Romanul Ca Discurs de Autoritate Publica

ROMANUL CA DISCURS DE AUTORITATE PUBLICĂ

Bestsellerul comunist –

Romanul ca discurs de autoritate publică

Bestsellerul comunist –

ARGUMENT

În epoca postmodernă se vorbește tot mai mult despre noțiunea de bestseller . Numeroși autori contemporani sunt nominalizați , de-a lungul anului la această secțiune , iar literatura europeană cunoaște cel mai bine acest fenomen : Cântec de gheață și foc , de George R.R. Martin , Jocurile Foamei , de Suzanne Collins, Golul visător , de Peter F. Hamilton, Doctor Sleep , de Stephen King și Silozu , de Hugh Howey , sunt doar câteva din publicațiile care au produs un impact major asupra publicului – receptor . În perioada comunistă nu se poate spune că exista o piață efectivă a circulației literare. Cel mai răsunător succes l-a cunoscut Marin Preda , cauzele au mai fost discutate de instanța criticii românești, deși structura compozițională și narativă a romanelor sale au stârnit și stârnesc și azi deprecieri . Dar oare o scriere de tip bestseller are întotdeauna o tehnică narativă de calitate ? Care sunt subiectele ce trebuiesc abordate ? Ar trebui să fie savant tratate ? Ce așteptări are un cititor ? Îi sunt aceste satisfăcute ? Și poate cea mai gândită interogație : există o rețetă a succesului ?

Iătă că această lucrare își propune să identifice acele segmente care ar fi putut influența conștient sau nu receptorul operelor prediste . Proiectul își propune să aducă lămuriri suplimentare vizazi de operele care au avut un succes colosal la public : Delirul și Cel mai iubit dintre pământeni . Desigur că opera lui Preda a fost comentată și recomentată , totuși există unele aspecte , care ar trebui analizate , mai debrabă , în contextul actual , întrucât în perioada de referință nu au mișcat interesul nimănui , fiindu-le a minimalizate rolurile .

Deși , în epocă s-a vorbit mult despre opera lui Preda și a fost îndelung analizată , sub criteriul esteticii literare, tratarea psihologiei și sociologiei cititorului a rămas un subiect nediscutat până astăzi . Lumea modernă acordă o mare importanță fenomenelor sociale și psihologice , căutând factorii care determină o acțiune .

Mi-am început, așadar demersul literar prin citirea sau recitirea acestor romane. Studierea temei a fost o decizie bazată pe o curiozitate firească , aș spune eu . Cu toții știm de rolul nefast al dictaturii regimului comunist , de intruziunea acestuia în toate câmpurile unei societății ( literar – artistic, social , economic , și chiar politic , aș spune , deoarece nu mai există o libertate de exprimare a opțiunii politice ) , de estetica pe care acesta o impunea scriitorului . În aceste circumstanțe mi s-a părut normal să caut să analizez acele divagații , care nu s-ar fi încadrat în tipologia stereotipică –ideologizantă a regimului comunist.

În primul rând , am început să citesc articole care se aflau în proximitatea acestor subiecte . Am citit , desigur , și texte oficiale , de critică literară , de autoritate , cum s-ar spune.

În planul inițial lucrarea cuprindea discutarea unor aspecte ca : statutul literaturii în comunism , criza politică a reprezentat și o criză literară ? , avem o literatură estetică în comunism ? , ce probleme aduc în viziunea cititorilor cele două romane ? sau ce chestiuni presupune succesul? . Demersul lucrării a presupus , așadar , o cunoaștere sociologică , psihologică și literară.

Elaborând teza mi-a dat seama că trebuia să rediscut contextul istorico-literar românesc . Pentru acesta am avut la dispoziție : Literatura română sub comunism ( Eugen Negrici ) , Istoria critică a literaturii române ( N . Manolescu ) , Privilighenția – Instituții literare în comunismul românesc ( Ioana Macrea – Toma ) , Scriitori români de azi ( E. Simion) , etc. De asemenea , constituirea identității autorului din Siliștea – Gumești a reprezentat o parte de referință a lucrării , întrucât în aceste circumstanțe se va contura autoritatea autorului , poate cel mai valoros scriitor de proză postbelică , dar , cu siguranță , cel mai cunoscut , judecând după numărul de volume tipărite și vândute .

În partea a doua a lucrării am avut în vedere analiza minuțioasă a romanelor . Am vorbit , de astfel , și de reacțiile pe care acestea le-au provocat în presa străină ( Der Spiegel și Literaturnia ) . Am încercat să aduc spre analiză alte puncte de vedere și alte situații , pe care ar putea să le evidențieze sau pe care romanele le-au ținut în subsidiar .

În ultima parte am ținut să abordez perspectivele receptării .Mi-am propus să răspund unor probleme curente și astăzi pentru un fenomen pe care-l aduce literatura . Am abordat cartes din perspectiva unui fenomen social .

În privința redactării am respectat normele oficiale , academice . Am atașat note de subsol ( care sper eu să aducă informații suplimentare ), texte sau citate din documente literare. Comentare textelor s-a bazat pe structura unei analize tipice de text literar , deci poate fi considerată o analiză de tip descriptiv .

CAPITOLUL 1 „ Exegeze estetice , literare și ideologice ”

Criza politică = criză literară ? Statutul literaturii în comunism

Eugen Negrici consideră că această etapă istorică este împărțită în mai multe segmente de interes : etapa stalinismului integral ( 1948 – 1953) , etapa destalinizării formale ( 1953 -1964 ) , etapa relativei liberalizări ( 1964 -1971 ) și etapa naționalismului comunist .

Prima perioadă , perioada aniilor `50 este delimitată în profida unei agitații produse de reprezentanții puterii , este , de fapt , perioada unui discurs de criză . Opinile despre criză diferă în funcție de cercetător : pentru Paul Hazar, criza începe la sfârșitul secolului al XVII-lea , pentru Tudor Vianu epoca de criză începe de la delimitările teoretice ale lui Auguste Conte .

În secolul al XX-lea , istoria crizei românești este legată de criza culturii din Răsărit, în special în planul literaturii , datorată intervenției brutale a regimului comunism . Datorată în întregime regimului politic , dar negată de acesta , ca atare, tema crizei devine un tabu și este interzisă .

În mod paradoxal , reprezentanții Puterii nu permiteau libertatea de a se vorbi despre o suferință a literaturii, deși textele de autoritate culturală au fost interzise, negate sau excluse din sfera culturală . Partidul credea într-o nouă cultură , deci într-o nouă literatură , astfel , Partidul nu simte o criză culturală majoră , ci se limitează la producerea , aproape mecanică , distorsionată a unei literaturii , puțin spus , inferioare . În aceste circumstanțe , s-a vorbit despre o moartea a literaturii , care survine odată cu moartea tuturor libertăților , dar mai ales odată cu îngrădirea reprezentării și a libertății de exprimare. Dar , cine constată acest fapt literar , și mai ales , cui îi succintă interesul ?

În planul românesc cultural , vârfurile au fost neglijate , iar cultura a fost absorbită de ideologia marxistă de tip rusesc , vorbindu-se foarte mult de făurirea ,, omului nou ” . În acest context, în anii `50 , literatura canonul realismului socialist a subjugat celălalte genuri literare și a impus o nouă înfățișare , o nouă abordare și o ideologie literară . Acesta obliga scriitorii să redea realitatea impusă de partid , ducând la ceea ce Eugen Negrici numește o literatură aservită comunismului . Perioada a purtat și numele de ,, perioadă proletcultistă , proletară , perioada realismului socialist , literatură militantă sau umanism socialist ” , ale cărei principii estetice se îngustau la ideea formării unei culturi „ pur proletare “ și care respingea întreaga moștenire culturală a trecutului, având în mod obligatoriu , ca suport o dictatură .

Regimul comunist s-a impus în Romania cu ajutorul tancurilor Armatei Roșii , iar singura formă de literatură acceptată oficial a fost cea de ,, propagandă și agitație” . În viziunea lui Lenin și după o perioadă, și a lui Stalin , literatura a reprezentat un teritoriu ce trebuia în mod obligatoriu cucerit și controlat , în scopuri ideologice. Atingerea țelului politic se făcea prin reluarea maniacală a unor teme și subiecte , care nu reprezentau nici un fel de interes pentru instanța scriitoricească , singurul scop fiind , de fapt , adularea excesivă adusă partidului și reprezentanțiilor acestuia. Poziția intelectualului a fost , de altfel , foarte importantă pentru comuniștii români sau sovietici . Prin urmare , partidul a folosit un arsenal de metode de seducție , pentru a-l face pe scriitor să se afiliere în mod voit și conștient .

Negarea , ruperea față de tradiție, azvârlirea și marginalizarea culturii românești a început cu ofensarea scriitorilor consacrați precum : L. Blaga, T. Argh℮zi, G. Călin℮scu.

Prima acțiune împotriva înaintașilor, este publicarea în ziarul ,,Scânteia” a unui articol numit ,,Poezia putrefacției și putrefacția poeziei” (1948) , prin care Sorin Toma aduce prejudicii de ordin ideologic poeziei lui T. Arghezi, dar prin care se urmărește atacarea întregii literaturi interbelice . Soarta lui Arghezi, o vor avea și alți scriitori , ca : Lucian Blaga , Vasile Voiculescu , Mircea Eliade , ș.a. Unii aleg să plece în exil , alții sunt complet interziși, iar unii sunt parțial acceptați – numai cu anumite opere.

Ce s-a propus în schimb? Valoarea a fost înlocuită cu non-valoarea, scriitorul numai servește esteticului, conștiinței, frumosului, devine un propagandist, lipsit de talent, tact, viziune, credințe proprii. Literatura cunoaște perioada sa cea mai nefastă , scriitorii de o calitate sub mediocră sunt propuși ca modele.

Și scriitori importanți au abordat teme și subiecte ce pot fi încadrate în ceea ce Eugen Negrici denumea „ literatură aservită în etapa destalinizării formale” , ca o formă de concesie față de regim . În consecință , din punctul lui Eugen Negrici și nu numai , Marin Preda a făcut două concesii literare , prima prin publicarea nuvelei Ana Roșculeț : ,, cu scopul de a atenua protestele criticilor de partid iritați de naturalismul volumului de debut ( Întâlnirea din pământuri ) și pentru a-și proteja opera” . Cu toate acestea :

„ ea nu a domolit energia demolatoare a inchiziției literare, care avea nevoie de cazuri exemplare propice exercițiului mistic al cântăririi devierilor de la normă ”.

În opinia criticului, cea de-a doua concesie este susținută prin publicarea nuvelei „Desfășurarea ”, pe care a scris-o din dorința de a reliefa oarecarea afiliere la ideologia literară comunistă , căci simțea în jurul său presiunea avertismentelor repetate transmise fățiș de reprezentanții Puterii nemulțumite de rezistența primelor cărți la clișeizarea estetic – ideologică a noii literaturi . În orice caz , actul de scriere al unor autori unor opere înscrise în sfera ideologică comunistă a fost asociată cu abilitatea autorului de a folosi ideologia pentru a distrage atenția de la el , astfel , o nuvelă ca Desfășurarea a înlesnit politic , apariția Moromeților . E. Simion este mai liniștit când analizează nuvela, el consideră că nuvela Desfășurarea nu ar fi aservită propagandei, ci că aceasta reprezintă :

“ un progres față de nivelul prozei din epocă cu teme similare . Câteva fenomene sociale din epoca noastră sunt bine prezentate, și nuvela se ridică incontestabil peste muntele de proză sociologică, schematică, comună din epocă . Procesul moral mai general este acela, adeseori adus în discuție, al dezalienării țăranului . Pe acest fenomen , mai larg , Marin Preda încearcă, în modul său caracteristic, să fixeze o structură tipică. Conștiința independenței, bucuria, demnitatea și celelalte decurg de aici. Nuvela, judecată în sine, e antrenantă, scrisă cu vervă, cu o notă de ironie ”.

E . Simion exagerează , totuși , cu elogierea poeziei , devine chiar ridicol în încercarea de a înfățișa poezia într-o altă lumină , iar prin aceste fapte deformează optica receptorului.

În perioada dintre 1964-1974 , schimbarea priorităților propagandei au creat culturii un mediu ușor diferit de cel precedent, sunt revalorificate filoanelor naționale ale culturii, poziția intelectualilor este importantă pentru regim , și se caută chiar închereiea unui pact între scriitori și reprezentanții regimului , de altfel scriitorii au posibilitatea de a relua formal contactele cu țările occidentale , iar arta pare ca merge în direcția unei autonomii față de directivele politicii oficiale . Este un context prielnic pentru puterea scriitoricească , căci cenzura nu pare a mai fi la fel de tensionată , iar scriitorii își adună curajul și încearcă o nouă abordarea a literaturii . De fapt prin aceste fapte , testează limitele regimului . În poezie e mai vizibilă recâștigarea teritoriului liric, însă proza se înscrie într-un proces mai greu și mai anevoios de regenerare . Aria scriitorilor s-a lărgit , au apărut tineri cultivați și influenți , ca Matei Călinescu și N. Manolescu .

Venirea la putere a lui N. Ceaușescu a creat anumite oportunitatăți , spre care au manifestat interes majoritatea scriitorilor . În cadrul ședințelor plenare , denunțarea abuzurilor lui Dej , a favorizat deschiderea unei căi prin care se puteau dezvălui adevărurile crude . Decrierea ,, obsedantului deceniu” presupune veridicitate , autenticitateși normalitate . Setea autorilor de a lua în posesie adevărul politico-social și nevoia lui Ceaușescu de a se desprinde de trecut și de a face un cult din personalitatea sa au făcut posibile accesul spre o noi teme și abordări literare . La fiecare prozator ce își consolidează cariera după 1964 (Marin Preda, E Barbu , D.R . Popescu ) se resimte dorința de revanșă . Marin Preda tratează cu ironie ideile unanim acceptate , este dezgustat de convingerile mediocre , neclare și fără autenticitate ale partidului justițiar și aflat în permanență în posesia adevărului echivoc. Însă , și după 1964, frica se menține vie, chiar și parțial , în mediile scriitoricești , iar impulsul relevării adevărului total este direcționat spre înfățișarea unui ,, adevăr mărunt și inofensiv” .

După 1971, de fapt , odată cu apariția Tezelor din iulie 1971 de la Mangalia literatura resimte un nou proces de îndoctrinare , scriitori s-au temut de reintroducerea curentului realismului socialist , de care , ne despărțiserăm de nu foarte mult timp. Adrian Păunescu își readuce aminte ce disperare l-a cuprins pe Marin Preda , atunci când a auzit că va fi reintrodus realismul socialist :

,, Îl frământa , așadar gîndul că s-ar putea să se reintroducă – în mod obligatoriu – realismul socialist . Nu mai dormea nopțile . [… ] Și am fost împreună , într-o zi pe care cultura română a viitorului va trebui s-o cinstească [….] – Dacă introduceți realismul socialist , eu mă sinucid ! ” .

Deși acești ani au reprezentat un declin față de anii anteriori , literatura română a continuat procesul de modernizare și europenizare . Din punct de vedere ideologic , această perioadă reprezintă un regres major privind influența politicului asupra literaturii , iar cu această ocazie , literatura a câștigat teren : formulele artistice s-au îmbogățit , a apărut proza de imaginație și metaliteratura . Cu alte cuvinte , literatura apelează la procedee moderne și manifestă tendința de a se omogeniza stilistic . Pe celălalt palier , procesul relevării adevărului continuă , iar scriitorii sunt în căutarea unor strategeme sau formule defensive , care să le permită ca opera lor să fie tolerată , dacă nu în totalitate acceptată . Negrici folosește termenul de literatură tolerată și oferă ca exemplu romanele lui Augustin Buzura Fețele tăcerii ( 1974 ) , Petru Popescu Prins ( 1969 ) , Copiii Domnului ( 1974 ) , Dulce ca mierea e glonțul patriei ( 1973 ) , Constantin Țoiu , Galeria cu viță sălbatică .

Deci , în c℮℮a c℮ priv℮șt℮ ultima p℮rioada lit℮rară în istoria comunistă, s℮ poat℮ vorbi d℮ o înc℮rcar℮ d℮ r℮id℮ologizar℮ politică. P℮ntru că c℮nzura își ℮x℮rcită din nou funcția, mulți scriitori ap℮l℮ază la limbajul simbolic, aluziv, ca o formă d℮ dizid℮nță . Propaganda nu mai av℮a ℮f℮ct, iar int℮l℮ctualitat℮a își codifică limbajul p℮ntru a-și ℮xprima av℮rsiun℮a față d℮ r℮gim. Acum, lit℮ratura as℮rvită nu mai ar℮ ac℮℮ași pond℮r℮, iar cititorii sunt foart℮ int℮r℮sați d℮ ad℮vărul istoric și social. N℮grici spun℮a că Pr℮da l℮-a d℮schis scriitorilor ac℮st ap℮tit prin publicar℮a romanului “Delirul”, în car℮ ℮voca mom℮nt℮ istoric℮ ℮vitat℮ sau tratat℮ sup℮rficial d℮ istoricii oficiali. P℮rsonajul principal, pl℮acă din sat să-și facă un rost, la Bucur℮ști ajung℮ ziarist și străbat℮ m℮dii div℮rs℮, pril℮j p℮ntru autor să r℮constitui℮ mom℮nt℮ din instaurar℮a dictaturii militar℮ sau din r℮b℮liun℮a l℮gionară.

Astf℮l, av℮m doua dir℮cții important℮ în critica ac℮st℮i p℮rioad℮, una car℮ căuta mobiluril℮, motiv℮l℮ p℮ntru car℮ o astf℮l d℮ lit℮ratură a fost scrisă, și alta c℮ vr℮a să s℮ r℮zum℮ la un ℮st℮tism pur, dar car℮ nu r℮uș℮șt℮ să of℮r℮ o privir℮ globală asupra ac℮st℮i p℮rioad℮ atât d℮ controv℮rsat℮ .

Marin Preda – Construirea identității lui Marin Preda în context comunist

În 5 august 1922, în Siliștea-Gumești, județul Teleorman se năștea cel care avea să fie unul dintre cei mai importanți scriitori din perioada comunistă . Marin Preda a rămas până astăzi unul din cei mai apreciați scriitori ai literaturii române postbelice. Deși literaturii română îi datorează atât de mult , autorul și opera lui reprezintă în continuare ținta unor critici de multe ori contradictorii :

„Preda avea răbdare , imensă răbdare cu colegii lui mai tineri A și spus , într-un interviu , că trebuie să-i dai șansa unui om să repare o greșeală…Nu se grăbea să încheie , după primul semn de inamiciție , un contract de dușmănie pe viață…N-a dus lipsă cu toate acestea de adversari hotărâți să-l scoată din literatură . Să-l scoată, pur și simplu. Cînd a apărut volumul al II- lea din Moromeții ( 1967 ) , o campanie vastă și brutală a fost organizată împotriva cărții . I se reproșa totul , începând cu priceperea de a scrie . Am avut sentimentul că asist la o tentativă de asasinat literar…. Au fost , din fericire , forțe literare care l-au apărat , acum și mai tîrziu , pe prozatorul care nu greșea cu nimic altceva decît că avea

un talent care provoca, exaspera pe unii dintre colegii lui.

Contextul istoric ne face atenți cu privire la perioada în care a scris și s-a afirmat Marin Preda , o perioadă în care spiritul creator era subjugat puterii și ideologii politice . Autorii erau în căutare a unui model cât mai verosibil cu putință atât pentru sine , cât și pentru reprezentanții ideologici , iar acest model a fost creat magistral de către un țăran , Marin Preda . Volumul său ,, Moromeții ”, incontestabil , a fost cea mai puternică operă predistă . Tatăl autorului reprezintă prototipul .

După cum ne dăm seama , artele aveau cel mai mult de suferit, căci doctrina comunistă a căutat să se legitimeze pe sine prin cultură . Funcțiile literaturii s-au piedut , iar textul literar a devenit în cel mai bun caz , un text de informare , și sigur, de propagandă . În comparație cu alte sectoare ( sectorul economic, indrustrial , social ) , sectorul literar –artistic nu era vital pentru România comunistă , important era rolul social al artei , dar care , de astfel , era diminuat . Era o situație specifică regimurilor comuniste totalitare , de a constrânge intrarea valorilor simbolice literare sub incidența estetismului și al ideologiei despotice. Problema pe care o aduce în discuție , în mod voit sau nu , Marin Preda este înfățișată , de fapt , de procesul de autoconstrucție pe care trebuia să-l aibă în vedere orice autor , care nu dorea afilierea propriu – zisă la ideologia ce funcționa ca o instituție a cenzurii.

Primele scrierii prediste stârnesc interesul criticii din aceea perioadă , dar nu promiteau nimic bun esteticii literare . De aceea , două dintre nuvele au fost văzute ca niște concesii pe care autorul le-ar fi făcut Partidului. Radu Cosașu nu crede în atitudinea partinică a lui Preda , ci atribuie tot demersul , contextului istorico-literar :

,, Degeaba e vorbită , azi , de rău , Desfășurarea . Trebuie să nu fi trăit timpurile acelea , sau să le fi uitat , pentru a vedea în ea numai o nuvelă conformistă . E ușor , foarte ușor , să vorbești ( pe ) din afara timpului” .

Marin Preda s-a impus în literatura română prin crearea unui personaj care nu se înscria în tiparele ideologice comuniste , și anume , țăranul șovăitor ( Ilie Moromete ) . Cenzura nu a anticipat un astfel de personaj . Pentru critica cenzurii , personajele puteau fi : fie personaje negative – chiaburii , reprezentanții burgheziei , fie positive – reprezentanții clasei muncitorești , țărănimea .

O altă latură predistă este cea manifestată față literatura psihologică și de analiză interioară . Interesul pentru ea este vădit și îi simțim prezența atât în romane cât și în nuvelele și schițele din timpul tinereții scriitorului :

„Practic vorbind, nici un scriitor cred că nu ignoră, indiferent de modalitatea inovatoare pe care o experimentează, optând de pildă pentru analiza psihologică, utilitatea fundamentării ei pe fapte, sau dimpotrivă, dacă aglomerează fapte numeroase, are grijă să le interpreteze de așa manieră, încât cauzalitatea psihologică să nu lipsească… ”.

Marin Preda cercetează oamenii , le urmărește mișcările , îi studiază fir-a- păr , astfel , el reușește să realizeze două personaje , devenite de –a lungul istoriei literaturii române , un laitmotiv literar . Problema țăranului , animat de crezurile sale, și cea a intelectualului incapabil de a se adapta într-o societate coruptă, refulează și în decadele comuniste. Ilie Moromete și Victor Petrini sunt cele mai reușite exemple, chiar dacă provin din medii diferite.

Sunt voci care neagă calitatea operei lui Marin Preda în contextul literaturii române, de altfel , sunt și mulți care cred că romanul Cel mai iubit dintre pământeni ar fi lipsit de valoare artistică .

După cum am amintit mai sus , la 5 august 1922, în comuna Siliștea Gumești se năștea viitorul scriitor, Marin Preda. Peste 8 ani se înscrie la școala primară din aceeași localitate urmând ca în vara lui 1937 să meargă cu tatăl său să susțină examenul la o Școală Normală, din Câmpulung Muscel. Din cauza miopiei nu este admis . Pleacă , din sat, sfătuit de ,, un fals librar” și și-a continuat studiile la Abrud și apoi la Cristur-Odorhei , dar nici acolo nu are mai mult noroc. În urma Dictatului de la Viena , Școala Normală din Odorhei este desființată , iar Preda ajunge la Școala Normală din București. Ultimul an de liceu îl face la București. La București îl are profesor pe Vladimir Streinu, pe care nu-l place , deși nu știe de ce.

Din tinerețe manifestă dragoste pentru literatură, citește din Balzac , Descartes, Stendhal , Dickens , Ibsen , Joyce , Proust , Musil , Kafka , Gide , Camus , Biblia ” , ,,Mizerabilii ” , ,, Dialogurile lui Platon ” și din autorii americani și ruși ( Tolstoi , Dostoievski ) :

,, Lectura extinsă și intensivă constituia regimul său de viață în măsură egală cu desprinderea scrisului zilnic . Citea cu pasiunea unui adolescent , fascinat de mirajul cărții , de parcă el însuși n-ar fi fost de-acum autorul atâtor și atâtor cărți oferite altor pasiuni adolescentine . Citise , în sensul cel mai strict al cuvânt , toate , da, toate cărțile marilor clasici antici și moderni , inclusiv pe cele minore , și le ținea minte pe toate nu numai în ,, atmosfera” , în ,, impresia ” lor generală , cum îndeobște se întâmplă , dar în corporalitatea și în întregimea lor, scenă cu scenă , personaj cu personaj , detaliu cu detaliu . ”

De altfel , Lucian Raicu susține că lectura lui Preda nu s-a limitat doar la sfera literaturii :

„ Era , se știe , din ce în ce mai interesat de viața politică , de istorie , de actualitate, de luptele de partide , devenise un fel de savant în materie . Cărțile de istorie, sociologie, poitologie de cea mai mare autoritate îi umpleau camera de lucru , făceau stivă nu numai în rafturi , pe scaune, masa de lucru , dulapuri , dar și pe o întreagă jumătate a patului dublu pe care dormea cînd putea dormi”.

Valeriu Cristea și Constantin Noica au dovedit că Marin Preda era un cititor experimentat , atent la nuanțe , cu o cultură solidă . În anii 1940 asistă la mișcările politice ale vremii, iar peste decenii le înfățișează în Delirul, un roman al generației sale și al unei perioade sumbre al istoriei noastre :

,, Înainte să ajung să o fac eu , istoria tulbure și amenințătoare dădea buzna peste noi ” , scrie prozatorul în romanul autobiografic Viața ca o pradă ( 1977 ) .

În 1942 este angajat corector la ziarul Timpul, cu sprijinul poetului Geo Dumitrescu. În același an încercase să publice poemul Întoarcerea fiului rătăcit , dar fusese oprit de cenzură , debutează totuși cu schița Pârlitu.

Astf℮l, cit℮șt℮ în c℮naclul Sburătorul , condus d℮ Eug℮n Lovin℮scu, cât℮va schiț℮ :

„ Citisem în cenaclu o bucată intitulată Calul, scrisă cu o duritate pe care ulterior am pierdut-o. Lui Lovinescu nu i-a plăcut, dar avusesem noroc să-i citesc la altă ședință o nuvelă mai tradițională, intitulată De capul ei, și pe care Geo Du-mitrescu o reținuse s-o publice în efemera sa revistă Albatros, dar pe care n-a mai avut timp s-o publice, preferîndu-l în numărul acela — auzi dumneata ! — pe Nic. Smeureanu ! Lovinescu a exclamat de cîteva ori în timpul lecturii, cu vocea lui subțire și senină : „Are talent!… Are talent! ” .

În schiț℮l℮ din 1942 : Calul, Strigoaica, Salcâmul, Noapt℮a, La câmp și Coliba s℮ într℮v℮d℮ int℮r℮sul scriitorului p℮ntru spațiul rural, p℮ d℮ o part℮, și p℮ntru obs℮rvațiil℮ psihologic℮ p℮ d℮ alta.

În timpul petrecut prin redacții a cunoscut , o femeie , N.S , soția unui alt gazetar, cu care a avut o relație de zece ani. Din scrisorile păstrate reiese frământarea de ordin psihologic a unui tânăr îndrăgostit , care poate rata a face o mare operă literară . Între 1946 -1948 participă la mai multe concursuri de creație literară , unul dintre acesta îl și câștigă ( concursul de Cultură Națională) .

Anul 1948 ℮st℮ anul d℮ d℮but în volum a lui Marin Pr℮da. Întâlnirea din pământuri , cartea este apreciată de Ov. S. Crohmălniceanu și de prozatorul Petru Dumitriu , ℮st℮ o ultimă creație până ca regimul nefast să-și impumă propriile direcții. Văzut℮ înrămat℮ în ac℮℮ași cart℮, schiț℮l℮ și nuv℮l℮l℮ din Întâlnirea din pământuri par să spună acum mai mult℮ d℮spr℮ ℮s℮nța lor și d℮spr℮ capacitat℮a artistică și int℮l℮ctuală a scriitorului.

Conjunctura politică d℮ atunci ar fi tr℮buit să-l facă mai atent p℮ Marin Pr℮da și să-l înd℮mn℮ să într℮prindă c℮va p℮ntru a nu pi℮rd℮ șansa d℮ a mai publica c℮va p℮ viitor , căci era vizibil că volumul său nu aducea nimic în acord cu r℮gimul politic aflat la put℮r℮. Scriitorul, însă, este nepăsător până când, o întâmplar℮, r℮latată în Imposibila întoarcere, l-a d℮t℮rminat să scri℮ schița Desfășurarea :

„ Prin 1952, mă aflam la Tușnad într-un prim concediu adevărat din viața mea. Un prieten foarte neliniștit în conștiința lui, neliniște pe care n-o înțeleg nici azi, mă avertizase prin luna mai a aceluiași an că dacă nu scriu imediat ceva prin care să fac să dispară norii unei maladii literare inventate de care mi se legase numele (naturalism !) și în care nepăsător pluteam, voi fi exclus din Uniunea Scriitorilor și maladia literară se va transforma în una politică. Atunci va fi grav. — N-am acuma chef să scriu, i-am spus. Nu vreau să fiu scriitor. — Ești scriitor, mi-a spus el. Tot trebuie să scrii. Scrie acum. — Ce să scriu ? — Du-te pe la țară, vezi ce e, și scrie . R℮ușis℮ să mă n℮linișt℮ască și p℮ min℮. M-am dus p℮ la țară, dar nu la min℮ în sat, ci p℮ und℮va prin Moldova, în r℮giun℮a Huși, și acolo la primări℮ am văzut o sc℮nă (…), … și pl℮când spr℮ Sinaia, am scris ac℮astă schiță, car℮ av℮a vr℮o douăz℮ci d℮ pagini și se num℮a D℮sfășurar℮a”.

Unii cred că , prin această schiță , scriitorul s-a afiliat în mod voit ideologiei , alții că , s-a aflat într-un moment de decădere , când de fapt aceasta a reprezentat o concesie minoră făcută de prozator pentru a-și putea asigura o oarecare liniște interioară .

La o analiză mai atentă , nuv℮la dezvăluie o structură compozițională tipică literaturii ideologice comuniste . R℮zultatul a fost înlăturar℮a „norilor d℮ naturalism” și pr℮gătir℮a unui t℮r℮n agr℮abil Moromeților.

Astf℮l, prin capacitat℮a d℮ adaptar℮ la noil℮ condiții, Marin Pr℮da r℮uș℮șt℮ să public℮ în anul 1955 primul volum al romanului Morom℮ții, roman c℮ va sfida tipar℮l℮ vr℮mii atât prin pasul său îndrăzn℮ț d℮ a reinventa mod℮lul prol℮tcultist cât și printr- o nouă viziun℮ a vi℮ții țărăn℮ști .Critica românească a vorbit mult despre construcția personajului principal , Ilie Moromete, ca un alter-ego al scriitorului.

După succesul cu Moromeții , autorul abordează alte medii , vrea să devină un autor serios, care poate aborda tematica citadină. Primul roman cu subiect citadin este Risipitorii , publicat în mai multe variante . Prin Risipitorii înc℮arcă o luptă cu sin℮ însuși, în dorința d℮ a găsi un stil propriu car℮ să-l r℮pr℮zint℮, vrea să devină un scriitor profesionist .

Între timp apare și romanul Intrusul , care înregistreză și el un ecou în epocă, datorită recunoașterii de care se bucura deja autorul .

În martie 1970 s-a înființat Editura Cartea Românească , iar Preda a fost numit director și a rămăs în această funcție până la moarte . După 1970 începe să pregătească romanul Delirul , care apare în 1975, după îndelungi documentări. Cartea a avut un fenomenal succes de public , dar și acest roman a cunoscut mai multe ediții . Receptarea vede prin aceasta deconstruirea istoriografiei românești actuale , camuflată sub egida aniilor 1950 . În publicațiile vremii apar reacții violente , mai ales în cele sovietice. O parte din critica literară contestă pe motive politice romanul, convinși ca M . Preda ar fi încercat să reabiliteze imaginea lui Ion Antonescu . Încercând să echilibreze lucrurile , în ediția a doua , scriitorul introduce o scurtă istorie a unui tânăr revoluționar ucis la Jilava, dar comentatorii de la Europa Liberă au văzut în acest personaj pe Nicolae Ceaușescu , ceea ce a dus la repudierea lui Preda .

Hărțuit din toate părțile , când cititorii așt℮ptau cu n℮răbdar℮ volumul al II-lea al Delirului, Marin Pr℮da se vede obligat să părăsească proiectul și să publice în 1977 romanul autobiografic Viața ca o pradă :

„Chiar dacă ar℮ caract℮r autobiografic, Viața ca o pradă poat℮ fi consid℮rat un roman indir℮ct. Est℮ d℮ fapt romanul scri℮rii unui roman, căci ampla conf℮siun℮ ℮st℮ d℮t℮rminată d℮ căutar℮a dramatică a unui subi℮ct p℮ntru o viitoar℮ cart℮”.

Până la apariția Delirului nici un istoric nu a scris atât d℮ mult d℮spr℮ g℮n℮ralul Ion Anton℮scu. D℮ fapt, romanul ar℮ o d℮schid℮r℮ largă, d℮scriind principal℮l℮ ℮v℮nim℮nt℮ din Europa în mom℮nt℮ d℮ gr℮a cumpănă p℮ntru bătrânul contin℮nt și anum℮ c℮l d℮-al II-l℮a război mondial. Cart℮a nu pr℮tind℮ a fi un docum℮nt istoric, ci ℮st℮ o ℮xc℮pțională r℮alizar℮ artistică bazată p℮ cr℮ativitat℮a și intuiția scriitorului și, d℮sigur, p℮ dov℮zi istoric℮ incont℮stabil℮.

Delirul a exercitat o mare influență asupra opinii publice încât , iar după publicar℮a sa, jurnaliștii îl copleșeau întruna p℮ Marin Pr℮da cu ac℮℮ași într℮bar℮, și anume când va scri℮ volumul II. În conjunctura politică imediată, autorul se vede nevoit să abandoneze acest proiect . Ar fi fost Marin Pr℮da în star℮ d℮ a abandona o cart℮ car℮ ℮ra atât d℮ mult așt℮ptată , mai ales că primul volum s℮ înch℮i℮ brusc, când ℮v℮nim℮nt℮l℮ istoric℮ ℮rau în plin d℮lir d℮ fapt . Part℮ a doua a romanului D℮lirul ar fi îns℮mnat pentru mulți înfățișarea regimului de după 1950 , căci nu putea urma altceva . Dar ar fi putut publica prozatorul un astf℮l d℮ roman când apariția primului volum a stârnit scandal de la Moscova până în Germania ? E, d℮ci, d℮ la sin℮ înț℮l℮s că Marin Pr℮da așt℮pta timpuri mai favorabil℮ p℮ntru a scri℮ volumul doi al romanului D℮lirul, poate și p℮ntru a da atunci lovitura d℮ grați℮ comunismului.

Din nefericire , Marin Pr℮da s℮ sting℮ din viață înaint℮ d℮ a-și duc℮ planul său la bun sfârșit. R℮f℮rindu-s℮ la ac℮astă cart℮ a romanci℮rului, Mihai Ungh℮anu va spun℮:

„Unicul proi℮ct cu ad℮vărat ℮șuat al lui Marin Pr℮da rămâne cel legat de romanul Delirul”.

Cel mai iubit dintre pământeni ℮st℮ ultimul roman scris d℮ Marin Pr℮da și r℮pr℮zintă, pentru mulți , romanul care i-a adus sfârșitul tragic, pentru unii neelucidat nici astăzi . Eug℮n Simion num℮șt℮ romanul „total”:

„Nu roman – fluviu (…), nici roman – ciclic (…), ci roman total: romanul unui d℮stin car℮ asumă o istori℮, romanul un℮i istorii car℮ trăi℮șt℮ printr-un d℮stin” .

Prezentat ca un text memoralistic , și totodată biografic , naratorul își scri℮, în închisoar℮, itin℮rarul vi℮ții sal℮ d℮ până la ar℮star℮a și închid℮r℮a sa . Forma literară a jurnalui întărește confesiunea lucidă a unui om pe care șansa 1-a ocolit , eroul , închis pentru crimă își povestește întreaga viață ; excepție fac ultimele pagini redate de avocatul lui Petrini.

Volumul întâi se deschide cu meditația asupra morții :

,, Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător. Vorbesc de moartea naturală, care adesea e o dulce ispită” .

Discursul filozofic continuă pe tot parcursul romanului . Ieșit din prima pușcărie , Petrini cumpără o revistă de filozofie , dar în care nu găsește discursuri filozofice , ci doar dezbateri despre lupta de clasă . De altfel , un alt fapt literar ,care contrazice ideologia comunistă , este reliefată de conturarea secundară a activiștilor de partid : Mircea , Vaintrub. Preda înfățișează , de fapt , toată mascarada comunistă vorbind despre același tipar , torționarul .

Reprimarea intelectualului este tratată obiectiv și clar : construirea Canalului Dunăre- Marea Neagră din ordinul lui Stalin , unde a fost reprimată toată intelectualitatea românească , operațiile de eliminare efectuate de regimul comunist – noul decan al facultății este un anume Vaintrub, medic stomatolog devenit peste noapte, profesor de marxism , unele discipline sunt scoase din planul de învățământ , iar cel mai puternic om din facultate este caloriferistul, devenit secretar de partid :

,, Funcționa o comisie de epurare în oraș , dar nu mă gândisem și nu știam până în ce limite se epura , credeam că erau epurate doar cărțile naziste și rasiste , ceea ce mi se părea firesc. ,, Vrei să spui , o întrebai pe Matilda , că se epurează și cărțile de filozofie ? ” ,, Bineînțeles ! … Se epurează și clădirile ”, continuă Matilda. ,, Cum clădirile ?! făcui eu mirat . ,, Da, clădirile”.

,, Ce e , mă Gheorghe ? Adică ce s-a întâmplat ? De ce ai venit ? … Tovarășe Stalin , i-am răspuns , și am început să-i spun tot, pe șleau…. Ce să facem ? Cum să procedăm , tovarășe Stalin ? ,, Uite , Gheorghe , mi-a spus , ce-ți sugerez eu să faceși voi . Întâi : chstiunea cu țăranii care urcă prețurile : fă o nouă reformă monetară și luați-le banii îndărăt . …Doi : în chestiunea cadrelor burgheze care râd de voi și lansează anecdote reușite …. Și mă luă de brat și maduse în fața unei mese cu harta României în relief , executată special pentru această întâlnire . El luă în mână un băț , îl puse pe undeva pe lângă Cernavodă, și apoi de-acolo făcu harști cu el până pe lângă Constanța. Pe aici , zise , faci un canal care să lege Dunărea de marea Neagră , și îi trimiți acolo să-l sape pe toți ăștia care râd de voi” .

Cel mai iubit dintre pământeni ar℮ o amplă construcți℮ ℮pică ( 3 volume , peste 1000 de pagini ) . Roman al „un℮i conștiinț℮”, al „unui ℮rou car℮ cr℮d℮ în put℮r℮a spiritului și în mitul f℮ricirii prin dragost℮”, C℮l mai iubit dintr℮ pământ℮ni rămân℮ a fi și în continuar℮ una dintr℮ c℮l℮ mai discutate scrieri al℮ lit℮raturii român℮ .

În planul sentimental , viața autorului a fost destul de tumultoasă : în anul 1954 începea o idilă , la mare , cu tânăra poetă Aurora Cornu, dar căsătoria celor doi a durat până în 1959 . Ei literatura română îi datorează apariția romanelor Moromeților . Tot , în același an , în 1959 se căsătorise cu Eta Vexler , de care divorțează după șapte ani de mariaj , iar în anul 1968 , Preda se căsătorise cu Elena Mitev , cu care va avea doi copii : Nicolae și Alexandru.

1.3 Presupozițiile denaturării și contrafacerii artei .

” Ideologia este o funcție de distanță care separă memoria socială de un act inaugural care trebuie totuși repetat ; rolul său nu constă numai în a difuza convingerea dincolo de cercul de părinți fondatori , pentru a face un credo-ul al întregii grupări, ci și în a-i perp energia inițială dincolo de perioada de efervescență ”.

Plecând de la premiza de mai sus , pentru P. Ricoeur , ideologia este ,, o artă a probabilului și a persuasivului ”.

În România , instaurarea regimului comunist, a avut grave repercusiuni asupra literaturii, obligată să devină instrument de propagandă și agitație în mâinile unor oameni suficient de abili încât să realizeze marea ei influență asupra cititorului. În felul acesta, scriitorului i se lua ceea ce avea mai de preț: libertatea de a scrie. Literatura aservită ideologiei comuniste impune realismul socialist, curent literar care va marca proza românească între anii 1948-1989. Directivele Comitetului Central, prin critici literari solidari cu ideile Partidului Comunist, dictează scriitorului despre ce să scrie, cum să scrie, când să scrie. Literatura devine acum un instrument de manipulare politică, de propagandă, de influențare a opiniei publice și este controlată sever de către cenzură.

Temele impuse de către noul regim sunt: prietenia româno-sovietică, lupta membrilor Partidului Comunist împotriva fascismului, eliberarea României de sub jugul dominației străine, realizările mărețe ale națiunii române sub conducerea Partidului, lupta poporului român împotriva exploatării de către cei bogați, complotul împotriva socialismului, lupta binelui cu răul, apărarea țării, patria în primejdie, speranța într-o viață mai bună, trecutul nobil, marea revoluție din agricultură și industrie, epurarea țării de rămășițele moșierimii și burgheziei, eliminarea exploatării omului de către om, mărețul erou comunist și sacra lui misiune, lupta pentru dezvoltarea zonelor defavorizate, munca pe șantier, lumea proletarului, viața satului, dar și a orașului, colectivizarea, solidaritatea, viața eroilor clasei muncitoare, proletarul din fabrici și uzine, intelectualul de origine rurală, apostolatul în lumea satului, munca pusă în slujba comunității, lumea studențească etc.

Motivele literare din operele de propagandă sunt: conducătorul salvator, omul nou – comunistul, mama eroină, soldatul, activistul de partid, dușmanul cotropitor, vizitele de lucru, tractoarele, combinele, colectivele, blocurile, căminele studențești, școlile, fabricile, strungurile, combinatele etc.

Elementele nesănătoase sunt excluse din literatură, așa cum sunt excluse și din viața reală: rămășițele burgheziei, decadentismul, estetismul pur, formalismul, modernismul de sorginte occidentală, retragerea în turnul de fildeș, autonomia, singularitatea, pesimismul, intelectualul superior.

Esteticul nu mai cunoaște aceeași dezirabil ca în interbelic , ci devine o parte componentă a ritualului politic , este anexat de către ideologic, astfel încât artistul este obligat să coboare din turnul său de fildeș în marasmul vieții cotidiene, pentru a conlucra la construirea unui destin mai bun pentru poporul său. Vechiul concept “utile et dulce” este readus în discuție și transformat în idealul suprem al artistului, obligat să-și pună talentul în slujba neamului său. Misiunea lui nobilă este de a trezi în omul obișnuit, necultivat sentimentul sublim al solidarității umane.

În perioada interbelică artistul avea o situație privilegiată. Pe lângă faptul faptul prozaic că unii artiști reușesc, în sfârșit, să devină independenți financiar și să-și câștige existența strict din vânzarea operelor, fără a mai fi nevoiți să apeleze la ajutorul unor Mecena și să li se subordoneze acestora, ei reușesc să-și păstreze autonomia în gândire, ba chiar să creeze o elită a intelectualității, menită să țină ridicat stindardul artei. Această elită desprinsă de vulg și de contingent cucerește niște privilegii, care îi vor fi mai apoi luate, cum ar fi: crearea noțiunii de artă pentru artă, conform căreia artistul are posibilitatea de a crea doar pentru pura plăcere estetică, fără a avea în vedere vreo utilitate a actului creator. Singura servitute pe care o acceptă este aceea față de frumos. Profund spirituală, această servitute îl face să acceadă la lumea divină care se manifestă prin intermediul artei.

Noul regim denunță evazionismul, idealismul, intelectualismul, lipsa de finalitate și de ancorare în prezent a literaturii interbelice moderniste. Atei, total ancorați în profan, comuniștii nu vor înțelege această sublimare a ființei prin intermediul esteticului și vor urî tot ceea ce este peste puterile lor de înțelegere și care îi umileau prin inaccesibilitate. Căci arta pentru artă nu este un domeniu care poate fi luat cu forța, nu este un obiect din lumea materială atât de iubită de comuniști, pe care să poată să și-l însușească prin forță brută, ci, dimpotrivă, este o lume pe care intuitiv ei o resimt superioară și pe care, dacă nu o pot cuceri, sunt nevoiți să o distrugă.

În perioada interbelică artistul își permitea tot felul de libertăți, cum ar fi să experimenteze dadaismul pentru simpla plăcere de a se juca, de a sfida norocul și de a friza absurdul, să inventeze suprarealismul evadând în lumea visului, să scrie poezie pură din dorința de a recrea verbul dintâi, divin, pierdut din vremuri imemoriale, să calculeze folosind nu cifrele, ci cuvintele în ermetismul ce reducea lumea la un număr, să adere la principiul sincronismului, fără să se simtă umilit că imită geniile occidentale, să instaureze autenticitatea rămânând în sferele înalte ale lumii ideilor și necăzând în banalitățile și prozaismul care îi așteaptă pe cei ce urmează comandamentele de moment. Artistul își câștigase un teritoriu numai al lui, peste care domnea cu grația unui suveran și nu depindea de înțelegerea unui lector de multe ori obtuz, pe care spre stupefacția celui din urmă și spre deliciul celui dîntâi el îl inducea de multe ori în eroare. Creatorul se apăra de intruziunea politicului în artă, prin stratageme ingenioase, spre propriul lui deliciu și spre stupefacția unui cititor ce nu reușea întotdeauna să țină pasul cu inovațiile sale. Artistul nu scria pentru marele public, era chiar disprețuitor și ironic indulgent cu un receptor care nu devenea neapărat și un decodor al mesajului ascuns cu atâta măiestrie, menit să fie înțeles doar de către cei asemeni lui. Își permitea luxul de a fi uman și de a-i lăsa pe ceilalți să trăiască după bunul lor plac, fără să îi silească să îi aprecieze o operă pe care nu o înțeleg.

1.4 Oficializarea scriitorilor în conformitate cu modelul sovietic . Privilegiul de a fi scriitor

În toate regimurile totalitare circulația sau transferul puterii se face în mod obligatoriu, descendent . Puterea politică subminează toate rangurile funcționale ale unei societăți și implementează o nouă ideologie cu caracter doctrinar .

În România , departamentele de creație înglobează o tradiție venită pe filonul modelului sovietic. Cauza este identificată în contextul istoric, țara noastră pierdu-se la ,, masa verde “ al doilea razboi mondial, intrând sub incidența Uniunii Sovietice .

În cartea sa , Ioana Macrea-Toma vorbește despre nașterea scriitorului sovietic și înființarea unei instituții literare în Uniunea Sovietică , concretizată la cinci ani după venirea la puterea a lui Lenin, care avea ca scop , învățarea creării unei literaturi . În ,, Organizația de partid și literatura de partid” , Lenin avea în vedere organizarea unei Uniuni a Scriitorilor , numită Tânăra Gardă , ulterior schimbând-și de mai multe ori numele , care avea ca obiectiv atragerea tineretului cu spirit creator , într-o organizație controlată ideologic . Dintr-un alt punct de vedere , organizațiile literare sovietice urmăreau îndeaproape activitatea literară , în special cea reprezentată de geneția tânără , pentru a avea câți mai mulți adepți.

În România , Uniunea Scriitorilor a apărut din reorganizarea a două departamente culturale . ,,Revoluția culturală” își are rădăcinile în anul 1934 , când ideologul sovietic Jdanov trasează caracteristicile realismului socialist. Din punctul de vedere al Sandei Cordoș , acesta este momentul de apariție al crizei în literatura română și rusă a secolului al XX- lea. Raportul propunea o etapă a unei estetici concentrată pe tipul de reprezentare , care trebuia să înfățișeze exclusiv veridicul , iar scopul principal al artei trebuia să vizeze formarea unei conștiințe ideologice . După o perioadă pur ideologică , în toate ramurile culturii , și nu numai, în anii 1970 , odată cu așa-zisa liberalizare, scriitorul primește un alt statut instituțional. Paleta avantajelor sale ,ca scriitor afiliat în cadrul ideologiei Partidului se mărește : avea acces la asistență socială, la pensie, la burse pentru călătorii în străinătate , îi erau protejate drepturile de autor .

În categorizarea autoriilor accedeau și cei care nu produceau eficient și care nu erau nici devotații regimului : categoria membrilor suspendați. Stagiarii trebuiau să dea dovadă de „ două lucrări valoroase” .

Instituția Fondului Literar a creat mai multe avantaje pentru scriitorul comunist. Ajutorul era reprezentat de : acordarea de împrumuturi pentru perioada de pregătire a operelor literare , acordarea diverselor pensii , crearea cooperativelor sau a caselor de odihnă , sanatorii, etc. Pe lângă acestea , scriitorul mai putea accede și la alte forme de subvenție : îi erau plătite deplasările în străinătate, putea lua împrumuturi nerambursabile , iar primirea unui premiu literar asigura creatorilor o bună calitate a vieții . Premiile literare erau mai mici decât Premiile de Stat, dar era considerate aducătoare de prestigiu și de o anumită valoare simbolică.

Cantitatea de carte tipărită era importantă în circuitul literar , mai ales după 1960 . Exista o relație de dependență a Uniunii și a Fondului Literar față de literatura beletritică , căci Uniunea încuraja publicarea( cantitatea ) și nu calitatea sau alte deziderate. În 1969 valoarea Timbrului literar a fost dublată , iar după 1970 a avut loc o scădere a beneficiilor , obligând scriitorul la o sporire a numărului cărții. În subsidii , pensiile acordate scriitorilor cu prestigiu depășesc de patru ori venitul mediu din domeniul cultural .

1.5 Rolul editorului și circuitul publicațiilor

Un scriitor nu depinde doar de recunoașterea valorică din partea colegilor , ci și de reușita de a se promova pe piața cărții. Circuitul publicațiilor era influențat de statutul și componenta scriitoricească , dar mai ales de rescrierea operelor, datorată în special structuri cenzurii și impactului ei totalitar asupra artelor. Scriitorul simțea că de pretutindeni era urmărit de aparatul cenzorial . Controlul literaturii creea tensiuni asupra scriitorului , care oricum era presat de dorința de afirmare într-un cadrul neprietenos . Critica inițială era importantă pentru scriitorul novice și acționa asupra personalității , acaparând orizontul de așteptare. Pe de altă parte , calitatea de membru al Fondului Literar sau al Uniunii Scriitorului era esențială pentru exercitarea meseriei de autor . Legiile privind autorul promiteau o oarecare liniște materială celor care publicau . Răsplătirea autorilor se făcea , având în vedere : operele needitate dar acceptate de Uniune , sau dacă acestea erau folosite în anumite scopuri ( editare, reprezentare, etc) .

Coala de autor pentru romane se plătea cu 1300 – 2800 de lei , iar versurile se plăteau cu sume între 3000 și 8000 de lei. Toate plățiile se făceau prin intermediul Fondului Literar . În acest context , editorul se bucură de cea mai mare autoritate . Cenzura se manifesta , desigur , și prin numărul de tiraje . Invocarea unor motive ca: lipsa hârtiei , diminuarea fondurilor , tarifarea diferențiată sunt percepute ca forme subtile de cenzură . Când în 1971 se vorbea despre reintroducere realismului socialist , autoritate editorială a reacționat vehement , deși Ceaușescu a mărit drepturile de autor. Marin Preda s-a declarat , în continuare nemulțumit de funcționarea editurilor , în special , datorită plafonului impus , susținând că , astfel , a fost nevoit să publice lucrării slabe, iar , în altă ordine de idei , atingerea plafonului atrăgea cu sine scăderea calității operei.

În acest peisaj deruntant , vedeta deceniilor șapte – opt a fost Marin Preda . Sumele fabuloase pe care le obținea reprezintau , totodată , recunoaștere talentului său , atât din partea colegiilor , cât și din partea oficialitățiilor , care-i aprobau suplimentări de tiraje. Pentru romanul Delirul i-a fost autorizat inițial un tiraj de 35 000 de volume , la care s-au mai adăugat 90 000. Pe scena literară românească , Delirul a stârnit numeroase contradicții , dar în ciuda acestora , autorul ar fi încasat pentru acest romanu nu mai puțin de 581 000 lei . Succesul autorul s-a datorat popularității de care acesta se bucura de ceva timp , cât și premiilor pe care acesta le-a obținut de-a lungul carierei literare : cele două premii ale Uniunii Scriitorilor și cele două Premii de Stat. Și Moromeții lui Preda s-a bucurat de succes , fiind editat în 1961 în 50 145 de exemplare.

Cu excepția tirajelor lui Marin Preda , în ultima decadă a regimului nu se mai permiteau tiraje de mari proporții . În mod paradoxal , se pare că în anii 1960 – 1970 , datorită puterii sociale de care se bucurau , sunt publicați autorii considerați dușmanii partidului . Romanul lui N. Breban , Animale bolnave, atinge cota de 60 000 de exemplare; Augustin Buzura a fost un alt scriitor care s-a vândut ca pâinea caldă , obținând venituri de peste

300 000 de lei , iar Constantin Țoiu cu volumul Galeria cu viță sălbatică ar fi încasat

400 000 de lei , adică echivalentul unei case ; un ultim răsplătit ar fi fost Marin Sorescu , plătit pentru cele 60 000 de exemplare.

În aceste împrejurări , consecințele asupra vieții literare au fost în număr de două :

cartea devine o marfă

succesul unui autor depindea de cota lui de piață sau de relațiile interpersonale pe care le avea cu diverși reprezentanți .

În aceste circumstanțe se poate spune că exista , în subsidiar , o economie a trocurilor . De exemplu , Augustin Buzura se vindea la pachet cu scrieri ideologice , iar romanul Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda , un melanj acid de introspecții sociale , politice și erotice valora ,, la negru” cât un salariu mediu ( 1500 de lei) sau cât trei kilograme de cafea .

CAPITOLUL 2 „ BESTSELLERUL COMUNIST ”

2.1 Redescoperirea istoriei . Romanul ca document istoric. Delirul

Romanul Delirul a suscitat mult interesul de-a lungul timpului. Apariția lui a avut un ecou larg atât în țară, cât și în străinătate. Publicul tânăr era avid să afle informații cu privire la o epocă despre care nu se știau prea multe. Cei mai bătrâni, cei care trăiseră evenimentele în mod direct, nu știau nici ei prea multe, deoarece experiența acestora fusese una marginală, fără cunoașterea evenimentelor din culise. Tematica inedită, așadar, face ca romanul să fie considerat de chiar cititorii săi un roman subversiv, care îi face complici. Situația este de-a dreptul incitantă. Așadar romanul lui Marin Preda apărea pentru a umple un gol pe care toată lumea îl resimțea, sătulă de luările de poziție oficiale atât ale istoricilor, cât și ale scriitorilor. Acesta este unul din principalele motive pentru care romanul a fost, poate, opera cu cel mai mare succes la public din istoria literaturii române.

Pe de o parte, s-au emis ipoteze cu privire la geneza acestui roman, a cărui existență s-ar datora încercării prozatorului de a se elibera de ideologia comunistă și de a salva cu adevărat istoria, fără perfidiile textelor oficiale. Pe de altă parte, sunt voci care susțin că romanul ar fi fost scris la comanda lui Ceaușescu, din dorința acestuia de a-l reabilita pe mareșalul Antonescu și de a face din el un erou, o personalitate marcantă a istoriei poporului român. Sunt simple presupuneri, nu există dovezi clare care să confirme bănuielile. Dar tocmai această nebuloasă care planează asupra ultimelor romane predesciene suscită și mai mult interesul.

Occidentul a fost ofensat, având aceeași poziție cu rușii , deși în fond era adversarul lor . Ironia soartei face ca de această dată punctele lor de vedere să coincidă. Der Spiegel sugera că romanul ar fi fost scris la comanda lui Ceaușescu, care dorea să prezinte un conducător român vertical, incapabil de obediență față de marele Hitler.

Discutat la Moscova în Literaturnaia Gazeta i se reproșează părăsirea poziției oficiale, a dogmei. Rușii nu sunt de acord cu faptul că românii devin îndrăzneți și nu mai ascultă ordinele lor, încercând voalat să câștige cât mai multă independență. Iar generalul Antonescu, un om care a luptat împotriva lor nu putea fi acum privit ca un erou care s-a străduit să țină piept marilor puteri. Înclinația scriitorului de a-l prezenta pozitiv era un act de revoltă care cerea luarea de măsuri imediate.

Sovieticii, prin urmare considerau romanul un act de independență, o spărtură în zidul interdicțiilor, în timp ce nemții îl vedeau ca pe un act de supunere politică. Au fost și voci prietenoase, românești, care luau apărarea scriitorului, și care explicau succesul la public al operei prin talentul narativ al autorului și prin estetica autenticității, atât da la modă în perioada interbelică și la care autorul se întoarce. Într-adevăr autorul descrie o perioadă din propria lui viață, căci până la un punct Paul Ștefan, zis al Parizianului, este autorul însuși, tânăr venit la București pentru a-și face un rost în lumea gazetăriei și care privește avid tot ceea ce se întâmplă în jurul lui. Geniul asociat cu experiența directă a făcut posibil succesul uriaș al unei opere, care, altfel, ar fi rămas un simplu roman politic și atât. Tot acest voci care iau apărarea scriitorului vorbesc de Marin Preda ca de o conștiință, incapabil să asculte de comandamentele de moment, pentru care literatura este un act de o sinceritate absolută, o sinceritate care i-a adus prematurul sfârșit.

Marin Preda ilustrează prin intermediul romanului o teorie contrară marxism-leninismului. El consideră că istoria nu este făcută de mase, ci de către personalități. Iar Delirul prezintă două mari personalități, Hitler și Antonescu, oameni care au marcat secolul XX și istoria popoarelor în sânul cărora s-au născut. O altă teză avansată este aceea a delirului unor societăți la un moment dat, care propulsează în frunte personalități dermonice, venite să distrugă o lume bolnavă. Hitler este astfel, zămislit de către o istorie bolnavă, care își creează propriul călău. Eugen Negrici condamnă acest schematism în gândire, privind romanul Delirul cu o înțelegere îngăduitoare, găsindu-i suficiente lipsuri de natură ideologică :

“Din libertatea aceasta semiordonată a ieșit o carte scrisă în manieră tradițională, cu semiadevăruri, cu destule abile escamotări, dar fără răstălmăciri mârșave.” , de natură tehnică.

„ Conflagrația mondială, ciocnirile de armate terestre și asaltul aerian al Angliei sunt parcă scoase din documentarele de duzină. Încleștările de pe fontul bolșevic sunt descrise cu stângăcie”

sau de natură ideatică :

“Cam simpluț acest soi de fatalism țărănesc, dar, în orice caz, altceva decât materialismul dialectic și istoric oficial susținea în privințe cauzalității istorice”.

Romanul propune o nouă viziune asupra lui Antonescu. Acesta fusese una din personalitățile puse la index, se știau despre el destul de puține lucruri, toate tendențioase, care îl arătau pe mareșal ca avid de putere, cel care a dat țara pe mâna fasciștilor, care a împins România în război, care a refuzat să caute o soluție, atunci când era clar că nemții vor pierde.

Marin Preda, pasionat de istorie, cunoscând direct epoca respectivă, este scriitorul îndreptățit să chestioneze cu seriozitate evenimentele și să descopere noi perspective. El îl transformă pe Antonescu într-un erou tragic, marcat de răul veacului. Ofițer de marcă, intransigent și voluntar, el urcă treptele ierarhiei datorită calităților lui, fără a uza de metodele josnice la care apelau ceilalți. El câștigă respectul celorlalți prin dârzenie, cinste, muncă, iubire de patrie, realism, inteligență, corectitudine, simț al onoarei. Este singurul capabil să îi țină piept lui Carol al II-lea, creând un mit în jurul său, chiar înainte de a veni la putere. Când țara pierde Ardealul de Nord, Basarabia și Bucovina în urma Dictatului de la Viena și a Pactului Ribbentop – Molotov, însuși Carol al II-lea recunoaște că este singurul om care ar putea scoate țara din impas. Prin urmare regele îl aduce la putere, fără să bănuiască faptul că acest om va fi cel care îl va detrona și care va instaura dictatura militară. Vremurile sunt tulburi și el acceptă sprijinul legionarilor, fapt pe care îl va regreta mai târziu, când vede atrocitățile Gărzii de fier dezlănțuite. Marin Preda încearcă să surprindă psihologia unui om echilibrat, dornic să realizeze o coeziune a tuturor forțelor românești, pentru ca țara să fie capabilă să reziste în fața presiunilor externe. Confruntarea lui cu legionarii, pe care crede la început că îi poate controla, este pe larg analizată. Aceștia reprezintă o mișcare extremistă, care preferă să riște totul în vederea victoriei absolute. La început, el fusese atras de ei tocmai pentru calitățile care nu le lipseau, mai ales pentru puterea lor de sacrificiu, care părea o dovadă a bărbăției lor, dar care se dovedește doar iresponsabilitate. Lipsa lor de obediență, fanatismul, haosul pe care îl provoacă în țară îl fac pe Antonescu să regrete alianța cu ei.

Nici despre mișcarea legionară publicul larg nu știa prea multe. Istoria oficială îi considera niște trădători de neam, pe care comuniștii s-au străduit din greu să îi stârpească. Marin Preda confirmă aceste ipoteze, rămânând fidel mai vechii perspective. Legionarii sunt și în cartea lui incriminați, rămânând în continuare creatorii unei pete de sânge în istoria României, în ciuda naționalismului lor excesiv. Este posibil ca autorul să fi avut în vedere niște paralele cu atrocitățile comise mai târziu de către comuniști tot în numele națiunii.

În acest context Antonescu apare ca o figură tragică, omul care a încercat să salveze țara, cu prețul propriei vieți, pe care nici măcar istoria nu l-a iertat, omul neînțeles, trădat de subordonați, care a preferat să moară decât să încalce cuvântul dat, decât să-și trădeze idealurile. Romanul creează un brand Antonescu, începând cu umanizarea lui, ajungând la martirizarea lui și sfârșind cu sanctificarea.

2.2 În căutarea fericirii . Iubirea – pretext al adevărului istoric

Ca și în cazul Delirului, atunci când vine rândul să analizeze romanul Cel mai iubit dintre pământeni, Eugen Negrici găsește suficiente motive de nemulțumire, scoțând la iveală defectele notabile ale operei:

„Care e secretul forței demascatoare a unui roman care are destule, vizibile, slăbiciuni: puterea analizei mediocre – e răscumpărată doar de dramatismul sentimentelor, comentariile la tribulațiile istoriei sunt la fel de modeste ca în Delirul , momentele de filozofare mai degrabă jenante, narațiunea are un caracter mai degrabă eteroclit, iar numărul neobișnuit de mare în epocă, al scenelor senzaționale și erotice, ca și miza pe anecdotic și colportaj împing cartea în zona speciei romanului popular ( de tipul povestea vieții mele)”.

Totuși criticul îi recunoaște meritele considerându-l :

“cea mai viguroasă și mai impresionantă frescă a apocalipsei comuniste și a universului concentraționar din anii ̓50 ” .

Romanul s-a bucurat de un succes enorm, atât la apariția lui, cât și mai târziu. Motivele sunt mai multe: celebritatea autorului, fiind considerat de mulți cel mai valoros prozator al acelor decenii, tehnica pe care și-o rafinase cu timpul tot mai mult, înțelegerea profundă a mecanismelor după care funcționează cititorul, ca urmare a statutului său de director la editura Cartea Românească, caracterul autentic prin descrierea contextului mai larg, social și politic, căruia i se subsumează trama, sentimentalismul operei, acele “fioroase tragedii din dormitor”, așa cum bombastic le numește Ovid S. Crohmălniceanu. C Turturică expune în felul următor situația romanului:

“când a părut romanul Cel mai iubit dintre pământeni în librării, el s-a bucurat de atenția multor cumpărători. De critici nu mai vorbesc. Însă nu atunci s-a vândut cu nebunia, cu frenezia cu care a fost căutat și speculat la bursa neagră ci mai târziu, după ce autorul a dispărut. Se poate spune că moartea l-a făcut un autor mai celebru decât viața! (…) Dispariția maestrului a făcut ca romanul să ajungă în straturile cele mai de jos, poate chiar aculturale. Și, desigur peste hotare.”.

În acest roman Marin Preda descrie societatea românească din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, situând acțiunea în preajma „obsedantului deceniu” (deceniul VI). În cadrul analizei acestei perioade autorul face apel la propria-i experiență de viață, fără a realiza însă un roman cu accente autobiografice, așa cum sunt Moromeții, Viața ca o pradă, Marele singuratic.

Timpul evenimențial îl constituie anii 1945-1965, timpul narațiunii este anul 1965 (perioada detenției lui Victor Petrini), timpul enunuțării este cel al anilor 1977-1980 (anii în care autorul a scris romanul).

Romanul este scris în ce mai mare parte la persoana I. Personajul-narator este Victor Petrini, care în timpul celei de-a doua detenții începe să își rememoreze viața. Autorul nu se identifică cu naratorul. Marin Preda nu este Petrini. Totuși o mare parte din refelecțiile lui Petrini cu privire la sistemul politic al vremii, la activitățile literare ale vremii, la viața universitară pot fi atribuite lui Marin Preda. Petrini își transcrie experiența pentru că încearcă să o înțeleagă mai bine, dar mai ales pentru a se salva, arta fiind singurul mod de salvare care i se oferă și având un rol cathartic. După o serie de aventuri în care căutase fericirea prin iubire, după eșecul pe plan profesional, el își găsește liniștea în scris.

Funcția cathartică a artei o conștientizează el însuși:

”Știu însă că există pentru mine o scăpare: să fac să retrăiască în sufletul meu dulcea dorință de a intra în pământ, să retrăiască apoi marea dragoste pentru ea, suferințele îndurate și apoi puterea exaltării de a muri (…). Scriind simt că trăiesc și într-adevăr gândul morții inevitabile își diminuează puterea de a-mi îngrozi conștiința (…) nu trebuie să trăiești oricum” .

Petrini vorbește astfel despre sine:

„ Am fost un adolescent dur și turbulent”;

„îmi pierdusem demult credința în Dumnezeu și în viața viitoare”.

Ceea ce îl caracterizează în primul rând este luciditatea, fiind foarte conștient de ceea ce este și interesat să-i cunoască pe ceilalți. Realist, își dă deama de calitățile și defectele celorlalți, pe care le descoperă pe parcurs, nelăsându-se înșelat de aparențe. O altă trăsătură ce îi domină caracterul este demnitatea. Neacceptând compromisul, preferă să sufere, să fie marginalizat, decât să renunțe la codul său moral, devenind prototipul intelectualui integru din epoca comunistă.

Romanul are mai multe niveluri de receptare îmbinate într-un mod magistral de către un autor care știa cum să-și captiveze publicul și cum să-i hrănească atât nevoia de critică a sistemului social, cât și nevoia de melodramă. Romanul are în primul rând un caracter politic, cuprinzând o critică aspră a comunismului, care abuza de libertatea, demnitatea și fericirea omului. Puterea regimului totalitarist se bazează pe eficiența cu care impune celorlalți regulile sale, motivându-și atitudinea tiranică prin dorința de a instaura egalitatea semenilor. Idealul creștinilor de a trăi în armonie cu ceilalți este impus acum cu forța.

Comuniștii s-au aflat într-o poziție care s-a caracterizat pe rând prin naivitate, absurditate și ipocrizie. Unii chiar credeau în mitul fericirii tuturor prin eliminarea inegalităților sociale și financiare, uitând că cea mai mare diferență dintre indivizi este la nivel intelectual. În roman este descris un marș, motiv pentru autor de a prezenta figurile entuziaste și fericite ale unor manifestanți naivi, în opoziție cu cele nătânge ale altora care nu înțelegeau de ce se află acolo sau cu cele suspect de încântate ale oportuniștilor. Egalitatea era doar o mască sub care se ascundeau cele mai josnice aspecte ale indivizilor: prostia, parvenitismul, falsitatea, abuzul de putere, minciuna. Partidul comunist nu se instaurase la putere prin adeziunea maselor, ci prin forță, crimă și manipulare. Iar aceste fapte reprobabile erau motivate atunci când ele ieșeau la iveală prin sloganul „necesitatea istoriei”, un mod eufemistic de a-l cita pe Machiavelli și motto-ul său ”Scopul scuză mijloacele”.

Oamenii care nu acceptau să le fie știrbită libertatea erau eliminați dintr-un sistem care cerea supunere absolută în fața unei instanțe superioare și invizibile, care acționa prin niște agenți-marionetă, mulțumiți de poziția privilegiată pe care o aveau, dar stăpâniți de teama inconștientă că situația s-ar putea inversa:

„ochii săi orbi, holbați asupra mea, îmi făcură în mod straniu impresia, că pentru o clipă, implorau dintr-ai mei, care îl măsurau neclintiți și cu aviditate, adevărul acestei lumi, care îl urcase atât de sus, sugerându-i în același timp temerea, (…) că ar putea ajunge și el, la fel de vertiginos în locul meu. <Te văd. ești om ca și mine, spunea acest fulger de privire, dar eu trebuie să te condamn: știi tu de ce? Eu nu știu.>”.

Petrini este condamnat prima dată datorită unei confuzii. Autoritățile nu găsesc dovezi pentru a-l incrimina, dar nici nu vor să își recunoască greșeala. Sistemul se vrea perfect. De aceea îi inventează acuzatului o vină. Proces nu există, deoarece autoritatea sistemului nu poate fi contestată. Securiștii știu totul și pot totul, iar controlul asupra membrilor societății este deplin.

Critica sistemului comunist se face indirect, prin intermediul unui tip de limbaj aluziv. Este descris modul în care Lucian Blaga numit în text „marele poet și filozof” fără a i se indica numele, este demis din funcția de profesor universitar, deoarece nu a respectat indicațiile date de politicieni și nu a acceptat compromisul de a studia cu studenții o filozofie nulă din punct de vedere științific. Sunt învestiți cu putere și funcții de conducere oameni fără pregătire, capabili doar de discursuri în care să laude guvernul și pe renumiții filozofi socialiști Marx și Engels.

Destinul eroului este o punere în abis, o prefigurare a propriului destin . Felul tragic în care a sfârșit Marin Preda, în condiții încă neelucidate în întregime, are un paralelism izbitor cu evenimentele dramatice prin care trece personajul său, fapt care i-a frapat, bineînțeles, pe receptorii operei, cunoscători sau nu ale unor amănunte biografice. C. Turturică, un apropiat al autorului, în cartea sa Cum a murit Marin Preda, vorbește despre stările angoasante la care era acesta predispus:

„cu alte prilejuri, îmi dăduse de înțeles că se teme pentru soarta vieții lui. Și asta nu după ce i s-a vândut ultimul roman în librării, ci chiar înainte de a preda manuscrisul la tipografie.”

Cel mai iubit dintre pământeni este și un roman sentimental. Destinul eroului se configurează și prin intermediul raporturilor sale cu femeile, prin mijlocirea cărora Petrini încearcă să se cunoască și să se autodefinească. Nineta, Matilda, Căprioara, Suzy sunt diverse ipostaze ale unei feminități care nu se lasă prinsă în tipare. Ele sunt interesante atât prin misterul și ambiguitatea care le înconjoară, cât și prin capacitatea lor de reflectare a universului înconjurător, alcătuind un fel de joc al oglinzilor paralele. Petrini este văzut de o studentă ca o persoană lipsită de compasiune și înțelegere. Matilda are două viziuni cu totul diferite asupra lui: la începutul iubirii lor îl considera o persoană sensibilă și tandră, pentru ca mai târziu să îi apară ca o întrupare a celor mai josnice pasiuni.

Femeile nu reușesc să-i asigure fericirea decât pentru o scurtă perioadă de timp. Când relația sentimentală se prelungește apare oboseala, plictisul, monotonia și, mai ales, dezamăgirea. Din acest punct de vedere romanul lui Marin Preda se aseamănă cu romanul lui Camil Petrescu, unde la fel iubitele au mai multe fațete. Deci , acțiuniile lui Petrini se aseamănă cu cele ale lui Ștefan Gheorghidiu , din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război , căci protagonistul resimte apăsarea creată de cercul politic sau absurditatea care urmează să se instaleze și reduce demersurile analitice acordate căsniciei și Matildei . Atât eroilor, cât și lectorilor le este imposibil să descopere adevărata identitate a eroinelor. Zeul la care se închină ele pare să fie Proteu, un idol fatidic, deoarece în loc să le salveze, le transformă din zâne în personaje malefice. Legăturile lui Petrini au valoare gnoseologică, fiind niște experiențe care îl ajută să descopere ființa umană în complexitatea ei, dar și valoare ontologică, conștientinzând izolarea și insignifianța omului într-un univers în care fericirea prin iubire este efemeră, valorizată doar în eternul mit.

Reușita romanului și succesul la public se datorează acestor povești de iubire, care îl configurează pa Victor ca pe un desperado, care mizează tot ce i-a mai rămas pe iubire. Și, bineînțeles că pierde. Dragostea este ultima iluzie, ultimul pai de care se mai agață înecatul, care a pierdut totul: poziția socială, respectul semenilor, familia, prietenii, viitorul prosper sau măcar liniștit, ascensiunea pe plan profesional, sentimentul siguranței, confortul unui cămin etc. Îi mai rămâne doar lumea pură a iubirii, un miraj aflat mereu în fața ochilor lui, dar nicicând atins. Fiecare iubire sfârșește în cumplite dezamăgiri :

„Intensitatea paroxistică a sentimentelor și violența lor, nebunia iubirii care prinde în turbionul ei devastator existențele, ridicându-le în cer spre a le zdrobi mai apoi, toate acele porniri radicale, rareori prezente în literatura română, și care dau forța și profunzimea cărții nu s-ar putea explica dacă eroul nu ar găsi în iubire compensarea tuturor absențelor din viață.”

Finalul romanului aduce un tribut sentimentalului, căci, deși, de necontenite ori decepționat, el rămâne un optimist incorigibil, care prin citatul din apostolul Pavel transcende erosul , punându-și speranța în agape, iubirea divină.

Fiind un roman eseistic, reflecțiile sale asupra lumii literare din perioada comunistă au tendința critică a paginilor cu referire politică. Discuțiile lui Petrini și Ion Micu despre literatură relevă compromisul în care trăiește intelectualul, diferența dintre ceea ce gândește, spune și face. Intransigentul Ion Micu nu este decât un realist care acceptă să țină un discurs despre poezia lipsită de valoare a Ion Amăicălițului, decât să fie înlăturat de la catedră:

„Ceea ce nu înțeleg unii (…) e că în epoca noastră tragicul nu mai e cu putință, tragedia e mai mare, pentru că s-a degradat și, odată cu ea, noi înșine. Tragicul e sublim prin definiție, dar în zilele noastre sublimul este eliminat. Tragedia mai mare care rezultă nu înseamnă că aduce un sublim mai mare, ci în mod straniu, dispare, deși există.”

Fără a fi un tratat de filozofie, romanul discută câteva probleme de filozofie, punându-se accentul pe filozofia materialistă pe care o promovează comunismul și cea idealistă pe care marxism-leninismul o neagă. Petrini, deși nu are un program politic clar conturat în roman, este un gânditor idealist, convins că spiritul este peste tot în materie. Știind că deocamdată ideile sale nu vor fi acceptate, el scrie un tratat de filozofie pe care speră că îl va putea publica odată, fiind convins că regimul comunist nu va rezista mult timp. Literatura de sertar era un refugiu pentru intelectualul care nu avea voie să-și exprime liber opiniile ce contraveneau regimului.

Autorul este interesat de viața interioară a personajelor sale. Pentru a înțelege mai bine lumea, eroul se introspectează și îi analizează pe ceilalți. Pasajele în care se revelează profunzimea trăirii eroilor sunt ample și ocupă o mare parte a textului. Existența ascunsă ochilor profani este scoasă la vedere și disecată, fără a se ajunge la o concluzie și fără a se da un verdict. Unul dintre destinele cele mai spectaculoase prin monotonia și simplitatea lui, dar care își dezvăluie în final reversul, este cel al mamei lui Petrini. Analiza de tip freudian făcută acestui personaj aparent banal și mediocru este fără cusur. Femeie bigotă, ea își sublimează libidoul și își canlizează toată dragostea asupra copilului , care o va dezamăgi la fel ca și soțul ei. Frustrările și ura față de cei doi, pe care de-a lungul vieții reușise magistral să le ascundă, chiar și față de eul său sub masca blândeții și pioșeniei, răbufnesc cu intensitate maximă în preajma morții. Este momentul în care inconștientul se lasă vizualizat în toată hidoșenia sa, spre stupefacțaia singurului specatator ce reușește să îndure spectacolul, Petrini :

„Speriat, tata fugi, plecă de acasă și mă lăsă singur cu ea, după ce toate puterile îl părăsiră și care se dovediră atât de mici față de cele ale mamei, parcă deslănțuite, ținute sub obroc atâția ani, sublimate ai fi zis pentru totdeauna într-o nesfârșită dragoste pentru băiatul ei.”

Autorul este perspicace și atunci când se ocupă de o problematică mai rar tratată, și anume, psihologia copilului. Interesantă prin finețea ei este analiza relației tată-fiică, Petrini și Silvia. După despărțirea părinților, fetița nu se acomodează cu noua situație și se răzvrăteșete față de noul tată impus cu forța . Modul teribilist în care se comportă este o modalitate infantilă de a-și manifesta dezacordul și de a cere atenție. Tatăl este nevoit să acționeze cu tact pentru a o face să înțeleagă situația.

CAPITOLUL 3 ,, CONDIȚIILE RECEPTĂRII ”

4.1 Ingredientele succesului . Elemente ale culturii de loisir

Eugen Negrici în Literatura română sub comunism consideră că Marin Preda are spiritul unui luptător, nevoit să folosească armele adversarului. În forul lui interior probabil că nu a aderat niciodată la ideile comuniștilor, dar neavând puterea de a se opune fățiș, el învață o serie de stratageme prin care să dezvăluie publicului adevărul, fără ca cenzura să prindă de veste și fără a putea fi incriminat pentru acte subversive. Nu este singurul care uzează de astfel de metode, dar este, poate, cazul cel mai cunoscut. Scriitorii încercau să submineze încrederea publicului în lozincile partidului, dar o făceau indirect, subtil, pentru că nu-și permiteau o confruntare directă, apelând la mit, parabolă, alegorie, aluzie. Chiar și așa scriitorii își puneau viața în pericol, deoarece nici criticii oficiali nu erau niște naivi lipsiți de experiență.

Marin Preda a optat pentru o astfel de atitudine încă de la început, căci debutul lui în 1948 cu volumul de nuvele Întâlnirea din pământuri este criticat în publicistica vremii, din cauza inaderenței la realitățile vremurilor. Este condamnat deoarece el prezintă un țăran atemporal, sustras devenirii, aflat în conflicte general umane, fără nicio legătură cu lupta de clasă, colectivizarea și transformările pe care le aduce noul regim. Asemănările prozei sale cu cea americană, fapt care în timp va fi onorant pentru scriitorul român, acum este considerat un minus, recomandându-i-se să elimine o astfel de influență periculoasă și care îl plasează în categoria trădătorilor de neam și țară. Ovid. S. Crohmălniceanu, reputatul critic oficial, face următoarele observații:

“d-sa evocă lumea satelor și situează pe țăran în centrul preocupărilor sale. (…) Din nefericire, aici stă și marele pericol care pândește proza d-sale. Dacă d. Marin Preda a scăpat de tentația multor sisteme care-l vor fi tulburat e scrisul, nu e mai puțin adevărat că felul în care înțelege d-sa să aplice uneori realismul (…) arată că influențe străine, dintre cele mai periculoase, străbat conștiința d-sale.”

Ovid. S. Crohmălniceanu se pare că a fost, conform spuselor lui Eugen Negrici unul dintre

“personajele influente favorabile literaturii adevărate”, “care vor construi un sprijin constant și puternic, când tăcut, când manifest, pentru acest scriitor nărăvaș și îndărătnic, dar țăran de-al lor, ori de câte ori, mai târziu, își va dovedi – prin scrisul și prin atitudinea sa – inaderența la nemerniciile partidului.”.

Ana Selejan în Trădarea intelectualilor. Reeducare și prigoană îl citează și pe un anume Nicolae Corbu, care în Scânteia, celebra publicație a partidului, îl critică aspru pe autor pentru întoarcerea la operele burgheziei decadente și vine cu următoarele directive:

“Volumul Întâlnirea din pământuri, ajuns într-un sat sau pe șantier, nu învață nimic bun pe eventualii cititori, nu contribuie la lupta și munca generală pentru progres, ci trage înapoi. Însă dacă talentul autorului se va orienta bine pe viitor, printr-o adâncă muncă de lămurire și clarificare ideologică și artistică, vom putea aștepta de la Marin Preda opere pozitive, de reală valoare literară.”

Este clar modul în care opera critica oficială, nevoită să racoleze scriitorii talentați și să-i oblige prin diverse mijloace să servească interesele partidului. Iar Marin Preda, prin geniul său epic, prin interesul pentru lumea satului, precum și prin originile sale țărănești ar fi putut deveni instrumentul perfect în mâinile lor în scopul manipulării societății românești. Prozatorul avea nevoie de consimțământul partidului pentru a-și publica operele, prin urmare este nevoit să cedeze șantajului uneori, dar și partidul avea nevoie de înzestrările lui pentru a subjuga publicul cititor prin puterea cuvântului, astfel încât făceau unele concesii, lăsându-l să facă :

“ ceea ce fac marii romancieri, adică să stimuleze tensiunea narativă, căutând confruntările și avantajându-l, învrednicindu-l totdeauna și pe cel căruia nu—i dă dreptate ca personaj, (…), astfel încât cititorul să se simtă ademenit de spectacolul confruntării, să fie prins și înlănțuit.”

Succesul lui Marin Preda s-a datorat atât talentului său literar, cât și acelei lupte din subteran pe care el o ducea cu regimul. Rețeta succesului său este capacitatea de a combina cele două ingrediente, de a le doza în așa fel încât să ajungă la rezultatul scontat. Pacturile pe care le încheia cu cenzura, concesiile pe care le făceau ambele părți nevoite să conlucreze nu sunt cunoscute de către cititor nici astăzi, dar au fost dintotdeauna bănuite, făcându-l pe autor demn de admirație încă de pe vremea când trăia. Conștiința sa îi dicta să nu renunțe la a spune adevărul pe care îl știa și pe care cititorul merita să îl afle. Iar citiorul și-a răsplătit binefăcătorul prin adulația sa, prin venerarea acestor figuri maiestuoase prin curajul spiritului de jertfă de care dau dovadă.

Pe lângă faptul că succesul literar al lui Preda este reliefat de talentul său literar, romanele se axează și pe alte elemente care au prins la public. Un gen care atrage publicul cititor este reprezentat de romanul cu subiect istoric, iar fără echivoc , aceste romane prediste au un substrat istoric , în care se identifică cu ușurință evenimente din trecutul apropriat , cu valoare de adevăr și în prezentul scrierii. Romanul istoric pendulează între certitudine și adevăr , între ficțiune și document , iar acesta reprezenta un inconvenient pentru regimul aflat la putere ,care nu poate admite ca cetățenii să aibă o psihologie proprie și să aibe incertitudini. Pe de altă parte , romanul istoric avea un statut aparte în epocă . După 1964 se remarcă preferința editurilor pentru o literatură modernă sau politică . Romanele polițiste se vindeau în tiraje de 100 000- 150 000, astfel centrele librăriilor refuzau romanele muncitorești. Acest fenomen poate fi asociat cu nevoia adevărului istoric. Cititorul se afla în așteptarea zugrăvirii adevăratei istorii . Delirul și Cel mai iubit dintre pământeni au fost încadrate în această tipologie . Disputa în jurul romanelor a fost aprinsă în epocă , iar acest fapt la făcut atent pe cititor , ducând la cumpărarea masivă a volumelor .

Un alt gen de subiect care atrage publicul cititor este relevat de narațiunea melodramatică . Cel mai iubit dintre pământeni este construit pe schema unui astfel de tipar. Cele patru poveștii de amor , pe care le trăiește intelectualul , Petrini , provoacă interesul , mai ales din partea doamnelor . Perspectiva feministă caută , în astfel de opere , subiecte ca : iubirea și provocăriile pe care le aduce ea , trădarea, instinctul maternității , sacrificiul personal. Interesantă este și tipologia feminină . Aceste personaje se construiesc , oarecum în opoziție , una față de cealaltă, din punct de vedere intelectual , dar toate au un numitor comun , și anume abandonarea intelectualului și totodată decăderea acestuia . De exemplu , Nineta Romulus este prezentată de la început ca o femeie , cărei îi place să-și trăiască viața , în timp ce , Caprioara este prezentată ca o femeie deosebit de frumoasă , dar nu foarte inteligentă , căci reușeste să rămână însărcinată cu un medic , care o va părăsi ; inteligența i s-ar putea atribui , Matildei , o femeie instruită – arhitectă , dar care nu aduce naratorului liniștea conjugală , ci din contră adâncește abisul afectiv ; în sfârșit , cea de-a patra femeie , Suzy trădează o anume lașitate , condamând protagonistul la nefericirea totală . Citind romanul și având în față aceste melodrame , putem să-l parafrazăm pe Tolstoi , și să credem că în dormitor pot avea loc uneori tragedii mai teribile ca în istorie.

Discursul filozofic, deși slab calitativ , a atras o altă categorie de cititori . Receptarea romanul Cel mai iubit dintre pământeni s-a făcut prin toate mijloacele cu putință . Scriitorul a întrebuințat toate elementele unei culturi de loisir , și în felul acesta a satisfăcut orizontul de așteptare .

4.2 Receptarea socială = act al autorității scriitorului

Studierea literaturii presupune actul receptării . Opera literară se adresează , în mod constant , cuiva. De fapt , actul receptării este asociat de cele mai multe ori , cu calitatea , autoritatea și prestanța unui autor . Scriitorul nu creează pentru sine, ci pentru ceilalți . În acest context , autorul caută legitimarea și consacrarea prin receptorul său . Pentru un autor , act receptării este , poate , la fel de important ca cel al creării.

În perioada ideologiei comuniste a fi un scriitor renumit , putea să-ți aducă unele avantaje , dar putea , în mai mare măsură , să-ți producă și mai multe neplăceri , aflându-te sub atenta supraveghere a Securității . Un astfel de autor cu renume a fost Marin Preda . Notorietatea lui a incomodat regimul aflat la putere. Dosarul de Securitatea al scriitorului este deschis încă din 1952 . Într-o notă din 1964 îi este constată de către autorități personalitatea scriitoricească, ,, apropiindu-l de Liviu Rebreanu”, iar popularitatea masivă îi confera scriitorului , un fel de protecție involuntară. În 1966 , într-o altă notă a Securității se însemnează :

„ Prezența lui Marin Preda în viața literară câștigă tot mai mult în prestigiu . Versiunea a doua a romanului ,, Risipitorii ” apărută în ultima parte a anului 1965 situează această carte între cele mai bune despre universul nostru citadin. ”

Tot în arhive îi este constată o anumită adversitate , din partea unor colegii , care ar fi afirmat :

„ să dărâmăm mitul moromeților” , „ să – l dărâmăm pe Marin Preda ” .

În planul literar – editorial erau recunoscuți printre adversari : Eugen Barbu și Zaharia Stancu . Eugen Barbu era vehement o figură ostilă pentru Preda ,dar și pentru alți autori , căci colabora la publicația socialistă Luceafărul, acționând de multe ori în contrasens cu directivele vremii . Zaharia Stancu nu era prieten cu Marin Preda , dar se pare că l- a preferat pe acesta la șefia Uniunii Scriitorilor , din motive raționale, Eugen Barbu era prea categoric și părtinitor.

Actul receptării lui Marin Preda se leagă , negreșit , de autoritatea scriitorului și de construirea acestuia ca un valoros reprezentant al literaturii române postbelice. După discuțiile născute de apariția volumul de debut , Întâlnirea din pământuri și de cele din jurul Moromețiilor , autorul devine o autoritate în cadrul literaturii. La acest statut au contribuit chiar și reacțiile negative , venite din direcția criticii . În afara acestora , remanieriile literare au consolidat poziția scriitorului în fața oficialitățiilor , dar și a cititorilor . Acuzate de schematism, unele opere au fost supuse unor modificări , care se cereau impuse de autoritatea cenzurii . În acest fel , autorul atinge o oarecare prestanță , căci odată cu noua remaniere , se putea publica un nou tiraj . De exemplu, volumul Risipitorii a cunoscut patru ediții ( 1962, 1965, 1969 , 1972 ) , mult diferite între ele . Putem crede că romanul a fost scris pentru cenzură , și nu împotriva ei.

Romanul Delirul a cunoscut și el patru ediții , dintre care nu mai două sunt identice (ed. II și III ) . Primele două ediții au fost despărțite de aproximativ o jumătate de an . În acest timp , autorul a cedat presiuniilor și a consimțit la noi modificări. Ca urmare , în ediția a II –a , apărută tot în 1975 , autorul a mai adăugat , încă doi luptători comuniști în ilegalitate: un strungar la Atelierele Grivița , împușcat de legionari, botezat Niculae Masă și pe un Titus Diaconescu , repoter la ziarul Tempo , pe frontul de Răsărit împușcat de legionari . În plus , se pare că întreg finalul părții a treia a fost revizuit ideologic , iar o scenă ce întruchipa un fel de ritual de masturbație colectivă , a fost suprimată tacit. Ediția a treia , apărută în 1987 reia textul ediției a doua .

În 1991 , Ion Cristoiu elimină din text toate adăugirile și reintegrează toate capitolele scoase . Modificarea majoră era reprezentată de restituirea începutului părții a cincea , unde apare ca protagonist , Stalin . Lipsa acestui fragment , din primele trei ediții , se bănuiește că ar fi fost impusă de cenzură . Romanul se încheie cu mențiunea ,, Sfîrșitul volumului I ” , anunțând o continuare , pe care autorul nu a mai apucat s-o scrie. Presat de o dorință mai arzătoare , aceea a scrierii a romanului Cel mai iubit dintre pământeni , după cum declara într-un interviu :

„ am amânat Delirul , volumul doi , pentru că mi-am dat seama că dacă nu scriu acum această carte , adică trilogia, care a ieșit , s-ar putea să n-o mai scriu niciodată . De ce trebuia neaparat scrisă ? Cine o citește nu mai pune această întrebare –nici sieși și nici scriitorului ”.

Cel mai iubit dintre pământeni a cunoscut un alt drum editorial. Fragmente din acest roman au fost publicat , încă din 1978 , în „ Almanahul literar ”, sub titlul Mama ( fragmente dintr-un nou roman) . Volumul a fost lansat în librării pe la începutul lui martie 1980 și a cunoscut un neobișnuit succes la public , bucurându-se în primă fază de aprecierea totul : a criticilor și a publicului . Aducerea în discuție a obsedantului deceniu , a dus la o supralicitare a meritelor . După moartea autorului au apărut reacții violente din partea lui Marian Popa , I.Pecie și a lui I. Negoițescu .

Odată cu apariția romanelor Delirul și Cel mai iubit dintre pământeni popularitatea și autoritatea lui Preda au cunoscut o altă ipostază , autorul era și vizorul presei străine .

Cu privire la moartea lui, survenită brusc, oamenii și-au pus în continuu întrebări, opinia generală fiind că nu a fost o moarte naturală, ci o răzbunare a comuniștilor, pentru că prin publicarea romanului Cel mai iubit dintre pământeni, autorul ar fi dus prea departe lucrurile prin critica sa fățișă a regimului. C. Turturică în cartea sa Cum a murit Marin Preda? și Mariana Sipoș în Dosarul “Marin Preda” supun spre analiză evenimentele și documentele legate de moartea autorului, fără a aduce prea multe clarificări. Ei ridică niște semne de întrebare, arată multe neconcordanțe, fără a putea să dea un verdict. Câteva din vechile supozițiile sunt confirmate, căci echivocul care înconjoară moartea autorului, chiar și după ce s-au efectuat cercetări, demonstrează că nu a fost vorba de o moarte naturală.

Aceste zvonuri lansate suscită interesul publicului și întrețin mitul Marin Preda, scriitorul asasinat de Ceaușescu, pentru că a avut îndrăzneala de a publica o carte incomodă, deși nu este clar dacă dictatorul ar fi avut cu adevărat interes să îl lichideze pe autor, având în vedere că romanul Cel mai iubit dintre pământeni nu este o critică directă a guvernării sale, autorul plasând evenimentele în anii ̓50.

După moartea scriitorului a fost publicat omagial Timpul n-a mai avut răbdare : Marin Preda . Volumul aduce un act de prinos celui care a fost cel mai bun prozator roman postbelic. Păreri asupra operei și activității lui Preda reflectă complexitatea spirituală a autorului . Nu pot să mă pronunț, însă , cu privire la veridicitatea opiniilor , e clar că nu toți au fost prieteni cu scriitorul . Dar judecând general , pare că toată scena literară românească a deplâns existența prozatorul :

„ Cîtă simplitate și profunzime …Nici o fandoseală narcisiacă , nici un moft literar. Cîînd a făcut cincizeci de ani am scris o pagină la Ateneu . Nu mă cunoștea . Nu-l cunoșteam . Am scris atunci , ciudată formă a egosimului , mai mult pentru plăcerea mea . Îl admiram , îmi era de ajuns, ce nevoie era să i-o spun și lui ?! ”

Ștefan Augustin Doinaș îl păstrează în amintire pe Preda , ca un scriitor dedicat activitățiilor sale și se arată zguduit de moartea sa :

„ N-am fost prieten cu Marin Preda , dar moartea lui m-a zguduit profund. [ … ] . Marin Preda a fost , fără îndoială , un excelent director de editură .”

3.3 Nevoia de eroi sau cum receptează cititorul comun ?

De-a lungul timpului au existat epoci în care oamenii parcă trăiau un fel de copilărie. Așa se explică de ce prolifera atunci mitul eroului în toate variantele posibile. Naivitățile unui popor care își visează eliberarea aveau reverberații în sufletul sensibil al artistului, care în opera sa exprima starea aceasta fără să fie întotdeauna conștient. În această situație au fost primii romantici, care deși făceau sforțări uriașe să se detașeze de realitate au rămas tributari spiritului vremii.

Romantismul înalt a promovat eroii idealiști, dornici de transformări sociale, care luptau pentru o schimbare radicală a societății prin orice mijloace, capabili de sacrificiul suprem, convinși că o viață de sclav nu merită trăită. Acest Weltanschauung este genial exprimat de către Vasile Alecsandri în versul „decât o viață moartă, mai bine o moarte vie”, vers care a făcut istorie și la care românii s-au raportat de atâtea alte ori, când treceau prin perioade tulburi și efervescente asemenea celei pașoptiste. Pentru că, așa cum susține Virgil Nemoianu, ,,înțelegerea romantismului contribuie la propria înțelegere a lumii în care trăim” , este necesar să observăm că „în multe privințe, secolul al XIX-lea și chiar secolul XX au fost puternic influențate de valorile sau sensibilitățile care au luat naștere cu puțin timp înainte și după 1800. Realitățile istorice ale acelor vremuri – de la socialism la naționalism, de la scientism la literatura de fantezie – fac parte în continuare din contextul nostru social și cultural.”

Grandoarea revoluționarismului nu a rămas doar la nivelul ipoteticului, al teoretizării, și, implicit, al literaturii, ci s-a cerut transformată în realitate, astfel că un popor care a crezut în eroi a ajuns să îi chiar creeze, uneori forțat, conferind unor persoane relativ normale atributele excepționalului, prin procesul prea bine cunoscut de mitizare. Acea epocă a avut o galerie întreagă de eroi luați, în general, din cadrul personalităților politice, care prin viața lor tumultuoasă ieșeau din anonimat. Așa s-a întâmplat cu Nicolae Bălcescu, a cărui viață scurtă și dedicată revoluției de la 1848, s-a pretat unei astfel de idealizări. Figura lui va face obiectul unei alte valorizări într-o altă epocă însetată de eroi, și anume, în comunism, când Camil Petrescu, de voie, de nevoie, dedică acestei personalități istorice romanul Un om între oameni.

Teoria lui Virgil Nemoianu privitoare la transformarea în timp a romantismului înalt în romantism Biedermeier, ca o consecință a scepticismului survenit în urma numeroaselor dezamăgiri pe toate planurile poate fi extrapolată la secolul al XX-lea. Căci orice perioadă dominată de înflăcărare, optimism, credință într-o viață mai bună, necesitatea transformării radicale, înnoire, modernizare, dorință de independență, putere de luptă, coeziune a forțelor, idealuri înalte, pasiuni puternice, spirit de sacrificiu, tenacitate etc. este urmată de o perioadă caracterizată de sentimentul nimicniciei, neputinței, eșecului, de negativism, dezamăgire, angoasă, resemnare, incapacitate de organizare în scopul luptei, respingere a idealurilor nobile, pragmatism, individualism, căutare a confortului propriu, deznaționalizare. Prezentarea făcută de Nemoianu perioadei postnapoleoniene, obosită de războaie, are similitudini sugestive cu cea postbelică pe care o avem în vedere: „Perioada de după 1815 a confirmat din plin șocul spiritual și social al epocii precedente. Predomina o senzație de haos, iar spița omenească era considerată în pericol. Mobilitatea unor mari mase de oameni (armate, refugiați) în perimetrul unor spații întinse, precum și mobilitatea pe verticală a altora (ascensiuni meteorice ale unor talente de joasă speță și prăbușirea peste noapte a unor înalte personaje, au modificat radical perspectivele, în timp ce colapsul speranțelor legate de ameliorare a condus la redeșteptarea speranțelor pe scară largă a unor sentimente care, la sfârșitul secolului precedent fuseseră considerate proprietatea unui număr restrâns de indivizi: desprinderea de vraja universului, un pesimism general obosit, îndoială, Weltschmerz.”

Drama aceasta a cunoscut-o din plin secolul al XX-lea. Comunismul s-a instalat cu succes pentru o perioadă destul de lungă în România în urma a două războaie mondiale care au epuizat întreaga Europă. El aduce speranța că totul se poate întoarce la normalitate, că viața își poate relua cursul ei firesc, că răul poate fi înlăturat. În timpul celui de-al doilea război mondial, mai ales, România s-a simțit jucăria sorții, fiind ciopârțită în fel și chip de către marile puteri, care într-un mod extrem de fățiș își exteriorizau aroganța și își impuneau direct suveranitatea. Pacea pe care o promova omul nou – comunistul era, de fapt, gândul secret, obscur, nu neapărat inconștient, al unui popor oprimat care aștepta modificarea climatului social și politic prin apariția fulminantă a salvatorului.

Epoca ceaușistă și-a avut eroii ei. În mod ciudat, comuniștii erau și ei persoane însetate de ideal, care produceau în jurul lor povești extraordinare despre cei care se jertfeau pentru apărarea patriei, pentru progresul națiunii și care își asumau rolul mesianic. Poate că și ei își trăiau copilăria. Probabil că unii mai realiști își dădeau seama de naivitatea unei astfel de viziuni asupra lumii, dar majoritatea au crezut cu adevărat în eroii lor, atâta vreme cât socialismul sovietic a avut adepți în numeroase țări. Marin Preda a fost printre lucizii care s-au străduit să demaște ipocriziile, să spulbere iluzia, să îl scoată pe cititor din visarea lui naivă, să combată ereziile care ascundeau în mod programatic și conștient realitatea. A sfârșit, însă, prin intrarea în mit. Pentru publicul acelor ani el a devenit pe rând scriitorul-țăran care a înțeles mai bine decât oricine, din interior, esența omului sublim în simplitatea lui, apoi intelectualul care prin tactica eschivării a denunțat atrocitățile ce au redus elita românească la statutul înjositor de marionetă, apoi, în sfârșit, după moartea lui, la eroul tragic care s-a luptat cu morile de vânt comuniste. Tragedia era cu atât mai mare cu cât ea nu părea să fi schimbat ceva, moartea lui fiind aparent inutilă.

Generațiile actuale sunt dominate de un scepticism exacerbat care se datorează confuziei provocate de marile modificări în plan politic și social. Pe de o parte, poate că tocmai exagerările comuniste au creat această opoziție. Pe de altă parte, dezamăgirile care survin în urma unor perioade în care predomină utopiile sunt inerente. Un alt motiv care a produs aceste mutații este posibilitatea de informare a lumii moderne. Societatea îmbătrânește pe măsură ce se informează. Astfel încât acum trăim o epocă a maturității. Omul de astăzi nu mai este naivul și analfabetul de odinioară, care înghițea toate sloganurile. Între timp s-a deșteptat, a devenit un om treaz, atent, un spirit cercetător, nevoit să fie cinic pentru a nu mai cădea în capcana manipulării. El vede peste tot conspirații și este convins că nimic din ceea ce aude nu reprezintă adevărul. Se forțează să discearnă aparența de esență, tocmai pentru că își amintește că de-a lungul timpului a fost de atâtea ori mințit. Având acces la informație, el poate să-și formeze opinii proprii. Și astfel, a devenit un individualist, care își ia destinul în mâini, fără să mai aibă nevoie de eroi care să-l salveze. O condiție a maturității este tocmai renunțarea la credința în existența acestora.

De aceea, perioada contemporană îl resimte altfel pe Marin Preda. Receptarea lui nu mai este aceeași cu cea de care a avut parte în timpul vieții sau imediat după moarte. Adularea lui s-a transformat în curiozitate nesatisfăcută, deoarece planează încă mult mistere în jurul vieții lui. Cititorul de astăzi are posibilitatea de a se detașa de subiect prin însăși distanța temporală care îl desparte de perioada comunistă și de a-și obiectiviza perspectiva.

Publicul de astăzi a văzut ce s-a întâmplat după ce marea dorință a acestor spirite revoltate, care alături de Marin Preda au combătut ororile comunismului, s-a împlinit. Crunta dezamăgire a cititorului de rând constă în faptul că nu s-a întâmplat ceea ce scriitorul acelor vremuri într-un mod aluziv prevedea. Comunismul a dispărut, Ceaușescu a fost pedepsit, dictatura înlăturată, securitatea dizolvată, cenzura abolită, libertatea de exprimare promovată și legalizată, și, totuși, cititorul de rând este stupefiat, realizând că nu s-a schimbat fondul problemei. Partidul Comunist Român a fost dizolvat, dar viața cetățeanului simplu nu s-a îmbunătățit. Sunt destule voci care consideră că, dimpotrivă, românul suferă acum mai mult decât în epoca atât de mult blamată. Această schimbare de mentalitate face ca figura de erou a lui Marin Preda, cel care a avut curajul să se opună dictaturii, să pară donquijotescă și cam fără sens, atâta vreme cât el nu a înțeles pe deplin cine era adevăratul dușman. Acum când coordonatele se schimbă, modificarea paradigmei duce la situația ilariantă ca eroul să devină antierou, un personaj nu neapărat negativ, cât un om ca toți oamenii.

Tabloul ce se se desprinde astăzi este destul de confuz, perspectivele asupra anilor 1945-1989 sunt mult prea diferite pentru a crea o viziune de ansamblu. Cert este că fiecare epocă își are eroii sau antieroii ei. Lupta dintre istoria reală și cea oficială încă se mai duce, iar răspunsul la numeroase întrebări îl va da numai viitorul. Omnisciența există doar în universul ficțional, iar realitatea se confruntă cu hățișul pluriperspectivismului, astfel încât fiecare alege adevărul care corespunde nevoii sale interioare și care devine unicul adevăr.

3.4 Romanul ca discurs al autenticității

Romanele lui Marin Preda respectă principiul autenticității, căci sunt scrise pe baza propriilor experiențe, placând de la ceea ce a observat el în jurul său de-a lungul timpului. Acesta este unul din motivele care l-au făcut atât de celebru. Totuși el nu a putut scrie chiar tot ce și-ar fi dorit. Sunt evidente falsificările, schimbările de optică, distorsiunile din operele sale, dovadă ale recomandărilor făcute de cenzori cu privire la firul epic și la psihologia personajelor. Eugen Negrici observă aceste lipsuri ale unor astfel de romane, comentându-le în felul următor:

“Limitele binecunoscute și dușmanii corect reperați au făcut ca schemele tactice, o dată constituite, să fie prezente mereu în minte, pe tot parcursul gândirii producătoare. Oricât de ingenioase ele au molipsit de schematism narativ prozele care au căpătat, astfel, un curs oarecum previzibil. Confruntându-și personajul cheie (de regulă, un om de mare probitate morală, risipitor de energii pozitive, capabil de angajare totală și de gesturi sublime) cu barbaria socialismului, prozatorul îl ajută să intre în criză și să ajungă la acel moment crucial al vieții care presupune o reevaluare decisivă a datelor ei. Niciodată, însă, nu-l va lăsa să se radicalizeze, să se revolte și să devină un dușman neînduplecat al orânduirii care duce la o atât de gravă înstrăinare a individului.”

Respectarea indicațiilor pe care în mod direct sau indirect scriitorii le primeau de la cenzori face ca operele din acea vreme să aibă un aer comun. Personajele principale sunt niște inadaptați, incapabili de gesturi sublime, lipsiți de puterea de a se revolta împotriva unei ordini pe care o criticau, ale cărei deficiențe le vedeau, dar pe care nu știau cum să le înlăture. Ororile pe care le condamnau rămâneau o realitate în continuare, iar ei niște simpli spectatori la dezastrul care cuprindea atât umanitatea, cât și pe ei înșiși.

Nu numai Marin Preda, ci și alți scriitori au resimțit constrângerile pe care le impuneau autoritățile române asupra operelor care urmau să fie publicate. Faptul că nu aveau voie să scrie, pentru ca mai apoi să publice, ceea ce doreau ei îi obligă la diverse subterfugii prin care se opuneau sistemului opresiv. În felul acesta ia naștere literatura de sertar, care a creat numeroase mituri. Se vorbește despre un al doilea volum al romanului Delirul care ar fi fost confiscat de securitate, luat din seiful scriitorului. Fratele scriitorului, Sae Preda, care este convins de asasinarea lui Marin Preda, vorbește de niște manuscrise pe care fusese însărcinat să le ridice, în cazul în care scriitorului i s-ar fi întâmplat ceva și pe care nu le-a mai găsit. Despre literatură de sertar se vorbește și în Cel mai iubit dintre pământeni, unde Victor Petrini scrie unu eseu cu titlul extrem de sugestiv, și anume, Era ticăloșilor.

Dacă marea parte a romanelor lui Marin Preda sunt de factură subiectivă , putem spune , că cel puțin într-o oarecare măsură , autorul se identifică pe sine , iar prin receptarea senzațională , de care au avut parte cele două cărți ( Delirul și Cel mai iubit dintre pământeni) , cititorii se identifică cu personajele sale .

Se resimte , așadar , o nevoie de identificare personală, la nivel individual, în care individul nu este tratat într-un noi … Conceperea omului nou, a comunistului este desăvârșirea colectivului , anticipată de moartea psihogică ca individ . Individul cedează condiția de ,, eu” și se află în confluența unei mase unitare , cu o identitate – marcă a unei ideologii, fără o conștiință proprie , la un moment dat . Depersonalizarea ,, eului” induce omului poziția de victimă , iar el va căuta confortul și libertatea în zona unei intimitățăți psihologice .

Acțiunea de a aduce în discuție existența individuală într-o astfel de societate este o hotărâre riscantă , întrucât politica partidului se manifestă în direcția unei globalizări . Pe acest fundal al renunțării la particularului , Marin Preda își proiectează scrierile sale autobiografice ( Marele singuratic, Delirul, Cel mai iubit dintre pământeni ) . Aceste circumstanțe fac ca autobiografia sa devină un nonsens , iar autorii trebuiau să se dezică de ea. Autobiografia trebuia să fie una colectivă , în care masele muncitorești se identificau , alături chiar de ,, elitele intelectuale”. O utopie , de altfel .

Opera lui Preda este aproape în întregime la persoana I sau împrumută elemente din biografia autorului , chiar dacă Preda încearcă să renege această direcție a ,, temei naratorului ” , aceasta refulează de fiecare dată , parcă mai acut și mai violent .

Marin Preda nu este precursorul unui alt gen de literatură , din contră el se înscrie în același limbaj literar , devenit aproape banal ( limbajul autobiografiei ) . Textele lui Preda indică , de fapt , refacerea perpetuă a sinelui . În primele scrieri , nu întâlnim confesiuni . Autobiografia predistă izvorește atunci când autorul are în vedere întregul ( Moromeții ). Deși , probabil , și- a sugerat că-i este imposibil să se mai întoarcă ( Imposibila întoarcere ) , Marin Preda s-a întors ca un boomerang , de fiecare dată , la stiulul care la consacrat , la stilul auto- reprezentării , descoperindu-și în permanență eul . Tentația de a se dezvălui pe sine , de a-și dezvălui identitatea , nu –i este foarte clară ; ea se relevă folosită mai degrabă ca un procedeu .

Așadar , pentru cititorii români, Marin Preda rămâne un om care a avut curajul să se opună și să scrie măcar o parte din ceea ce credea. Ultimele lui romane care au făcut furori demonstrează interesul pentru opera sa în care , chiar și omul de rând se recunoștea. Autorului i se acordă credit și i se așteaptă cu interes celelalte romane. Legenda morții lui face ca și astăzi opera lui să fie obiectul interesului, dar mai ales posibile dezvăluiri cu privire la relațiile lui cu cei de la conducere.

“Marin Preda este un scriitor care dă sentimentul unei verticalități remarcabile, unei probități morale indiscutabile. Pe el îl crezi așa cum îl crezi pe Eminescu, pe Rebreanu și pe încă doi-trei autori români (nu mai mulți!) a căror operă este expresia unei temeinice conștiințe morale. Forța cuvântului lui este redutabilă și nu întâmplător autoritățile s-au speriat de efectul apariției unei cărți care câștigă instantaneu încrederea cititorilor.”

CAPITOLUL 4 .

Interviu cu d-na. prof. Valentina Hacerian

1. Ce credeți despre Marin Preda ? Era o personalitate pe scena literară românească ?

– Da , cu siguranță era. Celebritatea i se datora, în primul rând, talentului . Mulți l-au considerat o autoritate după publicarea Moromețiilor , iar și mai mulți , după publicarea Delirului . De fapt , în cadrul literar , Marin Preda era deja o prezență de neignorat de la publicarea volumului Întâlnirea din pământuri .

2. Ați trăit și dumneavoastră în același regim de opresiune ? Cum ați perceput cadrul literar? Era proprice scriitorului ?

-Disputele privind scriitorul și autoritatea sa erau la ordinea zilei . Exista, în aer , teama de ceva. Te simțeai în permanență urmărit . Cenzura , despre care se vorbește acum peste tot , în presă , în mass –media , nu exista , într-un cadru legitim . Ea nu a avea o instituție clar definită , dar era acolo , undeva , în defensiva oricărui scriitor . Cenzor putea fi chiar vecinul tău. Desigur , existau și scriitori liniștiți, se știau protejați de regim .

3. Ați fost membră de Partid ? Cât de necesară era această calitate?

-Inițial, eu nu am fost membră de partid, dar după un timp ți se impunea . Dacă lucrai la stat , însemna că-l și reprezinți. Și cum puteai să-l reprezinți , să vorbești despre unitate națională , dacă nu făceai parte din partid ? În privința scriitorilor au funcționat aceleași reguli . Fiind o autoritate trebuia să ai acel carnet . Poate că mulți nu l-au avut , dar cu siguranță au avut altceva : dosarul de Securitate.

4. Ce dispute a ridicat romanul Delirul în epocă ?

-Delirul a fost probabil cel mai bine vândut roman al lui Preda . În epocă au existat numeroase controverse . Se răspândise vorba că romanul ar fi fost scris la comanda politică a lui Ceaușescu . Scriitorul a fost atacat din mai multe direcții. Critica românească , prin N. Manolescu l-a catalogat ca fiind un roman ratat.

5. Este Delirul un roman ratat ?

-Nu știu , nu pot să mă pronunț , mai bine lăsăm autoritatea critică să decidă . Însă Delirul reprezintă un prim demers asupra reflectării modalității politice de a intra în posesia puterii politice . Preocupările pentru analiza cauzelor și a condițiilor care fac posibilă apariția regimurilor totalitate este tratată și de A. Camus în Ciuma. Romanul tratează cu obiectivitate și cu exactitate ascensiunea și decăderea puterii legionare și reflectă printr-un subiect artistic o tragedie națională.

6. Am înțeles că au existat numeroase dispute în jurul romanului: a fost atacat de legionari și de cetățenii simpli , pe motiv că se reîncerca abilitarea lui Antonescu, a fost etichetat de instanța critică , ca fiind ratat din punct de vedere artistic , reacțiile din cadrul puterii nu dădeau semnale foarte clare , dar a reprezentat , în mod sigur din partea lui Preda , un act incomod să ,, înfrumusețezi ” imaginea unui alt om politic , mai ales că acesta a luptat împotriva sovieticilor . Cărui fapt i se datorează atunci receptare?

-Este un fapt interesant în privința receptarii romanelor lui Preda . Disputele din jurul lor au reprezentat, de fapt , un fel de strategie de marketing. Fenomenul social , după publicarea acestui roman era evident . Fiecare își dădea cu părerea , fiecare avea o opinie, dar mă întreb câți l-au și citit ? Majoritatea opiniilor erau subiective , fără substrat , fără vreo argumentare , cert era că toată lumea cumpăra romanul , devenise un fel de obiect , pe care trebuia să-l ai .

7. Ce părere aveți despre titlul cărții Cel mai iubit dintre pământeni ?

-În roman această formulă reprezintă declarația telefonică pe care i-o face Suzy Culala lui Victor Petrini : Ce mai faci, tu , cel mai iubit dintre pământeni? .

În realitate , subiectul a fost tocit pe la toate colțurile. Când s-a publicat volumul , parcă , prima dată , la librăria Eminescu , se pare că ar fi trecut Elena Ceaușescu , care uimită de agitația de acolo , ar fi întrebat , de ce se întâmplă . Răspunsul că Marin Preda a publicat un roman intitulat Cel mai iubit dintre pământeni, ar fi bucurat-o , desigur , gândindu-se probabil că cel mai iubit dintre pământeni ar fi N. Ceaușescu. Ulterior , când romanul a fost citit , reacțiile au fost din cele mai neplăcute . Preda figura deja cu antecedente , iar aceast pas ar fi putut provoca mult mai multă tulburare , la nivel înalt , decât a fost lăsat să se înțeleagă .

8. Care credeți că a fost atitudinea lui Preda cu privire la acest titlu?

-Este ironic, desigur . Pe Victor Petrini , viața îl privează de iubire , de carieră , de statut , fiind de fapt , cel mai lovit dintre pământeni , după cum remarcă Eugen Negrici.

9. Prin ce credeți că a atras romanul cititorii ?

-Este acel tip de roman , care cuprinde tot : politica, dragostea , moravurile , drama intelectualului , mediul citadin . Este un roman total . Pe de altă parte , în roman sunt conturate două personaje puternice : Victor Petrini și Matilda . Matilda reprezintă tipul femeii abisale, imprevizibilă, dar o femeie instruită (arhitectă ), definidă de o anumită dualitate . Dualitatea ei poate fi comparată cu cea a eroinei, Maria Sinești , din Jocul ielelor de Camil Petrescu , care recunoaște la un moment dat existența a două ființe : ,, una josnică și lașă … și alta care suferă și plânge ”.

Pe de altă parte , Victor Petrini reprezintă tipul intelectualului lucid , asistent universitar , profesor de filozofie își analizează lucid existența , este personajul care-și asumă tot . Putem spune că și el se apropie de un personaj de-al lui Camil Petrescu , Ștefan Gheorghidiu .

10. Cum s-ar putea descrie realitatea socială a aniilor 1980 pe fondul romanului lui Preda ?

-Romanul aduce în atenția cititorului mai multe chestiuni . De exemplu se vorbește despre căsnicie sau cum se îndrăgostesc sau se despart oamenii într-o societate comunistă ? Cum se conturează gloria ? Pentru ce se luptă și prin ce mijloace ? Ce valoare are prietenia ? Există prietenie , fidelitate ? Ce forme ia torționarul ?

11. În încheiere , ce părere aveți despre moartea suspectă a scriitorului , la scurt timp după publicarea ultimului roman?

-Este un subiect delicat , iar eu nu dețin datele necesare . Probabil a fost omorât din comandă politică sau probabil s-a asfixiat cu propria vomă . Se vorbea în ultimul timp , tot mai frecvent , că ar fi devenit dependent de alcool. Dar , pe lângă toate aceste , autorul reprezenta o autoritate la acea dată și putea deveni o prezență din ce în ce dură pentru regimul politic . Puterea nu știa la ce să se aștepte din partea lui , mai ales după publicarea volumului I din Delirul , când circula ipoteza că volumul II ar aduce evenimentele în prezent.

CONCLUZII

Opiniile despre opera lui Preda au fost și rămân în continuare supuse contradicției. Soarta și opera marilor scriitori au fost mereu constestate. Receptarea lui Preda arată , însă , nevoia de adevăr , care chiar dacă a fost spus , în cel mai brutal mod, a reflectat realitatea evidentă ; o realitate reprimată , fără drept de apel.

Totuși , receptarea lui Preda a suferit, de-a lungul istoriei o alterare stridentă , datorată exagerării unor critici preocupați de ruinarea personalității creatoare a lui Preda. De exemplu , romanul Delirul a fost , parcă intenționat citit în cheie politică. Disputele care s-au stârnit în jurul său au dus , însă , la o creștere a autorității scriitorului. Același lucru suntem îndreptății să credem și despre romanul Cel mai iubit dintre pământeni , dacă ne gândim și la moartea neanunțată a autorului. Disputele în jurul personalității sale continuă și astăzi , dar spiritul viu al operei sale nu poate fi știrbit de nicio revoltă . Marin Preda va exista mereu în literatura română , prin forță și dorința romanelor sale de a spune adevărul .

BIBLIOGRAFIE

Bălu , Ion . Marin Preda, Ed. Albastros, Buc, 1976

Cordoș, Sanda.Literatura între revoluție și reacțiune, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 1999

Damian, S . Direcții și tendințe în proza nouă , Editura pentru literatură , 1963

Diaconescu , Ioana . Marin Preda. Un portret în arhivele Securității, Ed. Muzeul literaturii române, 2015

Grigor , Andrei . Marin Preda – incomodul , Ed. Porto –Franco , Galați , 1996

Grigor, Andrei . Romanele lui Marin Preda , Ed. Aula, Brașov, 2003

Hazar ,Paul . Criza conștiinței europene, Ed. Univers, Buc, 1973

Macrea-Toma , Ioana .Privilighenția. Instituții literare în comunismul românesc, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2009

Manolescu, Nicolae . Istoria critica a literaturii române , Paralela 45, Pitești , 2008

Mugur , Florin . Convorbiri cu Marin Preda , Ed. Cartea românească , Buc, 1990

Negrici, Eugen . Literatura română sub comunism , Ed. Fundației Pro, Buc , 2002

Preda Marin , Timpul n-a mai avut răbdare , Ed . Cartea românească , Buc , 1981

Preda , Sae : Moromeții : ultimul capitol , Buc , Ed. Academiei Române, 2010

Ricoeur , Paul . Eseuri de hermeneutică , Humanitas , Buc, 1995

Simion , Eugen . Scriitori români de azi , Ed. Cartea românească , Buc , 1974

Sipoș, Mariana . Dosarul "Marin Preda", Ed. Amarcord, Timișoara, 1999

Ungheanu , Mihai . Marin Preda. Vocație și aspirație , Ed. Eminescu, Buc , 1973

Turturică, C. Cum a murit Marin Preda, Editura ISIS & RAI, București.

LISTĂ DE ABREVIERI

C U P R I N S

ARGUMENT ……………………………………………………………………………………………………………..3

CAPITOLUL 1 „EXEGEZE ESTETICE, LITERARE ȘI IDEOLOGICE”…………………………5

1.1. Criza politică = criză literară? Statutul literaturii în comunism…………………………………….5

1.2. Marin Preda –Construirea identității autorului în comunism……………………………………..10

1.3. Presupozițiile denaturării și contrafacerii artei…………………………………………………………21

1.4. Oficializarea scriitorilor în conformitate cu modelul sovietic. Privilegiul de a fi scriitor…..24

1.5. Rolul editorului și circuitul publicațiilor………………………………………………………………….25

CAPITOLUL 2 „ BESTSELLERUL COMUNIST ”……………………………………………………..28

2.1.Redescoperirea istoriei. Romanul ca document istoric. Delirul……………………………………28

2.2. Prelungirea delirului . Iubirea – pretext al adevărului istoric………………………………………32

CAPITOLUL 3 ,, CONDIȚIILE RECEPTĂRII ”………………………………………………………….40

3.1. Ingredientele succesului . Elemente ale culturii de loisir …………………………………………..40

3.2. Receptarea socială . Act al autorității autorului ……………………………………………………….44

3.3 Nevoia de eroi sau cum receptează cititorul comun?………………………………………………….48

3.4 Romanul ca discurs de autenticitate…………………………………………………………………………52

CAPITOLUL 4 ,, STUDIU DE CAZ . INTERVIU CU D-NA. PROF. HACERIAN VALENTINA ”………………………………………………………………………………………………………….56

CONCLUZII ……………………………………………………………………………………………………………60

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………………………..61LISTĂ DE ABREVIERI……………………………………………………………………………………………..62