Romanul Lui Rebreanu Si Evolutia Literaturii

În evoluția unei literaturi, romanul de moravuri sau romanul social, căruia de de Balzac încoace i s-a cerut a reprezenta viața și societatea într-un mod cât mai obiectiv cu putință, nu putea apărea decât târziu, sub forma lui cea mai desăvârșită. Acest gen de roman presupune din partea unui scriitor o serie de însușiri care, rareori se întâlnesc împreună : putere de observație, analiză și sinteză, o bogată experiență a vieții și a oamenilor, imaginația psihologică a personajelor și caracterelor, dramatismul situațiilor, atitudinea obiectivă care are la bază înțelegerea și simpatia pentru alții, oricât ar fi aceștia de diferiți, deosebiți față de noi, și nu în ultimul rând simțul compoziției care guvernează părțile unui tot sintetizate și integrate într-o compoziție unitară.

După cum Octav Botez remarca într-una din scrierile sale că literaturii noastre îi era aproape natural să nu producă până la Liviu Rebreanu un astfel de roman decât prin puține tentative de o valoare durabilă. Un astfel de roman poate fi considerat cel al lui Nicolae Filimon – “ Ciocoii vechi și noi ” , care pentru unii critici a reprezentat începutul romanului social, țn care se poate observa un anume simț de observație amestecat cu o serie de situatii false și de o simplitate naivă și tendențioasă.

Romanul “Viața la țară” de Duiliu Zamfirescu este considerat, de același Octav Botez, drept o încercare remarcabilă în care se poate observa analiza pătrunzătoare a autorului dar și scenele pline de duioșie și delicatețe. Una din condițiile esențiale ale geniului le lipsește însă ambelor romane amintite mai sus de O. Botez și anume obiectivitatea. În spatele fiecărui personaj, autorul cu sentimentele și înclinațiile lui personale este vizibil în fiecare moment. Pentru Vlahuță, numai proletarul intelectual este înzestrat cu însușiri, pe când reprezentanții burgheziei sun văzuți fie vicioși, fie ridicoli. În cazul lui D. Zamfirescu, simpatia sa pentru vechea boierime și vechile moravuri patriarhale, precum și disprețul său pentru cei ridicați de noua stare de lucruri, apar cu preponderență în mai toate romanele sale.

Pătruns de un înalt suflu etic, deși uneori greoi și neîndemânatic, Agârbiceanu încearcă să redea în “ Arhanghelii ” un colț din viața Ardealului, fără a reuși însă evitarea unor exagerări sau zugrăvirea unor tipuri convenționale.

Acolo unde nu au reușit pe deplin atâția scriitori de valore, Liviu Rebreanu pare a fi fost mai norocos printr-o operă care însumează mulți ani de muncă. Nuvelele și schițele sale cu personaje luate întotdeauna din drojdia societații, dovedeau un ales simț de obsevație și de analiză, reunite intr-o înclinație spre detaliu trivial și spre o formă de realism brutal și rece. Prin prisma acestor calități, cu greu ar fi reușit cineva să-l întrevadă pe romancierul de mai târziu.

Titlul romanului “Ion”, unul dintre cele mai de succes romane scrise de L. Rebreanu, poartă numele personajului principal, arătându-ne prin aceasta că nu avem de-a face cu un roman biografic, ci mai de grabă cu unul dramatic. Lupta lui Ion de a pune mâna pe pământurile lui Vasile Baciu, cu toate fazele ei : bătaia cu George, seducerea Anei, cearta cu Vasile, refuzul acestuia de a-i da pământurile, gonirea Anei, împăcarea cu Vasile, apoi sinuciderea Anei, moartea copilului urmată de patima violentă a lui Ion pentru Florica, urmată de uciderea lui de către George, toate acestea cuprind situații de un real dramatism, formând doar unul din aspectele romanului. Paralele cu tragedia lui Ion, și împletindu-se mereu cu dânsa, se desfășoară alte drame, cu personaje ce aparțin de data aceasta “domnilor”, inteligenții satelor și orașelor ardelene. Conflictul surd dintre familia învățătorului Herdelea și preotul Belciug, sforțările învățătorului de a-și asigura viitorul fetelor, lupta lui de fiecare zi cu mizeriile pe care i le făcea stăpânirea și cu greutățile vieții, activitatea zbuciumată a tânărului Titu de a-și găsi calea, ca și acea unică și îndărătnică țintă a lui Belciug de a ridica o biserică, toate acestea conturează fazele esențiale ale romanului “Ion”.

Episoadele numeroase și scenele variate, dau acestui roman în două volume, proporții neobișnuite în literatura română și adevărate dimensiuni de frescă. Acțiunea romanului deși uneori laxă și puțin strânsă, nu lâncezește niciodată în mersul ei, iar interesul cititorului pentru soarta personajelor rămâne susținut și viu, chiar până-n clipa deznodământului.

Rebreanu reușește să combine și să alterneze descrieri, narații, analize, portrete, dialoguri așa încât caracterul personajelor principale să se dezvăluie treptat în trăsături din ce în ce mai lămurite. Autorul nu intervine niciodată direct pentru a analiza sau explica discursiv psihologia personajelor, ci zugrăvește numai atitudini sau gesturi, lăsând astfel personajele să vorbească și să interacționeze în raport cu mediul. Încă de la începutul romanului și pâna la finele acestuia, personajele nu prezintă vreo notă falsă, iar atunci când evoluează sub influența împrejurărilor, așa cum este cazul lui Titu și al Laurei, ele rămân aceleași, manifestându-se în fiecare împrejurare prin vorbe, acțiuni sau gesturi potrivite cu firea și situația lor.

După cum O. Botez remarca L. Rebreanu poseda acea imaginație psihologică și sintetică total deosebită de cea plastică, creând astfel personaje animate de o logică internă, însușire fără de care un scriitor nu poate reda decât o viziune exterioară a personajelor sau, uneori, chiar fantasme lipsite de suflul adevărat al vieții.

O altă mare însușire a marelui nostru scriitor Liviu Rebreanu este obiectivitatea. Un observator minuțios și pătrunzător, care asemenea unui om de știință exactă, se supune cu totul obiectului. Privirea senină și clară nu este tulburată de înclinări de ordine subiectivă și personală, care ar putea falsifica viziunea și simplifica și deforma realitatea.

În acest roman nu avem de-a face niciodată cu personaje abstracte, care ar putea întrupa o anume virtute sau un viciu, îngeri sau demoni pe care nu i-am întâlnit nicăieri în experiența noastră. Eroii romanului sunt oameni plămădiți din pasta comună, având fiecare, în proporții diferite atât defecte cât și calități, lumini și umbre, indisolubil legate de trecătoarea noastră existență. Autorul nu are aversiuni pentru unii și preferințe pentru alții, ci caută să înțeleagă cât mai bine realitatea și să o redea cu fidelitate, îmbrățișând pe toți, dacă nu cu simpatie, ci cu un interes egal și cu o comprehensiune largă.

Natura în romanul lui Rebreanu nu apare foarte des deoarece autorul este mai cu seamă interesat de oameni. Dar în momentul în care este zugrăvită, ea servește întotdeauna la încadrarea unei stări sufletești sau chiar la explicarea acțiunii. În roman întâlnim și aspecte ale satului sau diferite priveliști ale vieții câmpenești, redate nu fără culoare sau relief. Uneori natura pare umanizată, însuflețită, ca în pasajul în care Ion contemplă pământurile, pasaj străbătut de un oarecare suflu poetic

Stilul reprezintă una din cele mai vulnerabile părți din operele lui Liviu Rebreanu, deoarece acesta nu reușește să se ridice la înălțimea puterii de observație și de pătrundere a personajelor de care autorul dă dovadă.

Excelent în dialogurile în care personajele vorbesc în fiecare moment potrivit cu firea lor și clasa socială din care fac parte, autorul reușește să redea ceva din fizionomia lor sufletească. Stilul însă este lipsit de descrieri, narații sau analize de primul rang, nu are strălucirea întâlnită la M. Sadoveanu sau G. Galaction și nici sobrietatea sau clasicismul lui Brătescu.

Stilul lui Rebreanu e lipsit de o puternică notă personală, iar imaginile sale care ilustrează de obicei o stare sufletească, au întodeauna un caracter explicativ și prozaic : deprimarea lui Herdelea în urma suspendării lui, sau scena în care Ana își dă seama că nu mai are nimic de așteptat de la viață.

Cu toate acestea este ceva ce nu se poate nega stilului marelui scriitor Liviu Rebreanu, și anume : puterea de a crea viață. Prin acumularea unor detalii mici și triviale, dar semnificative, redate într-o formă banală, vulgară și neîngrijită uneori, înceată și greoaie pe alocuri, Rebreanu reușește să însuflețească o scenă, să dea viață unui caracter.

Dacă prin atmosfera morală a romanului și prin psihologia personajelor care au o viață interioară simplă, clară și lipsită de ascunzișuri și chiar de profunzimi, de orice dispoziție spre visare sau misticism, romanul lui L. Rebreanu are în el un fond latin sau sudic, prin lungimea lui neobișnuită, prin compoziția mai mult difuză decât concentrată, prin prozaismul amănuntelor, prin stilul său lipsit de strălucire, se aseamănă mai mult cu romanele de sorginte germană decât franceză.

Romanul “Ion” este o operă de o masivă și solidă construcție, în care nu găsim poezie, delicatețe și nici subtilitate, ci forță, bogăție și viață. Cu toate lipsurile și scăderile artistice de care a dat dovadă romanul lui L. Rebreanu, acesta rămâne totuși o operă serioasă și onorabilă, un adevărat roman după formula naturalistă, rămânând în literatura noastră cunoscut ca romanul Ardealului.