Sacralizarea Lumii Lui Zamolxe Si Resurectia Omului Stihial In Teatrul Blagian

2.1. Sacralizarea lumii lui Zamolxe și resurecția omului stihial în teatrul blagian

Neamul românesc este o entitate distinctă în vasta existență mundană, fiind un popor care și-a format fizionomia și caracterul specific din seva spiritualității a două culturi cu un nivel spiritual rafinat, superior: romanii, cu o mentalitate hegemonică și o civilizație prosperă și dacii, un popor înțelept, aproape fabulos prin aura de mister și magie cu care a fost înconjurat .

Blaga a fost preocupat de moștenirea spirituală a fondului nostru autohton și de figura lui Zamolxe care se pliază pe apetența filosofului pentru misterul ontologic. Spiritualitatea dacică se baza pe credința în nemurire, fiind un cult solar, aflat în comuniune cu natura și universul, puțin preocupat de materialitatea lumii, dovadă numărul mare de plante utilizat în tratamentele medicale și credința că trupul nu poate fi modificat, dacă nu se însănătoșește spiritul. După cum atestă documentele istorice, ritualurile lor de inițiere se fundamentau pe retragerea provizorie din bucla timpului, prin coborârea în grotă, dedublarea astrală și credința în Zamolxe, zeul suprem. Acest lucru indică înclinația naturală a poporului român pentru monodeism și formarea noastră în matricea ortodoxismului.

Ceremoniile închinate lui Zamolxe se bazau pe scenarii mitice sacerdotale realizate de inițiați care vorbeau de mântuire, credința lor bazându-se pe caracterul chtonian al zeului care s-a retras sub pământ pentru a reveni în mijlocul semenilor asemeni divinităților vegetației din panteonul elen care coborau în adâncuri toamna pentru a renaște primăvara, odată cu natura. Cu toate acestea, specificitatea zeului dac este ambiguă, dat fiind că tunetele și fulgerele erau întâmpinate de daci cu săgeți țintite spre cer, pentru a răspunde zeului lor care ar fi, în această variantă, uranian.

Această viziune panteistă apare și la Lucian Blaga, dramaturgul fiind preocupat să revele în piesa “Zamolxe” filonul nostru spiritual dac, eroul fiind o figură arhetipală care permite întoarcerea spre misterele ancestrale.

Piesa, scrisă pe parcursul unui an și publicată în 1921, este subintitulată “Mister Păgân”, făcând trimitere clară la dorința dramaturgului de a sonda substanța originară a poporului român, abisalitatea sa structurală, de a reconstrui o vatră mitică spirituală a neamului și de a fundamenta relația dintre ființă și transcendență. Acest deziderat blagian este modelat de conceptele expresionismului german, de ideile unor filosofi ca Spengler sau Frobenius, care i-au influențat năzuințele de a surprinde, la nivel artistic și metaforic, caracteristicile arhetipale specifice imaginarului colectiv și individual, precum și matricea stilistică a neamului.

Chiar și Nietzsche, în opera “Nașterea tragediei”, e preocupat să surprindă tiparul elementelor de cultură păgână care suferă o resurecție, în opinia lui, după ce, o perioadă îndelungată, acestea au fost supuse cenzurii creștinismului.

Conflictul principal se sprijină pe confruntarea a două principii care țin de mecanismele preistoriei și de credința religioasă: religia politeistă susținută de personajul simbol Magul-Preot și cea panteistă, un cult henoteist, propovăduit de Zalmoxe.

Această confruntare are filiații cu modelele antichității greco-latine, amintind de conflictul tragediei “Bacantele” a lui Euripide dezvoltat tot pe un filon religios: zeul Dyonisos, deghizat într-un oarecare cetățean din Lydia, vine în cetatea Thebei pentru a-și impune cultul și a fi recunoscut de Penteu, conducătorul cetății, principalul lui opozant, pedepsit, în final, pentru necredința lui. Asemeni profetului Zarathustra din opera lui Nietzsche, intitulată “Așa grăit-a Zarathustra”, care va veni sa zdruncine bazele spirituale ale civilizației moderne, Zalmoxe este un izvor de lumină cognitivă, trăind sub semnul eternității.

Marele Orb reprezintă elanul vitalist neînscris în durata temporală, care suprapus conceptelor psihanalitice freudiene, ar reprezenta impulsurile defulărilor la nivel inconștient, opunându-se zeilor de factură apolinică definiți de dimensiunea conștientă a psihicului uman. El premerge Marelui Anonim, fiind un simbol al inconștienței creației, o personificare a unui principiu ancestral universal. Prin aceste concepte, Blaga se apropie de viziunea modernă a unor filosofi, precum Nietzsche, Ludwig Klags sau Bergson, care postulează o divinitate inconștientă, opusă paradigmei postulate de filosofia tadiționalistă și patristică potrivit căreia divinitatea reprezintă un principiu rațional și ultim.

În piesa lui Blaga, Marele Orb ar reprezenta esența energiei vitale care animă universul viu, insuflând ființei umane energia și dorința de a trăi plenar și afectiv misterul universal. El este mesagerul unor tensiuni spirituale, sufletul lumii sau un Duh al pământului, în accepție mai apropiată de terminologia creștină, un Dumnezeu păgân, rătăcit în întuneric, condus de sfetnicul său, profetul Zamolxe.

La nivel simbolic, cele două personaje ar putea reprezenta două coordonate specifice spiritului uman: intelectul care transpune omul în lumea ideilor, dar îl devitalizează la nivel organic, este reprezentat de sfetnic, iar trăirea la nivelul inconștientului magic este reprezentată de Marele Orb. Așadar toți purtăm în adâncul abisal sufletesc un “sfetnic” și un “orb”, un iluminat și un trăitor al energiei vieții.

Zamolxe vine și impune o reformă spiritual-religioasă, fiind mesagerul Marelui Orb, înr-un moment de răscruce în existența dacilor, când religia lor își pierde esența, devenind mai mult formală, zeii lor fiind “mucegăiți”, folosiți de Mag pentru a domina comportamentul acestora. Zamolxe îi învață pe daci că forța nestăvilită a vieții poate fi descoperită numai în credința pentru Marele Orb. Receptarea mesajului său divin îi va aduce, prima dată, alungarea din cetate, apoi moartea. El va reuși să implanteze în forul interior al acestora îndoiala împotriva idolilor desueți și să nască revelații. Alungarea sa reprezintă absolutul în mișcare, goana dionisiacă. Uciderea sa e simbolul absolutului în stagnare, acea “pax magna” sau starea de contemplație și abstragere din contingență.

Manifestările profetice și mistice ale lui Zamolxe menite să restituie comuniunea dintre om și divin, reflectă aceeași dihotomie: la început el se manifestă stihial, dezlănțuit și dionisiac, cerând elementelor naturii, munților, să-și rostogolească cerurile, nebunia și apele spre cel potrivnic.

El induce hieromania adepților săi, adică acea nebunie sacră, acel entuziasm dionisiac specific manifestărilor orgiastice ale zeului grec. Astfel ciobanul care-l va alunga pe profet cu pietre, crezându-se ordonatorul social al cetății, va fi pedepsit asemeni lui Penteu, iar manifestările Zemorei sunt similare bacantelor, aceasta dezlănțuindu-se prin peisaje silvestre, cu părul despletit.

Ciobanul nu va fi ucis ca în tragedia greacă, dar va suferi o metamorfoză fără voie, devenind bacant ziua și lup, noaptea, când se simte stăpânit de o nouă forță, de o altă identitate. Alienarea și transformarea licantropică simbolizează viața instinctuală care-l preface în bestie pentru că și-a negat esența vitală propovăduită de Zalmoxe.

Cea de-a doua ipostază zamolxiană este profetică și orfică, acesta trăind sarea de meditație cataleptică, retras într-o peșetră de munte, simbol al coborârii “ad inferiora”, al identificării cu zeul chtonian. Această experiență îi conferă o altă identitate, experimentând extazul mistic la fel ca bătrânul zeu Pan din lirica blagiană, printr-o contopire organică, mistică și sacră cu firea, cu natura, ilustrând, încă o dată, viziunea panteistă a dramaturgului filosof. Dacă nebunia ritualică, dionisiacă fusese ipostazată în imaginea Ciobanului, liniștea apolinică, se va materializa într-un alt pesonaj, numit Ghebosul, sigurul care-l va recunoaște pe Zalmoxe, la a doua sa venire profetică. Personaj stihial, acesta va îngropa cadavre la rădăcinile viței de vie, sângele lor încălzit la soare oferind vitalitate lastarilor.

Odată finalizat timpul recluziunii, Zalmoxe va fi avertizat de trei apariții vizionare că trebuie să propovăduiască noua revelație în cetate, plătind cu viața. Prima apariție, moșneagul, sugerează stratul credințelor arhaice în zeul Moș, o altă denumire dată lui Zalmoxe sau o ipostază a solomonarului, numit și salman.

Solomonarii aveau puteri semidivine, fiind descriși grotesc, drept ființe uriașe, cu păr roșu ( posibilă filiație cu atlanții, civilizația rasei roșii) și ochi bulbucați, fiind considerați instrumentele justițiare divine, cei care cântăreau etica umană, cu toate că apar într-o ipostază demonică, fiind educați de însuși Diavolul.

Filiația directă cu Zalmoxe a fost susținută lingvistic, prin apelul la forma Salmoxe care-i este atribuită zeului dac în unele scrieri istorice. După Cristina Pănculescu, salman poate să fie un compus din “sal”, derivat din “Zal”, rădăcina numelui divin, care s-ar traduce Zeul Moș. În această accepție, solomonarii pot fi văzuți ca preoți ai zeului Zalmoxe, cu atât mai mult cu cât particula “man” are sens de “om mare”.

Acest Moșneag, care afirmă că orice ospăț al soartei presupune să dai și zeilor o parte din băutură, poate reprezenta și o altă figură din mitosul popular românesc, Fârtatul, un principiul al Binelui și al creației, sau stratul ancestral arian, al pelasgilor, urmașii lui Noe, din care face parte și neamul trac sau chiar imaginea filosofului Socrate.

Al doilea personaj simbolic va fi un tânăr care “seamănă ghimpi”, purtând o coroană de spini, trimitere directă la imaginea christică, având plete lungi și propovăduinț mântuirea prin suferință.

Cei doi pot fi simboluri ale spiritualității neamului românesc, Moșul fiind imaginea credințelor dacice păgâne, iar tânărul imaginea creștinismului.

Ultima apariție, numită “Cel de rug”, poate să simbolizeze spiritul martirilor, continuatori ai moralei sacrificiale christice, acesta vorbind de căutarea sinelui în imaginea Fiului, de conștiința de sine care aprinde rugul și de nevoia de a menține mereu cumpătul treaz. Unii exegeți identifică în imaginea acestuia pe Giordano Bruno, care a promovat un panteism materialist, fiind teoreticianul heliocentrismului, un promotor al schimbării mentalului colectiv.

Ca și în cazul lui Socrate, Iisus sau Giordano Bruno, Zalmoxe este sabotat de mai marii cetății reprezentați de Vrăjitor și Mag, care nu vor să-și minimalizeze influența, de aceea complotează să distrugă imaginea lui Zalmoxe, transformându-l și pe el într-un idol, o statuie asemeni celorlalte din templu, pierzându-și individuaitaea și esența.

Moartea lui prin lapidare, ucis cu bucăți rupte din propria statuie pe care și-a distrus-o, poate simboliza credința dacilor care nu-și făceau idoli ciopliți, nu închideau demoni în statui, dar poate sugera și moartea creatorului sau propovăduitorului de bine și frumos, ucis de propria vocație, care presupune întotdeauna sacrificiul de sine în favoarea progresului estetic sau uman.

Zeificarea lui Zamolxe face posibilă transformarea lui dintr-un profet al Marelui Orb, cu un mesaj plin de fascinația vitalismului, într-o imagine lipsită de viață, abstractă. Pentru a-și păstra mesajul revelatoriu, se va întoarce în cetate pe ascuns, pentru a-și distruge imaginea golită de sens, chiar în ziua în care ura să fie oficiaizată deificarea lui. În plan spiritual, el simbolizează spiritul iluminat care moare pentru a eterniza revelația într-o formă nepervertită de mințile închise epifaniei.

Prin tematica abordată, dar și prin personajele-idee, opera “Zalmoxe” prezintă o realitate mitică într-o formă dramatizată, sugerând că misterul are capacitatea de a realiza legătura omului cu divinul, de a impune și salva valori spirituale.

Conflictul de natură cosmică angrenează eroi dominați de forțe stihiale, deasupra voinței proprii, care ies din istorie și intră în mitos, printr-o simbolică regresiune la primordii, la timpul arhaic și la un spațiu supus forțelor cosmice elementare.

Alegerea zeului Zalmoxe nu este întâmplătoare, el fiind o divinitate totală, sapențială și mesianică, Blaga aducând, încă o dată, în conștiința comunității etnice, un zeu fondator al unei spiritualități care legitimează favorabil existența neamului românesc în spațiul cultural al lumii și valorifică, la nivel metafizic, specificul și identitatea națională.

Această piesă poate fi considerată o formă metaforică de a reda istoria neamului românesc, născut la îngemănarea dintre cultul magic al dacilor și valorile creștinismului, valorificând concepte esențiale pentru orizontul cultural european, ca arhetipul, sacrul, hierofania, potențarea misterului luciferic. De asemenea, transpunrea literară a genei dacice a neamului a contribuit la formarea unei mito-filosofii care demonstrează că riturile și credințele arhaice ale dacilor au pregătit fundamentul mental, terenul de manifestare al creștinismului.

Blaga lasă discret să se înțeleagă că orice instituire a unei ordini sociale sau religioase necesită sacrificiul vizionarilor, al artiștilor, al oamenilor superiori. Din substanța piesei răzbate și figura poetului, prin Medura, care se va înălța spre spațiul astral, de unde se întoarce doar calul său, biciuit de puzderia de stele, acesta târând în inima sa “o harfă ca un mort”, simbol al harului creației, la care artistul nu poate renunța.

Poetul e doar instrumentul, harfa cu care divinul creează, iar produsul acestuia e omonim Paradisului, topos creat de divinitate la începutul lumii. Astfel, arta are menirea de a îndepărta omul de tehnocratism și de a-l face să trăiască sub orizontul misterului, cu ochii ațintiți spre transcendență.

Ipostază a absolutului coborât în zona profană, Zamolxe este întruchiparea semizeiască a unui Dumnezeu arhaic, căruia i se tot ridică și i se distrug statui, simbol al unui adevăr divin revelat și pierdut, la infinit, de omul rătăcitor.