Realismul In Literatura Romana

REALISMUL DE LA GENERAL LA PARTICULAR. ETAPĂ A MODERNITĂȚII ÎN LITERATURA ROMÂNĂ PRIN CONTRIBUȚIA LUI NICOLAE FILIMON

Conceptul estetic de realism

Conceptul estetic de realism a dobândit, mai cu seamă în zilele noastre, o polisemie semnificativă și nu mai puțin derutantă. Orice scriitor pretinde că-l interesează realitatea și că o reprezintă într-un fel sau altul, însăși prin esența ei, chiar dacă fenomenul e mai greu de identificat, o proiecție a realului. Realismul ca modalitate artistică, generând apoi unul dintre cele mai puternice curente literare, s-a născut în secolul al XIX-lea, ca o reacție antiromantică, determinat de marile descoperiri științifice. Noul curent impune supremația dramei și a romanului. Oglindirea realității contemporane, a omului în cadrul mediului său natural, social și istoric, dezvoltarea observației și a reflecției morale a clasicilor, ca și a unor procedee ca portretul și descripția, impulsionate și de studiile fizionomice și freonologice, sobrietatea, gustul adevărului și al concretului, caracter antiburghez, se însoțesc de o mare ambiție constructivă. În anul 1798 apare pentru prima dată termenul de realism, fiind folosit de scriitorul german Friederich Schiller, însă, teoreticianul acestui curent din secolul al XIX-lea este considerat scriitorul francez Jules Champfleury, care a satirizat în proza sa moravurile burgheziei. Ceea ce a dus la dezvoltarea acestei ideologii estetice ale cărei caracteristici sunt arta și realitatea în strânsă legătură, este gândirea filosofică din acea perioadă care, atitudinea față de realitate.

În literatura română, care, datorită condițiilor istorice știute, s-a dezvoltat în anume întârziere față de Occident, ideea de realism nu poate fi desfăcută, cel puțin în perioada începuturilor de aceea de clasicim si romantism. Lipsa unei succesiuni cronologice a curentelor, simbioza acestora sunt fenomene sepcifice, care explică deopotrivă și modul de apariție și de cristalizare a conceptului de realism. O pledoarie pentru apropierea de viață și pentru oglindirea ei sinceră a existat încă din epoca pașoptisă. Metoda realistă se afirmase plenar în Occident prin Balzac și teoriile lui Champfleury, când în literatura română apare primul roman de valoare, cu subliniate accente realiste, Ciocoii vechi și noi, de Nicolae Filimon în anul 1862. De aici, discuțiile sunt la curent cu ce se petrecea pe alte meridiane literare ale lumii, ajungându-se la o delimitare a conceptului de realism. Societatea, ca și literatura română evoluaseră, experiența romantică pașoptistă fusese, în linii mari, consumată și se impunea o dezvoltare a genurilor în care dominanța era observația. De aceea, teoretizările sau numai simplele opinii despre realism, se referă în același timp, de obicei, la noțiuni congenere, ca raport dintre scriitor și realitate, adevărul vieții, societatea contemporană ca sursă de inspirație, obiectivitatea, reflectare și interpretare la roman, ca fiind specia modernă cea mai complexă și prin care s-a impus în fapt, noul curent literar.

Criticul literar, Titu Maiorescu, își manifestă preferința pentru un realism clasic. El distinge într-un mod antitetic între eroul tragediei și eroul de roman, considerând că aceasta din urmă trebuie să aparțină claselor de jos, ele reprezentând cel mai bine viața specific națională. Convingerea lui Titu Maiorescu era că tipurile societății înalte deveniseră mai puțin apte de a forma obiectul artei. Marea literatură realistă a secolului al XIX-lea, ar contrazice însă, sfera ei de cuprindere fiind cu mult mai largă din punct de vedere tematic. Meritul lui Maiorescu, constă în faptul de a atrage atenția, cu acea pregnanță caracteristică, asupra claselor populare pe care, într-adevăr, tragedia clasică le punea sub o adevărată interdicție estetică. Atitudinea criticului era în vederile realismului, care, propunându-și ca obiect viața contemporană, introducerea în literatură implicit și o categorie de tipuri sociale inedite.

Acest curent literar de mare amploare în literatura noastră reprezintă practic, o negare a idealului, punând in evidență asepecte din realitatea imediată având un rol decisiv în creare unor capodopere. Realismul apare prima dată în Franța, opunându-se romantismului, romantism care se remarcă prin imaginația proprie, spre deosebire de realismul care se îmbină cu conceptul de mimesis.

Cuvântul mimesis provine din limba greacă mime , care reprezintă „redare exactă, completă, sinceră a mediului social, a epocii în care trăim, de reprezentare obiectivă justificată de rațiune”.

Cuvântul realism este mult mai vechi decât s-a precizat anterior. De aici apare dificultatea plasării în timp și a definirii acestuia. Pentru unii cercetători, realismul apare odată cu Renașterea, pentru alții el ființează de când există arta, iar a treia categorie socotește realismul ca un curent literar exclusiv al secolului al XIX-lea. Adevărul este că, în secolul al XIX-lea, preocupările pentru zugrăvirea realistă a realității s-au intensificat. În acest curent sunt introduse, pe baza cercetărilor riguroase, toate producțiile valoroase create de-a lungul anilor în cadrul direcției realiste. Alături de Tolstoi și Balzac, Goethe și Byron sau James Joyce și Franz Kafka.

Conceptul de realism nu este teoretizat doar pe baza experienței și cerințelor literaturii noastre. Sub influența prestigiului literaturii sovietice și a literaturii revoluționare din diverse alte țări, în critica română de după 1948 se vorbește frecvent despre metoda realismului socialist. Autorul se referă la literatura care reflectă lupta clasei muncitoare pentru socialism. În critica română de după Eliberare găsim o evoluție și un efort teoretic de a defini în termeni cât mai apropiați literaturii conținutul realismului și al realismului socialist. Acest realism socialist este luat ca o metodă unică de creație pledând pentru un realism impus de cerințele interne ale literaturii și pentru valoarea estetică a acesteia. Fără îndoială, una dintre nevoile vitale ale literaturii nou afirmate era contactul cu viața, cu evenimentele, cu transformările sociale care schimbau fața țării de la o zi la alta. Termenul de realism este astfel de multe ori folosit sub aspectul deschiderii literaturii spre concret.

Operele realiste nu pot fi interpretate greșit decât atunci când nu vrei să te transpui în epoca respectivă și nu vrei să înțelegi mesajul pe care autorul vrea să ți-l transmită. Dintotdeauna viața a fost grea, realitatea a fost dură, fie că am vrut să ne o asumăm sau nu, dar asta nu înseamnă că nu putem fi capabili să înțelegem greutățile prin care oamenii trec și să îi acceptăm . Literatura este o artă, literatura realistă este o artă bazată pe faptele unei epoci, având o întreagă istorie la bază pentru formarea ei. Conceptul de realism este conceptul pe care autorii l-au dat pentru educarea populației și pentru a arăta adevărata față a unei societăți. Polivalența este o caracteristică a acestui curent, în care se recunoaște atitudinea și persepectiva pe care o are scriitorul asupra vieții sociale.

Trăsăturile romanului realist

Realismul presupune relatarea obiectivă a evenimentelor în cadrul unei epoci. Scriitorul are datoria de a vedea totul înainte de a îsi începe capodopera, de a analiza inainte de a construi. Atunci când o operă se încadrează în acest curent are la bază o istorie reală pe care o reconstituie obiectiv, relatând aspecte din societatea contemporană. Curentul literar scoate în evidență tipologiile unor personaje în care corupția lumii moderne stă la bază și creează o societate care vrea să parvină, o societate în care viclenia poartă masca lingușelii și a ipocriziei.

Scriitorul are o viziune satirico-caricaturală a realității în care personajele lui sunt exponente ale unei categorii sociale, creându-se caractere tipice în situații tipice, totodată surpinzând și transformarea acestora. Veridicitatea relatării a evenimentelor este importantă pentru a crea o operă realistă, având un stil sobru, obiectiv și impersonal, în care omul este produs al mediului în care trăiește fără a prezenta eroul excepțional pus în situații excepționale. Narațiunea operei realiste este la persoana a III-a cu un narator omniscient, focalizare zero, evenimentele fiind relatate în ordine cronologică ilustrând veridicitatea faptelor istorice. Rigurozitatea documentării devine o caracteristică esențială pentru operă, ceea ce descrie mediul social prin observații amănunțite, a analizei psihologice, a tehnicii detaliului.

Realismul înseamnă artă de mare naturalețe, concizie, subtilitate psihologică și prezintă o reacție impotriva subiectivității romantice. Ideea de libertate în gândire este specifică acestui curent, privind aspecte ale vieții, cenzurate până atunci de instituții sau prejudecăți sociale. Personajele sunt expresii ale unei profesiuni sau ale unui mediu social determinat, prezentând și unele elemente autobiografice. În realism este prezentat atât mediul familial cât și omul simplu, strivit de sistemul social injust. Aceste personaje trăiesc niște experiențe morale, caracterizându-se prin snobism, egoism, figuri de oameni slabi care fac parte dintr-o lume modernă coruptă, a aristocrației citadine ce vine în opoziție cu viața simplă, sinceră, pură.

Romanele realiste au ca scop transmitere unor mesaje cititorilor, referitor la societatea din care fac parte, având un rol moralizator. Romancierii transpun în operele lor aspecte ale unor epoci dure, o societate meschină care distruge omul simplu. Naratorul își lasă personajele să participe la acțiune și în final, acestea primesc ceea ce merită. Prin această pedeapsă finală, autorul le atribuie personajelor sale totul după faptele sale. Poate fi prezentat în mai multe ipostaze. Poate fi un roman social, un roman frescă, un bildungsroman, un roman biografic. El este încadrat într- una din aceste ipostaze având ca reper ceea ce autorul vrea să transmită.

Acest tip de roman are in special intuiții balzaciene, Balzac fiind teoretician al realismului modern, transpunând în romanele sale tehnica detaliului semnificativ luată din realitatea contemporană. El a creat tipurile de personaje bine individualizate, observația realistă a lor și prezentarea societății ca mod de dezvoltare umană. Așadar, modelul balzacian se regăsește în toate operele realiste ilustrând realitatea contemporană așa cum este ea, cu aspectele ei atât negative cât și pozitive.

În romanul românesc, materialul este luat din societatea autohtonă, deși metodele sunt adoptate de la școlile străine care ne-au influențat. Romanul românesc e prin excelență social, ilustrând o succesiune de momente din evoluția societății, la care individul se adaptează prin amoralitate construind categoria psihică și socială a parvenitului sau când e învins, prin exces de sensibilitate și individualism pasiv, zugrâvind categoria opusă, cea a dezadaptatului.

1.3 Caracteristicile personajului realist

Personajul unui roman este unul complex capabil să exprime toate caracteristicile umane în maniera lor proprie, iar autorul să analizeze profund defectele și calitățile acestora. Atât timp cât vorbim de un personaj ieșit din spațiul cotidian totul este ambiguu, mai greu de înțeles pentru cititori, pentru că nu se pot regăsi în acest statut sau nu au sesizat aceste aspecte la cei din jur. În schimb, personajul realist oferă posibilitatea de a ilustra omul așa cum este el și considerăm romanul a fi unul modern care este luat ca un întreg cu toate viciile și greutățiile societății. Acest personaj de factură realistă aparține unei clase sociale specifice timpului în care trăiește, de modul de viață pe care îl are și în funcție de oamenii cu care interacționează. Încadrarea acestuia într-o tipologie anume este esențială pentru identificarea lui cu faptele pe care le săvârșește. Tipologiile sociale cuprind personajul ca un parvenit, negustor, cămătar, iar tipologiile umane cuprind personajul ca un idealist, avar, ambițios, naiv inocent. Surprinderea în aceste ipostaze, dă șansa personajului realist de a evolua, de a se autodepăși sub presiunea relațiilor interumane și a circumstanțelor sociale, economice, politice, religioase, istorice. De asemenea, acest tip de personaj se manifestă în funcție de viața pe care a avut-o, de o copilărie chinuită, fără posibilități, iar din cauza acestor tragice experiențe el are dorința de a se clasa în fruntea tuturor.

Așa cum am mai specificat anterior, tehnica balzaciană construiește acest personaj în manieră realistă prin care fiecare roman va avea un personaj negativ și unul pozitiv. În viața de zi cu zi avem oameni care vor să facă rău, oameni lăudăroși și oameni modești care se mulțumesc cu puținul pe care îl au și nu se revoltă. Totul este construit în raport cu realitatea, în care întotdeauna răufăcătorul are tendința de a-și manipula victima, de a-i crea false impresii despre acesta până o va seca de bunurile materiale.

Personajul realist marchează o interesantă cunoaștere a omului, având o bogată viață interioară care este într-o continuă evoluție psihologică. El este într-o permanență transformare fără ca personalitatea lui să-și piardă unitatea, astfel acționează conform caracterului pe care îl are.

În literatură, fiecare personaj duce o viață grea, uneori nedreaptă fiind conceput de gândirea filosofică și este nevoit să se adapteze fiecărui mediu. Personajul este urmărit cu atenție de către cititor, surprinzând momentele cele mai grele din viața lui, provocând astfel, compasiune, milă, durere, simpatie.

Dacă ar fi să vorbim de un personaj realist anume, de o anumită ambiție iesită din comun, putem să-l încadrăm pe Dinu Păturică, personajul creat de Nicolae Filimon în această categorie. Toate aceste trăsături ilustrează personajul realist, în romanul realist săvârșind fapte ce țin de realitate.

Viața lui Nicolae Filimon și contribuția în literatură

Nicolae Filimon s-a născut pe data de 6 septembrie 1818 și a decedat pe data de 19 martie 1865. A fost al treilea din cei cinci copii ai preotului Mihai Filimon, care slujea Biserica Enei din București și ai Mariei. De-a lungul vieții, în afară de scriitor, o altă pasiune a avut-o pentru muzică, aspirând totodată și la preoție. A fost nevoit să locuiască în casa marelui logofăt Scarlat Bărcănescu, unde s-ar fi auzit că împreună cu copiii acestuia ar fi învățat limba greacă. Acest copil s-a format și s-a dezvoltat pe lângă această biserică, devenind cântăreț la vârsta de 10 ani, rămânând atașat chiar și după moartea tatălui său. Așa cum a specificat și Ion Ghica în scrierile lui, este corist în trupa Henrietei Karl și flautist în orchestra trupei italiene a lui Papanicola, care susținea spectacolele la București. Ajuns la maturitate, din anul 1852 Nicolae Filimon este epitrop al bisericii Enei, la vârsta de doar 32 de ani, având domiciliul tot acolo, trăind decent cu banii pe care îi câștiga. În 1852, sub numele de Filimonescu devine scriitor la Departamentul Credinței, mai târziu ajungând și la rangul de pitar. Acest statut nu l-a făcut mai deosebit pe Nicolae Filimon decât era și nicidecum nu se regăsea în clasa Bărcăneștilor. Opinia pe care el o are despre boierime o evidențiază în prologul primul său roman și unicul de mare succes în literatură.

Despre copilăria sa, Nicolae Filimon nu a pomenit nimic nici în romanul său, nici în Escursiuni sau în foiletoanele și cronicile publicate în presa vremii. Tăcerea pe care a păstrat-o în legătură cu primii ani ai vieții, inexplicabilă, ar putea menține deschisă discuția asupra firii sale bonome, vesele, poznașe și totuși de introvertit. Născut în inima orașului și locuind în spațiul închis de zidurile claustrale ale bisericii, băiatul, căruia toți îi spuneau Nae, își va lărgi considerabil teritoriul. În acea vreme, Nicolae Filimon era atras de ograda fabuloasă a Cornescului, cu atât mai mult cu cât îi rămâne inaccesibilă din cauza zăvozilor care o păzeau. Întinderea acestui conac al lui Cornescu, se deschideau pentru acest băiat noi spații de uimire și de distracție. Va fi ales ca loc pentru copilărit strada Batiște, fiind reprezentată de grădini și case boierești curate, un colț din cele mai frumoase ale orașului. Mergând pe această stradă, ajunge în mahalaua Oțetari, cu vaste întinderi de verdeață și maidane, pe care o pomenește în Ciocoii. Petrecerea copilăriei va fi însoțită de urgiile care se abat asupra Bucureștilor. În anul 1828, prin mahalalele orașului apare ciuma. Epidemia mai puțin sălbatică decât dezastrul din timpul domniei lui Vodă Caragea. De asemenea, școala era foarte importantă pentru părintele Mihai, de aceea a ales să-și educe copiii cât mai bine și să îmbrace haina preoțească. În epoca aceea, învățământul în limba națională nu avea un caracter organizat, ci se desfășura la întâmplare, adăpostit mai mult prin curțile bisericești. Un profesor excepțional l-a avut Nicolae Filimon, pe dascălul Chiru, iar învățătura pe care le-o oferea copiilor nu era, după obiceiul timpului prea înaltă, dar străduința lui înlocuia lipsa de metodă și carență a cunoștințelor predate. Sub oblăduirea dascălului, învață să scrie și să citească, deprinde tipicul slujbei și știința cântărilor bisericești.

După cum s-a scris, Nicolae a decis să fugă de acasă la vârsta de 11 ani, în urma incidentului cu dascălul, cum se speculează că ar fi fost din cauza asprimii sale. El intră în casa Bărcănescului, chemat de marele boier pentru a-l crește și pentru a-i fi de ajutor la cancelarie. Odată intrat în această casă pentru tânărul Filimon se încheie o etapă din viața lui și începe alta, ce avea semnificații importante pentru destinul său de scriitor. Deși era prea tânăr, era nerăbdător să-și joace șansa, aflându-se, fără să știe în pragul întâlnirii cu ciocoii. În casa boierului, tânărul se împrietenește cu fiii acestuia, având o relație apropiată. Totul era bine pentru Filimon, avea de lucru și un adăpost. Acest adăpost pe care boierul i l-a oferit, nu era foarte încăpător și nici foarte atrăgător, era ca cel al lui Dinu Păturică, o vatră, un dulap, un lighean și un pat din lemn. Nu se cunoaște cât anume a locuit la Bărcănești băiatul preotului. Probabil nu a stat foarte mult fiindcă imediat este epitrop al bisericii. Legăturile cu fiii logofătului se vor păstra, iar Nicolae Filimon le va rămâne credincios și atașat până la moarte. Cu ajutorul boierului, el își va continua învățătura, neștiind la vârsta aceea spre ce poteci îl va conduce soarta.

Filimon este un bun cunoscător al Europei fiind pasionat de călătorii, iar pe baza acestora, în 1858 își publică relatările memorialistice. În 1862 lucrează la Arhivele statului cu sediul la București, unde strânge suficient material pentru a își începe capodopera. Nicolae Filimon a analizat foarte bine aspectele vremii de atunci și cunoaștea chiar toate celebritățile boierimii. Catalogat ca un băiat isteț în copilărie și ca om educat în perioada maturității, are o idee fixă în ceea ce privește societatea din secolul al XIX-lea. Înzestrat cu spiritul libertății, consideră că, Revoluția de la 1848-1849 va aduce un nou suflu în epocă, urmărind unirea Moldovei cu Țara Românească și recunoașterea națiunii române din Transilvania, transformându-l într-un stat independent. Chiar dacă nu a participat fizic, a suținut ideea acestei independențe sociale și politice. Acest impact va putea să aducă o înnoire în societate, distrugând concepțiile învechite ale vremii. Toate aceste manifestări l-au determinat pe Filimon să aibă o atitudine, oarecum, de dispreț fața de clasele privilegiate care aveau ca scop înavuțirea prin orice mijloace. De felul său, a fost un om mai misterios, iar singurul mod în care puteai să-l cunoști atât ca scriitor, dar și ca om era prin opera sa. Prin concepția sa, atât despre muzică, despre artă, evoluează de la nuvelistica în manieră romantică la romanul de reconstrucție și observație. Această concepție a lui era unică și proprie despre cum anume este arta și care este rolul acesteia într-o societate civilizată.

Romancierul a fost apreciat de mulți critici, ca Nicolae Iorga, Șerban Cioculescu, apreciat și de Ion Ghica. Nicolae Filimon nu a avut o viață ușoară și nici nu a făcut parte dintr-o familie de boieri, cum era pe vremea aceea. A fost un simplu fiu de epitrop ale cărui pasiuni au fost muzica și preoția, punând suflet în tot ce făcea. Chiar dacă banii pe care îi câștiga nu erau suficienți, a știut ce înseamnă corectitudinea și a preferat să fie onest în tot ceea ce face. Munca pentru el era darul oamenilor corecți, cei care voiau să se întrețină prin forțele proprii. Toate acestea făcute din plăcere i-au adus o valoare morală prețuind-o mai multe decât pe cea materială. Însetat de ideea de libertate, egalitate, independență, a vrut să împărtășească aceste idei și, desigur, să îi critice pe cei corupți, ajunșii care nu aveau limite.

Poate că nu a vrut să fie un scriitor de succes și nici nu era conștient de acest lucru la momentul respectiv, însă, prin nevoia de a face dreptate în țara lui și-a descoperit această latură, creând un roman cu caracter moralizator, un roman justițiar. Nu era pasionat de psihologie și nici de drept, era un om simplu și poate acest lucru l-a făcut un om de mare valoare în literatura noastră. Prin prisma a ceea ce a trăit și a ceea ce a văzut prin toată Europa, de la muzee de artă până la populația din Occident , de la muzicant și muzicolog, un excepțional arhivist, a avut toate sursele necesare pentru a analiza într-un mod realist omul și societatea din care face parte. A cunoscut tipologii de oameni, a citit despre ei și prin inteligența sa creatoare a reușit să pună pe hârtie primul roman modern din literatura română. Romanul intitulat, Ciocoii vechi și noi sau Ce naște din pisică șoareci mănâncă, are la bază analiza unei societăți din timpul domniei lui Gheorghe Caragea. Societate care descrie Bucureștiul din acea vreme, fiind un roman citadin și primul romanț original, așa cum l-a numit însuși autorul.

Nicolae Filimon dedică acest roman parveniților din acele vremuri , dorind prin aceste rânduri să ilustreze, dar mai ales să schimbe societatea coruptă într-o societate în care fiecare om are dreptul la libertate. Ocazinonalului scriitor, i-a fost înzestrată ideea de a releva imaginea unei capitale de neuitat cum ar fi sfârșitul epocii feudale și îndreptarea către o epocă a capitalismului și a burgheziei. În Dedicație se prezintă motivul pentru care romanicerul a ales să-și scrie nemulțumirile vizavi de societatea în care trăia. Totul pentru el este nedrept, de la parveniții de necontrolat până la ideile care au schimbat radical gândirea din secolul al XIX-lea. Această gândire privată de libertate, de egalitate între semeni, l-a pus pe Filimon în postura de a lua o decizie și de a-i critica pe ajunșii societații în maniera lui proprie; să scrie un roman în care să dezvăluie semenilor lașitatea oamenilor corupți și lipsiți de umanitate, puterea socială fiind mai importană decât însăși familia. Toate aceste rânduri sunt scrise de omul corect, care apără drepturile contemporanilor săi. Acesta este omul de care are nevoie societatea pentru a prospera și nu de cel care trăiește pentru a-i sărăci pe alții.

De asemenea, în Prolog, romancierul își expune noțiunile pe care le-a studiat cu mare atenție în materie de ciocoism. Acest ciocoism îl tratează ca pe o epidemie socială ce a străbătut lumea întreagă ajungând în cele din urmă și în Bucureștiul de atunci. Nicolae Filimon a dat un diagnostic pentru a trata lumea de acest ciocoism fără margini; omul trebuie să fie educat, să-și cunoască drepturile, să aibă contact doar cu oamenii cinstiți și credincioși, doar așa ei vor preveni apariția ciocoismului . Odată prins în acest joc nu mai există cale de întoarcere și nimeni nu ne mai poate salva, nici noi înșine. Dorința de înavuțire este un viciu pe care odată ce l-ai căpătat se va impregna în mentalitatea omului tot mai mult ducând la distrugerea propriei persoane. Așa cum a afirmat Filimon, omul parvenit nu se va sătura niciodată de această bogăție, din contră, va dori să aibă din ce în ce mai mult, ducând la distrugerea propriei ființe. Desigur, până la această distrugere, ciocoiul va fi manipulat deja societatea făcând-o să joace după propriile reguli. Așadar, ciocoiul la Filimon însumează toate trăsăturile psihologice ale corupției, de la brutalitate, lăcomie, ambiție, orgoliu, până la ipocrizie, lașitate, prefăcătorie.

Nicolae Filimon și-a scris opera după standardele franceze create de Stendhal și Balzac. Chiar și după atâția ani, opera are același succes ca la începutul secolului al XIX-lea, cuprinzând un ciudat amestec de melodramatism romantic în manieră realistă. Poate și datorită acestor aspecte opera și-a câștigat dreptul de a fi în frunte în literatura noastră până în ziua de azi prin inconfundabila temă a transferului de clasă, atunci când ciocoii noi i-au înlocuit pe cei vechi.

Chiar dacă romanul nu prezintă faptele petrecute în epoca contemporană lui, poate fi luat mai mult ca o atenționare la ceea ce urmează. Odată ce corupții nu sunt îndepărtați, societatea va fi mereu bolnavă, iar ideile nu se vor schimba cu trecerea anilor. Apogeul ca scriitor l-a avut, însă, în anul 1861 atunci când s-a documentat despre domnia lui Caragea. Până atunci a fost doar un publicist și nu se gândea să-și îndrepte atenția asupra prozei, dar cum toate au un început, în anul 1862 până în 1863 publică în Revista română a lui A.I.Odobescu romanul Ciocoii vechi și noi , care are un mare succes. Succesul se datorează capacității sale de observație, tipologiile de personaje, mentalitatea învechită care reliefează o frescă socială. În acest roman el și-a ales domnia lui Caragea drept cadru de desfășurare a acțiunii pe de o parte fiindcă era suficient de depărtată pentru a o privi cu detașare, iar pe de altă parte, destul de apropiată ca să-i trezească magma amintirilor imagini vechi, uitate și monstruos desfigurate de ochiul extravagant, himeric al copilăriei. Romanul lui Nicolae Filimon constituie fără îndoială un pas atât de mare în istoria genului la noi, încât au trebuit să treacă decenii până când să apară alte creații care să se înscrie pe direcția deschisă a cântărețului în strană. Dacă valoarea artistică a Ciocoilor a fost adesea pusă de critică sub semnul îndoielii, în schimb i s-au recunoscut lui Filimon virtuțile de ctitor al romanului de analiză socială. El a creat cadrele definitive ale evoluției etice a burgheziei bucureștene, văzută în bilateralul aspect al îmbogățitului, prin lipsă de orice scrupule și al biruitorului, prin ruinarea celui ajuns. Câteva generații de romancieri s-au alimentat din intuițiile lui fundamentale, înlocuind doar numele proprii și împrejurările. Romanul social românesc nu a fost depășit de la Filimon până astăzi, fiindcă materialul lui s-a renovat pe fundamentele unui edificiu neclintit.

În vremea apariției Ciocoilor, scriitorul nu împlinise încă 44 de ani. Era, până la urmă, în plină putere de creație. Sfârșise, după multă trudă lucrările plictisitoare de mutare a arhivelor, apoi se apucase să redacteze continuarea cărții fiindcă în 1863 nu-i mai apare vreun foileton în presă. Filimon se va juca ingenuu cu anii săi de viață, așa cum s-a jucat cu scrisul. Nu se știe exact când s-a născut în el conștiința de scriitor, dar a avut-o neîndoilenic și din momentul în care i s-a cuibărit în suflet, nu a mai trăit decât pentru ideea scrisului, uitând toate prerogativele ce le-ar fi dobândit în cariera administrativă. Nefericirea a făcut ca viața lui de om al scrisului să fie scurtă, dar nu atât de scurtă încât să nu aibă timp să-și scrie capodopera. Menirea lui de scriitor s-a întins pe o perioadă de numai patru ani și jumătate de la debutul în literatură din 1858 cu povestirea florentină și până la începutul anului 1863. S-a bucurat puțină vreme de prestigiul literar, deși i-ar fi plăcut, probabil, să se vadă în panteonul în fruntea căruia cu venerație îl așeza pe Heliade Rădulescu. În legătură cu prezența și locul prozatorului în viața literară a epocii s-au avansat păreri diverse. Că nu a fost prețuit așa cum se cuvine de contemporani e drept, dar cazul nu e unic, puțin fiind scriitori, ca Alecsandri, de pildă, care au culesc încă din timpul vieții elogii aproape unanime. A fost în schimb apreciat de Odobescu, de Hașdeu, de Bolliac, aceștia și publicându-l pe Filimon sau apreciat de Pantazi Ghica și G.Sion. Pantazi Ghica, a scris cuvinte calde despre amicul și colegul său în ale foiletonisticii, în anul 1860, când nu apăruseră încă Ciocoii. După trei ani îl recomandă pe Filimon e a face parte dintr-un comitet de reorganizare a teatrelor din București, alături de alte personalități marcante. Posteritatea imediată a lui Nicolae Filimon ce corespunde spiritului junimist și al Convorbirilor îi e defavorabilă. De remarcat este faptul că, în afara lui Roman Năzdrăvan, i se traduce în limba franceză și romanul Ciocoii vechi și noi, de către Ange Pachméja, în Le Pays Roumaine, cu titlul Les Tchokoï. Moartea, se spune în continuare, l-a împiedicat pe romancier să dea și partea a doua a operei, scrisă aproape în întregime, manuscrisul aflându-se la un amic al scriitorului care promite să-l publice. Însemnătatea lui este pusă pentru prima oară în valoare după moarte abia în 1891 de Nicolae Iorga, care întreprinde un studiu amplu asupra operei lui Nicolae Filimon.

Momentul cel mai important, probabil, în așezarea lui, în drepturile sale, îl reprezintă studiul lui Eugen Lovinescu, în care criticul, pe lângă observațiile pe care le aduce, fixează locul ocupat de scriitor în dezvoltarea romanului la noi, motiv ce va rămâne până astăzi fără replică în cercetările de istorie literară. Cu timpul, opera lui Nicolae Filimon atrage tot mai mult atenția istoriei literare. Apropierea de Anton Pann, nu doar în ceea ce interesează boema literară, dar și în privința operei, este des citată. Ciocoii vechi și noi devine motiv pentru o piesă scrisă de Ion Pillat și Adrian Maniu, ce s-a jucat cu mult succes în anul 1925. Izbânda lui Nicolae Filimon în lupta sa cu timpul e detectabilă și astăzi, după atâția ani de la intrarea lui în veșnicie. Romanul lui este un muzeu viu al istoriei românești, dar este viu pentru că tipurile sale și în primul rând ipochimenul de Dinu Păturică, este viu el însuși, dăinuind împreună cu creatorul său, foindu-se prin toată lumea, impertinent, trecând hotare și meridiane și ascultând atent cum bate pulsul vremilor de mâine.

În Istoria poporului român, operă realizată sub redacția lui Andrei Oțetea, cât și în Istoria românilor a lui G. C. Giurescu și Dinu Giurescu, este subliniată lupta dintre ciocoimea în ascensiune și vechea boierime, dintre fanarioți și țărani, precum și ridicarea intelectualității naționale. Dacă se neglijează abuzurile și excesele de îmbogățire ale unor reprezentanți aparținând acestei categorii sociale, manifestate mai cu seamă în relațiile ei cu țărănimea, ciocoimea a deținut un rol activ la nivelul general al dezvoltării sociale, pregătind în mod indirect ascensiunea burgheziei și a intelectualității. În schimb, boierimea, fie ea fanariotă sau pământeană, a deținut rolul cel mai nefast în procesul de limitare al avântului revoluționar. Aceasta fiin starea de fapt a societății românești de la începutul secolului al XIX-lea, sunt lesne de înțeles ideologiile care o conduceau. În acest context, care conține două nivele producere, opera lui Nicolae Filimon intervine într-un mod specific. Trebuie ținut cont de faptul că autorul de la început suprapune tabloului social factorul de timp amintit. El nu este un exponent al ideologiilor care acționau în epoca analizată, ci al mișcărilor de mai târziu, patruzecioptiste și unioniste. Chiar dacă scriitorul a exprimat în cele din urmă năzuințele timpului său, făcând în acest sens, atât în roman, cât și în nuvele, un drastic rechizitoriu la adresa fanariotismului de la toate nivelele. Distanțându-se de la evenimentul observat, dă curs prin aparența obiectivității, exact subiectivității clasei căreia îi aparține. În consecință, el abordează cu predilecție raportul dintre boieri și ciocoi, în dinamica lui văzând cauzele dezastrului național și social. Nivele de lectură ale romanului lui Nicolae Filimon corespund în mod simptomatic modului în care, cronologic vorbind, teoriile critice au adoptat un unghi e vedere mai pronunțat sociologic sau unul esteziant. Ciocoii vechi și noi nu fac decât să se subordoneze acestei deosebit de pătrunzătoare precizări teoretice. Aspectul general al romanului corespunde literaturii de moravuri bazate pe o tipologie fixă. În condițiile în care, critica junimistă, imediat următoare, nu ar fi neglijat opera lui Nicolae Filimon, ci ar fi clasificat-o în funcție de acest prim cadru teoretic fixat de Radu Ionescu.

În întregime, această a doua istorie a romanului lui Nicolae Filimon certifică valențele operei în continuă stare productivă, precum și posibilitățile nelimitate ale lecturii bazate pe nivele sociale. Ciocoii vechi și noi este, în consecință, nu doar o demonstrație în legătură cu stări și caractere sociale și artistice, ci și un prilej de demonstrație.

Așadar, a devenit faimos și apreciat de critică, atât pentru romanul său unic realist cu elemente balzaciene și elemente stendhaliene, dar mai ales pentru că l-a creat pe Dinu Păturică, asemănat de critici cu Julien Sorel a lui Stendhal. A avut ambiția și curajul și nimeni nu l-a impedicat să creeze acest personaj care a existat și va exista întotdeauna. Aș putea spune că, poate fiecare om se regăsește în acest personaj, de aceea romanul a fost citit de milioane de oameni chiar și dupa atâția ani. Faptul că Dinu Păturică nu a avut o situație materială bună și dorința de a își depăși condiția l-a dus la pierzanie, asta nu înseamnă că omul nu trebuie să fie ambițios și să reușească în viață. Ambițios ca Dinu Păturică, dar mai înțelept decât acesta, deoarece intotdeauna calea cea dreaptă este calea spre succes. Aici a greșit și personajul principal al lui Nicolae Filimon. Dovada este că, orice lucru făcut în exces dăunează.

Ocazionalul scriitor este catalogat ca fiind unul realist prin puterea observației dusă la extrem. Nu numai că el reînvie o lume apusă de câteva zeci de ani și înmormântată sub un seism social, dar are și o viziune a unui artist care înțelegea lumea eroilor săi, atât cea pe care o impunea istoria reală cât și istoria proprie. Toate acestea denotă faptul ca avea un deosebit gust pentru istorie și simte nevoia să plaseze acțiunea întru-un decor bine definit, să scrie ambianța care nu o dată contribuie la înțelegerea acțiunii, o completează și uneori o determină într-un roman autentic . Datorită acestei minuții avem azi o descriere amănunțită a palatului și a spectacolului curții lui Caragea, a teatrului și a vieții sale ascunse. Documentarea lui este atât cât se poate reconstitui societatea și nu folosește doar actele existente în Arhivele Statului sau cunoștințele unor oameni apropiați, ci și lucrări istorice istorice pline de informații utile. Filimon este, în timpul său, un cercetător foarte informat asupra ultimelor două decenii din timpul domniilor fanariote și că romanul său este o sursă de primă mână pentru reconstituirea epocii din punct de vedere social, artistic și istorico-politic. Toate acestea l-au interpretat ca pe un excepțional realist, apropiindu-se de Balzac prin efortul de investigare, minuția cercetătorului și geniul sintetic al scriitorului. De asemena, este un bun cunoscător al folclorului orășenesc, dovada fiind cunoștințele pe care și le expune în scris. Filimon este foarte atent la felul de a vorbi al poporului, iar limbajul popular dă romanului o autenticitate nemaiîntâlnită la alte creații din epocă. Prin acest limbaj este considerat printre puținii scriitori din secolul al XIX-lea care diferențiează stilistic vorbirea eroilor săi prin inuiția exactă a diferențelor de lexic, sintaxă, stil care separă diferite categorii sociale cu diferite nivele de cultură și cu diferite mentalități.

Despre ultimii ani din viață nu se știe prea multe lucruri, însă cert este că a murit prea tânăr la doar vârsta de 46 de ani răpus de tuberculoză. Chiar dacă abia în ultimii ani și-a însușit statutul de scriitor a avut un mare succes, iar după moartea lui o conștientizare de marele om care a fost, va rămâne în literatura noastră și un bun organizator și specialist în profesia de arhivist. Toate aceste lucruri i-au adus un prestigiu pe care nu toți l-au avut și un statut de om corect, modest ce nu se lăuda nici cu scrierile lui, nici cu munca pe care o avea. Toate aceste aspecte au fost expuse de Ion Ghica în scrierile lui, rămânând și în ziua de astăzi o sursă de informație pentru cititorii noștri. Nicolae Filimon lasă culturii noastre un tezaur de valori dând naștere unei epoci moderne lipsită de brutalitate prin glorificarea tradițiilor întregului său popor.

Nicolae Filimon, martor al parvenirii din propria-i epocă, a analizat profund tot ce se întâmplase în acea vreme în București. Acest oraș pe care l-a descris în Ciocoii vechi și noi cuprinde o serie de tradiții, de obiceiuri care vor rămâne mereu în inimile cititorilor și ne vor arăta ce înseamnă să fii un adevărat patriot așa cum a fost și scriitorul nostru.

Capitolul II

ROMANUL CIOCOII VECHI ȘI NOI – IMAGINEA UNEI EPOCI

2.1. Bucureștiul la sfârșit de secol XVIII și început de secol XIX

Anul 1819, în care vede lumina zilei Nicolae Filimon, corespunde celui de-al doilea an al domniei lui Alexandru Suțu, bătrânul care în numai doi ani a agonisit suma de 28 de milioane de piaștri. Odată cu moartea domnitorului, se încheie îndelungata serie a domniilor fanariote, iar țării i se deschid noi sorți de devenire. Imaginea de stampă a Bucureștiului de la sfârșitul deceniului al doilea, încremenită în cele câteva gravuri de epocă ce s-au păstrat, oferă priveliștea unei grădini imense, sălbatice, în care vegetația abundă, răsărind deasupra zidurilor turle de biserici sau vechi și întinse conace boierești. Impresia de uimitoare oază se șterge de îndată ce călătorul purcede să coboare dealurile și intră în oraș pe străzile înguste pline de noroaie și praful nelipsit din decorul târgului. Aproape toți străinii care ne-au vizitat orașul în epoca aceasta au observat contrastul dintre imaginea feerică a panoramei și chipul trist al urbei, revenindu-și din somnul veacului fanariot. Orașul cu aspectul lui ciudat și rustic, lipsit de o arhitectură proprie, sărac și muced, păstra cu toate acestea fiorul său de vrajă, ce va fi ispitit pe călători să vadă, dincolo de locuințele pitice și răzlețe, pierdute printre bălăriile maidanelor și locuri ademenitoare.

În linii mari, orașul era alcătuit din câteva artere principale ce se întâlneau la Curtea Veche, constituind nervurile vitale ale târgului cum ar fi Podul Mogoșoaiei și alte minunate drumuri vechi. Între ele se lăfăiau în voie străduțe prăfuite, înguste și întortocheate, ocolind conace boierești sau traversând maidane și numeroase case, adăpostind în preajmă mormane de gunoaie. Numai palatele boierilor, durate trainic, cu ziduri tari, din cărămidă făceau o notă distinctivă în perisajul dezolant al urbei. Curtea domnească în vremea lui Alexandru Suțu se afla pe podul Mogoșoaiei, astfel, prin Nicolae Filimon, ce cunoscuse bine locul ni s-a păstrat o foarte pitorească și exactă imagine a și a obiceiurilor însoțite de la curte. Podul Mogoșoaiei avea un balcon în formă de chiosc turcesc, mobilat cu divanuri și lavițe dapetate cu catifea roșie, în care venea adesea principele de a-și lua cafeaua și ciubucul privind pe trecători.

Mai toți străinii care vizitează capitala Țării Românești în anii de apus ai epocii fanariote sunt impresionați de numărul bisericilor care împânzeau orașul, fără să aibă, însă, înțelegere pentru caracteristicile și frumusețea arhitecturii și a picturii noastre religioase. Deși numărul lăcașurilor de închinăciune e vădit exagerat, prezența lor în viața de zi cu zi a urbei e învederată, oferind bogate sugestiiîn legătură cu moravurile și mentalitatea epocii. Pentru Bucureștii de odinioară, Dâmbovița constituia nu numai principala sursă de alimentație cu apă, dar și prilej de încântare . O acuarelă târzie ne înfățișează o imagine idilică și destul de ciudată pentru acea vreme a Dâmboviței, în care, alături de bărbați ce cară apă în sacale, femeile se scaldă cu dezinvoltură, ca într-o alegorie mitologică renascentistă. Un aspect particular și pitoresc prezentau piețele bucureștene, negustorii fiind turci, greci, armeni, bulgari, evrei veniți din sudul Dunării. Ei ocupau un loc important în animația vieții cotidiene a orașului, strigându-și marfa în toate limbile pământului într-un amestec de obiceiuri greu de cuprins cu imaginația omului în zilele noastre. Cârciumile, unde se bea aldămașul după încheierea târgului, cafenelele și alte localuri rău famate completau peisajul neobișnuit al pieței. În anii ultimilor domni fanarioți, abuzurile și desfrâul întrec orice limită. Relatările din epocă vorbesc despre luxul vestimentar de la Curte, despre numeroasele cluburi pentru petrecerea boierilor, după modelul celor de la Viena, despre jocurile de cărți care devenise un viciu devastator, fiind practicat de boierii de toate rangurile. De asemenea, în casele boierilor balurile și distracțiile se țin lanț. Se bea, se fumează și se joacă, bineînțeles, cărți. Pe lângă acestea, dansurile sunt foarte importante pentru petrecerea boierilor, ele fiind grecești și românești, așa cum prezintă și Nicolae Filimon în romanul său despre petrecerea lui Dinu Păturică.

Dansurile fanariote și cele românești se practicau des pe vremea lui Caragea, fiind un prilej de amuzament pentru invitații boierilor, totodată creând o atmosferă favorabilă. Petrecerile scumpe ale domnilor boieri, ca balurile mascate și alte tradiții din acea vreme au marcat profund secolul trecut prin opulență. Înt-adevăr, organizarea balului era foarte costisitoare, dar totodată era plăcerea domnitorului să aibă o petrecere grandioasă în care invitații să aparțină unor clase sociale importante. Toate acestea aveau ca scop cinstirea lor, dar și un motiv pentru a-i atrage de partea Domniei. Așadar, toate aceste activități erau făcute cu un scop precis, fapt pentru care nu conta neapărat investițiile pe care le făcea omul înstărit, ci beneficiile pe care le avea de pe urma acestora.

Realitatea pestilențială a epocii fanariote, cu lumea ei pestriță, mișunând prin piețe, cu viața leneșă, cu boierimea îmbrăcată în anterie, începe încetul cu încetul să pălească odată cu sfârșitul deceniului al doilea. Dar agonia va fi lungă și obiceiurile închise în patriarhalitate vor dăinui încă mult timp, conviețuind cu suflu nou, dinamic, venind dinspre civilizația Apusului. Din vechea epocă încremenită în umbrele Stanbulului, se va transmite generației următoare seducția pentru pitorescul deznădăjduit și jalnic al lumii oriental-balcanice, ce va da naștere unei literaturi de evocare, adesea critică și incisivă, dar rămânând mai întotdeauna marcată de o nostalgie vagă și irepresibilă. Astfel, într-un ianuarie geros al anului 1821, se răspândi prin mahalalele bucureștene zvonul că vodă Suțu a trecut în lumea celor drepți. În țară, sămânța revoluției lui Tudor începuse să încolțească. În vremea aceea, Nicolae Filimon era încă un copil. Dacă ar fi fost mai vârstnic, probabil că i-ar fi plăcut spectacolul care se petrecea doar la câțiva pași de casa lui. Sinistrul simulacru al fanariotei a căpătat în timp un sens simbolic. El ar putea să însemne disperarea cu care moare o epocă și tragicul blestem de-a nu putea să moară.

Acest București, orașul în care s-a născut și a trăit Nicolae Filimon, era orașul corupt al secolului al XIX-lea. Poate că romancierului i-a fost dat acest talent nemărginit de a lăsa o imagine unică a Capitalei noastre într-un moment de tranziție de la o epocă cu influențe orientale, la una cu influențe occidentale. Imediat după nașterea lui Filimon, Bucureștiul de atunci se remarca prin mentalitatea învechită, învățământul precar și sistemul corupt. Desigur, sistemul diferă, se schimbă, dar dacă mentalitatea este aceeași, întotdeauna singurii care vor avea de suferit vor fi locuitorii obligați să se supună acestui sistem incert. Capitala era formată și din domnitori romantici care pentru a își impresiona amantele făceau serenade siropoase. Aceste serenade erau făcute la fereastra curtizanei, lăsându-se purtată de melodiile romanțioase. Toate aceste fapte denotă opulența din secolul trecut. Din cauza acestei mentalități, a acestei atitudini a claselor privilegiate, Nicolae Filimon a simțit nevoia să prezinte cititorilor Bucureștiul în care a trăit. Abia în timpul în care scriitorul a început să se întrețină singur, orașul a cunoscut o etapă de înnoire, iar totul a căpătat o altă formă, forma modernității.

Nu putem ști cu exactitate tot ceea ce s-a petrecut și ce transformări a suferit orașul nostru în acele vremuri, dar știm că au existat suficiente personalități care să-și pună amprenta și care l-au făcut ceea ce este astăzi. Ceea ce pe vremea lui Nicolae Filimon era un oraș instabil, un oraș cu elemente grecești de la vestimentație până la modul de viață. Un oraș care atunci se schimba destul de des, dar obiceiurile erau aceleași, aceeași lăcomie și aceeași dorință de putere. Toate aceste elemente împrumutate din Apus erau letale pentru acel București firav, în prag de dezvoltare. Filimon a știut să ne lase o întreagă istorie a Bucureștiului, să ne transpunem în acea epocă și să ne imaginăm ce am fi făcut noi dacă am fi trăit in acele vremuri instabile, cum am fi reacționat ca cetățean și ce idei am fi avut despre societate. Poate e greu să ne imaginăm însă, fiindcă totul diferă de la generație la generație, dar citind ceea ce a scris romancierul ne dăm seama că putem să analizăm totul în maniera noastră proprie având același rezultat. Toate aspectele Bucureștiului fanariot le regăsim în capodopera socială a lui Nicolae Filimon. Prin parcurgerea tuturor capitolelor înțelegem omul ca ființă supremă dorind să progreseze dând o altă formă societății. Gândirea și modul de viață se schimbă, de la ținute extravagante și bijuterii scumpe imprumutate din Orient și Occident, de baluri grandioase cu invitați speciali dintr-o anumită categorie socială până la domnițe firave gata să se supună omului înstărit. A fost un București al contrasturilor sociale, diferențe între boierii și negustorii ce se făleau cu averea lor și imaginea verosimilă a sărăciei, a altor categorii de oameni, simpli, dar corecți singura lor posibilitate fiind aceea de supunere. Un lucru sigur este că, dragostea de patrie l-a determinat pe Nicolae Filimon să descifreze tainele Bucureștiului, toate aceste lucruri fiind evidențiate pentru poporul său. Până la romanicer, nu cred că a existat un om atât de însetat de libertate și egalitate așa cum a fost el, dorind că țara să prospere și să trăim în liniște și pace. Prin talentul său de a descrie, a făcut din această capitală, un oraș de neuitat al secolului al XIX-lea.

Istoria acestui oraș nu s-a uitat și nu se va uita niciodată, deoarece scriitorul nostru a avut grijă să pună pe hârtie aspecte pe care noi cititorii nu le cunoaștem decât dacă ne documentăm despre toate acestea. Istoria face parte din noi, din trecutul nostru și trebuie să o prețuim și să nu uităm de unde am pornit spre acest drum modern și ce anume ne-a făcut să ne schimbăm modul de gândire. Un popor care nu-și cunoaste istoria nu se poate cunoaște nici pe el însuși.

2.2 Prototip al parvenitului în literatura română

Intenția lui Nicolae Filimon este aceea de a ne prezenta o categorie socială specifică secolului a XIX-lea, acel ciocoi înfățișat în Dedicație și Prolog. Scriitorul urmărește îndeaproape ipostazele personajului principal, de la ciocoiul cu anteriu până la cel cu frac, cel manierat. Romancierul folosește tehnica balzaciană pentru a evidenția trăsăturile fizice ale eroului, de la gesturi până la vestimentația care descrie statutul social și cultural.

Știm de la începutul romanului cine este Dinu Păturică și ce urmează să facă acest individ meschin. Este un personaj complex prin felul în care este descris de către Nicolae Filimon. El apare ca un tip blând, simplu, onest cu privirea în jos, gata să i se supună stăpânului său. Fiu de fost vătaf, a venit la București pentru a se îmbogăți de pe urma celuilalt, intenția fiindu-i ascunsă bine sub masca linușelii și a ipocriziei. Îl putem regăsi și pe Filimon în acest personaj, dar până la un anumit punct. Ambițios ca Dinu Păturică, prinde experiență prin munca pe care o săvârșește la casele boierești, fiind un om modest care vrea să-și depășească condiția socială. Însă, Dinu Păturică reprezintă varianta negativă a lui Filimon. În timp ce romancierul este omul truditor, omul binevoitor, Dinu Păturică este omul sortit să se îmbogățească prin mijloace mișelești. Acest personaj este caracterizat ca un antierou al vremurilor apuse, plecând de la maniera realistă în care omul sărac, dar nu lipsit de educație este nevoit să recurgă la fapte nebunești care îl pot duce la pierzanie. Autorul transpune în roman tot ce a trăit și a văzut prin casele boierești și astfel a reușit să creeze acest tip al parvenitului care are un sfârșit tragic. Prin acest sfârșit al lui Dinu Păturică, scriitorul vrea să dea o lecție tuturor și să învețe din greșelile altora, evitând să se ajungă la tragicul eveniment.

Încă de la început, Dinu Păturică știe tot ce trebuie să facă pentru a-l convinge pe favoritul lui Caragea să-i dea o slujbă pentru a se întreține. Însă, acest vulpoi nu a venit cu scopul de a munci pentru a-și duce un trai decent, ci pentru a se îmbogăți de pe urma stăpânului său. Pentru ambițiosul fără limite nu e suficient doar să aibă un adăpost, el vrea să dețină toate proprietățile, să fie și el un mare boier respectat de către ceilalți. Cum orice om are un plan, planul ca să fie reușit trebuie să fie făcut de un om pe măsură. Dinu Păturică este înzestrat cu o inteligență deosebită, iar datorită acesteia va obține în final ceea ce își dorește. Așa cum un animal își pândește prada, așa și personajul nostru își pândește stăpânul, îl analizează știindu-i slăbiciunile, astfel putând să-l manipuleze. Odată ce Andronache Tuzluc intră în jocul lui Dinu Păturică, este clar în roman că acesta nu mai are scăpare și va fi ruinat în final. Prin toate aceste trucuri, Păturică ajunge în primă fază ciubucciu, profitând de pe urma acestei slujbe și furând tot ce se poate, dar nu e de ajuns pentru setea lui de necontrolat. Setea pentru bani este mare, iar Dinu al nostru trebuie să-și demonstreze că poate mai mult și că ce are acum nu îi este de ajuns. Chiar daca are slujbă onorabilă de care nu toți se bucură, mai ales pe vremurile acelea, Păturică știe să-și ascundă planurile, dând impresia tuturor de slugă bună și credincioasă. Este de așteptat că este descris ca fiind un băiat inteligent, altfel nu ar fi putut ajunge până aici. Ca fiu de fost vătaf de curte știe să scrie, știe să citească, este conștient de atuurile pe care le are și încearcă să le folosească cât de mult poate. Dinu Păturică știe că trebuie să studieze amănunțit pentru a ajunge un mare boier, iar pentru asta a trebuit să învețe limba greacă, pentru a citi diferite cărți printre care și operele lui Machiavelli.

Nicolae Filimon pune accent pe vestimentația ciocoiului nostru, ilustrându-ne statutul social pe care acesta îl are. Este un băiat sărac, îmbrăcat cu haine rupte și uzate, dar cu o inteligență și o ambiție nebunească, poate din cauza traiului pe care l-a dus. Chiar dacă este sărman, nu se mulțumește cu puținul pe care postelnicul i-l dă și nici cu acea cameră prea sumbră pentru gustul lui rafinat. Nu se lamentează, deoarece știe că aceasta nu va fi decât ceva temporar, îndreptându-și atenția către planurile sale cu adevărat malefice. Un extraordinar ambițios, reușește în cele din urmă să ajungă și logofăt câștigându-i pe deplin încrederea lui Andronache Tuzluc. Faptul că postelnicul îi dezvăluie orice secret lui Dinu Păturică, îl face pe acesta să se simtă stâpân pe situație și să inainteze tot mai mult cu planul său diabolic. Dar al nostru maestru al disimulării nu reușește doar să câștige încrederea stăpânului său, ci și a slugilor, având un comportament impecabil de o amabilitate rară, dovedind că el este cel mai bun, un adevărat om de bază.

Nu e de mirare că ne este prezentat ca fiind un personaj complex, deoarece nici frumusețea nu-i lipsește acestui tânăr, pe lângă inteligența, ambiția și prefăcătoria de care dispune. În afara faptului că fură averea postelnicului, tânărul ciocoi îi fură și concubina. O femeie frumoasă, elegantă, însă la fel de lingușitoare ca Dinu Păturică. Nu este de mirare că cei doi vor complota împotriva lui Tuzluc, deoarece amândoi vor să se îmbogățească de pe urma postelnicului, ducând o viață la care nu poate visa oricine. Astfel, Chera Duduca, este descrisă ca fiind varianta feminină a lui Dinu Păturică, la fel de ambițioasă și specialistă în arta manipulării ca acesta.

Pe tot parcursul romanului, personajul evoluează atât fizic cât și moral. De la haine de cerșetor, începe să îmbrace haine mai rafinate, începe să studieze totul în materie de ciocoism, ducând în cele din urmă la distrugerea propriei persoane. Acest rafinament îl dezumanizează și nu mai vede nimic în fața ochilor decât moșiile stăpânului său. Dacă ar fi să definim parvenitismul am putea spune direct Dinu Păturică și ne-am da seama imediat ce presupune. Devine mai ambițios și mai insensibil la tot ce se petrece în jur, prin toate acestea ne dăm seama că nimic nu poate sta în calea împlinirii sale materiale. Are răbdare, analizează tot, de la camera în care stă până la faptele stăpânului său. Prin dezvăluirea acestui personaj, Nicolae Filimon ne arată darul său de creator și ușurința cu care îl plasează în roman în manieră realistă, introducându-l automat în acest curent literar.

Înțelegerea pe care o are cu Chera Duduca, îl face pe acesta de-a dreptul diabolic și sugerează faptul că, viața trebuie cucerită, având un scop precis prin punerea în evidență a unor trăsături morale cum ar fi inteligența, răbdarea curajul, lingușirea, amabilitatea. Pentru ca acest scop să fie atins, Păturică are nevoie de niște aliați pentru a-și ușura munca, iar câștigul va fi unul mai mare. Eroul este caracterizat în manieră realistă de către romancier, punând accent pe stările individului, fiind reale, fiecare om tace în anumite momente și se supune sau se preface că se supune și sunt momente în care individul se simte în siguranță și se desfășoară natural. În Chera Duduca, Dinu Păturică a văzut un aliat de nădejde, fiind la fel de prefăcută și vicleană ca el, manipulându-l pe Andronache Tuzluc pentru a-l sărăci. Aceste două personaje se completează reciproc, amândouă având un final tragic. Pentru ca acest plan să fie solid se alătură un alt escroc pe nume Chir Costea Chiorul. Toate aceste personaje negative duc la ruinarea postelnicului care se lasă păcălit prin lingușelile lor.

Dinu Păturică este prezentat antitetic cu fostul vătaf al postelnicului pe nume Gheorghe. Cei doi sunt diferiți din toate punctele de vedere, în special din punct de vedere moral. Spre deosebire de noul vătaf Dinu Păturică, vechiul vătaf este onest și îi este credincios stăpânului său, poate și din pricina corectitudinii sale este catalogat ca fiind un mincinos și este dat afară, luându-i locul adevăratul prefăcut. Prin această antiteză, scriitorul nostru vrea să evidențieze binele și răul. Prin urmare, ciocoiul nostru reprezintă omul rău, cel care vrea să-și depășească situația materială prin viclenie, iar Gheorghe reprezintă omul bun, cel care vrea să aibă o situație materială bună, dar vrea să reușească prin muncă și onestitate. Chiar dacă pentru un moment răul se impune, în cele din urmă rolurile se inversează, iar binele triumfă. Prin acestă opoziție a personajelor, Nicolae Filimon vrea să le transimtă cititorilor că întotdeauna calea cea dreaptă este calea spre succes și astfel, să învețe din greșelile lui Dinu Păturică.

Dacă ne-am fi imaginat puțin altfel acțiunea romanului și dacă personajul nostru ar fi avut un strop de umanitate ar fi fost chiar un om de succes, respectat și iubit de societate, trăind fericit cu tot ce deținea. Însă, scopul scriitorului este acela de a le da o lecție cititorilor, de a ilustra atât aspectele pozitive cât și cele negative ale vieții. Orice faptă bună este răsplătită, iar orice faptă rea este pedepsită, așa cum s-a întâmplat și cu Păturică al nostru. El a fost aspru pedepsit pentru a-i mulțumi pe cititori, având un rol moralizator. În literatura română acest personaj este considerat a fi un maestru al disimulării datorită capacității pe care o are de a-i înșela pe ceilalți. Tocmai de aceea, Dinu Păturică studiază, fiind catalogat ca un autodidact, pentru a-și depăși condiția.

După ce al nostru ciocoi deține toate proprietățile lui Andronache Tuzluc, acesta îl alungă și rămâne cu amanta lui, Chera Duduca. Se căsătorește cu aceasta doar pentru a o folosi în afacerile lui necurate, nicidecum din dragoste. Ajungând ispravnic, devine din ce în ce mai diabolic chiar și cu propriul său tată venind pentru a-și binecuvânta fiul, dar acesta cu o cruzime de nedescris îl alungă fără a mai sta pe gânduri. Având un loc de frunte în ierarhia socială, Păturică este de necontrolat, dorind să aibă tot mai mult. El este extrem de bogat, dar încă nemulțumit de tot ce avea, având impresia că nu este de ajuns. Într-un final, țăranii se revoltă, și doresc îndepărtarea lui Dinu Păturică din Ierarhie. Odată cu domnia lui Grigore Ghica, parvenitul este condamnat pentru toate mârșăviile pe care le-a făcut. În finalul romanului, ciocoiul moare împreună cu aliații săi, iar fiecare este pedepsit în funcție de fapta pe care a săvârșit-o.

Așadar, Dinu Păturică este un personaj tipic pus în situații tipice în jurul căruia se conturează și celelalte personaje. El reprezintă noul ciocoi, luându-i locul celui vechi prin aceleași viclenii și lingușeli. Însă, noul ciocoi își întrece stăpânul, fiind mult mai periculos decât predecesorul său. Cu vârful nasului ridicat, după principiul filimonesc, aspectul fizic reliefează caracterul personajului. Pe tot parcursul romanului, ne dăm seama că Dinu este mai periculos și mai viclean decât Andronache Tuzluc și nu numai că vrea să-l jefuiască, ci vrea să-l și imite, demonstrând că are stofă de mare boier și gusturi rafinate ca stăpânul său.

Numele Păturică nu este ales întâmplător de către romancier, ci cu un scop pentru a-l descrie pe antieroul nostru. Numele acestui personaj reprezintă o pătură socială care se întinde tot mai mult peste epoca fanariotă, lăsând în urmă numai nenorociri. Așa cum întinzi o pătură în locul în care vrei să așterni, așa și Dinu Păturică își întinde ambițiile de acolo de unde are ce beneficia. În roman, pătura este întinsă peste bieții țărani, care le este furat și puținul pe care îl aveau. Aceasta este infinită ca ambițiile lui, fără a putea fi dată la o parte.

De asemenea, această pătură poate fi chiar o metaforă a parvenitismului, individul fiind acoperit de aceasta pentru a-și ascunde adevăratele intenții și a lăsa impresia de om corect și loial, fiind, din contră, opusul. Nimeni nu bănuiește ce puteri deține acest Păturică, decât când este prea târziu, când țăranii au fost deja jefuiți. Gradul cel mai înalt pe care l-a avut a fost în timpul revoluției lui Tudor Vladimirescu, devenind ispravnic, dar acest statut îi va aduce și sfârșitul cum i-a adus și succesul. Aceast progres și regres al ispravnicului, e considerat de Nicolae Filimon un joc al destinului, de care nu putem fugi, iar mai devreme sau mai târziu vom plăti pentru tot ce am făcut. Dacă vechiul vătaf, Gheorghe, a fost răsplătit în final pentru bunătatea de care a dat dovadă, de Dinu Păturică nu putem să spunem la fel. Toate aceste procedee presupun evoluarea ciocoiului până la stadiul de pedepsire al acestuia. În finalul romanului, romancierul prezintă cum este pedepsit acest antierou. El este închis într-o ocnă și lăsat să se degradeze atât fizic cât și moral. Fizic pentru că este singur și închis, mâncarea nefiindu-i suficientă, iar moral pentru că începe să audă și să vadă tot felul de lucruri, practic începe să înnebunească. Această insanitate se produce din cauza unor scrisori în care i se specifică faptul că soția l-a părăsit și a fugit cu un turc, iar banii vor fi înapoiați țăranilor. Distrus de vestea că averea lui este împărțită, începe să fie din ce în ce mai slab și temător față de puternicul care obișnuia să fie. Are parte de o moarte lungă și grea, timp de șapte luni în care se frământă, fiind părăsit de toată lumea și sărăcit. Cifra șapte are o semnificație aparte. Atras de biserică, romancierul a ales această cifră din dorința de a evidenția pedepsirea divină, în care omul dă socoteală fiecărei fapte pe care omul a săvârșit-o în timpul vieții. În religie, sunt prezentate cele șapte păcate capitale precum lăcomia, desfrâul, avariția, trufia, invidia, mânia, lenea. Unele dintre acestea le-a comis și Dinu Păturică, neconștientizând faptul că în final toți oamenii ajung într-un singur loc, indiferent dacă în timpul vieții au fost săraci sau bogați, așteptând sentința dumnezeiască. În cele șapte luni, ciocoiul nostru a plătit pentru fiecare păcat în parte făcut pe pământ, dar adevărata pedeapsă o primește după moarte.

Raportat tot la religie, în scena finală în care cei trei parveniți se întâlnesc la răscruce de drumuri, cifra trei reprezintă comuniunea lui Dumnezeu cu universul și cu omul. Destinul a fost ca aceștia să se reîntâlnească chiar și în coșciuge pentru a conștientiza greșelile pe care le-au făcut în timpul vieții. Deși răscrucea scoate în evidență încă ura nemărginită între cei trei morți, cei trei vor merge în același loc unde mai multa ca sigur se vor întâlni din nou. Această scenă finală este de factură romantică, chiar dacă romanul prezintă începutul realismului.

Dacă ne raportăm la romanul de formare al lui Stendhal, cu personajul principal Julien Sorel, sărac fiind, prin ambiție și ipocrizie a ajuns să se imbogățească, este asemănat cu ciocoiul nostru, romancierul avându-l ca sursă de inspirație. Deși romanul e existat și în timpuri mai vechi, iar societatea era diferită, totuși primul roman latin evidențiază cam aceeași categorie de parveniți. Dacă ne referim la scriitorul latin Petronius, care îl creează pe Trimalchio, libertul care a reușit și el să se îmbogățească, lăudându-se cu averea lui, putem să scoatem în evidență faptul că luxul întotdeauna va reprezenta pentru oameni o ispită.

Sfârșitul lui Dinu Păturică marchează încheierea ciocoimii în care societatea își face dreptate și își recapătă tot ce îi cuvenea. Prin dezumanizarea acestui personaj, prin reliefarea unei ambiții fără limite și dornic să aibă tot ceea ce oamenii din înalta societate aveau, Nicolae Filimon a creat primul parvenit din literatura română și a marcat începuturile romanului realist. Dacă ar fi să ne raportăm la existență, moartea antieroului marchează încheierea unui ciclu din secolul trecut, schimbarea mentalității și modernizarea societății.

Antiteza personajelor masculine este urmată de antiteza personajelor feminine, prezentând aceleași calități și defecte, iar lucrul cel mai interesant este că fiecare intră într-o comuniune cu acela cu care se aseamănă. Dinu Păturică se căsătorește cu Chera Duduca din motive financiare, iar fostul vătaf Gheorghe se îndrăgostește de inocenta Maria cu care va trăi fericit.

2.3 Ipostazele feminine la Nicolae Filimon

În romanul Ciocoii vechi și noi sau Ce naște din pisică șoareci mănâncă, ne este prezentat și trăsături feminine deosebite, specifice acelei epoci. Chiar dacă autorul nu s-a concentrat foarte mult pe aspectele feminine și nu ne-a lăsat o imagine completă a femeii din secolul al XIX-lea, putem să ne imaginăm din puținele detalii, ce reprezenta femeia în acele vremuri. În roman, sunt prezentate antitetic două personaje feminine ca, femeia săracă și femeia bogată. Chiar dacă cea de-a doua nu poate fi numită femeie, fiind vorba de fata Banului C., pe nume Maria, o copilă inocentă. În prima categorie se încadrează Chera Duduca, o ambițioasă de teapa lui Dinu Păturică. Aceste personaje feminine, au rolul de a scoate în evidență poziția socială a femeii. Având în vedere faptul că, Filimon nu ne-a lăsat foarte multe informații despre rolul acesteia, axându-se mai mult asupra personajului masculin Dinu Păturică, ne dăm seama, însă, din descrierile pe care le face în roman, de la portretul fizic și moral, până la vestimentație, limbaj și relațiile cu alte personaje. Atât Chera Duduca cât și Maria sunt personaje secundare feminine, reprezentând sărăcia și bogăția, ipocrizia și modestia. Acestea fac parte din categorii sociale diferite, astfel, fiind în opoziție. Nicolae Filimon o descrie pe Chera Duduca în capitolul cu același nume ca fiind o femeie ambițioasă, capabilă de orice pentru a-și depăși condiția și pentru a fi o femeie respectată în societate. Numai că pentru a putea fi respectată, trebuie să dea dovadă, pe lângă frumusețe, și de modestie. Acest statut nu prea îi reușește acestei tinere, spre deosebire de fata Banului C., căreia îi este atribuită această calitate. Ca expert în fizionomie și fiziognomie, scriitorul o pune pe Chera Duduca într-o ipostază atrăgătoare, gata să fure inimile bărbaților. Deținătoare a unui trup subțire, a unor ochi mari și negri, părul lung și frumos știe exact cum să procedeze ca bărbații să-i cadă la picioare, făcând din ei niște simple marionete. Andronache Tuzluc este cel care cade în mâinile acestui păpușar abil, dând cititorilor un spectacol de neuitat. Postelnicul, imediat cum o vede pe fermecătoarea greacă este orbit de frumusețea acesteia, fără a mai privi în interior, raportându-se doar la exterior și mulțumindu-se cu ceea ce vede. Chiar dacă la început el a fost îndrăgostit de fata banului C., aceasta, blândă și modestă l-a refuzat, trimițându-l direct în brațele pierzaniei. Spre deosebire de Chera Duduca, Maria este o fată modestă care nu dorește să parvină, ci din contră, îi detestă pe cei care s-au îmbogățit prin mijloace necurate. Andronache încearcă tot posibilul ca această făptură blândă să-i fie soție, dar ea nici măcar nu vrea să-i audă numele, evitându-l de fiecare dată când își face apariția. Prin raportarea la celebrul proverb Cine se aseamănă se adună, personajele feminine se alătură celor care au ceva în comun cu aspirațiile lor. De aceea, postelnicul este refuzat de femeia blândă și inocentă și acceptat, chiar de fațadă, de femeia parșivă, vrând să se îmbogățească fără prea mare efort. Acestea sunt puse în ipostaze diferite, având aspirații diferite, autorul evidențiind binele și rău, căci dacă binele există, răul există.

De asemenea, numele acestor personaje nu sunt alese întâmplător de Nicolae Filimon, ci pentru a le descrie cât mai bine, cititorii putând să înțeleagă personajul respectiv. Pentru a zugrăvi personajul negativ, scriitorul folosește grecismul chera pentru domnișoară și duduca pentru fetele tinere din înalta societate, ceea ce înseamnă că este încadrată într-o categorie socială. Aidoma numelui pe care îl poartă, Chera Duduca vrea să facă parte din înalta societate, să fie o femeie de succes, o femeie respectată, de aceea scriitorul i-l atribuie, fiind ca o atenționare la ceea ce urmează să facă. Spre deosebire de Chera Duduca, Maria reprezintă personajul pozitiv al romanului, dând dovadă de modestie și de corectitudine, alegând calea cea dreaptă. Ea a crescut în condiții mai mult decât modeste, iar înțeleptul ei tată a avut grijă să-și educe fiica și s-o protejeze. Știind care îi sunt principiile și ce așteptări are de la un bărbat, l-a evitat pe Tuzluc, numai auzindu-i numele și conștientizează că nu este demn de ea. În timp ce, Maria l-a cucerit cu chipul ei angelic, Chera Duduca și-a etalat trupul parcă sculptat de însuși Alberto Giacometti. Punerea în opoziție de către autor simbolizează virtutea și viciul.

Observăm că, Andronache Tuzluc reprezintă drumul spre îmbogățire pe care îl urmează cu sfințenie atât Chera Duduca, cât și Dinu Păturică, cu excepția Mariei care nu se lasă influențată de averea acestuia, din contră, o detestă , fiind conștientă că a făcut-o prin fapte mișelești. Frumoasa metresă are o putere de a manipula oamenii ieșită din comun și reușește în cele din urmă să-l scape pe postlenic de avere. Căsătoria cu Dinu Păturică nu este una din iubire, banii fiind singurul motiv pentru care Duduca acceptă. După un timp vin și copiii, lăsând impresia chiar de o adevărată familie, dar după ce ciocoiul este închis și averea îi este luată, planurile Duducăi se schimbă. Ea fuge, fără să-i pese de bieții copii, pentru a-și găsi un alt bogat să o întrețină. Numai că, de data aceasta soarta îi dă o lecție care îi va aduce moartea.

Și în cazul acestui personaj destinul își face apariția, dându-i o pedeapsă pe măsura faptelor sale. Conștientă și mândră de frumusețea ei, Chera Duduca nu s-a mai gândit că nunta cu un turc nu va mai fi la fel ca cea pe care a avut-o cu Dinu Păturică. Odată ce turcul află de ieșirile Duducăi acesta acționează după religia musulmană, femeia fiind pedepsită cu moartea atunci când își înșală soțul. Observăm că, frumoasa domniță are un sfârșit la fel de tragic ca celelalte personaje negative, iar pedeapsa divină nu o va uita nici pe ea. Spre deosebire de aceasta, Maria nu este pedepsită, ci răsplătită cu o iubire sinceră și cu un bărbat capabil să o respecte și să o protejeze de societatea injustă. Pură și inocentă asemenea numelui are parte de un sfârșit onorabil, mulțumită de realizările ei.

Putem să remarcăm faptul că, la începutul romanului nu este prezentată mama lui Dinu Păturică, ci doar tatăl acestuia.. Nu putem să spunem că a ignorat complet femeia secolului al XIX-lea, deoarece ne ilustrează câteva aspecte despre cele două personaje relatate anterior, dar nu se compară cu detaliile pe care ni le oferă categoria masculină. Putem să observăm că, femeia era în inferioritate față de bărbat fie din lipsa materialelor, fie din lipsă de interes a scriitorului. În roman sunt puține