Repere Definitori , Taxonomice Si Descriptive ale Procesului de Transpunere Narativa

Motto

,, Citim cu mișcări încete, lungi , parcă am rătăci în spațiu, imponderabili.Citim plini de prejudecăți, răuvoitori. Citim cu generozitate, luând apărarea textului, umplând golurile, reparând greșelile. Și, uneori, când stelele sunt generoase, citim pe nerăsuflate, cutremurându-ne, înfiorați, de parcă ceva pe cale de-a fi uitat a fost recuperat de undeva, dintr-un colț profund al memoriei noastre- recunoașterea a ceva despre care nu știam că se află acolo sau a ceva pe care-l simțeam ca pe-o pâlpâire sau ca pe-o umbră, a cărei formă fantomatică se ridică și intră înapoi în noi înainte de-a apuca să vedem ce este, lasându-ne mai bătrâni, mai înțelepți”.

(Alberto Manguel)

Repere definitori , taxonomice si descriptive ale procesului de transpunere narativa

1.1.1 Procese psihologice implicate în fenomenul de transpunere narativă

Teoria transportarii narative sustine teza conform careia atunci când oamenii se pierd intr-o poveste, atitudinile si intentiile lor sufera modificari, pentru a reflecta povestea.(Green 2008 apud. Tom van Laer. et al, 2013).

Desi, se remarca o fragmentare in ceea ce priveste notiunea de transportare narativa, psihologia cognitiva concentrandu-se pe felul in care cititorul construieste lumea narativa si nu pe felul in care lumea narativa il ,, construieste “ pe cititor, literatura de specialitate continua propuneri de conceptualizare si observatii empirice, ingloband o serie de modele explicative.

Cu scopul de a aprofunda ansamblul de mecanisme cognitive care stau la baza procesarii variatelor forme narative , Gerrig (1993) este primul om de stiinta care analizeaza fenomenul cititului din perspectiva psihologica. Dimensiunea fenomenologica a practicii cititului , suprapune niste granite realitatii obiective, citiorul pierzandu-se in universal creat de narrator. Pe un cuantum temporal, cel care citeste se retrage din prezentul imediat, contopinduse tranzitoriu cu un alt spatiu si cu un alt timp .Pentru a reda complexitatea acestui fenomen, el metaforizeaza naratiunea, acordandu-i o valoare transcendenta , cititorul devine ,,calator” iar naratiunea devine ,,o lume”.

In procesul de edificare a lumii narative, se urmeaza conform lui ( Citare Kendall L. Walton) Principiul Realitatii, adica, formatam povestea cat mai aproape de formatul lumii reale pe care noi o cunoastem, indiferent daca ni se ofera detalii sau nu despre continut. Deci, desi ne distantam de reperele spatio-temporale de origine, noi continuam sa proiectam reflectia realitatii obiective asupra povestii.

Astfel, identificam o structura a experientei de transportare , in care se contureaza ca elemente principale : cititorul sau ,,calatorul ( cel care este transportat), mijloacele de ,, transport”, intreprinderea unor actiuni specifice, distantarea cititorului fata de lumea de origine, inaccesibilitatea unor aspecte din lumea de origine, reintoarcerea cititorului in lumea de origine cumva schimbat de ,,calatorie” Gerrig (1993).

Aceste elemente departe de a fi strict componentiale, implica procese psihologice bine fundamentate. In primul rand, procesare povestirii se realizeaza printr-un act de receptie si interpretare iar mijloacele de transpunere prespun procese precum, empatizarea si imageria ghidata . Aceste mecanisme sunt definitorii intrucat cititorul trebuie sa empatizeze cu personajele, deci sa se detaseze de lumea sa interioara simultan activandu-se procesele imaginatiei , cladindu-se o realitate paralela pe toata durata stimularii narative

Transportarea narativa este o stare mentala iar pe tot parcursul activarii ei se pot produce efecte persuasive de lunga durata, care influenteaza convingerile , intentiile si atitudinile insa nu presupune o evaluare adecvata a argumentelor si implicit, a deciziei .

Green (2002) reliefează in definirea conceptului, tangentele comune ale transportării narative cu alte concepte, care dețin calități similare însă se diferențiază la nivel global: starea de flow și absorbția.

Starea de flux , conceptualizată de Mihaly Csikszentmihaly include ca dimensiuni comune transportării narative, distorsiunea temporală si pierderea conștiinței de sine si a mediului.inconjurator. Timpul reprezintă un parametru al experienței (Csikszentmihaly, Nakamura, 2002), care oscilează in funcție de concentrarea atenției. Ca și în cazul transportării în narațiune, atenția nu este distribuită suplimentar, ci este concentrată total asupra provocărilor care o stimulează, nedetașându-se imediat sub acțiunea directă a altor factori externi. Raportul princeps care stă la baza modelului stării de flux se realizează între provocări si aptitudini , părti care trebuie să se armonizeze pentru a genera aceasta stare. Analogic transportării narative, textul și capacitatea de a se angaja total in scenariu , se influențiază calitativ. Dificultatea conținutului influențează intensitatea cu care cititorul se poate transpune in poveste, făcând apel la experiența sa anterioara.

Absorbția este definită ca trăsătură de personalitate ce presupune trăirea si implicarea atenției , în mod complet și concentrat asupra experienței subiective ( Tellegen apud. Wickramasekera II , 2007). În cazul transpunerii în narațiune, experiența subiectivă implică o alterare a identității sinelui din cauza juxtapunerii lumii narative care îl provoacă pe cititor ,,să îmbrace haina” unui alt univers, fie el interior sau exterior.

Transportation-Imagery Model conceptualizat de Green si Brock (2002) , se concenteaza asupra imageriei mentale ca proces subiacent efectului persuasiv al naratiunii asupra credintelor si convingerilor. Acest model are la bază investigații experimentale

Primul postulat sustine ca fenomenul persuasiunii presupune scenari narative , povesti care in procesarea lor implica credintele , convingerile cititorului si evocarea de imagini Avand in vedere aceste implicatii, persuasiunea poate fi incadrata fie in dimensiunea narativa, fie in dimensiunea retorica. In tipologia retorica regasim relatarile de tip jurnalistic, publicitar, juridic , politic in care mesajul se concentreaza pe forta argumentelor, emfaza aclamatiilor si o ampla si afectata elocventa. .

Al doilea postulat atesta faptul ca imaginile evocate sunt activate de transportarea narativa. Evocarea lor presupune oferirea unui continut mental care sa depaseasca simpla reprezentare propozitionala, pentru ca obiectul sau evenimentul nu sunt prezente fizic . Astfel, ia nastere o experienta semi-perceptuala , in care reprezentarea intuitiva construita de psihic este insotita si de calitati senzoriale.

Urmatorul postulat afirma importanta atributelor receptorului in procesarea naratiunii. Aici se reliefeaza importanta unei calitati specifice, pe de o parte abilitatea de a crea imagini vii si pe de o parte experimentarea absorbtiei, ambele influentate si de forta descriptiva a naratiunii. Aceasta din urma este esenta postulatului patru, in care propensiunea catre transportare este afectată de atributele scenariului prezentat. Ultimul deziderat scoate in evidență și influența factorilor de context. Astfel, mediul poate acționa ca un favorizator al absorbției sau poate compromite intensitatea investiției in actul de receptare.

Van Layer et al. (2013) construiește un model mai extins al Transportation-Imagery Model, fundamentându-se pe cercetările ce au vizat transpunerea narativă, din ultimele două decenii. Având la bază o meta-analiză cuprinzătoare a 132 mărimi ale efectului din 76 de lucrări științifice publicate, au definitivat un model cuprinzător și multidimensional.

Modelul Extins Transportation-Imagery (ETIM) abordează implicațiile fenomenului de transportare narativă tridimensional, cu fiecare dimensiune conținând mai multe efecte.

Prima dimensiune vizează antecedentele povestitorului , punând în lumină ceea ce trebuie acesta sa formateze prin experiența sa, astfel încât să realizeze un material cu efect narativ, care să faciliteze transpunerea. Conceptualizarea individuală le-a fragmentat în următoarele segmente : Personaje identificabile, scenariul imaginabil si veridicitate.

Personajul identificabil reprezintă ansamblul de trăsături si particularități pe care acesta trebuie să le dețina astfel încât receptorul să înțeleaga experiența personajului, prin analogie cu propria sa receptare cognitiv-afectivă a lumii (Escale apud. Von Layer, 2013).

În acest fel se înlesnește procesul de empatizare, iar efectele asupra comportamentului devin mai semnificative. Cercetări întreprinse ulterior de Greenwood (2007) atestă faptul că identificarea sau idealizarea unui femei portretizată ca o eroină de acțiune corelează cu tendințe comportamentale agresive.

Scenariul imaginabil constituie o altă construcție a modelului și este definită ca secvență temporală de evenimente care au loc in viețile personajelor într-un anumit decor Escalas (apud Von Layer, 2013). Întreaga scenografie literară instiga imaginația cititorilor în a formata scenariul și a trece dincolo de procesarea elaborativă a informațiilor prezentate, provocând imageria mentală.

Ultima componentă a acestei dimensiuni este veridicitatea. Se presupune că transpunerea în poveste este facilitată de caracterul său verosimil, adica de cât de mare este probabilitatea ca evenimentele prezentate sa se intample cu adevărat. Astfel, non-ficționalitatea indică procese și evenimente deja întamplate, pe cand istorisirile cu caracter ficțional nu fac decât să lărgeasca plaja de probabilități, de procese si evenimente care se pot întâmpla.

A doua dimensiune a ETIM se concentrează pe antecedentele receptorului, pe atributele sale individuale care participa activ la procesul de transportare. Aceasta include cinci componente : familiaritatea, atenția, transportabilitatea , iar ca antecedente demografice, nivelul de educație și genul.

Familiaritatea se referă la gradul de cunoaștere anterioară a topicii sau genului de către cititor. Cultura generală vastă și preferințele individuale accentuează intensitatea cu care acesta se poate transpune în scenariu. În ceea ce privește atenția, o definim aici drept nivel de concentrare convergentă asupra poveștii. Orice alterare a direcționării atenției , reduce capacitatea de transportare în poveste Green & Brock ( apud Von Layer, 2013).

Transportabilitatea constituie predilecția cronica spre a fi ,,transportat”, funcție individuală care nu este afectată de particularitățile poveștii , ci corelează cu capacitatea de a empatiza. Cel mai recent studiu confirmă faptul că un nivel accentuat de transportare permite fumătorilor să reactualizeze mesajele anti-fumat mai bine decât cei cu un nivel scăzut de transportare (Dunlop, Wakefield și Kashima, 2008)

În ceea ce privește antecedentele demografice, modelul evidențiază importanța vârstei și a nivelului ridicat de educație. Aceste variabile, cu cât ating nivele mai înalte, cu atât se pot preta în a aprecia veridicitatea prezentării, a analiza similaritatea faptelor prezentate si a realiza inferențe. De asemenea, autorii modelului includ dimensiunea genului, cu mențiunea că aceasta trebuie privită atât ca factor biologic cât și ca factor socio-cultural. Investigațiile științifice realizate indică faptul că femeile citesc in medie mai multă ficțiune și dețin capacități de empatizare mult mai potențate decât bărbații (Bal și Veltkamp, 2013).

În ultima dimensiune a modelului autorii identifică și conceptualizează cinci consecințe ale transportării narative, încercând să releveze efectele asupra cititorilor : răspunsul afectiv, răspunsul cognitive, credința, atitudinea și intenția.

Răspunsul afectiv este inerent oricărei relaționări , iar în cazul stimulării prin lectură, se semnaleaza fie o intenție care are la bază afectul , deci, oamenii tind să citească fiind motivați de dorința intrinsecă de a experimenta o altă realitate, fugind de vicisitudinile vieții personale. Chang (apud. Van Layer, 2013) confirmă faptul că atunci când o poveste portretizeaza un scenariu foarte permeabil transportării, cititorii generează mai mult afect. El susține că expunerea la o publicitate de tip narativ implică sentimente pozitive si nivele mult mai crescute ale transportării narative , decât receptarea unei publicități de tip analitic, argumentativ.

Răspunsul cognitiv se dihotomizează și el în două părți distincte: gândire critică și gândire narativă. Gândirea critică este generată în special atunci când esența mesajului ajuns la persoană, diferă substanțial de credințele sale cele mai profunde Moyer-Guse ,Nabi ( apud. Van Layer, 2013). Departe de a fi exhaustiva, definiția nu înglobează toate dimensiunile gândirii critice, deoarece nu orice poveste care prezintă o realitate diferită instigă la gandire critică. Gândirea narativă în schimb reprezintă întregul proces de structurare a poveștii, a personajelor și obiectelor, oglindind întregul decor așa cum este el, fără sa recurgă la o analiză comparativă a credințelor și intențiilor.

În ceea ce privește credințele setate în sistemul nostru personal, acestea intră într-un con de umbră, deoarece cu cât individul se detașează de realitatea obiectivă prin intermediul transpunerii în narațiune , cu atât el se deconectează de propriul conglomerat de credințe. În continuare, receptorul realizează o evaluare a mesajului, consolidându-și atitudinea. Atitudinea , influențează considerabil transportarea, întrucât prin această dispoziție , receptorul răspunde favorabil sau nu , poveștii care îi este transmisă (Ajzen, 2005). Autorii modelului afirmă că există doi determinanți decisivi în formarea atitudinii față de narațiune : nivelul de dezirabilitate al intrigii , scenariului și gradul de veridicitate. Primul determinant acționează asupra răspunsului cognitiv și afectiv, iar cel din urmă asupra credințelor. Escalas (2013) susține în urma cercetării întreprinse că indivizii cu capacitate de transportare înaltă, manifestă un răspuns afectiv accentuat și nivele mai scăzut de gândire critică, fapt ce afectează atitudinea față de narațiune . Ultima dimensiune-consecință a modelului, pune accentul pe intenție, ca posibilitate majoră de a întreprinde o anumită acțiune. Un nivel înalt de transportare în narațiune implică identificarea cu figuri specifice, crescând astfel posibilitatea persoanei de a se angaja în comportamente similare personajelor, (Dal Cin et al. 2007).

Busselle și Bilandzic ( apud. Appel și Richter, 2010) propun o alternativă a definirii transportării prin introducerea conceptului de angajament narativ. Constructul realizat are o structură multidimensională și cuprinde înțelegerea narativă, atenția concentrată, angajamentul emoțional și prezența narativă.

Bineînțeles că cercetările cititului ca un fenomen complex psihologic s-au concentrat și asupra bazei sale biologice. În urma unor analize imagistice ale structurilor nervoase sănătoase și lezate, Mar ( apud. Markman, Klein & Suhr, 2009, p. 245) relevă faptul că narațiunile activează ariile temporale, frontale și cingulate, arii care susțin în același timp memoria de lucru.

1.1.2. Caracterul persuasiv al mijloacelor de transpunere narativă

Persuasiunea prin intermediul scrierilor literare este un fenomen cu caracter atemporal. De la fabulele lui Aesop, la pildele și învățăturile lui Buddha și Iisus, informațiile s-au concentrat înspre a oferi omului direcții de viața, modele și sisteme de valori, menite să îl ghideze in propria sa devenire. Narațiunile și poveștile reprezintă un model simulat al realității sociale, menit să ,,transporte” o audiență în mintea unor personaje care experimentează trăiri complexe, scopuri, intenții și sentimente in relație cu alte personaje. ,,Trebuie să ne proiectăm în poveste pentru a înțelege ceea ce personajele gândesc sau simt” (Mar, Oatley, 2008).

Pentru ca narațiunea să capete dimensiune persuasivă, transportarea cititorului trebuie să îi întrețină motivația de a continua parcursul , să îl stimuleze în a participa activ la acțiune, concentrând mai multa atenție reprezentării informației decât evaluării sale critice. În încercarea de a particulariza fenomenul persuasiunii, Vaughn et al. (2010) , se bazează pe influența nemijlocită a fenomenului de transportare asupra acestuia și se concentrează pe posibilitățile de a varia intensitatea transportării fără variația narațiunii în sine. Autorii reușesc să arate, într-o cercetare desfășurată în 2010, că oamenii care sunt mai încrezători în gândurile lor pozitive cu privire la mesajul care le este transmis, sunt mult mai convinși de informație , decât oamenii care au mai multă încredere în gandurile negative raportate la mesaj, aceștia din urma găsind mesajul mai puțin convingător.

Apel și Richter propun un model explicativ al persuasiunii ca substrat al transportarii narative, diferentiindu-l clar de alte modele generale care au analizat persuasiunea, precum Elaboration Likelihood Model sau Heuristic-Systematic Model.Acesta pleaca de la premisa că în procesarea mesajelor persuasive , naratiunile fictionale nu se concentreaza in jurul unei validitati argumentative. In desfasurarea lor, acestea nu presupun un efort de construire si revizuire a vreunui context model. . Bruner (apud. Green, 2002) pune diferența esențială între aceste categorii sub semnul standardelor cu privire la adevăr. Textele nonficționale au la bază o structură argumentativă, care caută sa stabilească dovezi la nivelul faptelor și ideilor, întru stabilirea unui adevăr. Poveștile, pe de altă parte au la bază o panorama de posibilități, necăutând să fixeze vreun fapt ci oferind un spectru larg de probabilități.

Premisele cercetătorilor susțin că predilecția spre a se implica în contexte emoționale facilitează experiența transportării și o data cu aceasta informațiile capătă un caracter persuasiv mai accentuat , afectând credințele cititoruluiAutorii propun trei direcții ale fenomenului de facilitare a transportării. În primul rând, se cunoaște faptul că la baza acțiunii persuasive stau activități mentale cognitive și elaborative ( monitorizare epistemica, contraargumentare), activități care sunt reduse ca intensitate o data cu transportarea în lumea narativă. În al doilea rând, transportarea implică simultan simularea mentală cât mai vie a evenimentelor descrise și însoțirea acesteia de un suport emotional care să faciliteze persuasiunea. Appel și Richter (2010) concep transportarea drept o ,,stare experiențială holistică caracterizată de o strânsă conexiune între receptorul lumii narative și componentele emoționale (p.6)”.

1.1.3Mecanismul functional al raportului cititor-naratiune

Analogic lumilor narative pe care le intalnim in filele tragediilor, poeziilor, romanelor sau filelor de istorie, omul isi construieste si el mental, propriul parcurs prin intermediul narativizari, conferind astfel ansamblului adeseori haotic de intamplari, o nuanta epica, structurand povesti, argumente , convingeri si proiectii. Cum se înfățișează deci o narațiune, ca element structural? O narațiune este un cadru creat sub formă lingvistică,menit să comprime complexitatea acțiunilor omenești pe parcursul unor secvențe temporale, în care se intercondiționează motivații umane , coincidențe și provocări interpersonale Polkinghorne (apud Kamil, Mosenthal, Pearson & Barr, 2014, p.47). Ce face naratorul prin povestea scrisă? Organizează experiența dezordonată , oferind astfel o ,,unitate pe care nici natura , nici trecutul nu o dețin”, Cronon ( apud. Cihodariu, 2012, p.34).

Aceste sedimentari repetate au rolul de a da sens realitatii experimentate palpabil.

( despre constructia realitatii ) ,,Dispozitive prostetice”

Aceasta cautare reciproca intru stabilirea unei legaturi narative, fie ea poveste-cititor sau povestitor-ascultator, sta sub semnul unui ansamblu care debuteaza inca din cele mai fine substraturi biologice . Spolsky (2010) denumeste aceasta nevoie de poveste, ca ,, foame reprezentationala”, punand naratiunile sub egida unui metabolism cognitiv activ, in care atat povestea cat si cititorul se afla intr-o simbioza care asigura schimburi echilibrante Contactul cu naratiunea ne introduce intr-o retea, in care reprezentarea sinelui si a contextului ce il inconjoara , se sustin, prin aceasta complementaritate. Realitatea construita sculpteaza astfel, in identitatea sa. Acest termen, isi depaseste nuanta metaforica si este studiat de catre stiinta cognitiva , prin intermediul unei analiza comparative intre nevoia oamenilor de a manca si nevoia lor de poveste.

Experimentarea activa a unei povesti urmeaza neurofiziologia fundamentala a invatarii. Simturile furnizeaza un input informational creierului, care la randul sau comanda o actiune viitoare drept raspuns. Prin repetitie, se conglomereaza un pattern care va stabiliza, actiuni pe care le vom intreprinde, atitudini si convingeri. Rezultanta acestor proceste indica astfel, faptul ca in legatura cu naratiunea, realitatea propriului corp in contact cu configuratiile narative intaresc intelegerea propriei conditii si faciliteaza integrarea armonioasa in lumea.

Mar si Oatley (2008) privesc povestea ca o simulare dihotomică. Această simulare se realizează prin intermediul abstractizării, care condensează informații despre interacțiunile personaj-context , împreună cu motivațiile subiacente întâmplărilor desfășurate. Abstractizarea experiențelor povestite are la bază mecanisme precum imageria și limbajul literar iar ca rezultantă, o simulare a experiențelor existențiale . Departe de a avea strict un scop de întreținere emoționala sau distragere, această simulare își propune să transmită importante dimensiuni din cunoașterea socială și individuală.

Cercetările lui Galinsky și Moskowitz (2000) punctează ideea conform căreia prin a privi lucrurile din perspectiva celeilalte persoane se reduc prejudecățile și favoritismul intragroup.

Abstractizarea narativă participă în mod benefic la consolidarea empatiei și simpatiei , calități de întărire a legăturilor inter-personale . Simpatia se centrează asupra nutririi de sentimente precum compasiune, îngrijorare, părere de rău, semn al acceptării celuilalt. Empatia, pe de-alta parte transformă acceptarea în înțelegere. Omul, ca martor la suferința sau fericirea cuiva, trăiește și el sentimentul exprimat de celălalt , sentiment partial înnascut și partial învățat. Este de menționat că deși, pare că sentimentele se reflectă ca într-o oglindă în trăirile martorului, ele nu ating aceleași cause esențiale ca ale persoanei care le experimentează , Eisenberg ( apud. Mar, Oatley, 2008, p.180).

1.2. Empatia, de la proces la trăsătură stabilă de personalitate

1.2.1. Definirea și particularitățile conceptului de empatie

Întru crearea și menținerea unui climat social sănătos este necesară atât orientarea spre interior, către o cunoaștere de sine aprofundată, cât și depășirea acestei dimensiuni spre cunoașterea celuilalt. Să îl cunoști pe celălalt , presupune o trecere dincolo de receptarea informatiei transmise , spre disponibilitatea de a răspunde cu sensibilitate trăirilor și acțunilor pe care aceasta le întreprinde. Unul dintre cei mai proeminenți filosofi aparținând empirismului, David Hume, accentua importanța acestor procese de concentrare a atenției asupra celorlalți, adevărată bază care să potențeze calitatea interacțiunilor și percepțiilor sociale.Dar, cum se formează credințele despre ceea ce simt ceilalți? Și în ce fel, cunoașterea propriilor sentimente si trăiri ne extinde înțelegerea a ceea ce se întamplă în exterior?

Definirea empatiei a cunoscut de-a lungul deceniilor schimbări ale formei și conținutului său cognitiv sau afectiv. Pioneri în studiul empatiei ca fenomen sunt Carl Rogers și Heinz Kohut, ambii activând în domeniul psihologiei clinice și psihoterapiei. Este de precizat că deși acordau un loc central empatiei ca fenomen , preocupările asupra conceptului au fost departe de a fi teoretice sau explicative, și au vizat încercarea de a denumi atitudinea non-judicativă vizvi de lumea interioară a celuilalt, calitate importantă a psihoterapeutului.Carl Rogers afirma despre efectul empatiei asupra relației terapeutice că ,, clientul începe să trăiască un sentiment de siguranță când își dă seama că orice atitudine ar exprima este înțeleasă aproape așa cum o percepe el însuși și este acceptată” Rogers ( apud Ewen, 2012, p.281).

Heinz Kohut, psihanalist cunoscut pentru fondarea psihologiei sinelui, pune la baza explicațiilor principiilor după care se ghidează, empatia. Psihologia sinelui susține că deficitul de raportare empatică la exterior, în perioada copilăriei, contribuie la degradarea procesului de structurare a sinelui.. În teza sa principală, Kohut (1959) clarifică empatia, ca ,,introspecție interimară”, ca metodă de observație întru sedimentarea unor deprinderi de receptare și înțelegere a lumii interioare umane. Empatia ca deprindere este abordată și de Stern, o dată cu predilecția sa de a-și concentra atenția asupra dezvoltării timpurii a copiilor. Acesta ajunge să confirme ,,angajamentul afectiv” între mamă și copil, angajament în care fiecare se sincronizeaza cu direcția de schimbare emoțională pe care o propune celălalt, contribuind în același timp fie la scaderea , fie la creșterea angajamentului afectiv, Stern (apud. Lee, 1998, p.3)

Păstrând esența conceptului de empatie, drept conștientizare, înțelegere, schimbare de perspectivă, chiar asumare de rol, cercetările transcend explicarea izolată, continuând abordarea corelațională a empatiei cu concepte precum dezvoltarea morală, motivația altruistă, comportamentul prosocial, ieșind astfel din cadrul strict psihoterapeutic.

Matin L. Hoffman s-a concentrat asupra interrelaționării componentelor afective și cognitive, ce se dispersează complementar în reacția empatică și mai ales, cum se petrece dezvoltarea de la copil la adult, a acestui proces. Empatia acționează complinitor cu principii de ordin moral, fiind o forță motivațională de a acționa moral, Hoffman fiind unul din psihologii contemporani care văd empatia ca un efect al altruismului, Hakansson (2003). Autorul propune cinci dimensiuni ale reacției empatice, dintre care trei au la bază automatismul, Hoffman (2001). Prima dimensiune o reprezintă imitarea, ca inițiere spontană, a expresiei faciale, vocale sau posturale continuându-se cu procesarea schimbarilor la nivel cerebral declanșând un feedback în oglindă. Următoarea dimensiune se bazează pe o condiționare clasică în care empatia ca reacție la o suferință din exterior devine răspuns condiționat , mai ales dacă recepția acestor trăiri negative exterioare se suprapune peste o stare de suferința prezentă în cel care o receptează. Ca ultimă dimensiune automatizată , acesta include analogia directă a condiției celuilalt cu propria experiență din trecut. Aceste trei dimensiuni au ca nișă comună caracterul pasiv, involuntar , fundamentat pe o procesare cognitivă elementară și de intensitate destul de redusă. Pe de-altă parte, modelul mai include doua dimensiuni care implică o ierarhizare mai înaltă a procesării cognitive : asocierea mediată verbal și asumarea unei alte perspective. Acestea implică o procesare lingvistică avansată, în care cineva exprimă o condiție afectivă iar altcineva realizează o comparație cu o experiență trecută. Simultan intervine și procesul imaginativ, prin care se asumă o altă perspectivă, având loc reprezentări despre felul în care se intuiește că celălalt trăiește experiența.

Eisenberg (2000) definește empatia drept răspuns afectiv de aprehensiune sau comprehensiune a stării emoționale a celuilalt , deținând un grad de similaritate cu ceea ce persoana simte sau ar trebui să simtă. Unul din scopurile principale ale lui Eisenberg a fost diferențierea între reacția de simpatie și cea de manifestare a unei suferințe personale. Urmărind această ipoteză, cercetătorul și colaboratorii săi demonstrează influența a doi factori, asupra răspunsului empatic : nivelul de intensitate emoțională și reglarea afectivă (abilitate de a-și menaja experiența afectivă fără să fie copleșit de această trăire), Okun, Shepard și Eisenberg (2000).

Se observă, că majoritatea cercetărilor care s-au focusat pe studiul empatiei, odată cu părăsirea cadrului psihoterapeutic, s-au concentrat pe crearea unor modele explicative și predictive privind implicațiile acesteia la nivelul comportamentului prosocial. Pe lângă autorii menționați mai sus, Daniel Batson aduce in atenția literaturii de specialitate statutul empatiei ca resursă a motivației pe de-o parte altruistă pe de altă parte, egoistă, Hakansson (2003). Natura altruistă sau nu, a raspunsului empatic pare să depindă de trasarea granițelor sine-ceilalți alături de evaluarea cognitivă. Pe lângă răspunsul afectiv și preluarea perspectivei celuilalt, monitorizarea acestei diferențieri sine-celălalt, participă la stabilirea clară a originii afectului resimțit. Apelând la mijloace de imagistică funcțională prin rezonanță magnetică, Batson, Lamm și Decety (2007) au investigat substratul neurologic al empatiei ca efect al evaluării cognitive și a preluării perspectivei celuilalt. Participanților le-au fost arătate imagini cu expresiile faciale ale unor pacienți aflați în suferință, unii fiind instruiți să își imagineze sentimentele pacientului ( ,,imagineaza-ti-l pe celălalt” ) și ceilalți au fost rugați să se imagineze pe sine în situația pacientului (,, imagineaza-te pe tine” ). Rezultatele investigațiilor au ajuns la concluzia că reacția oamenilor la suferința celorlalți poate fi modulată fie de procese cognitive , fie de procese motivaționale. Diferența calitativă dintre cele două diferențiază între grija empatică, cu scopul de a-l ajuta pe celălalt și suferința personală, care are la bază o motivație egoistă și urmărește doar să reducă din intensitatea resimțirii propriei suferințe .

Urmărind investigarea substratul organic al procesului empatiei, Decety și Jackson (2004) propun trei dimensiuni cu arii cerebrale aferent. Împărtășirea afectelor între sine și ceilalți, conștientizarea de sine și a celuilalt, flexibilitate mentală și autoreglare.Ca bază neurologică, aceștia atestă că procesul conștientizării de sine și de celălalt implică ariile prefrontale și cortexul parietal inferior drept, pe când autoreglarea și flexibilitatea mentală activează arii asociate cu funcții executive și de reglare a emoțiilor, implicând cortexul prefrontal.

1.2.2. Funcțiile și rolul integrator al empatiei în sistemul de personalitate

Pe lângă toate controversele legate de aspectele definitorii, teoretico-explicative, comune sau particulare, empatia ca proces susținut este un mediator imperios al înțelegerilor sociale, competențelor emoționale , alcătuind portretul omului care acționează prosocial, nutrește compasiune și grijă, menajându-și agresivitatea.

Decety și Ickes (2009) propun patru funcții ale procesului, model care contopește funcția cu sistemul de trăsături asupra căreia acționează, de aceea conceptele care urmează a fi explicate arată funcțiile empatiei în lumina a ceea ce rezultă prin dezvoltarea empatiei, de la proces la trăsătură de caracter.

Comportamentul prosocial

Având un trecut bogat în astfel de ipoteze și studii exploratorii, reliefându-se tezele lui Eisenberg, Batson sau Hoffman, cel mai recent studiu privind analiza corelațională cantitativă între variabila empatie și comportamentul prosocial, realizat de Lockwood, Seara-Cardoso și Viding (2014) revine din nou cu o evidențiere întăritoare, că atât componenta cognitivă cât și componenta afectivă a empatiei corelează pozitiv cu prezența unui comportament prosocial (autoraportat), iar moderarea acestei asocieri depinde de reevaluarea cognitive și nu de reprimarea feed-back-ului. Empatia susține așadar, implicarea în acțiuni implicite sau explicite, de ajutorare a celorlalti, individual sau colectiv, conferind respect reciproc, acceptare și o raportare non-judicativă la adresa acțiunilor acestora. Această legătura puternică întărește individualitatea și reduce atitudinile discriminatorii, favorizănd atât dezvoltarea sinelui cât și a relațiilor pe care le realizează cu persoanele din mediul înconjurător.

Agresivitatea

Raportarea la tendințele agresive ne înfățișează în acest cadru o relație inversă privind nivelul empatic si nivelul de agresivitate. Deci, capacitatea de a discrimina și a caracteriza sentimentele celorlalți este o premisă pentru luarea în considerare a nevoilor lor, în condițiile în care trebuie luate măsuri cu privire la un posibil conflict social. Pe lângă decodarea afectivă a mesajului receptat, cu cât o persoană deține capacități de evaluare cognitivă la un nivel înalt a situațiilor conflictuale ce îi implică pe ceilalți, cu atât insăși probabilitatea ca acel conflict să aibă loc, scade. Agresivitatea implică pricinuirea unor alterări care pot cauza suferințe iar simpla asistare la o astfel de faptă ,, ar trebui să provoace suferința într-un observator empatic, chiar dacă acesta este chiar mobilul agresivității” (Decety și Ickes, 2009, p.87).

Prejudecata socială

Fiindcă prejudecata constituie tot o raportare la social, o raportare limitată în receptarea acțunilor celorlalți, individul empatic

Performanța academică și inteligența emoțională