Romana Scrisa

C1. ROMÂNA SCRISĂ

S1.Delimitari conceptuale ale limbii române scrise. Oralitate. Scriere. Ortografie.

Limba reprezintă un ansamblu de mijloace lingvistice cu ajutorul cărora se realizează

comunicarea interumană, adică limbajul.

Limba reprezintă un fenomen extraindividual si social-istoric,in sensul ca existenta ei nu depinde de existenta unui individ singular ci de existenta unei natiuni, grup social vast care o foloseste ca mijloc de comunicare si gandire. Limba a aparut, deci, in filogeneza si presupune existenta unei natiuni care o foloseste. Exista,insa limbi care depasesc limitele unui stat (engleza, spaniola).

Din punct de vedere structural,limba include trei elemente fundamentale:

fonetica

vocabularul (ansamblul semnelor / cuvintelor cu valoare simbol existente in acea limba)

gramatica (ansamblul regulilor de combinare a acestor simboluri in structuri cu sens)

Doar impreuna cele doua constituie limba. In comunicare si gandire utilizam cuvinte, corespondent mintal al realitatii. Vocabularul reprezinta elementul static, nu este suficient pentru a putea comunica. Gramatica este mai importanta deoarece prin intermediul ei aplicam o serie de reguli cuvintelor pe care le folosim. Regulile pot fi: sintactice (de exemplu acordul subiectului cu predicatul), fonetice (de exemplu, niciodata inainte de litera P nu avem litera N ci M ), pragmatice si logice (de exemplu nu putem afirma si nega acelasi lucru despre ceva in acelasi timp).

Din multitudinea de cuvinte existente in memorie extragem cuvintele pe care vrem sa le folosim dar lor le aplicam reguli. Un copil de 6 ani, insa vorbeste corect limba romana fara a cunoaste regulile. Modalitatea prin care este insusita gramatica in acest caz se numeste invatare implicita, un mecanism ce implica “a prinde din zbor” reguli,mecanism ce functioneaza foarte eficient in primii ani de viata pana la aproximativ 7 – 8 ani. De exemplu, copiii invata o limba straina din joaca, insa un adult o invata mult mai greu. Copii dispun de invatare implicita, dar nu dispun de invatarea explicita, invatare logica specifica adultilor. Cand studiem gramatica la scoala redescoperim explicit ceea ce am invatat implicit.

Limbajul este o activitate psihica prin care, cu ajutorul limbii,se realizeaza comunicarea interumana si gandirea verbal – notionala. Se pune intrebarea daca limbajul este specific doar omului.Unii zic ca da, desi exista dovezi ca si animalele comunica. Limbajul insa mai este utilizat si in cadrul gandirii. Noi cand gandim operam cu cuvinte, deci limbajul e folosit de catre oameni si in procesul gandirii. Daca acest lucru se manifesta si in gandirea animalelor nu se poate spune.

Caracteristici ale limbajului sunt următoarele:

– Limbajul se constituie si se dezvolta in ontogeneza deci este un fenomen psihic individual, subiectiv.

– In ceea ce priveste mecanismele sale psihologice si neurologice, limbajul implica doua dimensiuni ( laturi ):

latura activa implicata in emiterea de semnale ;

Iatura pasiva responsabila de receptarea si interpretarea semnalelor;

Doar impreuna cele doua laturi pot sa constituie limbajul. In cazul limbajului oral latura activa este vorbirea,iar cea pasiva este ascultarea. In ceea ce priveste limajul scris latura activa este scrierea,iar latura pasiva este citirea.

– Din punct de vedere anatomo – fiziologic, producerea limbajului implica doua categorii de mecanisme:

mecanismul central situat la nivel neuronal (cortex);

mecanisme periferice ;

Daca este vorba despre limbajul oral , mecanismele periferice ale acestuia presupun trei componente:

una energetica data de aparatul respirator si sistemul musculator aferent acestuia

(diafragma, muschi intercostali);

una generatoare care cuprinde laringele ;

una de articuale si rezonanta – cavitatea bucala si cavitatea nazala;

Pentru a putea fi produs, limbajul oral implica aceste elemente. Pentru a putea emite sunete este nevoie de circulatia aerului,dar aerul nu produce sunete ci cel responsabil de acest lucru este laringele. Laringele emite insa sunete brute, neprelucrate. Noi prelucram, nuantam sunetele in functie de intersele noastre cu ajutorul cavitatii bucale. De exemplu,cand ne lipsesc dintii nu mai vorbim clar, cand suntem infrigurati ne e greu sa articulam cuvintele.Sunetul pentru a putea dobandi volum este amplificat la nivelul vălului palatin.

Functiile limbajului

In cadrul activitatii umane limbajul indeplineste mai multe functii, dintre care cele mai importante sunt urmatoarele:

1. functia de comunicare desemneaza rolul primordial al limbajului de a servi ca mijloc de transmitere si receptie a informatiilor. Actul comunicarii implica existenta urmatoarelor elemente:

emitator ( E )

receptor ( R )

repertoriu al emitatorului ( R. E )

repertoriu al receptorului ( R. R )

canal de comunicare

eventualele perturbatii

Cand comunica oamenii isi transmit mesaje. Mesajul este convertit de emitator intr-o anumita forma (ii da un cod scris, verbal sau nonverbal). Deci, emitatorul codifica informatia. Receptorul primeste informatia, dar pentru a o intelege trebuie sa o decodifice. Comunicarea exista doar daca emitatorul si receptorul utilizeaza acelasi cod. Intre emitator si receptor avem canalul de comunicare, si anume mediul sau suportul fizic de comunicare. De exemplu limbajul oral are un canal aerian, iar limbajul scris – hartia, pixul etc. Dar esential este ca bagajul de cunostinte pe care il detin emitatorul si receptorul sa se intersecteze (repertoriu comun). Un contra-exemplu ar fi urmatorul: daca un individ vorbeste o limba iar interlocutorul lui vorbeste o alta limba repertoriul comun este egal cu zero; repertoriile fiind distincte comunicarea nu exista. Dar repertoriul poate sa se intersecteze mai mult sau mai putin. Cu cat este mai vasta intersectia cu atat comunicarea este mai eficienta. Evenualele perturbatii implica bruiajele: galagie, vorbire foarte inceata in cazul limbajului oral, iar in ceea ce priveste limbajul scris o perturbatie ar putea fi scrisul ilizibil.

2. A doua functie este functia cognitiva prin care, dincolo de receptia informationala, limbajul este mijloc de noi informatii. El se mai numeste, din acest motiv cel de-al doilea sistem de semnalizare. Cunostintele noastre provin din experienta directa (mijloace senzoriale), prin limbaj (citind, ascultand alte persoane) dar avem si cunostinte autogenerate pe baza rationamentelor. Prin limbaj nu doar transmitem informatii ci si dobandim informatii. De asemenea,prin limbaj sunt fixate, stocate in memoria noastra informatiile dobandite anterior care pot fi accesate ulterior in scopul rezolvarii anumitor sarcini.

3. A treia functie este functia emotional – expresiva in baza careia, dincolo de transmiterea de informatii limbajul permite exprimarea si identificarea starilor emotionale. Acest lucru se realizeaza prin calitatea expresiilor verbale utilizate, dar mai ales printr-o serie de mijloace nonverbale si paraverbale specifice. Dintre mijloacele nonverbale amintim :

mimica ( ansamblul modificarilor elementelor mobile de la nivel facial );

gestica ( elemente ca postura corpului, orientarea, miscarea mainilor etc);

modalitati de expresie de care e responsabil sistemul nervos parasimpatic ( activitatea glandelor sudoripare, tremurul, activitatea sistemului cardiac, endocrin, etc);

Toate acestea au existenta independenta. In randul mijloacelor paraverbale intra elementele care insotesc vorbirea si au o semnificatie doar impreuna cu aceasta,cum ar fi intensitatea vorbrii, intonatia, ritmul acesteia, dificultatile de exprimare, topica etc. Deci,in afara de transmiterea de informatii, noi transmitem si propria stare emotionala, atitudinea noastra. Actorii valorifica mult aceste lucruri. Mare parte din modalitatile prin care transmitem sentimente nu le putem controla. Exista studii care arata ca fiecare emotie are un pattern specific. De exemplu, vorbirea tare exprima furia. ,vorbirea incet sugereaza timiditatea . In ceea ce priveste ritmul, cand ne aflam intr-o situatie de stres, cand trebuie sa vorbim in fata unor necunoscuti avem tendinta sa vorbim foarte repede. Deci, ritmul vorbirii este simptomatic(adica spune ceva).

4. functia ludică desemneaza posibilitatea construirii unor asociatii verbale de efect care pot merge de la rime, consonante, ciocniri de sensuri pana la constructia artistica de genul poeziilor, proverbelor, zicatorilor, ghicitorilor, etc. Altfel spus, cu limbajul ne “jucam”, acesta raspunzand nevoii de joc ce poate sa mearga de la jocul de cuvinte pana la creatia artistica. Deci este dorinta de a spune ceva intr-o maniera mai placuta.

5. functia imperativ – persuasiva atesta capacitatea de a exercita, prin limbaj, a unor influente asupra altor persoane, de a induce altora o idee sau o stare afectiva proprie. Aceasta functie se realizeaza, in primul rand, prin continutul semantic al mesajului, prin latura expresiva a acestuia, dar si printr-o serie de mijloace de persuasiune cum sunt:

modalitati prin care solicitam o persoana sa savarseasca un anumit act: rugamintea, cerinta ferma, ordinul sau comanda etc. Toate acestea depind de raportul existent intre emitator si receptor;

mijloace prin care solicitam intreruperea unor actiuni : rugaminte, repros, interdictie, amenintare;

mijloace de convingere a interlocutorului : propunerea , invitatia, prevenirea, sfatuirea, etc

Toate aceste mijloace de persuasiune sunt importante in activitatea unor agenti comerciali, actori, negociatori, etc.dar se pot manifesta si la adresa propriei persoane;

Formele limbajului

Dupa gradul de utilizare a limbii, limbajul poate fi :

verbal ( cuvinte);

nonverbal ( mimica , fara cuvinte);

paraverbal ( insoteste vorbirea dar fara a utiliza neaparat cuvintele); Limbajul verbal, in functie de gradul de accesibilitate pentru cei din jur, poate fi :

extern – accesibil celorlalti ;

intern – accesibil doar propriei persoane;

Limbajul extern, in functie de natura suportului utilizat, poate fi: oral; scris;

Limbajul oral, dupa numarul de participanti (interlocutori) poate fi: solilocviu, monolog; dialog; colocviu.

Limbajul oral consta in producerea unor semnale verbale soonore perceptibile pentru alte persoane si receptarea unor asemenea semnale emise de catre altii.Este forma fundamentala a limbajului fiind utilizata cel mai des. Limbajul oral este prima forma a limbajului care apare in dezvoltarea ontogenetica, celelalte forme constituindu-se pe baza acesteia. Functiile principale ale limbajului oral sunt cele de comunicare si de cunoastere. Limbajul oral dispune de un registru foarte vast de mijloace de expresivitate ( vezi functia emotional – expresiva). Are un caracter situational, in sensul ca se desfasoara mereu intr-un context dat de interactiuni personale fiind dependent de acesta si sustinut, orientat si directionat de reactiile interlocutorilor. In functie de numarul de interlocutori limbajul oral poate imbraca forma monologului, dialogului si a colocviului.

Monologul are ca nota definitorie faptul ca un vorbitor se adreseaza unui public mai larg care asculta doar. Are un grad de dificultate mai ridicat intrucat eficienta acestuia e dependenta de adaptarea continuturilor si a nivelului de accesibilitate al exprimarii la caracteristicile auditorului. Discordanta dintre aceste doua elemente duce fie la ingreunarea intelegerii, atunci cand nivelul discursului este unul prea inalt, fie la o impresie de superficialitate, atunci cand acesta este prea scazut.In absenta unor feed-back-uri verbale directe, vorbitorul este nevoit sa extraga informatii despre eficienta si impactul spuselor sale asupra auditorului din reactiile nonverbale ale acestuia. Monologul uneori mai poate fi numit discurs dar, prin sine insusi, isi spune numele (mono = unu). Monologul il intalnim atunci cand cineva tine o prelegere, un curs etc. Este cea mai dificila dintre formele limbajului oral si este slab sustinut de context. Chiar daca ne propunem sa vorbim despre ceva limbajul este situațional, adica putem devia de la subiect. O alta dificultate este ca nivelul exprimarii trebuie adaptat. Ideal este sa fie concordanță intre ingreunare si superficialitate. De exemplu un medic prezinta un subiect in fata altor medici. A doua zi, acelasi subiect, trebuie sa il prezinte in fata unor parinti. Limbajul trebuie sa fie adaptat. Eficienta monologului nu tine de cat de inalt este discursul, ci de a-ti cunoaste publicul. Dialogul se distinge prin existenta a doi interlocutori intre care pozitiile de emitator si receptor alterneaza succesiv. Dialogul este forma cu cel mai inalt grad al caracterului situational. Colocviul presupune mai multi participanti care comunica intre ei, fiecare adresandu-se succesiv tuturor. Este o forma de monolog sau dialog extins ( masa rotunda ).

Limbajul scris consta in elaborarea unor semnale grafice accesibile celorlalti si respectiv receptarea si intelegerea unor astfel de semnale produse de alte persoane. Limbajul scris deriva din limbajul oral pe baza caruia se dobandeste. Ontogenetic apare mai tarziu decat limbajul oral, in urma unei instruiri speciale bazata pe metoda fonetico – analitico – sintetica. Vorbirea,deci,o invatam spontan,scrisul insa nu. Vorbirea,deci,precede scrierea. Limbajul scris este mai pretentios decat limbajul oral pentru ca necesita o activitate de elaborare a frazelor conform unui plan prealabil.Nu dispune de caracter situational nefiind sustinut prin dialog. Este strict reglementat de reguli grafice, gramaticale si stilistice. Mijloacele de expresivitate sunt mult mai sarac reprezentate decat in cadrul limbajului oral, iar cele mai neinsemnate omisiuni (erori) putand denatura sensul comunicarii. De exemplu,intonatia nu o poti modera in scris. Deci limbajul oral si cel scris au caractersitici distincte ce trebuie respectate. Inversarea acestora scade in fiecare caz eficienta comunicarii. Limbajul scris are fraze lungi, pompoase, iar limbajul oral are fraze scurte. Daca am scrie cum vorbim sau invers nici una din variante nu ar fi buna. Daca scriem cum vorbim dam impresia de superficialitate. In cadrul limbajului oral cei care vorbesc liber si nu citesc sunt mai usor de inteles.

Limbajul intern se desfasoara in sfera launtrica, mintala a individului, reprezinta o vorbire cu sine si pentru sine. Limbajul intern este asonor, dar, cu toate acestea, el implica o serie de micro- miscari la nivelul aparatului fonator si articulator. Altfel spus, limbajul intern nu se aude dar se vede pe gura, limba etc.. In timp ce vorbirea se desfasoara pe mai multe faze succesive si consuma timp, limbajul intern reduce succesivitatea la o relativa simultaneitate ceea ce ii confera o extraordinara viteza de lucru. Este centrat pe intelesuri, imagini, idei, prezentand un minimum de economicitate. Limbajul intern uzeaza de prescurtari si condensari de sensuri substituind cuvintele cu imagini si fixandu-se cu predilectie asupra actiunuilor si calitatilor, insusire numita predicativitate. Limbajul intern se constituie in baza celui extern, dar pe masura evolutiei, dezvoltarii si maturizarii acestuia ajunge in timp sa coordoneze celelalte forme ale limbajului.

Functiile sale principale sunt:

functia cognitiva ;

functia de reglare ( reglatorie);

Limbajul intern reflecta cel mai bine structura actului gandirii. Toate operatiile gandirii se realizeaza in limbajul intern.

Limbajul nonverbal cuprinde ansamblul gesturilor, expresiilor mimico-faciale, posturilor corporale,etc care insotesc, dubleaza sau substituie vorbirea. Elementele nonverbale nu sunt manipulabile si pot completa, intari, inlocui sau contrazice informatia enuntata verbal.

Limbajul paraverbal este relationat exprimarii orale pe care o insoteste si contine elemente ca:

intensitatea vorbirii

accentul

ritmul si pauzele

topica

ORALITATEA

Trasaturile definitorii ale oralitatii, ce decurg din specificul situatiei de comunicare, sunt:

Realizarea sonora

Comunicarea directa

Spontaneitatea

Secventialitatea

Oralitatea este predominant fragmentara, in vreme ce scrisul inseamna integrare, pentru ca suplineste contextul absent, permite revizia si organizarea mesajului.

Mesajul oral dispune de mijloace specifice pentru a transmite informatii si atitudini/stari subiective: intonatia, accent suplimentar pe anumite cuvinte, pauze, variatii de ritm, variatii de viteza, a rostirii, variatii de cantitate(lungiri de sunete).

Mesajul scris utilizeaza mijloace prin care noteaza unele trasaturi orale (semnele de punctuatie), dar are si conventii proprii : dispunerea in pagina, abrevierile, schemele grafice. Anumite texte – document reprezinta transcrierea cat mai fidela a unui mesaj oral. Alte texte (mai ales cele literare) cuprind doar anumite trasaturi de oralitate.

Oralitatea in literatura – in dialogurile personajelor sau in discursul naratorului – nu este deci o transcriere fidele a veritabilei oralitati, ci o sugerare a acesteia, pe baza unei selectii din trasaturile specifice.

Caracteristici ale oralitatii

Comunicarea directa, fata in fata, permite folosirea mijloacelor nonverbale (gesturi, mimica). De asemenea, vorbitorul recurge la context, se refera la situatia de comunicare prin cuvinte cu valoare de “gesture verbale” (ex : aici, acum, acesta etc.), se adreseaza direct interlocutorului (prin interjectii de adresare, vocative, verbe la imperativ, forme verbale si pronominale la persoana a II a).

Caracterul spontan al mesajului oral permite manifestarea puternica, mai directa a afectivitatii. Exprimarea spontana poate produce inovatii, dar adesea se rezuma la stereotipii, la comoditatea cliselor si a expresiilor deja date. Un efect al spontaneitatii poate fi si aparitia anumitor erori, a nejlijentelor in exprimare. Unele mesaje se pot caracteriza prin : incoerenta, ezitante, nu se duce fraza pana la capat, lasa lucruri subintelese sau pare ca nu isi gaseste cuvinte.

Mesajul oral are in genere o constitutie sintactica mai simpla bazata pe coordonare si pe repetitie. Caracterul sau secvential, de linearitate temporala, impune ca autocorectarea sa se faca prin reluare si reformulare (producand uneori constructii sintactice defectuase, anacoluturi).

Stilul oral este specific anumitor autori sau unor creatii literare si se defineste prin utilizarea unor forme si procedee specifice limbii vorbite.

Rezultat al intentiei autorului de a potenta impresia de autenticitate a discursului artistic si de a-si individualiz personajele, oralitatea stilului propune selectia si stilizarea elementelor de limba vorbita, asadar, o evaluare, dozare si prelucrare a acestora.

Marcile lingvistice ale oralitatii sunt, de obicei, prezentate de :

forme fonetice

forme lexicale cu caracter popular, uneori chiar regional

preponderenta raporturilor de coordonare

structuri eliptice, formule repetitive si tantologice

prezenta vocativelor, a unor mijloace de exprimare a afectivitatii, precum interjectiile si exclamatiile

prezenta unor structuri anacolutice

locutiuni si expresii populare

pentru transpunerea unor astfel de texte, in scris, este necesara o diversitate de semne grafice : de intrebare, de exclamare, puncte de suspensie.

Stilul oral ofera posibilitatea unei reprezentari acustice, opunandu-se celui scris, care implica o perceptie vizuala. Apelul la acordul scris implica «  prelucrarea » modului curent de exprimare, impunand uzul variantei literare a limbii. Deschiderea fata de elementele regionale, populare, argotice, familiare, justificata prin intentii de ordin artistic, caracterizeaza numai beletristica.

Alaturi de acele mijloace care isi au sursa in comunicarea orala curenta, fiind definitorii pentru ceea ce s-ar putea numi oralitate «  premara », in basmul cult este posibila folosirea unor structuri si procedee preluate din literatura populara, care definesc o oralitate « secundara ». Acesta din urma se obtine prin transferul unor elemente din limba vorbita deja prelucrata.

Stilurile functionale. Stilurile functionale reprezinta varietatii ale limbii literare, diferentiate ca urmare a folosirii lor in sfere distincte de activitatea sociala.

Stilul beletristic (artistic) -este specific domeniului literaturii, esteticului.

Trasaturi

genereaza emotie

promoveaza sensibilitatea

se adreseaza imaginatiei receptorului

cuvantul este intrebuintat cu sens figurat si plasat in contexte expresive cu o mare forta specifica

scriitorul/poetul are liertate totala putand sa incalca sau sa modifice normele limbii literare

referendul este o lume imaginara, generata de formatiunea creatoare

functia specifica de comunicare este cea estetica

din punct de vedere fonetic/prozodic, opera literara/poezia este rezultatul unei prelucrari din partea artistului, are va incerca sa obtina efecte ritmice si eufonice deosebite

din punct de vedere morfologic, scriitorul are libertatea de a plasa in context artistic forme flexionare neuzuale, arhaice, regionale, populare etc.,nerecomandate in limba literara sau in general

artistul poate sa modifice sau sa creeze el insusi cuvinte si expresii noi

sunt preferate sensurile conotative ale cuvantului, mai alea in poezie, figurile de stil

topica este subiectiva

punctuatia dobandeste si ea valori stilistice

modalitatile de comunicare sunt : descrierea, naratiunea, dialogul, monologul scris si monologul oral

contribuie la educarea gustului publicului, la formarea si dezvoltarea limbii literare

Stilul tehnico-stiintific, îndeplineste functia de comunicare in domeniul stiintei si tehnicii.

Trasaturi

sunt respectate normele limbii literare

comunicarea este, in general, lipsita de incarcatura afectiva ; exceptii : istoria, psihologia, filosofia etc.

accesibilitatea relativa deoarece se adreseaza unui public specializat

limbajul se distinge prin claritate, precizie si proprietate a termenilor

textul poate contine si mijloace auxiliare : scheme, tabele, diagrame, formule, fotografii etc.

limbajul este specializat, bogat in neologisme

termenii sunt monosemantici

citatul are rol de argument sau de material demonstrative

apare frecvent persoana I plural (pluralul autorului)

modalitati de comunicare: monologul scris si oral, dialogul oral.

Stilul juridico-administrativ îndeplineste functia de comunicare in sfera relatiilor oficiale : legi, hotarari judecatoresti, documente politice, discursuri parlamentare, corespondenta oficiala etc.

Trasaturi :

se respecta strict normele limbii literare

textele au caracter obiectiv, impersonal, neutru din punct de vedere expresiv, lipsit de incarcatura afectiva

limbajul este clar, accesibil, fara a lasa loc de interpretari

se observa folosirea infinitivului cu valoare de imperativ ( A se revedea incadrarea…..), a viitorului cu valoare de imperativ (Elevii vor purta uniforma…..), a reflexivului pasiv ( Se convoaca adunarea actionarilor…..), a unor forme verbale impersonale (Vi se aduce la cunostinta…..)

sunt preferate anumite adverbe, prepozitii, locutiuni si expresii precum : « conform », »in conformitate cu », »in calitate de », »drept care »

modalitati de comunicare : monologul scris si oral, dialogul scris si oral.

Stilul publicistic este specific mass-media: ziare,reiste, emisiuni de radio si televiziune etc. Scopul principal este informarea si formarea opiniei publice

Trasaturi :

sinteza a obiectivitatii cu subiectivitatea , a componentai afective cu cea intelectuala

vocabularul este extrem de divers

imbina exprimarea oficiala cu cea familiara, tonul obiectiv, stiintific cu expresia subiectiva, dominata de sensibilitate

apar si mijloace extralingvistice : fotografii, caricaturi, tabele, harti, statistici, grafice etc.

normele limbii literare sunt, adesea, respectate

sursa de inovatie lingvistica, de raspandire si impunere a neologismelor

stil accesibil

titlul are rol covarsitor in captarea atentiei si in convingerea publicului, alaturi de imaginile care pot insoti textul propriu-zis

Ortografia este un termen lingvistic care se referă la modul corect de utilizare al unui anumit sistem de scriere pentru a redacta texte într-o anumită limbă. Dacă pentru o aceeași limbă sunt folosite mai multe sisteme de scriere, pot exista multiple forme de ortografie. Cuvântul ortografie este derivat din greacă, fiind un cuvânt compus din ὀρθός = orthós ("corect") și γράφειν = gráphein ("a scrie"). Ortografia este un domeniu distinct față de tipografie.

Ortografia descrie și definește un grup de simboluri, care se numesc grafeme și diacritice, respectiv regulile după care acestea sunt folosite pentru a scrie corect. În funcție de sistemul de scriere, aceste reguli pot include reguli de punctuație, despărțire în silabe, corectitudinea scrierii și utilizarea capitalizării.

Deși câteodată, mai ales ca folosire uzuală, corectitudinea scrierii este confundată cu "ortografia" însăși, în realitate ortografia este conceptul cel mai larg, incluzând și corectitudinea scrierii.

Ortografia poate fi etimologică sau fonetică. În ortografia etimologică scrierea cuvintelor se deosebește profund de pronunțarea lor. Exemple de limbi cu ortografie etimologică sunt limbile engleză, franceză și tibetană. În ortografia fonetică scrierea cuvintelor se bazează pe felul cum acestea se pronunță. Exemple de limbi cu ortografie mai mult sau mai puțin fonetică sunt limbile esperanto, japoneză, sârbă, italiană.

În limba română, Ion Heliade Rădulescu a încercat, fără succes, să introducă o ortografie italienizantă pentru a apropia scrierea limbii române de cea a limbii italiene.

Punctuația este un sistem de semne convenționale care au rolul de a marca în scris pauzele, intonația, întreruperea cursului vorbirii. Punctuația stabilește raporturile logice între cuvinte, grupuri sintactice și propoziții în scopul clarificării sensului comunicării.

Semnele de punctuație sunt următoarele: punctul; semnul întrebării; semnul exclamării; virgula; punctul și virgula; două puncte; semnele citării (ghilimelele); linia de dialog și de pauză; parantezele rotunde și drepte; punctele de suspensie; cratima.

S2. PRINCIPIILE ORTOGRAFIEI ROMÂNEȘTI

Limba are, ca funcții de bază, mijlocirea comunicării dintre oameni și contribuția la formarea gândirii. Mesajul sau textul de transmis, oral sau scris, este codificat în cuvinte cu o anumită structură și îmbinate într-un anumit mod. Scrierea reprezintă notarea impusă prin convenție a semnalelor sonore cu ajutorul unui sistem de semne care se numesc litere.

 Ortografia este un sistem de reguli precise , fixe și unitare, care constau din explicarea valorii semnelor dintr-un anumit sistem grafic de reproducere a unei limbi și din formularea condițiilor de folosire a acestor semne, sistem menit să generalizeze și să stabilizeze varianta cultivată a limbii.

 Ortografia (gr. „orthos”- drept ,corect +un substantiv derivat din gr. „graphein”- a scrie ) reprezintă,din punctul de vedere al cuvântului, scrierea corectă a unei limbi cultivate. Prin ortografie se stabilesc  și normele ortoepiei (gr. „orthos” + „eipen” –a pronunța ), adică ale pronunției corecte. Normele ortoepice stabilesc corectitudinea formală a pronunțării cuvintelor ca unități lexicale,a pronunțării  formelor flexionare și chiar a pronunțării unor cuvinte legate în vorbire, toate acestea cu referiri și la morfologie ori sintaxă.

Ortografia limbii române este fonetică și fonematică, în sensul că scriem cum pronunțăm, dar, de foarte multe ori, indicația fonetică și soluția ortografică nu concordă, ba chiar sunt în opoziție totală. Toate aceste contradicții se datorează acțiunii principiilor ortografice: fonetic, etimologic, morfologic, sintactic, simbolic, silabic și estetic, care reprezintă temeiul doctrinar al sistemului ortografic și ortoepic al limbii române.

1.Principiul fonetic , fonematic sau fonologic este principiul fundamental al  ortografiei românești actuale: cele mai multe cuvinte din limba română se scriu cum se pronunță,ținând cont de faptul  că litera este reprezentarea grafică a sunetului – tip. Normele de scriere sunt stabilite  ținându-se seama de pronunțarea reală a majorității vorbitorilor.

Aplicații ale sistemului fonetic:

 Eliminarea literei duble, motivate doar etimologic nu și fonetic:it- cassa- casă fr. Masse-masă; germ. Rasse – rasă.

Scriem cu consoane duble în derivatele formate cu prefixe care se termină în aceeași consoană cu care începe rădăcina: interregional, înnoda, înnegri.

·               Eliminarea literei u din finalul unor cuvinte carte nu mai reprezintă o realitate fonetică: (eu) voi,făcui, un cui, luna mai (în loc de voiu, făcuiu, un cuiu, luna maiu ). Se păstrează diftongul iu în neologismele:onorariu, serviciu, salariu, provizoriu, teritoriu.

·               Scrierea prefixelor: des-, dez-, răs-, răz- înaintea sunetelor surde sau sonore:desface/ dezarma, dezbatere; răscroi, răspoimâine /răzbate, răzgândi. Consoana z cu care încep unele rădăcini nu asimilează pe s din prefixele des-, răs- pentru a deveni z: deszăpezi, deszăvorî, răszice. La fel, consoana fricativă nu se repetă datorită căderii ultimului sunet al prefixelor, ele devenind de-, ră- :deșira, dezice.

·         Scrierea și pronunțarea consoanei dentale n înaintea consoanelor oclusive bilabiale  p / b ; n este asimilat devenind m: în + bunătate =îmbunătății, în + pușcă = împușca, deîmpărțit, bomboană, amplasa, combate, impar. În neologisme compuse din elemente tematice, nu se aplică regula asimilării: avanpremieră, avanpost, Istanbul, input ( în informatică, electronică).

·               Scrierea și pronunțarea vocalei e la început de silabă precedată de o vocală:

1.       în cuvintele vechi, e se scrie  și se pronunță diftongat ie:ied, iepure, ieșire, caiet, vuiet, femeie , baie, voie , ( excepție câmpie, familie, etc. în care vocala e este precedată în silaba dinainte de vocala i ).

2.       în cuvintele noi ( neologisme ) , e se scrie și se pronunță e :epocă, erou, elan, efect, educație, eter,idee, epopee.

·         Scrierea și pronunțarea neologismelor intrate în limba română , într-o perioadă mai veche și care s-au adaptat sistemului limbii române, în sensul că se scriu cum se pronunță în limba de origine:lider, aisberg, miting, etc.

   2.Principiul etimologic – numit de Theodor Hristea tradițional –istoric, impune scrierea unor cuvinte care să păstreze legătura cu o formă veche sau  cu tradiția.

            În baza acestui principiu, care se opune celui fonetic-adică scriem altfel      

decât pronunțăm- sunt corecte următoarele forme :

·         Diftongul oa , la început de cuvânt și la început de silabă precedată de o vocală se pronunță ua : oameni – uameni , oase- uase, serioase- seruoase, etc

·               Diftongul ea , în pronumele personal ea și la început de silabă precedată de o vocală , se pronunță ia: ea- ia, aceea- aceia, aleea- aleia, etc.

·         Formele pronumelor personale eu, el, ei, ele (care încep cu vocala e ) sau ale verbului a fi ( care încep cu vocala e ): este, ești,e ream,e reai , era, erați, erau se pronunță diftongat ie : ieu, ieste, ieram.

·         Menținerea scrierii literei x în paralel cu cs : catadicsi, ticsi, micsandră, rucsac, vacs / xerox, ax, box, excavator. În alte cuvinte litera x este folosită pentru sunetele gz: auxiliar, exact, exotic. Sunetele gz pot fi notate și prin literele gz: Bogza, bogză ( bufniță ) , ba chiar și prin literele cz: eczemă.

Se impune o precizare în legătură cu pluralul unor substantive și adjective masculine care se termină în cs ( fix, complex, ortodox ) : se scriu și se pronunță cu cș nu cu x : ficși, ortodocși, complecși, etc.

·         Scrierea ( începând cu 1993 ) cu â pentru toate cuvintele care au sunetul î în interiorul cuvântului, cu excepția derivatelor sau compuselor în care cuvântul de bază începe cu litera î : cântec , încânta, vârât – neîncălzit, bineînțeles , etc; la fel și scrierea cu î la început și sfârșit de cuvânt , precum și în interiorul cuvintelor derivate sau compuse cu un cuvânt care începe cu litera î : încet, izvorî, reîncepe, etc.

·         Scrierea formelor verbale de indicativ , prezent , persoanele întâi singular și întâi, a doua și a treia plural: sunt, suntem, sunteți.

·                     Scrierea articolului hotărât enclitic –l , în cazul substantivelor și adjectivelor care, în vorbirea curentă nu se mai pronunță :omul- omu.

3.Principiul simbolic cere ca același cuvânt sau aceeași unitate grafică ( sub raport sonor ) să se scrie cu literă inițială majusculă , dacă se întrebuințează cu sensul lui obișnuit sau dacă simbolizează ceva.

·         Cuvântul „facultate” se scrie cu inițială mică  atunci când are sensul de „aptitudine” și cu majusculă atunci când apare în denumirea unei instituții: Facultatea de limba și literatura română.

·         Numele punctelor cardinale se scriu cu inițială mică: est, răsărit, apus, miazăzi,dar se vor folosi majuscula atunci când exprimă noțiunea de ținut :

„Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus ?”

De asemenea se scriu cu inițială majusculă denumirile marilor evenimente și epoci istorice :Comuna ( din Paris ), Unirea ( Principatelor ), Renașterea, dar cu inițială mică epoci istorice și geologice care nu au semnificația unor „evenimente” : antichitate, capitalism, evul mediu, etc.

·         Scriem pământ, soare, lună cu inițială mică, dar atunci când sunt întrebuințate ca denumiri de aștri se vor folosi majuscule: „Planeta Pluto este cea mai îndepărtată planetă de Soare.”

·         Folosim „ capitală” cu inițială mică în îmbinările de cuvinte: pedeapsă, greșeală, reparație capitală,în context ca: „București este capitala țării” , dar se va folosi inițială majusculă în contextul : „Echipa a părăsit Capitala.”

·         Dublă grafie trebuie folosită și în cazurile: semilună / Semilună (Imperiul Otoman ), poartă / Poartă (otomană), catedră (mobilă) / Catedră ( unitate într-o instituție de învățământ superior ).

   4.Principiul silabic stabilește că valoarea unor litere este dată de contextul-silaba din care fac parte sau, mai precis , de literele care urmează în cadrul aceleiași silabe.

        Se știe că , de cele mai multe ori , nu citim literă cu literă , ci un grup de două sau trei litere, la fel cum nici nu reprezentăm întotdeauna un sunet numai printr-o literă , ci printr-un grup de litere.

        Principiul silabic se aplică în scrierea grupurilor de litere ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi, care, indiferent că notează un sunet sau două, se scriu în aceeași silabă: cer, ceas, circ, ger, geam, chin, chiar, cheamă, gheață,etc.

      5. Principiul morfologic este principiul pe care se bazează ortografia actuală, cel care completează principiul fonetic, „cel care dă posibilitatea vorbitorilor să-și însușească regulile ortografice în mod sistematic, rațional.”

                 Principiul morfologic se folosește în următoarele situații:

·         Scrierea cu unu, doi sau trei i:

     Litera i are caracter polisemantic , adică notează diferite valori fonetice:

     •   i silabic : și, in, lin

•  i semivocalic în diftongi sau triftongi: iar, rai, aripioară.

•  i final ultrascurt la finalul unor cuvinte, după consoane: azi, scoți, ani,

•  literă ajutătoare a  consoanelor prepalatale sau palatale:cioc, saci.

     Litera i final postconsonantic poate fi, din punct de vedere morfologic:

•  desinență la substantivele și adjectivele masculine și feminine la plural;la substantivele și adjectivele feminine, la G D singular.

•  desinență verbală a persoanei a –II-a singular, la majoritatea timpurilor;

•  literă ajutătoare pentru consoanele c, g, k;

      I final semivocalic este:

•  desinență a substantivelor masculine și neutre la singular: cui, pai, mai, rai;

•sau la pluralul substantivelor masculine și feminine :cai, boi, oi, căi, odăi;

•desinență pentru persoana I și a II-a singular la majoritatea timpurilor:tai (prezent ), cerui ( perfect simplu ), știai ( imperfect ), făcui ( perfect simplu );

     I final vocalic sau silabic este :

• desinență de plural pentru substantivele și adjectivele masculine: codri, miniștri, centri, metri, albaștri, simpli, dubli și pentru pronumele și adjectivele pronominale posesive:noștri, voștri

• desinența verbală pentru persoana a II a  a indicativului sau a conjunctivului prezent : afli, sufli, umbli.

•  sufix pentru infinitiv prezent : (a ) ști, citi, iubi, prelungi, sărăci ;

        Două litere de i se folosesc:

         a. În scrierea verbelor :

• la infinitivul prezent și la perfectul simplu , persoana a III- a singular, al verbelor de conjugarea a IV-a care au radicalul terminat în i: ( a/el ) pustii, sfii, prii, înmii,

• la persoana a II-a a indicativului și conjunctivului prezent al unor verbe: (să) știi, (să) ții, (să) vii ;

• la persoana I singular a perfectului simplu al verbelor de conjugarea a IV-a: ( eu) fugii, trăii, croii, citii;

   b. În scrierea substantivelor și adjectivelor:

•  la pluralul nearticulat al substantivelor și adjectivelor masculine, feminine și neutre care au radicalul terminat în –i :fii, geamgii, copii, poezii,/ mijlocii;

•  la pluralul articulat al substantivelor și adjectivelor masculine: tigrii, negrii;

• la forma G-D singular articulată cu articol hotărât a substantivelor și adjectivelor feminine: nopții, serii, florii, vulpii,/ micii, dulcii, marii;

        Scrierea cu trei i apare în următoarele cazuri:

•  în formele articulate de N – Ac plural ale substantivelor și adjectivelor care au radicalul terminat în i :fiii, copiii, scatiii/ zglobiii, auriii, mijlociii, castaniii;

•  în formele perfectului simplu, persoana I , ale verbelor de conjugare a IV-a  cu radicalul terminat în i : (eu) mă sfiii, pustiii, înmiii, (le ) priii;

·                     Scrierea cu ea  sau ia după :

– după ch, gh scriem ea când există forme alternante cu e: cheamă-chem, gheată-ghete, gheață – îngheț, (excepție ochean-ocheane );

– după ch, gh scriem ia când alternează cu ie sau când nu alternează: schiază-schiez, trunchiază – trunchiez, unchiaș-unchiași, chiabur-chiaburi;

·                     Scrierea verbelor a crea (a recrea ), a agrea

Verbele a crea și a agrea se conjugă după modelul structurii unor verbe de conjugarea I , care la indicativ prezent au sufixul –ez. Radicalul lor este cre-, agre- la care se adaugă sufixe modale și temporale, precum și desinențe de persoană și număr. Unele dintre aceste elemente încep cu –e :

–  cre – ăm, -ezi, -ează/agre-, -ezi, -ează

Alte elemente încep cu alte litere:cre –ăm, agre-ăm/cre-ați,agre-ați/cre-ând;

·                     Compusele din cuvinte întregi care există în limbă și în mod independent sunt formate prin alăturare cu cratimă sau cu blanc, prin contopire sau sudare și prin izolare din propoziții sau fraze. Ele se scriu diferit în funcție de păstrarea sau nu a individualității sau a structurii morfologice și semantice a elementelor alcătuitoare, mai precis după gradul de sudură: compusele prin alăturare se scriu cu sau fără cratimă;în flexiune interesează că primul, uneori și celălalt cuvânt (celelalte cuvinte ) flexionează:floarea-soarelui / florii-soarelui, Ana-Maria / Anei-Maria, bună- cuviință /bunei-cuviințe / rea-voință / relei-voințe, Baia Mare /Băii-Mari. Fac excepție cuvintele Târgu-Jiu , Râmnicu – Vâlcea la care flexionează ultimul element ( Târgu-Jiului , Râmnicu – Vâlcii ) deoarece ar trebui scrise într-un cuvânt;ele se scriu însă cu cratimă prin tradiție.

Ca și substantivele, și alte părți de vorbire sunt compuse prin alăturare cu cratimă sau cu blanc, după cum urmează :

·   adjective : româno-american, franco – italiano – spaniol, instructiv-educativ, nord-american, drept-credincios, nou – născuți, liberi-cugetători;

·   adverbe: după-amiază, dis – de – dimineață, mâine-dimineață, după-masă;

·         pronumele: cel ce, Domnia sa, Măria sa;

·         numeralele: treizeci și trei, două sute, o dată, de două ori, câte trei;

La compusele prin contopire sau sudare  își schimbă forma numai ultimul element al compusului, de aceea se scriu într-un cuvânt: bunăvoință /bunăvoinței, untdelemn /untdelemnului, binefacere/ binefaceri;

                Ca substantivele, și alte părți de vorbire se scriu prin contopire sau sudare:

–          adjectivele : clarvăzător / clarvăzători, atotștiutor / atotștiutori;

–          pronume: dânsul, dumneata, însuși, același, altcineva, nicicui;

–   numerale: doisprezece, douăzeci, amândoi, dintâi;

–   verbe: (a) binevoi, binecuvânta, teleghida, autoapăra, nemaiștiut;

–   adverbe: deasupra, decât, întotdeauna, îndelung, aminte, oarecum;

–   prepoziții: înspre, dinspre, despre, înlăuntrul, dedesuptul;

     –   conjuncții: întrucât, încât, deoarece, fiindcă, așadar, deși;

–   interjecții : iacătă, tralala;

Compusele prin izolare se scriu cu cratimă: papă- lapte, lasă-mă-să-te-las;

              6. Principiul sintactic recomandă să  „scriem în două feluri ceea ce simpla pronunțare este, adeseori, imposibil de deosebit”.

       De fapt, în discuție sunt omofemele, adică acele cuvinte care se pronunță la fel, dar care se scriu diferit. Scrierea lor este sub incidența principiului sintactic pentru că aceleași elemente constituitive, prezentate într-un cuvânt sau în mai multe, se scriu diferit în funcție de sensul și de rolul lor sintactic.

      Scrierea într-un cuvânt compus prin contopire sau sudare are loc când componentele nu mai pot fi analizate separat, compusul căpătând un sens nou în comparație cu sensurile elementelor alcătuitoare.

 Scrierea în cuvinte separate se realizează când elementele alcătuitoare  își păstrează individualitatea .Exemple : cumsecade/ cum se cade; deodată/de o dată;

Principiile morfologic și sintactic sunt principii gramaticale, deoarece țin în cea mai mare măsură de cele două componente ale gramaticii: morfologia și sintaxa. Morfologia și sintaxa impun norme și reguli care trebuie respectate , întrucât, așa cum am arătat, scrierea nu ar mai fi unitară, nu ar mai deosebi omonimele, omofomele ori omografele, etc., iar comunicarea prin scris nu ar mai fi eficientă sau funcțională. Sistemul de scriere depinde de existența unor norme de scriere iar cunoașterea lor consolidează reguli și norme de folosire  a  limbii literare în ansamblul ei.