Realitate Si Fictiune Si Geneza Romanului Baltagul

Mentorul modernismului românesc, criticul Eugen Lovinescu, remarca puternicul temperament liric al lui Mihail Sadoveanu și faptul că talentul său nu s-a putut obiectiva decât arareori, caracterul epic al operei sale rămânând pur formal. Cu alte cuvinte, este foarte multă poezie în proza sadoveniană, pentru că în fața realității scriitorul ia o atitudine de exaltare sau de înduioșare, chiar dacă ne referim la romanele realiste sau la cele istorice, eroice. La niciunul dintre scriitorii români nu este atât de evident faptul că lumea nu are neapărat dimensiunile realității, ci proporțiile pe care i le oferă sensibilitatea creatorului ei.

Romanul Baltagul, a apărut în anul 1930, face parte ca și volumul Hanu Ancuței (1928)-din a doua etapă a creației sadoveniene și este o capodoperă. Tot în 1930 apare un alt roman reprezentativ al perioadei interbelice, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, romanul modernist-subiectiv al lui Camil Petrescu, care adoptă o formulă narativă de ultimă oră, proustianismul: narațiune la persoana întâi, fluxul memoriei afective, introspecția, eroul intelectual, mediul urban.

În schimb, opera lui Sadoveanu este străbătută de un fior melancolic, nostalgic, ai cărui termeni-cheie sunt „odinioară” și „departe”. Pentru personajul sadovenian, prezentul este doar un rezultat al unei lungi acumulări de clipe trecute, în care se ascund taine strămoșești păstrate cu sfințenie, capabile să îl pună într-o legătură mistică cu universul.

Există în romanul Baltagul ilustrarea unei impresionante echivalențe între ordinea cosmică și ordinea umană, între ordinea naturii și cea a individului, care aspiră la perfecțiune prin integrarea ritmurilor proprii în cele universale. Astfel, o geografie mitică se ascunde sub una reală, cu toponime identificabile pe hartă, tot așa cum un scenariu mitic se camuflează în scenariul căutării lui Nechifor Lipan.

În realitatea lumii evocate de Sadoveanu se împletesc cel puțin trei mituri fundamentale. Primul, indicat chiar de autor prin mottoul romanului, este cel al nuntirii cosmice din balada Miorița. Critica literară a relevat cel putin alte două: al odiseei zeiței Isis-plecată în marea călătorie a recompunerii trupului dezmembrat al lui Osiris-și al coborârii în Infern a lui Orfeu.

Drumul parcurs de Vitoria Lipan din Măgura Tarcăului, prin valea Dornelor, până la Suha, este numai într-o oarecare măsură o călătorie în spațiu, pentru că ea este dublată de o coborâre în Infern, pe celălalt tărâm, pentru împlinirea ordinii transcendente a ființei.

Prin urmare, romanul Baltagul ilustrează realismul mitic, în a cărui reprezentare realitatea este o manifestare vizibilă a unor legi invizibile, pe care scriitorul le revelează cititorului, spre o mai bună înțelegere a sensurilor existenței.

Viziunea despre lume înfățișată in acest roman (redus ca dimensiuni, dar epopeic ca forță de evocare) nu face excepție de la ampla perspectivă pe care o oferă Sadoveanu în toată creația lui. Echivalențele dintre ordinea cosmică și cea umană sunt concentrate într-o lege universală, pe care autorul și personajele sale o numesc „rânduială”. Uitarea ordinii lumii este una dintre marile primejdii ale vârstei moderne a umanității, așa că scriitorul o evocă pentru a o salva. Omul arhaic, desprins din mijlocul naturii autohtone, se confruntă cu lumea modernă și oscilează indecis între a rămâne legat de izvorul care l-a creat sau a se rupe de el. Din această perspectivă, raportul romanului Baltagul cu balada Miorița dezvăluie sensuri care depășesc cu mult asemănările relevate de firul narativ. Nechifor Lipan, personajul „absent” al romanului, este obligat de mersul noii lumi să se desprindă de natura protectoare și să coboare în valea Dornelor, nu ca cioban, ci ca negustor, ceea ce diferă de motivul transhumanței din baladă.

Dacă în baladă moartea rămânea ipotetică, în roman ea se înfăptuiește. Vitoria parcurge un traseu pe care putem presupune că l-ar fi făcut și măicuța bătrână, încercând să restabilească „rânduiala”. Balanța cu care femeia cântărește „lumea nouă”, atât de diferită de lumea ei din Măgura Tarcăului, justifică opinia lui Al. Paleologu că romanul vorbește despre desacralizare, despre coborâre în profan. Pe de altă parte, prin intermediul Vitoriei, romanul reconstituie un „drum spre centru” (M. Eliade), pentru că orice act religios presupune ieșirea din profan și recuperarea timpului liturgic, sacru.

Ca roman realist, Baltagul abordează lumea din perspectiva unui observator obiectiv, situat în afara universului pe care îl construiește. Raportat la principiile realismului francez, romanul lui Sadoveanu renunță la oglindirea fidelă, fotografică a realității. Lumea este, pentru autorul Baltagului, un dat gata constituit, care nu are nevoie de reflectare, ci de descifrare. De aceea realitatea este concentrată, esențializată, redusă la evenimentele ei arhetipale. Daca lumea lui Rebreanu trebuie reprezentată spre a fi înțeleasă, lumea lui Sadoveanu trebuie interpretată.

În reconstituirea genezei romanului Baltagul există un detaliu semnificativ, care se oglindește la nivel structural. Se spune că într-una din călătoriile sale prin satele Moldovei, scriitorul a asistat la o discuție între doi ciobani, care vorbeau despre o crimă în lumea pastorală.

Romanul Baltagul a apărut în noiembrie 1930 și este un adevărat „poem al naturii și al sufletului omului simplu, o Mioriță în dimensiuni mari” (George Călinescu). Versul motto, „Stăpâne, stăpâne,/ Mai chiamă și-un câne”, argumentează viziunea mioritică asupra morții, căreia Sadoveanu îi dă o nouă interpretare, aceea a existenței duale ciclice, succesiunea existențială de la viață la moarte și din nou la viață.

Romanul a fost scris în numai șaptesprezece zile și publicat când Sadoveanu împlinea cincizeci de ani, fiind primit cu „un ropot de recenzii entuziaste” de către exegeții vremii. Are ca surse de inspirație balade populare de la care scriitorul preia idei și motive mitologice românești: Salga (setea de împlinire a actului justițiar, de înfăptuire a dreptății ce domină toate faptele eroinei), Dolca (ideea profundei legături a omului cu animalul credincios), Miorița (tema, motivul, conflictul, discursul epic simplu,concepția asupra morții sunt numai câteva dintre cele mai semnificative elemente ale baladei ce se regăsesc și în roman).

Tema romanului ilustrează lumea arhaică a satului românesc, sufletul țăranului moldovean ca păstrător al lumii vechi, al tradițiilor și al specificului național, cu un mod propriu de a gândi, a simți și a reacționa în fața problemelor cruciale ale vieții, apărând principii de viață fundamentale, statornicite din vremuri imemorabile.

Titlul este simbolic, întrucât în mitologia autohtonă baltagul este arma magică și simbolică menită să împlinească dreptatea, este o unealtă justițiară. Ea este, în basmele populare, furată de forțele malefice (zmei) și redobândită de personajul pozitiv. Principala trăsătură a baltagului este că, atunci când este folosit pentru înfăptuirea dreptății, nu se pătează de sânge: „…unealta răului se dovedește a fi, întoarsă, arma binelui […]. baltagul dă prilej Vitoriei Lipan ca, prin abile întrebări, să-l ispitească pe Calistrat Bogza afară din tăcerea sa pentru a vorbi și a se demasca; în sensul basmului arhaic, baltagul este unealta magică, însușită de răufăcător și recucerită de erou. Obiectul pare învestit cu puteri uimitoare: atâta vreme cât se află în posesia lui, răufăcătorul se păstrează ascuns; pierzându-l, el apare cu adevărata sa înfățișare. Cartea lui Sadoveanu se cheamă Baltagul, asa cum se cheamă unele basme Nuielușa fermecată sau Paloșul năzdrăvan”.

Cuvântul „baltag” poate veni și de la grecescul „labrys”, care înseamnă secure cu două tăișuri, dar și labirint. În roman este vizibil simbolul labirintului ilustrat de drumul șerpuit pe care îl parcurge Vitoria Lipan în căutarea soțului, atât un labirint interior, al frământărilor sale de la neliniște la bănuială, apoi la certitudine, cât și un labirint exterior, al drumului săpat în stâncile munților pe care îl parcursese și Nechifor Lipan. Acest labirint, cu drumurile sale șerpuite, amintește curgerea continuă a vieții spre moarte și a morții spre viață: Vitoria pornește în căutarea soțului din interior, din întuneric pentru a putea ajunge în exterior, la lumină.

În mitologia universală, labirintul este casa securii duble, sugerând dualitatea existențială, adică un simbol al vieții și al morții. Centrul acestui labirint este râpa dintre Suha și Sabasa, unde zac osemintele lui Nechifor Lipan.