însă, prin tratament unitatea poate fi restabilită. În cazuri de personalitate multiplă există o conlucrare între diferitele personalități, acestea nederanjându-se pe cât posibil. Există o personalitate central care deține controlul și care își transmite o parfte din calități și celorlalte personalități. Jung arată că în cazul shizofrenilor această armonie nu mai este valabilă. Personalitățile secundare iau adesea caractere grotești și exagerate, care încearcă să preia controlul asupra conștiinței pacientului, “ele sunt intruzive și deranjează, chinuie Eul în sute de feluri; toate sunt neplăcute și șocante fie prin comportamentul lor gălăgios și nerușinat, fie prin obscenitatea și caracterul lor îngroztiro și grotesc”. La schizofreni sunt zguduite în acest fel bazele personalității, medical nemaiputând în anumite cazuri să distingă ceea ce îi este constitutive pacientului său. La nevroză pe de altă parte unitatea personalității este păstrată într-o anumită măsură. La schizofrenie memoria și atenția par să funcționeze normal, chiar dacă pot exista perioada de scădere a acestora. Degenerarea se produce asupra reprezentărilor câmpului conștiinței, bolnavului fiindu-i afectate capacitățile normale de exprimare și gândire ordonată. Un alt simptom al acestei boli este și scăderea afectivității care adesea este trecută cu vederea.
O expresie a fenomenului de scindare a Eului și a sinelui este personalitatea multiplă, când un individ etalează numeroase fațete ale personalității sale. Ca orice altă tulburare, manifestările sale variază de la unele ușoare, la unele grave, numite în câmpul psihologic și psihanalitic, manifestări morbide. Toate bolile care sunt legate de personalitate se manifestă printr-o modificare a acesteia, reflectată uneori prin dedublare sau printr-o fragmentare a Eului. Unitatea normală a conștiinței este anulată în aceste cazuri, apărând mai multe conștiințe diferite care au propria memorie și propriile percepții. Această pierdere a unității conduce la impresia de dedublare sau fragmentare. Apariția mai multor conștiințe este cunoscută sub diverse denumiri: sindrom de personalitate dublă sau multiplă, tulburare de identitate disociativă, personalități alternante etc. Sindromul personalității duble sau multiple constituie un domeniu vast și complex datorat unei alterări psihice și unei pierderi a sentimentului de a fi identic cu sine însuși. Dubla personalitate este o discontinuitate, “o lipsă de fuziune între două perioade ale vieții psihice”.
Freud s-a opus asocierii tulburărilor de identitate cu cele disociative, considerând personalitatea multiplă un fenomen independent, de trecere de la o stare de conștiință la alta, sau de la o stare la alta a Eului. Acesta consideră de asemenea că identificările numeroare ale Eului pot avea consecințe patologice. Personalitatea multiplă se caracterizează printr-o dinamică identificatorie crescută, ca rezultat al activării unor mecanisme psihice inconștiente. Aceasta se exprimă prin labilitatea în identificări și o inconsistență a sentimentului de identitate.
O întrebare evidentă care se pune în legătură cu aceste tulburări, este legată de cauzele apariției. Mecanismul psihologic care stă la baza apariției acestor personalități alternante nu este foarte bine cunoscut. Specialiștii caracterizează dezvoltarea personalităților ca pe un mecanism de apărare sau de adaptare, acestea apărând ca răspuns la o traumă precoce. Așadar, datorită unor traume din copilărie sau a unora mai recente care sunt asociate unor structuri firave și suprasolicitate ale Eului, un individ poate sa ajungă să nu se mai cunoască pe sine, aici intervenind fenomenul deja menționat. Ribot consideră că dereglările personalității sunt legate nemijlocit și de senzațiile organice. Pe fondul neantizării corpului se conturează idei delirante care conduc la o stare de descurajare și mai apoi la disoluția Eului. Astfel, scindarea personalității ține în viziunea lui Ribot de o dereglare a conștiinței organice, individul nemaiavând conștiința propriului corp, a personalității fizice. În starea de normalitate sentimentul propriului corp se schimbă în diferite etape ale vieții, această schimbare fiind lentă, astfel încât asimilarea de senzații noi se face treptat, realizându-se identitatea individului. Bolile grave sau schimbările bruște și profunde (pubertate, menopauză) pot arunca individul într-o stare de indecizie. Între noua stare și cea veche fuziunea nu se realizează imediat provocând Eului vechi uimirea la început. Dacă sentimentul general al corpului se modifică subit, elementul fundamental al Eului se transformă complet, individul, după o perioadă de tulburare și incertitudine, separându-se de personalitatea anterioară. Simptomele care pot indica o eventuală apariție a personalităților multiple sunt anxietatea, emotivitatea, instabilitatea emoțională, sugestibilitatea exagerată asociată unui autocontrol deficitar, imaginația foarte bogată, tendința de auto distrugere, regresia, îngustarea câmpului conștiinței și derealizarea.
Eul unui individ este consituit în general din tendințe contradictorii: virtuți și vicii, modestie și orgoliu, avariție și prodigalitate, dorință de repaos și nevoie de acțiune etc. Aceste tendințe opuse tind în general să se echilibreze. În cazurile morbide însă, “un grup de tendințe se hipertrofiază pe seama grupului antagonist care se atrofiază”. Astfel, latura umană trece de la un exces la altul. Eul poate varia de la unul senzual, la unul moral etc, acesta fiind un complex de idei și de direcții de voință care pot intra în opoziție la un moment dat, rezultând scindarea gândirii și a voinței.
Orice tulburare de identitate sau de personalitate reflectă incapacitatea unui individ de a integra aspecte ale identității, memoriei și conștiinței. În cazul sindromului de personalitate dublă sau multiplă, fiecare identitate alternantă are o istorie personală, o imagine de sine și uneori chiar și un nume separat. Fiecare identitate este așadar distinctă, uneori acestea fiind chiar discrepante, deținând în mod repetat și alternativ controlul asupra comportamentului. Acestea uneori se pot nega reciproc, fiind critice una cu cealaltă sau în conflict deschis. Așadar diversele personalități sau identități stabilesc anumite relații unele cu altele. Ele sunt conștiente cel mai adesea de prezența celorlalte și pot relaționa ca amici sau ca protectori, dar bineînțeles și ca dușmani.
În cazurile clasice de personalitate dublă cele două indentități sunt egal dezvoltate, fiecare având memorie și relații sociale distincte. Identitatea alternantă este cel mai adesea în contrast cu cea primară, ea încercând sa preia controlul. Personalitatea gazdă este așadar în general rezervată și inhibată, în timp ce a doua este vie și animată. Întotdeauna o personalitate alternantă va fi protectoare. Personalitatea veche apare ca un lucru exterior și străin, deoarece cea nouă nu a fost asimilată și se impune. Spre deosebire de pacienții care manifestă alte tulburări de natură psihică, cei care suferă de o scindare a sinelui nu au logica afectată. Fiecare personalitate este perfect completă și total independentă. Cu toate acestea, pentru scurte perioade de timp, personalitățile multiple se pot comporta asemenea schizofrenilor. Schizofrenicul interpretează lumea în care trăiește ca pe una cu o multitudine de înțelesuri care nu se exclud reciproc și care se materializează în mai multe voci. Experiența personală se constituie ca o multitudine de voci. Simptomele care apar în cazul acestei boli sunt legate de discordanță în sfera gândirii (individul având idei delirante, incoerente). Totodată comunicarea se distorsionează, pacienții suferind uneori de mutism. Percepția schizofrenilor este tulburată aceștia având halucinații de tip auditiv. Astfel în mintea lor se creează o serie de identități care alterează personalitatea individului, acestea preluând controlul stării conștiente în anumite momente. Trecerea de la o identitate la alta se face de regulă brusc, puține fiind cazurile în care aceasta este graduală. Tranziția este provocată în general de un stres psihosocial sau de conflictul dintre personalități, care de-a lungul timpului poate deveni exagerat, ducând la distrugerea uneia dintre personalități.
Odată cu schimbarea personalității poate surveni și o schimbare fizică, fapt care confirmă ideea lui Ribot privind dimensiunea organică a tulburărilor psihice. Acesta dă ca exemplu o femeie care alternează între a fi o persoană religioasă și una cu moravuri ușoare. Când femeia este religioasă ea are o înfățișare blândă, vorbește cuviincios și își aranjează toaleta cu o anumită cochetărie. În celălalt caz, îmbrăcămintea sa depășește limitele bunei cuviințe, privirea ei devine lascivă și limbajul obscen. Simțul corpului joacă așadar un rol important în patologia personalității. Astfel, personalitatea alternantă este una completă din toate punctele de vedere. Ea are un nume propriu, o gândire și o conduită proprie, își poate modifica vocea și stabilește propriile relații sociale, intrând cel mai adesea în conflict cu personalitatea primară.
În stările de disoluție se întâlnesc cazurile de dublă sau multiplă personalitate, care diferă în funcție de felul în care identitățile alternante își fac simțită prezența. Astfel, există cazuri de personalități succesive sau de personalități alternante, unde subiecții sunt prin excelență instabili, în viața lor psihică existând două habitate distincte care servesc drept bază unei organizări psihice. În acest tip de alternanță pot exista diverse forme: cele două identități se pot ignora reciproc sau una dintre ele poate încerca sa preia controlul absolut. Această stare de alternanță are însă tendința fatală de a se reduce la un singur tip. Cel de-al doilea caz este cel în care o nouă personalitate se substituie alteia uitate sau expulzate, care este considerată exterioară și străină. Este cazul spre exemplu al bărbatului care se crede femeie. În acest caz individul crede pur și simplu că a intrat în pielea altui personaj. În ultimul rând, există cazuri de invadare a personalității normale cu senzații neobișnuite cărora ea le rezistă într-o oarecare masură dar care îl fac pe bolnav să se simtă pe moment dublu.
Potrivit etimologiei, individul (individuus) este ceea ce nu se divide. “Unitatea Eului, în sens psihologic, este coeziunea, pe o perioadă de timp dată, a unui anumit număr de stări de conștiință clare, însoțite de altele mai puțin clare și de o mulțime de stări fiziologice care, fără a fi însoțite de conștiință, cum sunt congenerele lor, acționează în aceeși măsură ca ele sau în și mai mare măsură”.
1.4 Psihanaliza și literatura
Psihanaliza a dominat gândirea secolului XX pe multiple planuri, dezvoltându-se continuu și renunțând la a fi doar o doctrină medicală. Așadar ea s-a impus în cadrul științelor umane, fiind prezentă în psihologie, sociologie, pedagogie, lingvistică, etnologie etc. Acest fapt este explicabil dacă se au în vedere sursele care au dus la constituirea acesteia și anume studiile medicale și științele umane. Studiile medicale ale lui A. Mesmer, J.A. Charcot și ale lui H. Bernheim, au definitivat aspecte importante în domeniul psihanalizei, în special cele legate de sugestie, hipnoza și isterie.
Ideile pe care Sigmund Freud le atribuie domeniului său de studiu se pot regăsi pe axă diacronică începând de la cei mai vechi gânditori și folozofi ai lumii. Istoria psihanalizei se constituie ca o concluzie a tuturor descoperirilor despre viața interioară a omului, începând de la Socrate și ajungând la Freud. Socrate este primul care pune problema existenței unei vieți interioare, existență ce i-a fost arătată de către vocea sa interioară, pe care o numea daimonion. Acesta se simte obligat să o cunoască și să o dezvolte în permanență pe parcursul vieții sale. Enăchescu consideră așadar că filosoful este cel care pune bazele psihanalizei. Socrate considera că toate cunoștințele noastre se află în interiorul nostru sub forma unor reminiscențe care pot fi revelate în cadrul dialogului (metoda dialecticii). Filosoful mai vorbește și despre imaginile primordiale (arthetipurile), imagini pe care le păstrăm înăuntrul nostru. Se prefigurează astfel existența inconștientului. Sf. Pavel vorbește și el despre omul interior, care reprezintă chipul lui Dumnezeu și despre omul exterior. Enăchescu afirmă că “spiritualitatea creștină plasează din nou centrul de greutate în viața interioară, dar daimonion-ul socratic capătă o nouă conotație, cea de chip a lui Dumnezeu”. Sf. Augustin consideră descoperirea vieții interioare ca pe un act de iluminare și de comuniune cu Dumnezeu. Viața interioară va fi astfel privită și în Evul Mediu, fiind totodată considerată și un act de purificare (catharsisul lui Aristotel). Descartes inaugurează și el un capitol important al psihologiei, tratând pasiunile ca pe stări sufletești. În secolul al XIX-lea se aduc contribuții importante legate de cunoașterea vieții interioare a omului. Maine de Biran organizează psihicul în trei instanțe separate, respectiv viața animală, cea umană și cea a spiritului. În linie creștină acesta face referire ca și Sf. Pavel la omul exterior și cel interior. Filonul romantic aduce și el modificări în felul în care este privită instanța inconștientă a psihicului uman. Schopenhauer vorbește despre o voință care se află înăuntrul nostru, care stă la baza tuturor acțiunilor noastre. În plan doctrinar, Nietzsche este considerat un important precursor al lui Freud, acesta afirmând că motivele actelor noastre scot în evidență dorința omului de putere, dorință care este în același timp violentă și obscură. Prin reprezentarea tipologiei Supraomului, el anticipează Supra-Eul moral, fixând valorile sufletești în această instanță a personalității.
Freud este cel care deschide psihanalizei drumuri noi odată cu publicarea cărții Interpretarea viselor în 1900. Visul, ca un fenomen psihic normal, este supus interpretării pentru a se afla cauza formării acestuia, demonstrându-se sensul său mai adânc. Acesta ajunge să fie considerat „realizarea deghizată a unei dorințe refulate”. Miturile pe care Freud le studiază pentru a scoate în evidență sensurile comportamentului uman, asociază și ele psihanaliza literaturii. Miturile, trăite ca realități în alt timp necunoscut, se regăsesc în indivizii moderni dar într-o zonă ignorată care își impune însă viziunea asupra lumii. “Poetul învia această viziune arhaică, fără să-și dea seama, indiferent de intenția sa, eventuală de a prelucra <<artistic>> miturile antice”. Simbolul, un alt concept utilizat în literatură, posedă în psihanaliză determinări noi, simbolurile consacrate având o încărcătură de sens mitic primordial. Simbolizarea este și un act de conversiune prin care o pulsiune refulată se exteriorizează sub forma unei opere de artă, spre exemplu.
Cea mai mare parte a aplicațiilor criticii psihanalitice au fost inaugurate de propriile lucrări ale lui Freud, care le privea ca pe niște plăceri extra-medicale. Prima evaziune este reprezentată de teoretizarea complexului lui Oedip. “Legenda destinului fatal și a oracolului nu ar fi decât o «materializare» a necesității interne; «nevinovăția» eroului «constituia tocmai expresia naturii a aspirațiilor sale»”. Complexul a fost descoperit de Freud în practica sa, incestul virtual și paricidul făcând parte din fondul refulărilor manifestate în forme sublimate sau transferate. Pe baza studiilor acestuia, Otto Rank a explicat psihanalitic condiția artiștilor, analizând alegerea subiectului de către aceștia, frecvent fiind preferată tema oedipiană. Arta în viziune freudiană, apelând la imaginație, îi permite artistului să își exprime dorințele nesatisfăcute din planul real, în opera sa. Operele devin satisfacțiile imaginare ale dorințelor inconștiente, întocmai ca și visul. Scopul unei astfel de critici era să arate ceea ce este în artist etern uman. Freud nu și-a propus să analizeze opera ca atare și nici să dezvăluie individualitatea latentă a artistului. Psihanaliza nu poate spune nimic despre darul artistic nefiind parte a domeniului ei de cercetare, opera literară ilustrând pentru aceasta doar un fenomen psihic.
Urmând calea impusă de Freud ca psihanalist al literaturii, discipolii săi priveau opera literară ca un caz ce putea ilustra o patologie latentă. Ei urmăreau felul în care aceasta defula. Intenția autorului nu interesa, aceștia căutând să releve rețelele obsesionale prin analizarea operelor ca pe niște pacienți. Biografia autorului nu reprezintă așadar niciun interes, deoarece duce la o operație de falsă psihanaliză. Drumul adecvat este cel al urmăririi imaginilor obsesive care reies din opere, pentru ca apoi concluziile să fie trase.
Psihanaliza literară a avut ecou în special în spațiul francez. Charles Baudouin este unul dintre cei care a încercat aplicarea psihanalizei în artă, remarcabilă fiind la el apariția unei morfologii tematice, alcătuită pe baza complexelor infantile. Luând ca model complexul lui Oedip, acesta dezvoltă o suită de complexe, cum ar fi cel al lui Cain (rivalitatea dintre frați), complexul Eului (de superioritate, inferioritate), cel al Dianei (de a nu fi de sex opus), etc. Alături Baudouin, Marie Bonaparte și Jacques Lacan au consacrat și ei studii literare psihanalitice. Marie Bonaparte scrie La vie et l’oeuvre d’E. Poe (1933), unde reconstituie itinerarul psihic ai autorului prin analiza unor poeme reprezentative. Ea urmărește și temele operei lui Poe, situându-l în complexele etern umane. Jacques Lacan, membru al Societății franceze de psihanaliză, consideră că psihanaliștii au denaturat opera lui Freud, întemeind o practică fără perspectivă. Re-lectura lui Lacan are ca scop revelarea unor aspecte subapreciate ale operei freudiene. În planul literaturii, continuatorii lui Freud au ignorat în opinia lui Lacan, planul non-real al fantasmei și simbolului.
Evoluția psihanalizei literare s-a făcut de la discutarea literaturii și a artei ca fenomene psihice, la încercarea de a aplica o interpretare psihanalitică a operei pornind de la considerațiile lui Freud, dar depășind totuși tradiția freudistă.
Psihanaliza utilizează interpretarea ca mijloc de înțelegere a unui individ, un eveniment sau o operă, „servește drept unealtă a pulsiunilor, drept mijloc de justificare a unui interes sau de acoperire a unei decizii luate înaintea sau în pofida examinării faptelor”. Devenind o tehnică de interpretare, psihanaliza a putut să își extindă sfera de interes în afara celei medicale.
Critica psihanalitică este pentru studiul literaturii un fenomen aparte, deoarece asociază două domenii de cercetare distincte, bazându-se pe un transfer metodologic. Așa cum am menționat la începutul acestui capitol, psihanaliza este o disciplină umanistă, care se atașează fenomenelor spiritului. Aceasta se pretează așadar să studieze cultura, arta și științele umaniste în general. Astfel, literatura aparținând acestei sfere este eligibilă pentru a fi supusă unei analize psihanalitice. Prin pătrunderea teoriei inconștientului în domeniul literaturii, procesul artistic își confirmă statutul de proces psihic neobișnuit. Freud considera că arta reprezintă atingerea în imaginar a dorinței care nu poate fi împlinită în plan real.
Psihanaliza promovează ideea conform căreia produsul literar este de fapt starea compensatorie a unui psihism defulat prin scris. S-a dovedit că opera depășește de cele mai multe ori intețiile autorului și că în cadrul ei există o structură de profunzime. Se poate afirma că analiza psihanalitică este un mijloc prin care se pot oferi noi interpretări și puncte de vedere asupra unei anumite opere literare.
Interpretarea psihanalitică a creației artistice a dus la concluzii cu privire la procesul de creație privit ca o formă de descărcare cathartică. Arta, ca mod particular de expresie a conținutului nevrotic, se realizează in chip simbolic. Creația artistică produce plăcere și satisfacție emoțională. Artisul se regăsește în opera sa de artă, aceasta jucând astfel rolul unui efect terapeutic cathartic, pozitiv.
1.4.1 Dublul în literatură
Otto Rank a lărgit sfera de interes a psihanalizei deoarece s-a concentrat mai mult spre aplicarea ei din perspectiva legendelor și a miturilor, îmbogățind astfel sistemul de referință. Cazurile de conștiință dublă pot fi observate atât clinic, cât și în literatură, unde în special în perioada romantică, tema a fost dezvoltată sub diverse forme. În Dublul. Don Juan autorul dă exemple concrete ale temei dublului în literatura universală, acesta preluând totodată conflictul din adâncul inconștientului care se manifestă literar sub forma scindării personalității. Apariția temei dublului se referă la relația pe care omul o are cu propria sa personalitate refulată. În funcție de gradul de clivaj al eului în raport cu alter-egourile personificate în figura dublului se pot distinge două serii de dublii: dubli eterali, spirituali, și dubli concreți, materiali care rezultă în urma pierderii controlului asupra alter-egoului proiectat în altcineva. În prima serie se integrează motivele umbrei, oglinzii și tabloului, iar în cea de-a doua motivele gemenilor, ale străinilor ce seamănă, și al iubitei a cărei dragoste face posibilă apariția androginului.
Originea dublului poate fi regăsită în străvechea credință despre suflet și nemurire, ca proiecție fantasmatică a individului. Formele de reprezentare ale dublului au fost de-a lungul timpului diverse. Astfel în credința populară umbra era privită ca dubletul sufletesc și spiritual al trupului. Ea este o proiecție a existenței viitoare, care supraviețuiește ființei fizice, trupești. În concepția lui Jung umbra reprezintă personalitatea negativă a individului în care sunt concentrate dorințele și tendințele considerate blamabile de către societate. Acestea sunt în consecință refulate de către eul conștient. Dublul malefic, care înfăptuiește ceea ce eroul își dorește în ascuns, este o personificare a personalității tenebroase. Acest tip de figură se găsește abundent în literatura de influență romantică, eroul fiind nevoit adesea să se confrunte cu partea sa întunecată personificată în dublu. Un alt motiv recuperat în romantism și care dă expresie emergenței sufletului inconștient este imaginea reflectată în oglindă. Încă din Antichitate suprafețele care reflectă au fost considerate un mijloc de a comunica cu lumea invizbilă. Astfel, în cazul morții unui om oglinzile sunt acoperite pentru a nu-i vedea acestuia sufletul desprins de trup. S-a considerat că în oglindă se poate vedea reversul spiritual al lumii materiale, aceasta fiind și un instrument de contemplare a propriilor abise interioare. Privindu-se în oglindă eroii romantici asistă la apariția personalității refulate, malefice.
Apariția dublului în literatură are tendința de depersonalizare a eroului, fiind o reflectare a problemei Eului. Tipologia personajelor duble exprimă revenirea unor complexe autonome ale inconștientului. Dezvoltarea temei duce la manifestarea de nebunie, de scindare a personalității, problema raportului dintre om și eul său fiind una gravă, a morții, de care eul se simte amenințat toată viața. Starea psihică a unei persoane este împărțită în două existențe distincte (fie că este vorba de un dublu în carne și oase sau de o imagine separată a Eului), datorită unei stări de amnezie care îi permite să se manifeste sub două forme diferite, adesea contradictorii. În operele literare în care această temă se regăsește, dublul este de obicei pus în opoziție cu eroul, cel din urmă simțindu-se adesea amenințat de prezența celuilalt. Evoluția eroului este una a nebuniei persecuției de către dublu, care contracarează mereu acțiunile. În povestirile despre dublu în care eroul își asasinează cel de-al doilea eu, moarte survine asupra amândurora. El își distruge atât eul trupesc, cât și purtătorul spiritual al nemuririi sale.
Semnificația funestă a dublului este legată și de narcisism, atât în concepția lui Rank cât și în cea a lui Freud. Cel din urmă consideră că paranoia are la bază o predipoziție la narcisism. Aici se leagă de ideile tipice de megalomanie și de exagerare ale Eului. “Reprezentările literare ale temei dublului, în care este descrisă nebunia persecuției, confirmă nu numai concepția psihanalitică a lui Freud privind această predispoziție narcisiacă la paranoia, dar și lasă să se vadă că principalul persecutor este propriul eu, persoana odinioară cea mai iubită și împotriva căreia se îndreaptă acum apărarea”. Așadar narcisismul rezultă din interesul exagerat pentru propriul Eu.
În literatură, pornind de la mituri legate de suflet și de manifestările acestuia, autorii au creat diverse instanțe ale dublului, care indică la fel ca în psihanaliză un dezacord psihic. Dublul este proiecția unui haos intim, un rival al modelului inițial care atrage după sine decăderea eroului, incapabil să se poată obișnui cu cele două prezențe. Dublul se poate manifesta în literatură sub forma unor alte personaje, sub forma aceluiași personaj metamorfozat sau prin tipurile specifice de reflectare ale acestuia, respectiv umbra, apa sau oglinda.
CAP. 2 Fenomenul de scindare a Eului în nuvela Straniul caz al doctorului Jeyll și al domnului Hyde
2.1 Straniul caz al lui Stevenson
Robert Louis Balfour Stevenson s-a născut în Edinburgh la data de 13 noiembrie 1850. El a fost unicul copil al lui Thomas Stevenson și al Margaretei Balfour. Stevenson a studiat dreptul la Universitatea din Edinburgh și a fost admis în barou în 1875. Cu toate acestea, el nu a practicat niciodată dreptul, preferând sp se dedice scrisului. Primele sale cărți au fost cele de călătorie, precum romanul An Inland Voyage publicat în anul 1878, roman bazat pe o călătorie a autorului într-o canoe de-a lungul canalelor din Belgia și din Nordul Franței. Tot din această categorie face parte și romanul Travels with a donkey, scris în urma călătoriei autorului în zona Cevennes din Franța. În 1883 publică Insula Comorii, scris pentrul fiul său vitreg, Lloyd, roman care i-a adus primul său succes. După ce el și familia sa s-au mutat la Bournemouth, acesta a publicat cele mai importante opere ale sale, nuvela Straniul caz al doctorului Jekyll și al domnului Hyde și romanul Răpit de pirați (1886). După moartea tatălui său în 1887, Stevenson a moștenit averea acestuia, fapt care i-a permis să se mute într-un climat propice pentru problemele sale respiratorii. Până la moartea sa prematură din 3 decembrie 1894, acesta a mai publicat o serie de romane precum The Master of Ballantrae, The Black Arrow etc.
Nuvela Straniul caz al doctorului Jekyll și al domnului Hyde a fost inițial publicată în ianuarie 1886 de către Longmans. Această poveste a apărut ca una de groază care în loc să vorbească despre demonii din afară, se axa pe demonii din fiecare individ. Stevenson a declarat că ideea centrală a poveștii i-a venit în urma unui vis pe care l-a avut. Acesta a scris prima versiune a nuvelei în trei zile, însă a ars manuscrisul în urma criticilor negative din partea soției care considera că limbajul este vulgar și că întreaga poveste se bazează pe prea multe elemente gotice. Acesta a rescris povestea în alte trei zile publicând ulterior această versiune. Cu toate acestea autorul afirmă că înainte să aibă acest vis a cochetat cu ideea de a scrie a poveste care să demonstreze dualitatea omului. Prietenia acestuia cu Pierre Janet, autoritate în studiul fenomenului de personalitate multiplă, se poate să îi fi influențat gândirea, precum și mișcările psihanalitice de la sfârșitul secolului XIX. La începutul anului 1885 acesta a scris Markheim o povestire despre un criminal în serie care întâlnește un personaj care se aseamănă diavolului dar și lui însuși. Soția acestuia a afirmat că autorul a fost impresioanat și de o lucrare din limba franceză care trata ideea subconștientului uman. Stevenson a afirmat în legătură cu nuvela sa următoarele:
I had long been trying to… find a body, a vehicle, for that strong sense of man’s double being, which must at times come in upon and overwhelm the mind of every thinking creature… For two days I went about racking my brains for a plot of any sort;and on the second night I dreamed the scene at the window, and a scene afterwards split in two, in which Hyde, pursued for some crime, took the powder and underwent the change in the presence of his pursuers. All the rest was made awae, and consciously, although I think I can trace in much of it in the manner of my Brownies. The meaning of the tale is therefore mine… Mine, too, is the setting, mine the characters. All that was given me was the matter of three scenes, and the central idea of a voluntary change becoming involuntary.
Într-un interviu acordat revistei New York Herald autorul a afirmat că acest fel de coșmaruri l-a bântuit toată viața, el spunându-și povești pentru a putea adormi. Stevenson nu este singurul care este atras de această temă a dualității omului, mai mulți autori studiind inconștientul individului în această perioadă. Criticul și prietenul lui Stevenson, Andrew Lang, a asociat nuvela cu povestirile lui Edgar Allan Poe, precum William Wilson, sau cu cele ale lui Theophile Gautier. O altă sursă de inspirație a acestei nuvele pare să fi fost și interesul autorului pentru hoțul Deacon Brodie, căruia i-a studiat viața și s-a arătat profund impresionat de capacitatea acestuia de a se prezenta ca un om stimabil în timpul zilei și de a fi un hoț notoriu în timpul nopții. Gândirea lui Stevenson a fost totodată influențată și de asistenta acestuia, Cummy, care a încercat să îi impună acestuia când era copil că natura diabolică a omului este cel mai grav păcat. Acesta a fost profund influențat de ideea morții și a păcatului, afirmând că adesea, când era copil, ideea păcatului i se părea atractivă, însă considera că nu ar putea să trăiască liniștit știind că a făcut ceva oribil. În nuvela sa Straniul caz al doctorului Jekyll și al domnului Hyde cel căruia îi vine cel mai greu să îl accepte pe Hyde este doctorul Hastie Lanyon, care pare a fi personajul limitat care nu poate accepta prezența răului. Astfel, mai multe date biografice pot fi considerate ca fiind sursele de inspirație ale acestei povești, însă acestea nu sunt complet relevante studiului de față deoarece autorul nu este cel care va fi investigat, ci personajele sale, Jekyll și Hyde.
La începutul apariției nuvelei criticii s-au dovedit a fi sceptici cu privire la valoarea literară a nuvelei, parțial și datorită faptului că aceasta era vândută cu ziare și costa un șiling. Chiar și autorul era sceptic asupra impactului pe care nuvela putea să îl aibă, spunând adesea că era rezultatul acelor brownies (așa numea el coșmarurile care l-au urmărit toată viața). Totodată acesta a afirmat în repetate rânduri că un alt motiv al scrierii a fost faptul că era falit și avea nevoie de orice venit în acel moment. Cu toate acestea el spera că se va preta citirii unui public mai larg având în vedere faptul că protagonistul era un om respectabil și acțiunea se petrecea într-un cadru convențional. Prima recenzie pozitivă a fost făcută de către James Noble care afirma că aparențele înșală și că această carte se preta unei analize mai atente care să îi ateste adevărata valoare.
Povestea lui Stevenson a devenit de-a lungul timpului un arhetip al poveștilor despre dublu, dedublare, sau despre scindarea Eului. Autorul se folosește de povestea doctorului Jekyll și a dublului său malefic, Hyde, pentru a reprezenta dualitatea naturii umane, precum și lupta pentru supremație a celor doi gemeni antipozi care se află înăuntrul fiecăruia. Straniul caz al doctorului Jekyll și al domnului Hyde este o poveste bizară și datorită procedeelor folosite, autorul scriind povestea din mai multe perspective, dar și datorită subiectului și a lungimii sale reduse. În concepția lui Nabokov nuvela „nu este numai o simplă poveste cu demoni cum a exclamat Stevenson când s-a trezit dintr-un vis magic, ci este o fabulă care stă mai aproape de poezie decât de proza obișnuită”. Acesta se referă așa descrierea senzațiilor oribile pe care le are Jekyll în momentul transformării sale, descrieri care i se par vii.
Povestea se concentrează și pe relațiile între personajele cărții. Prima relație este cea a lui Utterson cu Enfield, care deși sunt foarte diferiți, își păstrează cu sfințenie obiceiul de a se plimba. Totodată apare și prietenia lui Utterson cu Jekyll, avocatul simțindu-se protector față de doctor și încercând pe tot parcursul poveștii să îl ajute. Cu toate că apar diverse personaje acestea nu par a avea nimic în comun în afara cadrului de desfășurare și, cum a afirmat Henry James, a faptului că aceștia trăiesc și muncesc fără a avea legături cu femei. Acest aspect este unul interesant deoarece într-adevăr pe parcursul poveștii femeile care apar nu au importanță și sunt construite conform unor stereotipe. În ceea ce privește intriga, în comunitatea de celibatari creată de Stevenson, niciunul dintre personajele de sex masculin nu are o relație cu un personaj de sex feminin. Cele câteva personaje feminine apar numai efemer și atât numele lor, cât și fundalul, rămân misterioase cititorilor: o fetiță dintr-o familie săracă pe care Hyde o doboară și o calcă în picioare atunci când căile lor se intersectează, câteva dintre rudele ei de sex feminin indignate, menajera care observă uciderea lui Sir Danver Carew de către Jekyll și o femeie de pe stradă care vinde chibrituri. Această lipsă generală a femeilor în nuvelă apare într-o oarecare măsură ca p negare a lor. Toate aceste personaje feminine aparțin păturii inferioare și par a fi concepute pentru a fi supuse bărbaților. Astfel, menajera care observă oribila crimă a lui Hyde este descrisă ca o femeie dornică de bârfă. Femeia care se află la casa lui Hyde pe post de menajeră este și ea descrisă prin prisma cuvintelor sale drept o femeie rea și rece. Pentru mulți critici, lipsa personajelor feminine este un rezultat literar al stilului de viață si a experienței social-culturale a lui Stevenson. O interpretare a nuvelei este că dramatizează slăbiciunile inerente ale organizației socială victoriană târzie, o slăbiciune care derivă din emoțiile nerezolvate, pre-oedipiene și oedipiene.
2.2 Straniul caz al doctorului Jekyll și al domnului Hyde- o poveste despre dublu
Personalitatea unui om este una foarte complexă care a fost supusă de-a lungul timpului unor studii minuțioase. Astfel, s-a observat că anumiți oameni dezvoltă diverse maladii ale personalității cauzate de scindarea Eului. Există indicatori preciși care atestă că un individ suferă de o astfel de tulburare sau boală. Un exemplu este personalitatea dublă sau multiplă. Otto Rank a arătat în cartea sa Dublul. Don Juan că literatura a fost și ea interesată de domeniul patologicului în construirea povestirilor și a personajelor. Robert Louis Stevenson nu face excepție, autorul scriind Straniul caz al doctorului Jeyll și al domnului Hyde, poveste în care accentul cade pe tema dublului. În nuvela sa autorul dezvoltă această temă avându-l ca protagonist pe “stimabilul” doctor Henry Jekyll și ca antagonist pe “misteriosul” Edward Hyde. Aceste două nume sunt date de fapt aceluiași individ care simbolizează în același timp și binele și răul și îngerul și demonul care există în fiecare dintre noi. Este un caz de sciziune a personalității, de condensare a binelui și a răului în două ființe în același timp identice și distincte, alegorie a lupte omului cu propria sa persoană. Prin intermediul celebrului său personaj Jekyll, Stevenson afirmă că omul este în realitate “nu unul, ci doi”. Dualitatea omului se manifestă preponderent sub aspect moral fiind percepută ca un blestem pentru umanitate deoarece binele și răul se află într-o continuă luptă pentru supremație. Apariția a două personaje dintr-un singur individ este consecința producerii unei rupturi a părții care delimitează domeniile binelui și ale răului. Straniul caz al doctorului Jekyll și al domnului Hyde ilustrează situația limită în care același trup găzduiește două ființe și care se modelează potrivit dominației temporare a uneia dintre ele.
Acțiunea nuvelei se dezvoltă treptat, ea părând a fi ambiguă încă din primul capitol. Naratorul lasă anumite evenimente neexplicate pentru a spori misterul poveștii. Astfel, în primul capitol aflăm de existența unui domn Hyde prin intermediul povestirii domnului Enfield. Domnul Hyde este descris strict prin prisma acestui personaj care îl descrie ca fiind un om scund, semănând cu “statuia unui idol barbar”. Cadrul în care Enfield ia cunoștință de apariția lui Hyde oferă indicii legate de obscuritatea acestuia. Domnul Enfield îi povestește prietenului său, domnul Utterson, că într-o seară în timp ce se plimba printr-o parte mai obscură a orașului a luat parte la un eveniment oribil. Acesta l-a văzut pe acest domn Hyde cum a călcat cu cruzime trupul unei fetițe în picioare, lăsând-o pe jos țipând. Prima întâlnire cu acest misterios bărbat i-a provocat un sentiment de repulsie, spunând că “mi-a aruncat o privire de m-au trecut toate nădușelile”. Prin înfățișarea sa și prin gesturile sale grotești, Hyde lasă impresii negative oamenilor adunați în jurul fetiței lovite. Este clar încă de la început că personajul este unul bizar. Atitudinea lui în împrejurarea dată a fost una la fel ciudată, căci se spune că el stătea “cu un fel de calm mohorât și sarcastic […] dar semeț ca un demon”. Până și locul în care stă Hyde este la fel de misterios și ciudat ca și el. Misterul se adâncește și mai tare în momentul în care, rugat să plătească daune familiei fetei acesta oferă un cec semnat de o persoană cunoscută și importantă, cec care se dovedește a fi autentic. Domnul Enfield remarcă faptul că între Hyde și cel care a semnat cecul există o discrepanță uriașă, cel dintâi fiind genul de om pe care lumea îl evită, pe când cel de-al doilea era un om stimat și decent. Acesta ajunge la concluzia că relația lor trebuie să se bazeze pe șantaj. Din descrierea pe care Enfield i-o face lui Hyde se poate deduce faptul că personajul este unul deosebit care ascunde secrete ce vor fi pe parcurs dezvăluite. Înfățișarea sa curioasă îi repugnă domnului Enfield ce remarcă faptul că acest om este oarecum deformat și anormal. Cu toate acestea nu poate spune exact ce din înfățișarea omului i-a lăsat o impresie atât de negativă. Cel căruia Enfield îi spune această întamplare este domnul Utterson care intuiește că persoana care i-a scris cecul omului misterios este bunul său prieten Henry Jekyll, amintindu-și de un testament ciudat pe care l-a primit de la acesta.
Domnul Utterson, avocat londonez auster, este consternat de testamentul clientului și prietenului său de-o viață, doctorul Jekyll, care stipulează inexplicabil că, la moartea sau, în mod ciudat, dispariția sa subită, averea să treacă necondiționat în posesia unui misterios domn Hyde, o persoană intrată ocult în intimitatea bătrînului om de știință. În urma acestor lucruri și a povestirii prietenului său, domnul Enfield, acesta decide să cerceteze îndeaproape circumstanțele subterane ce au putut duce la o astfel de situație. Avocatul devine astfel personajul reflector al nuvelei care își asumă și rolul de detectiv, de interpret al codurilor unei lumi secrete. Acesta are convingerea că prietenul său a fost șantajat așa că decide să afle mai multe despre acest misterios domn Hyde. "El fiind cel ce se ascunde (to hide – a se ascunde), voi fi eu cel care caută" (to seek – a căuta), spune inaugural Utterson, nefăcînd doar un simplu joc metaforic și lingvistic, ci invitînd discret la conștientizarea intrării într-un univers textual al construcției simbolice.
Înainte ca personajul Jekyll să apară cititorul află mai multe detalii legate de situația în care se află. Prin cuvintele doctorului Lanyon, vechi prieten al lui Jekyll, se află că acesta “a pornit-o pe căi greșite […] pe căi mentale greșite”. Primele semne ale tulburării psihice a lui Jekyll le aflăm prin intermediul altor personaje care observă faptul că doctorul s-a schimbat, ia decizii îndoilenice și s-a alienat de prietenii săi. Acestea sunt și primele simptome care pot fi observate la pacienții care suferă de tulburări de personalitate. Pe tot parcursul poveștii cititoul află lucruri legate de acest doctor și poate intui care este rolul său, însă abia spre sfârșit vocea doctorului este auzită, acesta completând povestea și spunându-și punctul lui de vedere cu privire la situația în care se află.
În momentul în care Utterson se întâlnește cu Hyde acesta este curpins de aceleași sentimente negative ca și prietenul său. Acesta remarcă faptul că omul acela nu pare a fi o ființă omenească, fiind profund neliniștit de înfățișarea lui care parcă poartă pe obraz “semnătura Satanei”. Interesantă în conversația lor este reacția pe care o are Hyde când Utterson spune că știe de existența sa de la Jekyll. Înfățișarea și atitudinea lui se schimbă, dovedind instabilitate emoțională când “dintr-un rânjet zgomotos, dădu într-un hohot de râs sălbatic”. În această scurtă întrevedere Hyde manifestă simptomele unui schizofrenic. Ca și un bolnav de schizofrenie Hyde pare impermeabil la legăturile exterioare dar este vulnerabil la privirea celuilalt. El își ferește privirea de Utterson și nu vrea să fie privit până în momentul în care avocatul îi cere acest lucru. Asemenea unui schizoifrenic privirea îl deranjează și îl neliniștește. Prezența celuilalt reprezintă pentru el o amenințare deoarece îi poate trezi o nevoie ce a fost refulată până în momentul respectiv. Evitarea oricărui tip de contact uman se datorează faptului că Hyde este capabil de lucruri morbide, cum va demonstra. Utterson este un prieten apropiat a lui Jeyll și orice tentativă asupra acestuia ar putea periclita situația favorabilă ambelor părți. Încă de la începutul poveștii se poate observa că Hyde își pierde controlul în momentul în care îi iese ceva în cale.
Descrierea lui Hyde de-a lungul nuvelei îi scoate în evidență trăsăturile obscure, fiecare personaj fiind afectat de întrevederea cu el, Utterson vorbind de el ca despre “stafia vreunui păcat vechi, cancerul vreunei rușini ascunse”, considerându-l o umbră a trecutului. Înfățișarea lui oferă informații legate și de trăsăturile sufletești ale acestuia, naratorul afirmând că este “iradierea unui suflet abominabil, care străbate prin învelișul său de lut și îl metamorfozează”. Acțiunile lui Hyde vor demonstra calitățile sale negative, autorul descriind în el întruchiparea răului și a demonicului. Unul dintre lucrurile interesante în această nuvelă este că aspectul exterior clar funcționează ca o metaforă pentru caracterul moral al sufletului și narațiunea are o imensă dificultate în detalii cu privire la aceste manifestări exterioare de identitate. Toată lumea pare să fie de acord că fața și corpul lui Hyde sunt deformate dar niciunul dintre observatorii lui nu pot îngloba asta într-o descriere verbală. Prima încercare, la Domnul Fnfield, se dovedește a fi un eșec. Deși acesta este convins că există ceva în neregulă cu Hyde el nu ii poate spune pe nume. Inexprimarea aspectului lui Hyde este la un nivel de teroare și suspans: groaza este, de obicei, generată de sugestie și nu de descriere. Ceea ce este frustrant aici este că, întrucât imaginea lui Hyde este luminoasă în memoria lui Enfield, experiența cititorului este limitată de caracterul provizoriu al descrierii și de insuficiența de limbaj. Narațiunea nu reușește să descrie masca răului sau declară că este dincolo de puterea ei de a scrie complexitatea ei.
Misterul care îl învăluie pe Hyde se răsfrânge și asupra lui Jekyll. În momentul în care Utterson ajunge la casa doctorului află că toți servitorii au poruncă să asculte de acest om care are și acces nelimitat în casă. Reacția lui Jekyll când Utterson îl interoghează cu privire la acest personaj este la fel de surprinzătoare, privirea i se întunecă și refuză să dea explicații cu privire la această stranie prietenie. Iritabilitatea doctorului asociată celorlalte simptome descrise de alte personaje sugerează faptul că acesta ar suferi de o tulburare. Acesta afirmă că situația sa nu poate fi înțeleasă și își exprimă dezgustul pentru ea, asigurându-l totuși pe avocat că ar putea oricând să scape de Hyde. Legătura dintre doctor și Hyde este astfel evidentă. La sfârșitul poveștii se află că acesta este de fapt dublul său, rezultat al unei poțiuni preparate de Jekyll pentru a-și scinda personalitatea și pentru a-și satisface cele mai ascunse dorințe. Pornind de la curiozitatea și dorința de a înțelege natura duală a omului, natură care i-ar permite să fie concomitent bun și rău, doctorul creează o mixtură de substanțe care îi oferă posibilitatea să se scindeze în doi indivizi separați. Tipic indivizilor care suferă de personalitate dublă sau multiplă, acesta se enervează când discuția se concentrează asupra dublului său. El acționează totodată și ca un protector față de dublul său deoarece îi creează toate condițiile necesare pentru ca acesta să nu fie expus societății și ca în cazul în care el va dispărea acesta să beneficieze de protecție. Jekyll este pe deplin conștient că Hyde este o parte a personalității sale și îi spune lui Utterson că nutrește un interes deosebit pentru el. Relația lui Jekyll cu Hyde poate fi comparată cu cea dintre un tată și fiul său, primul manifestând un interes deosebit, în timp ce al doilea este indiferent față de dorințele primului. Această intimitate dintre cei doi pune probleme personajelor din jur dar și cititorului care se află față în față cu problema identității.
Descrierea lui Jekyll este făcută în așa fel încât să i se opună lui Hyde. Doctorul este “un bărbat de cincizeci de ani, bine făcut, cu fața netedă, poate cu o expresie puțintel ascunsă dar cu toate semnele competenței și bunătății”. Se observă discrepanța dintre cele două personaje care se opun în ceea ce privește atât înfățișarea fizică, cât și în ceea ce privește calitățile morale. Jekyll este înalt și impozant, în vreme ce Hyde este scund și cocoșat. Fața primului este netedă și nu pare să ascundă ceva, inspirând bunătate și calm. Celelalte personaje îl stimează și îl apreciază pe doctor. Efortul naratorului se îndreaptă către punerea în evidență a diferențelor dintre aceste două personaje cu scopul de a realiza distincția bine-rău. Cu toate acestea nu se poate afirma că Jekyll este întruparea binelui. El este de fapt un om normal, aflat la intersecția dintre inconștient și societate. Nimic din ceea ce este descris nu sugerează faptul că Jekyll este un om bun la modul absolut. Dacă acesta ar fi bunul pur, nu numai tema morală din poveste ar degenera într-o luptă captată de-a lungul liniilor din Paradisul Pierdut, dar el ar fi personajul angelic inuman cu niciun resentiment. Trebuie avut totodată în vedere faptul că, în final, Jekyll afirmă că înainte de a se scinda el ducea o viață dublă pentru a-și satisface dorințele interioare. Așadar tranformările doctorului implică o concentrație de rău care exista deja în el și nu o metamorfoză completă. Nabokov afirmă că „în marele, luminosul, plăcutul, blândul Jekyll sunt împrăștiate rudimente de rău”, el putând fi considerat un soi de “creatură ipocrită care își ascunde cu grijă micile păcate”. Astfel, Nabokov arată că există în fapt trei personaje: Jekyll, Hyde și “reziduul din Jekyll care privește cum Hyde preia comanda”.
La un an după întâmplărea cu fetița din stradă, Londra este zguduită de o crimă feroce. Din fericire o slujnică a fost martoră la acest eveniment și a putut oferi detalii privitoare la identitatea criminalului. Se pare că acesta era nimeni altul decât misteriosul domn Hyde. Descrierea menajerei se apropie de cea a altor personaje care l-au văzut, aceasta spunând că el “se purta ca un ieșit din minți”. Ea este cea de-a treia persoană care îl caracterizează pe Hyde ca fiind nebun. Aparent, victima și criminalul se cunoșteau, întrucât cel din urmă l-a vizitat la un moment dat. Scena în care are loc oribila crimă lasă să se vadă caracterul animalic al lui Hyde: “cu o furie de maimuță se porni a-și călca în picioare victima, abătând asupră-i o grindină de lovituri, sub care se auzeau oasele zdrobindu-se”. Victima, sir Denvers Carew avea asupra sa o scrisoare adresată domnului Utterson. Așadar el a fost chemat să identifice victima și a devenit astfel părtaș la căutarea criminalului. Alături de inspector el s-a dus la casa lui Hyde unde a observat că multe hârtii erau arse și că era dezordine, probabil pentru că Hyde a plecat grăbit. În momentul în care se dorește căutarea acestui personaj misterios, pentru fi a tras la răspundere, se ivește o problemă majoră. Acesta, aparent, nu avea familie, nu fusese fotografiat niciodată și puținii oameni care îl cunoșteau nu putea să cadă de acord cu privire la înfățișarea lui. Asupra unui singur lucru erau de acord, respectiv “asupra neliniștitoarei senzații de diformitate nedeslușită cu care-i impresiona pe cei care-l priveau”.
După crimă Utterson merge la casa doctorului pentru a-l interoga cu privire la proveniența lui Hyde. Este primit, ca niciodată, în corpul clădirii de disecție, unde îl găsește pe Jekyll ghemuit și speriat. Acesta este momentul în care doctorul își dorește cu orice preț să scape de dublura sa malefică, fiind convins că lucrurile au scăpat de sub controlul său. Îl asigură totuși pe avocat că Hyde nu își va mai face apariția vreodată. Purtarea lui Jekyll în această situație este descrisă ca fiind febrilă. Îi arată lui Utterson o scrisoare compusă de Hyde, în care acesta îl asigură pe Jekyll că nu se va întoarce. Ciudat este faptul că doctorul nu știe când a scris aceste lucruri. Pacienții care suferă de dubla personalitate își pastrează memoria, chiar dacă alte calități și trăsături se disting. Astfel apare starea de amnezie specifică cazurilor avansate de personalitate dublă. Este evident așadar că lucrurile s-au înrăutățit și că Jekyll începe să piardă controlul asupra propriului corp. Aceasta este prima manifestare total independentă a lui Hyde, semn că personalitatea diabolică începe să preia controlul. Scrisoarea îi confirmă acest lucru lui Jekyll deoarece el nu știe nici când a scris-o și nici cum a intrat în posesia ei. El se simte dezolat și hotărăște să nu mai ia poțiunea care îi permitea să devină Hyde. Ca urmare a pierderii controlului el afirmă că și-a pierdut încrederea în el. Această afirmație poate fi interpretată în dublu sens. Pe de o parte el nu mai are încredere în el pentru că a permis să se ajungă aici, și pe de alta, el nu mai are încredere în Hyde, care este de fapt tot el, tot o versiunea a personalității sale.
În capitolul Incidentul scrisorii aflăm că Hyde a fost cel care a dictat clauzele testamentului lui Jekyll. Utterson conclude astfel că intenția lui Hyde a fost să îl ucidă pe doctor. Jekyll se cutremură la auzul acestui lucru fiind conștient de răul pe care dublul său l-a provocat atât lui, cât și celor din jur. Tot în acest capitol un nou personaj este introdus, și anume domnul Guest care este grafolog. Scrisul lui Hyde îi dă acestuia impresia că are de-a face cu un om foarte ciudat. Văzând un document scris de către Jekyll acesta observă că există multiple asemănări între cele două tipuri de scris, singura diferență fiind de fapt înclinarea literelor. Acest lucru naște un sâmbure de îndoială în inima lui Utterson cu privire la nevinovăția lui Jekyll, crezând că acesta vrea să îl acopere pe Hyde.
După dispariția lui misteriosului persona, starea de spirit și înfățișarea doctorului s-au schimbat, indicând că totul merge bine în viața acestuia. El și-a reluat vechile obiceiuri de a se întâlni cu prietenii și relația lui cu Utterson și cu doctorul Lanyon s-a îmbunătățit considerabil. Această situație a durat câteva luni când brusc atitudinea lui Jekyll s-a modificat inexplicabil. Acesta a refuzat să se mai întâlnească cu prietenii săi sau să mai aibă orice tip de contact cu ei. Îi explică lui Utterson faptul că din acel moment el va duce o viață de extremă izolare deoarece a atras asupra lui pedepse și primejdii, spunând că lumea lui este cuprinsă de “spaime și suferințe atât de istovitoare”. Aceste explicații ambigue îl determină pe avocat să pună această schimbare radicală pe seama nebuniei. Îngrijorat, Utterson a apelat la Lanyon pe care l-a găsit într-o stare deplorabilă. Înfățișarea și purtarea lui “păreau a mărturisi o adâncă refulată teroare”. Acesta lasă să se înțeleagă că de vină pentru această stare în care se află este Jekyll, dar nu oferă mai multe informații. Văzând și schimbarea de comportament a lui Lanyon, avocatul este convins că cei doi îi ascund ceva.
Starea lui Jekyll de izolare indică faptul că suferă de o tulburare mentală gravă, care netratată ar putea avea consecințe nefaste. Incidentul de la fereastră este unul plin de însemnătate. La început doctorul pare a se bucura de venirea prietenului său, avocatul, însă la scurt timp figura sa calmă devine una plină de groază și el închide fereastra. Se presupune așadar că în acel moment Hyde și-a făcut apariția în câmpul conștiinței lui Jekyll. În cazurile de dublă personalitate tranziția de la una la alta se poate face brusc, în situații precise, fiind determinată de un stres psihosocial. Apariția bruscă a lui Hyde se poate datora faptului că acesta dorea izolarea totală a lui Jekyll pentru a putea pune stăpânire pe el. Venirea lui Utterson și a lui Enfield l-a deranjat, așa că a preluat controlul. Jekyll pare în această situație neajutorat. Izolarea aceasta se datorează tocmai faptului că el nu îl mai poate controla pe Hyde, cum va admite în finalul poveștii. Orice încercare a acestuia de a-l suprima va fi în zadar. Medicamentul care îi permitea lui Jekyll această tranformare se va dovedi în final ineficient, semn că puterea lui Hyde a crescut. Puterea lui Hyde se va manifesta până în final, chiar dacă doctorul încearcă din răsputeri să îi opună rezistență.
Spre finalul poveștii are loc o întâmplare care arată clar puterea pe care Hyde a dobândit-o asupra lui Jekyll. Caând Utterson merge, la îndemnul majordomului Poole, la cabinetul lui Jekyll să vadă dacă este totul în regulă cu el, vocea care răspunde este una neobișnuită, tonul fiind unul jalnic. În cazurile de scindare a Eului care rezultă în dedublare, când personalitatea se schimbă și vocea devine alta. Majordomul remarcă faptul că ființa care este înăuntru nu pare a fi nici Jekyll, dar nu pare a fi nici om. Cu toate acestea păstrează o parte din obiceiurile doctorului, cum este scrisul pe bilețel pentru a i se aduce ceea ce dorește. O parte din trăsăturile primei personalități se regăsesc la cea de-a doua. În cazul nuvelei lui Stevenson Hyde păstrează scrisul lui Jekyll, modificându-l puțin pentru a nu i se afla adevărata identitate. Bilețelul prin care docotrul cere medicamentul scoate în evidență disperarea acestuia. În prima parte acesta cere în mod formal să i se trimită o anumită cantitate din medicamentul respectiv, în final devenind nevrotic, scriind “pentru Dumnezeu, găsiți-mi din cea veche”. Nebunia lui este evidentă. Acesta frăiește cu frica permanentă că dublul său ar putea să îi ia locul, să fie cel dominant. Explicând circumstanțele în care și-a văzut stăpânul pentru ultima oară, majordomul oferă indicații cu privire la înfățișarea ciudată a acestuia, spunând că purta o mască pe față și că părea mult mai mic. În urma celor povestite Utterson ajunge la concluzia că prietenul său suferă de “una dintre acele boli care-l și canonesc, și-l deformează pe bolnav”. Astfel se explică, în opinia acestuia, schimbarea glasului, izolarea voită și dorința nestăvilită de a găsi medicamentul. Încă o dată avocatul se dovedește a fi un bun interpretator al semnelor, însă nefiind familiarizat cu termenii medicali nu poate oferi un diagnostic.
Situația ambiguă prezentată pănâ în momentul venirii lui Utterson la casa doctorului va fi parțial explicată cititorului din momentul în care avocatul și majordomul dărâmă ușa cabinetului pentru a-l salva pe doctor. În acel moment s-a auzit “un țiuit sinistru, de teroare pur animală” și pe jos cei doi ai văzut trupul lui Hyde îmbrăcat în hainele lui Jekyll, ținând în mână o fiolă spartă. Sinuciderea dublului era iminentă. Se știe prin urmare că Jekyll va muri, și va muri în corpul lui Hyde. Adevărata emoție de la sfârșit nu este în așteptarea morții: întrebarea deschisă, până la ultima linie de mărturisire, este "in ce punct el devine Hyde?”. Având în vedere că Jekyll, în acest stadiu, încearcă din răsputeri să nu se transforme există un sens în care Hyde îl ajunge din urmă pe Jekyll, se închide din interior, gata să-l înlocuiască pentru ultima dată. În toate povestirile despre dublu protagonistul încearcă să scape de dublul său omorându-l, însă ajunge de fapt să se sinucidă. Nu se știe însă daca este Jekyll cel care s-a otrăvit sau Hyde. Avocatul nu știe momentan că îl caută în zadar pe Jekyll, că el de fapt este Hyde. Analizând camera acesta observă o oglindă “astfel îndreptată încât nu le arăta nimic decât umbra rumenă a focului […] și propriilor lor chipuri palide și înfricoșate aplecate spre a privi în adâncul ei”. Motivul oglinzii ca manifestare a dublului a fost adesea folosit în literatură. Oglinda a fost considerată spațiul de trecere către celălalt tărâm. Așadar aceasta are sugestie multiplă în cadrul narațiunii. Este pe de o parte un indiciu pentru rezolvarea misterului, deoarece răspunsul la întrebarea retorică a avocatului punctează natura experimentelor lui Jekyll cu aspectul său. Dar Poole o descrie ca martoră. Aceasta este o metafora puternică, deoarece, ca martoră, a văzut mult mai multe decât Poole își poate imagina sau decât cititorul va vedea vreodată în întregime. Ea cunoaște toate aspectele legate de Hyde, precum și evenimentele nepovestite care duc la sfârșitul Jekyll. Ca atare, oglinda are rolul de metaforă pentru viziunea la care cititorul nu are acces prin scris. Totodată oglinda este și locul de manifestare a contrariilor. Ea era poziționată în așa fel încât Jekyll să își poate observa tranformarea în dublul său diabolic, putând analiza simbolurile diabolice care îi erau înscrise fizic.
În capitolul Relatarea doctorului Lanyon cititorul află felul în care s-a produs scindarea Eului lui Jekyll, respectiv prin fabricarea unui medicament. Când lucrurile scapă de sub control doctorul apelează la prietenul său Lanyon, fiind convins că acesta nu va spune nimic. Acest gest este însă cât se poate de ciudat deoarece lasă să i se afle secretul cu toate că Lanyon nu îl poate ajuta, chiar dimpotrivă, îl poate denunța. Acest gest lasă așadar loc interpretării. Pe de o parte acesta poate fi un gest prin care se dovedește megalomania lui Jekyll care vrea sa-i demonstreze lui Lanyon că s-a înșelat când l-a judecat și a râs de proiectele și experimentele sale. Pe de altă parte se poate considera că Jekyll vrea să fie ajutat. Interesant în acest capitol este faptul că Hyde este cel care compune scrisoarea către Lanyon și tot el decide să arate adevărata identitate când ia medicamentul în fața lui. Putem presupune așadar că Jekyll mai deține în acel punct controlul asupra dublului său, funcționând ca un soi de conștiință morală pentru Hyde. Totodată acest gest al lui Hyde poate fi unul de defulare. El semnifică faptul că și Hyde vrea să fie ajutat și cu toate că este “diavolul” din personalitate, urme ale personalității dominante se pot întrevedea. Sfârșitul povestirii lui Jekyll și întreaga narațiune nu se bazează pe o rezoluție de acțiune. Narațiunea la persoana a treia deja a descris evenimente dincolo de sfârșitul narațiunii lui Jekyll și povestirea doctorului Lanyon a facut clară situația că Jekyll și domnul Hyde sunt aceeași .
În ultimul capitol al cărții apare explicația situației dată din punctul de vedere al lui Jekyll. Acest monolog al lui Jekyll apare ca o confesiune din care reies aspectele obscure ale caracterului său ce vor fi proiectate în Hyde. În psihanaliză medicul se bazează pe spusele pacientului pentru a putea diagnostica boala de care suferă și metodele prin care îl poate ajuta. Această confesiune, dacă ar fi fost făcută mai devreme de către Jekyll, ar fi putut sprijini drept modalitate de diagnosticare a acestuia. Autoportretul pe care și-l face este relevant în măsura în care poate explica motivul pentru a recurs la scindare Eului său. Astfel doctorul relatează: „M-am născut în anul 18.. moștenitor al unei averi însemnate, în plus înzestrat cu însușiri excelente, înclinat din fire către sârguință, prețuind stima celor înțelepți și buni printre semenii mei și posedând astfel, după cum s-ar fi putut presupune toate garanțiile unui viitor onorabil și ales”. După toate aceste însușiri este evident că doctorul în cauză este un om remarcabil și competent, situația financiară asociată calităților sale garantându-i un statut în societate precum și posibilitatea de a evolua și a fi mulțumit de situația sa. Însă, după cum el însuși afirmă, cusurul său era “o oarecare nepotolită voioșie de temperament” asociată dorinței de a adopta în lume “o atitudine mai mult decât gravă”. Această polaritate asumată este primul pas în diagnosticarea doctorului ca având simptomele unei boli mentale. Cu toate că viața este mai mult decât mulțumitoare, Jekyll se luptă cu dubla sa postură pe care o vreme, o pastrează pentru el. El duce o luptă cu ceea ce e și ceea ce își dorește în adâncuri să fie. Deși este o persoană voioasă și plină de viață, statutul său îi cere să adopte o atitudine gravă. Astfel, el a ajuns să se bucure pe ascuns de plăcerile sale, afirmând că “mă dedasem unei profunde duplicități în modul meu de viață”. Adoptarea acestui stil de viață i se datorează lui Jekyll în totalitate întrucât separarea s-a produs ca urmare a propriilor sale convingeri. El este perfect conștient de propria sa dualitate și prin separarea psihică a celor două părți acesta se dovedește un bun cunoscător al psihologiei umane spunând că “mai curând caracterul exigent al aspirațiilor mele decât vreo corupție deosebită a moravurilor m-a făcut ceea ce eram și, printr-o barieră mai cu neputință de trecut decât la majoritatea oamenilor, a separat în mine acele zone ale binelui și ale răului ce divid și combină natura duală a omului”.
Motivul scindării voite a personalității lui Jekyll este, conform spuselor sale, că acesta nu putea să adopte ce atitudine dorea și nu își putea satisface dorințele în societatea și în cercurile sociale în care trăia. Scindarea în nuvela lui Jekyll nu se produce doar la nivelul Eului personajului, ci și la nivelul individului în raport cu societatea. În Angoasă în civilizație Freud afirmă că dezvoltarea civilizațiilor a dus la apariția unor boli de ordin psihic datorită incapacității oamenilor de a se adapta la noile norme impuse de societate. Printre acestea se numără și știrbirea libertății sexuale. Aceste privațiuni sunt resimțite în sens negativ de către nevropați, aceștia încercând să își procure satisfacții substitutive “care fie îi fac să sufere prin ele însele, fie devin sursă de suferință datorită faptului că generează dificultăți de adaptare la mediu”. Astfel, putem considera că doctorul Jekyll face parte din categoria nevropaților întrucât din cele ce lasă să se înțeleagă autorul privațiunile lui Jekyll sunt de ordin sexual. Acesta afirmă că lucrurile pe care le ascunde nu sunt în conformitate cu societatea și mediul în care a crescut. Astfel se poate observa că scindarea se produce și între individ și lumea înconjurătoare.
“Etiologia comună a izbucnirii unei psihonevroze sau a psihozei rămâne întotdeauna frustrarea, neîndeplinirea uneia dintre acele dorințe din copilărie, niciodată stăpânite, care se înrădăcinează atât de adânc în structura noastră determinată filogenetic”. Freud arată aici că orice dorință neîmplinită poate avea repercursiuni asupra fondului inconștient al omului. În cazul doctorului Jekyll suprimarea dorințelor sale ascunse a dus la crearea, chiar dacă pe cale artificială, a lui Hyde. În scrisoarea sa, Jekyll admite faptul că deși a fost mereu un copil înzestrat cu cele mai nobile calități mereu a existat o parte din el care nu se preta mediului din care făcea parte. Încercarea de a știrbi această parte a lui a dus la creșterea ei și la o dorință tot mai acută de a-i da independență. Freud arată că în astfel de cazuri individul poate reacționa în două feluri. Fie încearcă să rămână dependent relației cu lumea exterioară, făcând Se-ul inofensiv, fie se lasă dominat de Se rupându-se de realitate. Interesant în nuvela lui Stevenson este că Jekyll împarte acest conflict în două instanțe. Astfel, Jekyll rămâne fidel realității sale, păstrându-și contactul cu lumea exterioară și Hyde satisface pulsiunile Se-ului, refuzând de la început orice contact cu realitatea. Pe parcursul poveștii Jekyll își dorește cu orice preț să își satisfacă dorința interioară. Freud arată că omul prin natura sa este dominat de principiul plăcerii dar nu își poate satisface de fiecare dată dorințele datorită limitărilor exterioare de ordin moral și social. De fapt, ceea ce își dorește Jekyll este sa fie fericit. Freud consideră că fericirea “rezultă dintr-o satisfacere mai degrabă imediată a nevoilor care au atins o mare tensiune, ceea ce, prin natura sa nu este posibil decât sub formă de fenomen episodic”. Jekyll explică în scrisoare faptul că cu cât încerca să il reprime mai mult pe Hyde cu atât furia lui creștea. Apariția bruscă a lui Hyde este ca rezultat al creșterii acestei tensiuni, acesta fiind fenomenul episodic despre care vorbește Freud.
În concepție psihanalitică viața omului este guvernată de principiul plăcerii. El incearcă să atingă fericirea prin suprimarea neplăcerii. Societatea umană este cea care îi știrbește individului posibilitatea de a se simți fericit, de a-și îndeplini dorințele ascunse. Astfel, în căutarea satisfacerii nevoilor interioare Freud arată că există mai multe metode, cum ar fi izolarea sau “cea mai brutală și totodată cea mai eficace dintre metodele destinate să exercite o asemenea influență este metoda chimică, intoxicarea”. În acest fel procedează Jekyll. Fiind doctor el reușește să își procure substanța care îi aduce pacea și fericirea. Medicamentul nu funcționează numai ca un mijloc de scindare, ci și ca un drog pentru Jekyll deoarece el reușește în acest fel să își satisfacă prin intermediul lui Hyde cele mai ascunse plăceri scăpând în același timp de limitările lumii exterioare.
Un al motiv pentru care Jekyll recurge la autoscindarea personalității este că el nu ar fi putut să accepte consecințele dorințelor sale întunecate. Freud arată că lumea în care trăim ne influențează și modelează personalitatea. În Psihopatologia vieții cotidiene când studiază cazurile de uitare acesta conclude că ele au loc ca o consecință a faptului că amintirea uitată ar fi provocat subiectului în cauză un sentiment de rușine. Așadar în loc să uite lucrurile considerate necuviincioase pe care le făcea sau dorea să le facă, Jekyll le atribuie celeilalte personalități. Dacă le-ar fi confruntat i-ar fi provocat, după cum spune el “un sentiment aproape morbid de rușine”. Astfel Jekyll are un cod moral pe care dorește cu orice preț să îl urmeze, însă este conștient de faptul că trebuie să își satisfacă și acea parte întunecată pe care o recunoaște ca fiind a sa. În urma introspecțiilor sale Jekyll ajunge la concluzia că “că omul nu-i cu adevărat o singură ființă, ci este, de fapt, alcătuit din două ființe”. El face astfel un pas înainte către cunoașterea omului și a vieții sale interioare. El își asumă cele două personalități, spunând că, deși extrem de diferite, îi aparțin în totalitate: “dacă se putea spune că mă identificam cu una dintre cele două firi care se luptau în câmpul conștiinței mele, era din pricina faptului că le aveam întru totul pe amândouă”. Astfel, în momentul în care devenea Hyde, el nu se simțea străin, ci dimpotrivă, se simțea la fel de bine ca atunci când revenea la personalitate lui dominantă. Hyde, ca dublu al său, era o reflectare a dorințelor sale cele mai ascunse și a problemei Eului său.
Doctorul Jekyll admite faptul că încă de timpuriu i-a răsărit în minte ideea separării fizice a celor două elemente constitutive ale omului, binele și răul. Acest lucru ar fi însemnat eliberarea Eului de tot ceea ce este insuportabil, în timp ce răul “ar putea să-și urmeze drumul, eliberat de năzuințele și remușcarea geamănului său mai drept”. Astfel, această dualitate a omului nu are consecințe numai asupra părții sale bune, ci și asupra părții malefice care se simte constrânsă. Jekyll numește conviețuirea personalităților deosebite “blestemul omenirii”, fiind principala sa sursă de suferință. Așadar el procură medicamentul care îi permite scindarea Eului său atît din punct de vedere moral, cât și fizic, în el și Hyde. Jekyll admite în urma scindării că personalitatea sa morbidă întrupată purta “pecetea unor elemente inferioare ale sufletului”. Tranformarea în Hyde este percepută ca o a doua naștere întrucât compară durerile resimțite. Cu toate acestea acest lucru i-a provocat un sentiment de ușurare și imensă eliberare. Impresiile lui Jekyll sugerează faptul că separarea a permis ca cele două identități să se dezvolte la capacități maxime. Chiar dacă Hyde a devenit întruchiparea răului, doctorul a rămas la fel, situație favorabilă din punctul acestuia de vedere.
Pentru o vreme conviețuirea cu dublul a fost pașnică și favorabilă ambelor părți. Jekyll a avut un rol protector față de Hyde, construindu-i o nouă identitate care să-i permită să se manifeste în voie. I-a amenajat chiar și un spațiu în casa lui pentru a evita orice problemă. Însă cu timpul, a observat că puterea și monstruozitatea lui Hyde au crescut, Jekyll spunând că atunci când se întorcea din micile escapade ca dublul său, îl copleșea uimirea în fața depravării sale prin substituire. În urma episodului amnezic el hotărăște să îi știrbească puterea lui Hyde, alegând identitatea sa dominantă. Este momentul în care el începe să simtă groază față de dublul său, povestea devenind una despre nebunia distructivă a unui dublu persecutor. Ca urmare a dominației și independenței lui Hyde, Jekyll înnebunește și se izolează. Acesta realizează că puterea geamănului său malefic crește și încearcă să domine trupul. Acesta explică felul animalic în care Hyde reacționează în momentul în care reușește să iasă la suprafață după ce o vreme acest lucru i-a fost interzis. Jekyll nu mai poate în acel punct să facă abstracție de nenorocirile pe care le comite Hyde. Acesta devine obsedat de ideea că nu va scăpa niciodată de dublul său și că este condamnat să trăiască în acest fel. Ultima scăpare este moartea care survine prin sinucidere.
Freud a arătat că la “nevrotici, adesea oameni foarte inteligenți, care suferă de idei obsesive și de stări obsesionale se constată cu cea mai mare claritate că superstiția își are rădăcinile în tendințele refulate”. În acest caz Freud se referă la superstiție ca la o așteptare a unei nenorociri. Starea nevropată a lui Jekyll este foarte bine descrisă de această afirmație a lui Freud. Inițial obsedat de ideea de a-și scinda personalitatea, apoi obsedat de dorința de a continua să trăiască în ambele trupuri pe care le poseda, Jekyll ajunge să se teamă de propria lui persoană, fiind convins că dublul său malefic caută să scape de el. Izolându-se, acesta așteaptă ca nenorocirea să se abată peste el în orice moment. Această așteptare se poate presupune că începe cu mult înainte ca Hyde să își facă simțită dominația deoarece Jekyll își scrie testamentul asigurându-i dublului său toate condițiile în cazul morții sau dispariției lui. Acesta simte că pentru tot răul pe care Hyde l-a făcut el va trebui să sufere și să plătească. “Superstiția semnifică, înainte de toate, așteptarea unei nenorociri iar acela care adesea a dorit rău altora, dar care, fasonat de educație, a reușit să-și refuleze astfel de dorințe în inconștient, va fi în mod special înclinat să trăiască cu teama perpetuă că o nenorocire poate veni să-l lovească.” Jekyll, spre deosebire de individul de care vorbește Freud, nu a refulat dorințele de a face rău în inconștient, ci le-a transpus pe cale artificială în dublul său malefic. Cu toate acestea, el tot se simte responsabil pentru ceea ce Hyde a făcut, ca proiecție a inconștientului său.
În scrisoarea lui Jekyll este interesant felul în care acesta se referă la el sau la Hyde. Deși afirmă în repetate rânduri că își asumă ambele personalități el se referă la Hyde ca fiind altul. Nu o dată vorbește despre el la persoana a treia, semne clare ale schizofreniei. Schizofrenul este adesea văzut ca cineva care nu se poate unifica însuși sub pronumele "eu" și, în consecință, se referă adesea ca “el” însuși la persoana a treia. Unul dintre lucrurile interesante despre narațiunea Dr. Jekyll este că două tipuri diferite de schizofrenie se îndreaptă spre coliziune. Pe de o parte, există evidenta metaforă a dublurii doctorului Jekyll în domnul Hyde prin metamorfoze induse de medicamente, o metaforă care este literarizată în sensul că aceasta transpune ideea de personalități gemene dintr-un singur corp în două organisme separate. Pe de altă parte, există dublura mai puțin evidentă a naratorului și naratului, reprezentând un fel de schizofrenie, care va avea loc atunci când timpul narat se sincronizează cu timpul de narare si distanța temporală se prăbușește în prezent. Finalul nuvelei este semnificativ întrucât ultima frază a doctorului Jekyll lasă să se întrevadă nivelul avansat al bolii sale. În fraza finală, "pun capăt nefericitei vieți a lui Henry Jekyll", se găsește ultima expresie a schizofreniei: el se referă la el însuși la persoana întâi și la persoana a treia într-o singură respirație. Se poate ridica însă întrebarea dacă cel care scrie scrisoare finală este chiar Jekyll sau este dublul său Hyde. Se știe că moartea lui Jekyll s-a produs în circumstanțe ciudate întrucât el a fost găsit sub forma lui Hyde. Astfel ar avea sens ca acel "eu" să fie "eul" lui Hyde omorându-l pe Jekyll. Se presupune că transformarea are loc undeva în timpul nepovestit dincolo de sfârșitul narativ. Hyde deja a falsificat scrisul Jekyll de mai multe ori în cursul narativ. Hyde nu doar se ascunde în Jekyll ca un refugiat de la spînzurătoare, dar el, de asemenea, se ascunde în spatele scrisului, în spatele identității lui Jekyll ca narator.
CAP. 3 Fenomenul de scindare a Eului în nuvela O coardă prea întinsă
3.1 Proza lui Henry James
Poziția lui Henry James în literatură se dovedește a fi una problematică întrucât acesta este revendicat atât de literatura americană cât si de cea engleză, scrierile sale, argumentele biografice și cele istorice literare echilibrându-se și anulându-se în același timp. Figura „anglo-americanului”, cum a fost numit acesta de către exegeți, râmăne solitară, enigmatică și surprinzătoare în literatura universală. Călătoriile sale, alături de romane, povestiri, teatru sau critică nu-l pot încadra decisiv în realismul sau naturalismul american sau englez. În prefața la volumul de proză scurtă intitulat Daisy Miller. Nuvele Sorin Alexandrescu îl numește pe Henry James “un precursor, o verigă de legătură între proza veche a ultimelor decade ale veacului al XIX-lea și proza nouă din primele decade ale secolului al XX-lea, o verigă ciudată și derutantă, pentru că nu se constituie prin continuitatea unor forme în altele, ci prin opoziția față de amândouă”.
Scriitorul a debutat în Statele Unite în anul 1865, ultimul an al războiului civil, an de cotitură în istoria americană. Vechea societate începe să se destrame, apărând o nouă societate industrială caracterizată de o evoluție rapidă a tehnicii. Astfel literatura se schimbă și ea, poezia cunoscând dramatismul lui Walt Whitman, Emily Dickinson etc. și proza concentrându-se asupra vieții din diferite comunități rurale ori urbane. Este importantă totodată pentru dezvoltarea scriitorului apariția conștiinței criticii, eseisticii și a teoriei literare în spațiul american, fratele acestuia, William James, fiind o figură importantă datorită contribuției sale ca psiholog și filozof. Henry James debutează sub auspiciile lui William Dean Howells, “marele animator al literaturii americane din ultimul pătrar al secolului al XIX-lea”. Modelul său literar se bazează pe abordarea vieții concrete a oamenilor contemporani, modelele oferite fiind cele ale realismului european: Tolstoi, Dickens, George Eliot, Balzac și Flaubert. Primele romane și volume de povestiri ale lui Henry James publicate în reviste americane, sunt scrise în această manieră. În 1876 acesta se stabilește în Anglia, acest aspect biografic ridicând probleme criticii de specialitate întrucât nu se știe dacă proza scriitorului a suferit o schimbare din acest motiv sau dacă ar fi rămas neschimbată dacă acesta ar fi locuit în continuare în America. Dan Grigorescu îl numește pe scriitor “un american candid, dar receptiv la valorile culturii europene”, întrucât în Europa James nu se afiliază diferitelor școli naturaliste, prerafaelite, parnasiene sau realist victoriene, dorința lui fiind doar să cunoască opinia literară de calitate. Scriitorul a fost de-a lungul vieții sale „un călător perpetuu […] datorită unei neostoite sete de contemplație estetică și unui aristocratism organic, care-i interzicea vulgaritatea și mediocritatea, deopotrivă în societate și în artă”. În ceea ce privește familia sa, scriitorul a încercat ca și tatăl său, să se distanțeze de mentalitatea burgheză a acesteia.
Estetismul lui Henry James se încadrează unei orientări mai generale, în operele sale apărând influențe atât ale gândirii evoluționiste în filozofie cât și a formulelor de roman realist. Temele frecvent apărute la James sunt arta ca activitate specific umană, artistul fascinat de frumusețea absolută, intangibilă, căruia i se sacrifică orice, chiar viața proprie. Realismul său este în esență altul în fiecare etapă a scrierii sale, acesta concentrându-se asupra stărilor sufletești ale personajelor precum și asupra tehnicii narațiunii. Evoluția scriitorului a însemnat așadar o perfecționare a stilului, nu neapărat o modificare a acestuia. Ca eseist acesta și-a delimitat concepția estetică încă de la începutul carierei sale, prin analizarea operelor altor scriitori. Astfel el a ajuns la concluzia că adevăratul scriitor trebuie să fie un bun observator, umorist, dar și un filozof și un bun cunoscător al oamenilor și al naturii umane. Așadar James pledează pentru scrierea unui roman obiectiv dar care să aibă o profundă intuiție psihologică, roman care să pornească de la realitate, fără să apară ca o înregistrare istoriografică. În The Art of Fiction James afirmă că romanul este o impresie de viață directă și personală. În ceea ce privește tehnica narațiunii, scriitorul consideră că în roman perspectiva trebuie să fie unică, a unui personaj central care însă nu trebuie să fie și narator. În funcție de personalitatea acestui personaj vor fi construite celelalte personaje. Această tehnică constituie una dintre principalele inovații ale artei jamesiene. Opiniile teoretice ale scriitorul se reflectă în realitatea vie a operelor, putând fi verificate.
Întreaga operă a lui Henry James poate fi redusă la un număr relativ mic de teme care provin din orientarea specifică a vieții acestuia. El revine mereu în scrierile sale asupra acelorași personaje și conflicte, cu precădere asupra celor care exprimă condiția artistului. De-a lungul vieții sale acesta a fost un călător neobosit care, deși a vizitat întreaga Europă, nu a intrat în contact decât cu medii ale artiștilor sau cu medii mai mult sau mai puțin aristocratice. “Străin de tumultul veacului, Henry James a opus nu numai arta, vieții, ci și lumea artei, lumii vieții, ca obiect estetic.” Astfel, el s-a dovedit a fi un artist care scrie despre artă, fiind numit “romancier al conștiinței romanului”, așa cum au fost mai târziu, Marcel Proust, Virginia Woolf, Aldous Huxley sau Thomas Mann. În scrierile jamesiene arta a exercitat o ciudată fascinație asupra personajelor. Fie că erau scriitori sau pictori, aceștia trebuiau să aleagă între lumea reală și lumea artei, între o atitudine umană care presupunea toleranță și o atitudine artistică ce presupunea o asumare a iresponsabilității, opțiunea fiind mereu una dramatică. Dramatismul se datorează modului de-a pune problema, încălcându-se nevoile umane ale artistului. În această parte a scrierii lui James intră Autorul lui Beltraffio, Scrisorile Aspern, Lucrul real, Desenul din covor etc. În aceste povestiri apare cu precădere tema superiorității artei dar și problematica receptării ei. Astfel, în Desenul din covor scriitorul Hugh Vereker s-a concetrat toată viața asupra unor conflicte și motive pe care nimeni nu le-a înțeles. Povestitorul încearcă în zadar să descifreze misterul acestui “desen din covor”. Un prieten al său îl intuiește, însă și acesta și soția lui și Vereker mor, fără a-l comunica povestitorului. Henry James atinge aici problematica receptării operelor de către critici, indicând totodată și direcția exegezei jamesiene care trebuie să pătrundă dincolo de stratul tematic al operei.
Cea de-a doua temă care apare în opera jamesiană este tema internațională. În acest tip de scrieri apare atât figura americanului în Europa, cât și figura europeanului în America. Americanul, ca produs al lumii noi, este inocent, lipsit de prejudecăți, sincer și naiv. Europeanul, ca produs al lumii vechi, este rafinat, sofisticat, subtil și puternic influențat de tradiții. Europa apare ca un loc care îl fascinează pe străin, dar care îl și anulează în același timp, Sorin Alexandrescu afirmând că în opera lui Henry James apare “o subtilă toxicitate, o corupție voluptoasă care înghite inocentul venit de departe, ca o mlaștină invizibilă, putredă și luxuriantă”. Ideea este că americanul în spațiul european își pierde acel “americanism”, fiind remodelat după viziunea europeană. Henry James descrie astfel mișcarea inversă a ceea ce fusese numit “exodul europenilor spre America”. Procesul în opera jamesiană este ireversibil, americanul în Europa fiind alterat definitiv. Această idee coincide cu un aspect biografic important, și anume mutarea lui James în Anglia și cererea de obținere a cetățeniei mulți ani mai târziu. Din punct de vedere tematic în această categorie a operei scriitorului intră Patru întâlniri, Un pachet de scrisori, Un episod internațional, Portretul unei doamne, Ambasadorii, Daisy Miller etc. Exemplele pot continua întrucât această temă a fost una prolifică în opera lui James, fascinația pentru spațiul european fiind exercitată în aceeași măsură ca și fascinația pentru artă.
O ultimă parte a operei lui James se concentrează asupra prozei simbolice, care are totodată și elemente fantastice, parte care corespunde perioadei de maturitate creatoare deplină. O coardă prea întinsă, publicată în anul 1898 este considerată capodopera genului. Ceea ce inițial poate apărea ca o simplă poveste cu stafii se dovedește în final a fi o dramă psihologică și metafizică. Alte povestiri și nuvele simbolico-fantastice sunt Locul cel mare și bun, Fiara din junglă etc. Opera jamesiană, redusă astfel la câteva teme fundamentale, își demonstrează totuși omogenitatea prin tehnica narativă a perspectivei unui personaj central, simboluri și prin acțiunea convergentă a compoziției. Interesul descriptiv al operelor de tinerețe se transformă treptat într-un interes psihologic și metafizic sporit. Scrierile lui James devin organizări concentrice în jurul unor secrete obsedante, autorul folosind această tehnică în opere cu teme total diferite. Toate personajele lui James ascund sau caută un secret care le guvernează din umbră viața. Astfel se poate spune că deși tematica operei sale este diferită, tehnica este fundamental aceeași, îmbunătățită și revizuită de-a lungul anilor. O altă trăsătură comună a operei lui James este sensul spațiului, Grigorescu arătând că “pe măsură ce arta lui va evolua, expresia acestui simț al identității precise a locului în care se desfășoară acțiunea își va spori importanța”.
3.2 Dualitatea textuală a nuvelei O coardă prea întinsă
Nuvela O coardă prea întinsă a apărut în anul 1898 și este considerată una dintre cele mai bune scrieri ale lui Henry James. Încă de la apariția acesteia nuvela a ridicat probleme criticii de specialitate din cauza ambiguității poveștii relatate. Această ambiguitate a fost creată deoarece nu se poate spune cu exactitate dacă aparițiile din nuvelă pot fi considerate ca fiind reale sau dacă sunt doar plăsmuiri ale imaginației guvernantei. Se pare însă că aceasta a fost intenția autorului, de a lăsa la latitudinea fiecărui cititor să interpreteze care este de fapt semnificația acelor fantome. În prefața la nuvelă autorul afirmă că scopul său a fost de a lăsa impresia de rău asupra cititorului urmând ca imaginația și cunoștințele să îi ofere propria imagine asupra poveștii și asupra semnificației sale. Există în nuvela lui James foarte multe lucruri neexplicate, sau explicate parțial, lucruri care lasă loc interpretării. Astfel, scenariul plauzibil trebuie alcătuit de către cititor pe baza aluziilor textuale ambigue.
Ambiguitatea faptelor relatate, precum și sursele de inspirație ale autorului îi conferă textului un caracter dual. În primul rând această dualitate este dată de dubla interpretare a fantomelor prezente în nuvelă. O coardă prea întinsă poate fi interpretată fie ca o poveste cu strigoi, fie ca o „relatare a unui colaps nervos”. În primul caz se pleacă de la ideea că strigoii sunt reali, că sunt irumperi ale supranaturalului în viața cotidiană și că guvernanta reacționează normal pe parcursul acestei bătălii cu forțele răului. În al doilea caz aceste fantome sunt considerate doar plăsmuiri, halucinații ale guvernantei, aceasta apărând în ochii cititorilor ca un narator necreditabil al unui șir de evenimente ce se întâmplă în egală măsură în imaginația ei și în realitate. Matei Călinescu consideră că nuvela este “simultan, o povestire cu stafii, o captivantă istorioară despre groaza inspirată de supranatural, și o relatare plină de forță a unui caz psihopatologic singular”. În prefața la O coardă prea întinsă Henry James amintește care au fost sursele sale de inspirație în construirea acestei „romanțe sinistre”. Astfel, el amintește de o întâmplare povestită de un apropiat al acestuia, întâmplare care l-a impresionat profund pe acesta dar despre care nu avea foarte multe detalii.. Povestea a impresionat întrucât era vorba despre doi copii bântuiți. Această întâmplare a fost povestită în urma unei discuții între James și prietenii lui, discuție concentrată în jurul poveștilor de groază care, în opinia acestora, în ultima vreme nu mai aveau aceeași forță de a impresiona. În opinia lui James nici noul gen al cazului patologic nu va avea aceeași măreție și putere de sugestie pe care genul poveștilor horror îl avea. Cea de-a doua referință a nuvelei se referă la un joc de imaginație la care autorul a apelat. Astfel, el subliniază calitatea de “fantezie elevată” a poveștii și faptul că este o variantă a modelului fundamental de basm “cu deosebirea doar că izvorăște nu dintr-o credulitate neartistică și neîngrădită, ci dintr-una conștientă și cultivată”. Se poate spune așadar că intenția autorului a fost aceea de a crea un nou tip de poveste de groază în care a inclus totodată atât elemente patologice, cât și elemente care aparțin basmului, O coardă prea întinsă fiind în concluzie “o variațiune lugubră și sinistră a basmului”.
Ambiguitatea nuvelei este sporită și din cauza prefeței lui James în care acesta face afirmații care pot fi supuse unei duble interpretări. Atât propria sa interpretare a aparițiilor din nuvelă, cât și felul de a o privi pe guvernantă ridică întrebări. Despre Peter Quint și domnișoara Jessel afirmă la un moment dat că nu sunt fantome, adăugând că i-au servit în construirea poveștii și că nu pot fi reduși la o singură explicație privitoare la natura lor. Invocă imaginația criticilor, a cititorilor pentru a interpreta figurile acestor personaje, scopul său fiind să creeze impresia de diabolic. Totodată el face referire la simpatia cititorului față de copii și la oroarea falșilor lor prieteni. Identitatea acestor falși prieteni poate fi supusă unei duble interpretări, întrucât autorul se poate referi fie la Peter Quint și la domnișoara Jessel, care au avut un impact asupra copiilor atât în timpul vieții, cât și după, fie la guvernantă și la domna Grose. Autorul afirmă totodată în prefață faptul că interpretarea evenimentelor de către guvernantă este lucidă, sugerând ulterior că aceasta nu este însă un narator creditabil. Așadar nu oferă aici nicio cheie asupra interpretării nuvelei, dimpotrivă, ambiguizează și mai mult semnificația acesteia.
Problema centrală a nuvelei este cea a răului declanșat de forțe supranaturale, de fantomele lui Peter Quint și a domnișoarei Jessel, dar și de impulsurile psihicului copiilor și ale guvernantei. Existența acestor fantome este însă incertă întrucât naratoarea este singura care le atestă, în timp ce copiii și doamna Grose au atitudini ambigue. În momentul în care cititorul are impresia că acest aspect va fi elucidat, sunt lăsate goluri în narațiune, goluri care ridică întrebări cu privire la veridicitatea celor spuse de guvernantă precum și cu privire la sănătatea ei mentală. Sănătatea ei este pusă la îndoială întrucât în mintea cititorilor apar și figurile inocente ale copiilor care sunt considerați ciudați numai de către guvernantă. Ambiguitatea textuală este dată astfel și din cauza preferinței autorului de a avea ca protagoniști niște copii fără părinți. Nuvela lui James a fost îndelung supusă criticii apărând diverse ipoteze cu privire la aparițiile din nuvelă și cu privire la caracterul personajelor. Astfel, s-a spus că halucinațiile reprezintă proiecțiile sexualității reprimate a guvernantei. Deși ea poate apărea la o primă privire ca binele care luptă împotriva răului, ambiguitatea jamesiană tulbură această perspectivăâ introducând una nouă potrivit căreia guvernanta chinuie copiii. Însă și figurile aparent inocente ale copiilor sunt supuse ambiguității. Este interesantă în acest sens fascinația acestora în fața răului, indiferent dacă aceștia sunt sau nu influențați de forțe supranaturale. În afara așa ziselor “obiceiuri urâte” ale micuțului Miles, caracterul dubios al acestora ar putea apărea ca o consecință a corupției lor sufletești. Privite din perspectivă psihanalitică acțiunile și comportamentele copiilor ar putea reprezenta semne ale alienării sufletești. Aceștia au o capacitate de disimulare extraordinară dar și de planificare a înșelătoriei cu o inumană maturitate și eficacitate. Corupția lor sufletească poate fi rezultatul atât al unei copilării fără părinți, cât și al uneia influențate de persoane nepotrivite, precum domnișoara Jessel și Peter Quint. Dacă aceștia manifestă sau nu o influență asupra lor după moarte, rămâne la latitudinea fiecărui cititor de a decide.
În A citi, a reciti Matei Călinescu privește citirea acestei nuvele ca un joc, unul intenționat și care face apel la imaginația și cunoștințele cititorului. O coardă prea întinsă este în viziunea acestuia o operă recitibilă întrucât stârnește în mintea cititorului întrebări legate de natura “jocului” la care se face referire. “Jocul” este unul cu reguli complicate întrucât narațiunea și codurile sunt ambiguizate în mod intenționat de către autor. Acest tip de text lasă impresia că la fiecare recitire pot ieși la iveală elemente care au scăpat primei citiri, elemente care stârnesc îndoială în mintea cititorului întrucât supun textul unei interpretări din alt punct de vedere. În opinia lui Călinescu datele ficționale care fac din nuvelă un text recitibil sunt furnizate în prolog deoarece doar acolo cititorul poate afla date obiective cu privire la guvernantă. Povestirea principală apare sub forma unei depoziții a unui martor, astfel că cititorul nu se poate încrede cu totul în ceea ce se spune, perspectiva fiind una subiectivă. Asocierea nuvelei cu un joc este făcută și de autor în prefața volumului, acesta numind caracteristicile nuvelei drept “jucării de Crăciun înnobilate de timp”. El pune astfel semnul de egalitate între poveștile cu stafii și jucării, caracterizând în termini ludici sinistra nuvelă și efectele scontate asupra cititorului. Pentru autor opera sa a însemnat un exercițiu de imaginație neasistat, acesta fiind și felul în care el consideră că ar trebui să fie citită. Golurile, frazele ambigue sunt lăsate la îndemâna cititorului pentru a fi interpretate. Aspectul sofisticat al nuvelei provine din revelația cititorului că există de fapt două povestiri într-una. În concepția lui Călinescu dualitatea textului provine din două jocuri: “jocul fantasticului” și “jocul subsidiar”. Cel dintâi se referă la ezitarea cititorului între două explicații la fel de plauzibile ale unor evenimente bizare și răscolitoare. Cel de-al doilea este o formă a jocului în care se angajează cititorii de ficțiuni “cărora le place să se întreacă în istețime cu autorul, naratorul sau personajul-cheie”.
Opera lui James este dintr-o anumită perspectivă o organizare concentrică în jurul unui secret obsedant. Cititorul este pus în fața provocării de a găsi și în nuvela O coardă prea întinsă acel “desen din covor”, acel sens al “jocului” impus de către autor. Personajele nuvelei fie că ascund un secret teribil, fie că au impresia că altele ascund unul, sunt construite ambiguu pentru a pune la încercare imaginația cititorului. Astfel, totul rămâne încețoșat, personajele narând ce au cunoscut ele însele, din punctul lor de vedere, iar scriitorul preferând să nu se implice deloc pentru a oferi lămuriri. Dualitatea textuală se răsfrânge și asupra personajelor, acestea putând fi înțelese și caracterizate din două puncte de vedere distincte. În lucrarea de față interesul se va concentra asupra aspectului de caz psihopatologic al nuvelei. Indiferent dacă este privită ca o poveste de groază sau ca o poveste care se concentrează asupra nebuniei, nuvela are aceeași putere de sugestie asupra cititorilor. Călinescu subliniază faptul că „o explicație prin intermediul cauzelor naturale, ca teoria halucinațiilor, nu diminuează potențialul imaginilor de a produce anxietate; spectrele nebuniei pot fi la fel de terifiante ca și orice strigoi, duh setos de sânge sau mort care umblă”.
În nuvela lui Henry James fantasticul este de natură parapsihologică. Straniul este în povestea acestuia și rezultatul dereglării spiritului uman. Așa cum remarca și Călinescu, elementele care țin de degradarea psihologică a omului pot fi la fel de tulburătoare precum sunt elementele inexplicabile, paranormale. Nuvela poate fi așadar interpretată ca un caz al unui fenomen psihic paranormal.
3.3 O coardă prea întinsă- un caz psihopatologic
Nuvela lui James prezintă, așa cum a fost demonstrat anterior, un caracter ambiguu din cauza faptului că întreaga poveste este marcată de incertitudine, autorul lăsând intenționat goluri narative pentru a spori misterul. Povestea propriu-zisă este spusă de către guvernantă care este trimisă la moșia de la Bly pentru a avea grijă de doi frați orfani, Miles și Flora. Totul fiind relatat din perspectiva acesteia, ea apare cititorului ca un narator necreditabil. Dacă cele spuse de ea sunt adevărate sau nu, cititorul nu poate ști. Singura parte în care se pot afla date despre guvernantă este prologul care reprezintă rama narativă a povestirii. Naratorul prologului descrie cadrul în care Douglas amintește de povestea a doi copii cărora li s-au arătat fantome. În urma mai multor povești de groază spuse în ajunul Crăciunului acesta decide să aducă în atenția prietenilor săi un caz mult mai grav în care sunt implicați doi copii nevinovați, caz pe care l-a auzit de la guvernanta care a fost martora evenimentelor. Povestea care urmează a fi povestită este descrisă ca fiind înfiorătoare, atât prin groaza pe care o inspiră, cât și prin “misterul ei respingător, prin oroare și durere”. În timp ce Douglas pare a fi destul de rezervat cu privire la detaliile poveștii pe care le-o va spune, naratorul încearcă să ofere cititorului cât mai multe amănunte care să îl ajute la înțelegerea ei. Este totodată singurul loc din nuvelă în care autorul introduce un narator care să ofere detalii, restul poveștii desfășurându-se într-o manieră opusă. Douglas se află însă în imposibilitatea de a simplifica lucrurile atât pentru personajul narator și pentru celelalte personaje prezente, cât și pentru cititor. Experiența ce urmează a fi povestită nu îi aparține lui Douglas ci unei femei care a murit în urmă cu douăzeci de ani și care i-a dat acestuia un manuscris înainte de a muri. Aflăm de la el că aceasta a fost institutoarea surorii lui și că îngrozitoarea întâmplare se petrecuse înainte ca el să o cunoască. Sentimentele lui Douglas se pot remarca din felul în care acesta vorbește despre ea. Astfel, aflăm de la el că guvernanta a fost o persoană fermecătoare, cu zece ani mai în vârstă ca el și că era totodată una dintre cele mai atrăgătoare femei pe care o cunoscuse vreodată. El a fost singurul căruia aceasta i s-a destăinuit cu privire la evenimentele petrecute la Bly. Douglas este convins că datorită sentimentelor pe care le nutreau unul pentru celălalt aceasta a simțit că îi poate încredința cel mai mare secret al ei. Acesta le spune prietenilor săi că povestea îi va lămuri cu privire la sentimentele guvernantei. Naratorul intuiește astfel că aceasta era îndrăgostită, iar Douglas adaugă că fusese înainte ca ei doi să se cunoască. Acest aspect prezentat în prolog oferă un posibil indiciu cu privire la problemele guvernantei. Astfel, halucinațiile acesteia pot fi interpretate ca pulsiuni sexuale refulate ale conștiinței sale. Ceea ce nu este clar însă, este identitatea persoanei de care guvernanta era îndrăgostită. Douglas atrage atenția că povestea nu va lămuri într-un mod explicit acest lucru. Încă o dată se poate observa intenția autorului de a ambiguiza povestea pentru a pune la încercare imaginația și spiritul analitic al cititorilor. Din destăinuirile lui Douglas se află că guvernanta era o veche prietenă de-a acestuia, fiică a unui vicar sărac de la țară. Aceasta a venit la Londra pentru o slujbă de institutoare pentru care intrase în contact cu un gentleman, “un celibatar în floarea vârstei, o figură din acelea cum nu i se pot ivi decât în vis sau într-un roman demodat unei fete sfioase, roasă de temeri, crescută la un vicariat din Hampshire”. Domnul cu care tânăra intrase în contact era așadar un om care avea toate calitățile necesare pentru a o impresiona. Având în vedere faptul că aceasta provenea dintr-un mediu sărac se poate presupune că ea a fost ușor impresionată atât de statutul domnului care urma să o angajeze, cât și de bogăția din jurul lui. Naratorul subliniază totodată faptul că pe lângă impresia de bărbat cuceritor pe care i-a făcut-o, tânăra a fost impresionată și de faptul că “acest domn îi înfățișa lucrurile ca și cum i-ar fi solicitat o favoare, arătându-se față de ea foarte îndatorat și plin de recunoștință”. Având în vedere încă o dată mediul din care guvernanta provenea aceasta a fost impresionată de importanța pe care bărbatul i-o acorda, tratând-o de la egal la egal tocmai pe ea, fiica unui vicar sărac. Despre acest bărbat se află foarte puține lucruri pe parcursul poveștii. El a fost numit tutorele a doi copii a căror părinți au murit cu doi ani mai devreme în India. Din cauza afacerilor și problemelor sale acesta nu se putea îngriji corespunzător de soarta lor, așa că le-a dat în proprietate moșia sa de la Bly, aceștia dispunând de un personal care să aibă grijă de ei, punând-o în fruntea căminului pe doamna Grose care se ocupa de bunul mers al lucrurilor în gospodărie. După moartea fostei guvernante aceasta s-a ocupat și de creșterea micuței Flora, fratele ei Miles fiind trimis la internat. Așadar tânăra trebuia să se mute la moșia de la Bly unde urma să aibă grijă de fetiță dar și de băiat, întrucât venea vacanța și el se reîntorcea acasă. Ea acceptă slujba deși condițiile pe care bărbatul le impunea erau cel puțin ciudate. Acesta îi spune tinerei ca ea să nu îl deranjeze niciodată, cu nicio problemă, ci să le rezolve singură.
Douglas oferă pe parcursul conversației mai multe detalii cu privire la tânăra guvernantă. Aceasta “era tânără, lipsită de experiență, cu nervii sensibili” și acceptă slujba pe de o parte și din considerente materiale. Era totodată perfect conștientă de faptul că i se deschidea perspectiva unor responsabilități serioare pentru pregătirea ei dar și de faptul că urma să trăiască în singurătate. Aici intervin atât naratorul cât și celelalte personaje, contrariați de faptul că fata nu a întrebat de ce a murit fosta guvernantă, dar și de faptul că ea acceptă condițiile impuse care erau foarte ciudate. Naratorul face în acel moment o remarcă menită să ofere o cheie către înțelegerea poveștii care va urma. Astfel el spune că “morala fabulei e ascunsă desigur în seducția exercitată de splendidul tânăr”. Aceasta ar putea fi una dintre explicațiile pertinente cu privire la motivul pentru care guvernanta are acele halucinații și crede că cei doi copii sunt în pericol. Într-un astfel de caz obsesia pentru bărbat o poate împinge să recurgă la acte disperate pentru a-i atrage atenția acestuia, deși el a cerut să nu fie deranjat niciodată. Douglas atrage atenția asupra faptului că tânăra s-a întâlnit cu bărbatul numai de două ori, atât el cât și naratorul ajungând la concluzia că “în asta a constat frumusețea pasiunii ei”. Fermecată fiind de bărbatul pe care l-a cunoscut aceasta acceptă cu bună știință o slujbă pe care multe femei înaintea ei au refuzat-o.
Pe lângă datele pe care cititorul le află despre guvernantă se pot distinge și câteva elemente care oferă într-o oarecare măsură cheia lecturii. În primul rând se află semnificația titlului nuvelei și o dată cu aceasta și motivul abordării unei astfel de teme. Douglas este cel care afirmă la începutul prologului că implicarea unor copii în poveștile cu fantome “întinde coarda atenției” ascultătorului/cititorului. Astfel alegerea subiectului nuvelei este menit să atragă atenția și totodată și simpatia cititorului, apărând astfel probleme cu privire la credibilitatea guvernantei. Este greu pentru cititor să vadă în figurile inocente ale copiilor semne ale diabolicului, așadar ipoteza conform căreia guvernanta este cea care îi corupe apare ca fiind plauzibilă. În prolog naratorul joacă și el un rol esențial pentru că acoperă într-o oarecare măsură golurile lăsate intenționat de către Douglas. Astfel, când acesta refuză să răspundă la diferite întrebări cu privire la sentimentele guvernantei sau la cauza morții vechii guvernante de la Bly, naratorul este cel care intuiește răspunsurile oferind atât celorlalte personaje, cât și cititorilor posibile interpretări ale stării tinerei. Povestea propriu-zisă este citită de Douglas din manuscris, naratorul fiind și cel care îi dă un titlu acesteia.
Vorbind despre cele două posibile interpretări ale nuvelei O coardă prea întinsă, Matei Călinescu amintește de opinia lui Edmund Wilson din The Ambiguity of Henry James conform căreia nuvela este un „caz de nevroză provocată de frustrarea sexuală”. În opinia multor critici această interpretare a lui Wilson este simplistă, întrucât el nu ia în considerare anumite aspecte legate de construcția narativă, aspecte care ar putea oferi indicii legate de natura aparițiilor. Interpretarea lui Wilson a iscat controverse la vreme respectivă, însă cu toate acestea anumite considerații pe care acestea le-a făcut sunt susținute de argumentele pe care acesta le aduce. Unul dintre cele mai importante aspecte remarcate de către Wilson este faptul că guvernanta este singura care admite că îi vede pe Quint și pe domnișoara Jessel. Așadar ei pot fi doar halucinațiile unei femei care nu numai că se încadrează în tipologia unui caz de nevroză provocată de frustrarea sexuală (așa cum consideră Edmund Wilson), dar care poate fi influențată de mediul din care provine și de faptul că era instabilă din punct de vedere emoțional înainte de a accepta slujba la moșia de la Bly.
Plecând de la premisa că aparițiile servitorului și ale fostei guvernante sunt doar halucinații, se poate observa faptul că tânăra prezenta simptome ale nebuniei înainte de a deveni guvernanta celor doi orfani, acestea accentuându-se pe parcursul șederii la Bly, atât din cauza faptului că a fost profund impresionată de unchiul acestora, acest lucru stârnindu-i pulsiuni sexuale ce vor fi refulate, cât și din cauza faptului că trăia în singurătate și că era pentru prima oară când pleca din mediul cunoscut în care trăise până atunci. În Psihopatologia vieții cotidiene Freud arată că mediul din care un individ provine afectează modul său de gândire și în urma unei schimbări a acestuia poate surveni o schimbare și în inconștientul individul care nu se poate adapta noilor condiții. Acesta poate fi și cazul tinerei guvernante care pleacă din mediul său sigur, din casa părintească unde se simțea protejată și nu avea responsabilități mari, într-un mediu cu care nu era familiarizată și unde avea mari responsabilități, mai ales având în vedere faptul că tutorele copiilor îi spusese să nu îl deranjeze niciodată, cu nicio problemă. Halucinațiile tinerei privite ca pulsiuni sexuale își găsesc explicația în concepția lui Freud despre comportamentul sexual al adultului și despre rolul fundamental al sexualității în geneza nevrozelor și a psihozelor. Energia pulsiunilor reprezintă, în concepție freudiană, elanul sexual al individului. Depozitul pulsiunilor este inconștientul care este dominat de “principiul plăcerii”. Acest principiu nu se referă numai la satisfacerea dorințelor sexuale, ci și la satisfacerea unor nevoi instinctuale, precum nevoia de hrană, siguranță etc. În cazul guvernantei două nevoi nu sunt satisfăcute, ceea ce poate conduce la apariția pulsiunilor. Freud atrage însă atenția asupra faptului că pentru un om cu o viața psihică sănătoasă, satisfacerea tuturor pulsiunilor nu reprezintă o condiție vitală. Astfel, cei care prezintă instabilitate psihică sunt susceptibili de a prezenta simptomele unor nevropați. În cadrul psihozelor contactul cu realitatea este afectat, individul în cauză prezentând diverse simptome. În cazul de față, guvernanta halucinează, acesta fiind un mecanism de defulare a pulsiunilor. Contactul cu realitatea este profund afectat, acest lucru putând fi observat în relația ei cu domna Grose sau cu copiii, care sunt afectați de comportamentul tinerei. Este importantă aici definirea halucinației din punct de vedere psihopatologic. Aceasta este considerată o tulburare psihică care afectează contactul direct al individului cu realitatea din cauza faptului că o alterează prin influențarea simțurilor acestuia. Cel mai adesea halucinațiile sunt asociate cu schizofrenia, dar și cu alte boli mentale grave. Manifestările unei boli mentale grave se pot regăsi în comportamentul guvernantei care la început admite că are o gândire dezorganizată, fiind totodată evidente și sentimentele ei pentru bărbatul care o angajează.
Povestirea celor întâmplate la Bly este spusă din perspectiva guvernantei care așterne într-un manuscris experiența prin care a trecut din momentul în care a ajuns la proprietatea bărbatului care o angajase. Aceasta admite că după acceptarea slujbei a dus o luptă cu ea însăși deoarece nu știa dacă va fi capabilă să își asume responsabilitatea de a avea în grijă doi copii. Instabilitatea ei emoțională se poate observa încă din primele rânduri ale manuscrisului: “întreg începutul îmi revine în minte ca o continuă oscilație între avânturi și deprimări, asemenea unui scrânciob mic ce-mi sălta ba curajul, ba deznădejdea”. Pornind cu această stare de spirit guvernanta pare că se aștepta ca lucrurile să se dovedească a fi problematice. Această atitudine este perfect normală întrucât condițiile impuse de tutorele copiilor par să fi ascuns un alt motiv mai grav în afara celui menționat de el, și anume că el nu poate avea grijă de ei. Cu toate acestea, motivul pentru care tânăra acceptă să devină guvernanta copiilor nu este clar. Așteptările ei se dovedesc a fi, la o primă impresie, eronate. Aceasta este impresionată de frumusețea casei și a împrejurimilor, nemaivăzând un astfel de loc. Frumusețea căminului în care a crescut pălește în fața bogăției proprietății de la Bly. Văzând această casă fata este și mai impresionată de proprietar, atribuindu-i “în și mai mare măsură calitatea de gentleman”. În pragul casei aceasta era așteptată de o femeie și o fetiță. Guvernanta este încă o dată impresionată de importanța pe care femeia i-o acordă. Tânăra remarcă felul în care femeia “femeia făcu o plecăciune” de parcă aceasta ar fi fost “stăpâna casei sau un musafir de vază”. Naratorul sugerează încă din prolog că fata este impresionată de felul în care a fost tratată de către acel gentleman, lucru care arată că ea nu era obișnuită cu acest tip de tratament, fiind ușor impresionată de lucrurile simple. Cu toate acestea, bunăvoința doamnei Grose îi ridică semne de întrebare guvernantei. Aceasta afirmă că femeia se bucura totuși prea mult de venirea ei, aceasta atitudine fiind exagerată în concepția ei. Alături de neliniștea ei cu privire la venirea la proprietatea de la Bly, această suspiciune cu privire la bunăvoința doamnei Grose arată faptul că fata se aștepta ca ceva rău să se întâmple pe parcursul șederii ei. Acest tip de comportament este tipic persoanelor care suferă de diverse boli mentale, ei având impresia că orice lucru este făcut împotriva lor și că nimeni nu este de partea lor. Chiar și înfățișarea fetiței îi provoacă neliniște acesteia. Guvernanta se va comporta în acest fel pe tot parcurul povestirii, ea nereușind să convingă pe nimeni de experiențele grotești la care ia parte sau la care crede că ia parte. Din cauza faptului că tânăra prezintă propria ei perspectivă asupra evenimentelor, ea devine un narator necreditabil.
Scindarea conștiinței individului reprezintă un procedeu complex prin care automatismele psihologice sunt disociate din cauza unor evenimente traumatice. Simptomele care indică o posibilă scindare sunt anxietatea, emotivitatea, instabilitatea emoțională, imaginația foarte bogată, tendința de auto distrugere, regresia, îngustarea câmpului conștiinței și derealizarea. Se poate observa astfel că guvernanta manifesta o parte dintre aceste simptome în momentul în care ajunge la proprietatea de la Bly. Cauzele însă nu sunt foarte clare pentru cititor întrucât interevine încă o dată problema necredibilității naratorului. Lucrurile fiind spuse din perspective tinerei pot fi mascate. Pe parcursul povestirii halucinațiile pot fi interpretate și ca un mecanism prin care temerile tinerei sunt materializate. Faptul că aparițiile pot fi interpretate ca plăsmuiri ale minții tinerei se datorează în parte felului în care aceasta reacționează în primele ore ale șederii. Aceasta admite că era cuprinsă de un “neastâmpăr” care a silit-o să rătăcească înainte de ivirea zorilor prin cameră, analizând atât lucrurile care se aflu înăuntru, cât și cele de afară, fiind totodată atentă la tot ce se auzea în jurul ei: “ascultam, în umbrele întunericului ce se topea, primele triluri de păsări și încercam poate să deslușesc din nou un sunet sau două, mai puțin firești, pe care îmi închipuiam că le-aș fi auzit nu de afară, ci dinăuntrul casei”. Impresia este că guvernanta se aștepta ca ceva ciudat să se întâmple, fiind poate influențată inconștient de detaliul sumbru aflat înainte de a veni, respectiv moartea fostei guvernante, dar și de condiția impusă de către bărbatul care a angajat-o. Printre sunetele pe care le-a auzit i s-a părut că distinge la un moment dat strigătul unui copil, dar și sunetul unor pași care treceau prin fața ușii ei. În tăcerea și în singurătatea ei tânăra exagerează inconștient ceea ce se întâmplă în jurul ei poate din dorința inconștientă de a pleca de acolo.
Fetița pe care urma să o aibă în grijă avusese și un impact pozitiv asupra tinerei, declarându-se “fermecată” de frumusețea și de bunăvoința ei. În urma unei discuții cu doamna Grose când întreabă despre fratele fetei, aceasta recunoaște că este o persoană ușor de impresionat și de “fermecat”. Mărturisește în fața acesteia că a fost plăcut impresionată și de locuința bărbatului din Londra. Astfel, guvernanta apare ca o persoană deschisă, care dorește să se integreze în noul mediu. Sinceritatea relatării scoate în evidență că povestea pe care aceasta o spune apare ca o confesiune, asemănătoare din anumite privințe relatărilor pacienților în ședințele de psihanaliză. Ea poate servi, în consecință, diagnosticării ei prin analiza comportamentului său cu privire la halucinațiile pe care le are. Primele impresii cu privirea la șederea ei în nouă locuință intuiesc cele ce vor urma. Pe lângă sentimentele plăcute pe care bunăvoința doamnei Grose și ale fetiței i le inspiră, aceasta pare totodată copleșită de responsabilitatea pe care o are. Asemănarea locuinței cu o corabie gonită în voia valurilor și constatarea faptului că ea se afla la „cârmă” arată faptul că ea simțea că situația în care se afla era una greu de controlat din cauza faptului că era lipsită de experiență. Acest lucru poate fi unul din motivele pentru care boala ei se agravează. Așa cum a fost menționat anterior, se poate vorbi despre scindare în momentul în care există o raportare ce aparține unui individ (în cazul de față, nu atât rolul de guvernantă, cât cel de persoană delegată să ia toate deciziile), dar pe care acesta nu și-o asumă ca fiind a sa. Astfel, guvernanta se simte depășită de situație. Temerile fetei cu privire la responsabilitățile pe care le avea cresc în momentul în care primește un bilețel de la bărbatul care a angajat-o prin intemediul căreia e înștiințată de sosirea unei scrisori de la directorul școlii la care este băiatul. Bărbatul amintește încă o dată că nu vrea să fie deranjat în privința niciunei probleme și că este datoria ei să o rezolve. După citirea scrisorii aceasta se simte cuprinsă de “o neliniște sfredelitoare”, dar totodată și “foarte deprimată” deoarece nu putea să ceară nimănui un sfat. Responsabilitățile și singurătatea au un defect devastator asupra psihicului guvernante. Aceasta se simtă pierdută, copleșită, semn că această schimbare din viața ei are repercusiuni negative. Neștiind ce decizie să ia în privința scrisorii aceasta apelează la doamna Grose, singura ei confidentă în acel loc singuratic. Scrisoarea o informa că Miles nu va mai fi primit la școală după terminarea vacanței, directorul exprimându-și regretul fără să dea vreo explicație pentru această decizie neașteptată. Guvernanta trage concluzia că probabil băiatul le făcea rău celorlalți copii, concluzie care stârnește un val de emoții doamnei Grose care încearcă să o convingă pe tânără că băiatul nu este în stare de așa ceva. Cu toate acestea, temerile ei nu dispar, întrebându-se ce fel de lucruri ar fi putut face copilul pentru a fi exmatriculat, dacă ar fi putu să îi corupă pe ceilalti elevi în vreun fel. Sentimentul ei de nesiguranță sporește astfel că ajunge să întrebe de felul în care era fosta guvernantă, încercând poate să găsească o explicație în comportamentul pe care l-au avut alții față de băiat. Nu află foarte multe detalii de la doamna Grose despre vechea guvernantă, decât că era tânără și drăguță, dar că nu cunoștea cauza morții ei. Felul în care a vorbit a trezit suspiciune în mintea tinerei deoarece la un moment dat femeia spune despre stăpân că vrea ca toate angajatele să fie tinere și frumoase. Ambiguitatea relatării se datorează și faptului că guvernanta nu cunoaște nimic despre acest bărbat. Acest lucru poate totodată să îi influențeze gândirea, fiind fascinată de misterul cu care se înconjoară acest bărbat.
În momentul în care guvernanta îl cunoaște pe Miles temerile ei se estompează întrucât băiatul părea întruchiparea bunătății. Felul în care îl descrie scoate în evidență fascinația acesteia: “mi s-a înfățișat pe dată învăluit, trup și suflet, în aceeași aureolă de prospețime, în aceeași mireasmă de puritate în care-mi apăruse, din prima clipă, și surioara lui. Era de o frumusețe neînchipuită […] dar ceea ce l-a făcut pe moment și pe loc să pătrundă în inima mea a fost un aer de sanctitate”. Perioada petrecută în următoarele săptămâni cu cei doi copii a avut o influență foarte mare asupra tinerei care afirmă că până în acel punct viața ei fusese “măruntă și sufocantă”. Sentimentul de libertate pe care îl simțea o copleșea totuși, întrucât aceasta își recunoaște încă o dată slăbiciunile. Întreaga situație i se înfățișa ca o capcană deoarece aceasta afirmă că își pierduse balanța. Încă o dată se poate observa caracterul convesiv al acestei povestiri. Privind în urmă, tânăra realizează ce influență nefastă a avut asupra ei această experiență. Despre situația în care se afla ea vorbește astfel: “O, era o capcană- nu voi pusă la cale, dar primejdioasă- pentru imaginația mea, pentru delicatețea mea, poate pentru vanitatea mea; pentru tot ce putea fi ațâțat în mine”. Este interesant de remarcat faptul că ea își recunoaște slăbiciunile, remarcând faptul că pentru o persoană influențabiă cum era ea, noua situație în care se afla îi producea un dezechilibru interior. Acest dezechibilibru, asociat celorlalte simptome menționate anterior, indică semnele unei nebunii.
Prin comportamentul ei adecvat guvernanta dorea să îi atragă atenția angajatorului ei, spunând că tot ceea ce făcea era în concordanță cu ceea ce el îi ceruse. Această dorință de a-i fi pe plac sugerează faptul că nutrea sentimente pentru el. Acest lucru este întărit și de întâmplările care au avut loc înainte ca aceasta să vadă prima apariție. Într-una din plimbările sale aceasta consemnează următoarele: “ar fi fost minunat, ca într-un basm cu miracole, dacă dintr-odată mi-ar fi ieșit în cale cineva […] și mi-ar fi venit în față, mi-ar fi zâmbit, exprimându-și aprobarea pentru tot ceea ce făceam”. Aceste vise ale tinerei sunt perfect normale pentru vârsta ei, însă la început dă impresia că și-ar dori ca orice tânăr să îi iasă în cale. Își trădează însă adevăratele intenții în momentul în care afirmă că dorește aprobarea acestuia în privința lucrurile pe care le făcea, adăugând că “tot ce-aș fi vrut era ca el să știe”. Este clar așadar că sentimentele ei se îndreaptă către bărbatul care a angajat-o. Visările sale au fost întrerupte de apariția unui bărbat în turn. Inițial aceasta a crezut că era chiar el, însă la o privire mai atentă remarcă faptul că nu semăna. Cu toate acestea, având în vedere dorințele sale ascunse, această apariție stranie poate fi interpretată ca o plăsmuire a minții ei. Această ipoteză poate fi susținută și de afirmația ei: “tocmai o simțeam prezentă în ochii mei- vorbesc despre fața lui -, când amurgul unei lungi zile de iunie, ieșind dintr-o plantație și ajungând în dreptul case, m-am oprit ca înlemnită”.
Prima întrevedere cu această stranie apariție îi provoacă guvernantei sentimente ambigue, întrucât nu își poate da seama cine este și ce caută acolo. Fiind “o fată tânără, crescută în principii stricte” reacția acesteia este una cât se poate de normală la vederea unui străin într-un loc care se presupune că este ocupat doar de câteva persoane. Întreaga întrevedere se rezumă la un schimb de priviri între guvernantă și acel bărbat straniu. Interesantă este reacția ei după această scurtă întrevedere. Deși s-a gândit la un moment dat că ar putea fi un străin pe proprietate și că ar putea să le facă rău ei și copiilor, guvernanta decide să nu îi spună nimic doamne Grose. În schimb, în zilele următoare, se închide în odaia, acesta fiind primul semn al alienării sale. Îngrijirea celor doi copii părea să îi mai tempereze neliniștile, astfel că viața cu ei devenise într-o oarecare măsură un spațiu compensatoriu. Fascinația pe care o are guvernanta la vederea lui Miles și a Florei o ajută să treacă și peste faptul că lucrurile nu stăteau foarte bine acasă. Cititorul însă nu află ce conțineau acele „scrisori deprimante” pe care tânăra le primea.
Cea de-a doua apariție s-a produs în condiții similare ca și cea dintâi. Tânăra era singură în sufragerie când la geam s-a ivit acel bărbat straniu care „privea stăruitor înăuntru”. Totul s-a petrecut și de astă dată în lumina difuză a serii, guvernanta încremenind în momentul în care i-a întâlnit privirea. Ceea ce ridică întrebări cu privire la aceste apariții, este faptul că în ambele dăți ea admite că figura străinului îi este familiară. Acesta poate fi un motiv în plus pentru argumentul conform căruia aparițiile nu sunt decât halucinațiile guvernantei. Mintea ei poate distorsiona imaginea bărbatului care a angajat-o și pe care ea își dorea să îl vadă. În urma acestei întrevederi aceasta are certitudinea că străinul nu a venit pentru ea în acel loc, ci pentru altcineva. Această concluzie stranie nu este însă susținută de nimic, guvernanta crezând acest lucru deoarece a observat că acesta se uita prin cameră, nu numai la ea. De data aceasta ea decide să îi spună doamnei Grose care încearcă sp afle cât mai multe detalii cu privire la înfățișarea bărbatului. Ceea ce nu îi conferă credibilitate guvernantei este faptul că la început i-l descrie ca “un om neobișnuit”, “o sperietoare”, afirmând totodată că nu poate să își dea seama ce e. Folosind această sintagmă impresonală, ea îi sugerează doamnei Grose că acel bărbat nu este neapărat un om. Văzând că femeia dorește să afle tot mai multe detalii aceasta adaugă că omul nu purta pălărie, “are părul roșu, foarte roșu și creț, o față palidă, prelungă, cu trăsături drepte, regulate și niște favoriți scurți, ciudați, la fel de roșii ca și părul. Sprâncenele îi sunt mai închise la culoare; sunt foarte arcuite, ca și cum le-ar înălța întruna. Ochii sunt pătrunzători, stranii, îngrozitori”, fata adăugând că din punctul ei de vedere seamănă cu un actor, dar și că hainele purtate nu sunt ale lui. Auzind aceste lucruri doamne Grose trage concluzia că ciudata apariție este Peter Quint, slujitorul stăpânului, care a obișnuia să îi poarte acestuia toate hainele, mai puțin pălăria, și care a murit. Cu toate acestea, doamna Grose nu poate fi considerată o sursă creditabilă, care să poată să interpreteze fenomenele întâmplate, asta deoarece ea era o femeie incultă și care nu reușea să vadă mai mult decât ceea ce era evident în anumite situații. Această slăbiciune a caracterului femeii este observată de către tânără: “doamna Grose era un adevărat monument al binecuvântatei lipse de imaginație”
Starea mentală precară a guvernantei prinde contur în momentul în care aceasta spune că Peter Quint era de fapt în căutarea lui Miles, vrând să i se arate. Această concluzie stranie pare a veni doar din mintea acesteia care începe să exagereze ceea ce s-a întâmplat pe parcursul acestor două întâlniri. Maleabilitatea doamnei Grose este evidentă în acest caz, fapt care reiese din conversația lor: “-Îl căuta pe micul Miles. Acum deslușeam totul cu o uimitoare clarviziune./ -Dar de unde stiți?/ -Știu, știu, știu! (Eram din ce în ce mai exaltată.) Și dumneata știi, draga mea”. Femeia nu neagă, deși afirmația guvernantei nu se baza pe nimic.
La scurt timp guvernantei i se arată o altă apariție, însă de data aceasta nu mai este Peter Quint, ci o femeie. Ceea ce atrage atenția asupra unor eventuale probleme psihice ale guvernantei este faptul că, în momentul în care aceasta vede femeia ea se afla pe malul lacului alături de micuța Flora. Copila nu reacționează în niciun fel deoarece ea nu o vede. De data aceasta halucinația nu mai are loc într-o lumină difuză, ci chiar într-o după-amiază însorită. Guvernanta reacționează diferit în acest caz deoarece nu vrea să o sperie pe fetiță, deși este și acum șocată de ceea ce vede. Cu toate că fetița nu o vede pe acea femeie, guvernanta nu își pune niciodată problema că ar putea să fie plăsmuiri ale imaginației ei. Dimpotrivă, aceasta este convinsă că cele două apariții vor de fapt să intre în contact cu cei doi copii. Din conversația ei cu doamna Grose reiese faptul că aceasta începe să își piardă contactul cu realitatea, că imaginația ei o deformează. Astfel, în momentul în care guvernanta o vede pe acea femeie, fetița continuă să se joace neobservând (din descrierea guvernantei) nimic: “culesese de pe jos o bucățică de lemn, cu o gaură în ea, ceea ce-i sugerase ideea să potrivească în spărtură un bețișor care să închipuie un catarg și să prefacă totul într-o barcă”. Nimic din comportamentul fetiței nu sugerează că ar fi fost conștientă de apariția de pe malul lacului. Totuși, cand îi povestește doamnei Grose cele întâmplate guvernanta afirmă că Flora a văzut, însă nu a scos“niciun cuvânt- tocmai asta-i grozăvia. A păstrat taina”, adăugând totodată că cei doi copii știu de prezența lui Peter Quint și a femeii. Aceasta concluzionează că femeia era domnișoara Jessel, fosta guvernantă, însă nu vrea să o întrebe pe Flora daca într-adevăr a văzut-o și dacă este într-adevăr ea, pentru că este convinsă că fetița va minți. Comportamentul guvernantei este deviat, aceasta trage concluzii pripite și suferă de mania persecuției. Ea are impresia că cei doi copii sunt împotriva ei fapt care reiese din interpretarea ei asupra situației: „aici sunt dedesubturi, dedesubturi! Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât văd mai adânc, și cu cât văd mai adânc, cu atât mă tem mai tare. Nu știu cât anume nu văd, nu știu lucrurile de care nu mă tem”.
În The Ambiguity of Henry James Edmund Wilson sugerează faptul că aparițiile lui Peter Quint și ale domnișoarei Jessel nu sunt altceva decât rezultate ale pulsiunilor inconștientului guvernantei. Astfel, în opinia acestuia femeia pe care aceasta o vede în repetate rânduri este partea morbidă a personalității sale scindate, iar Peter Quint este întruparea sentimentelor sale față de bărbatul care a angajat-o. Acest lucru reiese din faptul că prima dată când vede apariția misterioasă în turn aceasta are impresia că este chiar el. Imaginația ei a distorsionat figura acestuia din cauza faptului că l-a văzut doar de două ori, neputând să-și formeze o imagine clară în minte. Cu toate acestea cititorul nu poate fi sigur că apariția este acel gentleman deoarece el nu a fost niciodată descris în detaliu de către guvernantă. Cele două halucinații sunt așadar, conform teoriei lui Wilson, dublurile negative ale guvernantei și ale stăpânului.
Semnele scindării personalității guvernantei se pot observa încă de la începutul nuvelei. În primul rând ea este indecisă cu privire la acceptarea slujbei, însă pare că acceptă din cauza faptului că a fost foarte impresionată de cel care a angajat-o. Schimbarea mediului, ea provenind dintr-o familie săracă și ajungând să fie cea care ia deciziile la Bly, are un efect negativ asupra ei întrucât se simte copleșită, dar totodată și importantă. Plecând de la premisa că ceva rău se va întâmpla la noua ei slujbă, aceasta își proiectează în exterior temerile, inițial auzind doar diferite zgomote, iar mai târziu având halucinații. Toate aceste lucruri, asociate dorințelor sale sexuale refulate, conduc la concluzia că guvernanta este bolnavă mental. Pe parcursul povestirii simptomele acesteia se accentuează, ajungând să îi sperie pe copii. În viziunea lui Wilson aceștia sunt doar victime colaterale ale nebuniei guvernantei care nu mai este capabilă să facă distincția între realitate și imaginație. Se poate observa că cele mai mici gesturi ale copiilor sunt exagerate de către aceasta, ea grăbindu-se să tragă concluzii cu privire la ceea ce ei cunosc despre domnișoara Jessel și despre Peter Quint. Semnificativă în acest sens este discuția pe care aceasta o are cu doamna Grose după scena de la lac. Tăcerea fetiței este interpretată ca semn al cunoașterii acesteia de existența femeii în negru deși nu există vreun alt semn care să indice acest lucru. Din alte conversații cu doamna Grose reiese faptul că guvernanta nu caută neapărat să afle adevărul cu privire caracterul lui Peter Quint și al domnișoarei Jessel, ea încercînd mai curând să găsească o confirmare a temerilor ei. Încearcă în repetate rânduri să sustragă cât mai multe informații de la femeie, de cele mai multe ori trăgând concluzii pripite cu privire la ceea ce spune aceasta. Impresia pe care dialogurile o lasă este că tânăra îi sugerează de multe ori răspunsurile, astfel încât să se potrivească cu realitatea distorsionată pe care aceasta și-a creat-o. Această atitudine pesimistă este confirmată de spusele guvernantei: “priveam partea cea mai rea a lucrurilor, cum mi se întâmpla adeseori în meditațiile mele”. Paradoxal este faptul că aceasta afirmă în repetate rânduri că inocența copiilor îi lumina zilele petrecute la Bly și că unica ei dorința era să îi protejeze, dar în același timp este convinsă că ei ascund ceva de ea și că fantoma slujitorului și a fostei guvernante au o influență nefastă asupra lor. Această atitudine contradictorie este manifestată de la început, așa cum a fost remarcat anterior.
Cea de-a treia apariție a bărbatului coincide cu momentul în care boala mentală a guvernantei se agravează. Acest lucru reiese din felul în care aceasta reacționează în momentul în care se întâlnește în toiul nopții cu figura stranie a presupusului Peter Quint pe scări. Ea nu se mai teme de el, ci dimpotrivă consideră că ar putea să îl înfrunte. Este ciudată și familiaritatea pe care a simțit-o încă de la început. Aceasta admite că “mă cunoștea la fel de bine cum îl cunoșteam și eu” fapt care susține ipoteza lui Wilson că aparițiile sunt de fapt plăsmuiri ale închipuirii acesteia, rezultate ale dorințelor sale refulate. Stranietatea acestei întâlniri este sporită și de faptul că guvernanta spune că figura bărbatului părea de această dată vie, în ciuda dezgustului și a primejdiei pe care le inspira. Ca și în celelalte dăți, figura acestuia apare într-o lumină difuză, de data aceasta în lumina lunii. Acest aspect este important întrucât susține ideea că aceste apariții nu sunt altceva decât halucinațiile unei minți bolnave, întreținute de atmosfera sinistră a acelei case vechi și de felul în care lumina se răsfrânge în diverse locuri.
Aceste halucinații îi deformează tinerei percepția asupra realității, fiindu-i alterată totodată capacitatea de a gândi coerent și de a interpreta diversele lucruri pe care le fac copiii. În urma scenei în care Miles iese afară în toiul nopții pentru a-i demonstra că și el poate să facă lucruri rele, guvernanta devine paranoică și are impresia că cei doi uneltează împotriva ei. Într-o după-amiază, când stătea de vorbă cu doamna Grose și îi privea pe copii cum citesc, aceasta afirmă: “noi două stăm aici și îi privim, iar ei se lasă priviți din plin; dar chiar acum, când se prefac a fi furați de lectura basmului, sunt adânciți de fapt în viziunea nălucilor reînviate”. Totodată, frumusețea și cumințenia copiilor, ceea ce a fascinat-o inițial, apare acum ca fiind nefirească și nepământească, “un fals, o uneltire și o înșelătorie”. Această reacție a guvernantei este surprinzătoare și arată nivelul de degradare al bolii. Totodată aceasta afirmă că nu și-a pierdut mințile, considerând că în această situație ea este singura care privește lucrurile cu luciditate. Ea are impresia că atitudinea ei îi oferă suport moral doamnei Grose. Se poate observa că tânăra își acordă o importanță exagerată, un lucru des întâlnit la cei care suferă de o scindare a personalității. Felul în care reacționează în momentul în care doamna Grose îi sugerează să îl cheme pe stăpân este grăitor pentru tulburarea de care suferă guvernanta. Speriată de cele spuse de tânără, femeia afirmă că ar fi bine ca acesta să fie chemat pentru a rezolva lucrurile. Guvernanta se simte însă amenințată de cele spuse, întrebând-o pe femeie daca insinuează că ea ar fi nebună, nu copiii. Nu se poate spune cu exactitate însă care a fost intenția femeii. Poate îngrozită de reacțiile tinerei aceasta se teme de influența pe care ar putea să o aibă asupra copiilor. Personajul doamnei Grose este construit într-un mod simplist astfel că cititorul nu poate privi mai departe de caracterul naiv al femeii. Cu toate acestea, având în vedere faptul că cei doi copii au fost în grija ei o bună perioadă de timp, aceasta poate avea sentimente maternale față de ei, de aici și dorința ei de a-i proteja. Dacă aceasta își dă sau nu seama de nebunia guvernantei, nu se poate spune cu exactitate, dialogul fiind construit ambiguu. Reacția guvernantei arată ănsă faptul că aceasta nu dorea să iasă din vorbele stăpânului, din dorința de a-i fi pe plac și de a fi remarcată și apreciată de acesta. În ciuda faptului că doamna Grose este desconsiderată din anumite puncte de vedere de către guvernantă, prin gândirea ei simplă aceasta indică lucruri cu privire la comportamentul celei din urmă. În urma discuțiilor pe care le are cu aceasta, femeia concluzionează că tânăra are tendința de a-și schimba foarte repede părerile. Doamna Grose este cel de-al doilea personaj care poate oferi detalii privitoare la comportamentul guvernantei și felul ei simplist de a interpreta lucrurile se dovedește însă a fi intuitiv.
Un alt lucru ciudat în comportamentul guvernantei este faptul că aceasta nu îi trimite stăpânului scrisorile pe care i le scriu copiii. În schimb le păstra ea deoarece nu dorea să îl deranjeze în vreun fel. Atitudinea ei bolnavă reiese și din felul în care interpretează tăcerea bărbatului care a angajat-o: ”Unchiul nu le scrisese niciodată- se poate să fi fost o dovadă de egoism, dar în același timp era și o dovadă a măgulitoarei sale încrederi în mine”. Dorințele femeii erau de a fi apreciată pentru ceea ce făcea și de a ieși în evidență în ochii bărbatului pentru care era clar că nutrea sentimente.
O perioadă îndelungată de timp guvernanta nu a mai văzut acele apariții fapt care, paradoxal, a neliniștit-o. Din cele spuse de ea rezultă că aștepta ca acest lucru să se întâmple simțind care ar fi fost momentele oportune ca cei doi sa apară: “recunoșteam semnele, prevestirile, recunoșteam clipa, locul. Dar toate acestea rămâneau pustii, neînsoțite de apariții”. Din cauza faptului că aceasta cunoaște semnele care conduc la apariția celor doi se poate spune că erau doar halucinații. Viziunile acestea sunt numite de ea “destinderi”, întrucât în realitatea pe care și-o plăsmuișeste erau lucruri care ar fi calmat-o: “o numesc destindere, deși a fost doar pocnetul cu care plesnește o coardă prea întinsă […] dar cel puțin a adus o schimbare și a venit năvalnic”. Ceea ce a condus la apariția celor doi a fost dorința băiatului de a-l chema pe stăpân pentru a vorbi de situația lui școlară, fapt care a deranjat-o în mod vădit pe guvernantă. Aceasta decide să plece de la Bly, însă în momentul în care merge să își strângă lucrurile o vede pe domnișoara Jessel stând la masa ei de scris din sala de clasă. Postura femeii sugerează faptul că este rezultatul scindării personalității guvernantei, stând inițial jos apoi ridicându-se și fiind la zece metri distanță. Această imagine poate sugera privirea în oglindă. Oglinda a fost adesea interpretată ca un mijloc prin care indivizii își puteau vedea partea întunecată a sufletului. Semnificativ în acest sens este și primul moment în care guvernanta o vede pe domnișoara Jessel, respectiv pe marginea lacului, acesta fiind un semn al reflectării. Astfel, această apariție poate fi interpretată ca reprezentând dublul diabolic al guvernantei. În cazurile de scindare a personalității individul se simte persecutat de către dublura sa. În acest caz tânăra simte că ar putea fi înlocuită astfel decide să rămână la Bly.
Când îi povestește doamnei Grose cele întâmplate în sala de clasă guvernanta exagerează, spune că domnișoara Jessel se chinuie din pricina lui Peter Quint și că vrea să o ia pe Flora. Memoria acesteia este evident afectată, întrucât nu s-a întâmplat nimic de acest fel. Dimpotrivă, aceasta spune inițial că apariția nu a scos niciun cuvânt, așa că aceste concluzii au fost trase de către ea. În urma acestei întrevederi guvernanta decide să îi scrie stăpânului, crezând în același timp că dejoacă planurile micului Miles. Punctul culminant al nebuniei guvernante este atins în momentul în care aceasta crede că cei doi copii au complotat împotriva ei. Întro după-amiază liniștită băiatul îi cântă la pian acesteia și ea adoarme. Când se trezește realizează cu nu știe unde este Flora și trage concluzia că acesta a fost planult copiilor de la început pentru a fi singuri cu Peter Quint și domnișoara Jessel. Privit din altă perspectivă decât a ei, gestul băiatului a fost în fapt unul de bunăvoință, iar faptul că fetița a ieșit din casă se datorează faptului că era doar un copil care nu cunoștea primejdia. Interpretând comportamentul celor doi guvernanta pierde din vedere faptul că ei erau doar niște copii. O numește pe Flora la un moment dat “o femeie bătrână, bătrână”, semn că aceasta și-a pierdut uzul rațiunii. Dorința lui Miles de a pleca se datorează faptului că ajunsese la o vârstă când dorea să cunoască cât mai multe lucruri. Totodată, acest lucru se poate datora și faptului că era speriat de felul în care se purta femeia cu ei, nelăsându-i singuri o clipă. Este evident că acestea sunt doar speculații, întrucât cunoștințele cititorului sunt limitate din cauza faptului că totul este narat din perspectiva guvernantei.
Spectrele nebuniei sunt observate în final și de către naiva doamnă Grose care a putut fi într-o oarecare măsură influențată pe parcursul întâmplărilor. Când cele două o găsesc pe Flora pe marginea lacului guvernanta îi arată femeiii că de partea cealaltă se află domnișoara Jessel. Însă nici femeia, nici fetița nu vă’d nimic, amândouă fiind speriate de reacția tinerei. Reacția doamnei Grose este semnificativă: “nu-i acolo, domnișorico, nu-i nimeni acolo- și niciodată nu vezi pe nimeni, scumpetea mea!”. Guvernanta are însă o reacție morbidă, încercând să o convingă pe cea mică să spună că și ea vede acel “demon livid și nesățios” dar și pe doamna Grose că fetița minte și că ea nu este nebună. Toate încercările ei sunt însă zadarnice întrucât femeia ia copilul și se întoarce acasă. În figura copilei guvernanta vede acum urâțenia, demonicul, interpretând cuvintele ei ca dictate de cineva din afară. În urma șocului avut de reacția acesteia, Flora se îmbolnăvește și refuză să o mai vadă. Cum era de așteptat guvernanta reacționează violent, o acuză pe fetiță că face acest lucru din cauza faptului că era posedată de domnișoata Jessel și insistă în fața doamnei Grose că nu ea este cea nebună. Acest comportament este tipic unor persoane care suferă de o boala mentală. Ele refuză să admită că ceva este în neregulă cu ele, încercând să dea vina pe altcineva.
Ca urmare a refuzului fetiței de a o mai vedea, guvernanta sugerează ca doamna Grose și Flora să plece de la Bly. Femeia acceptă fără să clipească însă nu din motivul pentru care credea tânăra. Femeia este evident conștientă de faptul că guvernanta și-a perdut mințile și dorește să plece de acolo. Fata în schimb interpretează aceste lucru ca un semn al înțelegerii femeii. Totodată doamna Grose este consternată de ce îi spune fetița despre actuala guvernantă. Încă o dată privirea cititorului este limitată, întrucât femeia nu spune care ar fi acele lucruri oribile. Guvernanta pare că în dialogul dintre cele două nu este conștientă de auzele care i se aduc. Femeia încearcă totodată să nu se dea de gol deoarece îi era poate teamă de reacția tinerei. Tânăra interpretează eronat și felul în care se comportă Miles după plecarea surorii lui. Aceasta crede că el îi va spune de existența lui Peter Quint și a domnișoarei Jessel, însă după cum se poate observa din comportamentul copilului, el vrea să îi spună motivul pentru care a fost dat afară din școală, și anume că a spus “unele lucruri”. Nici de această dată cititorul nu este lămurit în privința a ceea ce a făcut copilul pentru a fi dat afară, putând doar să presupunpă. Profund afectată de halucinațiile pe care le are fata se dovedește a fi incapabilă de a vedea lucrurile într-o manieră simplă, ea găsind explicații tot mai ciudate pentru un comportament dealtfel normal, al unui copil. Ultima apariție a “chipului livid al damnațiunii” este cea care o împinge pe guvernantă să strângă copilul la piept pentru a nu-l pierde. Este evident și în această situație că Miles nu îl vede pe presupusul Peter Quint, însă întrebând dacă “dânsa” se află la geam este clarf că știe cele petrecute la marginea lacului. Copilul este speriat de atitudinea femeii și încearcă să deslușească ceea ce vede ea în acel moment. În final copilul moare dar nu se poate spune cu exactitate din ce motiv. O posibilă interpretare ar fi că în accesul ei de nebunie guvernanta la sufocat. Nu poate fi însă acuzată că a vrut să facă acest lucru. Finalul este ca și restul povestirii, învăluit în mister. Ceea ce s-a întâmplat ulterior cu guvernanta, dar și cu doamna Grose și cu Flora este învăluit în mister. Din prolog rezultă că tânăra a fost ulterior institutoarea surorii lui Douglas, prilej cu care acesta i-a cunoscut povestea.
Concluzie
Psihanaliza și literatura joacă un rol esențial în ilustrarea fenomenului de scindare. Psihanaliza este cea care pune bazele teoretice ale acestui fenomen prin studierea comportamentului individului și prin studierea psihismului acestuia, ca depozit al pulsiunilor și al tendințelor instictive primare. În studiile sale Freud a arătat că orice acțiune întreprinsă de un individ are repercusiuni asupra inconștientului său, fie că acesta realizează sau nu. Societatea în care trăim ne influențează și ea atât gândirea, cât și felul în care ne comportăm și ne raportăm la realitate. Având în vedere faptul că oamenii sunt diferiți, se poate spune că fiecare are un anumit fel de a se comporta și de a se raporta la constrângerile societății din care face parte. De aceea, în anumite cazuri, din cauza unui psihism mai slab, individul poate avea manifestări „morbide”, ajungând la un moment dat să aibă anumite boli mentale. Astfel, prin analizarea comportamentului omului, a experiențelor sale anterioare, dar și a mediului în care trăiește, psihanaliza caută să găsească răspunsuri cu privire la apariția acestor boli. Acest fenomen de scindare este ilustrat în psihanaliză ca unul care rezultă atât din cauza constrângerilor societății, cât și din cauza dorințelor și instinctelor puternice ale individului. Bolile care rezultă în urma scindării sunt fie schizofrenia, fie personalitatea multiplă, nevroza, psihoza etc.
În literatură fenomenul scindării Eului a fost ilustrat sub forme diverse, avându-se în vedere atât aspecte care țin de psihanaliză, cât și aspecte care țin de legende și mituri. Astfel, pentru înțelegerea fenomenelor din cadrul inconștientului uman, autorii au apelat la personaje care se dublează, care au halucinații, integrând totodată elemente supranaturale precum fantomele, și elemente care au primit valoare simbolică de-a lungul timpului, deoarece au fost considerate forme de reprezentare ale inconștientului uman, dar și a ceea ce se află după moarte. Printre acestea se regăsesc oglinda, umbra, geamănul malefic etc.
Legătura dintre psihanaliză și literatură constă în faptul că ambele se concentrează printre altele și asupra omului și a manifestărilor acestuia în diverse situații. René Wellek și Austin Warren afirmă că studiul psihologiei în raport în literatura se realizează în patru moduri: „studiul psihologic al scriitorului, ca tip și ca individ, studiul procesului de creație, studiul tipurilor și legilor psihologice care se întâlnesc în operele literare, sau, în sfârșit, efectele literaturii asupra cititorilor”. Lucrarea de față se concentrează asupra celei de a treia accepțiuni, întrucât ține de domeniul cercetării literare. Scopul acestei lucrări a fost de a arăta că în operele literare se pot găsi tipuri psihologice complexe, dar și de a scoate în evidență faptul că fenomenul de scindare a Eului se poate produce sub diferite forme. Astfel, am identificat în nuvelele Straniul caz al doctorului Jekyll și al domnului Hyde și O coardă prea întinsă elemente care au condus la concluzia că atât doctorul Jekyll, cât și guvernanta se încadrează în tipologia unor cazuri psihopatologice.
Am ilustrat în primul capitol simptomele care indică apariția, sau posibila apariție, a unor boli mentale. Acestea au fost regăsite, fie integral, fie parțial, în comportamentul personajelor din nuvelele mai sus menționate. În ceea ce privește cazul doctorului Jekyll, se poate spune că acesta suferea de personalitate multiplă. Simptomele care indică acest lucru sunt: pierderea unității normale a conștiinței (s-a observat că Jekyll nu mai gândește coerent), tranziția provocată de conflictul dintre personalități, schimbarea vocii odată cu schimbarea personalității, dezvoltarea egală a celor două identități (deși la început Hyde este mai mic, Jekyll observă pe parcurs că acesta a crescut), memoria comună, individul persecutat de către dublul său etc. Noutatea în nuvela lui Stevenson constă în faptul că acesta a ilustrat această boală prin scindarea nu numai a personalității, ci și a trupului personajului. Acest lucru avea loc în urma luării unui medicament miraculous care îi permitea lui Jekyll să devină altcineva, fără a suporta consecințele faptelor sale. Așa cum Freud argumentează că procedeul psihanalitic de catharsis golește si curăță viața psihică a individului de un conținut pathologic, pentru Jekyll acest efect este dat de medicament.
În cea de-a doua nuvelă studiată am pus accentul pe problemele psihice ale guvernantei, luând în considerare informațiile oferite în prolog de către un personaj, Douglas, și de către narator, precum și comportamentul acesteia pe parcursul relatării evenimentelor. Având în vedere faptul că întreaga povestire este spusă din perspectiva acesteia, modul ei de exprimare și gândurile ei au servit drept material pentru analizarea simptomelor morbide. Astfel, am ajuns la concluzia că din cauza psihismului slab, a tendinței acesteia de a fi ușor impresionată, precum și a faptului că a fost crescută într-un anumit mediu, responsabilitățile de la Bly au copleșit-o, aceasta ajungând să aibă halucinații, periclitând astfel viața celor doi copii pe care îi avea în grijă. Fenomenul de scindare se produce în acest caz sub forma halucinațiilor. Femeia pe care aceasta o vede și crede că este fosta guvernantă care a murit, domnișoara Jessel, este în fapt doar dublul ei malefic. Bărbatul pe care îl vede ar fi în acest sens echivalentul dublului stăpânului, pentru care aceasta nutrea sentimente.
Cele două nuvele ilustrează fiecare într-o manieră originală fenomenul de scindare a Eului, putând fi distinse în ambele cazuri simptomele, cauzele și consecințele acestui lucru. Astfel, pot fi surprinse atât asemănări, cît și deosebiri în ceea ce privește abordarea acestui fenomen. Atât scrierea finală a lui Jekyll, cât și relatarea guvernantei oferă informații suplimentare asupra vieții lor psihice inconștiente, informații de care aceștia nu sunt conștienți. Este important de amintit faptul că în psihanaliză medicul se bazează pe aceste confesiuni ale pacientului pentru a-l diagnostica, pentru a găsi cauzele bolii dar și modalitățile prin care îl poate ajuta. Semnficative pentru această modalitate de diagnosticare sunt cazurile pe care Sigmund Freud le amintește în Psihopatologia vieții cotidiene. Analizând conversațiile cu pacienții, acesta ajunge la concluzii surprinzătoare. Trecutul ambelor personaje este ambiguu, astfel că se pot doar intui cauzele bolilor, fiind clar în ambele cazuri că în momentul relatării cei doi prezintă simptome ale scindării personalității. Totodată, percepțiile acestora despre realitate sunt știrbite, influențate de către persecutorii lor dubli. În ambele povești apar personaje care încearcă să îi ajute, însă care sunt depășite de situație, întrucât, deși intuiesc care ar fi problemele lor, nu posedă informațiile și cunoștințele necesare diagnosticării. În cazul nuvelei Stevenson personajul acesta este domnul Utterson, iar în cazul nuvelei lui Henry James, doamna Grose. O altă asemănare dintre cele două nuvele se referă la faptul că amândouă au un aspect ambiguu, foarte multe informații care ar fi fost relevenate nefiind menționate.
Deosebirile dintre cele două nuvele constau preponderent în modul de construcție al poveștii și al personajelor. Fenomenul de scindare este abordat diferit, astfel că în nuvela Straniul caz al doctorului Jekyll și al domnului Hyde dublul este de fapt o manifestare fizică concretă. În cazul nuvelei lui James dublul este o halucinație, o plăsmuire a minții guvernantei. În finalul celei dintâi survine moartea personajului principal, acest lucru fiind așteptat având în vedere nivelul avansat al bolii lui Jekyll. Finalul nuvelei O coardă prea întinsă este suprinzător deoarece cel care moare este băiețelul, Miles. În timp ce nuvela lui Stevenson cazul de dublare este evident, nuvela lui James poate fi citită din două perspective. La o primă privire, aceasta pare a fi doar o poveste cu stafii, paranormalul fiind cel care surprinde. Însă aceasta este totodată și o relatare a unui caz psihopatologic, în acest caz spectrele nebuniei fiind cele care inspiră groaza.
Așa cum am menționat anterior lucrarea de față s-a concentrat asupra studierii tipurilor și legilor psihologice din operele literare. Consider că o astfel de interpretare psihanalitică a simptomelor personajelor din cele două nuvele este relevantă, întrucât oferă o nouă viziune asupra felului în care pot fi privite personajele, ca entități independente și abstracte, construite după legile umane, având totodată comportamentele care se substituie acestora. Wellek și Warren arată că ceea ce este important în construcția unor opere care se pretează unui studiu psihanalitic este “veridicitatea psihologică”. Aceștia consideră totodată că aceasta are valoare artistică în cazul în care “vine în sprijinul unor valori artistice importante: complexitatea și coerența”. Având în vedere acest, fapt pot concluziona că prin utilizarea acestei metode operele au fost dezambiguizate, oferind argumente raționale pentru fiecare afirmație cu privire la posibilele probleme mentale ale celor două personaje. Totodată acestea au devenit coerente prin explicarea evenimentelor relatate, dar și ale celor ce au fost amintite vag.
Bibliografie
Bratu, Sorin & Crețulescu, Ioana & Mihăilă, Ecaterina & Rață, Dumitru & Șerban, Ion Vasile & Tudorică, Alexandru – Analiză și interpretare, Editura Științifică, București, 1972
Călinescu, Matei – A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii, Editura Polirom, București, 2003
Cornea, Paul – Interpretare și raționalitate, Editura Polirom, București, 2006
Currie, Mark – Postmodern Narrative Theory, Macmillan Press LTD, London, 1998
Enăchescu, Constantin – Tratat de psihanaliză și psihoterapie, Editura Polirom, București, 2003
Enăchescu, Constantin – Tratat de psihopatologie, Editura Tehnică, București, 2001
Foucault, Michel – Boala mentală și psihologia, Editura Amarcord, Timișoara, 2000
Frayling, Christopher – Nightmare-The Birth of Horror, BBC Books, London, 1996
Freud, Sigmund – Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1992
Freud, Sigmund – Opere, vol. 3, Psihologia inconștientului, Editura Trei, București, 2004
Freud, Sigmund – Opere, vol. I, Totem și tabu. Moise și monoteismul. Angoasă în civilizație. Viitorul unei iluzii, Editura Științifică, București, 1991
Grigorescu, Dan – 13 scriitori americani, Editura pentru Literatură Universală, București, 1968
Horst, Rutger & Van Der Hart, Onno – The Dissociation Theory of Pierre Janet, în Journal of Traumatic Stress, Vol. 2, No. 4, 1989
Jaccard, Roland – Nebunia, Editura de Vest, Timișoara, 1994
James, Henry – Daisy Miller. Nuvele, Editura pentru Literatură, București, 1968
James, Henry – O coardă prea întinsă, Editura Art, București, 2009
James, Henry – The Art of the Novel, Charles Scribnar’s Sons, New York, 1962
Jung, Carl Gustav – Opere complete, vol. 3, Psihogeneza bolilor spiritului, Editura Trei, București, 2003
Laplanche, Jean & Pontalis, J.-B. – Vocabularul psihanalizei, Editura Humanitas, București, 2004
Nabokov, Vladimir – Cursuri de literatură, Editura Thalia, București, 2004
Plaut, Fred & Samuels, Andrew & Shorter, Bani – Dicționar critic al psihologiei analitice jungiene, Editura Humanitas, București, 2005
Rank, Otto – Dublul. Otto Rank, Editura Institutul European, Iași, 1997
Ribot, Théodule – Patologia personalității, Editura Științifică, București, 1996
Stevenson, Robert Louis – Straniul caz al doctorului Jekyll și al domnului Hyde, Editura Dacia, Cluj, 1974
Warren, Austin & Wellek, René – Teoria literaturii, Editura pentru Literatură Universală, București, 1967
Webografie
https://archive.org/stream/Corin_Braga-10_Studii_De_Arhetipologie/
http://www.turnofthescrew.com/
http://www.institutuldefilosofie.ro/
Bibliografie
Bratu, Sorin & Crețulescu, Ioana & Mihăilă, Ecaterina & Rață, Dumitru & Șerban, Ion Vasile & Tudorică, Alexandru – Analiză și interpretare, Editura Științifică, București, 1972
Călinescu, Matei – A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii, Editura Polirom, București, 2003
Cornea, Paul – Interpretare și raționalitate, Editura Polirom, București, 2006
Currie, Mark – Postmodern Narrative Theory, Macmillan Press LTD, London, 1998
Enăchescu, Constantin – Tratat de psihanaliză și psihoterapie, Editura Polirom, București, 2003
Enăchescu, Constantin – Tratat de psihopatologie, Editura Tehnică, București, 2001
Foucault, Michel – Boala mentală și psihologia, Editura Amarcord, Timișoara, 2000
Frayling, Christopher – Nightmare-The Birth of Horror, BBC Books, London, 1996
Freud, Sigmund – Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1992
Freud, Sigmund – Opere, vol. 3, Psihologia inconștientului, Editura Trei, București, 2004
Freud, Sigmund – Opere, vol. I, Totem și tabu. Moise și monoteismul. Angoasă în civilizație. Viitorul unei iluzii, Editura Științifică, București, 1991
Grigorescu, Dan – 13 scriitori americani, Editura pentru Literatură Universală, București, 1968
Horst, Rutger & Van Der Hart, Onno – The Dissociation Theory of Pierre Janet, în Journal of Traumatic Stress, Vol. 2, No. 4, 1989
Jaccard, Roland – Nebunia, Editura de Vest, Timișoara, 1994
James, Henry – Daisy Miller. Nuvele, Editura pentru Literatură, București, 1968
James, Henry – O coardă prea întinsă, Editura Art, București, 2009
James, Henry – The Art of the Novel, Charles Scribnar’s Sons, New York, 1962
Jung, Carl Gustav – Opere complete, vol. 3, Psihogeneza bolilor spiritului, Editura Trei, București, 2003
Laplanche, Jean & Pontalis, J.-B. – Vocabularul psihanalizei, Editura Humanitas, București, 2004
Nabokov, Vladimir – Cursuri de literatură, Editura Thalia, București, 2004
Plaut, Fred & Samuels, Andrew & Shorter, Bani – Dicționar critic al psihologiei analitice jungiene, Editura Humanitas, București, 2005
Rank, Otto – Dublul. Otto Rank, Editura Institutul European, Iași, 1997
Ribot, Théodule – Patologia personalității, Editura Științifică, București, 1996
Stevenson, Robert Louis – Straniul caz al doctorului Jekyll și al domnului Hyde, Editura Dacia, Cluj, 1974
Warren, Austin & Wellek, René – Teoria literaturii, Editura pentru Literatură Universală, București, 1967
Webografie
https://archive.org/stream/Corin_Braga-10_Studii_De_Arhetipologie/
http://www.turnofthescrew.com/
http://www.institutuldefilosofie.ro/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Scindarea Eului (ID: 154670)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.