Relatii Copii Parinti In Literatura Romana

CULTUL RĂDĂCINILOR ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

CUPRINS

INTRODUCERE

1 IMAGINEA CASEI PĂRINTEȘTI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ:

SIMBOLISTICA

1.1. Dimensiunea simbolică a exteriorului casei părintești

1.2. Interiorul casei părintești –,,spațiu –matrice” în creația scriitorilor români

1.3. Concluzii la capitolul 1

2 IMAGINEA-PORTRET A PĂRINȚILOR

2.1. Chipuri materne în literatura română

2.2. Imaginea tatălui în literatura română

2.3.Concluzii la capitolul 2

3 RELAȚII COPII –PĂRINȚI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

3.1. Relații constructive dintre părinți și copii în literatura română

3.2. Factorii conflictuali din mediul familial în creația scriitorilor români

3.3.Concluzii la capitolul 3

CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI

BIBLIOGRAFIA

INTRODUCERE

Casa părintească este locul cel mai scump și cel mai drag inimii noastre. Aici ai învățat să-ți iubești aproapele și frumosul ce te înconjoară, de aici ai făcut primii pași în lumea largă. Casa părintească este acel „spațiu-matrice” unde ai avut parte de grija, atenția și dragostea părinților. Casa părintească înseamnă răsadniță, locul în care fiecare sămânță prinde putere și crește. Ea îți oferă un echilibru sufletesc, este „înțelepciunea ”moștenită din strămoși, rămâne a fi prima școală pentru fiecare dintre noi. Casa părintească este „leagănul copilăriei noastre”, un „dor nesfârșit ” de părinții dragi, de prietenii de joacă și de locurile cutreierate împreună cu ei .

La nivel de simbol casa părintească este „o cetate, un templu miraculos”, ea se află „în centrul lumii ”alături de „imaginea universului ”. Ea este un simbol feminin cu sensul de refugiu, de mamă, de protecție, este primul nostru colț de lume. Ea rămâne a fi o axă între cer și pământ, e „lăcașul familiei” și al „dragostei necondiționate”.

Imaginea casei părintești este oglindită și în creația scriitorilor români din toate timpurile. În literatura artistică, casa nu e doar pereți de piatră și fasadă , ea este o „catedrală a sufletului”.

Actualitatea temei: Casa părintească este unică pentru noi, alături de imaginea mamei și a tatălui. Ei sunt cei care ne-au dat viață, ne-au crescut, încurajându-ne cu răbdare la orice pas făcut de noi. Despre părinți au scris mulți poeți, prozatori, dramaturgi, ei au fost slăviți de pictori, cântăreți, politicieni și oameni de știință.

Astăzi tânăra generație pierde conștient legătură cu datinile și îndeletnicirile strămoșilor, uitând de casa părintească și rădăcinile proprii. Consider că această temă este de căpetenie, sugestive sunt și secvențele selectate din creația scriitorilor români. În prezent, majoritatea copiilor sunt educați de unul din părinți, sau cresc în lipsa părinților. E datoria noastră, a maturilor, să cultivăm copiilor dragoste, respect, recunoștință față de cei apropiați, față de locurile natale. Ajungând la o vârstă anume, noi părăsim casa unde am trăit, alegând fiecare drumul său în viață. Plecăm pentru a ne realiza visele, unele bine gândite, altele apărute recent. Plecarea în drumul lung al vieții este plină de responsabilități, dar și de mari peripeții, succese și eșecuri.

Unii consideră că odată cu trecerea timpului, personalitatea noastră se va schimba, uitând de dulcele sentiment al copilăriei. Părerea mea este că casa părintească nu poate fi uitată, nici „vândută”, vorba poetului. Noi trebuie să avem grijă de părinții noștri, să le oferim condiții pentru un mod decent de viață, să le mulțumim pentru toate sacrificiile, deoarece ei ne-au cultivat hărnicie, dragoste pentru tot ce-i frumos în jur; ne-au dăruit multă căldură și lumină; ne-au dat sfaturi vrednice de care ne ghidăm o viață întreagă. Părinții întotdeauna vor avea un loc aparte în inimile noastre .

Scopul și obiectivele lucrării :

Având drept scop descrierea casei părintești și a chipurilor părinților prezentate în operele scriitorilor români,mi-am propus să evidențiez atât elementele structurii exterioare și interioare ale casei părintești, cât și semnificațiile simbolistice ale acesteia deduse din creațiile scriitorilor români. În demersul nostru investigațional am urmărit realizarea următoarelor obiective :

definirea noțiunii „casă ”, apelând la diverse tipuri de dicționare;

prezentarea elementelor structurii exterioare și interioare ale casei părintești reliefate în operele scriitorilor români;

conturarea chipurilor părinților cu referire la exemple din creația scriitorilor români;

relevarea în baza operelor literare a două tipuri de relații constructive și distructive ce se stabilesc între părinți și copii;

reliefarea viziunii autorilor ce au reflectat în operele lor imaginea casei părintești și a părinților.

Importanța și valoarea aplicativă a tezei rezidă în faptul că această lucrare ar putea servi ca îndrumar în cunoașterea operelor literare ce reflectă imaginea casei părintești și a părinților. Studiile investigate vor permite tratarea temei din diverse unghiuri de vedere, elucidând viziunea autorilor citați .

Metodele și procedeele ale demersului investigativ utilizate la realizarea obiectivelor propuse sunt observarea științifică a studiilor de specialitate în care este reflectată imaginea casei părintești și a părinților, documentarea, metoda bibliografică, studiul de caz, analiza comparativă, ce presupun cercetarea teoretică a surselor bibliografice de specialitate, rezumarea lor, iar apoi interpretarea.

Prin urmare, remarcăm că baza metodologică înserează și procesul de investigare completă a temei de cercetare, axându-ne pe studiile în domeniu, ale diferitor autori, care au analizat operele scriitorilor ce au reflectat imaginea casei părintești și cea a părinților. În această lucrare am sintetizat concepțiile mai multor exegeți, expuse în cărți, ziare, reviste, antologii, etc. Am parcurs cu vederea și unele site-uri de informare în domeniul dat.

Drept suport teoretic ne-au servit studiile critice ale specialiștilor în domeniu, cele mai importante fiind studiile academice ale Marelui Poet – Grigore Vieru și cele ale Fenomenului artistic – Ion Druță. Lucrările în cauză conțin o bogată antologie de articole ce tratează din diverse unghiuri de vedere activitatea literară a scriitorilor menționați. În lucrarea lui Ion Ciocanu Literatura română contemporană din Republica Moldova, 1988 – sunt expuse concepțiile autorului referitoare la simbolurile pe care le comportă casa din drama lui I. Druță – Casa Mare; mesajul ideatic al poeziei Părinții de D. Matcovschi, informații foarte utile, pe care le-am utilizat în cel dintâi capitol, imaginea casei părintești. Simbolistica și în capitolul II, imaginea-portret a părinților reflectată în operele scriitorilor români.

Manualul-studiu Literatura română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări, autor – Mihail Dolgan, 1988, abordează operele scriitorilor români ca: I. Druță, Gr. Vieru, S. Vangheli, D. Matcovschi, prin prisma concepțiilor criticilor literari M. Cimpoi, E. Botezatu, N. Bilețchi. Am studiat minuțios aprecierile criticilor literari raportate la operele scriitorilor români, care ne-au ajutat sa tratăm tema expusă în capitolulu III: relații părinți-copii, oglindită în operele scriitorilor români.

Problema cercetării rezidă în valoarea educativă a operelor literare ce ilustrează imaginea casei părintești și a părinților ,accentuând ideea legăturii dintre generații ,ele promovează valori general –umane demne să fie urmate de generația în creștere.

Ipoteza cercetării:

În realizarea lucrării am pornit de la ipoteza :casa părintească e un „templu al sufletului”,un „spațiu –matrice ”,ea rămâne a fi cea mai scumpă amintire din copilărie .Omul devine puternic atâta timp cât e puternic și statornic lăcașul de unde i se trag rădăcinile ,devine bun cât în lăcașul său domnește bunătatea ,este neprihănit la chip și suflet ,atâta timp cât fumul focului din vatra casei părintești alungă răul ,înlăturând toate obstacolele.Atâta timp cât putem să ne întoarcem la începuturile noastre ,iar ele pornesc de la casa părintească, de la zâmbetul dulce al părinților ,doar atunci te poți simți mai important ,mai ocrotit ,împăcat sufletește ,devii un ram destoinic din vița neamului .

Etapele cercetării pe care le-am parcurs în procesul de realizare a tezei au fost:

determinarea temei;

întocmirea unui plan ;

consultarea literaturii de specialitate: studii critice, diverse tipuri de dicționare și operele de referință ale scriitorilor din literatura română.

Structura tezei:

Prezenta lucrare este structurată în: introducere, trei capitole a câte două subcapitole , urmate fiecare de concluzii, concluzii generale, recomandări și bibliografie.

Capitolul I cuprinde informații cu privire la imaginea casei părintești reflectată în creația scriitorilor râmâni, simbolistica ei, aspecte ale exteriorului casei părintești, reprezentări ale interiorului casei părintești oglindite în operele Amintiri din copilărie de Ion Creangă, în Hronicul și cântecul vârstelor de L.Blaga, în drama Casa Mare de Ion Druță, Casa părintească de S.Vangheli.

Capitolul II oglindește imaginea-portret a părinților – chipuri materne și paterne în literatura română, reflectată în operele lui O.Goga, N.Labiș, G.Coșbuc, Gr.Vieru, A.Păunescu, a prozatorilor și dramaturgilor: I.Creangă, I.Druță, L.Blaga, D.Matcovschi, I.Slavici.

Capitolul III face referire la relațiile ce se stabilesc între părinți și copii, relații constructive. Natura unor asemenea relații este reflectată în creațiile scriitorilor I.Creangă, L.Blaga, I.Druță, D.Matcovschi. În romanele Ion de L .Rebreanu și Moromeții de M.Preda sunt prezentate un alt tip de relații, ele fiind distructive.

I IMAGINEA CASEI PĂRINTEȘTI: SIMBOLISTICA

Argument

,,Să știți că nu există pe lume ceva mai de preț

și mai trainic, mai sănătos și mai folositor în

viață decât o amintire frumoasă, și mai ales o

amintire plină de farmec din anii copilăriei

petrecuți în casa părintească”

(Feodor Dostoievski)

Casa părintească reprezintă locul unde te-ai născut, e locul în care oamenii te cunosc întotdeauna după numele mic și cei șapte ani de acasă. E locul miraculos unde ai cunoscut prima dată lumea, locul în care ai făcut primii pași și ai rostit primele cuvinte. Alături de cei dragi ai râs din toată inima, iar lacrimile ți-au fost șterse până a se usca pe obraji. Aici ai învățat să-ți iubești aproapele și ai înălțat prima rugăciune către cer.

Casa părintească e locul unde ai deprins să faci primele lucruri utile. Aici ai învățat să deosebești binele de rău, e locul în care ai fost hrănit, îngrijit și petrecut în prima zi de școală.

Aici te-ai bucurat de dragostea și binecuvântarea părintească, căldura și prietenia, liniștea și siguranța de care fiecare copil are nevoie să crească și să se dezvolte.

Casa părintească e legată de istoria fiecăruia dintre noi. E un început și permanent începutul înseamnă speranță, gânduri nobile, șansă, noi posibilități, idealuri, încredere în puteri- le proprii. Casă părintească poate fi comparată cu o răsadniță – locul în care fiecare sămânță prinde putere , crește și se dezvoltă , fiind alimentată de apa vie de la vatra strămoșilor.Ea constituie echilibrul de care ai nevoie când pornești la un drum lung în viață.

Casa părintească e plină de înțelepciune, fiindcut în prima zi de școală.

Aici te-ai bucurat de dragostea și binecuvântarea părintească, căldura și prietenia, liniștea și siguranța de care fiecare copil are nevoie să crească și să se dezvolte.

Casa părintească e legată de istoria fiecăruia dintre noi. E un început și permanent începutul înseamnă speranță, gânduri nobile, șansă, noi posibilități, idealuri, încredere în puteri- le proprii. Casă părintească poate fi comparată cu o răsadniță – locul în care fiecare sămânță prinde putere , crește și se dezvoltă , fiind alimentată de apa vie de la vatra strămoșilor.Ea constituie echilibrul de care ai nevoie când pornești la un drum lung în viață.

Casa părintească e plină de înțelepciune, fiind reperul la care faci referință atunci când munca, pasiunile și noile prietenii îți deschid alte orizonturi ale cunoașterii.

Un vechi proverb românesc afirma: ,,Tot omul e împărat în casa lui.” Casa părintească e sfântă ca ochii și zâmbetul mamei, ,,sfântă între sfinți”. Loc divin –leagăn al copilăriei. Ea a fost și rămâne prima școală pentru fiecare dintre noi.

Cuvântul casă, pl. case comportă următoarele sensuri atestate în Dicționarul explicativ al limbii române: 1.Clădire destinată pentru a servi de locuință omului. *Loc.adj. De casă=făcut în casă .*Expr.(A avea) o casă de copii =a avea copii mulți. A-i fi cuiva casa casă și masa masă= a duce o viață ordonată, normală, liniștită. A nu avea (nici)casă, nici(masă) = a duce o viață neregulată, plină de griji, de frământări. *Casă de veci = mormânt. 2. Încăpere specială într-o clădire, având o anumită destinație . *Casa ascensorului = spațiul în care se deplasează cabina unui ascensor. Casa scării = spațiul dintr-o clădire care adăpostește o scară. 3.Cutie dreptunghiulară în care se păstrează literele, semnele etc. tipografice de același caracter. 4.Gospodărie. 5.Totalitatea celor care locuiesc împreună (formând o familie); familie. *Dinastie, neam. 6.Căsnicie, menaj.*Expr. A face (sau a duce) casă (bună) cu cineva=a trăi cu cineva în (în bună înțelegere), a se împăca bine. A face casă bună cu ceva = a se împăca bine cu ceva. 7. Nume dat unor instituții, așezăminte, întreprinderi, firme comerciale etc. *Casă de economii =instituție publică de credit care se ocupă de strângerea disponibilităților bănești temporare ale populației, acordând pentru acestea mai ales dobândă. Casă de ajutor reciproc=asociație benevolă a unor angajați sau pensionari, creată pentru acordarea de împrumuturi și de ajutoare membrilor ei din fondurile obținute din depunerile lor lunare. Casă de filme =instituție producătoare de filme cinematografice. Casă de cultură =instituție culturală în care au loc diverse manifestări culturale, educative etc. Casă de nașteri =instituție medico-sanitară în care se acordă viitoarelor mame, la naștere, asistență calificată. [ 40,p. 142]

Șirul sinonimic al cuvântului casă îl constituie: imobil, clădire, locuință, cămin,domiciliu, familie, dinastie, neam, întreprindere, firmă, casierie, ghișeu de plăți, coșmelie.[67,vizitat 05.01.2015]

Consultând Dicționarul de motive și simboluri literare atestăm următoarele sensuri ale cuvântului casă: ,,Ca și cetatea, templul, casa se află în centrul lumii, este imaginea universului . Ea este un simbol feminin, cu sensul de refugiu, de mamă, de protecție, de sân matern. Primul nostru colț de lume, primul univers, casa semnifică permanența unei spiritualități, este un punct de plecare, dar și un punct de convergență a tuturor drumurilor – întoarceri …Ea este o axă între cer și pământ, e lăcașul familiei și al dragostei…”[43, p. 33]

Maturizându-ne, plecăm din casa părintească unde am trăit clipe fericite, alegând fiecare drumul său în viață. Plecăm pentru a ne realiza visele, unele bine gândite, altele apărute recent. Idealurile și visele proprii ne țin departe de casa copilăriei, de ograda în care alergam veseli împreună cu prietenii de joacă, de nucul care toamna ,,se ascundea de noi” ca să nu rămână fără nuci .

Acest itinerar ne conduce la un drum lung, plin de responsabilități, dar și de mari peripeții, succese și eșecuri. Plecând de lângă părinți, ne punem sufletul la încercare, totuși, doar așa ne vom maturiza, vom învăța rostul vieții și vom acumula experiență.

Unii cred că odată cu trecerea timpului, personalitatea noastră se va schimba, uitând nesecatul sentiment al copilăriei. Părerea mea este că casa părintească nu poate fi uitată. Noi trebuie să avem grijă de părinții noștri care sunt păstrători de datini și să le mulțumim pentru toate sacrificiile, deoarece ei ne-au cultivat hărnicie, dragoste pentru tot ce-i frumos în jur, ne-au dăruit multă căldură și lumină, ne-au dat sfaturi vrednice de care ne ghidăm o viață întreagă.

Părinții vor avea un loc aparte în inimile noastre, asociindu-i cu casa în care am copilărit, acel ,,regat misterios” ne va duce dorul de fiecare dată când ne vom întoarce la ea. Atunci, amintirile vor da buzna și un strop de lacrimă va cădea pe obrazul roșu și un zâmbet va apărea pe față, alături de credința într-un viitor împlinit, în realizarea tuturor dorințelor.

Imaginea casei părintești este oglindită și în creația scriitorilor români din toate timpurile.În literatura artistică, casa nu e doar pereți de piatră și fasadă, ea este o „catedrală a sufletului”. Amintiri din copilărie e capodopera marelui scriitor român Ion Creangă, cel considerat „primul roman al copilăriei țărănești”. Pentru autorul ,,Amintirilor din copilărie” satul natal și casa părinților sunt locurile cele mai importante și cele mai frumoase din lume. Autorul ajuns la maturitate creează la începutul fiecărui capitol o atmosferă, o stare de spirit de care se lasă el însuși, treptat cuprins și care declanșează fluxul memoriei, amintirile, înfățișindu-se ca niște instantanee „momente” centrate în jurul unor întâmplări irepetabile.

Proza memoralistică a lui Ion Creangă pune accent pe acest joc subtil între atitudinea scriitorului matur care face efortul întoarcerii în timp: ,, Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre.” / ,,Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul nașterii mele, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie”/ ,,Eu am altă treabă de făcut; vreu să-mi dau sama despre satul nostru, despre copilăria petrecută în el…”

Este conștient de faptul că reînvierea acelei „vârste de aur” – ,,veselă și nevinovată” e o funcție a memoriei. Casa părintească pentru copil constituie un loc al abundenței, belșugului și al veseliei, un „adevărat eden”: ,,…Când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești, la stâlpul hornului unde lega mama o sfară cu motocei, de crăpau mîțele, jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieții, de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi saltă inima de bucurie…( 47,p. 238)

Casa părintească din ,,Amintiri din copilărie” de Ion Creangă semnifică un centru al lumii, niciodată uitat, către care sufletul de copil al autorului se întoarce spre „a-și menține tinerețea, aidoma anticului Anteu… purtând în mână, creanga de aur a nemuririi sale viitoare”. Nică își începe ,,drumul în viață” în casa părintească ce simbolizează casa natală universală, spațiu al jocului (în care Nică și ceilalți copii se aflau mereu în petrecere) și loc protejat de prezența părinților, modesta locuință devine spațiu cosmicizat prin soarele chemat de copilul cu păr bălai…” [ 43, p.36 ]

În opera lui I. Druță, motivul casei se asociază cu destinul personajelor: Casa Mare a Vasiluței, casa ce așteaptă cocostârcii a matușei Ruța, casa –stână a păstorului singuratic, casa –clopotniță a lui Horia, casa –biserică a Ecaterinei, casa –pământ a lui Gheorghe Doinaru, cât și cu destinul propriu în nuvela ,,Horodiște”. Dintotdeauna la țară s-a locuit în casă mică, bătrânească , iar visul țăranului a fost să-și facă Casă-Mare, arătoasă, primitoare de oaspeți, ea se ține permanent curată și împodobită. Ea este oglinda sufletului, casă a datinilor și a obârșiei, o casă care trebuie să ne prezinte în tot „ce avem mai sfânt”.

Astfel Moș Ion,din renumita dramă „Casa Mare” de Ion Druță, o susține pe Vasiluța, când ea cu sufletul împlinit, gătește casa ei:

,,Moș Ion: Asta-i datina, fată hăi… Când cineva face casa mare, apoi se cheamă că trebuie să aduci și tu ceva într-însa. Casa îi ca copilul – orice i-ai aduce o să se bucure, ș-o să te țină minte multă vreme. (Vine în mijlocul odăii, rămâne pe-o clipă năucit, înțepenit, luminat, de parcă ar fi intrat în biserică).

Vasiluța: Am îmbrăcat-o frumos, tată?

Moș Ion: Ce crezi, și asta-i o datină veche…Fiecare cu cite o Casă Mare. Îmi spunea bunelul meu că atunci când era greu de trăit, când se întâlneau mai multe bordeie decât case, chiar atunci fiecare gospodar avea casă mare…Adică avea un colțișor pe care stăpâna îl împodobea cu tot ce avea mai frumos, îl îngrijea și-i zicea Casă Mare…”(49, p. 7)

Eliza Botezatu afirma: ,,Opera druțiană ne îmbie cu casele sale spre un univers familiar, în care toate sunt apropiate și dragi, dar și semnificative, în care s-au condensat înseși sensurile lumii și ale vieții. Casa, are cer, are pământul –templu, are toate punctele cardinale deschise spre ferestrele ei lacome de lume, ea cuprinde drame și fericiri, vârste și datini, și n-ar fi prea mult să afirmăm că Druță a plăsmuit o singură carte –aceea despre Casa noastră.” [ ]

Motivul casei este prezent și în romanul Hronicul și cântecul vârstelor de L. Blaga: „…casa și locurile dimprejurul ei se prezintă ca un loc sacru, magic, legendar și mitic…” [43,p.37]

„Aceasta era lumea mea; casa, șura, stogul de paie de după șură, în care îmi făceam, în fiecare vară, un labirint…”(44,p.217 )

Aflându-se departe de casa părintească, departe de cei dragi, fiind cuprins de un dor imens, Blaga va aminti despre cele două umbre, care l-au călăuzit în viață: ,,Aveam două umbre, o umbră de zi, și-o umbră de noapte. Umbra de zi era a soarelui. Umbra de noapte era a dorului. Mă chinuia dorul de casă. Sâmbăta după amiază mă duceam deseori la sat, dar cu înconjurări secrete, ca să nu mă ghicească cineva…”(44 .Ibidem p.218)

Narațiunea se realizează la persoana I – ceea ce conferă credibilitate și autenticitate faptelor narate. Există și o diminsiune emoțională, evocatoare a celor întâmplate în realitate. Cu trecerea anilor, dragostea de casa părintească devine chinuitoare. Văzându-ne la casa noastră, departe de pereții în care am copilărit și care ne cunosc toate tainele adolescenței, departe de strada pe care astăzi rătăcind ne învăluie ecoul dulce al copilăriei, dorul de casă și de părinți nu ne lasă nici măcar pentru o clipă .

Grigore Vieru afirma: ,,Pasăre mai frumoasă ca fumul deasupra casei părintești nu s-a văzut…” ,,Acasă !/Acasă, acasă, acasă; Aici/ Dacă nu ești alb de ninsoare, /Ești alb de duminică, / ,,Buna ziua” /,,Bună să-ți fie inima.” /Scot apă /Mă uit în fântână ca în istorie./ (66, p.141) În poezia „Casa părintească”de Gr.Vieru motivul casei părintești ,,asigură o centrare cosmică; ferestrele deschise în univers, fântânile –sonde adânci în istorie, vântul curat și mirosul de brazi – oglinda sufletului și chipului, ploaia – ritual, floarea-soarelui – fagure de miere: „Acasă, Patria mai liniștită este și mai a mea.” [43, p.37]

Poezia fascinează prin originalitatea formei, prezența versului alb, dar muzical, redând o gamă variată de sentimente și gânduri, generate de contactul poetului cu mama, cu oamenii, cu natura și chiar cu aerul baștinei. Autorul ,,Casei părintești” evidențiază, scoțând din întuneric suferința interioară provocată de un dor imens, etern. Sugestive sunt următoarele figuri de stil: gradația ascendentă: „Omul prin ploaie /Trece descoperit /Ca într-un ritual”, ,,Iar melcul /Din palma copilului prețuiește mai mult/ Decât argintul lumii.” Anafora: ,,Aici/ Acasă”, comparația: „lanul de grâu sclipește ca o zi fericită și aleasă”.

„Gr.Vieru creează o atmosferă în care casa părintească și pământul natal, se lasă înțelese ca niște bogății spirituale fără de preț, ca și mama, despre care poetul își notează o idee: ,,…vântul curat dinspre munți”, ea ,,…este trecutul meu cald, /Ziua de maine a mea, /Viitorul meu strălucit.” Însăși Patria capătă contururi clare și sigure în satul natal, în casa părintească: ,,Acasă/ Patria mai liniștită este. /Și mai a mea.” [ 10,p.122]

În finalul poziei autorul reia primul vers: ,,Acasă, acasă, acasă…” ce imprimă operei o structură inelară ,,…grație căreia ne ține în ritmul aceleiași stări sufletești, dezvăluite pe parcursul întregii opere prin versuri ce relevă în mod pregnant valorile etice ale casei părintești…” [ 10.Ibidem p.122-123]

Pornim în lume, lăsând casa părintească înlăcrimată: ,,casa părintească nu se vinde, nu se uită, nu se dă cu împrumut.” Ea se păstrează cu sfințenie în sufletul fiecăruia dintre noi cu cele mai senine amintiri: ,,amintirile dulcei noastre copilării”: :,, Ascultați-mă, surori, pe mine./ Și voi, frații mei, ce vă sfădiți, /E păcat, nu-i drept și nu e bine/ Să vinzi casa care te-a-ncălzit/ Bani ne-ar trebui la fiecare,/ Toți avem copii și vremea-i grea,/ Însă cum să vinzi fereastra oare / Cea la care maica te-aștepta?! /Casa părintească nu se vinde… /Nu se vinde tot ce este sfânt / Din atâtea lucruri dragi și sfinte/ Ochii mamei încă ne privesc…”

În această operă imaginea casei părintești este asociată cu chipul părinților, fraților, surorilor, cu fereastra ,,mereu deschisă spre noi orizonturi”, pragul, având aroma pâinii calde, toate fiind, în același timp, elemente primordiale ale existenței noastre.

„Prin iarba verde de acasă/ Cu lanțul de rouă la glezne”, G. Vieru, poetul cunoscut și necunoscut nouă, dar care merită cea mai mare atenție, lasă o dâră proaspătă ca lacrima de copil. El atacă poezia frontal și cu cea mai mare simplitate cu candoarea și nevinovăția celor care umblă pe acoperișuri … „Căci și acolo sus este pământul natal, ce nu te poate lăsa să cazi. Și cerul deasupra este tot cer natal și nu te lăsa să te prăbușești…”[1, p.117 ]

Satul – e piatra din zidul casei, fântâna și pomii, pădurea și izvoarele, dealul și lunca, apa și țarâna, lăuta și oameni, seceratul și cântecul –aici, în vatra sa au fost depuse amintirile definitive, apropiate inimii. Poetul ne învață că prosperitatea materială nu ne va face fericiți, căci „din atâtea lucruri dragi și sfinte”, /doar ,,ochii mamei încă ne privesc”.

Casa părintească – legătură tainică între generații, care asigură un echilibru sufletesc, e datoria întoarsă părinților, pentru nopțile nedormite, pentru micile bucurii de care ai avut parte: „Vom pleca și noi cândva din viață / Și părinții sus ne-or întreba: /Ce mai face casa lor cea dragă, /Cine are grijă azi de ea…”

Poezia lui Gr.Vieru este expresia unei sensibilități ieșite din comun, aproape dureroasă. Duioșia, delicatețea feminină, dorul sfâșietor de casa părintească, adorarea mamei, apartenența sufletască irevocabil la lumea satului, tonul tânguitor le-am întâlnit și la Serghei Esenin. La Grigore Vieru apare în plus un sentiment de responsabilitate…Poetul român, chiar dacă folosește verbe la persoana întâi singular, vorbește în numele unei întregi colectivități condamnate la înstrâinare…” [ 35, p. 79]

Gr.Vieru bate alarma, atingând strunele cele mai ascunse ale sufletului, căci tendința cetățenilor de a părăsi locurile natale, de a construi case în țări srăine – e un flagel al societății. ,,Gr. Vieru nici nu omagiază de altfel, direct și declamativ „patria”. El evocă satul natal, casa de pe margine de Prut, bucuriile simple ale vieții la țară, pe care sărăcia nu face decât s-o înnobileze ca o formă de asceză. Până și necazurile de altădată îi sunt dragi. În mod special îi place să-și aducă aminte scene din copilărie cu mama lui, pentru care are un cult. Nu există grandilocvență și nici demagogie în aceste evocări. Tot ceea ce povestește sau declară poetul ni se impune ca sincer și adevărat…” [35.Ibidem p.80]

Casa în creația lui Gr.Vieru devine ,,un Paradis arhetipal”. Dorința lui tainică fiind ca focul din vatra casei părintești să pălpăie veșnic, azima pâinii coapte să adune în jurul ei mamă și tată, frați și surori: ,,Locuiesc la marginea /Unei iubiri…/Locuiesc la marginea /Unui cântec…/Locuiesc la marginea unei pâini…” (66,p.126)

Tamara Cristei afirma: ,,Relevanța semnelor acestui spațiu existențial asumat ține de ordinul spiritualului și culturalului românesc: iubire, cântec, pâine…” [1, p.200] Aceste semne ale spațiului existențial sunt asociate cu noțiunea de casă părintească. Poezia lui Gr. Vieru se supune imperativelor actuale ale timpului, iar generația în creștere a fost străbătută de adevăr și puritate în relația poetului cu Patria, Casa părintească, Mama.

Casa părintească e o prelungire a binelui pe pământ, e un dor nestins, idee emisă de S.Vangheli în opera sa „Casa părintească”: ,,Pe atunci Sandu era mic. Tata îl purta pe la doctori, dar degeaba. – Du copilul la mare, în țările calde, i-a spus un doctor. Alt leac n-are !…Pentru a-și vindeca copilul, tata a vândut calul de la casă, vaca cu viței, sclipuind parale pentru drum. Urcându-se în tren, Sandu cu inima împietrită se despărțea de câinele său fidel de la poartă și de mama care suspina în năframă…”

Peste ani, Sandu avea să mărturisească: ,,Am scăpat de o boală și am dat peste alta. Dorul de casa părintească – asta e boala cea mai mare din lume.” ,,Iar într-o zi mama vede la portiță un om alb-dalb la cap…Omul se lăsă în genunchi și intră în ogradă, tot sărutând pământul…Sărută pragul, apoi sărută ferestrele. – Buna seara, mamă, a zis Sandu și a cuprins-o din nou. Dar cum să cuprindă casa?Ca acasă la tine, nu-i nicăieri mai bine.” [70,vizitat 10.01.2015]

Casa părintească devine un spațiu sacralizat, e locul din care am plecat în lume în căutarea unui vis. Doar atunci visele vor deveni realitate când vei păstra în suflet acel firicel de lumină, care ocrotește acest loc binecuvântat.

1.1 Dimensiunea simbolică a exteriorului casei părintești

,,Nicăieri nu-i mai bine ca-n satul tău și-n ca-

sa ta.Acolo-i locul tău , acolo-i rodu tău.Poți

căpăta toate celea în străini și tot nu-i bine.Și

când mergi afară ,mergi pe sigur, calci prin

curte ca prin casă. În străini calci tot cu tea-

mă ,nu știi ce vine ,ce te așteaptă .Locul tău

e locul tău și nu s-aseamănă cu altul .”

(Rogozea Maria)

Cultul casei s-a păstrat de la strămoșii noștri geto-dacii, construirea casei reprezenta pentru ei un adevărat ritual. Ei creadeau în existența unui duh ocrotitor, care devenea gazda casei încă de la ridicarea fundamentului. Strămoșii trăiau cu speranța că forța magică a duhului îi va proteja în caz de pericol, alungând spiritele negative. Majoritatea locuințelor dacice cercetate de arheologi erau de dimensiuni mici, cu arhitectură simplă, formată dintr-o singură încăpere ce avea rol multiplu, fiind atât spațiu pentru gătit și servit masa, cât și pentru odihnă. Locuințele dacilor erau construite din lemn, folosindu-se mai ales fagul și bradul, lutul și piatra. Acoperișurile erau realizate din șindrilă, iar ușile din lemn ca și mobilierul de interior. Pe lângă casă erau construite și unele anexe (hambare, grajduri, cuptoare).

,,Din punct de vedere al formei, descoperirile ne permit să conturăm imaginea a câtorva tipuri de case dacice. Bordeiul era o consrucție de formă neregulată …aproximativ de o formă rotundă sau ovală și avea pereții adânci de aproximativ un metru. Bordeiele aveau o singură încăpere, iar suprafața medie era cuprinsă în limitele aproximative de 10-15 metri patrați. Semibordeiele, un tip de construcție civilă intermediar între bordei și casele cu fundația la suprafață, pereții adânciți în pământ la 20-50 centimetri. Acest tip de locuință era întâlnit mai ales în zonele de deal și câmpie. Locuințele de suprafață sunt cele mai complexe din punct de vedere arhitectonic. Cele mai multe astfel de construcții au suprafețe cuprinse între 12-20 de metri patrați, având în general o singură cameră…”[69,vizitat 13.01.2015]

În creațiile populare ,,spațiul are o natură intimă în mentalitatea comunităților rurale tradiționale și cunoaște diferite unități, forme concrete de manifestare…Astfel locul este reprezentat într-un mod cu totul deosebit; este un dat concret de o mare varietate, cu însușiri proprii, materiale și spirituale .” [28,p.138]

Casa și curtea erau locuri cu însușiri deosebite, având asupra vieții omului, asupra condițiilor lui morale și materiale, mare influență. Balazs Lajos afirma: ,,Omul vechilor așezări vedea în casă un obiect, nu numai material, ci și spiritual, nu numai de întreținere a vieții cotidiene, ci și de promovare a unor valori spirituale, tradiționale. Pentru țăranul așezărilor cu caracter tradițional, casa este înșăși materialitatea familiei…Strânsa legătură a țăranului cu casa și locul unde s-a născut se confirmă prin profunda sa întristare, când este nevoit să le părăsească. Factorul cel mai important prin care explică calitățile deosebite ale casei și locului ei este tradiția, este moștenirea părintească. În conștiința țăranulu fiecare mutare este o rupere de trecut, o pierdere a unui tezaur familial, de neam, așa cum fiecare mutare este și o suferință de adaptare la viața lipsită de rădăcini, de trecut…”[ 28.Ibidem p.139]

Ca domeniu aparte al străvechii culturi populare romănești, arhitectura țărănească este de un interes deosebit pentru cunoașterea dezvoltării culturii materiale din țara noastră. Ornamentația caselor este foarte bogată, stâlpii fiind sculptați la fel și ancadramentul ușilor, crestături în grindă paralelă cu fațada, iar acoperișurile în patru ape cu șindrila constucției. Împrejurul casei erau ridicate construcții de tot felul, fie un grajd, fie un hambar pentru grâne sau fântână. Pentru a feri locul de rele, țăranul recurgea la anumite ritualuri, de exemplu, la temelia casei erau îngropate diverse elemente, precum aghiazma, tămâie, vin sau pâine. Încă strămoșii noștri credeau că e un semn de noroc dacă visezi construirea unei case:

,,Casă din lut bătut cu pleavă,

Acoperită cu draniță de brad,

Grădină cu meri și otavă,

Unde mă-ntorceam cu drag,

Fântâna din larga ogradă,

Săpată de nu știu care bunic,

Este aproape de livadă ,

O știam de când eram mic…” [77,vizitat 24.01.2015]

În poezia lui Mihai Leonte, imaginea casei părintești este asociată cu grădina cu meri, unde eul liric a bătătorit cărările copilăriei, a sorbit apă cristalină din fântâna rămasă amintire de la un bunic.

Imaginea casei părintești ocupă un loc aparte și în creația lui Octavian Goga. În poeziile ,,Acasă ”, ,,Bătrânii”, ,,Reîntors ”, ,,Casa noastră” poetul evocă cu nostalgie în suflet chipul casei dragi. Imaginea locului natal rămâne pentru el un ,,paradis al fericirii ”,aflat acum sub vitregiile istoriei.

Carmen Popa în studiul ,,Spațiul –matrice în poezia lui Octavian Goga ”afirma: ,,Figurii casei i se asociază și alte derivate precum satul, crâșma, codrul, iar repetarea obsesivă a unor termeni ca pământ, humă, munte, deal, colină, toamnă sau moarte, ne determină să plasăm reveria poetică a lui Goga sub influența teluricului …” [25, p.18]

,,De pe pereții-ngălbeniți

Se dezlipește-n pături varul,

Și pragului îmbătrânit

Începe a-i putrezi stejarul. (53,p.24 )

Despărțirea de casa părintească îi provoacă eului liric suferință, fericirea, după care tânjește poetul, aparține unui timp revolut, ce ține de planul trecutului, fiindcă prezentul înfățișează doar o lume îmbătrînită. ,,Îndepărtarea de matcă creează sentimentul deșărtăciunii și al nostalgiei dureroase a celui ce a pierdut ocrotirea vetrei pentru a se rătăci în anonimatul orașului înnegrit de fumuri…” [ 25.Ibidem p.18-19]

,,Cu valul vremilor ce curg/ Atâtea cântece s-au dus ,/

Și valul vremilor ce curg /Atâtea cântece-a răpus…” (53,p.42)

Casa devine și locul alienării omului, fiecare colț al ei va rămâne în amintire ca ,,un spațiu spiritual bine definit ”,,…și m-am întors stăpâne-al meu …/ Dar casa noastră nu mai este,/ Azi ,rogu-te ,să-mi spui din frunză, / Îndurerata ei poveste !…” (53,p70)

,,Casa este văzută ca un templu, aflându-se în centrul lumii, este imaginea universului . Casa înseamnă ființă interioară, după părerea lui Bachelard, etajele sale, pivnița și podul simbolizează diferite stări ale sufletului. Pivnița corespunde inconștientului, iar podul elevației spirituale. Casa este și un simbol feminin cu sensul de refugiu, de mamă, de protecție… Exteriorul casei este masca sau aparența omului. Acoperișul este capul și spiritul, controlul conștiinței; etajele interioare marchează nivelul inconștientului și al instinctelor…”[ 70,vizitat 26.01.2015]

În ,,Amintiri din copilărie ”de Ion Creangă ,,vârsta cea fericită”este rechemată și retrăită în amintire de autor pentru a alunga tristețea și grijile: ,,Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă și nevinovată …” (47, p.239)

Spațiul acela unic al ,,vârstei de aur ”este asociat cu imaginea casei părintești, a părinților, a fraților, a surorilor, a tovarășilor de joacă și a locurilor natale atât de dragi. Toate sunt evocate cu emoție de scriitorul matur, care se întoarce asupra lor ca la un izvor de apă vie, dătător de tinerețe și energie: ,,Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești, la stâlpul hornului unde lega mama o sfoară cu motocei la capăt, de crăpau mâțele, jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi , băieții, de-a mijoarca și alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie…” (47, p.238)

Este foarte sugestivă asocierea universului afectiv uman, ,a tovarășilor săi de joacă, cu cadrul natural al satului (câmpul ,luncile, dealurile), cu curtea casei în acea stare de bucurie și de inocență, ce inundă vârsta lipsită de griji a copilăriei. Scriitorul retrăiește vârsta jocurilor în caruselul anotimpurilor .

Descrierea casei părintești se realizează cu multă minuțiozitate, cu date exacte privind aspectul exterior și interior al ei, în romanul ,,Hronicul și cântecul vârstelor ”de L. Blaga: ,,Casa părintească din Lancrăm era o clădire veche, destul de masivă în asemănare cu celelalte case dimprejur. Ne rămase de la moșul Simion Blaga, care fusese pe vremuri până la 1870, preot în sat. Către uliță, de o parte și de alta a ogrăzii, erau două grădinițe împejmuite cu stâlpi de zid și de gard – una de flori, cealaltă mai mică și chiar în fața casei cu straturi sterpe: aci se ofilea în permanență un pin, de sub care culegeam adesea acele căzute, gălbui, înmănuncheate la un capăt, ca niște țânțari, cu picioare lungi. În aceeași grădiniță se înălța uriașul castan, ce copleșea cu coroana lui toată casa. Bănuiam sub scoarța castanului lăcașul unui duh, legat în chip misterios de destinul casei și al familiei (castanul avea să se stingă de altfel mai târziu, tocmai în anul când murea și Tata). Treptele de piatră erau cizelate de pași și netezite …Alături era gârliciul, pe unde coboram în pivniță pe lespezi, sub care forfotea umed și cu miros o enormă prăsilă de broaște râioase …” ( 44, p.194)

În ,,geografia mitologică” a operei lui Blaga, străbătută de nostalgia întoarcerii, lângă ,,sufletul satului ”, casa părintească din Lancrăm (satul ce poartă un nume al sfintei lacrime) poate constitui reperul arhetipal central, „cercul vetrei” în care devine posibil ,,schimbul de taine cu strămoșii”, o legătură spirituală de unde încep ,,aventurile” autorului, primii pași nesiguri spre maturitate în ,,suprema intimitate cu Marele Tot”. Castanul care străjuia casa este simbolul căminului părintesc ,dar și al armonioasei integrări a omului în circuitul vieții și al morții. Spațiul descris de autor este mitic ,iar legătura lui organică cu satul natal, casa părintească denotă ,,un rezultat firesc al dezvoltării sale spirituale, cu rădăcini în originalitatea, specificul și tradițiile spiritualității poporului său…” [ 34, p. 6]

Pentru Ion Druță, satul de baștină Horodiște, rămâne a fi un loc sacru, acel spațiu protector, care unește firele trecutului cu cele ale prezentului, legătura cu părinții, casa părintească, toloaca și jocurile copilăriei: ,,…Suntem neam de sedentari, ne mișcăm cu greu de acasă , și când e să plecăm pe undeva , ne tulburăm, cum nu se mai poate. Oricum, Horodiștea era singurul sat pe care îl cunoșteam și care ne cunoștea și el pe noi. Aici, în mijlocul acestui sat, noi nicidecum nu puteam fi ai nimănui, dar dacă ograda și casa părintească, și școala, și Tuzic, și toloaca unde ne jucam serile, dacă toate se mișcă din loc și dispar undeva, departe, în urmă, noi cu ce rămânem?…” (50,p.38)

,,…Ion Druță construiește un univers rural ca spațiu al sfințeniei, care păstrează încă preceptele morale, punct de echilibru al unei lumi alienate din cauza îndepărtării de Divinitate … Autorul, asemenea lui Sadoveanu, creează o lume arhetipală în care semnele și o anume ordine sunt scutul de rezistență în fața haosului epocii contemporane, provocat de ,,invazia civiliza- ției …” [23, p.137]

I .Druță este un poet și pictor al satului moldovenesc; descrierea spațiului rural este foarte apropiat sufletului rătăcitor al talentatului cronicar. Cuvintele ,,patrie ”, ,,pământ” , ,,casă părintească ” , ,,părinți ” , ,,doină ” sunt definitorii în creația artistului. ,,Aici doar casa noastră ne poate deschide ochii, numai dulcea vorbă a consătenilor noștri, a mamelor noastre, numai sufletul te mai poate ajuta a înțelege, cum le adună pe toate grămăjoară I. Druță …”[23, p. 206]

Nuvela druțiană ,,Ultima lună de toamnă ” ia în dezbatere o problemă mai largă, afirma I.Ciocanu: ,,…relațiile dinte părinți și copii, plus obligativitatea sentimentului patriotic, necesitatea dragostei copiilor pentru părinți, pentru baștină …” [23.Ibidem p. 348]

Spațiu-matrice pentru narator este curtea, pragul casei părintești, unde ,,stă un cucoș obraznic cu creasta sângerând a bătaie proaspătă .Saltă puțin din labe și cântă biblic de trei ori la rând …A venit toamna, iar toamna a fost și rămâne a fi vremea musafirilor în Moldova. Pe lângă sumedeniile de griji ce poartă gospodinele la fuguța , se mai adaugă una – nu cumva să le cadă musafirii pe neprins de veste. Singura lor nădejde e cucoșul și când vine pintenatul în prag și-ți cântă pe nerăsuflate de trei ori la rând, atunci să știi că vei avea oaspeți…” (51, p.487)

Casa lui badea Lisandru din romanul lui D. Matcovschi ,,Toamna porumbeilor albi ”era găzduită de hulubi ce semnifică o permanență a sufletului, o sete de frumos a protagonistului . Hulubii fac satul Duda mai frumos .,,Albi ca doi bulgări de zăpadă, hulubii lui badea Lisandru se rotesc neobosit de jur-împrejurul soarelui …”( 55, p.46) Averea cea mare a lui badea Lisandru era vița –de –vie crescută pe lângă casă: „Ca via lui badea Lisandru nu-s prea multe vii în sat … Ca orice gospodar adevărat, badea Lisandru ține bucățica de vie de lângă casă pentru vin, însă nu numai pentru vin. Are și câțiva butuci de masă …”( 55.Ibidem p.15-16)

Activitățile, numite de autor ”de producție” a lui badea Lisandru, pe lângă casă, îl vindecă de grijile lăuntrice ce le purta în inimă (neînțelegerea cu fiul Valentin, boala soției, cearta cu Aristid), accentuând dramatismul existenței protagonistului: ,,…prin mijlocirea lui Lisandru Povară, autorul pune în atenția publicului cititor probleme ,,la zi ”ca dispariția imașului la țară, împuținarea cailor ș.a, dar mai ales probleme etice, materializate în relațiile lui cu Aristid…” [10, p.363]

Bătrânul respinge intențiile tinerii generații de a pleca din sat pentru ,,o viață mai ușoară”, pierzând legătura cu datinile și îndeletnicirile strămoșilor, uitând casa părintească. Problemele tratate de autor în roman sunt actuale și în prezent .

1.2 Interiorul casei părintești –,,spațiu-matrice” în creația scriitorilor români

,, Casa părintească este aceia care face

să înflorească inimile, care formează

obiceiurile, care trezește spiritul și care

împinge caracterul spre bine sau spre

rău.” (Samuel Smiles )

Casa părintească este acel spațiu protector care a marcat prima noastră viziune despre lume. Aici am crescut înconjurați de tandrețea necesară pentru a ne dezvolta și a trăi momentele cele mai fericite din viață. Odată cu trecerea timpului, îndepărtându-ne de acest spațiu sacru, conștientizăm că fiecare colțișor devine drag și apropiat sufletului nostru. Dacă revenim cu dor în casa părintească, o facem pentru a ne regăsi copilăria, pentru a descoperi tainele de pe vremuri împreună cu frații și surorile.

Încă strămoșii noștri confereau casei un nucleu de stabilitate, în care aveau parte de tihnă și armonie, loc rodnic și benefic, generator de sensuri spirituale, nu numai materiale. Casa era strâns legată de familie, de obiceiuri și datini. Dacă nu avea casă, omul nu se simțea împlinit, dar nici în rând cu lumea.

Ernest Bernea afirma: ,,Factorul cel mai important prin care se explică calitățile deosebite ale casei și ale locului ei este tradiția, este moștenirea părintească. Dacă locul casei este bun, rodnic și sănătos, aceasta se pune în seama înaintașilor ce au trăit acolo și care i-au transmis în acest fel o seamă de valori din care prezentul se alimentează…” [4, p.36]

Amenajarea interioară a locuințelor reprezenta un obicei pentru strămoșii noștri. Casa frumos gătită era oglinda gospodarului, care reflecta atât chipul cât și sufletul acestuia. Unul din elementele caracteristice interiorului casei, păstrate de la strămoșii noștri geto-daci sunt vetrele de foc care erau amenajate într-un colț al locuinței sau în centrul încăperii. Cele mai multe vetre de foc erau ridicate din piatră sau lut în funcție de specificul zonei.

Acest element al interiorului casei părintești este oglindit și în creația scriitorilor români .

,,Tu torci. Pe vatra veche ard,

Pocnind din vreme-n vreme,

Trei vreascuri rupte dintr-un gard ,

Iar flacăra lor geme./

Clipește-abia din când în când

Cu stingerea-n bătaie,

Lumini cu umbre-amestecând

Prin colțuri de odaie ./

(46,p.54 )

,,…Gândul feciorului străbate priveliștea atât de cunoscută a locurilor natale, pătrunde în penumbra odaie în care se află mama și se apropie de sufletul ei, pe care „jalea îl răpune”. Sentimentele se conturează din atmosfera de pustietate și apăsare, de stingere, pe care o creează cadrul exterior, natural (drumul spre căscioara singuratică și cel interior – odaia). Între aceste spații distingem un subtil acord, amestecul trist de lumină și umbră pe care îl dau soarele la apus și focul sărăcăcios din vatră…”[2, p. 29]

Trosnetul vreascurilor din vatră reproduce sunetele unui ,,cântec de jale ”, iar ,,flacăra lor geme”. Pustiul de afară, în a cărui imensitate se pierde „căscioara” și acela al odăii luminate, exteriorizează „pustiul ”din sufletul mamei.

Casa cu tinda caldă avea în prima încăpere un cuptor cu vatră liberă, care în prezent, păstrat în unele case de la țară ,a devenit doar un element decorativ :

,,În căsuța de la țară , Voi pleca acum la drum

Frumoasă ca un palat , Poarta casei să deschid ,

N-am venit de astă vară Și în noaptea de Crăciun,

Și sunt tare supărat ,/ Pe părinți am să-i colind ./

Din suflet le voi ura Vom sta apoi lângă cuptor

Viață lungă ,fericire ! Și amintiri vom depăna.

Cu drag le voi adresa Am să le-arăt că mi-a fost dor

Cuvinte de mulțumire ./ De tatăl și de măicuța mea . /

[71,vizitat 02.02.2015]

Eul liric, în opera lui Dumitru Delcă , este copleșit de un sentiment de nostalgie, dorul de casa părintească, de părinții dragi îi inundă întreaga ființă. Iar căldura ce o emană cuptorul din inima casei îi încălzește sufletul, amintindu-i de cele mai fericite clipe petrecute alături de cei apropiați.

I .Druță în nuvela ,,Ultima lună de toamnă ” descrie pregătirea minuțioasă a Tatălui pentru drum, care e asemeni unui ritual: „A doua zi mama umblă iute cu obrazul aburit, gătindu-l pe tata pentru drum. Scoate din cuptor covrigei, prăjiturile dospite și frământate așa cum a învățat-o bunica pe atunci când mama avea zece ani. După ce prăjiturile s-au răcit bine, bătrâna aduce din tindă un coș de papură, prinde a așeza în el copturile, strecurând printre ele câte o nucă, câte un măr, câte o prăsadă …” (51, p.494)

Tradițional, de sărbători membrii numeroși ai familiei se adună în jurul mesei festive. Forma rotundă a mesei, care în prezent este mai puțin preferabilă, simbolizează legătura apropiată dintre membrii familiei, o armonie sufletască. În poezia ,,Părinții” de D.Matcovschi, îndemnul autorului este de a ne venera părinții noștri cu mare recunoștință. Un bun prilej sunt sărbătorile, care-i adună de pretutindeni pe toți cei înstrăinați de casa părintească: ,,Dea Domnul casa să vă fie casă, /nicicând străină, tînără în veac: /Cu frate așezat în cap de masă /cu prunc lângă povestea cea frumoasă…/ (56, p.285)

Urările tradiționale ale părinților adresate copiilor sunt sincere: „Dea Domnul să aveți parte de iubire /mereu senină cum e lacrima /spre rătăcire și spre regăsire…, urmate de monologuri autoricești sunt pe cât de simple și lirice, pe atât de metaforice și dramatice…”

[10, p.210]

,,Numai folosind în chip măiestrit cuvântul, poetul a reușit să exprime plastic și memorabil stări de suflet și de conștiință prin care se caracterizează un om adevărat. Nu putem trăi numai cu pâinea cea de toate zilele, nu ne putem limita la avuția materială în genere. Mai este ceva sfânt, pentru care urmează să avem toată răspunderea .O parte componentă a acestui ,,ceva sfânt ”este conțtiința responsabilității pentru ceea ce au agonisit strămoșii …pentru tot ce se cere păstrat ,înmulțit, dezvoltat …” [11,p.106]

În opera lui N. Labiș „Scrisoare mamei”se evidențiază dorul de casă al poetului, puternica legătură sufletească cu locurile natale este redată de adverbul „acasă ”și de scrisorile primite de la mamă. În sufletul poetului se menține un sentiment de regret, de îndepărtarea prin timp și spațiu, de o lume ce i-a rămas totuși lumină în suflet. Sentimentul dragostei dintre mamă și fiu este emoționant prin faptul că, deși viața este trecătoare, relația spirituală dintre ei aparține veșniciei . Masa plină de bucate și vinul, ce „așteaptă-n adormire” îi amintesc bătrânei de clipele fericite petrecute alături, de fiul drag, iar distanța, ce-i desparte este mai puțin apăsătoare :

,,Cred că pe masă vinul așteaptă-n adormire –

E vinul roș din care pe-atunci n-ai vrut să-mi dai ,

În vremurile-acelea săpate-n amintire

C-o mamă grijulie și-un băiețel bălai.

Idei identice atestăm și în opera lui O. Goga „Ruga mamei”, în momente de grea cumpănă, în sufletul mamei încolțește un firicel de speranță, înălțând rugăciunea sa către „Preasfânta născătoare și pururea fecioară!”, ea dorește ca fiul ei să se însănătoșească, să se căsătorească, să fie în rând cu lumea. Iar pereții casei părintești îl vor binecuvânta, petrecându-l în lungul drum al vieții.

,,Să facem nuntă mare,

Să curgă râuri vinu,

Să joace și vecinu,

Vecinu Niculaie,

Și să arunce-n grindă

Căciula lui de oaie,

Și roiască-n tindă

Tot domnu cu-învățătura,

Să cânte toți din gură

Și-n horă să se prindă .”(53, p.66)

A existat inițial o legătură organică între spațiul de locuit și amenajarea acestuia, interiorul constituind de la început un ansamblu unitar. În ajunul marilor sărbători religioase, casele erau pregătite pentru a întâmpina oaspeții. Femeile porăduiesc prin casă, o muruie, o dau cu var, trag brâie frumoase pe dinafară și pe dinăuntru, în timp ce bărbații trebăluiau pe afară. Și în tot lucrul ce se făcea înaintea Crăciunului sau a Sfintelor Sărbători de Paști se simțea o mare bucurie.

În poezia lui A. Păunescu „Colindul gutuii de la geam” farmecul sărbătorilor de iarnă este asociat cu imaginea gutuii:

,,Galbenă gutuie /Dulce amăruie/ ,

Lampă la ferastră / Toată iarna noastră …”( 57, p.413)

În lipsa jucăriilor de brad, a globurilor și a steluțelor, mama îmbodobea fereastra odăii cu acea gutuie, care era de culoarea soarelui, luminând atât încăperea, cât și sufletul copilului :

,,Mama mea n-avea nici globuri, /

Nici beteală și nici stea, /

Sărbătorile de iarnă/

Cu gutui împodobea …/

Mi-a pus mama o gutuie /

În fereastra dinspre drum ,/

Și o văd cum luminează ,

N-am puterea s-o consum.” (57.Ibidem p.413)

Peste ani, revenind la casa părintească, întreaga ființă îi vibrează aidoma unei colinde, liniștite, dar triste, pe care o ascultase la geam în înstrăinata copilărie.

Fiind mediul copilăriei sale, locul unde s-a născut, a învățat să vorbească și să gândească, Blaga se leagă de orice amănunt, fiecare având o semnificație mai mult sau mai puțin importantă.

„În casă se urmau în șir patru încăperi, dintre care una era de lux: odaia spre uliță, un modern salon, aproape totdeauna sumbru, care se deschidea rar de tot și numai musafirilor de la oraș… Mi-aduc aminte de două dulapuri vechi de nuc, cu uși ce luceau în jocuri ca de apă, și de-o comodă biedermeyer, pe care un ceas auriu pus sub clopot de sticlă, cânta când era „tras de două melodii vieneze cu sunete metalice, săltărețe și ușurele, ce evocau o epocă …”(44, p.194)

Familia lui Lucian Blaga păstra legenda „ceasului vienez, pe care o transmitea de la o generație la alta: „Despre ceas umbla în sat o legendă odioasă: într-un trecut mai depărtat, poate că o jumătate de veac în urmă, se iscase anume între comuna noastră și municipiul sașesc Sebeș -Alba, mare proces pentru „Coasta satului”, proces ce avea să fie judecat în ultima instanță la Viena. Ca împuternicit al satului, plecă la Viena cu scrisori și peceți, chiar moșul Simion. Din nenorocire procesul a fost pierdut…Moșul Simion care făcuse drumul anevoios până în capitala împărăției n-ar fi voit să se întoarcă acasă cu mâna pustie. Ca să facă o bucurie celor ai săi cumpără auritul și aerianul ceas.” ( 44.Ibidem p.195 )

Ionel Popa afirma: ,,În ,,Hronicul și cântecul vârstelor” Blaga pornește în căutarea originilor care au generat personalitatea sa. Această căutare nu este străină de bucuria sufletească și plăcerea intelectuală de a reface cu ochii memoriei drumul formării sale spirituale și creatoare..” [34, p.6]

Descrierea spațiului interior în drama lui I. Druță ,,Casa Mare ”semnifică acel colțișor al sufletului, în care omul păstrează tot ce are el mai curat și nobil: „O casă largă așezată trainic țărănește. În fund – două ferestre mari, prinse la braț de o ușă cu sticlă, care împreună cu ferestrele, frumos arcuite – toate trei ocupă mai tot peretele din față. În mijlocul odăii, o masă cu tacâmuri, cu scaune rânduite în jur. Pereții și tavanul lucrați nu atât cu inima, cât cu sufletul. Pe peretele din stânga atârnă un covor. În colțul din dreapta se zărește o ușiță mică, ce dă în bucătărie. În lungul peretelui din stînga, o sofcă cu rămășițe de zestre. Totul e proaspăt, curat, frumos rânduit, ferestrele și ușa –larg deschise …” ( 49, p.6)

Casa este un centru existențial al omului statornic, gătindu-și Casa Mare, Vasiluța nu uită de sfântul obicei păstrat de la strămoși:

Vasiluța: – Stai, tată, nu te grăbi …(Pauză) Da de ce nu-mi spui mata că mai este un obicei…De ce nu-mi spui că tot din moși-strămoși se obișnuiește că atunci când omul gătește o casă mare, poftește musafiri. Să vadă câtă lume poate așeza la masa lui, să vadă câte cântece pot trece prin ferestre, să vadă câte jocuri pot ține podelele. Și când toate îs încercate gospodărește, când cheful îi pe sfârșite, atunci stăpâna iese în mijlocul casei și joacă perinița …(op p 11)

Moș Ion: –N-ar fi stricat să chemi și tu ceva lume, să mai petreci oleacă, dacă n-ai avut, iaca noroc… Căsuța asta a ta îi ca vinul …cu cât se „trece” ,cu atât îi mai la cale, (Se așează Vasiluța, aduce o sticlă și umple un pahar…” (op p 17)

Astfel ,,Vasiluța, eroina principală, trăiește într-un spațiu al ordinii etice (simbolul sintagmei Casa Mare) în virtutea căreia ia deciziile importante ale vieții..”[fen p 138]

În dialogul Vasiluței cu Moș Ion, fiind vorba „despre datini și despre ce este o Casă Mare, rezultă ideea că fiecare trebuie să aibă o Casă Mare, oricare i-ar fi împrejurările vieții, un colțișor important cu tot ce are omul mai frumos și îngrijit cu cea mai mare dragoste. ,,Abia pășești pragul și de amu ți se pare și lumea mai dragă ,și tu te vezi mai tânăr, mai voinic…”

„Pragul este ceruit (conform altei datini), ca oaspeții să nu fugă din ea. Și tatăl Vasiluței are inima împăcată că fata e în rând cu lumea, are pâine, are sare , are apă, are cu ce aprinde focul și are o Casă Mare. Casa Mare este, așadar, nu un colțișor oarecare în care să-ți duci zilele, ci o construcție, de ordin moral, e construcția ta în raport cu cea a lumii. E o modalitate esențială de a te împlini ca om. Rânduiala n-o poți concepe, nicidecum, ca ceva din planul cotidianului cenușiu, al prozei vieții …Casa Mare e spațiul pur spiritual …un mic spațiu sacru încadrat în marele spațiu sacru, care este Natura.

Casa Mare nu e în acest spațiu decât oglinda sufletului frumos. Casa Mare e spațiul ideal al dezbaterii etice și hotărârilor finale. Nu fugim de lume, intrând în acest spațiu, ci ne apropiem mai temeinic de spiritul ei, de rânduiala ei adâncă …” [drutiana p.50-60]

Eroina luptă cu ea însăși, fiind învinsă de propriile remușcări, iar casa ei acel ,,strop de apă vie”, care te îndeamnă să asculți de „chemările omenescului din tine”:

,,Aici ești fără prejudecăți și ambiții, om ca toți oamenii. De la Casa Mare a Vasiluței, până la „casa sufletului tău”.[ drutiana p.62]

1.3 Concluzii la capitolul 1

Casa părintească este un spațiu sfânt, ea este inegalabilă. Aici ne-am născut, am crescut, am fost binecuvântați de părinții noștri în lungul drum al vieții. Este o ,,casă a copilăriei ”, unde am descoperit odinioară plăcerea jocului. O parte foarte intimă a noastră a rămas aici și trimite la regretul de a deveni adult. Prin acest spațiu protector dorim să conservăm cele mai miraculoase imagini și cele mai plăcute amintiri .

Cultul casei s-a păstrat de la strămoșii noștri, geto-dacii, ei considerând-o un loc de promovare a valorilor spirituale, nu numai materiale. Imaginea casei părintești este oglindită în creația scriitorilor români din toate timpurile.

Casa, ca simbol, atestată în operele studiate comportă variate semnificații. Casa părintească din Amintiri din copilărie de I. Creangă semnifică un Centru al lumii, niciodată uitat de sufletul de copil al autorului … În opera lui I. Druță, motivul casei se asociază cu destinul personajelor, cât și cu destinul propriu. Motivul casei părintești este prezent și în romanul Hronicul și cântecul vârstelor de L. Blaga ,,…casa și locurile dimprejurul ei se prezintă ca un loc sacru, magic, legendar și mitic…” În versurile lui Gr. Vieru, casa părintească simbolizează legătura tainică între generații, care asigură un echilibru sufletesc.

Spațiul exterior al casei părintești, alături de cel interior, devine ,,un spațiu spiritual bine definit ”. Ceea ce are valoare este amintirea locului unde ai fost fericit și ai împărtășit clipele neuitate cu cei dragi. Casa părintească simbolozează o solidaritate față de lumea exterioară și orice modificare adusă ei sau locului de joacă, noi o simțim ca o trădare .

II IMAGINEA -PORTRET A PĂRINȚILOR

Argument

,,Cea mai bogată moștenire pe care părin-

ții pot să o lase copiilor este copilăria fe-

ricită, plină de amintiri tandre despre

tatăl și mama lor. Aceasta va lumina zi-

lele care vin, îi va păzi de ispite și îi va

ajuta în încercările vieții de zi cu zi

după ce vor părăsi casa părintească.”

(Sfânta Muceniță Alexandra)

Casa părintească este unică, ea trimite la imaginea mamei și a tatălui. Părinții sunt lauda copiilor, iar copiii sunt cinstea părinților. Ei sunt aceia care ne-au dat viață, ne-au crescut, ne-au îndrumat cu drag și cu răbdare pe calea vieții. Odată cu trecerea anilor, îndepărtându-ne de acel ,,spațiu-matrice”, conștientizăm rolul părinților și legătura cu ei. Sfaturile părinților sunt acea rază de soare, care cu siguranță merită a fi urmate cu pietate. În tainițele cele mai adânci ale sufletului nostru păstrăm pentru părinți un loc aparte.

O familie fericită este o „instituție-sacră” în care își găsesc adăpost (material și spiritual) părinții și copiii, un refugiu din fața singurătății, din calea obstacolelor, un spațiu al perpetuării valorilor, al transmiterii lor din generație în generație. Gândul că ei sunt sănătoși, împăcați sufletește, sunt ocrotiți de puterea lui Dumnezeu, ne urmărește pas cu pas. Le mulțumim părinților pentru toate sacrificiile, pentru acele nopți nedormite, când vegheau la căpătâiul nostru.

Un vechi proverb afirma: ,,Părinții ți-i dă Dumnezeu, iar prietenii ți-i alegi singur”. Fiecare părinte trebuie să realizeze că va veni o zi când copilul său va dori să-i urmeze exemplul, în loc să-i asculte sfatul. Pentru copii, părinții sunt mult mai valoroși, decât cel mai performant telefon sau calculator, deoarece ei emană căldură sufletească, dar și dragoste nemărginită .

Anturajul familial este cel ce pune piatra de temelie în devenirea copilului, a unei personalități. Părinții trebuie să-și înțeleagă copiii, să-i îndrume pe calea dreaptă, să-i învețe să devină adulți, responsabili de faptele și vorbele sale. Succesele copiilor, realizările lor sunt meritele părinților, iar neizbânda lor este o pocăință eternă.

Despre ei au scris mulți poeți, prozatori, au fost slăviți de dramaturgi, pictori, cântăreți, politicieni și oameni de știință. Opera lui Adrian Păunescu „Rugă pentru părinți” este o poezie elegiacă de mare intensitate lirică, având ca teme fundamentale – tema timpului și a succesiunii generațiilor. Poetul elogiază părinții care sunt „icoana vieții lui”. Ei sunt ,,enigmatici”, ,,cuminți”, dar ,,îmbătrâniți ” și ,,plini de boli și suferinți ”:

„Enigmatici și cuminți / Terminându-și rostul lor/

Lângă noi se sting și mor /Dragii noștri, dragi părinți …/

E o rugă disperată a unui eu anonim, încercând să întoarcă timpul înapoi, să-l clintească din curgerea lui ireversibilă:

„Cheamă-i Doamne, înapoi /Că și așa au dus-o prost …/

Și fă-i tineri cum au fost, /Fă-i mai tineri decât noi,/

Dă un ordin, fă ceva, / Să-i mai poți întârzia …/

Doamne, fă-i nemuritori / Pe părinții care mor…/”

Părinții duc cu ei marile poveri ale vieții, pline de suferință :

,,Plini de boli și suferinți / Ne întoarcem în pământ, /

Cât mai suntem, cât mai sunt, /Mângâiați-i pe părinți. /”( op p. )

În nopțile nedormite, gândurile părinților cutreieră cărările tainice ale copiilor lor. Despărțirea de părinți transformă universul copilăresc într-un „mediu apocaliptic”, iar mesajul transmis de autor generației în creștere are valoare testamentară :

,,Dar de ce priviți așa / Fata mea și fiul meu, /

Eu sunt cel ce va urma / Dragii mei, mă duc și eu /

Sărut mâna, tatăl meu, / Sărut mâna, mama mea, /

Rămas bun, băiatul meu, / Rămas bun, fetița mea …/” ( p. )

Durerea sfâșietoare integrată acestei meditații lirice devine punctul central în construcția poemului ,axat pe sentimentul dominant, obsesiv, iubirea de părinți și de copii.

Motivul părinților este atestat și în poezia ,,Repetabila povară” de Adrian Păunescu:

,,Cine are părinți, pe pământ, nu în gând , /

Mai aude și-n somn ochii lumii plângând /

Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminți, /

Astăzi îmbătrînind ,ne e dor de părinți …/” (op p)

Fiecare vers al operei parcă ar purta povara existenței părinților, care au pătimit pentru ca noi să ne cunoaștem trecutul și să avem un viitor mai luminos. Părinții sunt acele ființe modeste, pașnice, ce nu-și mai găsesc locul, ei oftează mereu, care știu dureros ce e suta de lei. Noi suntem copii atât timp cât avem părinți, din păcate prea târziu conștientizăm adevărata lor menire pe pământ:

„Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii /Nu copil de părinți ,ci părinte să fii ,”

Cine are părinți, încă nu e pierdut ,/

Cine are părinți ,are încă trecut,/

Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,/

Unde avem și noi înșine ai noștri copii…/

Chiar dacă uneori ne enervează prezența lor, fiindcă pot părea nițel pisălogi, ba nu văd , ba nu aud, ba fac pașii prea mici /Bă-i nevoie prea mult să le spui și explici …/”

Să nu uităm că atât timp cât părinții sunt în viață, ei trebuie să beneficieze de toată iubirea, mângâierea și recunoștința noastră .

,,Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus /

Pe conștiință povara acestui apus./

Și pe urmă vom fi foarte liberi sub cer, /

Se vor împuțina ce-i ce n-au și ne cer ,/

Iar când vom începe și a simți ,/

Că povară suntem ,pentru ai noștri copii./

( p )

Iar repetabila povară este povara atât de minunată a părinților, pe care o vom duce noi și copiii noștri mereu.

Un testament în versuri lăsat generațiilor în creștere este și poezia ,,Părinții” de D.Matcovschi:

,,De ce nu știm să ne iubim părinții ?/

De ce nu știm copii cuminți să fim ?/

Părinții noștri luminoși ca sfinții ,/

coborâtori de dor și suferințe …” ( p. )

,,…dramatismul situației de la temelia poeziei ,,Părinții ”este prezentat în mod discursiv, printr-o interogație retorică ce nu admite replica…Întrebarea e retorică, divulgând părerea autorului că, dincolo de relațiile bune sau chiar foarte bune ale multor conaționali ai noștri cu părinții lor, aceștia nu sunt totuși venerați după merit. Înțelegerea temei e de origine populară și se reduce la adevărul că nu există măsură pentru recunoștința ce urmează s-o arătăm mamei, tatei, celorlalți înaintași …”[ i cioc lit rom cont p. 210]

Poetul definește metaforic părinții „coborâtori din dor și suferințe”, „luminoși ca sfinții”, „bătrâni părinții, pătimiți, împovărați de ani și de copii demult uitați”, „bătrâni părinți ca doi moși, ca doi strămoși ”, „frumoși ca sfinții și ca sfinții inimoși”.

În textul poeziei își găsesc locul evocarea unor fapte cotidiene din viața părinților (mama vine la fiu, iar tata vine la fiică).

,,Și astăzi mama vine ca o mamă / ,,…și astăzi tata vine ca un tată/

La fiul ei cel mult risipitor / din câmp ,de la cosit ,de la arat, /

și îi aduce strugure de poamă ,/ copila cea plecată să și-o vadă /

pâine și nuci legată în năframă / Și o găsește, iar înlăcrimată ,/

din sărbătoarea grea a anilor ./ nebun îndrăgostită de-un soldat…” ( )

Simbolice sunt și urările tradiționale: „Dea Domnul pace, dea Domnul ploaie”, „Dea Domnul casa să vă fie casă”, „Dea Domnul să aveți parte de iubire …”, care evidențiază legătura spirituală a părinților cu urmașii lor. Aceste urări tradiționale sunt „urmate de monologuri autoricești pe cât de simple și lirice, pe atât de metaforice și dramatice.”[i .cioc lt cont p211]

„Întoarcere din lut în soartă nu e /Am fost copii, dar n-am rămas copii ./

Și ei, părinții, către ceruri suie /Și cerurile porțile-și descuie…”

Încet se duc, bătrâni se duc de lângă noi ;/se duc, de tot, se duc la ultimul război ,/

Dincolo de este /Dincolo de-a fost /cântă cucuvaiul răgușit anost ./

Dincolo de cântec și de paradis /îngerul meu doarme cu un ochi deschis,/

Dincolo de toate grijile lumești ,/nu mai spune nimeni pruncilor povești …” ( )

Opera are o structură inelară (strofa inițială este reluată în final). Poezia se încheie cu interogația retorică inițială, astfel obligându-l pe cititor la meditație îndelungată, profundă, necruțătoare, ci nu la un răspuns pripit, formal și – de ce nu? – neomenesc .”[i cioc lt cont p 211]

Motivul elogierii părinților este reluat parțial în poezia ,,Eu nu sunt pasăre” de Dumitru Matcovschi :

„Fie îngheț, fie furtună ,/nu mi-e nici frig, nu mi-e nici teamă /

cu frate, soră împreună ,/alăture de tată, mamă,/

suntem un crez, suntem o soartă ,/și crește nuc bătrân în poartă …” ( )

Motivul dominant este cel al rădăcinilor exprimat prin imaginea nucului – simbol al legăturii dintre generații. Eul liric este atașat de acest plai, îl iubește nu pentru că este frumos, nu numai când e bine aici, dar pentru că este Patria lui și orice obstacol întâlnit în calea vieții nu-l determină să-și caute alt loc:

,,Eu nu sunt pasăre, să știi /Și nu-mi schimb locul când se lasă /

Peste pământ și peste casă, /Brumele toamnei argintii …”/

,,Apare, și la Dumitru Matcovschi – ideea de ,,aproape ”, atât de familiară lui Grigore Vieru și faptul nu este întâmplător la doi poeți, care vin din folclor, și nici blamabil, ei exprimă realități similare, interferențele fiind naturale, poate chiar inevitabile …”[I cioc p211]

,,Aici mi-i vatra, și-i aleasă , /Și dragă mi-i, și scumpă mi-i ,/

Nu că-i bogată și frumoasă ,/Dar că-i aproape inimii ./ ( )

În finalul poeziei, autorul prezintă printr-o metaforă ideea generalizatoare a operei. Având structura unui sonet, ultimul vers e concluzie: ,,Suntem un crez, suntem o soartă …” Poetul îndeamnă tânăra generație șă fie aproape spiritual de mamă, de tată ,de casa părintească , toate unite sub numele sfânt al Patriei.

,,…dragostea pentru plai, ca și venerația pentru părinți, strămoși, grai și celelalte realități sfinte fiecăruia dintre noi, presupune o anumită angajare, o anumită contribuție …”[icioc p211]

Ana Blandiana își exprimă în mod direct sentimentele pe care le are față de părinți, grija ce le-o poartă în suflet:

,,Părinții fac totul oricând pentru noi-/ Ne nasc și ne cresc mai mari decât ei, / Rămân apoi cu discreție în urmă, /Nu ne deranjează de obicei. /Li-e rușine că sunt prea bătrâni, prea bolnavi, / Pentru noi prea modești și prea simpli părinți. /” ( )

Sunt versuri pline de dragoste, duioșie, admirație și compasiune dedicate celor care poartă nobilul nume de părinte. Iubirea lor este necondiționată. Dăruirea de sine este totală în antiteză cu faptul că ei nu cer nimic în schimb. Ei simt răspunderea pentru faptele noastre, sunt vinovați pentru timpul pierdut și iluziile risipite:

,,Vinovați pentru timpul pierdut, /Ne privesc în tăcere cuminți. /

Apoi își mută privirea în stea , /Când raza-nglodată de cer se subție ,/

Și ,obosiți, nu pregetă o clipă …/

Descrierile în operă sunt exprimate gradat, atingând dimensiunea sacrului. Iar „tăcerea lor cuminte” e una simbolică, sugerând durerea și neputința în fața trecerii nemiloase a timpului, dar și resemnarea în fața destinului. Metafora finală ,,să ni se-așeze-n pământ, temelie”subliniază faptul că prin dispariția lor fizică, părinții devin fundament al existenței noastre, iar de la generație la generație, într-o continuă evoluție, copiii își vor depăși părinții.

„Deși pământul se învârte mereu, m-am născut acasă” afirma Grigore Vieru [www.citatepedia.ro 21.01.15], pentru care adevărata fericire e atunci când revii la baștină după un timp îndelungat, când petreci sărbătorile cu cei dragi și apropiați inimii…Când îți e frate mărul din pragul casei părintești. Iar fața zâmbitoare a mamei strălucește asemeni soarelui pe cer.

,,Sunt fericit /Că n-am cântat păunii, /Cântat-am mărul înflorit: /

Cel rușinându-se /De trupul gol al Lunii …”(cel care sunt p164)

Poezia Măriei Sale vine din copilărie, mereu veșnică ca un sanctuar sfânt, semănând frumosul în inimile tuturor. Chiar și azi când nu mai este, Grigore Vieru luptă prin intermediul creației, apărându-și moșia, sporindu-i frumusețea și elogiind sfântul nume al strămoșilor săi.

,,…Că nu aurul eu număr, /Ci stelele din cer /

Și-n lacrima de lut –Străbunii, /Eroi nu sunt ,/

Măriri nu cer /Sunt fericit/ Că n-am cântat păunii./” (cel care sunt p164)

„Grigore Vieru mă face să mă gândesc că uneori vatra strămoșească se poartă în suflet și acum așa cum cărturarii de la Blaj o duceau cu ei până la Roma, Viena sau Buda. Legătura aceasta configurată ca o ștafetă transmisă din peste timp, nu are nimic hazardat…”[gvpoetul p131]

Ca un poet-rapsod, Grigore Vieru cultivă un crez autentic, poți fi fericit nu doar fiind asigurat material, dar și păstrând în suflet acel firicel de speranță și credință care te ajută să învingi toate obstacolele întâlnite în calea vieții. Poetul preferă poezia discursivă, opera „Cinstirea proverbelor”are forma unui dialog imaginar între mamă și fiu, mama îi dă fiului sfaturi, gândul fiecăruia fiind sincer și profund.

,,Tu, fiule, să nu te superi /Că-ți dau mereu povețe ,/

Nu-i rea povața niciodată, / Nici chiar la bătrânețe ./

Prin roua Patriei cea dulce /Întâiul fă cărare ,/

Că cel sculat mai dimineață, /Acela e mai mare…(cel care sunt p177)

Mesajul acestor povețe e perspicace ,,…mama îi propune fiului și – nouă cititorilor, – un întreg program etic întemeiat pe experiența milenară a poporului nostru…Numai urmărind un atare ,,program”, fiul se poate simți om, or, acesta e visul de totdeauna a oricărei mame iubitoare …” [i cioc p111]

,,De nu știi cum, sau nu ai vreme /

Zidi o casă nouă, /Cu a ta suflare încălzește /

Pe cea de-i părintească.” ( p )

Părinții își doresc pentru copiii lor o soartă nemaipomenită. Ei sunt binevoitori, duioși, împliniți sufletește și cu adevărați fericiți, doar atunci când citesc fericire pe chipul copiilor. Familia este o insulă a fericirii, copiii își iubesc și își respectă părinții și se bucură de marele noroc de a nu fi singuri pe lume, fiind demni de a purta numele nobil al strămoșilor:

,,O, pom dulce, strămoșesc, / Ramuri câte-n tine cresc?/

Unu-i tată, unu-i mamă, Unul sunt chiar eu, bag seamă ./

Neapărat, mai cresc aici / Rami bunei și crengi bunici ,/

Și mătuși și moși și unchi, /Așezați inele-n trunchi,/

Iar strămoșii ?O, ei sunt /Rădăcini pe sub pământ .”

( arc sucev p)

Omul care nu-și uită originea, rădăcinile păstrează legătura cu baștina, satul, casa părintească are sufletul mai bogat.

În „Hronicul și cântecul vârstelor” de L. Blaga, tema familiei se regăsește prin prezentarea părinților și a altor membri ai familiei și prin oferirea unor date autobiografice: ,,Față de noi Mama se purta într-un fel și Tata într-altul. Nu vorbesc acum despre Mama, ca duh al rânduielii, ci despre ea ca o întrupare a duioșiei și a grijei. Tata nu-și dă pe față bătăile ce le avea pentru noi. El se păstra la depărtare, într-o atitudine de asprime ce părea domolită numai de-un dezinteres. El își întindea veghea asupra noastră prin simpla prezență fără a ne ține cu tot prețul sub uitătură …” (Hron p219)

Icoana părinților luminează cald destinul poetului. Cuvintele ,,mamă” și ,,tată ”sunt scrise cu literă majusculă sugerându-se, astfel, sentimentele de venerare, de respect, de admirație și iubire, mulțumindu-le pentru viața pe care i-au făcut-o drept dar: ,,Părinții trăiau totdeauna în armonia ce-o visam sălășuită între ei. Mama și-a făcut din soțul ei un idol, pe care îl voia al ei și numai al ei. Și cum asta nu prea mergea, ea căuta orice prilej să-și amărască idolul cu câte un cuvânt aruncat cu încruntare. Îl întâmpina cu mustrări scurte și îndesate și-l ținea în ele cât era săptămâna de lungă…” (hron p220)

Copiii familiei Blaga s-au învrednicit de o educație aleasă, asimilând de la părinții lor calitățile și trăsăturile cele mai distinse. Mama le-a cultivat gustul artistic, simțul practic și dragostea pentru frumosul din jur …Tata, fiind un preot cu carte, i-a inițiat în tainele cunoașterii adevărului, care se desprinde din pasiunea lecturii. Evocarea părinților oferă o proiecție mitică asupra familiei. Mama și Tata fiind întruchiparea unor zeități primare, atotputernice să învingă orice obstacol întâlnit în calea vieții, veghind asupra destinului copiilor lor.

„Casa și icoana părinților în opera și biografia lui Lucian Blaga, vatra și drumul sunt două dimensiuni lăuntrice ale unui temperament fundamental teluric. Prin alte cuvinte, Lucian Blaga e legat de vatră prin acele fire invizibile, care îl reîntorc, de oriunde s-ar afla, în punctul unic, satul natal „centru al lumii.”[ pe urm lui L Blaga p3]

În ,,geografia mitologică”a operei lui Blaga, străbătută de nostalgia întoarcerii lângă „sufletul satului”, casa părintească din Lancrăm, alături de părinții dragi, poate constitui reperul arhetipal central „cercul vetrei”, unde dialoghează imaginar cu strămoșii, de aici încep aventurile poetului în „suprema intimitate cu Marele Tot” :

,,Coboară-n lut părinții, rând pe rând, în timp ce-n noi mai cresc grădinile ./

Ei vor să fie rădăcinile, /

prin cari ne prelungim pe subt pământ …”

(L .Bl Părinții)

Poetul regretă că timpul este efemer și nemilos, iar despărțirea de părinți, ființele cele mai dragi, este dureroasă. Mesajul global al poeziei este axat pe antiteza „coboară-n lut părinții, rând pe rând ”, „în timp ce-n noi mai cresc grădinile”. Clipă cu clipă părinții noștri îmbătrânesc, purtând în suflet poverile și grijile noastre, iar metafora ,,în noi mai cresc grădinile”semnifică aspirațiile și gândurile, pe care tindem să le realizăm la vârsta primei iubiri. Ei ne-au susținut și ne-au încurajat când am decis să plecăm pe drumul lung și înstrăinat al vieții:

„Se-ntind domol părinții pe sub pietre,/

în timp ce în lumini mai adăstăm ,/

în timp ce fericiri ne-mprumutăm /

și suferinți și apă vie pe la vetre …” ( op )

Părinții sunt rădăcinile, iar căldura lor sufletească și sfatul lor înțelept, ne-a încurajat și ne-a ajutat să învingem orice obstacol întâlnit în calea vieții. Iar cinstea, demnitatea și bunătatea sunt zestrea noastră spirituală moștenită de la ei. Părinții sunt prima ,,patrie”a copiilor, iar dragostea lor nemărginită e strop de apă vie de la vatra copilăriei, unde totul seamănă cu zâmbetul mamei, unde totul îți amintește de tata, iar orice lucru e ocrotit de privirea blândă a bunicilor:

,,Doamne ține-i fericiți Doamne Sfinte , împărătește

Pe părinții mei iubiți , Care -n ceruri locuiește,

Să mă poată crește bine Cu milă și îndurare

Să se bucure de mine. Peste tot tu să privești

Iară eu să fiu cuminte Dă sănătate mamei, tatei

La ce-i buni să iau aminte Ca să poată îngriji,

De ce-i rău să mă feresc De toți cei ai casei noastre

Și mereu să-ți amintești . Și-n veci a-i mulțumi.”

[ Op înv modern /6 decembr 2012]

Să ne iubim părinții cât mai sunt în viață, să le cinstim sfaturile și bătrânețile lor albe. Să înălțăm ruga noastră către Atotputernicul Dumnezeu pentru sănătatea lor, să le mulțumim întotdeauna pentru tot ce au făcut pentru noi, pentru jertfa lor eternă în numele fericirii copiilor.

2.1 Chipuri materne în literatura română

,,Inima de mamă e singurul loc

din lume unde vă puteți refugia,

chiar când părul vă e cărunt. Fe-

rice de aceia cărora le mai

trăiește mama .”

(Ad.Stefter)

Mama este singura ființă din viața fiecăruia dintre noi, care ne-a marcat destinul. Ei îi datorăm tot ceea ce avem și tot ceea ce suntem azi. Ea ne-a născut, ne-a crescut, ne-a educat și ne-a învățat să ne iubim aproapele. Mama este persoana pe care o cauți când pierzi ultima speranță. E cea care te iubește necondiționat și îți este alături mereu.

Un vechi proverb sugerează: „Dumnezeu nu poate fi pretutindeni, așa că a creat mamele”. Ruga ei senină înălțată spre cer ne va însoți în cel mai îndepărtat colț al lumii, ocrotindu-ne de orice primejdie. În inima mamei rămânem aceiași copii dintotdeauna. Chipul ei luminos ne-a binecuvântat la fiecare început de cale, iar gândurile noastre pentru ea sunt o carte deschisă.

Mama e veșnica icoană, un înger-păzitor care veghează la căpătâiul visurilor noastre o viață întreagă. Mama cu plete iernatice poartă o eternă primăvară în suflet. Brațele ei întinse asemeni unui pom roditor ne-au alintat, ne-au răsfățat atunci când am avut cea mai mare nevoie de tandrețe. Cărțile citite în copilărie împreună cu ea ne-au deschis ochii spre o altă lume frumoasă, miraculoasă și nemărginită. Nu există o dragoste mai mare ca cea a mamei, care poate fi comparată cu căldura pământului, cu Marea Taină a lui Dumnezeu.

Dicționarul explicativ al limbii române definește cuvântul mamă: 1.Femeie considerată în raport cu copiii ei, nume pe care îl dau copiii acestei femei când i se adresează sau când vorbesc despre dânsa; maică, muică, mamaie, mamucă./ Loc. adj. De mamă –(despre relații de rudenie) care se află în linie maternă. /Expr. Vai de mama mea (sau ta, lui ,etc)=vai de mine (sau de tine ,de ei etc )/De mama focului =grozav, strașnic, extraordinar ./La mama dracului =foarte departe. /De când mama m-a făcut =de când pe lume; de totdeauna. De când era mama fată(mare)=de foarte multă vreme …

2.(La voc.) Termen (afectuos) cu care o femeie se adresează copiilor ei sau unei persoane mai tinere.3.(în sintagmele) Mama mare (bătrână, bună)=bunică. Mama soacră =soacră . 4.Termen de politețe folosit de cineva pentru a vorbi cu (sau despre) o femeie (în vârstă). 5.Compus: Mama (sau muma) pădurii =personaj din mitologia populară, închipuit de obicei ca o bătrână urâtă și rea, care umblă prin păduri cântând sau bocind, ademenind copii sau chiar mâncând oameni . [DEX p595]

Atestat în dicționarul de motive și simboluri literare cuvântul mamă comportă variate semnificații: „Simbolismul mamei se leagă de acela al mării și al pământului, al gliei și chiar al Mariei, Maicii Domnului în sensul că toate sunt matrice, ale vieții, potrivit transpunerii mistice din creștinism. Mama este Biserică de la care creștinii primesc viață și har. Mama este simbolul esențial al nașterii. Aeppli scria: „Experiența noastră, pe care o primim de la propria mamă, este imensă și durabilă încă de la începutul vieții; ea ne umple copilăria. Chipul acestei femei căreia îi aparținem mai mult decât oricărei alteia ne însoțește în toate momentele vieții. Deși despărțiți trupește, ea continuă de-a lungul anilor să ne hrănească din osteneala și sacrificiul ei …” [soch dic de mot si simbol p118]

Ivan Evseev în Dicționarul de simboluri și arhetipuri culturale susține ideea lui O. G. Jung care considera: „Mama este drept unul din cele mai importante simboluri arhetipale, conctretizat în imaginea propriei noastre mame, a bunicii, a oricărei alte femei, a zeiței-mame sau în unul din sinonimele sale simbolice: Sf. Fecioară, biserica, universitatea, casa natală, satul, țara, pământul, pădurea, lumea subterană etc. Figura mamei umple copilăria și însoțește viața fiecărui om.

Principiul matern se asociază vieții, morții și reînvierii; a se naște înseamnă a ieși din pântecele mamei, a muri – a se întoarce în matricea pământului, eventual, pentru o nouă naștere. Mama divină e ființă originară, duh al fecundității universale, patroana tuturor nașterilor, dar și cea care dă moarte, în mitologia indiană …”[evseev dic de simbol si arhet p97]

Chipul mamei este oglindit atât în creațiile populare, cât și în operele culte. În balada populară ,,Miorița” imaginea mamei este sugerată prin starea ei de neliniște :

,,Măicuța bătrână, /Cu dinții de lână, /

Din ochi lăcrimând / Pe câmp alergând, /

De toți întrebând …” (op )

Starea măicuței bătrâne, sensibilitatea ei deosebită îi permit să filtreze în sufetul ei îngrijorat și plin de dor gândurile despre fiul ei. Un detaliu moral, semnificativ este lăcrimatul care sporește starea ei lăuntrică agitată sugerată de alergatul și întrebările adresate tuturor celor întâlniți în cale. Chipul mamei devine un arhetip, un model de frumusețe morală și spirituală .

„În balada populară „Miorița”, bătrâna mamă reprezintă chiar chipul durerii, este imaginea-sumă a tuturor mamelor, care, de la Fecioara Maria încoace, își caută fiii dispăruți în moarte…” [ dic de simb p.118]

Smaranda, mama lui Nică din „Amintiri din copilărie” e asemeni unui izvor cu resurse inepuizabile de blândețe, duioșie și bunătate pentru copiii ei. Deși personaj secundar al operei, ea este ființa cea mai importantă din viața scriitorului:

„Și când învățam eu la școală, mama învâța cu mine acasă și citea acum la ceaslov, la psaltire și Alexandria mai bine decât mine, și se bucura grozav când vedea că mă trag la carte…Mama însă era în stare să toarcă-n furcă și să învăț mai departe. Și tot cihăia mama pe tata să mă deie undeva la școală, căci auzise ea spunând la biserică, în ,,Parimei”, că omul învățat, înțelept va fi și pe cel neînvățat slugă-l va avea…” (op p. 225)

Mama era o femeie simplă, cu credință în suflet, însă uneori superstițioasă, având încredere cu naivitate în farmece și în descântece, prin care voia să-și ferească de rele ,,odorul”: „Și afară de aceasta, babele, care trag pe fundul sitei în 41 de bobi, toți zodierii și cărturăresele pe la care căutase pentru mine și femeile bisericoase din sat îi băgase mamei o mulțime de bazaconii în cap, care de care mai ciudate, ba că am să petrec între oameni mari, ba că-s plin de noroc ca broasca de păr, ba că am glas de înger …” ( op p 226)

Mama e harnică și pricepută la treburile casnice, ostenește mult pentru ca membrii familiei să nu ducă lipsă de nimic.

Femeie cu caracter, Smaranda avea o fire capricioasă, neclintită în dorința ei de a avea „băiat cu carte”: ,,În sfârșit, cât s-a bălăbănit mama cu tata din pricina mea, tot pe-a mamei a rămas, căci într-o duminică, prin cîrneleagă a venit tatăl mamei, bunicu-meu, David Creangă din Pipirig, la noi, și văzând cearta iscată între tată și mamă din pricina mea, a zis: – Nu-i rău, măi Ștefane, să știe și băietul tău, oleacă de carte, nu numaidecât pentru popie, cum chitește Smaranda …dar cartea îți aduce și oarecare mângâiere …”(am p229-230)

Energică, iute la vorbă atunci când este vorba despre educația copiilor, în concepția Smarandei, copilul trebuie strunit la timp: „Însă mama ne mai da atunci câteva deasupra, și mai îndesate, zicând: ,,Na-vă de cheltuială, ghiavoli ce sunteți ! Nici noaptea să nu mă pot hodini de chicotele voastre …” (amin p)

Opera îmbină elementele epice cu cele lirice. Naratorul își exprimă în mod direct dragostea, admirația și recunoștința față de mama sa: ,,…și-mi aduc bine aminte, căci brațele ei m-au legănat, când mă alintam la sânu-i gângurind și uitându-mă în ochii-i cu drag. Și sânge din sângele ei și carne din carnea ei am împrumutat, și a vorbi de la dânsa am învățat …”(amin p )

„Mama lui Nică din „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă e asemenea unei zeități care tutelează universul copilăriei, devenind un simbol al acestei lumi. Astfel, mama lui Nică este cea care făurește destinul feciorului. Fiind unică în felul ei, Smaranda devine, totodată, simbol al Mamei universale. Autorul își învestește mama cu ,,tinerețe fără bâtrânețe și viață fără de moarte”. [ dict de simb p.118]

Chipul mamei este evocat în ,,Hronicul și cântecul vârstelor ”de L.Blaga : ,,Mama era o ființă primară ,,Eine Urmuter”…Fără multă școală, cu instincte materne și feminine preistorice . Nu avea mama cunoștințe folclorice, deosebit de bogate ,dar ea trăia aievea într-o lume croită pe măsura celei folclorice…Ființă împersonală, fără gând întors asupra ei însăși, stăpânită numai de sacrul egoism al familiei. Mama era substanță activă, în jurul căreia luase înfățișare palpabilă toate rânduielile vieții noastre…” ( hron p221)

L. Blaga își amintește că în tinerețe Mama fusese o femeie frumoasă: „…de o frumusețe ce nu avea deloc conștiință de sine …” (hron p221). Strămoșii ei erau din familia Moga, ce a dat neamului mulți preoți și un episcop, având în sângele ei o ascendență macedoneană. Spre mare regret, ea îmbătrînise prea devreme, având „mișcări apăsate, ca de-o arătare adusă puțin din spate, cu părul cărunt, apoi ireal de alb, și cu ochii mari de basm…” ( hron p.221)

Toate grijile casei erau pe umerii ei, noi, copiii, și Tata. Suflet neînfricat, mama era gata oricând să-și apere casa, averea și ființele ei dragi. În timpul incendiului, mama urcată pe stogul de paie, cu riscul propriei vieți, lupta cu focul devastator: ,,Era ca o luptă pe care Mama o ducea acolo sus cu norul negru care scormonit de vânt, se aprindea uneori în rotocoale deasupra noastră… Vedeam pe Mama puternică deasupra, înfruntând elementele și o puternică încredere m-a cuprins…” (hron p211-212)

În rarele ei clipe libere, așezată lângă copii, ea se simțea cu toată făptura ei, vibrând într-o lume străbătută de puteri misterioase: „N-aș putea spune că basmele s-ar fi revărsat asupra copilăriei mele ca dintr-un corn al belșugului. Nu ! lumea de basm, firească vârstei, mi-o astâmpăra cu artemitențe ce atârnau de vremuirea de afară, sau de urâtul inimei, numai Mama cu cele câteva povești ale ei. Nu știa Mama prea multe, dar nimerea fără greș ritmul lumii ireale, încât chiar glasul ei mi se părea că vine dintr-o a patra dimensiune a spațiului. La dorință ea îmi repeta adesea o poveste ce aducea cu sine: Tinerețe fără bătrânețe …” ( hron p 205)

Avea și puțin umor în ea când încerca să le explice copiilor de ce tatăl este „bolnav” : ,,Am luat-o spre bucătăria de vară, alarmat, să văd pe Mama, să întreb ce s-a întâmplat. Ea era acolo cu treburile ei , deloc îngrijorată. „Ce-i cu Tata ?”o întreb ,,Ce să fie” răspunde ea ,,Nu-i nimic. ,,Arde Bălgradul !” (hron p222)

Astfel voia să spună că Tata a chefuit toată noaptea, iar acum îi ard ,,pe –dinăuntru esențele”. „Așa ținea ea câteodată câte un cuvânt plastic și plin de sevă. Ea nu căută aceste cuvinte, ele singure veneau de la sine și apoi le lăsă să cadă fără teamă de a le stinge puterea și culoarea lor ”. Soție de preot, cu credință în Dumnezeu ce o purta în suflet, Mama nu-și manifesta niciodată religiozitatea în lume: „…ea avea un suflet reținut, iar interesele ei religioase apăreau numai foarte estompate printre concretele griji cotidiene. Deși, preoteasă, ea nu intră în scaunul ei de la biserică, decât la Paști și la Crăciun, și acestea mai mult de ochii lumii…”(hron p222)

Imaginea aceleia care pentru Blaga era Mama, scriindu-i numele asemeni unei zeități, se integrează organic la acea ,,vârstă fericită a copilăriei”.

Ion Druță își amintește cu drag de ființa cea mai scumpă și cea mai dragă – Mama: ,,…acest cuvânt frumos, rotund, pe care noi mai mult îl cântăm, decât îl rostim, și uneori se pare că tot ce e mai frumos și mai măreț, plăsmuit în fașa limbii noastre, e legat de acest cuvânt.” (Hor. p..11)

În povestirea autobiografică ,,Horodiște” autorul conturează trăsăturile fizice și morale ale ei, evidențiind imensitatea spirituală a personalității mamei: „…ochii de-un căprui închis senini, binevoitori, față bălaie, întunecată de un zâmbet plin de bunătate – sfinte Dumnezeule, atâta bunătate creștinească, atâta bunătate omenească încât orice cerșetor, orice pui rătăcit de cloșcă, orice fir de iarbă călcat de roți pe o margine de drum găseau înțelegere și compătimire în inima ei. Aș zice că era harnică și silitoare ca o furnică …iarna întreagă torcea, cosea, cârpea, iar de cu primăvară și până toamna târziu basmaua ei albă…zbura ca o pasăre, ba e în casă „ba e afară, ba e în Cubolta, unde ne erau hectarele …” (hor p11)

Chipul mamei este asociat de autorul Ion Druță cu „pasărea ceea albă a copilăriei mele”. Dintre puținele bucurii de care mama avea parte erau plimbările ei: ,,…măcar o dată pe zi, măcar o jumătate de oră, să treacă pe ulițele satului pentru a vedea ce mai face lumea …când se ducea , mă lua și pe mine și-mi plăcea grozav să mă țin de mâna ei, pentru că în felul mamei de-a vorbi cu unul și cu altul, simțeam cum oscilează glasul ei de la gingășie la simplă cuvioșie, de la dragoste la compătimire, de la compătimire la mirare, la neliniște și apoi, la întoarcere căutam tot drumul s-o descos, să aflu de ce cu omul cutare a vorbit într-un fel, iar cu femeia lui mult mai altfel”. (hor p.11)

Activitățile de zi cu zi ale mamei, Ion Druță le numește simbolic – griji, care sunt trei la număr: „Masa era grija ei dintotdeauna, și când o vedeam pe o clipă furată de gânduri, știam că se gândește cu ce să ne hrănească deseară, și să ne facă de mâncare pentru a doua zi…”(hor p.17)

Aceasta era una din grijile ei veșnice: „După grija pâinii celeia de toate zilele, venea grija sufletului, precum după șase zile de lucru vine duminica, ziua când horodiștenii se duc cu colaci frumoși, cu neamurile și cu copiii la biserică…După grijile sufletului veneau grijile casei, pentru că trăind într-un sat de oameni ca Horodiște, trebuie să cauți să fii și tu în rând cu lumea …”(hor p17)

În ochii copilului de altădată, mama era o ființă măreață, fără de păcat, puternică, precum o stâncă în marea zbuciumată, dar, în același timp, o fire blândă, o zână din povești ce a coborât din tărâmul miraculos al basmelor pentru a fi alături de el: „…și iară mă întorc cu gândul la mamă …o văd stând pe un scăunaș josuț, la gura vetrei, punând pe foc și lumina acelei vetre tot flutură și flutură, pe chipul ei îngândurat. E poate visul cel mai tulburător, pentru că lumina acelei vetre și chipul mamei formau un tot întreg al vieții noastre…”(hor p 12)

Poetul Grigore Vieru a abordat cu predilecție motivul poetic al mamei, acest motiv fiind fundamental în creația Măriei Sale: „Cea mai veche carte din lume este o mamă, cea mai frumoasă carte din lume este o mamă ”, afirma cu mândrie poetul. (cel care sunt p 318)

Chipul mamei ca simbol cuprinde semnificații infinite, fiind asociat cu natura:

„Tu iarbă, tot ai mamă ?/ De ai de bună seamă ,/

Atunci când înverzești / De ea îți amintești, /” poate fi comparat cu frumusețea eternă:

„Tu floare, tot ai mamă ?”cu cosmosul nemărginit: „Tu steauă, tot ai mamă?…”

Mama poetului a crezut neîncetat în Dumnezeu și această credință a ajutat-o să supraviețuiască împreună cu copiii ei în anii grei ai războiului:

,,Mama mea viața-ntreagă /A trăit fără bărbat /

Singuri prea eram în casă, / Ploi cu grindină când bat ./

Mama mea viața -ntreagă / Stând la masă ,ea și eu,/

Se așează între mine /Și-ntre unul Dumnezeu.” (cel care s p.81)

Acele ploi cu grindină, care semnifică tristețea, durerea și necazul, ea le-a trăit singură fără a se plânge nimănui și fără a apela la ajutorul cuiva. Cuvântul mamă:

„Pruncii îl zuruie, /

Bătrânii îl visează, /

Bolnavii îl șoptesc,/

Muții îl gândesc,/

Fricoșii îl strigă, /

Orfanii îl lacrimă,/

Răniții îl cheamă,/

Iar ceilalți îl uită.”

(cel care sunt p.92)

Unde nu s-ar afla, omul își amintește de pământul natal, de casa părintească, de toate care îi sunt aproape de chipul mamei: ,,Mama este începutul tuturor începuturilor”, vorba poetului. Pentru el, mama e zeiță protectoare, dorul și jertfa zidirii. Făptura mamei are pentru Grigore Vieru o proiecție cosmică: ,,Ușoară, maică, ușoară, /C-ai putea să mergi călcând / Pe semințele ce zboară/ Între ceruri și pământ ./

Mama e nedespărțită de Cer, ființă muritoare și divinitate care-și iubește copilul ca pe lumina ochilor și lumina soarelui de pe cer:

,,În priviri c-un fel de teamă / Fericită totuși ești- /

Iarba știe cum te cheamă ,/Steaua știe gândești ./ (cel care sunt p 101)

Asemeni ierbii care are rădăcini adânci în pâmânt, ea are rădăcini în tulpina neamului, transmițând tradiții, obiceiuri, valori generației în creștere. ,,Semințele ce zboară”sunt urmașii mamei, grija cărora le-o poartă o viață întreagă.

O altă operă literară este ,,Nu am, moarte, cu tine nimic” scrisă de Grigore Vieru: „Scrisă în anul morții propriei mame, pe care autorul a evocat-o în versuri fără egal, zguduitoarea poezie
„Nu am, moarte, cu tine nimic”(din ciclul ,,Litanii pentru orgă ”, inclus în volumul „Taina care mă apără”1983) exprimă în mod unic marea durere a pierderii prin prisma țintuirii la stâlpul deplângerii a aceleia care se află mereu cu coasa în mână și care se dovedește a fi neputinciasă în fața sfintei dragoste de mamă…” [g vieru poetul p.180]

Astfel, poetul își deplânge durerea în versurile:

,,Nu am, moarte, cu tine nimic, / Eu nici măcar nu te urăsc/

Cum te blestemă unii, vreau să zic, /La fel cum lumina pârăsc,/

Dar ce-ai face tu și cum ai trăi /De-ai avea mamă și-ar muri?/

Ce-ai face tu și cum ar fi /De-ai avea copii și ar muri …” (op )

Poezia are forma unui dialog imaginar, desfășurat într-o unică direcție, eul liric o face pe Moarte să-și uite cuvintele, să nu răspundă: ,,…mai mult chiar, o determină să bată mută în retragere, să capituleze chiar în fața Omului răpus de durere, dar rămas pe verticalitatea demnității …” [ gvieru poetul p.180]

„Vei fi mare tu, eu, voi fi mic,/ Dar numai din propria-mi viață trăiesc,/

Nu frică, nu teamă, /Milă de tine mi-i, /Că n-ai avut niciodată mamă /

Că n-ai avut niciodată copii.” ( op)

Mama este ființa veghetoare și însuflețitoare al ,,spațiului sacru al copilăriei”, iar plecarea ei în eternitate o înalță în slăvile cerului, poetul închinându-se mereu în fața icoanei Sfintei Maria. Dragostea poetului pentru mamă ar putea fi comparată cu neuitarea casei părintești și dorința de a redeveni copil. Grigore Vieru rămâne în sufletul său un veșnic copil, un fiu devotat părinților și Patriei:

,,Mamă, /Tu ești Patria mea !/

Creștetul tău ?/ Vârful muntelui /

Acoperit cu nea. /Ochii tăi ?/

Mări albastre. /Palmele tale ?/

Arăturile noastre /Respirația ta?/

Nor / Din care curg ploi / Peste câmp și oraș./ ( op p )

Poetul își manifestă dragostea sa nemărginită pentru Patria-Mamă: ,,…ca simbol al dăinuirii noastre pe acest plai, sunt sinonime, având aroma și culoarea pâinii calde, fiind în același timp elementele primordiale ale existenței noastre ca neam și ca ființe umane…”

[g vieru poet p 89]

În acest spațiu mioritic muntele și ploaia sunt prietenii de joacă, iar respirația caldă a mamei i-a încălzit întreaga ființă, inspirându-i dragoste și încredere în ziua de mâine:

„Inelul /Din degetul tău?/

Cătare /Prin care ochesc /În vrăjmaș./

Basmaua ?/Steag /Zvâcnind/

Ca inima ?/Mamă, /Tu ești Patria mea !/

( p )

Grigore Vieru compară chipul obosit al mamei cu imaginea patriei mici din care face parte el și tot neamul Meșterului Manole. Basmaua mamei, albă ca ,,o zi de duminică,”este simbolul purității sufletești, ,al dăruirii, al sacrificiului în numele fericirii copiilor. Grigore Vieru este un poet al originilor și al izvoarelor. Mama este Patria, dar și Graiul și Satul – loc sfânt, al basmelor și al doinelor. ,,Mama, afirma poetul, este trecutul meu cald, ziua de mâine a mea și viitorul meu strălucit ”. [ ]

Grigore Vieru compară chipul mamei cu pereții albi ai casei părintești și cu miezul dulce al pâinii calde :

„Iar mama stă-n genunchi /

Până când /Scoboară printre noi /

Ultima împărăteasă /

O, tu, luminate de taină, cuptorule de copt – /

Împărăție a noastră, /și voi, cele nouă, -împărătese –ale noastre, /

Și tu, fumule –suflet /al vetrei părintești,/

la cer înălțându-te, /în univers risipindu-te !/

Pâine de casă/ Pâine de coasă.” (cel care sunt p.101)

,,Astfel, „mama ”(metaforă dominantă în câteva volume din creația lui G.Vieru) a devenit un simbol al rezistenței încăpățâne ,al legământului cu pământul. De aceea Eminescu a devenit, la rându-i, un simbol al aceluiași legământ…” [g vieru poetul p. 297]

Dragostea pentru părinți, pentru înaintași ,,…ale căror năzuințe, idealuri și fapte suntem chemați să le continuăm …”este o temă permanentă a operei lui Dumitru Matcovschi .[i cioc lt rom p202]

Poezia ,,Mama” este o creație al cărei vers e plin de duioșie, dragoste și recunoștință pentru ființa cea mai dragă inimii:

„Palma ta ne-a mângâiat, /vorba ta ne-a legănat, /

am crescut cu alți copii de-o seamă. /

Lângă pomul cel rotat, /lângă spicul cel bogat, /

lângă pragul casei noastre, mamă.” (op p )

Mama ne-a condus pe cărarea anevoiasă a vieții, ea ne-a scos în lume cu tot ce-i trebuie unui om, noi, moștenindu-i privirea lucidă, zâmbetu-i dulce, bunătatea și demnitatea sufletească:

„Tu ne-ai învâțat un grai, /tu ne-ai dăruit un plai /

și-am plecat cu el în lume, mamă ./

Patru zări am colindat ;/le-am trecut în lung și-n lat; /

drumurile și acum ne cheamă ./” (op )

„Simplitatea versului de sorginte folclorică, tonalitatea baladescă, păstrată până la ultima silabă a poeziei, adresarea directă în poziție de epiforă „mamă…” afirma Ion Ciocanu în studiul său, afirmații ferm demonstrate în opera vierenă: [ I cioc lt rom p. 203]

„Tu ne-ai așteptat mereu, /am venit când ne-a fost greu,/

te-am găsit încărunțită mamă. /…Toamnele te-au vestezit, /

iernile te-au cărunțit, /ca pe-o floare din grădină, mamă./” (op p)

Comparația „ca pe-o floare din grădină”, veștezită de toamne, troienită de ierni, cât și compoziția operei, versul cantabil fac memorabilă imaginea ființei, celei mai scumpe și dragi de pe pământ. Ea rămâne a fi pentru fiecare dintre noi „icoană sfântă”, „un izvor sacru” de bunătate, cinste, demnitate, „flacără nestinsă a fericirii pe pământ”.

2.2 Imaginea tatălui în literatura română

,,Ceea ce-i spune tatăl copilului său, în intimi-

tatea casei, este departe de auzul lumii, dar,

precum șoaptele într-o galerie, îi vei auzi de

clar cuvintele până dincolo de moarte .”

(Jean-Paul Richter)

Tatăl este un om care se simte veșnic împovărat de grijile vieții și ale familiei, fiind stâlpul casei și sprijinul copiilor săi. Sfaturile lui înțelepte, privirea lui senină și brațele vânjoase sunt lumină călăuzitoare a cărui iubire ne-a urmat pas cu pas pe calea vieții. Un tată bun este un exemlpu pentru fiecare dintre noi, despre ce înseamnă să fii un bărbat puternic și viguros, gata să învingă orice stavilă din care închide drumul. Astfel tata devine primul erou al fiului și prima dragoste a fiicei.

Un vechi proverb afirma: „Tatăl poate exista fără lume, dar lumea nu poate exista fără tată ”. Tata va fi mereu acolo unde se simte mare nevoie el, de prezența căruia ne vom bucura și la o mare depărtare. Un tată destoinic nu te va trăda niciodată și nu te va da uitării. Un tată adevărat va renunța la multe și va pierde multe, dar nu-i va înceta a bate inima în numele fericirii copiilor.

Ivan Evseev în Dicționarul de simboluri și arhetipuri culturale afirma că cuvântul tată este ,,simbol arhetipal care, în interpretarea reprezentanților psiho-analizei, devine sinonimul absolut al lui Animus sau Spiritus, cu toată pletora de conotații ambivalente, specifice unui model absolut, paradigmatic și dominator. Tatăl este arhisimbolul (arhetipul) tuturor figurilor de autoritate al zeului, al regelui, al profesorului, protectorului, șefului, patronului etc, în raport cu mama, de care se leagă afectivitatea, inconștientul, instinctualitatea etc, tatăl este factorul de conștiință, o întruchipare a valorilor consfințite de tradiții …simbol al înțelepciunii, justiției și ordinii. Influența sa se înrudește cu cea atribuită divinităților supreme, strămoșului mitic sau eroului civilizator. Rolul său modelator asupra psihologiei copilului coincide cu tendința spre un ideal… Raportarea fiului la tatăl său ,admirația amestecată cu ura și gelozia dă naștere la ceea ce se numește complexul lui Oedip, iar pentru fată reprezintă capcana complexului Electrei.” [op183]

Doina Ruști în Dicționarul de teme și simboluri din literatura română definește astfel cuvântul tată: „Figura autorității paternale, proiectată social sau religios, este nelipsită din literatură. În mod curent, tatăl este arhetipul forțelor reacționare, aflate în conflict declarat cu progresul, el întrunind totodată atributele de model și de obstacol. Prag esențial al vieții, cenzură și ocrotitorul care nu-și condiționează protejații, tatăl apare în primul rând ca stăpân absolut al familiei tradiționale …” [ op p381]

Dragostea tatălui este rezistentă în fața timpului nemilos asemeni nucului rotat din pragul casei părintești ,care nu-și îndoaie crengile când este lovit de ploaie sau de vânt. Faptele lui sunt un bun exemplu pentru noi ,viitorii părinți ,sădind în mințile noastre gândul că trebuie să merităm întodeauna ceea ce pretindem a fi .

„Când sunt copiii noștri mici /Noi pentru ei suntem Tătici, /

Ce gingaș e și sună bine /Tăticule, mi-e dor de tine !/” ( )

Marin Sorescu în renumita sa poezie ,,Dor de tată …” îndeamnă generația în creștere să poarte recunoștință și respect față de înaintași, dăruindu-i tatălui clipe de mare revelație sufletească. Mărturisirile lui sacre adresate copiilor e o spovedanie în fața altarului divin. Vorba-i plină de har dumnezeiesc îi va încuraja în săvârșirea unor fapte bune, demne de aprecierea celor din jur:

,,Copile, tu să ai știință /Am fost un tată cu credință, /

Și din puțin, de-a fost să fie /Eu am răbdat, și ți-am dat ție/

Dar fă-mi, te rog, o bucurie /La cimitir, de vii la mine /

Să-mi zici ca în copilărie, / Tăticule, mi-e dor de tine!” [ op, p.]

Datoria noastră este să-i cinstim bunul nume și după trecerea lui la cele veșnice. Plecarea lui în eternitate poate să ne distanțeze de visele copilăriei noastre. Noi rămânem a fi o parte integră a universului lui intelectual. Pe lume poți face rost de orice, dar niciodată nu-ți vei putea cumpăra un tată și o mamă.

În opera lui Lucian Blaga „Hronicul și cântecul vârstelor”, descrisă în viziune mitologică, imaginea părinților capătă dimensiuni simbolice, devenind ,,cuvinte de temelie ale vieții” și „zeități ale locului”. Tatăl poetului, preotul Isidor Blaga, „spirit de o mare pătrundere intelectuală”, „un liber-cugetător”, „un pasionat om al cărții”, „închinat grijilor spirituale ale vieții” fusese în tinerețe și un priceput îndemnatic, harnic gospodar. El, cel dintâi, s-a încumetat să aducă în regiune mașini menite să cruțe puterile omului: o greblă mecanică …o mașină de treierat, o altă mașină de îmblătit și locomobilu (numită ,,ghibolu”(bivolul )” (hron p195)

Onorat preot în sat, Isidor Blaga: ,,…ținu să-și treacă examenul de mașinist, încercare închipuită de el mai mult un îndemn pentru alții …” (hron p196)

Fiind un exemplu pentru consăteni a cărui fapte demne meritau a fi urmate: ,,…El închina mai multe ceasuri grijilor pentru vatra sa …” ( hron p196)

Își îndeplinea cu cinste datoria față de altar. Sătenii îl considerau mare „sfetnic al Lancrămului. Ce făcea preotul, aceea făceau și țăranii…” (hron p219)

,,Acasă Tata era calm, rar și scump la vorbă, dar nu ursuz. Nu-și da pe față bătăile inimii ce le avea pentru copiii săi. Sentimentele ce le păstra ascunse în cele mai tainice unghere ale inimii. Având o atitudine de asprime, ce părea domolită, el manifesta dezinteres pentru grijile casei. Rare erau zilele, își amintește poetul, când Tata ,,…cu sufletul ridicat de subsuori, ca de un capriciu, își aducea aminte de treburile gospodăriei, de lucrările câmpului, de semănat, de cosit, de seceriș, de viitorul cules al viilor. Îi plăcea să mă ia cu el, mai ales când trebuia să supravegheze munca și sporul lucrătorilor tocmiți cu ziua. Într-o dimineață de primăvară, lumea părea o imensă explozie de lumină…” ( hron p208)

Lucian Blaga mărturisea că prea târziu a înțeles că Tatăl era bun și comunicativ, doar când se simțea în largul său lângă cei mai buni prieteni ce-i arătau înțelegere: ,,Eram încă prea mic pentru a-i fi putut pătrunde firea și cugetul. Numai târziu putui să aflu, de la frații mai mari și de la alții cari i s-au abătut prin apropiere, că Tata era de o exuberanță caldă și de o volubilitate deosebit de simpatică, atunci când se nimerea să se simtă în largul său între prieteni, ce-i arătau înțelegere…” ( hron p 219)

Pasiunea cea mare a Tatălui a fost și rămâne lectura, încă din tinerețe, el „purta în sine aleanul altor orizonturi…El citea pe Kant, pe Șchopenhauer sau pe David Strauss, ar fi avut nevoie de oarecare aer și zare…”( hron p220) Însă zile întregi el petrecea închis în odaia sa, trezind mânia nestăpânită a Mamei. Isidor Blaga a dat izvod lăncrămcenilor, prin, valorificarea noilor orizonturi”, era un ,,om întreprinzător, deschis civilizației”, iar prestigiul lui în fața consătenilor creștea odată cu exemplul propriu sugestiv și viu.

Peste ani, fiica poetului Dorli Blaga, urmând experiența tatălui, își va aminti cu mult drag și recunoștință de al ei părinte, descriind cele mai minunate clipe petrecute alături de el în sânul familiei. În opera memoralistică „Tatăl meu, Lucian Blaga”, Dorli Blaga mărturisea: ,,Chiar dacă Tatăl meu a spus într-o poezie: ,,Dura-vei în noi o lumină, mare ca-ncrederea cu care tu azi ne-ai ales”(Naștere 1931), copiii nu-și aleg părinții, nici nu și-i caută. Dacă destinul a vrut ca părinții să fie persoane de excepție, fie în viața publică, fie prin realizări și creație, acesta nu e nici un fel meritul copilului. Dar implică din partea acestuia o mare responsabilitate și obligație morală. Într-un fel o povară imensă, chiar dacă este dulce. Dulce, dacă relațiile dintre părinți și copii sunt armonioase și bazate pe încredere …” (dorli bl p10)

În amintirea fiicei, Lucian Blaga rămâne a fi un om cu suflet bogat, dar cu un caracter contradictoriu, el a plantat în inimile copiilor săi demnitate, libera-cugetare, simțul adevărului, iubirea și credința, care la rându-i le-a moștenit de la părinții săi. Legătura dintre Tată și fiică este una spiritual-organică: ,,Într-un vers Tata îmi spune: „Ană, umbra mea de aur”(Fetița mea își vede țara 1941). Eu nu am avut sentimentul că trăiesc în umbra Tatălui, chiar dacă el o consideră de aur. Aurul era măsura iubirii lui pentru mine și nu valoarea persoanei mele. N-am vrut niciodată să „ies în față”. Dar m-am străduit întotdeauna să-i fiu o „umbră” care să-i apere interesele. E vorba de creația lui …” (dorli bl p 11)

Acceptând involuntar ,,statutul”de copil al unei personalități, vei avea parte de o viață deloc ușoară, înfruntând anumite obstacole de ordin psihologic:„…în relațiile personale ești permanent bântuit de tristețea că prietenia sau interesul ce ți se acordă nu e pentru tine, ci pentru faptul că ești copilul cuiva, sau e pură curiozitate. Tot pentru că ești copilul cuiva. Și e deprimant. Într-un fel îți pierzi încrederea în tine și în „calitatea oamenilor. De multe ori, acest lucru poate fi resimțit chiar ca umilitor …” (op p 11-12)

Tatăl, deși era foarte sever, făcea uneori „observații cu o ironie fină. Avea mâini foarte frumoase, prelungi, expresive, dibace, dar deloc feminine…Mama mi-a mărturisit că atunci când s-a întâlnit cu Tata pentru prima dată la Viena în 1916, la biblioteca universității, a fost impresionată de expresivitatea mâinilor lui …” (op p17)

În veci nu vor putea fi separate figura Tatei de a Mamei: ,,…căci ei erau o ,,monadă”. În viața lor nu se pot separa apele, așa încât ei apar împreună …” (op p 12),,Blândețea , delicatețea , gingășia Mamei era în armonie cu chipul serios, tăcut și puțin zâmbitor al Tatălui, alături de ei aveai parte de ,,un sentiment de bine”, de liniște, de pace, pe care poate, atât de intens, de plăcut, nu l-am mai simțit niciodată …” își amintea Dorli Blaga .

,,Din tot ce are omul mai frumos pe lume, eu aș pune pe locul întâi demnitatea”,afirma Ion Druță în una din operele sale. ,,Demnitatea e ca și cum ai duce o farfurie cu apă pe un vârf de deget. Atâta ești om cât e plină farfuria …” [fen I dr p89] Evocând chipul Tatălui în opera autobiografică ,,Horodiște”, prozatorul va păstra în sufletul său acel sentiment de măndrie pentru personalitatea și calitățile destoinice ale acestuia: ,,Cât despre tata, el, într-adevăr, era plin de demnitate, arțăgos și încăpățânat, încât în cei optzeci și ceva de ani pe care i-a trăit, puțini s-ar fi putut lăuda că l-au făcut pe badea Pentelei, cum i se zicea la noi în sat, să se dea ceva mai încolo, ori mai încoace, în afara locului pe care și-l alegea singur …”(vatra bl p8)

Provenind dintr-o familie de răzeși săraci cu mulți copii ,,..care cum se ridicau își găseau singuri rost prin lume, muncind ba la unii, ba la alții …”(vatra p9) Tata nu avea studii, nu putea să scrie, deoarece nu deosebea o literă de alta, știind doar să se iscălească: socotea în schimb, foarte bine și, spre marea noastră zaviste, desena frumos cai – cai la păscut, cai la arat, cai alergând cu sloboda prin câmp fără frâu, fără căpăstru …” ( vatra p9)

În tinerețe era o fire ambițioasă, descurcăreț: ,,…tot căutându-și rost pe lume a ajuns la un moment dat – boiangiu, în acea perioadă când a cunoscut-o pe mama. Figură dură, enigmatică, om bun și demn și veșnic al neamului său. Vorbea încet, rar își împărtășea gîndurile sale. Copiilor uneori le spunea: ,,Lumea e unicul dascăl înelept…” ( vatra p46). Întotdeauna îi îndemna pe ei să asculte de sfaturile chibzuite ale celor vârstnici :

,,Și iară mă întorc cu gândul la tata, pentru că din tot potopul cela de lume care a trecut prin viața mea, el rămâne figura cea mai dură, cea mai enigmatică. Nu dacă a fost un om tocmai bun, pentru că rămâne de discutat ce înseamnă om bun. Ceea ce azi pare un cusur peste o vreme poate fi dovada unor merite deosebite…” (vatrap 34)

Era stăpân pe banul său, fiind de părerea că ,,…banul îți aduce prieteni când vei rămâne singuratic, iar fără bani te vor lepăda și cei cu care te-ai luat frate de cruce.” (vatra p 33 )

Fiind mândru de realizările prozatorului talentat Ion Druță, Pentelei ,,se ferea de vorbă și de scrisul lui”, apropiindu-se cu jenă de opera acestuia. Astfel, scriitorul va mărturisi: ,,Mulți dintre eroii cărților mele au împrumutat anumite trăsături de la tata, adică nu atât le-au împrumutat, cât le-au furat…” ( vatra p34)

Lipsa tatălui va fi simțită și la mulți ani după înmormântarea lui: ,,vorbind despre dânsul, de parcă ar fi stat el aici, alături, și ar fi tăcut în felul cela unic cum știa să tacă numai el, și tăcerea ceea parcă mi-ar fi zis: nu e bine, dragul tatei, ceea ce faci , nu e bine …”(vatra p34)

„Întreaga galerie de personaje împrumută, de altfel, multiplele fețe ale stărilor sufletești ale autorului, conturând pregnant concepția sa despre lume: ,,De câte ori va fi să se schimbe vremea, de atâtea ori ne vor durea rădăcinile…”[ acad fen p140] Autorul accentuează ideea ruperii legăturii cu tradiția neamului, cu părinții și vatra părintească.

Nuvela „Ultima lună de toamnă” îmbină organic elementele epice și dramatice. În concepția lui Ion Ciocanu ,,…principala sursă a dramatismului este îmbătrânirea părinților, accentuată puternic de înstrăinarea fiilor de casa părintească, iar mesajul etic al operei e axat pe: „necesitatea dragostei copiilor pentru părinți, pentru baștină”.[ i cioc p286-287]

Compoziția operei e simplă: fiii, rătăcind în lume, au uitat de părinți, de casa părintească, iar ei îngrijorați le trimit telegrame – „chipurile, Tatăl e bolnav”: ,,Bătrânul s-a îmbolnăvit. E o fire atât de cinstită încât nu poate face o glumă, și dacă mama ne sperie cu telegrame, el se îmbolnăvește numaidecât – pe semne, ca să nu tragă cu obrazul dacă se va întâmpla ca cineva dintre noi să vie…” (dr scr vol i p492)

Fiecare dintre cei șase copii avea un loc aparte în sufletul Tatălui. Prima care crede în mesajul telegramei este Marina, ce locuia într-un sat din vecinătate. Bătrânul nu-i putea ierta faptul că ea nu prindea rădăcini în casa bărbatului. Venindu-și puțin în fire, bătrânul Tată pleacă în vizită la fiii săi, care n-au dat crezare telegramei. Timpul călătoriei este unul simbolic: ,,…toamna a fost și rămâne a fi vremea musafirilor în Moldova …”( dr scr voli p487)

De asemeni, toamna se strâng roadele, pe care le-ai muncit o vară întreagă. Copiii sunt rodul vieții, iar datoria de părinte trebuie cinstită și la o vârstă înaintată. În scurtele sale vizite în casele fiilor, bătrânul tată fusese copleșit atât de clipe de bucurie și fericire, cât și de gânduri triste, atunci când casa și locul i se păreau străine. Primul fiu e Andrei, însurat într-un sat de ucraineni: ,,…tata, care s-a împăcat cu multe pe lumea asta, nu se putea împăca cu gândul că nici nora, nici nepoții nu-i cunosc limba …” (op p498)

Nicolai, al doilea fiu, e cu totul altă fire, bătrânul nu-i accepta modul lui de viață, considerând că averea l-a înstrăinat atât de casa părintească, cât și de cei apropiați. Cel mai cinstit și cel mai ciudat dintre toți era Anton, însă spre marea mirare a tuturor – fără să fi avut vreo sfadă, vreo neînțelegere, se înstrăinează cu fiece an, tatăl de fecior. Vizitându-l pe Serafim, bătrânul e prins în iureșul vieții studențești, iertându-i acestuia tinerețea-i lipsită de griji.

Ultimul popas bătrânul îl face la Chișinău, căutând casa cu 5 etaje de pe strada Lenin 64, unde locuia însuși naratorul: ,,…deschise poarta naltă de fier , intră în curte, zâmbind trecătorilor, bănuindu-i pe toți vecini și prieteni ai feciorului său …bate încetișor, nu-i se răspunde, și el ridică degetul la sonerie …mirat că găsește pe nimeni acasă …” (dr scr voli)

Ion Druță, naratorul și personajul operei, afirma: ,,…i-am scris de atâtea ori că sunt plecat la Moscova. Bătrânul se face că nu pricepe vorbele mele și cum vine la Chișinău începe a mă căuta …” ( dr scr p526)

Finalul operei este unul sugestiv: ,,La marginea acestui sătișor bătrânul se oprește, repezind cușma pe ceafă în semn de mare mirare. Vede alături, peste gard, într-o livadă, un copac fără pic de frunze, dar care își ține pe crengi toată roada. Mere mari gălbui, cu stropi de rumeneală, iar în jur –livezi goale, degerate. E o minune pe care tata o întâlnește pentru prima oară în cei șaptezeci de ani …apare în prag un omulean puțin la trup, ceva mai tânăr decât tata:

– Auzi mata, și cum se face că nu chică merele celea ?

– Apoi pentru că au codițe .

Omuleanul vine în livadă, alege un măr frumos, îl duce și îl întinde peste gard. Înainte de a-l fi luat, tata scarpină o tâmplă și-i spune puțin rușinat:

– Apoi dacă vrei să-ți faci o pomană, fă-o încaltea întreagă . Că am o babă acasă și nu crede pân-nu gustă .

Omuleanul se întoarce înapoi în livadă, dispare pe jumătate în coroana mărului cu roadă și după o clipă de șovăială întreabă:

– Poate mai ai pe cineva ?

Tata coboară fruntea jos și, înfruntând o strașnică durere pe care n-o cunoscuse până atunci, dă moale trist din cap în semn că nu mai are acum pe nimeni …”[dr scr vol ip530]

Ultimele secvențe ale nuvelei ne umple pe noi, cititorii de acea ,,strașnică durere” alimentată de conștientizarea rupturii dintre copii și părinții lor. O durere cu atât mai adânc simțită, cu cât naratorul e mai inspirat și inima îi sângerează ca unui „fiu demn de părinții și în genere de înaintașii săi ..”. [ cioc lit rom p287]

Idei comune cu opera druțiană atestăm și în romanul ,,Toamna porumbeilor albi”de D. Matcovschi . Metafora din titlul operei e una simbolică. Toamna nu este numai anotimpul când se desfășoară acțiunea: ,,…el se dovedește până la urmă,a fi epoca rodului agonisit de Lisandru Povoară și care urmează să fie dăruit: omenia, grija pentru aproapele, bunătatea originară…”[cioc lt rom p362]

Aceste calități au fost transmise cu sfințenie fiului său Valentin. Badea Lisandru e un bun gospodar în satul său, are casă, nevastă și un fecior care se va însura în curând. El purta cu cinste numele de tată: ,,Așa e bineînțeles, orice părinte e părinte numai atunci când știe să crească feciori și fecioare. Badea Lisandru și-a văzut totdeauna feciorul fericit ”( toamna p161)

Și-a învățat feciorul, s-a bucurat de succesele lui la institut și s-a întristat când Valentin a decis să rămână la Chișinău, deoarece: ,,…tare ar fi dorit badea Lisandru să-l vadă în sat, în Duda, alături de el și Lelea Ioana, inginer în colhoz, om stimat și iubit de toți consătenii”(toamna p161)

Pasiunea cea mare a tatălui erau porumbeii – „păsări sfinte, blânde și cuminți”, Badea Lisandru are nevoie de ei pentru a-și vindeca sufletul de neomenia, necinstea, meschinătatea și brutalitatea celor din preajma lui. Protagonistul crede că hulubii fac satul Duda mai frumos. Grijile inimii și bătrânețea erau unica povară pe care o purta în suflet bătrânul: „Când ți-i mai bine, atunci îmbătrânești și trebuie să te pregătești de drum. Dar cum să te duci de acasă și să lași pe toate, care ți-s dragi și care te leagă de lume și de pământ …să-și mai pună cucoana pofta-n cui! Da! Eu am trecut tot războiul, n-am voie să mor …” (toamna p161)

Faptele lui sunt o probă a valorilor eterne pe acest pământ, binele va prinde rădăcini adânci, stârpind răutatea din sufletul unor oameni, atât timp cât credința te va călăuzi în viață.

„Vedem după ochi cine este mama și după mâini cine este tata”, afirma Grigore Vieru.

În creația poetului chipul tatălui, alături de chipul mamei, este un personaj arhetipal .Mama e materia locului și a lumii întregi, iar Tatăl întruchipează adevărul etern.

Poezia ,,Formular” este cartea de vizită a poetului. Discursul liric al operei are forma unui dialog imaginar între eul liric (vocea poetului) și propriul sine. Semnificația răspunsurilor sugerează esența propriei existențe – axată pe origine, mamă, tată, baștină, destin. Mihai Dolgan ,în studiul său ,,Polifonismul creativității” afirma: ,,Grigore Vieru cinstește, binecuvântează și exaltează tot ce este demn și sfânt pe acest pământ: patrie, baștină, mamă, copil, iubită, viață, univers. Iubirea până la capăt – iată una din calitățile superioare ale poeziei în genere …În parametrii acestui ,,formular” mereu tensionat, dialogul liric se dovedește a fi o modalitate deosebit de eficientă în scopul „descărcării” aproapelui nostru de stresurile secolului grăbit, în scopul „oblojirii” sufletului uman poluat și măcinat …” [ m dolg polif creat p164 -165]

,, – Originea ?

– Ar și samăn / Dealul acel din preajma codrilor. / Știu toate doinele…/

– Părinții ?

– Am numai mamă .

– Numele mamei?

– Mamă.

– Rubedenii peste hotare ai?

– Da. Pe tata. Îngropat / în pământ străin .Anul 1945./

(cel care sunt p82)

Mihai Dolgan accentuează ideea că valoarea artistică a versurilor în cauză rezidă în faptul că: „ …poetul a răspuns mai mult decât convingător, punând cărțile pe masă, ruda cu pricina e chiar propriul tată, care și-a jertfit viața pentru biruința contra dușmanului, atât pe pământul românesc, cât și pe alte meleaguri. Iar anul 1945 e, de asemenea simbolic, după ce a purtat pe umeri povara întregului război, a trebuit să cadă în lupte în chiar anul biruinței. Tragismul e de câteva ori mai tragic… Să-ți jertfești părintele ca să ai dreptul la pământul natal, la patria mică a ta …înseamnă să plătești libertatea de a te considera adevărat patriot cu ceea ce ai mai scump pe lume.” [ dolg polif creat p197]

2.3 Concluzii la capitolul II

Casa părintească trimite la imaginea mamei și a tatălui. Părinții sunt cele mai dragi ființe pentru fiecare dintre noi. Ei sunt cei care ne-au condus pe drumul anevoios al vieții, ne-au încurajat când am simnțit necesitatea. Întotdeauna au vegheat la căpătâiul viselor și ale idealurilor noastre. Ei sunt ,,icoana sfântă” care ne luminează calea. Rugăciunea lor înălțată către Slăvile cerului ne-a ocrotit de cele rele și ne-a purificat sufletul. Părinții au fost primii care s-au bucurat de succesele și realizările noastre, iar sfaturile lor demne ne-au ajutat în clipele cele mai dificile. Părinții sunt aceia care dau sens existenței noastre. Despre ei au scris mulți poeți, prozatori părinții au fost slăviți de dramaturgi, pictori, cântăreți, politicieni, oameni de știință.

Motivul mamei este fundamental în creația lui Gr. Vieru, același motiv îl atestăm și în operele scriitorilor I. Creangă, G.Coșbuc, A. Păunescu, D. Matcovschi. Imaginea tatălui este cu plenitudine prezentată de I. Druță în „Horodiște”, în nuvela „Ultima lună de toamnă”, în drama ,,Casa Mare”, de asemenea în creația lui L. Blaga „Hronicul și cântecul vârstelor” la Dumitru Matcovschi în ,,Toamna porumeilor albi”, cât și în versurile lui Gr. Vieru. Aceste opere sunt exemplificate în lucrarea pe care o realizăm .

Odată deveniți adulți, întotdeauna simțim nevoia să ne vizităm părinții, semn că ducem dorul casei, dar și a părinților, care ne consideră persoane adulte și totodată copii, acceptând plecarea noastră în lumea largă. Când avem probleme și suntem nefericiți, casa părintească și părinții sunt acea ,,gură de oxigen”, care ne dau puteri să o luăm de la capăt.

III RELAȚII COPII – PĂRINȚI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

,,Nu este legătură mai sfântă decât frăția dintre

oameni. Tatăl își iubește copilul, mama își iubeș-

te copilul, copilul își iubește părinții. Dar ce în-

seamnă toate acestea, fraților ? Animalele sălba-

tice își iubesc și ele copiii. Dar să te înrudești

prin legătura sufletului, nu numai prin aceea de

sânge, iată tot ce-i este dat numai omului.”

( N. Gogol)

Argument

O bună relație cu părinții este esențială pentru copii. Părintele constituie primul model social de influențare a copiilor, contribuind la formarea concepției despre viață, a modului de comportament al lor. Părintele are cea mai frumoasă și cea mai nobilă meserie din lume, iar în prezent și cea mai grea. Părinții aduc pe lume o nouă viață și poartă o mare responsabilitate pentru educația copilului. Relația dintre părinți și copii se construiește ca templul un timp îndelungat, cu multă răbdare și afecțiune. În acest fel copilul va găsi întotdeauna în părinte un prieten adevărat, devotat și un sprijin în momentele grele ale vieții. Copiii tind să împlinească așteptările și prezicerele vorbelor părintești.

Înțeleptul Solomon, încă în antichitate afirma: „Părinții sunt slava copiilor lor.” [www.divahair .ro] Datoria unui părinte este să-și îndrume copiii la fapte bune și la mari realizări. În toate societățile copiii vor considera părinții responsabili de necesități, reușite și insuccesele lor. Copiii vor deveni mândria părinților, doar atunci când vor purta răspundere pentru faptele săvârșite și pentru vorbele spuse.

Ca să se simtă confortabil și în siguranță, ca să-și cunoască originea și propriul sine, e foarte important pentru copii contactul continuu cu părinții pe tot parcursul vieții. Este foarte regretabil faptul că copiii recunosc meritele părinților când aceștia nu mai sunt în viață. „Pentru un părinte nimic nu este mai important decât să fie iubit de copilul lui, dacă nu știi să-l faci să te iubească, e o cauză pierdută”, afirma Ileana Vulpescu .[www.divahair .ro ]

Din toate experiențele vieții cea mai importantă este acea de a fi părinte. Lipsit de un model, de un exemplu cu care să se identifice în propriul său cămin, copilul va găsi astfel de modele în afara acestuia, într-o persoană valoroasă pentru el, cum ar fi, de exemlpu, un profesor, un scriitor preferat, sau un personaj literar. Din nefericire, în prezent, un copil poate fi lipsit de autoritatea părintească pozitivă și eficientă, uneori chiar fiind abandonați de părinții lui.

Speranțele părinților pot distruge visele copiilor. Vine o zi în viață , când copilul va părăsi așteptările părinților, se va maturiza, va avea dreptul de a lua singur decizii în cele mai dificile situații ale vieții. Părinții întotdeauna speră într-un viitor fericit al urmașilor săi. Datoria părinților este să le asigure copiilor un climat psihologic favorabil în mediul familial. Părinții sunt alături de copiii lor în toate etapele vieții, urându-le numai binele. Copiii, la rându-i, sunt obligați să aibă cu părinții lor o relație de sinceritate, fără certuri și subminarea personalității.

Diverse tipuri de relații ce se stabilesc între părinți și copii au fost oglindite în creațiile scriitorilor români. În opera lui Ion Creangă „Amintiri din copilărie”sunt oglindite acele relații de stimă și încredere reciprocă dintre copii și părinți care i-au marcat destinul scriitorului. Familia i-a dăruit multă dragoste și sprijin în cele mai dificile momente din viață. Sfaturile mamei l-au urmat pretutindeni:

,,…Urât mi-a fost în viața mea omul viclean și lingău, drept să-ți spun, dragul mamei. Și să știi de la mine că Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu furtușag, fie lucru de purtat, fie de-a mâncării, fie ori de ce-a fi …” ( amin p244)

Plecarea la studii la Socola devenise o grea încercare pentru Nică, care-și venera locurile dragi ale copilăriei, purta în suflet recunoștința pentru părinți și dragostea pentru frați și surori:

,,Apoi lasă-ți, băiete, satul, cu tot farmecul frumuseților lui, și pasa de te du în loc strein și așa depărtat, dacă te lasă pîrdalnica de inimă. Și doar mă și sileam eu, într-o părere, s-o fac a înțelege pe mama că pot să mă bolnăvesc de dorul ei… și să mor printre streini…”(amintp286)

,,Pentru Ion Creangă tipul de devenire adevărat al acestei lumi este acela care poartă semnul desăvârșirii ființei, clipa, fragmentul de viață trăit, poartă în sine germenele eternității, iar această semnificație a veșniciei reprezintă victoria absolută a spiritului asupra vidului neființei …” [100 cei mai mari scr p 69]

Astfel, opera ,,Amintiri din copilărie”devine „testamentul spiritulal al scriitorului” [de la creang most p45], în care au fost depozitate legăturile cele mai sacre cu universal miraculos al copilăriei .

Lucian Blaga în „Pietre pentru templul meu” afirma: „Privesc cum o plantă se-ntinde din întunericul unei pivnițe spre lumină. Fiecare fibră-i se îndoaie spre razele de soare. Nu poate trăi fără de lumină. Și totuși planta nu simte și nici nu vede lumina. Oare sufletul nostru nu crește și nu se întinde și el spre lumină pe care n-o simțim și n-o vedem?”.(lbl op p)

Acceptând ideea emisă de autorul aforismului, deducem că părinții sunt acea rază de soare, care ne luminează calea vieții. Ei sunt mereu alături de noi, le simțim prezența atât fizică, cât și spirituală, chiar dacă uneori suntem umbriți de grijile cotidiene. În ,,Hronicul și cântecul vârstelor” Lucian Blaga evidențiază acel gen de relație armonioasă, bazată pe o comunicare sinceră și iubire, care s-a stabilit între membrii familiei: ,,Mama era ,,ca o întrupare a duioșiei și grijei”, ce o purta pentru copiii ei, iar ,,Tata nu-și da pe față bătăile inimii ce le avea pentru noi …’’ (hron p219)

Relațiile între membrii familiei sunt foarte importante, având o influență asupra copiilor pe toată durata vieții lor. Copiii au nevoie de un mediu care să le ofere siguranță, confort și afectivitate. Împărtășirea emoțiilor și sprijinul părinților constituie importante verigi în dezvoltarea viitorului adult, care la rându-i va deveni și el părinte. Modelul educației, moștenit de la proprii părinți, poate servi drept exemplu pentru copii. Iar orice dezechilibru din sânul familiei poate provoca durere și suferință sufletească: ,,Sufeream, zic amarnic, și mi se suia inima, când uneori, găseam acasă, așezată între părinți o tăcere de plumb…”(hron p222) Lucian Blaga este un prozator original în opera căruia sesizăm vibrația strunelor lăuntrice ale inimii în relația sa cu părinții, frații și surorile .

În poezia lui Dumitru Matcovshi „Părinții” eul liric simte acea împreunare de suflete cu propriii părinți chiar și după plecarea lor la cele veșnice :

,,Am fost copii, dar n-am rămas copii …/

Bătrâni părinții. Și ca fulgii de ușori /

Și fulgii cad încet-încet, luminători /

din ceruri cad, din nesfârșire, din nămiezi /

Și eu rămân, și eu aștept alte zăpezi ./

Se duc părinții, duc se-duc .Nu la arat ./

Nu la cosit. Și nu la treierat !/

Încet se duc, bătrâni, se duc de lângă noi :/

se duc de tot, se duc la ultimul război …/” ( op p )

Poetul își înaintează revolta sa timpului nemilos, care îl desparte de ființele cele mai scumpe sufletului. Părinții seamănă cu „pomii din câmpie”, ei sunt ca „fulgii de ușori”, care au îmbătrânit de lungi așteptări . Topiți de dor și nopți nedormite, părinții nu uită să mulțumească Tatălui ceresc pentru sănătatea copiilor, rugându-l să le înmulțească anii, urmându-i la fiecare pas. Dragostea părinților ne-a făcut fericiți, ei vor fi mereu sprijinul și alinarea noastră. Iar versurile laitmotiv ale operei ,,De ce nu știm să ne iubim părinții ?/ De ce nu știm copii cuminți să fim ?/ Părinții noștri luminoși ca sfinții, /coborâtori din dor și suferințe /De ce nu știm, copii, să-i prețuim?/” ne sugerează ideea că în relația cu părinții noștri purtăm o mare responsabilitate – de a le căuta de grijă, de a le prețui sfatul și de-ai cinsti până la adânci bătrâneți .

În studiul său ,,Metafora este poezia însăși”, Mihai Dolgan afirma: „D. Matcovshi este, înainte de toate, un poet al dorului, al dorului cufundat cu marile aspirații ale omului din spațiul mioritic: dor de viață și de patrie, dor de neam și grai, dor de casa părintească și strămoși, dor de adevăr și dreptate, dor de bine și frumos, dor de omenie și demnitate. În credința scriitorului, poetul fără de dor, echivalează cu poetul fără de patrie …”[ met este poez p194-195]

Astfel, în poezia ,,Datorii”, D. Matcovschi accentuează ideea întoarcerii unei datorii, pe care fiecare dintre noi o are față de părinți și față de generația în creștere, în relație cu care purtăm o mare responsabilitate :

,,Trăind această viață avem o datorie: /

să ținem foc în vatră prin secolii ce vin /

și umăr lângă umăr /

să creștem pomi din glie ,/

cu sfintele izvoare /

ca să ne înfrățim ./

O carte fetei mele îi voi lăsa ca mâine ,/

Cuvintele din carte vor fi mutate-n dor…/” ( op p )

E o datorie sfântă și totodată creștinească care nu te lasă să uiți de rădăcinile originii, de părinți, vatră, glie. Eliza Botezatu a remarcat ideea: „…Numai izvorât din iubire, rodul e pe măsură. Procesul înrădăcinării, al fixației este, în această ordine de idei semnificativ pentru eroul care se simte crescut din acest sol cu adâncă rădăcină. Viața e una cu creșterea rădăcinilor… Rădăcina e sinteza ideii materiei vii, a păstrării în sursele vitale și a creșterii, poetul o invocă în permanență…” [ el bot ,,d matc itinerary liric p 31]

Dumitru Matcovschi, valorificând în creația sa astfel de motive majore ca mama, tata, casa părintească, pruncul, conferă relației ce se stabilește între eul liric și aceste dominante ale existenței umane – o valoare spiritual-simbolică. Îndepărtându-se de acel „spațiu sacru al copilăriei”, ,,…poetul păstrează legătura cu pământul natal prin relevarea sentimentului de dragoste, evocând chipul feței dragi care îl așteaptă …”[ el bot dmatc itinerar p9]

„Bătrâna, casa noastră /

rămâne mai departe,/

ca să înfrunte vreme ,/

să nu cunoască moarte ;/

Și noi, copii, rămânem /

în pragul ei de piatră,/

să ne iubim strămoșii ,/

să ținem rug în vatră ./

Pomul vieții, Pomul vieții /

Pomul sfânt al tinereții ,/

Pomul verde-al biruinței, /

al iubirii și-al credinței ./ (op )

Rădăcinile adânci plantate în solul fertil al baștinei vor rezista în fața vânturilor puternice și ale ploilor nemiloase. Oricât de anevoios ar fi drumul existenței noastre, ele (rădăcinile) ne vor ajuta să nu pierdem încrederea în puterile proprii, să păstrăm în suflet credința, dragostea și veșnica tinerețe.

Eliza Botezatu afirma: „Scriitorul și-a așezat poezia pe niște coordonate ontologice limpezi, și-a clarificat (pentru el) un program și o ținută, poezia fiind, pentru el, expresia sufletului și pavăză pentru suflet. A scris multe versuri despre patrie, vatră, neam, dar și multe despre cuvântul purtător de idee și de Dumnezeu. D. Matcovschi rămâne o conștiință artistică de veghe, iar poezia lui merge la esențe…”[itin p6-7]

Prin inermediul versurilor sale, poetul pune în valoare, prețuind acel tip de relații armoniase și durabile, care-l unește și mai mult cu părinții, baștina, cu cei apropiați și dragi inimii. Doar atunci te vei simți împlinit sufletește, împăcat cu gândul și inima, om în rând cu toți oamenii de treabă, când vei păstra acea legătură spirituală cu originea, fiind un ram destoinic din Pomul vieții. D. Matcovschi accentuează ideea că noi risipim ani, căutându-ne norocul pe tărâmuri străine, fericirea e aici, aproape, lângă vatra casei părintești,lângă pragul ei de piatră. Mesajul operei „Pomul vieții” de D. Matcovschi are idei comune cu poezia lui Gr. Vieru „Despre fericire”:

,,Sunt fericit /

Că n-am cântat păunii ,/

Cântat-am mărul înflorit :/

Cel rușinându-se /

De trupul gol al Lunii,/

Izvorul care reînvată /

De unde vine, /

Sunt fericit /

C-am plâns ori/

M-am bătut în vatră /

Cu hoarda /

Ploilor de piatră ,/

C-am încălzit /

Cu sângele-mi rănit /

Pământul …” (op p )

Imaginea casei părintești e alături de chipul mamei. În creația lui Gr. Vieru acest chip se prezintă ca o ființă reală și totodată „…ca un veșnic și frumos mit al Naturii – mitul solar al existenței omului în timp, spațiu și istorie …”, afirma criticul literar M. Dolgan. [m dolg poezia cont mod de existent p115]

Poetul își manifestă cea mai sinceră afecțiune pentru cea care i-a dat viață, care l-a așteptat mereu cu ochii înlăcrimați lângă portița casei părintești. Relația dintre mamă-fiu are la temelie credința, sinceritatea și buna înțelegere:

„Sub stele trece apa /

Cu lacrima de-o samă, /

Mi-e dor de-a ta privire, /

Mi-e dor de tine, mamă ,/

Măicuța mea grădină /

Cu flori, cu nuci, cu mere ,/

A ochilor lumină,/

Văzduhul gurii mele !

Măicuțo, tu,vecie, /

Nemuritoare carte /

De dor și omenie /

Și cântec fără moarte …” (op p)

Mama , al cărei suflet e o „carte deschisă”, îl va îndruma spre fapte bune cu vocea-i caldă ca pâinea; ochii ei – lumină călăuzitoare în drumul lung al vieții. În privirea ei se oglindesc fericirea și bucuria pentru destinul norocos al urmașilor. Copiii sunt darul de la Dumnezeu și, ca orice părinte grijuliu, mama poartă responsabilitate pentru comportamentul destoinic al acestora . Despărțirea de ființa dragă îi va pricinui multă suferință și un dor nestins poetului, o rană care nu se vindecă niciodată.

Susținem ideea criticului literar Mihai Cimpoi care afirma „Poetul basarabean preferă comunicarea deschisă, colocvială, sentimentală. Chipul mamei și al poetului – fiu este înconjurat de un nimb sacru, căci Grigore Vieru a sacralizat copilăria, maternitatea, bucuriile simple ca și suferința ce se uită în ochii lui „din inel” , din „flori de tei”.[ m cimp o ist deschisa a lt p186]

Legătura dintre părinți și copii trebuie să fie una pozitivă ,echilibrată ,să genereze fericire,liniște ,zâmbete și buna înțelegere .Pentru a le dărui un viitor asigurat ,părinții își pot sacrifica propria viață în numele copiilor.

În romanul-baladă de Nicolae Dabija „Temă pentru acasă” sunt valorificate diverse teme: destinul unui intelectual în perioada terorii staliniste, impactul evenimentelor istorice din perioada anilor 1940-1950 (cel de-al doilea război mondial, deportările forțate, viața în gulagurile staliniste). „…De cealaltă parte, pe un simetric versant narativ, fata îndrăgostită de profesorul ei află de arestarea lui și va pleca fără a zăbovi, pe urmele bărbatului iubit, spre lagărul siberian de la Kolâma (Maria Răzeșu ). Romanul e povestea lor, a acestui cuplu despre care, cel trimis să moară, acolo „unde e iarnă fără sfârșit și noapte veșnică”, încă nu știe nimic, dar ea, fată care „trebuie să-și urmeze o chemare a inimii”, a hotărât deja, pentru amândoi, că așa va fi, că vor deveni soț și soție, eroina urmându-l pe „condamnatul la 25 de ani de muncă silnică” pentru că ea „crede în destin.”[rev conv liter febr 2011 nr/2 182 p114]

„Povestea de Dragoste în infern” a părinților săi e relatată de fiul lor, Mircea, pentru care tipul de relație stabilit între părinți, ce are la temelie dragostea și devotamentul reciproc, i-a servit drept o „lecție de viață”, de supraviețuire în anii grei de răstriște pentru neamul nostru: ,,Salvat ca prin minune, înălțat deasupra fricii prin dragoste, pentru că dragostea este forța omului de a învinge în orice situație…”[lit si arta nr42 21oct 2010]

Dragostea i-a salvat viața protagonistului romanului Mihai Ulmu și a fiului său, Mircea. I-a înălțat deasupra acelor greutăți pe care le-a pregătit destinul. Revelatorie este acea întâlnire dintre tată și fiu: ,,Apoi necunoscutul m-a dus aproape pe sus la cabinetul directoarei noastre, căreia i-a explicat că eu aș fi Mircea, băiatul lui, iar dânsul e tatăl meu. Eu nu reacționam în niciun fel la isteriile străinului: știam că tatăl meu murise și dânsul se numise Iosif Vissarionovici Stalin. Și, când acolo: iată, încă un „tătuc”…Când am ieșit pe ușa școlii noastre cu acel bărbat, care mă ținea strâns de mână, ca și cum se temea să nu mă piardă …Așa l-am cunoscut pe tatăl meu. Cele pe care le-am aflat de la el, am ținut să le cunoască și ații, dat fiind faptul – iar acestea sunt cuvintele lui – că este de datoria unui om care a coborât în infern și a ieșit viu de acolo, să povestească: de cum începe să vorbească, el vorbește și cu gura celora care nu mai pot să vorbească, și vede lumea și cu ochii celora care nu mai pot să o vadă; nimic din ce-a văzut el nu poate fi ascuns, nimic din ce-a sperat dânsul nu poate să nu se împlinească. Chiar și cu o întârziere de o mie de ani …” ( tema p17-18)

Este regretabil faptul că în urma unor împrejurări tragice, Maria moare din cauza unei epidemii și fără știrea soțului, într-un alt lagăr de concentrare își sacrifică viața, salvându-i viața fiului lor. Având parte de un destin fatal, cuplul Mihai Ulmu și Maria Răzeșu, au putut păstra acel sentiment durabil de dragoste chiar și la distanță. Relația lor de dragoste e superioară acelor încercări josnice la care au fost supuse personajele: „Supraviețuirea vine însă tocmai prin dragoste și speranță. Și prin credință. Se întregește astfel treimea salvatoare despre care vorbea Apostolul Pavel …” [ lit si arta nr/47 (3508)22niemb2012]

Experiența de viață a părinților, credința lor nestăvilită în puterea lui Dumnezeu, setea nepotolită de a trăi, îl vor încuraja pe fiul lor, Mircea, să reziste în fața multor piedici de care se va ciocni pe parcursul vieții, dar pe care le va putea depăși, dacă nu va uita de povețele tatălui, care afirma :„…lucrul cel mai important fiind acela, ca oamenii să rămână oameni în orice împrejurări, cu respectul pentru propria persoană, cu stimă pentru semeni și pentru lumea pe care le-a hărăzit-o să fie a lor, ei având misiunea s-o facă din locul în care le-a lăsat-o Dânsul, mai bună și desăvârșită, în numele minunii numite viață, pentru că ea să dăinuie, pentru ca ea să biruie, pentru ca ea să nu dispără în vecii vecilor, precum în cer așa și pe pământ …”(tema p365)

Stela Popa, apreciind valoarea artistică a romanului, afirma: „Revenirea acasă, la Poiana lui Mihai Ulmu, de mână cu băiatul, găsit ca prin minune la orfelinat, este una care te face să verși o lacrimă în finalul cărții. Reîntâlnirea profesorului cu foștii săi elevi, acum oameni în toată firea, și lecția cu tema pentru acasă, reluată după 13 ani, are o încredibilă încărcătură emoțională. Iar finalul cărții –„precum în cer așa și pe pământ”, duce cu gândul la credința și stabilitatea unui popor, prins într-o permanentă presiune istorică și forța supremă a lui Dumnezeu care nu l-a uitat niciodată și i-a dat tărie să reziste.”( tema pentru ac p379)

3.1 Relații constructive dintre părinți și copii în literatura română

„Părinții trebuie să știe că copiii virtuoși

le procură la orice vârstă multă bucurie

și adâncă mulțumire,fiindcă în preocu-

parea atentă a părinților stă izvorul de

bune însușiri ale copiilor.”

(Leone Battista Alberti)

Este constatat faptul că relația dintre părinți și copii este cea mai importantă dintre relațiile ce se pot stabili între oameni. Fiind o legătură fundamentală, ea ar trebui să se axeze pe înțelegere, încredere, iubire și respect reciproc. Acei părinți care dăruiesc copiilor proprii afecțiune, căldură sufletească, buna dispoziție sunt un exemplu bun și demn de urmat. Pentru ca relația dintre părinți și copii să fie una reușită și cordială este nevoie de multă răbdare și efort depus din partea lor. Climatul familial să fie unul favorabil, datoria fiecărui părinte este să le acorde copiilor atenția cuvenită, încurajându-i la orice pas. Dacă își vor educa copiii cu atenție, iubire și atașament, atunci aceștia vor deveni maturi, responsabili, prudenți și repectuoși.

„Ca să-l călăuzești pe copil pe calea pe care trebuie s-o urmeze, călătorește tu mai întâi pe ea.”, afirma Josh Billings [wwwutilecopii.ro 25.0315 20.00]

Părinții sunt alături de copiii lor pe tot parcursul vieții, propria experiență a căror poate servi drept model destoinic de urmat. Copiii iubiți de părinți cresc în deplină siguranță și încredere în puterile proprii, fiind încurajați să atingă cele mai înalte culmi ale Olimpului. Copilul nu se educă doar prin îndemnurile părinților, ci și prin exemplele proprii pe care părinții le pot oferi acestora. Doar printr-o comunicare sinceră, deschisă poți demonstra copilului că ești interesat să-l asculți, că îți sunt aproape gândurile, ezitările și grijile lui. Întotdeauna oferă-i copilului o șansă de a se afirma independent în diverse situații, acceptându-i opiniile și punctul de vedere, chiar dacă nu corespund cu ale noastre. Întotdeauna copilul trebuie să simtă că este iubit, că va fi ajutat la nevoie, că este așteptat cu bucurie să se întoarcă în sânul familiei .

Deschde-i larg acele cărări uneori nebătătorite ce duc spre orizonturile nemărginite ale cunoașterii .Călătorește împreună cu el pe tărâmurile unor lumi miraculoase ,ale unor galaxii necunoscute ,descoperă acele taine demult uitate ,dar pline de înțelepciune și adevăr.Învață-l să fie cinstit ,să poarte răspundere pentru vorbele și faptele sale, să manifeste considerație pentru părinții săi ,rudele apropiate și oamenii din preajma-i ,să nu uite casa părintească întorcându-se aici ori de câte ori va fi măcinat de un dor nestins. Sentimentul de afecțiune, atașamentul mamei și al tatălui rămân a fi puternice pe tot parcursul vieții. Doar iubind ființele dragi, dăruindu-le din partea-ți toată recunoștința și afecțiunea ,te vei putea bucura de tot sprijinul acestora .Astfel de relații din mediul familial sunt constructive, fiind oglindite și în operele scriitorilor români .

După cum am menționat, în creația poetului Grigore Vieru tema relației mamă-fiu este larg oglindită, atingând dimensiunea sacrului. În concepția lui Ion Ciocanu: „…Dragostea lui pentru mamă n-a fost deci un motiv poetic, un prilej de a-și manifesta aptitudinile literare, ci o realitate nedezmințită a vieții sale verificabilă plină în atare amănunte. Și anume trăirea profundă, sinceră până la mistuire asigură succesul poeziei respective…”[i cioc drept la crit p298]

Prezența spirituală a mamei i-a vegheat la căpătâiul gândurilor, la o margine de lume, asemeni unui înger-păzitor. Clipele petrecute alături par a fi veșnicii. Poetul e copleșit de un sentiment de profundă admirație, iubire pentru cea mai scumpă ființă din lume: „Mamă, tu ești Patria mea”, „Mamă, tu ești limba mea”, „Mamă, tu ești Eminescul meu”, „Mamă, tu ești identitatea mea”, „ești istorie și crez românesc”, ,,ești icoana și fecioara Maria”, susține cu mândrie în suflet poetul ”: [m dolg polifonismul creativ p195]

„Când m-am născut, pe frunte eu /

Aveam coroana-mpărătească!/

A mamei mână părintească ,/

A mamei mână părintească …/

Găsesc pe frunte măna mamei ,/

Găsesc pe frunte mâna mamei ./

O ,mâna ei ,o mâna ei ,/

O ,mâna ei ,ca ramul veșted ,/

A –mbătânit la mine-n creștet,/

A –mbătrânit la mine-n creștet …/ ( cel care sunt p 100)

Având parte de grija ei pe tot parcursul vieții, ea devine cea mai apropiată ființă, ei îi datorăm realizările noastre cele mai victorioase. Mama este acea care va semăna curajul și încredere în puterile proprii, atunci când pierdem ultima speranță. Între mamă și fiu s-a stabilit o relație de prietenie, o legătură armonioasă și durabilă în timp.

Academicianul Vlad Zbârciog,în studiul său „Meridiane ale verbului matern”, consemnează: „Întrucât noi influențăm epoca prin însăși existența noastră, am hotărât ca această influență să fie conștientă …Grigore Vieru se conduce în activitatea sa anume de acest principiu. A influența benefic neamul întru propășirea lui spiritual – umană, estetică …dezvăluie nețărmuita dragoste a poetului pentru ființa senină, Mama, înălțând-o la rang de mit și simbol, pentru rădăcinile noastre spirituale, pentru misterul cosmic al iubirii, pentru graiul străbunilor, întoarcerea la izvoarele limbii fiind condiția sine-qua non a sănătății spirituale.”[merid p50]

Poetul a reușit prin forța sugestivă a versului său să semene în inimile cititorilor acea lumină dumnezeiască care-l va călăuzi pe tot parcursul vieții. Iar bunătatea, cinstea, demnitatea, onestitatea, calități pe care le-a moștenit de la mamă, l-au însoțit în drumul pe care i l-a hărăzit destinul. Mama devine „acel izvor de apă cristalină”care l-a însoțit până la esențe, acea sursă de inspirație.

Astfel poetul a continuat: ,,…să-și aștearnă cântecele de iubire pentru om, pentru „blândețea pământului”, pentru firul de iarbă, pentru nepieritorul nostru „Dor” pentru neliniștile mamei…” [vlad zbarciog p50-51]

Actualmente, semnala poetul cu regret în suflet, tinerii, pierduți pe alte meridiane ale lumii, uită ochii casei părintești, uită vocea caldă a mamei și umărul puternic al tatălui .

Talentatul scriitor Ion Druță în creația sa distinge acele tipuri de relații armonioase și de prietenie ce se stabilesc între unele personaje ale operei sale. Asemenea relații creează un climat psihologic binevoitor în mediul familial ,asigurând buna înțelegere, încredere deplină, susținere reciprocă între membrii familiei.Ion Druță – „promotor ale marilor valori ale neamului” mărturisea: „Nimic pe lume nu-i mai prețios decât a-ți rămânea credincios ție însuți.”, făcându-și din acest frumos aforism un crez spiritual. [M Dolg emin drut vierene [p148-151]

Păstrând cu sfințenie cele mai nobile calități ca cinstea, demnitatea, credința în oameni, moștenite de la părinți, în relație cu cei din jur vei căpăta încredere și susținere necesară de care ai nevoie pe tot parcursul vieții. Evocând chipurile cele mai dragi inimii sale, în opera autobiografică „Horodiște”, prozatorul este copleșit de un puternic sentiment de nostalgie:

„…cultivând o anumită stimă părintească față de copiii mici, cum ne ridicam băietani, nu ne mai ziceam „tu”, ci neapărat „dumneata ”. De cuvinte urâte sau înjurături în casa noastră nici vorbă. Nu-i ieșeam din cuvânt nici noi, nici mama și nu o făceam din frică , ci pentru că așa era normal să fie, și tata, la rându-i, căuta ca toate în casa noastră să rămână în limitele bunei cuviințe …” ( hor p 34-35)

Astfel copiii în familia lui Pentelei Druță creșteau în deplină siguranță, iar față de propriii părinți manifestau stimă și încredere absolută. „Preocupațiile pentru sufletul omului contemporan îl va conduce inevitabil spre filonul valorilor creștine. Nu există nici o altă cale de a cunoaște omul, decât aceea de a-i înțelege viața și comportamentul, scrie Ernest Cassierez.[Ana Bant deschideri spre univers p 106]

Ion Druță va păstra pe tot parcursul vieții și va prețui acel tip de relație de prietenie și de iubire necondiționată, care se stabilise între membrii familiei. Doar familia îți poate oferi acel sentiment al apartenenței și al statorniciei. Prozatorul îndeamnă tânăra generație să păstreze acea legătură cu rădăcinile, deoarece, în concepția lui I. Druță „drama lumii contemporane e dezaxarea ei morală …” [m cimp o istorie desch a lit rom pp175]

În nuvela druțiană „Ultima lună de toamnă”, bătrânul tată, ajuns în toamna vârstei sale, nu-și poate împăca sufletul cu gândul că copiii au crescut și e firesc ca fiecare să-și zidească un cuib al său departe de cel părintesc. Părinții caută să alunge cu orice preț singurătatea care le stăpânea întreaga ființă: „În fiecare toamnă suntem zguduiți cu câte o telegramă de acasă: „Bolnav”, „Grav bolnav”, „Foarte tare grav bolnav”. Firește, tata ar fi vrut să ne vadă și a doua zi pe la zori; mama vine de-a lungul satului cu câteva ruble legate într-un colț de basma. La poștă se chinuie multă vreme. Având un anumit fel de a vorbi cu fiecare dintre noi, ea caută să ne scrie fiecăruia în felul lui, dar nu-i ajung buchii, nici răbdare, nici parale pentru toți. Pe la răsăritul soarelui după ce o scoate la capăt cu telegramele și mai stă un pic cu urechea ciulită să vadă de n-a uitat telegrafista să le trimită, bătrâna pornește înapoi spre casă …” (hor 491-492)

Eliza Botezatu afirma: „…în obiectivul scriitorului e legătura de continuitate, transmiterea valorilor, a „focului”spiritual. Iar unul din gândurile principale, pe care ni-l sugerează nuvela, este …adevărul că omul iubește prin ceea ce realizează și transmite, prin ceea ce continuă în timp, prin ceea ce rezistă în fața toamnei și a trecerii …Nuvela este o lecție de viață, de fidelitate, de frumusețe omenească …Ajuns la sfârșit de toamnă, Tata vrea să-și vadă odraslele înrădăcinate în solul vieții …”[ el bot crit lit p 152-153]

Personajele druțiene, „ retrase în sine”, sunt mereu în căutarea absolutului. În piesa „Casa Mare: ,,…eroina respectă orânduirea pământului, visând la o casă mare, în care se vedea mai tânără și mai voinică (odaia împodobită cu grijă și predestinată evenimentelor cruciale ale vieții, întâlnirilor, rugăciunilor și spovedaniei. Casa Mare nu e decât un spațiu sacru în care sufletul păsrează o ordine etică și se raportează intim la lumea din afară.”, consemnează criticul literar Mihai Cimpoi în studiul său „O istorie deschisă a literaturii romăne din Basarabia”. (op p175)

Astfel Vasiluța, protagonista dramei „Casa Mare”, îmbodobindu-și casa sa, își îmbracă sufletul cu cele mai frumoase veșminte: împlinire sufletească, bucurie, dragoste pentru frumosul din jur. Iar sfaturile demne de urmat ale tatălui ei îi împacă sufletul, găsindu-și un rost în viață, fiind în rând cu lumea:

„Vasiluța: Tată, și chiar nu vrei să mă lauzi ?

Moș Ion: Mare lucru când are omul casa mare …Are unde petrece o sărbătoare, are unde face o nuntă, o cumătrie …Da uneori chiar vii să te hodinești încoace. Abia pășești pragul și de amu ți se pare și lumea mai dragă, și tu te vezi mai tânăr, mai voinic..N-ai vreo boghiță de ceară?

Vasiluța: Parcă aveam pe undeva…

Moș Ion: Măcar cât de cât …(Vasiluța îi scoate din sofcă un capăt de lumânare, moș Ion vine la pragul ușii din față și drege cu ceară partea dinăuntru a pragului).

Vasiluța (mirată ): Ce faci, tată ?

Moș Ion: Apoi să nu fugă oaspeții din casă. Se cheamă că or veni până la prag, s-or poticni, ș-a trebui să mai șadă . (Îi întoarce capătul de lumânare, își șterge mâinile în batistă)

Amu, fată hăi, te văd și eu în rând cu lumea …” ( op p7-8)

Gh. Mazilu, în studiul său „Creația lui Ion Druță .Eseuri ”, evidențiază ideea că în operele „Horodiște”, „Casa Mare”, dar și în alte piese …eroul este în căutarea idealurilor afirmării morale. Pivotul creației lui Ion Druță a fost promovarea spiritualității în tot ce face omul. El a fost acela care ne-a îndemnat să nu ne gândim doar la hrana pentru burtă, la comoditățile cotidiene, legate de starea materială, dar și la hrana spirituală…El a optat pentru ca lăstarii spirituali să apară peste tot …” [ gh mazilu p16-19]

Personajele druțiene în marea lor majoritate optează pentru un mod decent, cinstit și creștinesc de viață, cultivând copiilor proprii cele mai prețioase valori spiritual –umane. Faptele mărețe și gândurile oneste ale părinților sunt un exemplu, iar în momente de grea cumpănă ale vieții pot deveni scut și apărare. Bunul nume și respectul celor din preajmă ți-l poți câștiga doar când iubești sincer și ești gata să-ți deschizi sufletul asemeni soarelui atotputernic, care împrăștiind razele sale pretutindeni, dăruiește căldură și lumina sa tuturor.

Criticul literar Ana Bantoș, autoarea studiului „Deschideri spre universalism”, susține ideea că „Datoria protagonistului druțian față de sine de a se autointeroga are pentru început un sens moral. Reflectată, în felul cum e conceput comportamentul Vasiluței la începutul piesei „Casa Mare”, autointerogarea spre finalul dramei, își extinde sensurile. Depășind dimensiunea fundalului moral, ea se conturează pe un fundal universal și metafizic, căci aflarea echilibrului interior, împăcarea cu propriul eu echivalează cu aflarea armoniei universale …”[a bant p111]

Ca și orice alt tip de relație, construirea unei relații pozitive între părinți și copii se extinde în timp și necesită un efort pentru a o face puternică și de succes. La temelia unor asemenea relații sunt zidite respectul, înțelegerea, sinceritatea și răbdarea. Acea familie care se conduce și prețuiește legile omenești împletite cu cele creștinești, devine un laborator al iubirii și al sacrificiului părinților, în numele fericirii veșnice a copiilor. Dăruiește o fărâmă din sufletul tău, o picătură cristalină a lacrimii tale, un zâmbet senin copilului, căci: „..zâmbetul tău reprezintă hrana sufletească pentru cei din jurul tău, zâmbește mai mult! Oferă-le hrană, iar viața îți va zâmbi și îți va dărui hrana cea de toate zilele”, afirma Cătălin Manea. [www.bucuriilevietii.ro]

Romanul lui Constantin Virgil Gheorghiu „Ora 25” ilustrează acel tip de relație de prietenie care se stabilește între personajele Alexandru Korugă și fiul acestuia Traian. Titlul operei este unul simbolic: ,,Ora 25, a zis Traian. Acesta este timpul în care orice încercare de salvare e prea târzie; chiar Mesia dacă ar veni, ar fi prea târziu. E nu ultima oră, ci o oră după cea din urmă oră. Este, cu precizie, timpul societății occidentale. E ora actuală …Ora exactă!…” (op p 39)

Mircea Eliade, apreciind valoarea artistică a romanului în cauză, afirma: „…cea dintâi creație literară imporatantă a emigrației românești…Este, în fond prima operă literară în care se oglindește teroarea istoriei contemporane, istorie care însemnează, pentru imensa majoritate a globului, fie moartea, fie transformarea în mașină, depersonalizarea, dezumanizarea …”( ora 25 III)

Totuși, pot menționa că unele personaje ale romanului „Ora25” , încercând să depășească anumite obstacole în situații-limită ale vieții în perioada regimului totalitar sovietic, și-au păstrat demnitatea și cinstea. Personajele n-au încetat a se numi oameni, refuzând să fie asamblați mecanic într-un sistem de guvernare vicios. Ei au opus rezistență procesului degradării personalității, a dezumanizării și desolidarizării de sacrul .

Astfel, Traian Korugă „fiind eul biografic, alter-ego al eului profund (autorul)…plătește cu prețul vieții sale încercarea de prezervare a eului și dorința de a scăpa de socialul sufocant …”

[gabr iliuta drama ident p184-183]

El urmează sfaturile destoinice ale tatălui său, preotul Alexandru Korugă, care l-a încurajat în orice început de cale și i-a fost primul dintre cei care i-a apreciat valoarea artistică a romanelor sale: ,,Traian deschise valiza de piele și scotea pachete frumos ambalate. Le-a pus pe masă: -Iată ultimul meu roman !Al optulea! Ca de obicei, v-am adus – ție și mamei – primele două exemplare care au ieșit de sub presă …Preotul Korugă a luat cartea fiului său în mâini cum lua cărțile sfinte în altar …” (,,Ora 25 ,,p 32 )

În relație cu meseria lui Traian, de a alcătui romane, tatăl manifesta un deosebit interes, fiind mândru de realizările acestuia: „După cină preotul l-a întrebat pe Traian ce proiecte literare are. El a ezitat să răspundă. Pe urmă a zis: -Romanul meu viitor va fi o istorie reală. Numai tehnica va fi de roman. Personajele vor exista în realitate. Vor putea fi văzute, intervievate de cititori și salutate pe stradă. Uneori mă gândesc să le pun și adresele eventual și numerele de telefon …Oamenii se trezesc obligați să trăiască și să se comporte după legi străine celor umane. Cine nu respectă legile mașinii – devenite legi ale societății, este sancționat .

Omul, care trăiește în minoritate, devine cu timpul o minoritate proletară. El este exclus din societatea căreia îi aparține, dar în care nu se mai poate integra, fiindcă nu îi permite condiția lui umană. De aici rezultă un sentiment de inferioritate și dorința de a imita mașina, de a se lepăda de caracterul lui, de ființa umană, care îi ține departe de centrul activității sociale…Oamenii devin papagalii sclavilor tehnici. În clipa asta suntem însă de-abia la începutul dramei. De la acest punct îmi încep romanul, adică viața tatii, a ta, George, a mamei, a mea și a celorlalți eroi…” (`ora25 p37)

Preotul Alexandru Korugă susține parțial ideile lansate de fiul său Traian în legătură cu apariția romanului „Ora 25”, însă el îi prezice un viitor strălucit: „-Sfinția – ta crezi că profețiile lui Traian s-ar putea împlini ?

– De obicei, cred în cuvântul poeților, a răspuns preotul. Și, după părerea mea, Traian este un mare poet !

– Mulțumesc, tată !a zis Traian. Se înroșise, măgulit de laudă …”( op p 40)

Familia, pentru Traian Korugă, a devenit un „lăcaș de salvare a sufletului”, iar în clipele grele ale vieții, găsindu-se în izbeliștea primejdiilor, el doar aici se poate adăposti, învingând toate primejdiile ce vin din exterior și frica ascunsă în interiorul ființei. Părinții nu s-au împotrivit căsătoriei lui cu Eleonora West ,deși ea era descendenta unei familii de evrei. Orice întâlnire dintre părinți și fiul lor era un prilej de imensă fericire, mândrie și bucurie :

– Ai venit tocmai când aveam nevoie mai mare de tine, a spus preotul Korugă, ajutându-i fiului său, Traian, să scoată geamantanele din automobilul care se oprise lângă cerdac, cu botul mare și lucios înfundat în frunzișul de viță și trandafiri agățători…” (op p 31)

Criticul literar Mirela Dragoi, în studiul „Constantin Virgil Gheorghiu :între lume și text” asociind destinul lui Traian Korugă cu evenimentele reale din viața autorului, afirma: „Prin metalepsa narativă, Traian Korugă își pierde condiția obișnuită în actul comunicării estetice, scriitorul devine autor-personaj, autor virtual, iar toate celelalte personaje intră în sistemul legat de „real” prin autoritatea existenței scriitorului …” [mir dragoi p 130]

Despărțirea dintre cei doi este una chinuitoare, Traian Korugă, în urma unor împrejurări dramatice, împreună cu soția sa, Eleonora, se refugiase peste hotarele țării. Chiar și la mare distanță, fiul poartă grija tatălui, acest fapt este confirmat de corespondența dintre cei doi:

„Scrisoarea lui Traian Korugă către tatăl său: Tată, îți scriu prin curierul diplomatic al Ministerului de Externe și te rog să-mi răspunzi fără nici măcar un minut de întârziere. Simt sunând în mine toate soneriile de alarmă: mi-e frică să nu ți se întâmplat ceva; Râzi de panica mea, numește-o isterie, dacă vrei ! Dar te implor să-mi răspunzi imediat ! Vreau să aflu dacă ești în viață. Romanul meu crește. Am ajuns la capitolul IV…Vă îmbrățișăm, pe tine și pe mama, Traian și Nora…”(Ragusa –Dalmația 20 august 1944) .” ( ora 25 p 146)

Romanul considerat carte-eveniment, „Ora 25”, scris de Constantin Virgil Gheorghiu în 1949, rămâne una din operele de referință ale literaturii universale, mărturie a ororilor și a abuzurilor istoriei. Autorul acesteia, exilat din cauza dictaturii comuniste, a reușit să creeze în acest roman un personaj transfrontalier, obligat să-și însușească identități false și atribuite. Identitarea atribuită este accea care ne este impusă din exterior. Identitatea reală este alcătuită, în mare parte, și sub impactul diferitor identități atribuite. Atribuirile identității devin prescripții pe care omul este obligat să și le însușească…”, în accepția Gabrielei Iliuță, regăsirea propriei identități e tema fundamentală abordată de autor în acest roman. [gabr iluita p 183]

3.2 Factorii conflictuali din mediul familial

,,Când ai un conflict cu o persoană,

există un factor care poate face dife-

rență, îți poate distruge relația cu

acea persoană sau o poate face mai

profundă .Acel factor este atitudi-

nea.”

(William James)

Conflictele constituie o componentă inevitabilă a vieții fiecăruia dintre noi. Ele ne urmăresc la fiecare pas, fiind considerate niște ciocniri distructive, ireconciliabile, în urma cărora unii obțin victoria în detrimentul altei părți.

De la o generație la alta se schimbă natura de manifestare și de soluționare a conflictelor. Conflictele din mediul familial sunt foarte pronunțate în prezent. Ele pot influența negativ asupra comportamentului copilului, schimbându-i atitudinea față de cei din jur.

Copiii, deseori, își acuză părinții că nu-i înțeleg, iar sfaturile lor sunt considerate demodate. La rândul lor – părinții – își învinuiesc copiii de neascultare, de neînțelegere, iar, ca oameni trecuți prin viață, ei sunt în drept a le influiența concepțiile. În astfel de situație se pierde încrederea, buna înțelegere și relația de prietenie între ei.

Un vechi și înțelept proverb popular spune: „Secretul și farmecul vieții noastre nu stau în lipsa unui conflict, ci în hotărârea și priceperea noastră de a-l rezolva.” (www.înțelepciune.ro)

Fiecare om este diferit, având un mod propriu de gândire; modalități de a face lucruri, etc. În urma acestor diferențe, în relația cu cei din jur apar conflicte. Copiii își consideră părinții responsabili de necesitățile, realizările și insuccesele acestora, chiar dacă părinții la o anumită vârstă nu mai intervin în viața lor.

Este adevărată afirmația că „relația dintre copii și părinți se strică ușor, însă se repară greu”. Neînțelegerile zilnice dintre părinți și copii pot afecta starea sănătății și pot genera anumite stări depresive.

Medierea conflictelor din sânul familiei necesită un efort atât din partea părinților, cât și a copiilor. Problemele copiilor încep în familie și pot fi rezolvate tot în familie. Când o pedeapsă rănește sufletul, din punct de vedere – psihologic, ea se manifestă prin trăsături de comportament ca: rezistența, resentimentele, respingerea și revolta. Înainte de a deveni maturi, din aceeași latură psihologică, copiii și adolescenții îndepărtează și resping ajutorul atât de important al părinților. Conflictul dintre părinți și copii este greu de controlat. Mulți părinți recunosc că vechile metode de pedeapsă, bazate pe frică, dominare și culpabilitate nu mai au „putere”, dar nu cunosc și nu recurg la altele. Părinții ,care permit prea multe copiilor, nu denotă în fața acestora controlul părintesc, de care ei au nevoie. Când copiii dețin controlul, părinților li se pierde puterea cuvântului. (www.ru.scrib.com 02.04.15)

Ca un conflict să fie rezolvat fără probleme și consecințe, este necesar să fie determinat la timp cauzele apariției lui și să se găsească modalități de soluționare a acestora. Evitarea unor conflicte majore din mediul familial, e datoria primordială a părinților. Dragostea, atenția și respectul oferit de părinți pot aplana orice gen de conflict din sânul familiei. Orice act de violență din partea celor maturi, poate da naștere unui comportament agresiv și inadecvat al copiilor.

„Copiii din ziua de astăzi sunt mult mai sensibili decât erau cei din generația anterioară; sunt capabili de mai mult, dar sunt și negativ influențați de metodele de educație precum: țipatul, pedepse fizice, umilirea, interdicția și rușinea. În trecut, mustrarea copiilor cu pedepse fizice îi determina să știe de frică și să respecte regulile. Astăzi, prin pedepse fizice, părinții obțin un efect exact contrar; astfel, copiii răspund violenței cu însăși violență… Copiii își imită întotdeauna părinții. Ei învață totul prin imitație și cooperare.” (www.ru.scrib.com 02.04.15)

Comunicând cu propriii copii, părinții trebuie să dea dovadă de reținere, de înțelegere, tact, doar astfel vor putea soluționa acele probleme care apar în sânul familiei. Lupta dintre generații – dintre părinți și copii este eternă, fiind ți o temă larg reflectată în operele scriitorilor români.

În nuvela „Moara cu noroc” de I. Slavici, sunt expresive cuvintele mamei-soacre din începutul operei, adresate fiicei și ginerelui, care conțin o „…moralizare explicită, pe care însă autorul are prevederea de a o pune în gura unei bătrâne… ceea ce-i dă verosimilitate, acordând tendința de moralizare cu vârsta, care-și extrage principiile exprimate din lunga experiență a vieții…” [ Tudor Cristea „De la clasici la contemporani” p. 159]

„ – Omul să fie mulțumit de sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit. Dar voi să faceți după cum vă trage inima, și Dumnezeu să vă ajute și să vă acopără cu aripa bunătăților sale. Eu sunt acum bătrână, și fiindcă am avut și am atât de multe bucurii în viață, nu înțeleg nemulțumirile celor tineri și mă tem, ca nu cumva, căutând acum la bătrânețe un noroc nou, să pierd pe acela de care am avut parte până în ziua de astăzi, și să dau la sfârșitul vieții mele de amărăciunea pe care nu o cunosc decât din frică. Voi știți, voi faceți: de mine să nu ascultați. Mi-e greu să-mi părăsesc coliba în care mi-am petrecut viața și mi-am crescut copiii, și mă cuprinde un fel de spaimă când mă gândesc să rămân singură într-însa: de aceea, poate că mai ales de aceea. Ana îmi pare prea tânără, prea așezată, oarecum prea blândă la fire, și-mi vine să râd când mi-o închipuiesc cârciumăriță… ” (Moara cu noroc, p.7)

Astfel își încuraja bătrâna copiii când au decis să arendeze acel loc pustiu, pentru a deschide o cârciumă, care îi va sigura material.

În viziunea lui M. Cimpoi: „Locul numit Moara cu noroc – han și moară încă în tradițiile populare, este un spațiu al tainelor, al micilor demoni.”

„Toate personajele sunt exponenți ai „tendințelor negative ale voinței de a fi încălcat preceptul „etic” nuvelei.” Primul semn al răului este plecarea lui Ghiță și a Anei de acasă, înstrăinarea lor de vatră, înstrăinarea lor de vatră; cel de-al doilea fiind înstrăinarea lui de Ana și a acesteia de el, care face posibil „jocul amoros” cu Lică. Finalul nuvelei este unul etic, de triumf al pedepsei morale. Ghiță o omoară pe Ana, Lică arde în hanul incediat.” [M. Cimpoi „Marii scriit. rom.” p. 147]

Criticul literar evidențiază factorii negativi care au distrus acea relație armonioasă ce domnea în interiorul familiei.

Setea nepotolită de înavuțire pe căi ușoare și necinstite au dus la dezumanizarea totală a personajelor nuvelei, care au ignorat sfaturile demne de urmat ai celor din preajma-i, punând în pericol viața lor și a celor apropiați: „Nesocotind sfaturile soacrei sale, izvorâte din prudența vârstei și experienței vieții, cizmarul Ghiță, sătul de a mai cârpăci ciubotele altora, își părăsește casa și se mută cu întreaga familie la hanul de la Moara cu noroc, unde speră să-și schimbe starea materială.”(p. 160) Într-un fel de scurt și pilduitor epilog, după consumarea dramaticilor fapte, bătrâna apare de mână cu cei doi copii nevinovați și contemplând cenușa prin care albeau cenușa celor doi morți, refuză să înțeleagă cruntul adevăr, retrăgându-se în explicația protectoare a voinței destinului…” [ Tudor Cristea „De la clasici la contemporani” p. 161]

„Luni, pe la prânz focul era stins cu desăvârșire și zidurile afumate stăteau părăsite, privind cu tristețe la ziua senină și înveselitoare. Din toate celelalte nu se alesese decât praful și cenușa: grinzi, acoperământ, dușumele, butoaie din pivniță, toate erau cenușă, și numai pe ici pe colo se mai vedea câte un cărbune stins, iar în fundul gropii, care fusese odinioară pivniță, nu se mai vedeau decât oasele albe ieșind pe ici pe colo din cenușa groasă. Bătrâna ședea cu copiii pe o piatră de lângă cele cinci cruci și plângea cu lacrimi alinătoare: – Se vede c-au lăsat ferestrele deschise, zise ea într-un târziu. Simțeam eu că nu are să iasă bine, dar așa le-a fost dat”. Apoi ea luă copiii și plecă mai departe.” (Moara cu noroc, p.126)

Finalul dramatic al nuvelei confirmă temerile bătrânei înțelepte care-și îndemna copiii să se mulțumească cu puținul dat de Dumnezeu, să se bucure de dragostea lor, de sănătatea copiilor, de liniștea colibei în care trăiesc, iar banul nu întotdeauna te poate face fericit. El nu-ți oferă alinare sufletească, nu te poate vindeca de neliniștile ce le porți în inimă. Banul este cel mai bun prieten, dar îți poate deveni și cel mai crunt dușman. Constantin Cubleșan în studiul său „Clasici și moderni” reliefează ideea: „Ioan Slavici ne pune aici în fața unei realități cutremurătoare, a unei lumi ce se susține în întregime, chiar și în acțiunile ei de asanare societății, pe pârghii maculate, de corupție și imoralitate, o lume în care nimeni nu poate fi, nu poate rămâne cinstit până la capăt, fără a fi sacrificat, pentru că nimeni nu poate fi înțeles și judecat, fără a fi bănuit de implicare în josnicia necinstei…(p. 64). Confruntarea dintre virtute și corupție, aflată într-un al doilea plan de profunzime, zbuciumatul proces psihologic, simptomatic, al măcelăriei unor conștiințe aflate sub presiunea propriilor aspirații necontrolate…”[C. Cubleșan „Clasici și moderni” p. 71] Nuvela „Moara cu noroc” demonstrează în prim plan că la nivel de relații ce se stabilesc între personajele operei, ele erau guvernate de frică. Ea le marcase destinele; îi împinse în brațele necinstei, minciunii și fărădelegii. „Frica este liantul magistral analizat al tuturor personajelor nuvelei, ea se insinuează pe nesimțite în relațiile umane, le deteriorează, le pervertește, introducând suspiciunea, reacțiile paradoxale, rezolvările violente. Frica e molipsitoare ca tristețea” , afirma marchiz de Custine [Noemi Kozma, Gabr. „Lit. rom.” p. 139]

Personajele operei joacă fiecare rolul său bine distribuit de autor, evidențiind calitățile individuale.„ Bătrâna întruchipează morala și bunul-simț țărănesc, potrivit căruia fiecare trebuie să se mulțumească cu ceea ce are, chiar dacă e puțin, și să nu încerce a-și depăși condiția. Ghiță întruchipează ambiția, socoteala pentru săltarea sa din sărăcie, fiind gata să accepte compromisuri majore, cum ar fi conlucrarea cu Lică, sau sacrificarea Anei. Ana este întruchiparea morală a fericirii casnice și, atunci când aceasta dă semne de slăbiciune, familia intră în criză. Deasupra tuturor plutește, însă, justiția imanentă a lui Dumnezeu, acel fatum inexorabil care se impune din afară, peste capul și intențiile protagoniștilor, dând Binelui ce-i al Binelui, și Răului ce-i al Răului …” [100 cei mai mari scriit. rom., p. 73]

I. Druță prin intermediul operelor sale încearcă să atingă cele mai sensibile strune ale sufletului, trezind compasiunea pentru părinții părăsiți de copii, iar singurătatea lor dă naștere unui conflict interior. Eliza Botezatu, făcând referință la nuvela druțiană „Ultima lună de toamnă” susține: „… scriitorul evocă drama singurătății – cu ea și cu uitarea se războiesc cei doi bătrâni. Un sentiment de sfâșietoare suferință morală ne transcrie prozatorul, consemnând singurătatea părinților noștri. Încă o problemă, care definește rezonanțele dramatice ale nuvelei este îndelunga așteptare a satelor…Sunt mulți cei plecați de prin părțile acestea și cum vine toamna cu poemele sale dulci, cu un început de răcoare, cu o vatră încălzită, toți sunt așteptați să se întoarcă…” [El. Botezatu „Critica literară” p. 151]

„Bătrânul tată, ajuns în toamna vârstei sale, pornește într-o călătorie, alegând ca destinație localitățile unde-i locuiesc copiii. Părăsind casa părintească, vatra strămoșească, ei au rupt legăturile cele mai sacre cu izvoarele originii. Călătoria bătrânului este un nesfârșit dialog cu drumuri, cât și un dialog cu propria-i experiență.” [El. Botezatu „Critica literară” p. 150]

Pregătirile pentru îndelungata călătorie reprezintă un ritual, semănându-și o fărâmă de speranță în suflet, că copiii îi vor alina dorul nesfârșit și-l vor vindeca de tristețe și singurătate: „Și iată-l pe bătrân la portiță, în haine ieftine, dar noi, cu coșul în mână, gata de drum. Mama stă alături foarte îngrijorată, de parcă și-ar petrece primul copil la școală… Când se întâmpla să plece pe undeva, cel mai mare chin pentru dânsul e că nu știe cum să-și ia rămas bun de la mama… Se ridică de jos, oftează, pornește cu pas greoi, agale, și drumul cenușiu îl fură pe bătrân, facându-l una cu arăturile toamnei…” (Ultima lună.. p. 494-495)

Bătrânul tată este înfrânt de propriile remușcări, de propria vină ce-o are în relațiile cu fii săi. El luptă neîntrerupt cu sine însuși, căutând să nu-și accepte destinul ce i l-a hărăzit Dumnezeu, un destin prescris întregului neam omenesc.

Eliza Botezatu accentuează ideea că în operă „se confruntă timpurile, psihologiile, vârstele, tinerețea (sufletească) a Tatălui, cu tinerețea copiilor, planurile temporale se întrepătrund și nuvela își dezvăluie substratul conflictual. Amintirea celor doi bătrâni e legată de așteptările lor febrile, e colorată de dragoste și pe alături de obidă. Amintirea eroului povestitor vibrează de nostalgie, de dragoste, de sentimentul vinei. Amintirile celorlalți copii poartă și ele unele zvâcniri dureroase… ” [El. Botezatu „Critica literară” p. 150]

L. Rebreanu, în romanul „Ion”, descrie destinul tragic al protagonistului care era dirijat de „glasul pământului” și de „glasul iubirii”. Dominat de o sete nesăbuită de a stăpâni mai multe pământuri, Ion, în relație cu părinții săi, manifestă o ostilitate, obida fiindu-i o piatră pe inimă, ce o purta încă din adolescență: „Mai urcă Ion vreun sfert de ceas. Locul era tocmai în inima hotarului; o fâșie lungă și îngustă, de vreo trei care de fân. Atâta rămăsese din livada de douăsprezece care, ce mersese până-n ulița din dos și care fusese zestrea Zenobiei. Încetul cu încetul Glătenașu îl tot ciopârțise… Îi cam plăcuse bătrânului rachiul, iar munca nu prea îl îndemnase. În tinerețile lui a fost mare cântăreț din fluier, de i se dusese vestea până prin Bucovina. Zicea atât de frumos din trișcă, parc-ar fi clarinet. De aceea l-a poreclit lumea „Glătenașu”. Fusese băiat curățel și isteț, dar sărac iască și lenevitor de n-avea pereche. Fugea de munca grea… Niciodată nu i-au crescut bătături în palme, nici nu i s-a plămădit pământul în piele… Norocul lui a fost Zenobia, o femeie ca un bărbat. Fără de ea câinii l-ar fi mâncat. S-a măritat cu dânsul fără voia părinților, care-i ziceau că din frumusețe nu se face porumb și nici din istețime mămăligă. Fata singură, din oameni cu stare, ar fi putut lua fruntea satului. Ea însă l-a vrut pe Glătenașu și părinții, ca să nu-i iasă din voie, în cele din urmă, i-au dat-o și au înzestrat-o cu patru table de porumb și două de fâneață, trecându-i și casa din capul satului cu grădina dimprejur… Glătenașu însă, nici după ce s-a însurat, nu și-a schimbat năravurile. Zenobia l-a lăsat cât l-a lăsat, pe urmă, văzând că nu-i nici o nădejde, s-a făcut ea bărbat și a dus casa. Era harnică, alergătoare, strângătoare. Dacă n-a dus-o mai bine , n-a fost vina ei. Unde nu-i cap, nu-i spor. Din zi în zi s-au înglodat tot mai rău. O datorie naște pe alta. Ca să astupe o gaură, stârneau o spărtură cât o șură. Azi se duce pe apa sâmbetei o limbă de porumbiște, mâine o livadă întreagă… Mare noroc că Dumnezeu nu le-a hărăzit decât un singur copil. Daca-r fi venit mai mulți, poate c-ar fi ajuns de minunea lumii… ” (Ion p. 36-37).

Divergențele în sânul familiei au apărut din momentul în care părinții lui Ion, fiind necugetați în orânduirea propriei gospodării, pierd și acele desetine de pământ, rămase din zestrea Zenobiei. Ion, orgolios din fire, ca să nu mai îndure rușinea replicilor înjositoare ce-i otrăveau sufletul, caută prin căile cele mai necinstite a-și făuri propriul destin.

Mihai Cimpoi în studiul său „Mari scriitori români: medalioane literare” reliefează ideea:

„Ion este romanul „Paradisului pierdut al copilăriei”, al inițierii în tragic de dincolo de ea. Glasul pământului nu intră în conflict numai cu Glasul iubirii, în el însuși este pitit principiul contradictoriului. Fericirea pe care i-o aduce obținerea de cât mai mult pământ îi cauzează și moartea. Glasul pământului și Glasul iubirii sunt expresiile unor forțe dionisiace, dezlănțuite în firea eroului, care are pe scara ascendentă a tragicului, și o iluzie apolinică: aceea de a trece senin-contemplativ peste vina lui și de a gusta în tăcere izbânda și superioritatea sa.” [Cimpoi Mihai..p.132]

Ion, în lupta sa, pentru a-și asigura o bunăstare materială încalcă orice lege scrisă și nescrisă, doar pământul îl putea ridica în rând cu lumea. El, pământul, îi putea oferi totul: satisfacție sufletească, dragoste, liniște și credință într-un viitor asigurat.

Ironim Muntean afirma: „Stratificarea socială o provoacă pământul a cărui lipsă naște sărăcie, iscă certuri, declanșează răbufniri violente. Ion dorește pământul cu patimă, împărtășind mentalitatea potrivit căreia omul se poate socoti om în măsură în care are o gospodărie temeinică, este înstărit și harnic…” [Muntean Ironim, p. 78]

Romanul „Moromeții” de Marin Preda, capodopera literaturii române, relevă o temă importantă: destrămarea unei familii de țărani din Siliștea-Gumești, din Câmpia Dunării, în perioada de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Conflictele declanșate în sânul familiei lui Ilie Moromete ruinează unitatea dintre membrii ei. Unul dintre aceste conflicte constă în neînțelegerile dintre tată și fiii lui din prima căsătorie. Aceștia își bănuiesc tatăl că face economii din banii obținuți din cultivarea loturilor de pământ, pentru a le găti zestre Ilincăi și Titei și pentru a-l da la școală pe Nicolae – copiii lui Ilie Moromete din a doua căsătorie. Cei trei frați, Nilă, Achim și Paraschiv, sunt susținuți de mătușa lor Maria, poreclită Ciuca, care spera să fie îngrijită de băieți, însă ei fug la București cu oile și caii familiei, astfel familia intră într-un adânc declin. Semnificativă în acest sens este scena cinei: ,,Cât ieșeau din iarnă și până aproape de Sfântul Nicolae, Moromeții mâncau în tindă, la o masă joasă și rotundă, așezați în jurul ei pe niște scăunele cât palma. Fără să știe când, copiii se așezaseră cu vremea, unul lângă altul, după fire și neam. Cei trei frați vitregi Paraschiv, Nilă și Achim, stăteau spre partea din afară a tindei, ca și când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă și să plece afară. De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, jumătate întoarsă spre străchinile și oalele cu mâncare de pe foc, stătea întotdeauna Catrina Moromete, mama vitregă a celor trei frați, iar lângă ea îi avea pe ai ei, pe Nicolae, pe Ilinca și pe Tita, copii făcuți cu Moromete… Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare. Toți ceilalți stăteau umăr lângă umăr, înghesuiți, masa fiind prea mică. Moromete n-o mai schimbase de pe vremea primei lui căsătorii, deși numărul copiilor crescuse. El ședea bine pe pragul lui, putea să se miște în voie și de altfel nimănui nu-i trecuse prin cap că ar fi bine să se schimbe masa aceea joasă și plină de arsurile de la tigaie..” (Moromeții, vol. I, p. 15-16)

Această secvență de operă denotă acel gen al relației ce s-a stabilit între membrii familiei lui Ilie Moromete. Simbolică este forma mesei, fiind rotundă ca cercul, ea, în mod firesc, ar trebui să-i unească, nu să-i dezbine: „În esența ei, literatura lui M. Preda este una a confruntării destinelor omenești cu drame cvasi-insolubile…” afirma Henri Zalis [O istorie condensată a lit. rom. 1880-200, p.465]

„Un soi de catastrofă se abate asupra lui Ilie Moromete încât viața lui suportă asaltul tutror exasperărilor. Meditația îl duce la neliniște, îl antrenează la acte de inconformism social…Acumularea de umanitate îi sare în ajutor, deși deprimat cu autoritatea lezată, Moromete are curajul să-și așeze pe chip o mască a motivărilor ce-i vin în minte, ca să impună lui și altora ca el, filosofia îndârjirii.” [Henri Zalis ,O istorie condensată a lit. rom. 1880-200, p.467]

Un alt conflict descris în cel de-al doilea volum al romanului este dintre Ilie și Catrina Moromete. Mărul discordiei dintre soți îl constituie faptul că el nu trecuse casa și o parte de pământ pe numele ei. Fiind indignată că Ilie a vrut să-și aducă băieții de la București, ea se mută cu traiul la fiica ei din prima căsătorie. „Cu opt pogoane de pământ Catrina se mărită repede cu Ilie Moromete, proaspăt întors de pe front și împroprietărit el însuși cu un lot mare. Fetița îi rămase bătrânului Năfliu „în vale”, adică acolo unde își trăise Catrina anii de dinaintea vârstei de douăzeci. În noua căsătorie născu două fete și un băiat, adică pe Tita, pe Ilinca și pe Nicolae, iar între timp fetița „din vale” crescu și ea într-o zi se mărită. ” (vol. II, p. 22)

„ – Am simțit eu, zise atunci Catrina cu un glas înalt în care răzbunarea se hrănea acum cu nesaț parcă chiar din spinarea lui Moromete întors cu spatele spre ușă. Ai intrat în anul morții! Mă duc la ailaltă în vale și o s-o iau cu mine și pe Ilinca, iar Tita s-o prind că îi calcă talpa pe aici. Că o să mori și nu te-ai îndurat să ne treci casa pe numele nostru, o să aibă acum grijă de tine Ciuca, o să vie din smârcurile iadului să-ți ție lumânarea… ” (vol. II, p. 92)

Părăsit de soția sa, Moromete își adună gândurile care erau răzlețe, însă păstră acel „…glas stins și senin, de om care n-o mai duce mult și nici nu mai știe ce spune.” (vol. II, p. 92)

N. Manolescu accentuează ideea că: „Moromete e un om cu înzestrare superioară, preocupat însă exclusiv de conservarea propriului echilibru lăuntric, de satisfacerea numai a nevoii sale de frumos și înălțător; „un epicureu egoist, estetizant, un hedonist spiritual.”[Cimpoi M. Mari scriit. rom. p. 127]

Cel mai pronunțat în roman este conflictul interior al lui Ilie Moromete, starea lui lăuntrică deprimată este cauzată de neînțelegerile cu propriii fii, care au ales un sistem de valori infirm respins de el. Apare o discrepanță între concepția de viață a protagonistului, modalitatea de soluționare a problemelor familiale, importanța valorilor spirituale cu faptele și deciziile fiilor și ale soției: „Marele conflict de ordin social, generat de pauperizarea țăranului înstărit, și nu mai puțin – conflictul încordat din sânul familiei de gospodar al lui Ilie Moromete, merg mână în mână, până duc la ruinarea celor din urmă iluzii ale protagonistului romanului: fiii îl părăsesc, soția de-a doua, Catrina, – de asemenea, Ilie Moromete nimerind într-o situație complicată, marcată de incertitudine.” [Ciocanu, p. 379]

Marin Preda rămâne a fi considerat „un prozator desăvârșit al literaturii române, care a prezentat țăranul român, marcat de o întreagă filosofie a existenței sale și destrămarea familiei țărănești, care părea, mai înainte, nedezmembrabilă. El nu numai l-a continuat creator pe Liviu Rebreanu, dar și a polemizat, în subsidiar, ci înaintașul său de mare și original talent…” [Ciocan Ion, Studii și teme, p.379]

3.3 Concluzii la capitolul III

Relația dintre părinți și copii este foarte importantă pe tot parcursul vieții. Odată cu trecerea anilor, îndepărtându-ne de „spațiul-matrice” al copilăriei noastre, conștientizăm rolul părinților și legătura cu ei. O legătură trainică și armonioasă cu părinții poate fi un argument pentru consolidarea ei în timp. O familie prosperă când relațiile, care domină între membrii ei, sunt constructive, axându-se pe dragoste, stimă și bună înțelegere, doar atunci copiii vor simți că sunt ocrotiți, vor avea parte de căldura lor sufletească. Dăruindu-le clipele cele mai fericite, petrecute alături de ei, părinții, la rându-i, îi vor îndruma la fapte bune, îi vor încuraja pe propriii copii în lungul drum al vieții.

Natura unor asemenea relații este reflectată în următoarele opere literare: „Amintiri din copilărie” de I. Creangă, „Hronicul și cântecul vârstelor” de L. Blaga, „Tatăl meu, Lucian Blaga” de Dorli Blaga și în opera autobiografică „Horodiște” de I. Druță ș.a.

În romanele „Ion” de L. Rebreanu și „Moromeții” de M. Preda sunt prezentate un alt tip de relații ce domină între membrii familiei, ele fiind de o natură distructivă, care afectează climatul psihologic familial, lăsând amprenta pe destinul fiecărui personaj.

Studiind operele literare, exemplificate în acest capitol, am dedus, prezentând în teză, toți factorii conflictuali din mediul familial, descriși de autorii în cauză. Acești factori au dus la dezbinarea familiilor, la ruperea legăturii dintre membrii ei; a contribuit la degradarea morală a personajelor sau chiar la moartea unora dintre ei. Am menționat deja că o relație dintre părinți și copii e asemeni unui templu care poate rezista în timp, doar având la bază un fundament puternic. Încrederea, dragostea reciprocă, stima vor asigura un climat psihologic favorabil în sânul familiei, iar legătura de prietenie îi va ajuta să învingă orice obstacol întâlnit în calea vieții.

Concluzii generale și recomandări

Casa părintească e acel „leagăn al copilăriei noastre”, care ne-a condus în lungul și anevoiosul drum al vieții. Ea devine un „spațiu-matrice”, loc sfânt și binecuvântat de Dumnezeu. Cele mai fericite și deosebite amintiri ne leagă spiritual de acest loc. Căutând rostul nostru în viață, bătătorind multe cărări, noi revenim de fiecare dată aici, la baștină, unde avem parte de căldura sufletească, de bunătatea părinților. Aici suntem sprijiniți de ei, încurajați la orice pas, fiind blagosloviți mereu în realizarea gândurilor și faptelor noastre mărețe.

Părinții sunt rădăcinile neamului nostru, care au zidit temelia unei familii trainice ce rezistă în fața tuturor obstacolelor. Ei sunt păstrătorii tradițiilor și datinilor străvechi, cei care promovează acele valori umane transmise de la o generație la alta, care își asigură o imagine pozitivă în rândul oamenilor de bună credință.

Casa părintească – loc divin, este asociat cu un „izvor nesecat” de bucurie, dor, lacrimi, speranță. Este în puterea noastră să menținem veșnic arzândă flacăra din vatra casei părintești, să păstrăm mereu în amintire imaginea ei alături de părinții noștri, care ne-au dat viață, au fost alături în clipele fericite ale vieții și ne-au susținut în momentele de grea cumpănă. Am simțit blândețea, gingășia și bunătatea mamei, am apreciat la tata: duritatea caracterului său și profunzimea sfatului.

Imaginea casei părintești alături de cea a părinților a fost larg oglindită în creația scriitorilor români. Sunt sugestive fragmentele din operele poeților Gr. Vieru, D. Matcovschi, A. Păunescu, A. Blandiana, a prozatorilor I. Creangă, L. Blaga, I. Druță, L. Rebreanu, M. Preda care au evidențiat dimensiunea simbolică a exteriorului și interiorului casei părintești, care au transmis nouă, cititorilor gândurile, emoțiile, bucuriile și necazurile părinților, desprinse din diverse situații ale vieții. Legătura dintre generații e un motiv fundamental în operele scriitorilor, exemplificate în lucrarea de față. Am acordat o mare atenție tipului de relație ce se stabilește între părinți și copii, desprinse din creațiile scriitorilor români. Aceste relații pot fi constructive, influențând benefic asupra destinelor personajelor. Ele servesc un model demn de urmat pentru noi, cititorii. Acest tip de relații asigură un climat psihologic favorabil în mediul familial. Factorii conflictuali din sânul familiei duc la ruperea legăturii dintre membrii ei, o dezbină, având o influență nefastă asupra destinelor personajelor.

Considerăm că tema proprie de cercetare „Cultul rădăcinilor în literatura română” poate avea o mare rezonanță în societatea noastră. În prezent tânăra generație pierde legătura cu propria origine, cu baștina, cu casa părintească. Își uită părinții, lipsindu-i de atenția, grija și dragostea pe care ei o merită. Se încalcă legea creștinească, sunt ignorate datinile și tradițiile strămoșești. Iar datoria noastră, a maturilor, împreună cu școala și societatea este să le cultivăm tinerilor dragostea, stima și sentimentul responsabilității pentru părinți și cei apropiați.

Problemele abordate de autori în operele literare: pierderea legăturii dintre generații, înstrăinarea de baștină, de casa părintească și părinți, pot servi ca teme de discuție la orele de dirigenție. Iar fragmentele din operele alese sunt exemple concludente pentru elevi; îndrumându-i în viață, ele îi vor ajuta să ia o atitudine corectă și decizii ferme în diverse situații.

Nu sunt atât de numeroase studiile din domeniul criticii literare, ce au investigat tema casa părintească, în deosebi dimensiunea simbolică a exteriorului și interiorului casei părintești.

Sunt într-un număr redus în biblioteci operele scriitorilor români ca A. Păunescu, A. Suceveanu, în care ei elogiază casa părintească, chipul părinților dragi, iar volumele de poezie ale lui M. Sorescu – lipsesc definitiv.

Consider că creațiile scriitorilor români de pretutindeni, pe care le-am selectat ca exemple-model în teza realizată, merită a fi incluse în manualele școlare, deoarece prin intermediul mesajelor și personalitatea personajelor, autorii în cauză promovează valorile general-umane ca demnitatea, bunătatea, respectul pentru părinți și alți membri ai familiei, dragostea față de locurile natale, prietenia, etc.

Tânăra generație ar trebui să fie ghidată în viață de valorile și principiile pozitive, doar astfel se va păstra sfânta legătură cu rădăcinile și propria-i origine. „Junii”, așa cum îi numea Eminescu, la noi – cei contemporani, vor putea discerne faptele bune de cele rele, purtând simțul responsabilității la fiecare pas; vor estima familia ca cea mai de preț, un valoros bun spiritual a vieții noastre, un adevărat „colț de rai” cu bucuriile și necazurile lui.