Realismul

REALISMUL

Rezumat

Realismul devine, în proză, curentul dominant al sfârșitului de secol al XlX-lea și al întregului secol al XX-lea, contribuind la realizarea unor ample fresce sociale, o proiecție vastă în ficțiune a complexei realități pe care o străbate lumea modernă; în literatura română, realismul are ecouri aproape simultane cu răspândirea în plan european a curentului, dezvoltându-se pe măsura creării speciilor prozei românești, mai întâi prin fiziologie, la Costache Negruzzi și Mihail Kogălniceanu, apoi prin schiță, nuvelă și roman. Realismul reflectă, în planul ficțiunii, o lume de o veridicitate complexă, imitație perfectă a celei reale, personajele nefiind de regulă supuse niciunui act de poetizare inutilă, în afară de sublimul autentic al unor personaje remarcabile și memorabile, rare în această latură tematică; realismul dobândește, în operele marilor clasici români, Creangă, Caragiale și Slavici, o mare diversitate stilistică, tematică și de viziune.

Cuvinte cheie – curent, obiectivitate, real.

Realismul este curentul literar în care se susține crezul că arta este chemată să reflecte realitatea obiectiv, veridic, fără să o înfrumusețeze. Ca doctrină estetică și modalitate artistică, realismul s-a născut ca o reacție împotriva romantismului. În literatura română, creația de tip realist corespunde partial celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea și primei jumătăți a secolului XX. Realismul literar românesc este inaugurat în proză și dramaturgie de către scriitori pașoptiști cum ar fi Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu sau Vasile Alecsandri și postpașoptiști, Nicolae Filimon, Bogdan Petriceicu Hașdeu. Acest stil a fost adoptat și folosit în operele lor de scriitori români precum Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, George Călinescu și Marin Preda.

Termenul provine din fr. realisme, desemnând o metodă de creație ce reflectă, că o reacție la romantism, lumea în variantă să obiectivă, neidealizata, cu preocuparea de a respectă veridicitatea, cauzalitatea, tipicitatea și caracterul concret al mediului, al fizionomiilor, al reacțiilor psihice și al detaliilor. Denumirea a fost introdusă de Champfleury în volumul sau de eseuri „Le raalisme” (1857), care încă din 1843 condamnă „romanescul idilic și pueril”, în timp ce prietenul sau Duranty face să apăra efemeră revistă literară „Le Realisme”, tribună de propagandă a noului curent literar.

Esențială pentru realism este determinarea economică și socială a personajelor și acțiunilor lor; banul, dorință de câștig sunt teme importante. Atitudinea definitorie pentru scriitorul realist este obiectivitatea, opusă subiectivității romantice. Autorul se vrea, că Balzac, un simplu secretar "al istoricului, care este societatea însăși", un registrator de oameni și fapte, un creator de viață verosimilă, omniscient, care face "concurență stării civile", realizând adică personaje care dau aceeași impresie puternică de viață că și personajele reale, înscrise în registrul stării civile. Aceste personaje, realizate în ceea ce au tipic, reprezentativ pentru o categorie socială, se află într-o profundă interdependență cu mediul în care trăiesc și care le condiționează. Atenția acordată amănuntelor semnificative contribuie la impresia de verosimil pe care tind să o dea scrierile realiste.

Pe plan stilistic, obiectivitatea autorului realist se exprimă printr-o scriitură neutră, impersonală, având că model, în cazul lui Stendhal, Codul civil. Curentul fusese prefigurat însă, că metodă de creație aplicată, de Balzac, care își întemeiază, în „Comedia umana”, o lume proprie, în sensul celebrei sale aserțiuni că este un „secretar al realitatii”, purtând „o lume întreagă în cap”. Acțiunile romanelor balzaciene se desfășoară între zidurile cetății, în faubourg, într-un orizont închis, impus de realitatea apăsătoare a vieții. Balzac este un „arheolog al vieții sociale”, un „inregistrator al profesiunilor”; menirea scriitorului este „sa compună tipuri prin reunirea trăsăturilor mai multor caractere omogene”. în orizontul închis al orașului, există o varietate, aproape infinită, de personaje, cele mai multe comune prin lipsă de orizont și prin absența dorinței de ieșire din banal, din monotonia vieții, pe care Balzac le grupează de altfel în caractere. Spectacolul oferit de aceste păpuși grotești este însăși „Comedia umana”, omul apărând în toată realitatea să de ființă minoră și crudă, departe de vremurile eroice și de timpul mitic al epopeilor pe care românul, în epocă modernă, le substituie. Două decenii mai târziu, Flaubert denunță românul ce caută cu orice preț să susțină o teză socială și se proclamă adeptul impersonalității în artă. Naturalismul, descriere științifică a realității, desprins din realism, un fel de exacerbare a observației veridice, abundă în scene dure, patologice. Un tablou din „La terre” de Zola, plin de lupte familiale, de atrocități, de sânge, puroaie, boli, scene de violuri, incesturi, morbidități, se înscrie, neîndoielnic, pe linia descrierii nude, dure, promovată de acest curent.

Realismul devine, în proză, curentul dominant al sfârșitului de secol al XlX-lea și al întregului secol al XX-lea, contribuind la realizarea unor ample fresce sociale, o proiecție vastă în ficțiune a complexei realități pe care o străbate lumea modernă. La englezi, realismul a fost promovat de Charles Dickens („Hard Times”, „The Posthumous Papers of the Pickwick Club”, „Oliver Twist”), la ruși de Dostoievski, („Crima și pedeapsa”, „Fratii Karamazov”, „Idiotul”), de Tolstoi, cu epopeicul „Razboi și pace”, de Gogol și de Cehov. La americani, lumea negrilor și sclavia, lumea omului mărunt, care se înaltă cu greu în viață, sunt prezentate de Harriet Beecher-Stowe, în „Coliba unchiului Tom”, și de Mark Twain, în „Aventurile lui Huckleberry Finn”, iar mai târziu, în secolul XX, apăr promotorii „realismului dur”, William Faulkner de pildă („Orasul”, „Catunul”, „Casa cu coloane”, „Zgomotul și Furia”) imaginând, la fel că Swift, un teritoriu imaginar din sudul Statelor Unite, Yocknapatawpha, în care își plasează personajele puternice ale lumii sale fictive. Hemiingway, în „Batranul și marea”, trasează parabolă omului care încearcă a-și depăși condiția umană.
La noi, realismul are ecouri aproape simultane cu răspândirea în plan european a curentului, dezvoltându-se pe măsură creării speciilor prozei românești, mai întâi prin fiziologie, la Costache Negruzzi și Mihail Kogălniceanu, apoi prin schița, nuvelă și român. Un prim român notabil în literatură română este „Ciocoii vechi și noi” (1863), de Nicolae Filimon, urmând nuvelele și romanele lui Slavici, romanele lui Duiliu Zamfirescu din ciclui Comanestenilor, piesele de teatru și schițele lui Caragiale. Realismul devine curent literar proiliric în secolul al XX-lea, prin Liviu Rebreanu, remarcabil fiind românul „Ion”, canonic pentru structură exemplară a acestei specii literare, prin Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, George Călinescu, exercitarea realismului prelungindu-se, cu necesarele experiențe inovatoare, de-a lungul întregului secol, până la Marin Predă, Petru Dumitriu, Eugen Barbu, Dumitru Radu Popescu, Fănuș Neagu, Augustin Buzura, Alexandru Ivasiuc și la postmodernistul Mircea Cărtărescu.
Realismul reflectă, în planul ficțiunii, o lume de o veridicitate complexă, imitație perfectă a celei reale, personajele nefiind de regulă supuse nici unui act de poetizare inutilă, în afară de sublimul autentic al unor personaje remarcabile și memorabile, rare în această latură tematică. De cele mai multe ori, personajele realiste nu pot ieși din rolurile ce le-au fost repartizate: Julien Sorel din „Rosu și Negru” al lui Stendhal nu reușește să-și împlinească dorință arivistă, doamnă Bovary a lui Flaubert se sinucide din lipsă de perspectivă, fiind provincială perfectă, la fel că eroinele din nuvelele lui Mihail Sadoveanu, „Locul unde nu s-a întâmplat nimic” și „insemnarile lui Neculai Manea”. Lumea lui Gogol, a lui Dostoievski este plină de mici funcționari, cutremurați de vorbele șefului, murind la un strănut neașteptat, alcătuind o societate de intelectuali ce discută despre schimbarea lumii, într-o livadă de vișini, fără a face nimic în acest scop, sau criminali fioroși ce-și scot la iveală adevărată față după lungi deliberări. Jack London („Colt alb”), Flannery O Connor („Judecata de apoi”), scriitoare din sudul Statelor Unite, danezul Henrik Ibsen, italianul Fogazzaro („Mica lume de altadata”) descriu aceeași lume demitizata, defetișizata, lipsită de farmec, expresie a banalității cotidiene. Proust, în românul „In căutarea timpului pierdut”, populează universul literar cu duci și conți întârziați în lumea modernă, cu oameni având obscure înclinații patologice, singurele evadări ale scriitorului din celebra cameră cu pereții căptușiți cu plută fiind pe plajă de la Balbec sau în trecut, pe vremea bunicii, în timpuri patriarhale. Rememorarile acestea sunt pline de nostalgie, dar nu fac decât să pecetluiască condiția tristă a omului modern, supus din ce în ce mai mult unor ambiții deșarte sau unor acute crize de conștiință. Personajele realiste sfârșesc mai totdeauna prost, istoria vieții lor fiind, în cele mai multe cazuri, „istoria unui esec”, aceea a unei înălțări temporare și a unui declin inevitabil. Ele nu-și pot transcende condiția umană, pot, în schimb, să facă avere și să moară împăcate cu soartă (nu mai întâlnim revoltați de tipul eroilor byronieni) sau să rămână sărace, ilustrând temele dominante ale curentului. Mara lui Slavici câștiga bani și respect, dar se dezumanizează fără să-și dea seamă, Ion al lui Rebreanu moare, condamnat parcă de o instanță divină pentru blestemată lui sete de pământ, chiar Otilia lui George Călinescu își pierde cu timpul aură , iar personajele feminine ale Hortensiei Papadat-Bengescu, privite din , anihilatoare, devin patetice, coborâte din lumea condiție . din primul realist literaturii , „Ciocoii vechi noi” lui Nicolae Filimon, omul umil de la început rămâne la fel de mizer final, nereușind scape din orizontul mărunt lumii nici prin mărire prin avere.
Cum spunea René Wellek, există un realism etern, care implică problemă epistemologica a relației dintre artă și realitate. Dacă există ceva mai neplăcut, mai rău în lume, atunci el este descris de tușă groasă a realismului, care aneantizează aspirațiile și închide porțile unei evadări salvatoare, unde totul e realizabil și visul devine „realitate”.
Realismul lui Slavici este unul de tip special, „poporal”, constând în prezentarea satului ardelean și a lumii acestuia. Nuvelele vorbesc despre localități rurale aflate în stadiul „preindustrializarii”, de personaje avide de bani, care încearcă să dobândească avere atât timp cât viață le permite. Lica este un astfel de personaj, deși situat în ierarhia banului ceva mai sus, în timp ce Ghiță este numai o slugă a lui, o unealtă, care încearcă să se răzbune, să se răzvrătească, dar nu reușește, pierind în acest proces. Personajele sunt, în motivația lor interioară, destul de simple, surprinse în câteva acțiuni definitorii: Ghiță în aceea de a face bani, Ana într-o confuză criză erotică, Lica în intenția de a domină și de a deveni cât mai bogat, prin afaceri necurate, chiar prin crime, prin efectele înrobitoare ale pulsiunilor, existențe la mai toate „caracterele” presamanatoriste.

Curentul își definește sfera de influență prin relație cu cele două noțiuni cu care este întotdeauna pus în contact: real și realitate. Primul termen este înțeles ca „fapt” adevărat sau care la un moment dat s-a întâmplat sau este posibil să se întâmple; este structurat după un model deja existent, nefiind pe de-a-ntregul imaginat. Cel de-al doilea termen se referă la mediul în care trăiesc și se consumă indivizi, un cadrul viu, adevărat. Prin urmare scriitorii reflectă în operele lor o trăire, un eveniment luat din cotidian căruia îi conferă o anumită coloratură, proprie structurii lor interne. Intervine rolul obiectivității; scriitorul reușește să nu își facă simțită prezența, permițând faptelor, personajelor să se explice. Prin urmare sunt redate conflicte și situații de viață care permit introducerea tipologiilor umane, reprezentative pentru unanumit mediu. Nu putem afirma că realismul a descoperit tipul literar, dar putem afirma că i-a dat consistenta. Eroii sunt cei care însumează cele mai multe date despre concepția autorului, iar cele secundare pot fi interpretate ca argumente în favoarea celor prezentate; ele vin să ilustreze credibil o anumită conexiune între diferite caractere sau fapte. Dispar astfel personajele excepționale, locul fiindu-le luat de tipuri umane reprezentative pentru viața societății. Totul se învârte în jurul și sub bagheta vieții sociale, individul este văzut ca produs al mediului în care trăiește. Este scos în evidență întregul mecanism social punând în centru omul simplu care încearcăsă-și transforme destinul sau să și-l înțeleagă. Romanul realist este considerat a oferi cititorului abilitatea de a se identifica voinței ce pune în mișcare istoria, consideră R.M. Albérès. Principiul de bază al curentului realist rămâne mimetismul, un principiu estetic (mimesis), dezvoltat mai ales în antichitate, de origine platoniciană și aristoteliană, potrivit căruia arta este imitarea realului.Termenului i s-au asociat două direcții principale: imitație și reprezentare artistică, ambele referindu-se la o lume a oamenilor care sunt capabili de a reda un real, de a reface o legătură între material (Realitate) și reprezentarea artistică (Arta). Acesta este înțeles ca zugrăvire a „concretului” ,un proces prin care se vor reda aceleași caracteristici ca ale originalului. Erich Auerbach se ocupă pe larg de conceptul de mimesis, supunând analizei literare doar texte din literatura occidentală. El vede în acesta contopirea dintre cotidian și seriosul tragic, urmărind modificările suferite de tendința de separare a stilurilor (distanța dintre tragic și sublim derealism, redus la elementul realist), începând cu Antichitatea greco-latină și terminând cu începutulcurentului modernist. Concepția lui derivă din cea aristoteliană, dar depărtându-se în egală măsurăde aceasta. Mimesisul reprezintă pentru el îmbinarea elementului cotidian, banal cu un stil „înalt” alscriiturii și o perspectivă „istorică” asupra evenimentelor. El înțelege prin aceasta o lume vie, în mișcare în care să se evidențieze imaginile vieții cotidiene prezentate serios, cu problemele ei umane și sociale sau chiar cu conflictele ei tragice. Literatura realistă este văzută ca acea formă de literatură care nu consideră că există subiecte nedemne de a fi zugrăvite în paginile unei opere, iar elementul realist reușește să șteargă granițele dintre stilul înalt, sobru și cel umil, conferind faptelor și trăirilor de zi cu zi seriozitate în analiza lor.Realismul este inițial văzut ca o manifestare de protest împotriva „corupției” întregi isocietăți. Încercarea de redare succintă a celor patru tehnici realiste (stendhaliană, balzaciană,flaubertiană și cea a lui Zola) folosește însumării trăsăturilor de bază ale realismului canonic.Beylismul aduce în prim plan scriitorul-observator, preocupat de exactitatea faptelor prezentate și de redarea precisă, fără echivoc a trăirilor personajelor.Balzacianismul este echivalent cu fresca socială de mari dimensiuni – interesul pentru situații, caractere, interioare, mentalitate etc., pentru elementul care să redea culoare unui anumit mediu dintr-o anumită perioadă fixată cu precizie înIstorie. „Bovarismul” poate fi apropiat de tendința artă pentru artă, tehnica experimentului delaborator; tot ceea ce ar „deranja” faptul observat este înlăturat. Individul flaubertian are abilitateade a se metamorfoza sub imboldul unui entuziasm înțeles ca necesitate vitală. Vrea să atingă perfecțiunea modelului, dar în timpul procesului de transformare uită adevărata realitatea prin„stăpânirea” inexactă a adevărului.

 Naturalismul scoate în evidențămecanismul destinului oribil șifatalitatea implacabilă,radicalizând principiile estetice ale „realismului canonic” în direcția reprezentării aspectelor dure,brutale ale vieții. Tehnica lui Zola redă încercarea de studiere a comportamentului uman pentru a înțelege individul în toată complexitatea lui. Este o lume în care nevoia de supraviețuire primează,restul nu există. Societatea zugrăvită stă sub impulsul zvâcnirilor dureroase ale existenței, iarefortul indivizilor de a răbda loviturile destinului, scoate la lumină un puternic joc tragic.Cele patru tehnici realiste însumează caracteristicile esențiale ale realismului canonic, așacum apare și se dezvoltă în Franța. În plan universal nu se poate vorbi de nicio literatură națională care să nu fi simțit influența acestora; procesul de apariție și evoluție stând sub puternica influențăa specificului național. Realismul ajunge să treacă dincolo de ideea de mimesis pur – simpla funcție de reproducere a unei anumite realități dintr-o anumită perioadă determinată istoric, lare-interpretarea datelor reale, proces în cadrul căruia o realitate se transformă în varii realități,pornind de la eveniment, nu ajungând la el, precum în tehnica realismului canonic. Romanul realista renunțat la firul narativ simplu, adoptând metoda observației, a analizei, astfel că personajele devin tot mai veridice. Constanta rămâne scriitorul: el este stăpânul absolut al universului conținutîn paginile cărții sale. Amănuntul se transformă într-o piesă esențială; fie amănuntul cotidian,precum în cazul lui Balzac, Flaubert, fie cel psihologic, precum la Dostoievski sau cel mitic, cazul lui Hardy etc. În acest context se trece de la intriga amoroasă la cea socială, a banalei existențe cotidiene, axându-se pe un tip de personaj al cărui portret este conceput în termenii unei biografii,un inventar de trăsături fizice și psihice, la care se tot revine pe parcursul istorisirii.

Victorianismul este înțeles ca imagine a realismului britanic, aducând în același plan scriitori care prezintă secvențe de viață specifice secolului al XIX-lea de pe teritoriul Angliei. Dickens redă „poza” copilului universal abandonat în voia sorții, dar care în final reușește să își păstreze inocența,bunătatea și încrederea în oameni. Un Oliver sau un Pip par a fi fost ursiți să găsească sau, poate mai corect, să fie găsiți de un ajutor tocmai în momentul în care sunt de punctul de a se pierde. Nu voința puternică și încrederea în sine îi mențin în limitele bunului, ci mai de grabă agenții destinului. Pip este„salvat” la timp de mărturisirea deținutului, de ajutorul dat de domnișoara Havisham, de Magwitch, de Herbert și în final poate chiar de întâlnirea cu Estella. Și în cazul lui Oliver schema este aproape aceeași, dar salvările sunt de două tipuri: salvarea de la moarte șisalvarea de la o viață josnică. Thackeray dă viață unui puternic Julien Sorel feminin; Becky Sharpeste imaginea arivistului care se folosește de orice pentru a urca în ierarhia socială. Este un scriitor acid care mânuiește cu abilitate microcosmosul personajelor sale, al cărui centru îl reprezintă snobismul, parvenitismul, dorința de a fi la adăpostul unui blazon. Surorile Bronte sunt cele care aduc în prim plan personaje feminine pline de forță și hotărâre. Se poate vorbi de eroine care cresc cu fiecare pagină a romanului, de cele mai multe ori reușind să-și învingă soarta potrivnică (Jane Eyre) sau se prefac că nu înțeleg jocurile destinului, pentru ca în final să fie zdrobite de acesta (La răscruce de vânturi). La Emily Bronte apar primele încercări de disimulare a omniscienței, prin intervenirea direct în text ca personaj secundar (La răscruce de vânturi). Charlotte Bronte construiește un personaj-narator care se pierde în decorul în care se mișcă. Jane Eyre este un produs la goticului pension unde își desăvârșește educația; scoasă din acest mediu, va deveni o cenușie pată de culoare la Thornfield Manor sau la Marsh's End. Thomas Hardy aduce în scenă personaje apropiate de cele ale tragediei antice prin plasarea sub semnul destinului implacabil și al fatalității.El reușește să pună caracterul pe fundalul unui anumit mediu, pentru ca în cele din urmă reflectorul să fie ținut pe structura internă a eroului.Realismul cu care Hardy redă imaginea dură a vieții clasei de jos a societății engleze, transformă opera într-o critică la adresa acesteia, dar mai ales la ideea depuritate a femeii britanice. Asemeni lui Flaubert, pare îndrăgostit de eroina sa. În ciuda permanentelor căderi, scriitorul nu renunță la imaginea femeii pure, reușind în final să o reabiliteze în fața cititorilor și să o transforme într-o femeie care are puterea de a se ridica împotriva jocurilor sorții, chiar dacă învinsă. Oscar Wilde zugrăvește și secvențe de viață veritabilă, dură și asupritoarecu cei mai puțin norocoși.Prințul fericit este o scriere de o extraordinară încărcătură, având casupra-personaj generozitate și mărinimia. Urmând tradiția realistă, Wilde reușește în puținele paginiale poveștii să dea viață unor tipuri și să zugrăvească în culori sumbre tabloul societății sfârșitului epocii victoriene. Zborul Rândunelului aduce în fața cititorului tabloul viu al abundenței de petărâmul celor bogați și imaginea mohorâtă a lumii săracilor.Sorin Alexandrescu vorbește în cazul lui Henry James de un victorianism american, o prelungire a victorianismului britanic și, implicit, a celui canonic european. În acest caz realismul echivalează cu încercarea de a renunța la canon, la tendința de a se apleca asupra vieții cotidiene prin prisma detaliului, a veridicității faptului reprodus sau a biografiei sociale a personajului. Se desprinde atât de modelele europene (Dickens, Thackeray), dar și de cele americane (Crane). Subinfluența curentului estetizant (pictorii prerafaeliți, Wilde) devine adeptul superiorității artei asupra realului, luându-l ca reper pe Flaubert.În ultimii ani ai secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea apare o nouă tendință în cadrul realismului:realismul social, care va analiza cu ochi critici tabloul vieții sociale.

Realitățile naționale îl transformă, uneori, tot într-o formă de protest; la fel ca și naturaliștii, sunt interesați de mizeria socială, dar fără a pune accentul pe trăirile interioare ale individului, ci pe cele sociale, și fără a o reda „științific”. În cadrul acestui tip de realism cu înclinații spre social se poate vorbi de romanul care are în centru problema pământului, dar căruia îi lipsește sentimentul de condamnare a neajunsurilor sociale. Structura, personajul, conflictul și construcția sunt pur realiste,dar supratema este redarea zbuciumului individului prins de mrejele „dragostei” de pământ (L.Rebreanu –Ion,Răscoala, N. Filimon –Ciocoii vechi și noi etc.) Un realism social în adevăratul sens al cuvântului se conturează în Rusia; literatura devine un instrument puternic de propagandă politică și socială, iar problemele individului sunt urmărite încadrul existenței colectivității. Scriitorii refuză arta care portretizează destinul individual, ei dorescsă redea tabloul amplu al proceselor sociale în care ființa umană este instrumentul dezvoltării societății. Influența istoriei este mult mai puternică, individul va sta sub semnul progresului social.Stilul acestor construcții romanești este simplu, coerent, iar tehnica, una liniară.Maxim Gorki este scriitorul și dramaturgul rus a cărui operă stă la baza realismului socialist.Acesta îmbină realismul tradițional cu elemente de patos revoluționar și simbolul individului stăpânpe propriul destin, cu reminiscențe ale romantismului. Construcțiile sale epice redau muncitorul proletar, burghezul rus, dar și lumea celor plasați la periferia societății. Deși articolele sale scot înevidență un teoretician riguros al realismului socialist, în nuvele, ideile despre noua ordine socială sunt mai mult intuite, decât redate. Târgușoru lui Okurov are un început tipic balzacian, fixare cu exactitate a cadrului în context geografic și social, iar firul narativ, redat în ritmul tipic al oamenilor pe care îi aduce în scenă. Nu momentul cronologic este important, ci tabloul vieții omului simplu, al„cărămizii” de la baza întregii construcții a statului.

Realismul magic delimitează un fel de realitate în care magicul apare într-un mod natural și care reușește să șteargă granița dintre ceea ce pare real și ceea ce pare magic. Devine o formă de reprezentare a gândurilor ascunse, încercare de a sfida limitele cotidianului, de apropiere de absolut. Acesta realizează o unitate a contrariilor: viață și moarte, trecut precolonial și prezent postindustrial. Sintetizează două perspective, care în modobișnuit sunt antagonice: perspectiva rațională asupra realității și acceptarea supranaturalului carealitate prozaică. Descrierile realiste se împletesc cu elemente fantastice și onirice, cu motive dinmituri și din basme. Lumea conturată parcă ad-hoc de J.L. Borges este una în care magicul e coborât la dimensiunea de fapt banal, dar căruia cititorul reușește să-i confere și să-i înțeleagă adevărata esență prin re-lectură. Fiecare pagină invită cititorul să formuleze variate ipoteze,explicația „exactă” a faptului ieșit din comun este trecută sub tăcere. De o astfel de tendință putem vorbi și în cazul lui Eliade sau Voiculescu. Cei doi scriitori români reușesc să imprime realismului magic trăsături specifice spațiului și credințelor populare românești, îmbinând tehnicile narative moderne cu teme și motive preluate din mit și basm. Inevitabil, magicul lui Borges este diferit de al acestora. Suspansul și posibilitatea de reinterpretare prin relectură este anulată la cei doi, dar confruntarea dintre două forțe total opuse (necunoscutul, ascunsul vs. obișnuitul,cunoscutul – Borges, sacru vs. profan – Eliade, natural vs. ezoterism – Voiculescu) este evidentă la fiecare. Includerea lui Eliade și a lui Voiculescu (prin proză) în cadrul realismului magic este susținută de integrarea faptului fantastic în logica sistemului cotidian, de ruperea echilibrului șiapariția posibilității existenței concrete a unui altceva înțeles ca forță ascunsă a gândirii profane,comune, care se relevă doar într-un anumit context și de cele mai multe ori ca aventură inițiatică.Prețul plătit este totala abandonare a ființei participante în aventură și conștientizarea scurtei întâlniri cu „absolutul”.

Un alt termen întâlnit în critica de specialitate este realismul fantastic (amplasarea fantasticului în inima realului). Acesta subliniază faptul ce nu poate exista în realitate, ce ține de lumea „cealaltă” și trece dincolo de logica gândirii. Universul este pus sub semnul întrebării. Pentru aceeași realitate literară Tzvetan Todorov utilizează termenul de fantastic.Realismul psihologic pune accentul pe structura internă a personajului pe motivele și forțele„spirituale” care duc spre o anumită acțiune. Pasiunile sunt instrumentele predilecte de declanșare a conflictului central; realitatea este interpretată prin prisma structurii sufletești a personajului central.Henry James este considerat a fi veriga de legătură dintre proza sfârșitului de secolul XIX și cea de început de secol XX. El renunță la descrierile pitorești sau prezentarea balzaciană, lumina reflectorului căzând pe experiența personală. Trece dincolo de poza personajelor dickensiene îmbinând cele patru caracteristici necesare adevăratului scriitor: observația, umorul, meditația și superioritatea intelectuală pentru a pătrunde dincolo de suprafața lucrurilor, dar neajungând la straturile analizate de Joyce, Woolf sau Proust – rămâne în sfera romanului obiectiv de intuiție psihologică și problematică adâncă. Aduce în prim plan personajul internațional, care calcă barierele spațiale și culturale pentru a experimenta noul. Mirajul american al frontierei este depășit.Daisy Miller, nuvela care i-a adus succesul internațional, este un text reprezentativ pentru principiile realismului psihologic jamesian.

Deși realist prin excelență, Dostoievski nu zugrăvește cadre din viața banală a cotidianului,aspectul sociologic balzacian este inexistent. La fel ca și James, este înclinat să reliefeze relația,ciocnirea individului cu Existența, trecerea dincolo de straturile de suprafață ale psihicului uman.Prin suferință și libertate, reușește să transforme drama personajelor sale în adevărate tragedii,oglinda focalizatoare relevând conștiința dedublării, de unde și eticheta de realism tragic. Pentru a ilustra acest principiu Dostoievski îl determină pe Raskolnikov să comită o crimă și apoi s-o ispășească prin suferință. Sonia îl influențează să-și mărturisească fapta și îl însoțește în Siberia cu convingerea că va reuși să-l conducă spre regenerarea morală, pentru a dobândi un sens mai înalt și mai pur al existenței. Ideea regenerării morale prin suferință stă și la baza Fraților Karamazov;patricidul comis de Smerdeakov face să se răsfrângă vinovăția și asupra lui Dimitri și a lui Ivan.Numai prin asumarea vinovăției și a suferinței își va putea câștiga Dimitri liniștea sufletească.Romancierul face să se producă o criză în conștiința personajelor sale prin deschiderea unui orizont demonic al libertății. Libertatea finală a lui Raskolnikov constă în recunoașterea ereziei primei forme a libertății, iar cea a lui Ivan Karamazov, în încercarea de a schimba soarta lui Dimitri, prin mărturia adusă în ultima clipă.Tot de un realism tragic se poate vorbi și în cazul lui Th. Hardy. Tess și Jude stau sub semnul destinului implacabil; jocurile sorții fac imposibilă răscumpărarea trecutului. Spre deosebire de Raskolnikov care primește o a doua șansă, tânăra „descendentă a familiei d’Urberville” este anihilată. Apropiat de ideea dostoievskiană a redescoperirii divinității prin acceptul dat iubirii totale,necondiționate este și personajul rebrenian Apostol Bologa. Asemeni marilor eroii ai realismului psihologic are certitudinea alegerii „drepte”. Incertitudinile provocate de cultul datoriei sunt spulberate de acceptul dat luminii. Alegoria reflectorului echivalează cu pogorârea harului. 

Deși prinse între cei doi centri ai puterii culturale, literaturile țărilor balcanice au învățat săprimească influențe din ambele părți pentru a-și dezvolta specificul național. Referirea este centrată pe literatura română, datorită necunoașterii aprofundate a celorlalte. Călinescu utilizează tehnica balzaciană, dar unele dintre personajele sale ies din coordonatele „tipurilor” (Felix, Ioanide, chiar și Otilia), Liviu Rebreanu ia atât din tehnicile franceze (Stendhal, Zola), dar și din cele rusești (Cehov,Dostoievski). Literaturile minore reușesc cu o întârziere de câteva zeci de ani să pășească pe drumul deschis de literaturile majore, existând dorința de a prinde din urmă „canonul”, de a deveni parte aacestuia – o luptă care a permis în timp afirmarea unor nume în circuitul universal: Emil Cioran,Mircea Eliade, Eugen Ionesco, Tristan Tzara etc.Situația literaturii române este din acest punct de vedere asemănătoare cu a celorlalte literaturi minore ale Balcanilor – cehă, poloneză, maghiară, bulgară etc., ale căror vârfuri (Kafka,Kundera) au atras atenția „marilor puteri literare” asupra literaturilor naționale. Sincronizarea cutendințele definitorii ale marii literaturii începe să se facă simțită abia în secolul al XX-lea.Internaționalitatea, cum o numea M. Călinescu, devine o premisă abia în epoca modernă.

Bibliografie:

R.M. Albérès, Istoria romanului modern, ELU, București, 1968.

L. Șăineanu, Dicționar universal al limbii române, Ed. Litera, Chișinău, 1998.

E. Auerbach, Reprezentarea realității în literatura occidentală, Mimesis, Ed. Polirom, Iași, 2000.

E. Auerbach, Reprezentarea realității în literatura occidentală, Mimesis, Ed. Polirom, Iași, 2000.

S.Alexandrescu,Henry James sau poezia enigmei, prefață la H. James,Daisy Miller, Ed. pt. Lit., Buc., 1968.

L. Pauwels, J. Bergier , Dimineața magicienilor, Ed. Nemira, București, 2000.

T. Todorov,Introducere în literatura fantastică, Ed. Univers, București, 1973.

J. Auchard, The Portable Henry James, Penguin Classics, Penguin Group, 2004.

Grigorescu Dan; Alexandrescu Sorin, Romanul realist în secolul al XIX-lea, Editura Enciclopedică română, București ,1971.

Iliescu Adriana , Proza realistă în secolul al XIX-lea,Editura Minerva, București , 1978.

Săndulescu Alexandru; Duță Marcel.; Mitescu Adriana Conceptul de realism în literatura română. Idei și studii literare, Editura Eminescu, București, 1974.

M. Gorki,Târgușorul Okurov în Opere, vol. IX, Editura Cartea rusă, București, 1958.

B.Chanady,Magical Realism and The Fantastic: Resolved Versus Unresolved Antinomy, New York and London:Garland Publishing, 1985.