Publicistica Lui Miron Radu Parachivescu

Studiu de caz: publicistica lui

Miron Radu Paraschivescu

CUPRINS

CAPITOLUL I

TEMA DE CERCETARE

1. Prezentarea temei

2. Motivația alegerii temei

CAPITOLUL II

INSPECTAREA LITERATURII DE SPECIALITATE

1. Paraschivescu și Cânticele țigănești

2. Paraschivescu și comunismul

3. Paraschivescu și Jurnalul unui cobai

4. Paraschivescu – șlefuitorul de talente

CAPITOLUL III

STUDIU DE CAZ:

PUBLICISTICA LUI MIRON RADU PARASCHIVESCU17

1. Ipoteze de cercetare

2. Metodologie

2.1. Publicistica lui Miron Radu Parschivescu

2.2. Inspectarea presei

3. Analiza de conținut a articolelor

3.1. Începuturi romanțate

3.1.2. unu

3.1.4. Era nouă.

3.1.5. Țară Nouă

3.2. Presa după 1944

3.2.1. Scânteia

3.3. Presa după 1960

3.3.1. Contemporanul

3.3.2. Steaua

3.3.3. Ramuri

3.3.4 Gazeta literară

3.3.5. Viața românească

3.3.6. Teatrul

3.4. Presa la moartea sa

3.5. Sunt prevestirea și (uneori) ecoul: apariția în după moartea sa

4. Miron Radu Paraschivescu versus Arghezi

5. Interviu

6. Analiza datelor

7. Concluzii

8. Bibliografie

9. Anexe

CAPITOLUL I

TEMA DE CERCETARE

Prezentarea temei

“Aice s-au dus cu jale / și în tihnă se albesc

oasele domniei-sale / de Miron Paraschivesc,

ce au fost trecut pe lume / ca să dea la toate nume.

Astăzi una cu țărâna / de iubire n-are știre

și un vreasc îi este mâna / care scrie asta știre.

Când zâmbiți din întâmplare / întorcând aceste foi,

domnișori și domnișoare, / va zîmbi și el cu voi.”

Miron Radu Paraschivescu (1911-1971) este “astăzi una cu țărâna” așa cum stă scris în epitaful lăsat de el, dar amintirea sa va duinui pentru veșnicie. Am început să citesc dintr-o întâmplare, fericită de altfel, despre M.R.P. (astfel se pare că îi spuneau prietenii), dar nu pot “zâmbi din întâmplare” acum când știu atât de multe lucruri despre el. Sunt sigură că acest epitaf a fost scris ca un blestem asemenea celor din Cânticele țigănești și ca urmare, sufletul “de Miron Paraschivesc” trăiește și zâmbește de fiecare dată când este amintit sau citit.

Poate părea ciudat faptul că am început cercetarea de față amintind de sfârșitul vieții sale, însă capitolele din viața lui M.R.P. sunt atât de diferite și de contradictorii încât se pot citi și separat, și aleatoriu, urmând sau nu regula citirii de la cap la coadă. Viața boemului scriitor mi se pare că se potrivește perfect cuvintelor cu care Eliade (deși nu tocmai agreat de autorul Cânticelor țigănești) își încheie Solilocviile: “nu are nici început, nici sfârșit. Putea începe foarte bine de la ultima pagină. Putea începe oriunde. Căci, asemeni unei gândiri solilocvii – nu probează nimic, nu dărâmă nimic și, mai ales, nu epuizează nimic.”

Motivația alegerii temei

Miron Radu Paraschivescu a jucat un rol foarte important pentru cultura românească de după război. Cu toate acestea numele său este tot mai puțin aminti, iar pentru unii tineri rămâne un necunoascut deoarece nu mai este de ceva vreme inclus în manualele școlare. Nici eu nu știam foarte multe despre el până acum doi ani când am primit de la unchiul meu, un volum de poezii, scris chiar de el, intitulat Poezie pentru statui. După cum sugerează titlul, sunt închinate poezii unor personalități ale liricii românești precum: Heliade Rădulescu, Anton Pann, Andrei Mureșanu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski, George Coșbuc, Tudor Arghezi, George Topârceanu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Adrian Păunescu. Printre toate aceste nume dau și de cel al lui Miron Radu Paraschivescu, de care până atunci știam foarte puține, dar nicidecum faptul că are o atât de mare importanță.

Poezia „De la Miron Radu Paraschivescu” ( „Da, omule, Maestre!/ Ascultă la ce-ți spun:/ Tu ești o îmbinare/ De straniu și comun.// Și-această mare zestre/ Ți-a fost cumva, nu știu,/ Spălată-n apă vie/ Uscată-ntr-un pustiu.// Când drumurile vieții/ Te-adună la un loc/ Ești stea pe bolta lumii/ Sau lut fără noroc.”) nu a făcut altceva decât să îmi stârnească o foarte mare curiozitate, care m-a dus la tema de față, mai ales că s-au făcut studii asupra volumelor publicate, asupra vieții sale private, dar nu a atacat nimeni problema publicisticii sale decât într-un mod superficial.

Contestat și admirat deopotrivă, M.R.P. a fost o îmbinare a contradicțiilor, o împletire unică și armonioasă de calm și impulsivitate, „de straniu și comun”2, de dăruire și egoism, de iubire și ură, toate trăite uneori în echilibru, dar de cele mai multe ori in extremis. Aceste trăiri s-au datorat căutării sale neîncetate de a-și găsi un rost în această lume, alergând necontenit pentru a găsi iubirea față de sine, față de regimul impus, față de creația artistică și mai ales față de femei, dar cu toate acestea mărturisește dezamăgit în ultimele clipe ale vieții că “de iubire n-are știre”. A căutat iubirea pretutindeni și poate firea sa nestatornică, pe care nu a reușit, dar poate nici nu a încercat să o domolească, l-a împins să încerce multe (desen, pictură, poezie, roman, teatru, jurnalism) însă cu prețul risipei de energie, fapt pentru care este considerat de unii critici ca fiind un mediocru din punct de vedere artistic.

În memoria cunoscătorilor de literatură, a rămas pe de o parte îndrăgit, pentru faptul că a scris volumul de poezii Cântice țigănești, iar pe de alta aspru contestat pentru faptul că a participat la complotul împotriva lui Tudor Arghezi, scriind articole virulente în presa vremii.

Ei bine, deși credea că “articolul de gazetă nu trăiește decât o zi” (6 martie 1940), a lăsat în urmă destul de multe articole, răspândite în numeroase publicații, care au fost ocolite de către cei care i-au studiat scrierile. Deși scrie că paginile din Jurnal sunt cele care îl reprezintă, nu neagă nimic din ce a scris la gazetă și nici nu dă alte justificări. Consider că articolele din ziare vor ajuta la dezvăluire unei alte laturi a personalității atâț de complexe a celui care a fost Miron Radu Paraschivescu, sau cel puțin vor aduce, poate, unele justificări cu privire la atitudinea lui din acea vreme.

Un alt motiv care m-a determinat să încep cercetarea de față, nu are legătură cu Paraschivescu, ci cu plăcerea și bucuria pe care o am când răsfoiesc periodicele vechi. Mai mult decât atât, faptul că M.R.P. a scris cu precădere în revistele sau ziarele cu tematică literară și culturală, latură care mă atrage deasemenea în mod special, m-a determinat o dată în plus să pornesc în această cercetare. Bineînțeles că nu aveam să știu de la bun început ce mă așteaptă, adică ore și zile în șir de căutări în bibliotecă deoarece și-a „risipit”, ca să spun așa, foarte tare munca de gazetar. Iar când spun risipit aveam să realizez că apar doar unul sau două articole într-o publicație. Aici avea de fapt să stea farmecul; bucuria mea era mai mare când, după ore de căutare, ajunsă la punctul în care îmi pierdeam speranța că voi mai găsi un articol, apărea parcă din senin. Chiar dacă am abordat într-un mod foarte serios cercetarea prezentă, uneori mi s-a părut ca un joc de-a v-ați ascunselea prin paginile gazetelor îngălbenite de vreme.

Un fapt este cert: aceste pagini vor oglindi în cea mai mare parte gazetarul Miron Radu Paraschivescu. Ele vor reprezenta piesa de puzzle care lipsea pentru a oglindi personalitatea atât de complexă a acestui „spirit creol”.

Cu speranța că voi readuce în amintirea altora numele lui Miron Radu Paraschivescu și că voi mai lămuri, poate, unele păreri despre el și scrisul lui, am început așadar acest studiu.

‹›

CAPITOLUL II

INSPECTAREA LITERATURII DE SPECIALITATE

Paraschivescu și Cânticele țigănești

Critica și istoria literară îl prezintă pe Miron Radu Paraschivescu drept poetul cel mai plin de surprize, un boem subțire printre cărți și un intelectual de rasă. „Revoluționar și umanist, polemic și sarcastic, whitmanian în sentimente și forme, exultant și jubilativ, M.R.P. este unul din cei mai importanți reprezentanți ai lirismului patetic declarativ, hiperbolic.”

A rămas pentru veșnicie în sufletele celor care încă îi dedică poezii sau a celor care îi cântă și îi ascultă Cânticele țigănești, apărute inițial în anul 1941. Despre acestea, deși se știe că sunt inspirate din Romancero gitan de Federico Garcia Lorca, s-a spus ba că sunt o “traducere infidelă” a operei lui Lorca, ba că “impresia liricã e, în Cântice țigănești, excepționalã și totuși, la un examen oricât de sumar, câteva balade se dovedesc a fi preluate, și nu o dată, cuvânt cu cuvânt” din volumul amintit, sau chiar că ar fi „ca niște icoane pe sticlă, suav picturale, în culori vii”. Cert este că a reabilitat o lume și o etnie care îi poate fi recunoscătoare, interpretându-i cântecele.

Născut în zodia Balanței, în 2 octombrie 1911 și astfel aflat sub influența planetei Venus, este sortit unei permanente căutari atât pe plan sentimental cât și profesional, dar idealismul prin care vede viața îi ridică uneori probleme. Înzestrat cu excelente abilități de comunicare, simte nevoia să lege prietenii și să socializeze. Romantic prin definiție, cu un șarm nativ, atrage cu ușurință femeile în jurul său, neezitând a renunța la o iubire veche pentru alta nouă, pasională, care-i stârnește noi sentimente. Ajunge astfel în situația de a fi avut cinci neveste și nenumărate amante.

„Cânticele țigănești au devenit un simbol; a elogia pe țigani și a le descifra tragismul creației lor însemna, raportând lucrurile la atmosfera timpului, și toată activitatea autorului, o atitudine de rezistență, de protest la dresa fascismului. (…) în acest context de literatură de război, Miron Radu Paraschivescu venea cu un album sentimental și sentimentalizat, în aparență inofensiv, dar plin de implicații și sensuri pentru faza imediat ulterioară a literaturii noastre.”

Paraschivescu și comunismul

Paraschivescu era adept al ideologiei de stânga, comuniste. Deși fervent susținător, nu a făcut niciodată parte din Partidul Comunist Român. Vedea însă posibilitățile acestuia de a realiza o mare familie, iar el de acest lucru avea nevoie având în vedere faptul că tatăl său era mai mult plecat de acasă, iar mama lui era destul de severă cu el. Culmea acestea au fost ingredientele perfecte care l-au determinat să se afunde în literatură tocmai pentru a-și crea o altă realitate, nu atât de crudă precum o simțea Mironuci.

Scriitorul Dumitru Țepeneag într-un interviu acordat lui Ghinea Nouraș Cristian cu doar câțiva ani în urmă, mărturisește: „Miron Radu Paraschivescu sau M.R.P. cum îi spuneam noi, (…) a făcut parte dintre cei 700-1000 de comuniști ilegaliști, primul lui conflict cu partidul survenind după pactul Ribentropp-Molotov, în 1938. El avea un statut destul de ambiguu: pe de o parte, având relații cu Gogu Rădulescu el se simțea protejat, apoi, la rândul lui, îi proteja și pe oameni ca mine, aflați în opoziție cu linia măcar literară a regimului. M.R.P. a avut și ceva antecedente medicale, fiind internat la spitalul de nebuni prin anii 50, poate că asta l-a ajutat să treacă prin această perioadă în care el a fost ambiguu, asta e realitatea. Așa a putut să ne ajute și pe noi, făcându-ne loc în Povestea vorbei, suplimentul revistei Ramuri, supliment care a durat nouă luni”.

Deși protejat, nu a scăpat de urmărirea securiștilor și de un dosar. Astfel, apare că: „Dat în urmărire și verificare de către Direcția 3, serviciul 7, biroul 2 (dosar de verificare 4952, constituit ca fond sub nr. 67989, vol. 1 – Anonimul și vol. 2 – Văleanu), Miron Radu Paraschivescu a fost, în ultimii aproximativ douăzeci de ani, un om urmărit cu toate mijloacele, 24 de ore din 24. Urmărirea încetă definitiv abia în 1970, când, bolnav de o boală incurabilă, poetul nu mai era un posibil ‹‹pericol public››. Încă din 1954 Miron Radu Paraschivescu a fost semnalat cu manifestări violent dușmănoase la adresa regimului nostru și a Uniunii Sovietice.”

Miron Radu Paraschivescu crede foarte tare în idealul lui communist, mai ales că admira o serie de poeți recunoscuți la nivel mondial care fac aparțin acestui crez politic, însă cu timpul resta e realitatea. Așa a putut să ne ajute și pe noi, făcându-ne loc în Povestea vorbei, suplimentul revistei Ramuri, supliment care a durat nouă luni”.

Deși protejat, nu a scăpat de urmărirea securiștilor și de un dosar. Astfel, apare că: „Dat în urmărire și verificare de către Direcția 3, serviciul 7, biroul 2 (dosar de verificare 4952, constituit ca fond sub nr. 67989, vol. 1 – Anonimul și vol. 2 – Văleanu), Miron Radu Paraschivescu a fost, în ultimii aproximativ douăzeci de ani, un om urmărit cu toate mijloacele, 24 de ore din 24. Urmărirea încetă definitiv abia în 1970, când, bolnav de o boală incurabilă, poetul nu mai era un posibil ‹‹pericol public››. Încă din 1954 Miron Radu Paraschivescu a fost semnalat cu manifestări violent dușmănoase la adresa regimului nostru și a Uniunii Sovietice.”

Miron Radu Paraschivescu crede foarte tare în idealul lui communist, mai ales că admira o serie de poeți recunoscuți la nivel mondial care fac aparțin acestui crez politic, însă cu timpul realizează faptul că teoria nu are absolut nicio legătură cu practica. Ajunge așadar, spre sfârșitul vieții total dezamăgit de pragmatica lui, de modul defectuos de a-l pune în aplicare, de iresponsabilitatea unor oameni care nu-i onorează așteptările și fac să cadă în derizoriu idei în care crezuse și pentru care militase cândva. Îl admiră pe Petru Dimitriu, în acest context, pentru că „a simțit nevoia să fugă din țară, ceea ce mă face să cred că râvnea la arta adevărată. Și-a dat seama că în țara noastră nu poate trăi decât prostituându-și scrisul”.

“El este un artist al cuvântului – meseria lui ‹‹este legată de limba română›› spune, ‹‹singurul limbaj în care se poate exprima fiind cel literar››, deci în mod fatal circumscris unei sfere naționale de cultură, de aceea el nu-și poate câștiga pâinea decât în țară, unde nu este lăsat să publice tot ce vrea, nici în versuri și nici nu e lăsat să facă gazetărie, pentru care ar avea o mare vocație, considerându-se chiar ‹‹mai mare gazetar decât poet›› (…) Într-o notă nesemnată de vreun ofițer (121/AM/13.XII.1969, aparținând, probabil, unor ‹‹binevoitori›› care-și ofereau serviciile instituției din proprie inițiativă), apare consemnată altă ‹‹vâlvă›› din lumea scriitorilor provocată de ‹‹recentul articol›› publicat de Miron Radu Paraschivescu în România literară, nr. 50, intitulat “Jurnal”. Se pare că fragmentul făcea referire la Mihai Beniuc, atacul fiind motivat de o nemulțumire a lui Miron Radu Paraschivescu față de un articol publicat de primul în Scânteia. Autorul Cânticelor țigănești aduce ‹‹insulte›› atât ziarului Scânteia – fapt deosebit de grav –, cât și lui Beniuc: ‹‹…îl critică pe Mihai Beniuc și cu același prilej aduce insulte ziarului Scânteia și calomniază societatea în care trăim››”.

Deși limitative, aceste note dau o sugestie despre atmosfera încordată, despre tensiuni, despre locul fragil pe care îl ocupa printre scriitori. Traian Iancu – „Miron Radu Paraschivescu își permite să insulte realitatea românească, doar pentru că e conștient că nu va păți nimic”. Ion Lăncrănjan, atacat altădată de Miron Radu Paraschivescu, afirmă că „viața literară a ajuns o mocirlă peste care domnesc oameni ca Miron Radu Paraschivescu”, iar Nedic Lemnaru susține că „Miron Radu Paraschivescu își face mendrele doar pentru că i se îngăduie”.

Horia Stamatu, un scriitor născut în locul atât de drag lui Paraschivescu, Vălenii de Munte, se pare că face și el parte din categoria celor care nu l-a agreat deloc pe autorul Cânticelor țigănești. Mai mult decât adresează cuvinte jignitoare la adresa lui într-o scrisoare pe care o redau mai jos cu litere italice:

31-XII-'74 Dragă domnule Țepeneag,

(…)Dumnezeu să-l ierte, dar acesta (n.m.:Miron Radu Paraschivescu) a fost un penibil chimită, plagiator ordinar, și nici un fel de „erou”, nici al „clandestinității”, nici al „rezistenței la stalinism”. Faptul că noua revista apare cu acest „erou” din România este de-a dreptul întristător. Ȋnainte de-a se odihni întru Domnul scria „Jurnal” și articole la „Luceafărul” și „România literară”. Bineînțeles lucruri mediocre, cu nimic interesante. Odată însă a fost „sublim”, într-un articol în care scria că România este țara lui „Niculae”: Niculae Iorga, Niculae Titulescu și Niculae Ceaușescu. Pe singurul Niculae cu adevărat genial îl uitase: Niculae Bălcescu, lucru normal pentru că acest M. R. P. era de-o crasă incultură în materie de cultură românească. De Iorga nu îi păsa de loc, dar pentru că a fost asasinat de niște descreierați care sunt dați ca exemplu de „fasiști”, Iorga a devenit „mare” la comuniști, dar „Istoria Românilor” nu i se publica. Titulescu e și el „mare” pentru comuniști fiindcă a operat luarea legăturii diplomatice cu Sovietele și în timpul războiului civil din Spania a fost de partea comuniștilor. Iar „Nea Nicu” ce să mai spunem, era la putere! Nici față de ocupația sovietică nici față de ocupația prepușilor din conglomeratul partinic, acest leninist până la lehamete nu a fost nici un fel de „eretic”. Că îi ținea de rău pe culturali și avea pretenții „artistice” nu înseamnă nimic. Ca probă că nici nu i-a făcut nimeni nimic. Dacă era cu adevărat „eretic” îi „făceau”; dar nu i-au facut nimic. Toate „protestele” ș-i le motiva leninist, era un habotnic al „revoluției”, un „pur”, un „ortodox” și condamna pe „ereticii revoluției”. Există prejudecata că adevărul se impune câind oamenii de stânga se arată nemulțumiți. Ca și când oamenii de dreapta nu ar fi avut de la început dreptate! Rușii au venit cu oamenii care au suferit ani de zile în lagăre, au trecut prin tot felul de riscuri și greutăți; iar noi românii venim cu acest mic energumen leninist, periuța lui „Nea Nicu”.

Lămurit asupra prăpastiei dintre iluziile sale din tinerețe și realitatea comunismului la putere, Miron Radu Paraschivescu și-a fixat o linie de conduită, în decembrie 1952 – pe care, într-o măsură importantă, o va și urma, până la sfârșitul existenței sale. Ilie Constantin scrie în 2005 într-un articol publicat în România Literară că scopul lui M.R.P devinse acela de a „colabora cu regimul numai pentru a-mi asigura un minimum vital, și să afișez în rest o independență politică absolută în scrisul meu. Fără să mă preocup nici o clipă dacă ceea ce scriu pentru sertar va lua cândva drumul tipografiei."

Considerat ca fiind un comunist ilegalist încă din 1933, a oscilat între avangardă, poezia pură și cea de influență proletară, a înființat reviste literare nemulțumit doar să activeze ca gazetar și cu toate piedicile a reușit să susțină dezvoltarea tinerelor talente.

Paraschivescu și Jurnalul unui cobai

Miron Radu Parschivescu a ținut un jurnal care a văzut lumina tiparului abia în 1994, adică la mult timp după moartea sa în 1971. Volumul tipărit se referă la perioada 1940 – 1954 și a fost îndelung dezbătut de critici. Ce vreau eu să redau în fragmenetele care urmează se referă strict la însemnările privitoare la munca sa la gazetă. Se observă o oarecare inconstanță între ceea ce face și ceea ce simte, dealtfel, la fel ca în orice domeniu al său.

Încă de la început menționează că: “Tot ce scriu la gazetă este exact ceea ce m-ar oripila să citesc sub semnătura altuia. (…) Conștiința că scriu pentru o zi e dăunătoare scrisului. Dar zi de zi, face o viață sau o parte din viață.” (14 februarie 1940, p. 13-14)

Faptul că este la începutul însemnărilor are avânt, lamentându-se de articolele scriese: “jurnalul meu este, sigur, singurul lucru pe care-l scriu eu, cu adevărat. Între articolele de gazetă (și azi am scris unul, lung și insipid) scrise cu gust de cocleală în gură – ce bune sunt țigăile, în redacție! – singurul lucru care-mi mai rămâne, ca să vorbesc eu, este acest jurnal. (…) Așadar, dacă articolul de gazetă nu trăiește decât o zi, dacă roman nu pot scrie, dacă eseul despre M.I.C. (n. m.: Mateiu Ion Caragiale) e superfluu, dacă ‹‹România noastră›› va fi anacronică, nu-mi rămâne decât jurnalul, ca să fie citit.” (6 martie 1940, p. 19)

Vorbea despre lucruri care se mai petrec până și în zilele noastre, și anume despre „moralitatea unei gazete ‹‹serioase›› (…) nici moralitatea, nici artele nu intrau în socotelile patronilor mei, ci un lucru mult mai simplu și mai practic: interesele gazetei, și veniturile pe care ea le aduce cifrate la mai știu eu câte milioane?…”. (21 martie 1940, p. 41)

Se arată mâhnit de ceea ce trebuie să facă și ce nu poate, din considerente financiare, să refuze: „în corespondența asta de știri, am și voluptatea anonimatului, și facilitatea de-a câștiga bani de pe urma lucrurilor pe care le aflu și care nu-mi aparțin. Pe când un articol, rupt din mine, mi se plătea cu 200 de lei, o știre, care nu e a mea decât în măsura-n care mi-a intrat pe-o ureche și-mi iese pe alta, mi se plătește înzecit. De unde se vede că oamenii pun mai mult preț pe ceea ce e exterior, trecător și netrăit; pe fațadă.” (23 octombrie 1940, p. 77)

Aceleași dezamăgiri sunt resimțite, și ca urmare exprimate, chiar dacă trecuseră câteva luni: „Eu trebuie să-mi scriu, la jurnalul lui Gafencu, săracele mele descoperiri, ca să pot obține banii ce nu-mi ajung pentru chirie și mâncare. Trăiesc sub teroarea implacabilăa unui destin limitat, dar limitat la mai nimic, nu la ceva. Sunt ca un fugar pe un câmp sterp, urmărit de toate groazele, de toate disperările, de fantomele arzătoare ale unei lumi care măblestemă fiindcă n-o cunosc și pe care n-o voi putea cunoaște niciodată, biet Cain al unei Românii de Sodomă. Cum să ajung să spun ceea ce vreau, când nici istoria, nici condițiile mele minime de viață nu mi-o îngăduie? În marginea vieții, ca-n marginea tuturor marilor probleme ale timpului nostru, eu voi fi ceea ce sunt și ceea ce n-aș fi vrut cu niciun preț să rămân: gazetarul.” (14 aprilie 1941, p. 51)

Răbdarea și dedicarea lui pentru a scrie cât se poate de bine și de clar este mărturisită în următorul fragment: „Cum să scriu la gazetă? Șters? Nu. Imposibil. Mi-am dat seama, acum câteva zile când – bolnav, stând în casă – am scris peste 20 de pagini despre Iorga, ca să pot alege șase. Mă aflu la acel stadiu când trebuie să-mi plivesc scrisul, să-l ajustez, nu să-l complic, să-l adaug. Dar este și lucru care pretinde timp, libertate de a munci ca să pot alege. Adică, exact ceea ce nu-mi permite gazetăria.” (26 oct 1941, p.121)

Cenzura! Iată un subiect sensibil care este atins nu fără oarecare durere. Învățăse și el să se adapteze, să scrie într-un anumit fel dacă dorește să fie publicat și totuși cenzurarea mai vine și din alte direcții. „Ieri seară, la gazetă, cu Mircea Grigorescu și Ghiță Roll. (…) Mircea – care s-a aranjat cum știe și cum poate – cu toate regimurile, de la Titulescu la Armand, până la Garda de Fier și Antonescu, vorbește acum de comuniști, cu ‹‹noi››. ‹‹Noi›› în sus, – ‹‹noi›› în jos! Mi-a tăiat, cu dexteritate de măcelar și cu un stilou ca un satâr, pasagii dintr-un articol care, în niciun caz, nu ar fi sărit în ochii cenzurii. (…) omulețul ăsta îmi cenzurează articolele ‹‹cu fiere››. Într-adevăr, el taie pasagiile care sunt mai frumoase – nu mai subversive. (12 ianuarie 1942, p. 130)

Își aduce aminte de începuturile sale la ziar și privește cât de degradant pentru moralitatea lui este munca pe care o desfășoară. Este cuprins de singurărare, de tristețe, de frământări din care se salvează pentru scurt timp gândindu-se la trecut: „în completa rutină și dezagregare în care mă aflu, singurul ax temeinic, singura mea ‹‹credință›› dacă se poate numi așa, este că literatura și scrisul nu valorează nimic față de viață. Sunt conștient totuși că acest nihilism anti-literar se datorește, mai bine de jumătate, mizeriei morale a gazetăriei pe care fac la România liberă. (…) și-mi aduc aminte în schimb, lucruri mult mai reconfortante: Ecoul, de pildă, se mai găsește și azi în casele oamenilor care-i citesc șî recitesc pagina a doua. Treaba mea de acolo a fost cea mai bună din toată activitatea mea de gazetar.” (11 iulie 1945, p. 190-191)

Admite clar, cum dealtfel va admite și în articolele publicate in ziare ca nu poate face diferenta intre politica si scris: „servesc politic prin scrisul meu. Dar nu înțeleg să servesc prin ceea ce simt că dau mai puțin, prin ceea ce scriu fără destulă pasiune. Or, gazetăria nu mai e o pasiune pentru mine. Mă simt solicitat de lucruri mai trainice, mai durabile, care angajează privirea mai departe, – deși, e drept, gazetăria în presa comunistă nu este tot una cu gazetăria de până acum; totuși, eu nu m-am așezat niciodată la masă, – nici la Timpul, nici la Ecoul – să scriu ceva cu care nu m-aș fi solidarizat în clipa aceea pentru toată viața. Sau cel puțin, n-am semnat decât foarte, foarte puține și neînsemnate lucruri în a căror durabilitate să nu cred când le-am scris.” (1 iunie 1947, p. 288-289)

Printre altele, în Jurnalul său, Paraschivescu motivează aderarea lui la comunism „cu toată singurătatea mea, sau poate de aceea, simt o puternică nevoie de a mă dărui. Comunismul, asta a însemnat pentru mine. Serviciul social, la fel.” (6 august 1940, p. 62) Cu câteva luni înainte, mărturisea “nimic nu mi se pare mai grav decât această dictatură asupra sufletelor; nu zic asupra conștiințelor (nici nu știu dacă avem vreuna), dar asupra gustului, asupra firii noastre; tot ce se face azi în România e împotriva firii noastre; e act de voință; voința unui singur om. Se vede că trebuia să avem și noi țarul nostru, Pavelul nostru, nebunul.” (14 martie p. 32)

La finalul vieții aruncă masca slujbașului fidel al regimului, arătându-se așa cum era: ,,dezamăgit și dezgustat'', de acele ,,tâmpenii'' și ,, penibile gogoși comuniste'', care, totuși, recunoștea el, îi asigurau ,,minimul de existență'', fiindcă altfel îl așteptau ,,pușcăria, canalul sau mizeria totală''. Să-l condamnăm pentru fățărnicia sa? Aș zice că da! Dar, în comparație cu Sadoveanu, Arghezi sau Călinescu, Miron Radu Paraschivescu a recunoscut că a trăit în minciună și lașitate, ceea ce aceia n-au făcut.

Paraschivescu – șlefuitorul de talente

Aceeași pasiune, dar și nestatornicie se manifestă și pe latura profesională. Vrea ca totul să se petreacă repede, să se clădească rapid. Nu are răbdare ca semințele creației sale să se dezvolte corespunzător, consideră ca fiind eșec o operă care nu este apreciată cum își dorea el și astfel trece rapid de la o încercare la alta (roman, poezie, teatru, drama), fără a realizeze ceva cu adevărat remarcabil, cu toate că talentul îi permitea dacă e să luăm în considerare părerile unor critici. Îi este mult mai ușor să creadă în alții decât în el însuși, astfel că la doar treizeci și unu de ani se dedică descoperirii tinerelor talente cărora le insuflă încrederea necesară afirmării. Devine un adevărat îndrumător pentru cei aflați la începutul drumului literar: Ana Tzigara-Berza, Ion Vlasiu, Maria Bănuș, Nora Iuga, Geo Dumitrescu, Marin Preda etc. abordând o tehnică simplă, directă și uneori chiar brutală, „fără menajamente și amabilități” considerându-i că sunt “care mai de care poet, care mai de care inspirat, cu un munte de tinerețe în ei, plini de aurul talentului și de sărăcie. Îi iubesc și îi admir. Și mă simt, mereu, una cu ei."

Nora Iuga spunea referitor la Miron Radu Paraschivescu: “Îmi admira nebunia suprarealistă și revolta care răzbătea din fiecare poezie: mă întreba mereu dacă am făcut pușcărie, nu putea să creadă că era genetică, nu deliberat politică.”

„Pentru evoluția unui scriitor este esențial să întîlnească oameni care să creadă în el. În lumea noastră sînt foarte puțini cei care au pasiunea, răbdarea și priceperea de a descoperi și modela roca aceea informă în care intuiesc, prin nu știu ce instinct genial, forma viitoare. În lumea noastră ‹‹maeștrii›› sînt grăbiți, prea preocupați de propria lor desăvîrșire – nimic mai normal, mai necesar pentru un creator care se respectă! – și nu reușesc niciodată să vadă în încercările poetului tînăr poezia care se pregătește; poezia care îi continuă și, în ultimă instanță, îi confirmă. Miron Radu Paraschivescu a fost altfel. Cum să-mi explic imensa lui generozitate, imensa lui disponibilitate pentru ceea ce era nou, pentru ceea ce abia începea. Poate tocmai fiindcă credea prea puțin în ceea ce făcea el, credea mai mult în noi, cei tineri pe atunci. În palmaresul lui de descoperitor de talente se numără nume care i-au răsplătit pe deplin încrederea, mă gîndesc la un Marin Preda, la un Geo Dumitrescu. În a doua jumătate a anilor '60 i se dusese zvonul că orice începător într-ale poeziei îi poate trimite manuscrise la Văleni. De fapt așa s-a născut cenaclul oniricilor. Noi cei care ne-am întîlnit atunci, în mod fortuit, în acest grup am fost mutați pe tabla de șah a poeziei de mîna lui M.R.P. Nu puteam la început să-mi dau seama dacă aveam ceva în comun cu poezia lui Dimov, Ivănceanu, Mazilescu, Turcea sau G. Almosnino. Îmi făcea impresia că fiecare cînta pe limba lui, după cum îl tăia capul, numai el, cu urechea lui genială, a descoperit acel sunet fin, inconfundabil, care ne unea. Ne întîlneam ori de cîte ori aveam drum pe bulevard, în apartamentul lui din blocul Aro unde, printre micile cancanuri din lumea literară, discutam despre avangardă, despre suprarealism, despre dicteu pe care îl practicam cu ardoarea celui care pătrunde într-un spațiu interior numai de el știut.

Miron Radu Paraschivescu știa să creeze acea emulație spirituală de care e atîta nevoie într-un climat artistic, știa să lege între ele afinități virtuale. De la M.R.P. învățam să ne descoperim. Mă mîhnește acum să aud numele lui tot mai rar rostit cînd se vorbește de grupul oniricilor, monopolul fiind deținut exclusiv de Dumitru Țepeneag care a devenit teoreticianul grupului cînd M.R.P. murea, cînd ‹‹revoluția culturală›› distrugea tot ce era valoare, cînd grupul nostru se dizolvase fizic. Îmi amintesc de M.R.P. cum îmi amintesc de tata. Cînd am nevoie să-mi iasă bine o lansare, o seară de lectură în străinătate, o participare la un colocviu de literatură, mă gîndesc la el și îl rog să mă ajute. Nu pot afirma că el a fost părintele meu spiritual. Dar îl voi considera pînă la sfîrșit părintele poeziei mele. Am și acum în fața ochilor înmormîntarea aceea, deloc liniștită, de la Văleni, cînd cele două garnituri de prieteni ai defunctului, cei vechi și cei noi, au început să-și dispute mortul. A fost un ins foarte controversat. Urît și iubit deopotrivă. A fost întotdeauna un om de stînga, dar nimic nu-l oripila mai mult decît abuzurile regimului, dictatura, cenzura, securitatea, de care ne băteam joc, ori de cîte ori ne întîlneam, ca să ne demonstrăm că sîntem puternici. Cred că a iubit libertatea la fel cum iubea femeile și poezia. Am plîns la înmormîntarea lui; țin minte că a fost o zi cu mult soare, parcă am simțit că, dacă el nu mai e, nimeni nu o să ne mai apere. Și într-adevăr, pentru noi, și nu numai pentru noi, a venit întunericul. Mazilescu nu a mai putut să publice, nici Turcea, nici Nora Iuga, nici George Almosnino, vreme de opt ani, și pe urmă au început să dispară, parcă s-ar fi chemat unii pe alții pentru că voiau să facă un nou grup al oniricilor pe cealaltă lume: M.R.P., Dimov, Mazilescu, Turcea, Almosnino. Am rămas singură din această familie de poeți a cărei certificat de naștere l-a semnat MR.P. Și cînd mă uit la aceste nume, și cînd mă gîndesc că el mi-a scris prefața la volumul de debut alăturîndu-mi numele de cel al lui Rimbaud și Gellu Naum, nu pot să nu cred că el a crezut în mine, el care nu s-a înșelat niciodată.”

Paraschivescu îl aprecia extraordinar de mult pe Marin Preda, iar la publicarea schiței Salcâmul a acestuia din urmă, în Revista literară, nu doar în calitate de prim-redactor, ci și în calitate de admirator înfocat scria: „N-are decît 25 de ani, dar gândește mult și scrie puțin, parcă ar fi de 50. Sobru, închis într-un mutism care nu-i mizantropie, ci atentă măsură de sine, muncitor, cinstit și hotărît, Marin Preda aduce în opera și etica lui personală toate virtuțile neamului de țărani din Teleorman, de unde a pornit ca să răzbească singur în numai șapte ani de zile, pînă la conturarea unei forțe epice cu totul personale. Plecat de pe băncile școlii normale, vagabond pe ulițele Bucureștiului, ucenicind apoi, stăruitor și modest, prin lucru greu și prost plătit, de noapte, al redacțiilor, publicînd rar și citind mult. Marin Preda este între tinerii de leatul lui nădejdea cea mai plină și mai realizată pînă acum… Cititorul își poate da singur seama de forța talentului lui Marin Preda în care îndrăznim să prevedem peste zece, cincisprezece ani, pe unul din romancierii de seamă ai literaturii noastre". Și așa a fost să fie. Multe din intuițiile acestui șlefuitor de talente s-au adeverit, mai ales dacă și scriitorii au contribuit prin efortul lor continuu și suținut înspre crearea operelor literare de bună calitate și mai ales durabile peste timp.

La rândul său, Marin Preda va scrie la moartea lui Miron Radu Paraschivescu, un articol intitulat “Ora despărțirii de un prieten” în care scrie și următoarele: “La el, o revistă literară era ca o ființă vie. Trăia din pasiunea mistuitoare pe care i-o insufla, și nu e de mirare că viitorul scriitor găsea în paginile și în atmosfera ei zilnică, ambianța ideală, fără de care, dacă unul sau altul dintre noi se poate lipsi, o literatură suferă”.

Dumitru Andrei Paraschivescu in dialog cu Petruța Stan în “Portretul artistului ca ființă eternal” în Caiete critice, numărul 9 (287) din 2011, pag. 33 vorbea despre faptul că pentru Paraschivescu, scriitorii debutanți sunt «ca niște copii la orfelinat» (cum scrie Marin Preda în articolul Ultimele) și numai un spirit generos se poate ocupa de acești «copii abandonați», conducându-i pe Calea de Acces pentru a le deschide drumul către ei înșiși: genii ale literaturii universale”.

Ilie Constantin mărturisea într-un interviu Ana Mariei Vulpescu: “Și-mi revin o mulțime de amintiri; bunăoară, cum se străduia MRP să mă instruiască, vorbindu-mi ceasuri întregi (și cerându-mi să-i răspund negreșit) în limba franceză. Învățam bine și repede, deși îi aminteam că specializarea mea universitară era de italienist. ‹‹Cu atât mai mult!››, hotăra el… De unde puteam ști că-mi era sortit să trăiesc în exil la Paris vreme de 29 de ani…”

Poeta Maria Bănuș și-l amimtește pe M.R.P. astfel: „ nu așa a înțeles el că trebuie să trăiască, șlefuindu-și doar propriile versuri (și ce delicat șlefuitor a fost!). Nu a fost numai șlefuitor de stihuri. Bun, generos grădinar a fost! Nu s-a îngrijit doar de florile din propria lui grădină. Sub mâinile lui uscățive, nervoase și delicate, înflorea poezia din străine, din vecine grădini. Câți sunt frații, întru poezie, pe care i-a ajutat și i-a însuflețit cu slova, cu fapta, cu prezența lui? Puzderie… Generație după generație. Mă număr printre ei.”

Geo Dumitrescu este și el susținut și încurajat să publice de mulți oameni de litere și de presă dintre care Miron Radu Paraschivescu este primul amintit, urmat de George Ivașcu, Eugen Jebeleanu, Mircea Damia, N. D. Cocea sau Petre Comarnescu. În Jurnalul său M.R.P. Scria despre Geo Dumitrescu că este „un poet până-n vârful unghiilor”, având „ținută de veritabil poet”, chiar dacă utilizează „fraza grea, încâlcită, ermetică, amintind de Barbu și de Arghezi” . Ca urmare, acest „sef de școală” (cum notează Paraschivescu că este numit de către Tiberiu Tretinescu, se va hotărî să-i fie alături prin afaturi lui Geo Dumitrescu, să-l impiedice „de a cădea în libertinajul, în ogia cuvântului”, să nu rămână „o epavă ancorată într-un incert hemetism de efecte dezastruoase”. Geo Dumitrescu este susținut nu doar în poezie, ci și în publicistică, astfel că „în perioada 1942-1944 fusese redactor la Timpul, recomandat de Miron Radu Paraschivescu”, iar „în 1950 Geo Dumitrescu este trimis la Cluj, pentru a conduce revista Almanahul literar, întrucât M.R.Paraschivescu era bolnav” .

CAPITOLUL III

STUDIU DE CAZ:

PUBLICISTICA LUI MIRON RADU PARASCHIVESCU

1. Ipoteze de cercetare

Cercetarea de față o realizez cu scopul de a obține răspuns la două întrebări:

Există unitate între paginile scrise în Jurnalul unui cobai și cele din gazete?

Cât de fondată este ranchiuna pe care unii critici o au față de Miron Radu Paraschivescu datorită faptului că l-a atacat virulent pe Arghezi în presa vremii.

2. Metodologie

2.1. Publicistica lui Miron Radu Parschivescu

Apariția în ziare și reviste a articolelor care poartă semnătura lui Miron Radu Paraschivescu este atât de fragmentată și de greu de urmărit încât deși apare descrisă în volume realizate de cercetători rrecunsocuți, nu am găsit-o niciunde complet și nici măcar asemănător. Fiecare redă cu mici diferențe în ce privește anii în care a început colaborarea cu anumite publicații, dar din cauza faptului că în 1952 încetează activitatea publicistică pe care o reia în 1967, această a doua parte este uneori omisă, dar se pare că nu inexistentă.

„A debutat la începutul deceniului al patrulea cu poeme sociale, străbătute de teribile indignări, aproape niște discursuri spumegătoare de vervă, evocând cât se poate de direct activitatea ziaristică a poetului.”

În Dicționarul scriitorilor români realizat de către Mircea Zaciu, activitatea publicistică a lui Miron Radu Paraschivescu se prezintă astfel: 1926 – dubut în Povestei vorbei; 1930 – Gazeta învățătorilor din Ploiești, 1936 – Era nouă; 1936- 1938 – Timpul, 1939 – Gazeta satului; 1939 – 1940 – Țara nouă; 1940- 1943 – Timpul; 1943 – 1944 – Ecoul; 1944- 1946 – România liberă, de colaborarea cu Scânteia se precizează că are loc după 1944, fără a se specifica exact perioada, 1947- 1948 – Revista literară; 1949- 1952 – Almanahul literar Nu se pomenește nimic despre colaborarea cu Steaua, Viața românească sau Ramuri, și apare eroarea că suplimentul Povestea vorbei aparține revistei Argeș (și nu Ramuri). O altă greșeală care apare în acest dicționar este informația legată de piesa de teatru Hamletul meu, despre care se scrie că apare postum, când de fapt ea apare în revista Teatrul, în anul 1969, revistă care nu este menționată în studiul la care fac referire.

Ce este cert este că nimeni nu poate contesta este faptul că debutul său editorial este în anul 1938 cu „Oameni și așezări în Țara Moților”, iar trei ani mai târziu debutează poetic „cu ciclul Cântice țigănești abia în 1941, când surprinde prin originalitatea liniei propuse, lăsând însă în urma sa, împrăștiată prin prresa vremii, o bogată activitate poetică, de o altă factură.” Dar activitatea publicistică se pare că stă sub un mare semn de întrebare.

Pornind de la După câțiva ani, în 2006, în alt dicționar, Dicționarul general al literaturii române”, apărut sub coordonarea lui Eugen Simion apare o rectificare, dar și aceasta incompletă. Cert este că este o preluare din dicționarele anterioare, fără o verificare prealabilă a informației. Debutul este datat ca fiind anul 1929 (nu 1926, dar probabil este o greșeală de tipar) cu poezia „Iubire”, semnată sub pseudonimul Emil Soare (numele bunicului din partea mamei a lui Miron Radu Paraschivescu) în Povestea. Foaie de expoziție literară în versuri. Se face completarea că în 1930 publicația la care apare este Gazeta învățătorilor prahoveni din Ploiești. Restul informațiilor sunt asemănătoare cu cele găsite în volumul mai sus specificat.

Activitatea publicistică a lui Miron Radu Paraschivescu este cel mai bine cuprinsă de către I. Hangiu în Dicționarul presei literare românești:

1934 – ziarul Umanitatea din care apar doar trei numere, găsim articolele „Șomerul intelectual” și „Intelectualul revoluției de la 1848” la rubrica „Atelierele culturii” al lui Paraschivescu.

1934-1936 – la Cuvântul liber publică o serie de articole: „Școala inutilă” (nr. 3, 24 noiembrie 1934), „Orariul în liceu” (nr. 6, 15 decembrie 1934), „Vacanța” (nr. 9, 5 ianuarie 1935), „Corpul profesoral” (nr. 15, 16 februarie 1935), „Clasele școalei” (nr. 16, 23 februarie 1935), „Tineretul” (7 septembrie 1935), „Tragedia celor 18 ani” (nr. 48, 5 octombrie 1935), „Realitatea spiritualității” (nr. 19, 16 martie 1935), „Responsabilitatea unei generații (nr. 35, 22 iunie1935), „Reactiunea în comă (nr. 45, 14 septembrie1935), „Fascismul în Balcani” (nr. 49, 12 octombrie 1935), „Andre Gide – semnificația lui revoluționară” (nr. 20, 21 martie 1936); „Tineretul tragic” (nr. 25, 28aprilie 1936), “Apelul la classicism” (nr. 46, 19 septembrie 1936).

1935 – Făclia, revistă săptămânală, socială și economică apărută la Galați, găzduiește articole scrise de Paraschivescu, precum „Radicalizarea maselor”.

1935 – în ziarul liber, literar, social, Strada, apărut la Câmpina semnează eseul „Arma literaturii”.

1936 – găsim articole semnate de M.R.P. în cele trei numere căt are revista lunară de filosofie, literatură și știința Era nouă la rubricile „Literatură” și „Literatura străinilor”.

1937 – în Lumea românească , ziar de atitudine și informații condus de Zaharia Stancu, găsim colaborarea lui M.R.P. la pagina literară.

1938 – Paraschivescu este în cadrul redacției Timpul.

1939 – în Azi, revistă română de literatură și critică de artă, M.R.P. colaborează cu versuri.

1940 – în Societatea de mâine, care apare trimestrial la Cluj colaborează cu versuri și un articol.

1941: revista Albatros, bilunar pentru literatură, apărut în 10 matie 1941, în numărul 7 din 15 iunie 1941, ultimul dealtfel care apare, deoarece imediat după câteva zile România intră în război (22 iunie), Miron Radu Paraschivescu publică poezia „Rică” apărută în același an în volumul Cântice țigănești.

1942 în Tinerețea, revistă a tineretului român de pretutindeni, care apărea lunar, în numărul 4-5 apare articolul „Scroisoare deschisă lui Ion Vinea”, iar în numărul 6-7 articolul „Vis și realitate”.

1943 – apare cotidianului politic și literar Ecoul, unde „eternul eretic” semnează cu regularitate rubrica „Cronica literară”, iar începând cu numărul 5 apare rubrica „Foiletonul de miercuri” unde M.R.P. evocă pe Iorga și scrie articolul referitor la „Drumurile poeziei naționale”.

1944 apar versurile „Cantecul apelor mari” în Revista fundațiilor regale, o revistă lunară de literatură, artă și cultură generală.

1944 în Viața culturală apar versuri și articole întocmite de „eternul eretic”.

1944 în Tribuna poporului condusă de George Călinescu M.R.P. semnează rubrica „Cronica plastică”.

1945 – în săptămânalul literar, artistic, social condus de George Călinescu, Lumea, M.R.P. realizează articole de fond.

1945 – Fantazio, magazin ilustrat lunar, București, scrie alături de Duiliu Zamfirescu.

1947 – în Revista literară, săptămânal de poezie, proză și critică literară, M.R.P. este prim-redactor și semnează articole de fond.

1949 – 1953 apare revista Almanahul literar, revistă lunară de cultură, unde redactor responsabil este M.R.P.

1965 este un an important deoarece mai întâi susține rubrica „Corespondență” din cadrul revistei Ramuri, consacrată tinerilor începători, care apoi se extinde realizând un supliment literar în corpul revistei, intitulat Povestea vorbei, supliment redactat de Paraschivescu.

Hangiu în prezentarea publicisticii lui Paraschivescu omite două mari ziare la care a activat și la care a realizat cele mai multe articole: Reporter și Scânteia, dar și unu, Țara Nouă, Meridian, Gazeta literară, România literară, România liberă și Contemporanul – acesta din urmă fiind omis de mai toți specialiștii. Faptul că informațiile oferite în dicționarele de specialitate sunt diferite și incomplete arată de fapt cât de fragmentată a fost activitatea publicistică a lui Paraschivescu și cât de greu de urmărit este. Este clar faptul că mulți dintre cei care au contribuit la realizarea dicțioanrelor, nu au făcut decât să preia informația din dicționarele anterior apărute, fără însă o prealabilă verificare.

2.2. Inspectarea presei

Anul în care se consideră adevăratul debut al lui Paraschivescu este 1932, la revista de avangardă unu, unde semnează articole și poezii sub numele prescurat, de Miron Radu în patru numere:

An V, nr. 45, mai 1932, p. 6, publică „Angelus” dedicată lui Ion Vlasiu și poezia „Revenire”.

An V, nr. 46, iunie 1932, p. 3, fragment proză –poetică „Reverența”, p. 4 poezie „Floarea din cuba”.

An V, nr. 47, 3 septembrie 1932, p. 7 apare un ciclu de trei poezii „Trilogie cu fecioare și ore”: „Sfânta Fecioară de lemn”, „Profil”, „My” și fragmentul „Deschidere”.

An V, nr. 48, octombrie 1932, p. 1-2, articolul „Schimbarea la față a cuvântului” și poezia „Reveniri”.

Versurile publicate „sunt specifice unui entuziasm juvenil și dedicate prietenilor” care lucrau alături de el la revistă. Ele vor fi tipărite mai târziu în volumul „Tristele” (1968).

1934 Societatea de mâine. Revistă săptămânală pentru probleme sociale și economice avea 40 de pagini. Aici publică versuri și un articol în numerele

– nr. 1-2, ianuarie-februarie 1934, Cluj, an XI, p. 24, poezia Sfârșit;

– nr.3 , martie 1934, an XI, București, p. 49, articolul Dilema intelectuală.

1935 în cotidianul Facla aflat sub conducerea lui I. Vinea, în numărul 1393, an XV, din 20 septembrie 1935 apare ancheta-interviu „De ce scrieți?” în care M.R.P răspunde la întrebări.

1936 colaborează la toate cele trei numere ale revistei Era nouă. Revistă lunară de filosofie, literatură, știință, care era destul de cuprinzătoare, având 144 de pagini:

Nr. 1, februarie, p. 138-142, recenzie la „Huliganii” a lui Mircea Eliade;

Nr. 2, martie, p. 121-124 realizează recenzia pentru „Fortul 13”, iar în p. 139-143 scrie la rubrica „Plastica”;

Nr. 3, aprilie, p. 43-45, articol „Literatura vecinilor”

1939 apare la Cluj, în data de 21 mai Țara Nouă. Îndreptar ardelenesc de gând și faptă românească. În numărul 19 din 24 septembrie 1939 toată prima pagină este ocupată de articolul „La căpătâiul lui Armand Călinescu” scris de M.R.P. în același număr semnează în pagina a doua „Expoziția plasticei ardelene” din cadrul rubricii „Mențiuni critice”. Se pare că a fost colaborator de scurtă durată întrucât până la dispariția revistei, adică numărul 68 din 1 septembrie 1940, numele său nu mai este de găsit în paginile publicației.

1941 în revista Albatros, de orientare antifascistă publică în numărul 7 din 15 iunie, balada Rică, număr în care anunța și apariția volumul Cântice țigănești. „Nu este lipsit de interes să se arate că textul din volum era parțial diferit e cel publicat în Albatros; prin reduții șî variante, autorul a renunțat la unele expresii prea argotice, versul căpătând astfel elevație cromatică și savoare rafinată, dincolo de pitoresc”.

1946 începe una dintre cele mai fructoase colaborări și anume cu ziarul Scânteia. Majoritatea articolelor apar la rubrica”Cultură și artă”care începând cu numărul 598 este redenumită „Viața culturală”:

Seria III, an XVI, nr. 595, vineri 9 august, p. 2, „Câteva premise”

Seria III, an XVI, nr. 598, luni 12 august, p. 2, „Moștenirea lui Alexandru Sahia”

Seria III, an XVI, nr. 602, sâmbătă 17 august, p. 2, „Sensul unic al culturii”

Seria III, an XVI, nr. 604, luni 19 august, p. 2, „Noua eopcă eroică”

Seria III, an XVI, nr. 607, vineri 23 august, p. 2 „Suflet popular”

Seria III, an XVI, nr. 610, miercuri 28 august, p. 2, „Ȋntoarcerea acasă”

Seria III, an XVI, nr. 612, vineri 30 august, p. 2, „Sufletul poporului”

Seria III, an XVI, nr. 615, duminică 1 septembrie, p. 2, „Titluri istorice”

Seria III, an XVI, nr. 621, luni 11 septembrie, p. 2, „Sufletul popular”

Seria III, an XVI, nr. 630, vineri 20 septembrie, p. 2, „Temeiurile democrației”

Seria III, an XVI, nr. 633, luni 23 septembrie, p. 1-2, „Cozara. Piscul de unde se vede trecutul și viitorul noii Iugoslavii”

Seria III, an XVI, nr. 636, Vineri 27 septembrie, p. 2, „Revista revistelor” și „Suflet popular”

Seria III, an XVI, nr. 642, vineri 4 octombrie, „Drumul până la capătul lumii”

Seria III, an XVI, nr. 645, luni 7 octombrie, p. 1-2, „Gala Galaction” și „Suflet popular”

Seria III, an XVI, nr. 666, vineri 1 noiembrie, p. 2, „Să fim noi înșine!”

Seria III, an XVI, nr. 687, luni 25 noimebrie, p. 1-2, „Ȋnsemnări dintr-o călătorie în U.R.S.S.” despre Kiev

Seria III, an XVI, nr. 705, luni 16 decembrie, p. 2, „Suflet popular”

Seria III, an XVI, nr. 712, miercuri 25 decembrie, p. 1, poezia „Oamenii”

1947 continuă colaborarea la Scânteia:

Nr. 716, sâmbătă 4 ianuarie, în rubrica „Cronica plastică” scrie expoziții de la Dalles”

Nr. 718, luni 6 ianuarie, „La așa critici, așa poet!”

Nr. 721, sâmbătă 11 ianuarie, „Corespondență”

Nr. 729, luni 20 ianuarie, „S-a schimbat ceva”

Nr. 733, sâmbătă 25 ianuarie, „Revista revistelor”

Nr. 734, luni 27 ianuarie, p. 2, cronica plastică „Căminul artei”

Nr. 739, duminică 2 februarie, p. 2, cronica plastică „Ateneul Român”

Nr. 745, duminică 9 februarie, „Oamenii sunt ceea ce fac nu ceea ce spun!”

Nr. 746, luni 10 februarie, „O sută zece ani de la moartea lui Puskin”

Nr. 755, vineri 21 februarie, p. 1-2, „Elena Văcărescu”

Nr. 758, luni 24 februarie, p. 1, „Colecția Zambaccian”

Nr. 764, luni 3 martie, p. 2, „Drumurile unui poet: T. Arghezi”

Nr. 765, miercuri 5 martie, p. 2, „De la Dealul Mărțișorului la…”

Nr. 775, duminică 16 martie, „Suflet popular”

Nr. 779, vineri 21 martie, „Un umanist al timpului nostru”

1949 – 1950 înființează Almanahul literar. Revistă lunară de cultură astfel că apar sub semnate de Miron Radu Paraschivescu:

poezia „Armata păcii” în numărul 9, an I, august 1950, p. 54;

poezia „Voința ta”, nr. 12, an I, noimebrie 1950, p. 8;

poezia „Flacăra” , nr. 13, an I, decembrie 1950, p. 4, pentru ca la p. 22 Virgil Iancu să îi dedice lui „eternului eretic” poezia „Moment lui M.R.P.”;

șapte poeme de Stepan Scipaciov apar în traducerea lui M.R.P. în nr. 1-2 (14-15), an II, ianuarie-februarie 1951, p. 23-29;

o altă traducere, de data asta din Nekrasov, „Poet și cetățean” aparre în nr. 6-7 (19-20), an I, iunie-iulie 1951, p. 96-105;

poezia „Cântecul de drumul mare” în nr. 8 (21), an II, august 1951, p. 3-13;

poezia „La Mulți Ani!” în nr. 10 (23), octombrie 1951, p. 8

1961 găsim în Contemporanul destul de răsfirat numele lui Parschivescu în:

nr. 13 (755), vineri 31 martie 1961, p. 1, poezia „Târgu Jiu”

nr. 17 (759), vineri 28 aprilie 1961, p. 3, răspunde la ancheta despre Maiakovski realizată de către Dumitru Copilin

nr. 18 (760), vineri 5 mai 1961, p. 1 articol „Certitudinea demnității”

nr. 40 (782), vineri 6 octombrie 1961, p. 3 la împlinirea a 50 de ani, Aurel Baranga scrie „Lauda poetului Laudelor”

1964 mai apare în două numere din Contemporanul

nr. 13 (911), vineri 27 martie, pagina 1, poezia “Coloane”;

nr. 19 (917), vineri 8 mai 1964, pag. 1 apar alte trei poezii semnate M.R.P.

1964 în Steaua, nume care continuă activitatea Almanahului literar, în Nr. 12, An XV (179), decembrie 1964, la p.12 articolul „Neîntreruptul început” iar în p. 16-17 poezia „Ultimul asediu”.

1964 Ramuri, Decembrie 1964, An 1, nr.5, p.4 poezia „Scamatorul” semnată de Paraschivescu

1965 continuă colaborarea cu revista Ramuri unde apare în

nr. 2 (7), an II, februarie 1965, p. 2, poezia „Colind”;

nr. 4 (9), an II, aprilie 1965, p. 8-10 cuprind o anchetă-interviu realizată de Ilie Purcaru cu M.R.P. în care se descrie la început atmosfera casei de la Vălenii de munte unde locuia „ereticul” și vorbește și despre rolul artei.

Nr. 5 (10) din 15 mai 1965, p. 6-7 apare rubrica susținută de M.R.P., „Corespondențe”

Nr. 6 (11), 15 iunie 1965, p. 4-7 „Corespondențe”

Nr. 8 (13), 15 august 1965, p. 5 poezia „Lamento…”

Nr. 9 (14), 15 septembrie 1965, p. 4-5, „Corespondență” se lărgește și apar tot mai multe poezii.

Nr. 10 (15), 15 octombrie 1965, p. 4-5, „Corespondență”

Nr. 12 (17), 15 decembrie 1965, p. 4 poezia „Olimpiadă”, p. 4-5 Corespondență.

1966 Gazeta literară, care avea în total 8 pagini, în numărul 5 (691), An VII din data de joi, 3 februarie, publică în pagina 3 un interviu cu „descoperitorul de talente literare”.

1967 în Viața românească la pagina 17 apar poezii semnate de MRP în numărul 4 din aprilie 1967, anul XX, revistă care avea 190 pagini/număr.

1967 continuă colaborarea cu Gazeta literară, astfel:

An XIV, nr. 19 (758), joi 11 mai 1967, p. 1, poezia „Ulise”

An XIV, Nr. 21 (760), joi 25 mai, p. 3 conține aproape în întregime versuri de “miron paraschivesc”;

An XIV, nr. 26 (765), joi 29 iunie, p. 3 articolul “Noțiune și imagine” cu privire la poezia Norei Iuga una dintre poetele pe care le-a susținut în a scrie poezie;

Nr. 38 (777), joi 21 septembrie, pe pag. 1 apare un fragment din Jurnalul care va deveni câțiva ani mai târziu Jurnalul unui cobai;

Nr.48 (787), joi 30 noiembrie, pa prima pagina, cu continuare în pagina șase, din nou fragmente din Jurnalul unui cobai;

Steaua, nr. 12 (239), decembrie 1969, p. 77 apare poezia lui M.R.P. „Dimineața” dedicată marelui Lucian Blaga.

Teatrul scrie 14 articole:

– „Hamlet al meu”  (Nr. 11 – 1969). 
– „Condiția dramatică”  (Nr. 11 – 1969). 
– „‹‹Noul val›› în cinematografia țărilor socialiste” (Nr. 12 – 1969).      
– „Stil și epocă” (Nr. 1 – 1970).      
– „Izvorul antic”  (Nr. 10 – 1970).      
– „Despre filmul românesc în general”  (Nr. 11 – 1970).      
– „Imposibila reconstituire”  (Nr. 2 – 1970).      
– „Carte și ecran”  (Nr. 3 – 1970).      
– „Metamorfozele luminii”  (Nr. 4 – 1970).    
– „Poezia picturii”  (Nr. 5 – 1970).      
– „Cînd scopul strică mijloacele”  (Nr. 6 – 1970).      
– „Poezia coșmarului”  (Nr. 7 – 1970).      
– „Răscumpărări tîrzii cu mari dobînzi”  ( Nr. 8 – 1970).      
– „La pomul lăudat…”  (Nr. 9 – 1970). 

3. Analiza de conținut a articolelor

3.1. Începuturi romanțate

Prima dată a publicat poezii, iar conform propriei sale declarații, „poeziile mele erau violent influențate de romanțele lui Minulescu, deci toate erau de dragoste, într-un ritm modern și (…) erau semnate de pseudonim. Aveam două pseodonime: unul era Emil Soare – pentgru poeziile care aveau tentă optimistă – și altul era Radu Nour – pentru cele neguroase. Am renunțat la aceste pseodonime când a dispărut și revista pe care o scoteam aicea, la Văleni, la tipografia lui Nicolae Iorga. În Poveste – așa se chema revista. A și intrat în ‹‹poveste››, pentru că – așa cum zicea Blaga – copilăria ține de povești, de ‹‹poveste››”.

3.1.2. unu Revista de avangardă literară unu apărută în perioada aprilie 1928 – decembrie 1932, găzduiește în anul 1932 printre cele 8 pagini ale revistei și numele lui Miron Radu, așa cum se semna la acea vreme Paraschivescu.

În primele trei luni în care apare nu publică articole, ci sunt poezii și fragmente de proză. Imaginile create sunt foarte poetice și fac trimitere la copilărie și la femei pe care le-a iubit atât de mult. Un lucru este clar: dacă de-a lungul timpului a oscilat între poezie, proză, ziaristică, sau dacă orientările sale politice le punea uneori sub semnul întrebării, femeile au fost o constantă în viața sa, chiar dacă intervine paradoxul de a fi inconstant în iubirea față de o anumită femeie. Tocmai pentru că „viața e în mine precum cântecul în flaut”, se simte în floarea vârstei și își mărturisește plăcerea de a fi în preaja femeilor care sunt asemănate unei povești „povestea e ascunsă (…) ca nimfa alungată”, dar și dorința puternică de a savura o femeie: „Mușc soarele din coapsele țigăncii”. Tenta erotică este prezentă în toate aceste poezii.

În numărul 48 scrie un articol care se întinde pe două pagini, „Schimbarea la față a cuvântului”. Își expune cunoștințele culturale făcând apel la Esenin și Maiakovski, arătând preocuparrea sa pentru poezia ca formă de manifestare „creatoare a poetului, poemul fiindu-i o expresie profund sufletească, desfăcut de orice normă, plecând de la fundamentul individului, o emanare asemeni unei lave vulcanice, existența lui e raportată direct la resursele senzoriale, la mai mica sau mai marea lui înverșunare împotriva oprimării” (cuvintele scrise în italic aparțin lui Ribemont-Dessaignes, pictor și scriitor de origine franceză, după cum scrie Paraschivescu în nota de subsol).

3.1.2. Societatea de mâine. Revistă săptămânală pentru probleme sociale și economice, avea 40 de pagini publică în nr 1-2, ianuarie-februarie 1934, Cluj, an XI, p. 24, poezia Sfârșit, iar în nr.3 , martie 1934, an XI, București, p. 49 articolul Dilema intelectuală.

3.1.3. Facla. În cadrul rubricii „literatură-artă-teatru” Este numit „poet al străzii” de B. Mar. cel care scrie pe marginea interviului: „socotesc scrisul un mijloc de cunoaștere” și ca urmare răspunde: „Scriu fiindcă văd, findcă aud, fiindcă nu sunt laș. Fiindcă știu că lumea poate fi schimbată cu mult, în bine.” Consideră că scrisul este o armă care este capabilă „să adâncească, să amplifice, să întreacă benignul și inițialul proces de cunoaștere” .

3.1.4. Era nouă. Revistă lunară de filosofie, literatură, știință colaborează la toate cele trei numere ale revistei Era nouă. Revistă lunară de filosofie, literatură, știință, care era destul de cuprinzătoare, având 144 de pagini:

Nr. 1, februarie 1936, p. 138-142, recenzează „Huliganii” a lui Mircea Eliade; cartea „Huliganii” nu este pe placul celui care face recenzia. Practic nu spune mare lucru desper carte efectiv, ci încadrează totul în context istorico-politic. Arată faptul că citise cartea „Isabel și apele diavolului”, care i-a plăcut, dar aceasta nu este pe placul său. Predicția din final cu privire la Eliade se pare că nu s-a adeverit: „Probabil, destinul romancierului Mircea Eliade va fi destinul precursorilor săi: un debut plin de promisiuni, o etapă medie oscilantă, un sfârșit lamentabil.” (p. 142).

Nr. 2, martie 1936, p. 121-124 realizează o cronică pentru „Fortul 13” scrisă de Dragoș Protopopescu unde începe tot cu contextul politic: „fascismul este organizarea violentă și disperată a reacțiunii în fața evoluției forțelor istorice” (p. 121), dar o scrie „cu sentimentul penibil, cu scârba gestului cu care se aruncă la gunoi o murdărie” (p. 124) Deși admiră faptul că relatează cum a fost în închisoare, îi contestă talentul de scriitor, iar în paginile 139-143 scrie la rubrica „Plastica”: „creația de artă devine un mesager al libertății, adesea în detrimentul șî în totală opoziție cu formele sociale instituite” (p. 139) Chiar dacă vorbește despre pictură, face referire la Lenin și la „pictura de clasă”, „atașată proletariatului”.

Nr. 3, aprilie 1936, p. 43-45, articolul „Literatura vecinilor” : „numai prin nașterea acestei culturi (n.m.: marxiste), prin creșterea și dezvoltarea ei, vom realiza comuniunea culturală cu vecinii noștri pe care vom învăța să-i cunoaștem, să-i înțelegem și să-i apreciem. Fiindcă și aici, în cultură, ca pretutindeni unde e vorba de viață, numai proletariatul deschide orizonturile largi ale înțelegerii și păcii”.

3.1.5. Țară Nouă

Revista apare la Cluj, în data de 21 mai cu numele complet Îndreptar ardelenesc de gând și faptă românească. În numărul 19 din 24 septembrie 1939 toată prima pagină este ocupată de articolul „La căpătâiul lui Armand Călinescu” scris de M.R.P. în care se învârte în jurul ideii principale și anume că . „prin uciderea lui Armand Călinescu s-a săvârșit o crimă împotriva Țării însăși”.

În același număr semnează în pagina a doua o cronică din domeniul artelor vizuale, „Expoziția plasticei ardelene” din cadrul rubricii „Mențiuni critice”. Se pare că a fost colaborator de scurtă durată întrucât până la dispariția revistei, adică numărul 68 din 1 septembrie 1940, numele său nu mai este de găsit în paginile publicației.

3.2. Presa după 1944

Scriitura devine mult mai combativă deoarece „prin aderarea, în septembrie 1944, la Proiectul de Platformă a Frontului Național Democrat, elaborat de Partidul Comunist din România, obștea scriitoricească se angajează în lupta pentru reconstrucția țării, alături de forțele democrației și progresului. Angajarea răspundea unor aspirații profunde, unei necesități interioare, resimțite de partea cea mai conștientă a scriitorilor; ea a fost un act de opțiune entuziastă, de libertate spirituală. Voci autorizate lansează în primii ani de după 1944 apeluri insistente la unirea oamenilor de litere și de cultură în general pentru înfăptuirea idealurilor contemporane”. Printre aceștia se aflau Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, cezar Petrescu, Emil Isac, Ion Călugăru, Zaharia Stancu, Mihai Beniu, M.R.Paraschivescu, Eugen Jebeleanu și mulți alții.

3.2.1. Scânteia

Comunismul și-a lăsat amprente puternice asupra istoriei României. Pentru suținerea și răspândirea acestuia, ziarele jucau încă de atunci un rol important. Ziarul Scânteia era binecunoscut ca fiind Organ al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Scânteia a proliferat ideologia comunistă în țara noastră, contribuind la îndoctrinarea politică a poporului, la susținerea dictaturii partidului unic, care s-a dovedit a fi expresia concentrării celor trei puteri ale statului (legislativă, executivă și judecătorească) în mâinile unei „familii”. A apărut la București, în 15 august 1931, neavând inițial o periodicitate precisă, însă din 21 septembrie 1944 până în 21 decembrie 1989 apare aproape zilnic. Se edita la Tipografia “Casa Scânteii” și conform spuselor ajunsese să fie tipărit în 700.000 de exemplare.

Era evident că se impunea redactorului-șef și întregii redacții “o rigurozitate extremă în formularea și respectarea liniei politice a conducerii partidului” fapt confirmat de către Siviu Brucan într-un interviu acordat în urmă cu câțiva ani pentru Jurnalul național.

Ideologizarea nu a ocolit domeniul cultural. Mărturie stau articolele scrise la rubrica “Cultură și artă” care în anul 1946 este transformată în “Viața culturală”. Un exemplu de scriitor în acest sens este Miron Radu Paraschivescu, care deși era susținător al comunismului, nu a fost niciodată membru al PCR. Ca și activitatea sa literară foaret variată, la fel este și cea editorială. Parcă se plictisește repede și caută mereu noutatea. A publicat în foarte multe ziare și reviste articole specializate pe domeniul cultural și artistic, iar în anii 1946- 1947 îl găsim și la Scânteia. Rubrica “Viața culturală” apare aproximativ de două ori pe săptămână și deschide cea de-a doua pagină a ziarului (care are patru în total).

Miron Radu Paraschivescu scrie constant, de aproximativ două ori pe săptămână cu mici excepții, cu articole care sunt denumite: “Sufletul poporului”, “Noua epocă eroică” (a se vedea fotografia alăturată, articol apărut în numărul 604 din 19 august 1946) “Sensul unic al culturii”, “Moștenirea lui Alexandru Sahia”, “Titluri istorice”, “Temeiurile democrației”, „Însemnări dintr-o călătorie în U.R.S.S.”, “Să fim noi înșine!” etc.

În anul 1946 începe așadr una dintre cele mai fructoase colaborări și anume cu ziarul Scânteia. Majoritatea articolelor apar la rubrica”Cultură și artă”care începând cu numărul 598 este redenumită „Viața culturală”.

La rubrica „Suflet popular” comentează foarte pe scurt poeziile primite la redacție, aceasta fiind de fapt o prefigurare a ceea ce avea să fie „Corespondența” din cadrul revistei Ramuri. Îi promovează pe cei care au potențial, care oferă imagini poetice desăvârșite, care fac uz în mod corespunzător de „ritmul și lexicul cântecului popular”. Chiar „fraza e uneori lungă și cotită (…) e plină de frumusețe”, pentru a le da un impuls tinerilor creatori, aseamănă poeziile lor cu Vasile Alecsandri, Anton Pann.

Deși promovează cultura, folosește anumiți termeni care trădează ideologizarea. Analiza textelor scoate în evidență problemele sociale precum arta și cultura, concepte fundamentale precum cel de cauzalitate (“nevoi”) și existență. În texte vorbește despre mișcare, “libertate”(care de fapt era una iluzorie), “progres” (“Cultură și progres sunt sinonime”; „ridicarea din mlaștini a unei țări preschimbate și angajate hotărât pe căile luminii și ale progresului istoric, tineretul românesc nu poate să iasă ignorant”), “globalitate” (“…cultura, ca fenomen global care privește și cuprinde viața unei nații întregi, aparent dincolo și detașată de partidele politice și dorința tuturor”). Toți aceștia sunt termeni specifici socialismului, precum și cei referitori la ordine și disciplină, sugerați prin folosirea unor termeni precum: coloană, familie, partid, lege („uneori e mai ușor să asculți de legile unei lumi vechi decât să o faci din nou, cu legi cu tot”), colectivitate („tovărășia unei colectivități eroice”).

Stilul textelor este unul dinamic, mai ales atunci când susține crearea unei “publicații literare”. Încă de pe acum avea ideea unei publicații care să unească tinere talente pentru a le șlefui, dar și pentru a da posibilitatea de exprimare tinerilor care nu erau încrezători în talentl lor : “Un ziar, de pildă, răspunde unor nevoi imediate, concrete, materiale, definite, rostite de toate buzele și-n forul public. Pe când o publicație literară nu răspunde unor necesități material, precise, dinainte știute de toată lumea. Fiecare vrea ceva, caută ceva, năzuiește la ceva anumit într-o revistă literară, și aceste aspirații sunt atât de felurite, de confuze uneori, încât tocmai de aceia ea are nevoie de o direcție fermă”.

Se face referire la democrație și se vorbește în multe articole despre liberate („întâielor libertăți”, „libertatea artei”, „în zorile păcii și ale libertății poporului ei”), care se știe foarte bine că nu a existat, „democrație” (”…există astăzi în opinia publică și în aceia scriitoricească, un sens unic: spre democrație”; „la noi prin democrație unii înțeleg lucrurile cele mai contradictorii cu putință” și dreptate („intransigența francă a luptătorului pentru dreptate”, „armă pusă în slujba dreptății sociale”). Pentru a aduce argumente care să fie credibile în ce privește libertatea, nu ezită să specific faptul că libertatea nu este cea în sensul în care este promovată de liberali prin intermediul ziarului Liberalul și apoi face apel la numele unor dintre pașoptiști și scriitori cunoscuți și apreciați precum Eminescu, Vasile Alecsandri, Bălcescu, care au contribuit la “manifestarea voinței de independență și libertate a poporului, pe care cărturarii lui i-o insuflau, inspirați de marele curent de libertate și ridicare socială din Apus”.

În texte pe lângă folosirea cuvintelor „tovarăș, coleg și prieten” se face apel și la singularul colectiv: “munictorime” („muncitorimii și a maselor largi populare”), “opinia publică”, “partid”, “popor” („popor vrednic de progres, capabil să se definească și să-și afirme propria lui personalitate, capabil să fie el însuși”), “nație”, “for public”, „masă” („inteligența critică (…) este arma spirituală a maselor populare”) pentru a sugera ideea de unitate și de faptul că toți se îndreaptă în aceeași direcție care nu poate fi decât una de “creștere” („creșterea unei noui generații îndreptată spre luminile culturii”), de “sănătate” și “progres”( „progres în scrisul și gândirea românească de ultimă oră”, „calea demnității a grației și a progresului social”) . Toate acestea trebuie obținute prin luptă („suflet și conștiință luptătoare”, „voința de luptă și de acțiune”, „într-o Românie care luptă cu tot ce e mai bun și mai viu în forțele ei”), iar „condeiul este o armă cu care trebuie să luptăm pentru interesele poporului”.

Este sus ținută nevoia ca România să fie schimbată din temelii, deoarece doar atunci „se va naște și o cultură la fel, cu caracter, scopuri și funcțiuni complet schimbate”. „Interesul nostru vital acesta este: de a ieși din răspântii, de a ieși din roza vânturilor.”

Trebuie condamnat fascismul, iar Paraschivescu se conformează: „semnalăm că războiul și epoca fascismului sau cea imediat premergătoare lui, au cunoscut dispariția mai tuturor spiritelor directoare ale culturii române: Ibrăileanu, Stere, Iorga, Zarifopol, Lovinescu, Mihai Dragomirescu, T. Pisani, și atâtea alte figuri”.

Miron Radu Praschivescu nu evită, în textele sale, a mențina nume importante din comunismul socialist universal, precum Lenin (pe care îl citează “Comunismul moștenește tot ce e mai bun în cultura lumii, el nu exclude nimic” sau îl amintește “Cultura, cum spune Lenin, face și ea politică” 18), Maxim Gorki (, Karl Marx (pe care îl citează „Acționând asupra mediului înconjurător și transformându-l, omul se transformă pe sine însuși”), Fr. Engels, alți “reprezentanți ai artelor și culturii sovietice” sau adepți români ai acestei ideologii, printre care Constantin Dobrogeanu-Gherea sau Alexandru Sahia („a și ars toată viața lui și cu toată ființa lui fizică și sufletească laolaltă, pentru dreptatea și progresul celor mulți”, cel care „n-a cunoscut în viața lui alte raporturi cu oamenii decât sensul unic al dăruirii”21) un scriitor de orientare socialist-comunistă, „tovarășul L. Răutu” care redactează o broșură ce „constituie o contribuție necesară pentru luminarea problemelor democrației de la rădăcina lor structurală, șî nu numai în aparența goală a unui verbalism demagogic”.

Un om pe care îl admiră și îl pomenește în articole este Nicolaie Iorga, care locuia la Vălenii de Munte și unde se va retrage și Paraschivescu, față de care afișează un profund respect mai ales că „Iorga e mort, răpus de gloanțele fasciste”: „Avem nădejdea că se va acorda și pe viitor asistența necesară acestei discipline a istoriei despre care N. Iorga spunea că este aceea care îi ajută unui popor să se cunoască și să meargă înainte, deschizându-i perspectiva organică a vieții lui trecute și viitoare, făcându-l adică să privească ˂˂din foarte înalt în foarte adânc››” .

“Comunismul fertilizează omul în același fel ca și iubirea: scoate din adâncul lui adevăruri și puteri pe care singur nici nu le-ar fi bănuit ca există lângă el.” Această idee este expusă de către Miron Radu Praschivescu într-unul dintre articole, dar la fel de bine, după câțiva ani, va ajunge să se lepede de comunism, de care ajunge dezamăgit.

Politica despre care vorbește cu orice ocazie, fie că este cronică de carte sau cronică plastică, este un subiect care nu poate fi separat de de acestea: „a spune că arta e una și viața politică și socială alta e ca și cum a-i spune că în acțiunea pe care omul o îndeplinește conștient cu brațele, sudoarea, mintea și sângele lui, el nu amestecă nimic din visele străfunde care-i străbat în somn și în trezie carnea și gândurile”.

În 1947 continuă colaborarea la Scânteia: în nr. 721, sâmbătă 11 ianuarie 1947, în „Corespondență” îi îndeamnă pe cei tineri la citit. „Citiți mult înainte de a vrea să publicați!”, „Pentru ca să puteți scrie versuri publicabile, e nevoie să citiți multă literatură și mai ales multă poezie.”, găsește multe „dezacorduri gramaticale neîngăduite cuiva cu pretenții de scriitor”.

În nr. 739, duminică 2 februarie 1947, p. 2, cronica plastică Expozițiile de la „Ateneul Român”, „Dalles” și „Prietenii cărții”. Face cronici cuprinzătoare, și asemenea începătorilor în poezii, nu-i cruță pe artiști, dar nici nu ezită să îi laude dacă merită: „un artist întreg unește în opera lui rezultatele simțirii cu acelea ale cugetării”; „artistul, întrucât e un veritabil creator, face și reface lumea, universul întreg, după măsura simțirii, dar și a gândurilor lui”; „și totuși, undeva, talentul există. Singurul peisaj expus, ca un bătrân copac viguros, aduce un foșnet de viață în atmosfera închisă de interior sufocant, a restului pânzelor.” Se observă că are cunoștințe în materie de pictură, pe care nu se sfiește să le etaleze, amintind de pictori, mai mult sau mai puțin cunoscuți, dar renumiți, făcând observații în ce privește puterea de a transmite emoție, sau cunoștințele în ce privește desenul.

În nr. 746, luni 10 februarie 1947, „O sută zece ani de la moartea lui Alexandru Pușchin”, M.R.P. face referiri și comentează conferința de la A.R.L.U.S. a lui S.A.Dangulov, consilier la Ambasada Sovietică din București, care a fost foarte bine primită deoarece „a însemnat o lecție admirabilă de literatură și, mai mult decât atâta, de îndrumare și civism poetic.”

Îm nr. 779, vineri 21 martie 1947, în articolul cu titlul „Un umanist al timpului nostru”, umanistul este Jean-Richard Bloch, „directorul ziarului partizan Ce Soir și una din figurile de frunte ale literaturii franceze contemporane”, despre care aflase că a murit. „Gazetăria n-a fost pentru Jean-Richard Bloch altceva decât una din armele cele mai eficace de condus lupta de zi cu zi, când o bună parte din intelectuali și scriitori care aveau datoria să fie mai prezenți ca oricând la procesul adânc de zămislire a unei noi istorii a popoarelor – au preferat să tacă, ori să apuce pe căile lesnicioase ale unei arte desprinse de întrebările și zvâcnitura fierbinte a vieții maselor, când n-au trădat de-a binelea punându-se în solda dușmanului sau a pescuitorilor în apă tulbure”. „Viața lui – continuă să meargă mai departe, spre biruință, alături de poporul Franței pe care l-a slujit și l-a iubit.”

3.3. Presa după 1960

3.3.1. Contemporanul găzduiește în câteva articole numelele lui Parschivescu, după o pauză de 13 ani, în doar trei numere de-a lungul unui an:

nr. 13 (755), vineri 31 martie 1961, p. 1, poezia „Târgu Jiu”;

nr. 17 (759), vineri 28 aprilie 1961, p. 3, răspunde la ancheta „Maiakovski în România” realizată de către Dumitru Copilin;

nr. 18 (760), vineri 5 mai 1961, p. 1 articolul „Certitudinea demnității”. Faptul că și în aceste articole continuă limbajul adoptat la Scânteia, arată de fapt credința lui în faptul căîntradevăr regimul comunist era scăparea. Adică … vremurile nu prea permiteau altă alegere, iar între fasciștii și legionarii care au comis crime asupra intelectualilor dragi lui, nu era altă opțiune decât socialismul care în Uniunea Sovietică dăduse naștere la poeți și scriitori pe care el îi admira. Adtfel este de părere că partidul comunist „a insuflat miilor de intelectuali ai țării, în anii grei care au premesr și au însoțit războiul, mândra conștiință a răspunderii față de poporul lor și față de ei înșiși: aceea de a fi oameni liberi, în îndoitul înțeles al acestui cuvânt. Liberi de prejudecăți, de spaime, de umilințe, și liberi să vorbească poporului lor ca de la un fiu la părinte, să-l asculte și să-l informeze de tot ce însemna în el aspirația către lumină, pace și progres.”

nr. 40 (782), vineri 6 octombrie 1961, p. 3 la împlinirea a 50 de ani, Aurel Baranga scrie o „Laudă poetului Laudelor”: „poetul nu se socoate numai martor și cronicar al timpului său, ci și constructor al edificiului socialist, pe schele, la înălțimi, cu mistria cuvântului în mână.”

După alți trei ani, în 1964, mai apare numele „risipitorului” în două numere din Contemporanul:

nr. 13 (911), vineri 27 martie, pagina 1, poezia “Coloane”;

nr. 19 (917), vineri 8 mai 1964, pag. 1 apar alte trei poezii semnate M.R.P. : „Oamenii”, „Fotografie” și „Prefață”: „Din tot ce sunt, numai atât pot face/ și-atât vă dau: o mână de noroi/ S-o modelați ori nu, dacă vă place.”

Nr. 34 (932) 21 august 1964, p. 1, Pagini de jurnal: „o poezie în care cânt lupta fără să fi dat această luptă, mi se pare nevalabilă.”

3.3.2. Steaua continuă activitatea Almanahului literar, în Nr. 12, An XV (179), decembrie 1964, la p. 12 articolul „Neîntreruptul început” scrie despre faptul că trecuseră 15 ani „de când, cu toții împreună, am tipărit primul număr al acestei reviste sub titlul, pe atunci, de Almanahul literar” iar în p. 16-17 poezia „Ultimul asediu (memoriei lui Lucian Blaga)”

3.3.3. Ramuri Decembrie 1964, An 1, nr. 5, p. 4, la rubrica „Poeme” apare poezia „Scamatorul” semnată de Paraschivescu, alături de care mai publică Victor Efrimiu, Ștefan Roll, Virgil Teodorescu, Sina Dănciulesc etc. Scamatorul este cel care prin prestația lui oferă „lumii la un preț accesibil/ iluzia/ că vârsta minunilor/ nu-i încă sfârșită.”

În 1965 continuă colaborarea cu revista Ramuri unde apare în

nr. 2 (7), an II, februarie 1965, p. 2, poezia „Colind”;

nr. 4 (9), an II, aprilie 1965, p. 8-10 cuprind o anchetă-interviu realizată de Ilie Purcaru cu M.R.P. în care se descrie la început atmosfera casei de la Vălenii de munte unde locuia „ereticul” și vorbește și despre rolul artei.

Ilie Purcaru începe astfel ancheta „Definind condiția militantă și prin aceasta contemporană – a poeziei, gândul nostru s-a îndreptat, în mod firesc, spre unul dintre poeții care i-au purtat cu vrednicie mesajul, încă din anii dinainte de Eliberare.

L-am găsit pe poet în grădina casei sale din Vălenii de Munte, în livada împrimăvărată. (…) Am intrat apoi în casă, în această ‹‹casă a poeziei››, unde l-am regăsit pe cel dintotdeaună, – ‹‹M.R.P.›› adică Miron Radu Paraschivescu. Atmosferă de redacție, cerneală, foi volante, câteva tablouri moderne de la prieteni, maldăre de cărți în care distingem Maiakovski, ‹‹La condition humaine›› de Malraux, Garcia Lorca, lirică neagră, caiete cu versuri din Cuba, Paraguay sau Costa-Rica, Fedin și Ilya Ehrenburg, o întreagă pleiadă de spirite care întrețin dialogul febril al poetului”.

Paraschivescu răspunde la întrebare adresata privitoare la condiția poeziei militante: „Poezia noastră militantă a țâșnit în anii negri ai ilegalității, prin reacție. Nu era timp de artificii și întortocheri sterile. Realitatea izbea brutal, cu patul puștii, cu curbele de sacrificiu, cu gloanțele, cu cravașa de la Siguranță, iar replica la ea se cerea la fel de aspră – aprigă, lucidă, îndrăzneață, tocmai ca funcția ei să fie eficientă. În acești ani, cuvântul s-a încărcat cu dinamită. Poetul, – neavând gloanțe, nici bombe incendiare – trebuia să-și înnoiască în această luptă arsenalul mijloacelor de expresie și să rostească, împotriva oprimării, protestul său vehement. Așa s-a născut poezia ca armă de luptă, pusă în slujba idealului comunist.”

Cum a luat-o pe acesată direție mărturisește în continuare: „Năzuința către acest drum e mărturisită de activitatea mea publicistică din jurul anilor 1933-1940. Este drumul unei întregi generații. I-aș numi aici pe Sahia, Bogza, Voronca, ion Călugăru, Fundioianu, șt. Roll, f. Brunea-Fox, Sașa Pană, Constantin Nisipeanu, Perahim, Gellu Naum, Victor Iliu, Al. Voitinovici, Virgil Teodorescu, Mihnea Gheorghiu, Al. Balaci – și atâția alții, ale căror nume pot fi găsite în publicațiile timpului și pe care-i rog să-mi ierte memoria infidelă ce nu i-a putut evoca în clipa aceasta. Toate aceste nume – sau aproape toate – s-au apropiat de ‹‹stânga›› venind de la modernism. „

„Poeții cei mai dotați se ‹‹complăceau›› în maladiv, nu aveau în fibra lor înclinația și gustul morbid al putrefacției, ci cu bună știință duceau până la capăț procesul de ardere, de descompunere a artei burgheze, ca să poată construi o artă nouă pe un teren curat. Iată de ce îmi par deseori lipsite de dogmă și de perspectivă atacurile globale împotriva modernismului, văzut ca un curent cu totul și cu totul decadent.”

Ce înseamnă pentru Paraschivescu a fi contemporan? „…nu înseamnă a fi ‹‹actual›› în sensul jurnalier al cuvântului, ci a păstra vie și vibrantă, tot timpul, substanța vieții în artă. Între contemporantul saturat de substanță vitală și ‹‹actualul›› jurnalier oprit în superficia clipei, e un antagonism la care merită să medităm mai adânc. Rămâne deschisă întrebarea: cât din producția noastră poetică cristalizează această substanță vie, și cât e formalism?”

„ ‹‹Cânticele țigănești›› s-au născut grație lui Federico Garcia Lorca și războiului civil din Spania anilor 1936-1938. Ele au vrut să fie un omagiu adus marelui poet căzut sub fascism. Și s-a petrecut, atunci, ceea ce spuneam mai-nainte: actualitatea, prezentul istoric au stârnit un strat de vadâncime, de rezonanță folclorică. Când am încercat să traduc câteva din ‹‹romanceros››-urile lui Lorca, ele mi-au sunat ca la noi acasă. Dar nici o clipă nu-mi propusesem să le adaptez la folclorul românesc. De la folclor nu se învață. Folclorul nu e o carte de catehism; nici măcar un model.”

Rolul artei „e acela de a lumina, printr-o formulare unică, ținând de intuiția și scrisul poetului, câteva coordonate – așa cum au făcut-o Grigore Alexandrescu, Eminescu, Caragiale și alții.”

Dacă trebuie să de o definiție poeziei, „poezia e decolare. Avionul în care te sui și te fură de pe sol fără s-o știi; uneori te crezi incă jos, dar ai decolat…”

„Scrisul e o operație de foraj, o prospecție subterană – forfezi în tine – și cred că disciplina versului fix te învață cel mai bine acest meșteșug. Se știe că zonele inconștientului sunt mai numeroase decât cela ajunse la lumina conțiinței, – și, de aceea, cu cât îți impui o disciplină mai riguroasă, cu atât îți însușești mai temeinic tehnica pătrunderii în straturi adânci. A cultiva versul liber de la primele poezii, când te cunoști prea puțin, când nu știi tehnica forajului mai deloc, mi se pare hazardat. E foarte greu să scrii în vers liber; mult mai greu decât în vers clasic, rimat și ritmat. A scrie în vers liber (vezi poezia lui E.E Cummings, unul din cei mai mari poeți contemporani ai lumii), înseamnă să surprinzi emoția neașteptată. Și acesta este și lucrul cel mai greu. (…Dar cu atât mai vie emoția surprinderii!!). Cred, așadar, că nu strică o disciplină severă, o disciplină monahală a canoanelor, în faza incipientă a scrisului. Tânărul poet să-și construiască mai întâi ‹‹siatemul de tragere››: conștientul să aibă în vedere niște rigori absolute; subconștientul va dibui astfel ‹‹dincolo››, peste ele; și atunci inconștientul va scoate liber, la iveală, surpriza, cuvântul acela care dă magie poeziei” (p. 10)

Nr. 5 (10) din 15 mai 1965, p. 6-7 apare rubrica susținută de M.R.P., „Corespondență”, asupra căreia ține să facă anumite lămuriri. „Rubrica pe care-o reiau astăzi aici am început-o acum mai bine de douăzeci de ani pe la diverse cotidiane și am continuat-o până acum șapte ani la ‹‹Contemporanul›› unde – fără voia mea – a trebuit s-o întrerup de-o săptămână pe alta, lăsându-mi chiar, ceea ce nu stă-n firea și obiceiul meu, o seamă de corespondenți fără răspuns. Pricina acelei întreruperi era simplă: gustul meu nu coincidea cu al conducerii revistei. Dar fără gust propriu, o asemenea rubrică rămâne cu totul inutilă și infructuoasă. Ea poate servi acelora care i se adresează niște formule vagi și inoperante ca: ‹‹mai trimiteți››, ‹‹deocamdată nu›› ș.a.m.d., dar nu le va sugera niciodată, ceea ce-i trebuie de la primele lui începuturi oricârui aspirant în ale artei: o atitudine bizuită pe un gust anumit cu care el poate fi sau ba de acord, dar care singur el îi va asigura progresul. Producția versificată, primită la redacție din partea unor debutanți anonimi, constituia materialul acestei cronici; cea mai mare parte din el era sortită coșului de hârtii. Eu am vrut să văd ce pot alege din ceea ce era socotit nepublicabil, și s-a ales un cenaclu literar în toată regula… Căci în artă, ca și-n orice alt domeniu de activitate unde viața își desfășoară cursul ei, nu există stagnare: o formă sau o concepție e minată latent de-o alta care vine să-i ia locul, un anume gust consacrat devine desuet, o anume producție în serie devine rutinieră și lipsită de interes și e neapărat înlocuită de una mai proapsătă și originală. (…) Generații noi de artiști (…) își plămădesc mesajul lor și-l trimit lumii. O lume restrânsă este și o redacție și depinde de ochiul care citește aceste mesagii, ca ele să se vadă sau nu confirmate; însă asta nu e o treabă ușoară, nici lipsită de răspundere.”

„Această rubrică de corespondență mi-am închipuit-o mai mult ca pe-un laborator de analiză, ddecât ca pe-o fabrică de poeți și scriitori” continuă Paraschivescu.

Așadar nu se sfiește să facă aprecieri („umile, desigur, dar nu lipsite de o oarecare frăgezime”, „tânărul autor a izbutit, cu discreție, dar cu forță, să umanizeze natura”, „închide-ntr-însul un fior de autentic poet”) sau să critice („supărător e abuzul de substantive construite din infinitive” „gramatica e mereu în defect”, „neinteresant poetic”).

Nr. 6 (11), 15 iunie 1965, p. 4-7 „Corespondență”: „am încercat (…) să aplic o metodă și nu o dogmă, să caut să surprind ceea ce e viu în scrisul unui debutant, fie el și deficitar sintactic sau ortografic, și să-l îndemn să se caute pe drumul care-l va duce la găsirea propriei sale voci”.

În pagina 4, la începutul „Corespondenței” dă niște sfaturi pe care le consideră foarte utile și absolut necesare. „Socotesc necesar, (…) să trasez un fel de decalog pentru poeți în special și pentru orice fel de literați în general. Iată-l:

Arta este cea mai mare bucurie pe care omul și-o dă sieși. (Karl Marx).

Poezia trebuie făută de toți, nu de unii. (Lautréamont).

Câtă vreme simți că poți trăi purtând în tine o operă fără s-o scrii, nici n-o scrie. (L. Tolstoi).

E deajuns să simți că ai putea să trăiești fără să scrii, ca să-ți și interzici să scrii. (Rilke).

Este păcat originar în poezie ca poetul să zică: azi ori mâine mă duc să privesc marea sau muntele ca să le descriu poetic. Trebuie să fim răbdători în fața realității vii căci va veni, dacă trebuie să vie, clipa în care să ne simțim stăpâniți de emoțiunea cuvântului ei. Este o înfiorare lăuntrică, un fior ce nu înșeală, o voce nebănuită care zice: acum! E semnalul. (Juan Maragall).

În lucrurile aparent inutile, trebuie să fii divin sau să nu te bagi. (Paul Valéry).

Poezia ține mai mult de precizie decât de vag. (Raymond Radiguet).

Țelul oricărui poet este de a lăsa, în ultimă instanță, o frumoasă biografie. (Giuseppe Ungaretti).

Extragere de radiu-i poezia… pentru un vers, scoți tonele cu mia, de minereu verbal. (Vladimir Maiakovski).

Fiecare artist trebuie să aibă propria lui voce. Dar mai întâi, trebuie să-nvețe să vorbească. (André Malraux).”

Admire la pagina 5 că „Românul e născut poet, hotărât! Dar nu în aceeași măsură și cititor de poezie. Poezia lui de veacuri a fost mai mult cântată decât citită.”

Nr. 8 (13), 15 august 1965, este un număr special dedicat zilei de 23 august, iar la p. 5 publică poezia „Lamento endecasilabic pentru tam-tam”:

„Că nu sunt decât, între cer și dogori,

Un veșnic ceasornic prin care să știi

Cu vânătul puls măsura veșnicii

Când nu mai poți stele și luni să măsori.”

Nr. 9 (14), 15 septembrie 1965, p. 4-5, „Corespondență” se lărgește și apar tot mai multe poezii, face deasemnea aprecieri: „inventivitatea poetului”, „poet în toată regula”, „să vezi iarna ca pe-un cavaler pe-un cal de sticlă e act de creație majoră”

Referitor la activitatea revistei Ramuri care a fost la un moment dat întreruptă, am găsit, pe un site (http://www.memoria.ro/marturii/perioade_istorice/perioada_comunista/), „două scrisori ale poetului adresate unuia din pontifii ideologici ai anilor '70, secretar al C.C. al P.C.R.” Scrisorile, mai exact ciornele lor au fost publicate, conform specificațiilor sursei, cu acordul dlui Andrei Paraschivescu. Reproduc în cele ce urmează și fragmentul care precedă scrisorile, dintre care eu voi reda doar una.

„Scrisorile aduc mărturia disidenței lui Miron Radu Paraschivescu, împinsă până la decizia înapoierii carnetului de partid. Calitatea de disident a fost deseori incorect atribuită, extinsă asupra tuturor acelora care, într-un fel sau altul, au comis acte de insubordonare față de puterea constituită. Or, disidența presupune acțiune din interior, despărțirea politică a cuiva de linia oficială a formațiunii din care face parte.

Este chiar cazul lui Miron Radu Paraschivescu, aflat în dezacord, cum îi notifică lui Paul Niculescu-Mizil, cu ‹‹multe chestiuni din politica noastră de partid și de stat››. Nu renunță la convingerile comuniste, după ce treizeci și șase de ani fusese ‹‹din toată inima alături de P.C.R.››, dar ar fi vrut să-i fie ascultate părerile despre ce se întâmplă în partid și să primească ‹‹lămuririle cuvenite››. Reiese din prima scrisoare că mai făcuse demersuri de a se întâlni cu ‹‹tânărul secretar de partid››, că-i mai trimisese mesaje (‹‹mult repetatele mele stăruințe››), la care nu primise răspuns. Contrariat și ofensat, "veteranul" M. R. Paraschivescu ia hotărârea de gravitate maximă de a părăsi partidul.

A doua scrisoare, din 1970, privește suprimarea revistei Povestea vorbei, supliment al revistei Ramuri din care M. R. Paraschivescu făcuse un laborator de creație și o rampă de lansare puse la dispoziția scriitorilor tineri cei mai îndrăzneți. Autoritatea numelui său îi proteja, le gira actele de insurgență literară, într-un climat ideologic indecis, contradictoriu, alternând liberalizarea cu măsuri de constrângere

Văleni, 9 martie 1970

Tovarășe Paul Niculescu,

Aflu cu mare întîrziere și uimire că Dumneata ai fi autorul suprimării revistei mele, „Povestea vorbii”. Dacă lucrul este adevărat și nu o simplă calomnie din partea inamicilor Dumitale, – atunci te rog să rupi fără întîrziere filele cu dedicații manuscrise ce ți le-am adresat pe volumele „Tristele” și „Scrieri”. E de la sine înțeles că pot omagia într-un autograf pe Mihai Antonescu, cel care în plin război hitlerist îmi îngăduia o presă literară complet liberă și chiar comunistă, dar sub nici un cuvînt n-aș putea califica drept „frate mai tînăr” pe un călău al poeziei și literaturii moderne de astăzi.

În speranța că totul nu e decît calomnie în ce te privește și pînă la o explicație orală cu care te socotesc dator, salutări.

3.3.4. Gazeta literară, avea în total 8 pagini, în numărul 5 (691), An VII din data de joi, 3 februarie 1964, publică în pagina 3 un interviu realizat de Constantin Țoiu cu „descoperitorul de talente literare”: „în corespondența aceasta prevăd o artă spontană care se naște din cel mai fiebinte miez al vieții noastre contemporane, netributară nici tiparelor clasice, nici îndrumărilor școlărești (niciodată pedagogia n-a dat poeți, ci numai epigoni). Această artă poartă pecetea ritmului vieții noastre moderne, aduce un mod de expresie propriu, original șî prin această salutar. E o poezie ruptă din viața noastră și care slujește vieții de toate zilele a oamenilor.”

Colaborarea cu Gazeta literară se reia abia în 1967, astfel:

An XIV, nr. 19 (758), joi 11 mai 1967, p. 1, poezia „Ulise”

An XIV, Nr. 21 (760), joi 25 mai, p. 3 conține aproape în întregime versuri de “miron paraschivesc”;

An XIV, nr. 26 (765), joi 29 iunie, p. 3 articolul “Noțiune și imagine” cu privire la poezia Norei Iuga una dintre poetele pe care le-a susținut în a scrie poezie și în versurile căreia recunoaște o „rezonanță din Rimbaud”;

Nr. 38 (777), joi 21 septembrie, pe pag. 1 Jurnal;

Nr.48 (787), joi 30 noiembrie, pa prima pagina, cu continuare în pagina șase, din nou fragmente de Jurnalul;

3.3.5. Viața românească, Revistă a Uniunii Scriitorilor din Republuica Socialistă România, găzduiește începând cu pagina 17 apar poezii semnate de MRP în numărul 4 din aprilie 1967, anul XX, revistă care avea 190 pagini/număr. Poeziile fac parte din volumul „Tristele”.

Pag. 17 – „Jungla” ; „Clopot”( „Un clopot fără limbă, mut, sunt”)

Pag.18 – „Sisif I”, „Sisif II”, „Cămașa de forță”

Pag.19 – „Corabia”, „Grădina în ploaie”

Pag.20 – „Consolare”, „Fine de vară”

3.3.6. Teatrul – revistă lunară editate de Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă și de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România, avea 120 de pagini. Paraschivescu apare în numerele revistei în ultimii ani din viață.

Nr. 11 (anul XIV), noiembrie 1969 – pag. 69-73 „Hamlet al meu” de M.R.P. Publică un fragment de teatru în versuri, numit Hamlet, și un eseu în care își expune convingerea că un autor care știe să scrie bine teatru nu poate scrie și proză, dar în schimb poate scrie foarte bine versuri, fiind tot un gen liric. Adimte ca „se întâmplă că un mare autor de teatru ca Ion Luca Caragiale s-a abătut și printr-ale prozei, iar bijuterile sale, care sunt Schitele și Momentele, m-ar putea descumpăni dacă nu mi-aș da seama că acestea sunt, în fond, mici secvențe de comedie, deci tot de teatru, pe când „La hanul lui Mânjoală”, „O făclie de Paști” sau „Păcat” rămân demonstrație per contrarium că geniul autorului dramatic nu face casă bună cu proza.” (p. 69) După introducerea aceasta, precizează că „textul ce urmează-n versuri face parte dintr-o recidivă a mea într-un domeniu pe care-l abandonasem, după catastrofala cădere de acum 23 de ani a primei mele încercări teatrale, catastrofă la care m-a ajutat generos Tudor Mușatescu, regizorul improvizat al piesei Asta-i ciudat!… prezentată, ca să-și frângă de-a binelea gâtul, chiar pe scena studioului Teatrului Național.” (p.70)

În același număr 11, p. 11-12 scrie despre „Condiția dramatică”: pornind de la descrierea unui film pe care îl vizionase cu o seară înainte ajunge să exprime multe idei, dar mai ales că „Dramatică, în indoitul înțeles, literal și uman, fiindcă în aceasta singură artă, veche de la Cain și Abel, materialul de lucru al artistului, plasma prin care el se exprimă pe sine nu e nici vopseaua ca la pictori, nici piatra sau bronzul, nici litera scrisă, nici măcar impalpabilul sunet, coarda viorii lui Enescu sau trompeta lui Armstrong. Condiția de două ori dramatică a actorului vine, îmi permit să cred eu, din aceea că materialul lui de lucru este el însuși”, iar totuși, „marele avantaj al actorului care creează cu el și din el este că ratarea nu există pentru dânsul decât cu voia lui”. (p. 12)

Nr. 12 (XIV), decembrie 1969, p. 37-38. „Noul val în cinematografia țărilor comuniste”. Rubrica Civilizația ochiului în cadrul căreia apare articolul, a mai purtat acest nume în altă revistă și vrea să explice: îl citează pe Valery – „cuvinte daruite”; termenul este preluat de la scriitorul francez Claude Aveline care, conform lui Paraschivescu, susținea „că lumea modernă trăiește, prin cinematograf și televizie, înr-o epocă de civilizație a ochiului”. E un cunoscător nu doar de cărți, ci și de filme: „imaginea perfecționată și evoluată grație fotografiei descompuse și recompuse prin film, comunică și stârnește ecouri în lumea întreagă. De la Câinele Andaluz al lui Bunuel până la explozia imaginii succesiv mărite la care a ajuns Michelangelo Antonioni în al sau Blow up (care însemnează deopotrivă și explozie, și mărire succesivă a unei fotografii), avem concentrată pe ultimii patruzeci de ani aproape toată evoluția, dusă la maximum de perfecțiune, a filmului epocii noastre.”

Nr. 1, an XV, ianuarie 1970 – p. 38-41 – „Stil și epocă” arată din nou că autorul e foarte bun cunoscător de filme, realizate de regizori importanți precum Federico Fellini, Antonioni și Andrei Tarkovski și nu uită să împletească în critica sa cunoștințe de pictură făcând referire la Vermeer, Caravaggio etc.

Nr. 2, an XV, februarie 1970, p. 34-36, „Imposibila reconstituire”: dezbate ultimul film al lui Pintilie „Prin Reconstituirea, filmul modern românesc intră în lume. Limbajul lui este al nostru, dar și al calendarului lumii. Filmul lui Pintilie e mare fiindcă răspunde tocmai atâtor felurite interpretări”. O anumită secvență din film îl trimite cu gândul la „de-a dreptul la primele pagini din „Fugile” lui Le Clesio”. Prin remarca de la final, cred că îmi răspunde mie personal la o întrebare pe care am ridicat-o încă de la începutul studiului, și pe care a observat-o prea târziu, când s-a irosit în atâtea direcții: „nu cred nici în poeții care scriu proză, nici în pictorii care fac sculptură, sau viceversa, și mă tem că difuzarea unei energii artistice în mai multe direcții poate echivala cu o risipă în paguba și uneia și alteia, iar nu cu un câștig pentru fiecare”.

Nr. 3, an XV, martie 1970, p. 40-41 „Carte și ecran” face o comparație atât de frumoasă între aceste două suporturi care ajută la dezvoltarea imagineției noastre: „cartea n-o citim cu ochiul ca să vedem literele dintr-însa, ci ca să o proiectăm dincolo, pe ecranul nevăzut al minții, o lume vie, o plăsmuire de imagini, – după cum nici spectacolul cinematografic sau scenic nu-l urmărim numai ca să vedem ce se perindă pe ecranul de pânză, ci, evident, ca să le re-proiectăm într-o sinteză a minții într-o chintesență care, până la urmă, e o idee: ideea spectacolului –, sau, dacă vreți, ideile stârnite în mintea noastră de un spectacol”.

Nr. 4, an XV, aprilie 1970, p. 79 – 81, „Metamorfozele luminii” în p. 81 vorbește despre faptul că revista Cinema vrea să îl găzduiască în paginile sale, cred că datorită cronicilor de film foarte pătrunzătoare pe care le realzaiează, însă, deși se bucură de această ofertă, se vede nevooit să refuze deoarece „la Teatrul mă simt invitat, ba chiar cu loc în strapontină, pe când la Cinema aș fi obligat la rigori ce mă depășesc”.

Prin aceasta recunoaște de fapt că nu i-a plăcut niciodată să respecte reguli și să se încadreze în tipare. Tocmai de aceea a frecventat paginile atâtor ziare. Unde începea să i se impună ceva care nu era pe placul lui, în măsura în care se putea, pleca fără să stea pe gânduri. El a ales revistele și nu ele l-au ales pe Paraschivescu, iar când nu a existat o revistă așa cum o dorea el, a făcut tot ce i-a stat în putiință și a creat-o. Aceea a Almanahul literar, o revistă care deschidea noi orizonturi în Transilvania dacă nu chiar în România.

Nr. 6 iunie 1970, p. 49-51, „Când scopul strică mijloacele”. Apare precizarea că el aici nu face cronică de film, deoarece „nu mă simt de loc chemat pentru această treabă. Mai întâi, că nici măcar nu știu cum se face un film”. Ceea ce și-a propus prin această rubrică „să urmărească numai în ce măsură populația globului și, în arie mai restrânsă, aceea din țara noastră poate fi captivată și convertită la o viață a poeziei prin imagine și prin nimic altceva decât prin aceasta. Imagine care, ea singură, e în stare să declanșeze din subconștient și până în cele mai subtil și limpezi asociații de idei ale minții noastre, un univers poetic și să ne facă și mai mult să înaintăm spre un prototip omenesc superior, mai bun, mai cinstit, mai deschis sufletește celorlați, mai civilizat, cu un cuvânt.” (p. 50)

Nr. 7, iulie 1970, an XV, p. 52-55, în „Poezia coșmarului” scriitorul își pune problema perisabilității filmului în comparație cu cărțile.

Nr. 8, august 1970, „Răscumpărări târzii cu mari dobânzi”, p. 43: „Nu, hotărât, nimic nu mă poate încredința că proza mai are vreo speranță pentru viitorul îndepărtat! (…) La ce mai tipărim, la ce să mai citim romane, când filmul ni le oferă într-un limbaj pe care penița, fie ea și a lui Hemmingway, să zicem, nu-l poate atinge? În același număr la p. 45 un scurt articol, despre o expoziție de pictură; „Un pictor cinematografic: Eugen Tăutu”.

Nr. 9, septembrie, p. 76-78, „La pomul lăudat” face remarcă și cu privire la traducerea de proastă calitate din unele filme.

În anul 1973, nr. 8 (anul XVII), august, apare piesa de teatru scrisa de Paraschivescu „Ȋn marginea vieții”, piesa în trei acte, la pag. 43-66, piesă care a fost scrisă în perioada 24 aprilie 1940 -9 martie 1941 conform notei de la final. În paginile 41-42, Ion Mihăileanu scrie articolul „Reconsideratul” unde redă un fragment din textul scris chiar de Miron Radu Paraschivescu când pregătea pentru tipar piesele de teatru: „Realismul și justificarea acestor poeme dramatice pot fi găsite, așadar, în sentimentul dramatic al existenței care a constituit, fără îndoilaă, specificul epocii ultimului război. Dar ele trebuie căutate și în năzuința autorului de a afla soluțiile de viață ale omului epocii sale, în eforturile lui de a găsi porțile de scăpare din îndoita închisoare pe care-l prinsese fascismul și războiul: cea propriu-zisă, a statului polițienesc și militarist, și aceea morală, a tăcerii, împilării și constrângerii.”

3.4. Presa la moartea sa

În anul 1971 la moartea sa, în Contemporanul, nr. 8 (1267) de vineri 18 februarie, scriu mulți dintre cei care l-au cunoscut: Geo Bogza – „Mai mult decât o răstignire”: „Prin ceea ce lasă scris, o altă viață a lui începe, fără suferințe și veșnică, alături de Budai Deleanu și Anton Pann. (…) Așa va fi păstrată de acum înainte memoria lui: între cititori, în stranele domnești ale poeziei.”

Paul Anghel – „Adevărul lui M.R.P.”: „M.R.P. rămâne, ca esență, un artist român, o conștiință a acestei țări, un meșter al acestei limbi.”; „Miron a fost și a rămas până în ultima clipă un Crai, un ultim Crai…”

Maria Bănuș – „Un ultim grădinar”: „Cugetul acesta, pătimaș amant al dreptății și adevărului, care de când s-a trezit la viață a dus război, fără armistiții, cu barbaria fascistă sau de tip fascist, cu sicofanții, cu impostorii, cu profitorii clănțăi, face parte din filiera cea mai de preț a cărturarilor acestui neam. Condeiul lui arzător, publicistica lui, care a dat strălucire atâtor pagini de ziare și reviste, timp de patru decenii, stau mărturie despre rolul însemnat pe care poetul, ca o vie conștiință a misiunii lui civice, îl ocupă în cultura noastră.” ; „Mult s-a chinuit pentru libertate și poezie pătimașul, risipitorul, prăpăstiosul nostru M.R.P. Asemenea oameni se nasc rar, dar se nasc. Și ne ajută să trăim.”

Nicole Manolescu – „Poet al vieții”: „este unul din cei mai puri iubitori ai vieții din literatura noastră”; „Omul unea candoarea cu intoleranța, putea să fie blând și sarcastic, generos și crud. Îi lipsea cu desăvârșire însă știința de a se preface. Putea fi nedrept, nu și fals. Era unul din oamenii cei mai autentici pe care i-am cunoscut.”

Ștefan Roll – „Aceste cuvinte în bernă”: „Miron Radu Paraschivescu rămâne un aprig apărător al culturii umaniste, al culturii comuniste din vremurile ei cele mai grele, ca un cavaler în armură al acestei culturi.”

În România literară, anul VI, 1971, nr. 9 (125), joi 25 februarie, p. 6. Tiberiu Avramescu scrie „Miron Radu Paraschivescu: Autobiografie”, o notă autobiografică datată 1962, din arhiva redacției „Biblioteca pentru toți” a Editurii pentru literatură. Deasemenea, în Luceafărul nr. 8 (460), sâmbătă 20 februarie 1971, p. 7, apar poezii din volumul Ultimele: „Țară”, „Slăvitele zile”, „Pro pace”, „Sine ira…”, „Epitaf provizoriu”.

3.5. Sunt prevestirea și (uneori) ecoul: apariția în după moartea sa

În anul morții sale, la data la care Miron Radu Paraschivescu trebuia să împlinească 60 de ani, Luceafărul, anul XIV, 1971, nr. 40 (492), sâmbătă 2 octombrie, publică pagini din Jurnalul său, scrise în 4 martie 1956 și 28 august 1956, precum și o scrisoare a lui M.R.P. către Șerban Cioculescu. Câteva zile mai târziu, în numărul 41 din 7 octombrie al României literare, apar alte pagini de Jurnal.

“Postfață la Calea Regală” în Contemporanul, 1971, nr. 16 (1275), vineri 16 aprilie, p. 9.

Imediat după moartea sa, mai apr în presă în special pagini din Jurnal. Un exemplu este revista Luceafărul, anul XVI, 1973, nr. 17 (574), sâmbătă, 28 aprilie, p. 5-6.

În același an, Manuscriptum, anul IV, 1973, nr. 4 (13), p. 66-69, în articolul „Scriitorul – conștiința epocii” sunt prezentate, prin transcriere, mărturii radiofonice pe care Miron Radu Paraschivescu le făcuse cu diferite ocazii. Autorul este de părere că „poetul Declarației patetice a lăsat generației tinere o exemplară lecție asupra înaltelor rosturi ale artistului în cetate.”

În același an, 1973, dar în altă gazetă, Flacăra, anul XXII, au apărut fragmente din Amintiri din copilărie, în numerele: 31 (947), 28 iulie p. 15; nr. 32 (948), 4 august, p. 14; nr. 33 (949), 11 august, p. 9; nr. 34 (950), 18 august, p. 16; nr. 35 (951), 25 august, p. 15; nr. 36 (952), 1 septembrie, p. 8; nr. 37 (953), 8 septembrie, p. 12; nr. 38 (954), 15 septembrie, p. 12; nr. 39 (955), 22 septembrie, p. 12; nr. 40 (956), 29 septembrie, p. 14.

În Apostrof revistă a Uniunii Scriitorilor din România care apare la Cluj-Napoca, an XI, nr. 4 (119), 2000, p. 21- 25, este publicată o parte din corespondența dintre Radu Petrescu și Miron Radu Paraschivescu. Petrescu îi scrie în 10 februarie 1966 pentru a-i mulțumi că a scris elogios în paginile Luceafărului privitor la o prefață realizată de el. Paraschivescu îl invită cu această ocazie în paginile suplimentului Ramuri. Îl invidiază pe Petrescu că are darul prozei. Petrescu cumpărare un exxemplar din nou apărutul volum „Drumuri și răspântii” și îi scrie că „are culoarea inteligenței și a sufletului, a primăverii.” Ultima scrisoare prezentată este redactată de MRP la Văleni, în 8 decembrie 1967, dar mai apare o poză cu începutul unei scrisori adresată lui Radu Petrescu cu un an înainte de moarte „Eternului eretic”, 23 ianuarie 1970.

Eugen Simion scria în Caiete critice, revistă editată de Fundația Natională pentru Știință și Artă, în numărul 9 (287) din 2011, cu ocazia centenarului M.R.P., moment cu care a realizat o selecție consistentă despre el.

Astfel, în pag. 27 a Caietelor critice, Eugen Simion în articolul „Miron Radu Paraschivescu”: “Atipic, ca poet, pentru că în generația lui (generația lui Beniuc, Jebeleanu, Maria Banuș, Gellu Naum, Bogza, Emil Botta), Miron Radu Paraschivescu nu era nici gândirist (tradiționalist), nici poet hermetizant din școala lui Ion Barbu, nu-l iubea deloc pe Arghezi și, având simpatii mai degrabã politice pentru avangarda româneascã, n-a fost niciodatã un partizan al picto-poeziei sau al dicteului automat. Modelul lui liric, la debut, a fost Anton Pann, ceea ce ar fi trebuit sã-l împrieteneascã, între alții, cu Arghezi, și Ion Barbu și în genere, cu ‹‹balcanicii››.

Același Eugen Simion, în pag. 30 scrie: „Miron Radu Paraschivescu care circula în lumea literară românească din anii ’60 însoțit de două reputații, dacă nu trei: întâi cã îl urăște de moarte pe Arghezi și vrea să-l scoată din istoria literaturii române (ceea ce era o sublimă absurditate!), apoi că, politicește, este un eretic de stânga, și, având prieteni vechi și buni în rândurile membrilor P.C.R., este lăsat în pace (cu argumentul: e nebun, nu-l băgați în seamă!), în fine, reputația lui statornică și nobilă era că iubește și-i sprijină pe tinerii scriitori. Ceea ce era adevărat.”

În pag. 31, Andrei Paraschivescu, în dialog cu Petruța Stan în “Portretul artistului ca ființă eternal” măturisește despre ultimele zile din viața tatălui său: “Tata lucra toată noaptea în birou și-l vedeam destul de rar, mai ales după călătoria la Paris, la Villejuif (unde s-a încercat un tratament la reputatul institut de oncologie), știind că nu mai are mult de trăit, scria toată noaptea, fiindcă, realizez abia acum, cred că se grăbea să nu întârzie la întâlnirea cu viața, adică să scrie tot ce-ar mai avea de spus.”

Pag. 35 Valentin Emil Mușat în “Cauza oricărui ecou”, tot în Caiete critice prezintă împrejurările istorice în care a a aparut revista ecoul: Revista ecoul și mișcarea culturalã avangardistã din jurul ei au fost susținute de cãtre Miron Radu Paraschivescu. În pagina de frontispiciu a primului numãr semneazã un manifest literar intitulat Cauza oricãrui ecou, menit sã dea o direcție mișcãrii ecoul. Întâi de toate, M.R.P. semnaleazã cã revista tinerilor, prin chiar numele ei, are nobila ambiþie de a continua ceva. Ceva care a premers-o. Cã hotãrându- se sã reprezinte nãzuințele și gusturile tinerilor, nu-și uitã înaintașii. Neistovita legãturã dintre tradiție și progres e, în fond, explicația oricãrui ecou. Cãci nu rãmâne sã dãinuie și sã devinã tradiție, decât ceea ce a fost la începuturi fapt înnoitor și sete de noutate. De aceea, într-o publicație a școlarilor din Vãlenii de Munte ai copilãriei mele, unde m-am întors în pragul bãtrâneții, simt cã-mi am și eu locul. Miron Radu Paraschivescu aduce în discuție, din lirica lui Nazim Hikmet, trei ipostaze sacre și nepieritoare ale mumei: aceea care ți-a dat viațã și țâță, aceea care ne suferã și ne primește la sânul ei, patriamumã; și, în sfârșit, aceea care nu se vede și nu se pipãie, dar trãiește cât sufletul omului și al nației: limba maternã.

Continuă mai apoi: “Miron Radu Paraschivescu acordã girul personalității lui creatoare tinerilor de la Ecoul, reînnodând la Văleni firul aparițiilor jurnalistice întrerupt odatã cu asasinarea lui Nicolae Iorga. Ca o confirmare a mãrturiei sale stau articolele din primul număr care, într-o provincie unde nu se întâmpla mai nimic, relateazã în 1968 despre Capetown și Cape Kenedy, despre aselenizare și conferința mondialã de pace de la Delhi, despre încetarea rãzboiului din Vietnam, despre geometria cosmică a Porților de Fier, despre Carl Sandburg, despre – atenție! – cibernetica în slujba școlii, despre jazz și aspirații către facultăți de elitã, despre transplantul de cord și poezie, despre arta cineticã și abstractã.” (ecoul, revistã literar-științificã a Liceului din Vãlenii de Munte, nr. 1, luni 10 aprilie, 1968, pag. 1, Vãlenii de Munte)

Adelina Timaru în “Imprecația în poetica lui Miron Radu Paraschivescu”, Caiete Critice, pag. 39: Secretele poeziei lui M.R. Paraschivescu sunt violența pasiunii care rãzbate din fiecare „cântic” și baladã inspiratã din lumea pitoreascã a mahalalei sau a șatrei țigãnești, unde s-au nãscut și trãiesc eroii, iar farmecul pe care îl degajã arta prin care poetul înnobileazã cuvântul argotic și expresiile licenþioase din cântecele lãutãrești „fãrã perdea”, arta care ne amintește de Tudor Arghezi.

Ulterior acestui volum, dupã cum subliniazã Eugen Simion, nu mai gãsim nici retorica whitmanianã din primele poeme, nici lirismul sentimental din Cântice; versul se clasicizeazã, anecdota și morala pãtrund în poem; ereticul Miron Radu Paraschivescu strãbate și el, fãrã revoltã, deșerturile literaturii sfãtoase, „înaripate“ (cum o numește critica momentului), scriind, pe teme curente, poeme didactice și reflexive, fãrã originalitate (Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. I, București, Editura Cartea Româneascã, 1974; ediția a doua, revãzutã și completatã, 1978, p. 24).

în 1930 La Voie royale (Calea regalã) a lui André Malraux, romancier, eseist ºi om de stat francez, tradusã abia în 1970 în limba românã de cãtre Miron Radu Paraschivescu.Onorat de traducerea româneascã, din Verrières-Le-Buisson, la 29 martie 1971 AndréMalraux trimite Lenei Paraschivescu, soþia scriitorului român, la puþinã vreme dupã moartea acestuia, la Vãlenii de Munte, o scrisoare în care îºi exprimã admiraþia pentru Miron Radu Paraschivescu ºi dorinþa de a-i omagia memoria printr-un gest exemplar: Doamnei Miron Radu Paraschivescu.

Doamnã, Aflasem, vai, de moartea lui Miron Radu Paraschivescu. Cunoºteam munca sa la Calea regalã (ºi eram fericit ºi mândru): cunosc postfaþa pe care dl Ion Mihãileanu a avut amabilitatea sã mi-o aducã. Ea este datatã Plateau d’Assy, unde, dupã cum ºtiþi, am contribuit mult la fondarea bisericii: destinele se întâlnesc în mod straniu. Pentru cã e greu sã trimitem ceva pânã în România, aþi vrea, doamnã, sã aºezaþi pe mormântul sãu o jerbã de trandafiri îndoliaþi, gândindu-vã la mine? Vã rog sã primiþi omagiile mele ºi vã mulþumesc pentru scrisoarea dumneavoastrã – care vã onoreazã pe dumneavoastrã, pe el ºi pe mine. André Malraux.

In revista Bucurestiul literar si artistic, revista lunara de cultura, an I, nr.3, decembrie 2011 apar la pag. 11 cateva poezii la rubrica “POezie romaneasca la kilometrul0”: Cantic de fata mare, Amar, Cantic de nunta, Nevasta mincinoasa, Ploaie de vara, Portretul unei adolescente, Septembrie (“Suflete al meu, ce faci acu,/ Pierdut prin lucrurile toate?”) si Clopot.

In aceeasi revista, Bucurestiul literar si artistic, An III, nr 10 (25), octombrie 2013, pag. 8 publica la rubric “Patrimoniu” articolul lui Marin Preda “Ora despartirii de un prieten” scris la moartea lui MRP: Într-adevãr la el o revistã literarã era ca o fiinþã vie. Trãia din pasiunea misterioasã pe care el i-o insufla ºi nu e de mirare cã viitorul scriitor gãsea în paginile ºi în atmosfera zilnicã ambianþa idealã fãrã de care, dupã unul sau altul dintre noi se putea lipsi, ºi literatura suferã. Dupã Eugen Lovinescu, nimeni n-a iubit mai mult la noi profesiuneade scriitor ºi nimeni n-a luptat mai mult sã-i pãstreze întreaga nobleþe ca Miron Paraschivescu. Avea pentru asta, tot ceea ce trebuia, entuziasm ºi capacitatea de a-l transmite ºi credinþa statornicã în viitorul artelor, într-o epocã în care multe întrebãri ºi îndoieli însoþesc aceastã încãpãþânatã activitate a spiritului uman, care este creaþia artisticã. _Ce se va întâmpla cu arta cuvântului? Se intreba MRP? Cum sã nu iubeºti un astfel de om? Cum sã nu doreºti, tânãr scriitor fiind, sã scrii bine ºtiind cã el te va citi? Iar acum el nu mai este ºi oricât ne-am apropia noi unii de alþii nu vom putea deloc umple golul pe care îl lasã…

Miron Radu Paraschivescu în alte arte

Spectacolul Take, Iianke și Cadîr al Teatrului Național București preluat de Televiziunea Română în 1976 s-a jucat pe versurile lui Miron Radu Paraschivescu, Nicu Alifantis, Tudor Gheorghe și Mihai Mărgineanu cântă piese pe versuri scrise de “ereticul” poet, Gicaă Petrescu a participat în 1966 la al IV-lea Concurs și Festival de muzică ușoară românească de la Mamaia cu melodia Cântec de lampă care face parte din volumul Cântice țigănești și mai trebuie amintit deasxemenea Mihai Dumbravăn care în 1968, a participat la realizarea discului Cântice țigănești de Miron Radu Paraschivescu, pe muzica lui Laurențiu Profeta, disc care a fost premiat de Uniunea Compozitorilor.

Admirația unor poeți pentru M.R.P. nu a trecut neobservată astfel că printre cei care i-au închinat poezii se numără nume precum Romulus Vulpescu, Gabriela Melinescu, Ioan Borșa sau Dionisie Duma. “Cu certitudine, capodopera sa (a lui Geo Dumitrescu) rãmâne amplul poem Câinele de lângã pod, dedicat lui Miron Radu Paraschivescu.” (http://www.pro-saeculum.ro/arhiva/1-19/13.pdf (18.04.2014) art scris de Gheorghe Istrate în revista Pro Saeculum nr. 13/2004)

Tind să cred că Romulus Vulpescu, i-a dedicat nu doar o poezie lui M.R.P. ci un întreg volum intitulat Arte & meserie. Spun aceasta, deși poate exagerez, întrucât unele personaje ale lui M.R.P din lucrările sale sunt generice: Poetul, Plugarul, Aviatorul, Marinarul, Grădinarul, Tâmplarul, Scamatorul. Poezia lui Vulpescu este o pastișă a celebrelor Cântice țigănești și se intitulează Carmen meretricis, ceea ce s-ar traduce Cântecul unei prostituate făcând referire nu doar la mahalaua spoecifică poeziilor lui M.R.P. ci și la viața care și-a dedicat-o femeilor.

4. Miron Radu Paraschivescu versus Arghezi

Pe Arghezi îl pomenește de multe ori în articolele sale, dar și în Jurnal.

„ Un impostor: dl. Tudor Arghezi

de Miron Radu Paraschivescu

La început a fost numele. Pentru toată lumea, Tudor. În realitate, numai T. Nu știm cine îi va fi spus ca Pandurului, dar poetul din Mărțișor s-a ferit, decent și consecvent, să-și spuie cum nu trebuie. Pretutindeni, de când îl știm, de când îl citim, e iscălit doar cu inițiala. N-a vrut să uzurpeze. I-a fost teamă. Ce avea el de-a face cu Tudor? Nimic.

Dl. Tudor Arghezi face parte din galeria poeților ce mor prea târziu; după ce s-au compromis atât de rău încât nici o minune nu-i mai poate ridica: nici chiar talentul.

Și dacă e dureros destinul poeților stinși din viață la vârsta iluziilor, este și mai tristă soarta celor care nu pleacă la timp. Până ce nu devine penibilă. Ca a lui, de acum.

A fost și – încet dar sigur – sfârșește de a mai fi lauda și rușinea unei generații, accea a tinerilor cititori de poezie de după războiul trecut. Dar dl. Tudor Arghezi a fost mai degrabă eroarea acestei generații, dacă nu chiar a două. Omul nu e decât un impostor.”

Chiar în Scânteia, într-un articol dedicat lui Gala Galaction pentru a marca 50 de ani de la debutul literar, îi recunoaște meritele poetului premiului național: „Gala galaction face parte dintr-un eroic triumvirat care de 50 de ani poartă flacăra luminii și a verbului literar întru sporirea tânărului tezaur al acestei culturi: Arghezi-Cocea-Galaction. Între primii doi, Gala Galaction este o punte și o sinteză. Între misticismul liric și îngrășat de miezul pământesc al celui dintâi și între nervul plin de forță polemică al celui de-al doilea, Gala Galaction a izbutit o armonie a povestirii în care plasticitatea formei, culoarea plină și zămoasă a cuvântului, capătă aripa duhului generos, a unei calde și frățești înțelegeri față de oameni.”

În Scânteia, 1947, nr. 764, luni 3 martie, p. 2, „Drumurile unui poet: T. Arghezi” Articolul, destul de lung ca întindere pornește de la o recentă tabletă publicată în Adevărul. Clar răscolește crezul lui M.R.P. care scrie astfel: „poetul premiului național se înscrie în rândul celor care strigă că-n România democrată lipsește libertatea scrisului. Și ca să ilustreze mai bine această situație, poetul se sprijină pe o sentență pe cât de șubredă pe atât de neconvingătoare. Sentența sună cam astfel: Viața e o porcărie, nu o luptă; și nu numai viața obișnuită, dar și cea literară, ‹‹ba poate că mai rău››”. „Nu, hotărât nu acesta poate fi mesagiul unui mare poet. (…) Un scriitor al cărui mesagiu poate fi rezumat la ‹‹porcăria vieții››, este în vreun fel vrednic de a fi numit ‹‹mare››? ”. „și spunem asta independent de meștesugul migălos, șoptit și aburit, de micile și deseori fermecătoarele invenții lexice din poezia argheziană, în care vorba cronicărească se împerechează cu neplogismul sau barbarismul citadin, reușind un stil adevărat, stulul acestei mahalale care este în bună parte România noastră, – dar de la măiestria meșteșugărească, limitată doar la compoziție și la stil de limbă română, așa cum singur o recunoaște poetul, până la înălțimea și ținuta dreaptă a unei conștiințe și a unei atitudini de bărbat teafăr și cetățean conștient de necesitatea luptei, – se desfășoară portativul uni și inseparabil al unei conștiințe, evoluții și realizări poetice. Căci un poet e un om și arta lui nu se poate să nu-l trădeze întreg și lăuntric, ca o radiografie. În artă nu încap cârpelile, nici falsul. (…) Orice gest, orice atitudine, orice ușurință sau inconștiență se răsfrânge în opera poetului. Deaceia, astăzi când d. T. Arghezi ia cuvântul și pe bună dreptate, în tripla d-sale de poet apreciat, premiat și sărbătorit numai ca să ne aducă vestea cea nouă: ‹‹viața e o porcărie, nu o luptă››, atunci noi trebuie să ne oprim atenți și să-i cercetăm, odată cu afirmația, întreaga operă. E prea gravă concluzia pe care-o mărturisește după 65 de ani de viață și după 40 de profesiune scriitoricească, poetul premiului național – pentru ca să ne mai îngăduim ușurința de a trece peste ea fără să cercetăm din încheietrui însuși temeiul acestei vieți care e, la rândul ei, temeiul chiar al operei poetului.”

„Nu ne interesează persoana d-lui Arghezi – repetăm ca să fim bine înțeleși – decât în măsura în care personalitatea poetului comunică și poate reprezenta într-un fel un sector din conștiința sau lipsa de conștiință publică.”

Paraschivescu caută să vadă de unde vine ideea lui Arghezi de „viața e o porcărie” și continuă: „Domnul T. Arghezi scria, prin 1936, cu toată convingerea de care e capabil: ‹‹ De când s-a ivit în Germania domnul Adolf Hitler bate un vânt de bărbăție prin Europa.›› Grav într-adevăr, pentru un poet care azi se declară scârbit de ‹‹porcăria›› vieții.” E clar că discurul este orientat politic și continuă pe aceeași temă, vorbind de faptul că în Bilete de papagal, îi elogiază pe Goga și Vaida-Voevod, care au contribuit la „infiltrarea și înscăunarea hitlerismului celui dătător de bărbăție, în viața politică a României”, iar mai tărziu în paginile ziarului Timpul înjura sistemul comunist, dar continuă infiltarrea politicului: „Antipatiile poetului, lupta lui – căci oricât de „porcoasă” ar fi viața, poetul nostru a luptat când a vrut – s-au purtat fățiș și consecvent împotriva a doi oameni de stat români: Neculai Iorga și Armand Călinescu. N-o să le discutăm acum păcatele celor doi răpuși de gloanțele legionare, – dar ceea ce e sigur e că tocmai moartea lor este lucrul cel mai vrednic de respect.” … „Cu toate acestea, nici dracul nu-i atât de negru, nici guvernul democrat al României nu-i atât de tiranic pe cât vrea să-l arate d. T. Arghezi. Ba ceva mai mult chiar. Gândind ca orice om întreg, iertător și înțelegător al greșalelor omenești, (…) guvernul acesta al d-rului Petru Groza i-a acordat d-lui T. Arghezi toate circumstanțele atenuante, i-a acordat premiul național de poezie pe care niciun al guvern din cele copios elogiate de maestru – nici guvernul Goga, Vaida, nici Carol personal – nu i l-a recunoscut.”

„De acum încă o sută de ani un alt poet anticipa singurul răspuns pe care adevăratul mesagiu poetic îl are oricând de adus, împotriva tristei profesiuni de credință, de mai sus: Capul ce se pleacă sabia nu-l taie/ Dar cu umilință lanțu-l încovoaie. Dar poetul care gândea astfel era unul din autorii revoluției naționale de la 48, iar gazeta lui se numea „Popolul Suveran”, nu „Bilete de papagal”. Și era un poet mare și autentic care, alături de Bălcescu, Magheru și Golescu, au luptat și au năzuit la o Românie independentă, liberă șu unită, – tocmai fiindcă ei iubeau această țară și acest popor și fiindcă nu credeau că viața e o porcărie, ci o luptă dreaptă, grea și bărbătească, menită să preschimbe-n bine orice moștenire, oricât de jalnică și de mizerabilă ar fi.”

În Scânteia, 1947, nr. 765, miercuri 5 martie, p. 2, „De la Dealul Mărțișorului la… Iasnaia-Poliana”:

Articolul nu a rămas fără răspuns, ci a apărut în ziarul Adevărul „o notiță nesemnată” acuzând că se încearcă discreditarea lui Arghezi plus că s-a constatat: o paralelă între campania critică inaugurată de noi și încercarea mai veche a unui ziarist francez ‹‹de a-l desființa pe Tolstoi››”. Mai departe se precizează clar „că poetul T. Arghezi poate însemna o valoare în lirica modernă românească, iată ceea ce nu contestă nimeni, și numai din acest punct de vedere ne-am propus și noi întreprinderea critică începută în numărul de Duminică. (…) Nu este vorba în treaba pe care ne-o propunem, de ‹‹desfințarea lui T. Arghezi, ci de ceva mult mai necesar și mai pozitiv: de a stabili după juste și obiective criterii, locul pe care autorul Cuvintelor potrivite îl deține la tânăra noastră literatură, de a verifica temeiurile și drumurile pe care el îl deține. (…) Cât privește comparația Tolstoi-Arghezi, aceasta mi se pare într-adevăr naivă, și naivitatea, ca și enervarea, se dovedește în paginile ‹‹Adevărului››. Căci între exemplul vieții și al operei lui Tolstoi și acela a poetului T. Arghezi, e o diferență cel puțin egală cu aceea numărată nu numai la kilometri, dintre Iasnaia-Poliana și Dealul Mărțișorului.” Ce e drept îl acuză de faptul că s-a situat „întotdeauna de partea puternicilor banului și împotriva libertății și a dreptății populare”. Dezvăluie articole scrise pe care zice că e forțat de împrejurări să o facă, deși nu ar fi avut această intenție. La final precizează: „încă o dată, atitudinea politică, precum și conduita personală de viață a d-lui T. Arghezi nu ne interesează în mășura în care ele lămuresc și sunt chemate să lumineze o întreagă activitate publică tipărită, de poet, pamfletar, ziarist etc. și asupra acestei opere vom întreprinde noi judecata critică, oricât de naivă ar vrea să o facă să pară cei interesați să impună fără discernământ idoli și autorități de lucru nejudecat, sau în orice caz, nejudecați îndeajuns. Deși istoria stă mărturie că, idoli mai mari și autoritari s-au prăbușit atunci când popoarele s-au trezit la o deplină și liberă conștiință de sine, acea libertate împotriva căreia T. Arghezi a luptat cu o înverșunată consecvență, demnă de o cauză mai bună”.

Se pare că războiul e unul politic și ține mai mult de afinitățile ideologice. E clar că nu se vorbește despre opera lui Arghezi. Paraschivescu nu are cum să îi placă pe fasciști. Incă din primul război mondial, când avea doar cinci ani, s-a trezit cu ei în casă fără voia lor. Chiar dăcă ideologia se schimbase, el știa ce a trăit. Iar ce rămâne întipărit în mintea unui copil, nu mai poate fi șters și vindecat. El vrea libertate. Vrea comunism care era văzut ca o mare familie, iar el nu avusese familie în adevăratul sens al cuvântului. Și- adat seama mai târziu că ideologia este una și ce pun oamenii în aplicare e cu totul diferit. Dar nu putea agrea fasciștii. Iar în ce privește artiștii, poeții, prozatorii, cei cu orientări comuniste erau printre favoriții lui. Aceia erau considerați maris criitori, mari gânditori, iar faptul că Arghezi era de partea banului, nu îl putrea aprecia ca om. Și mai mult decât atât, deoarecee era agreat de public, adică considerat formator de opinie, cu atzt mai mult înverșunarea împotriva lui este explicitată. Se observă clar, prin faptul că se referă doar la materialele scrises în presă, pe care așadar le urmărea constant, doar la acestea face referire. Și cum scria în alt articol, „omul este ceea ce face, nu ceea ce spune” aduce dovezi în acest sens, că omul Arghezi, susține pe fasciști. El este împotriva libertății, așa că nu are dreptul să se plângă de lipsa ei.

Cu totul altfel sta lucrurile în ce privește seria de articole scrise cu aproape un an după, semnate de Sorin Toma, numite „Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei. Răsfoind volumele lui T. Arghezi”, care deși pleacă de la o tabletă publicată în ziar, merge spre analiza poeziilor.

În „România liberă” din 21 februarie 1945 a apărut articolul Un impostor: Tudor Arghezi, semnat de Miron Radu Paraschivescu, Tudor Arghezi era acuzat că nu a rămas consecvent începutului său literar, când publicase în reviste socialiste alături de N.D. Cocea și Gala Galaction, deoarece „nici o clipă-n viața sa n-a fost și nu este socialist”. El „a trădat orice idee”, a căutat întotdeauna „să se strecoare cu profituri sub pulpana puternicilor câte unei zile”. Tudor Arghezi era catalogat ca fiind „rău credincios, după cum a fost și rău cetățean și mincinos tovarăș”. Mai târziu, într-un articol din Scânteia, afirma că „odată cu apariția lui Hitler, în politica europeană se simte și <un vânt de bărbăție nouă bătând peste continent>”. Această apreciere era, în opinia lui M.R. Paraschivescu, mărturia clară a aderării lui Tudor Arghezi la hitlerism. Poetul era asemănat cu „hoții de buzunare, care, după ce dau lovitura, strigă tot ei tare: ‹‹Puneți mâna pe pungași››, ca să aibă timp să se strecoare nebăgați în seamă”. Declarația lui Tudor Arghezi că era apolitic ar fi fost inspirată din „metoda perfidă a fascismului în derută”.

O vină capitală a lui Tudor Arghezi era aceea că a susținut războiul antisovietic, a publicat articole împotriva bolșevismului, a scris prefața la cartea Ard malurile Nistrului, de Constantin Virgil Gheorghiu – „elevul său mieros și tâlhar”. În consecință, i se cerea lui Arghezi, „poetul tuturor trupitudinilor, să tacă”.

Însă, nici Tudor Arghezi nu era omul care „să tacă”. În 1946 a publicat trei volume: Versuri alese, Bilete de papagal și Manual de morală, pentru care a fost recompensat cu Premiul Național pentru Poezie.

O asemenea apreciere era considerată un atac împotriva regimului democrat popular și o solidarizare cu forțele „reacționare”. Din nou, replica a venit de la M.R. Paraschivescu, de această dată în „Scânteia”. În articolul Drumurile unui poet: T. Arghezi, apărut la 3 martie 1947, Paraschivescu aprecia că se impunea punerea la punct a poetului, deoarece „cuvântul său poate influența – în rău – o parte a publicului”. Paraschivescu relua criticile formulate în 1945, conchizând că Arghezi îi elogia pe „fruntașii fascismului românesc și străin, combătându-i pe adversarii acestuia”.

Tudor Arghezi avea fie „desființat” printr-un amplu articol publicat de Sorin Toma în organul de presă al C.C. al P.C.R., care urma să devină „îndrumarul” tuturor scriitorilor din România și a activității literare în general. În memoriile sale, Sorin Toma a inclus o anexă având titlul Care este adevărul în „cazul Arghezi”, cuprinzând scrisoarea pe care i-a adresat-o lui Mircea Zaciu în 1997. Aici el preciza că redactarea și definitivarea articolului a durat câteva săptămâni, textul fiind citit și amendat de conducerea superioară prin Iosif Chișinevschi, secretar al C.C. al P.M.R., care afirma că sugestiile veneau chiar de la Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Miron Radu Paraschivescu afirmase așadar în 1945, că poetul Arghezi nu a murit la timp (făcând parte "din galeria poeților ce mor prea târziu"). În perioada 1945-1948, Tudor Arghezi a fost unul dintre cei mai atacați scriitori. Mai intii fiindcă el nu putea fi incriminat prin acuze simpliste ca "agitator fascist" sau "sabotor", neputindu-i-se fabrica un proces politic. Apoi fiindcă Arghezi sanctionase curajos, la inceput, abuzurile noului regim comunist instaurat. in al treilea rind, fiindcă era un pamfletar redutabil, cu o vină demolatoare invidiată de comunisti. De aceea, i s-au fabricat procese literare (dar cu miză existentială) intr-o ierarhie pe care o voi prezenta concis aici.

Atacul frontal vine in 1945 din partea deja pomenitului Miron Radu Paraschivescu ("Un impostor: Tudor Arghezi", România liberă, III, nr. 172, 21 februarie 1945), care-l decretează pe Arghezi nul si avorton ("statura lui de bărbat si cetătean nu intrec cu nimic dimensiunile literei si a gândacului in care e mester"), "parvenit al condeiului", "trădător al ideii". intr-o altă serie de incriminări, Arghezi este catalogat "rău cetătean si mincinos tovarăs", apoi "poetul tuturor abdicărilor si lasitătilor", ceea ce indică faptul că Puterea comunistă incercase să si-l ataseze pe Arghezi, care, insă, nu se lăsase anexat imediat. Era, la vremea aceea, un scriitor periculos lingvistic, prin verva-i nimicitoare, dovedită in pamflete, care sanctiona cu aciditate performantă. Urmează, apoi, acuze fără precedent, care lovesc in natura masculină a lui Arghezi, catalogat drept tată denaturat si individ lipsit de bărbătie. El este incriminat că ar fi tată denaturat (iresponsabil), intrucit il preferă pe fiul său al doilea (Barutu), considerat un mediocru, fiului său dintii, Eli Lotar (proiectat ca fiu risipitor, dar revolutionar). Prin asemenea speculatii se dorea lovirea in rădăcina fiintei lui Arghezi, anulat patern. Dacă Arghezi nu putea fi minjit cu "bube, mucegaiuri si noroi", intrucit acestea erau considerate deja a fi estetice, el trebuia nimicit altfel. M.R. Paraschivescumizează pe lichidarea ca bărbat a lui Arghezi, cel putin in latura sa de paternă. Eli Lotar (revolutionarul si fiul cel dintii) reprezenta, in această ecuatie simbolică, pe "fiii" comunisti, bastarzi, pe care Arghezi nu ii recunostea deocamdată. M.R. Paraschivescu si Puterea comunistă (masinăria falică) incearcă, de fapt, să-l castreze pe Arghezi: cum castrarea nu putea avea loc fizic, ea va fi oficiată verbal. Dar castrarea are loc si la un alt nivel mental, Arghezi fiind cenzurat inclusiv in functia sa de pamfletar imbatabil. Paralizându-l, Puterea încearcă să-i preia energia lingvistică, bărbăția verbală, și o face într-un mod violent. Regele bătrân nu este ucis, ci devirilizat de o generație alterată de tineri războinici care abordează orice mijloace pentru a-l deposeda de bărbăție pe fostul rege.

Ceremonia nu se incheie aici, fiindcă, un an mai tirziu, acelasi M. R. Paraschivescu (de data aceasta in Scânteia) il va declara pe Arghezi ratat si estropiat, ca si cum castrarea simbolică oficiată in 1945 ar fi fost perimată sau nedesăvirsită. Ceea ce urmează se stie deja: articolul, publicat in serial (Scânteia, nr. 1013, 1014, 1015, 1016, 5-7-9-10 ianuarie 1948), "Poezia putrefactiei sau putrefactia poeziei" de Sorin Toma. incă o dată, Puterea simte nevoia să-l atace pe Arghezi, dar nu oricum, ci prin tehnica fecalizării si a registrului putrefact. Sorin Toma laudă partial inceputurile proletare ale lui Arghezi, inainte de a-l detrona, obiectind apoi tăios că lectura poeziei argheziene este precum contactul cu "balele otrăvitoare ale unei jivine monstruoase". Apoi, îL psihanalizează ideologic pe Arghezi ca renegat și angoasat (dominat de psihologia infrintului si de cultul mortii). Este de mentionat, de altfel, tonul serios, stiintific, cu care Sorin Toma incearcă să demonteze si să deconstruiască poezia argheziană. El detectează un "manierism găunos" la autorul incriminat, precum si "aspectele bolnăvicioase ale realitătii". Atacul isi atinge apogeul atunci cind functia poeziei argheziene este decretată a fi una de "bordel", prin poemele "afrodisiace" din Flori de mucigai, care "excită" cititorii bolnavi. De-abia in final, Sorin Toma deconstruieste asa-zisul limbaj mahalagesc si trivial al poetului, apoi presupusa putrefactie ("cloacă de cuvinte" si "cloacă de idei"), inventariind o serie de cuvinte considerate orduriere din poezia acuzatului.

Arghezianul portret al unui „înger“, confirmând cã respingerea poeziei lui Arghezi, fãcutã în jurnalisticã de Miron Radu Paraschivescu, era un act de obediențã și nu pornea din convingeri (A. Silvestri)

5. Interviu

Urmează să realizez un interviu, cu un poet care l-a cunoscut pe Miron Radu Paraschivescu: scriitorul Ion Brad, care a făcut recenzii cu privire la unele scrieri ale lui M.R.P. și care a făcut parte din echipa redacțională a Almanahului literar alături de acesta .

Ion Brad, M.R.P. în Caiete critice, nr. 9, 2010, p. 50 Printre obsesiile lui pozitive, M.R.P. o avusese și pe aceea de a înființa o revistă românească la Cluj și, până la urmă, relațiilor sale cu mărimile de la București (Chișinevschi, Răutu) s-a datorat apariția primului număr din Almanahul literar, în decembrie 1949, devenit revistă lunară, apoi, din 1954, Steaua de azi. Lui M.R.P. i se duceau acasă toate manusrisele, înainte de-a fi trimise la dubla cenzură locală și la cea a Uniunii Scriitorilor din București. Era, acest poet cultivat, un redactor desăvârșit, nu-i scăpa nici o stângăcie de stil și gramatică, le punea pe toate la „strungul“ lui, chemându-ne pe fiecare să ne arate eventualele greșeli, sã ne ținã adevărate prelegeri de artă poetică. Un dascăl autentic de poezie, un animator de idei și reviste literare, cum a rămas până la sfârșitul vieții.

p. 51 – Într-o lună de iarnă, cu zăpezi mari, nu mai știu exact în care an, ne-am întâlnit la Fondul Literar, în Șoseaua Kisseleff. Cu toate cã prezența lui stârnea interes oriunde apărea, mulți încercând să intre în vorbă cu el, nu știu de ce atunci m-a chemat doar pe mine să-l însoțesc spre linia tramvaiului 20, prin parc. Avea un palton negru, cu guler de blană, arăta, într-adevăr, ca un Crai de Curtea Veche, un Pirgu, să zicem. Era mândru că, după o muncă imensă, pentru traducerea celor 12.000 de versuri ale poemului „Pan Tadeusz“ de Mickiewicz, primise drepturi de autor cu care și-a putut cumpăra o casă cu grădină mare la Vălenii de Munte. (…) am rămas uimit când, oprindu-se, mi-a pus mâna pe umăr și m-a întrebat: „Ioane, spune-mi, și tu mă crezi nebun?“ „Nu, Miroane, (ne interzisese, încă de la Cluj, să-i zicem „maestre“ sau „tovarășe“) nu cred…“ „Bine faci! a continuat el. Să știi că eu sunt nebun numai când trebuie și cât trebuie… Dar asta să n-o mai spui la nimeni…“ și, multă vreme, n-am spus-o.

Dacã la Cluj nu fusesem, ca Aurel Rău, unul dintre intimii lui M.R.P., în schimb în anii de la Uniunea Scriitorilor, de la „Gazeta literară“ și, mai târziu, de la Secția de Cultură și Artă a C.C.-ului, mi s-a adresat de mai multe ori în scris. Astfel, de la Vălenii de Munte, Aleea Berceni nr. 11, îmi expedia, la 15 noiembrie 1964, următoarele rânduri, cu caligrafia lui elegantă, impecabilă:

Dragã Ioane Bradule, Am primit acum câteva zile o invitație din partea „Stelei“ clujene sã-i scriu douã vorbe și sã-i dau poezie pt. „aniversara“ de 15 ani. Am fãcut-o, bineînțeles, — sentimental și operativ cum sunt! — deși mã-ntrebam ce l-a putut determina la asta pe Aurel Rău, care — după cum știi — împreună cu Baconschi, mi-au pus la cale demiterea și mi-au aruncat nu o datã la coș colaborarea cerută tot de ei.

p.55 Revenind la unele dintre aceste zigzaguri ale temperamentului și preocupărilor sale, mai accentuate în 1968, trebuie să notez că, într-o zi, m-am trezit sunat pe telefonul „scurt“ de la Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă, unde eram vicepreședinte, de Paul Niculescu-Mizil, pe atunci secretar al CC al PCR, responsabil cu arta și cultura, prin care acest șef jovial, iubitor de artiști, îmi indica să iau legătura cu M.R.P., care voia să facă un film după Craii de Curtea Veche, pe banii lui, ajutat doar tehnic de Studiourile de la Buftea, aflate în subordonarea mea. Regizor urma să fie Lucian Pintilie. Mi-am permis să întreb pe Mizil: „Miron este iar în criză?“ Acesta mi-a retezat-o scurt: „Du-te, discută cu el, că mi-a spus că vă cunoașteți, și informează-mă ce probleme se ridică…“ Zis și fãcut.

p. 56 din discursul ținut la înmormântare de Ion Brad: „în puținătatea firavă a trupului, era un vulcan de energii spirituale, poetul, tovarășul, prietenul ce, dincolo de îngrădirea vârstelor, ne obliga, încă din adolescența noastră literară, să-l strigăm pe numele lui descins din poemele eminesciene: Miron! Unde apărea el, răsărea o revistă literară, se strângeau poeții la cina de taină a meseriei lor, pe care o cunoștea și oficia ca nimeni altul, scăpărau ideile, se cristalizau crezurile, cele estetice, cele fundamentale, de viață, el fiind încă din tinerețe un revoluționar. „Vine Miron“, „Ne citește Miron“, „Să-l ascultăm pe Miron“, am auzit de atâtea ori, în atâtea împrejurări și locuri, întretăiate de emoție, vocile colegilor săi din toate generațiile, din toate artele, Miron fiind un spirit renascentist, o neliniște care creează.

p. 56 am citit în ziare anunțul scoaterii la vânzare a „mutei și albei case memoriale“. Doamne, câte nedreptăți se mai întâmplă poeților și memoriei lor în zilele noastre!

Ion Brad, “Dincolo de munți”, Casa Cărții de Știință”, Cluj-Napoca, 2008, p. 68 “Acum mai bine de 20 de ani, în Clujul debuturilor sale artistice, Miron Radu Paraschivescu strângea în jurul sãu un mãnunchi de tineri aproape necunoscuți și edita primul număr al unei reviste românești, intitulatã atât de caracteristic modestiei sale proverbiale: „Almanahul literar“. Se deschidea astfel, în anii unei cumpene literare, într-o zonă de prejudecăți aride, matca unui izvor de lirism nou, urmãrit și călăuzit de Miron până la fluvii, până la mare. El ne punea într-o mână cărțile marxiste și în cealaltă filele proaspăt tălmăcite de Lucian Blaga din Faust-ul lui Goethe. Numai el putea construi, pentru conștiințe artistice în formare, asemenea statornice punți. Era un constructor atât de necesar în epoca noastră însetată de constructori”.

Cristina Borșa: Vă rog să îl descrieți în câteva cuvinte, așa cum vi-l amintiți acum, după atâția ani.

Ion Brad: Miron Radu Paraschivescu, pe lângă calitatea lui de poet adevărat, de poet modern, cu trimiteri însă în poezia lui Anton Pann, cânticele lui țigănești creează o atmosferă specială, deci el se înscrie în categoria acestor poeți de tradiție, în genul popular. Hâtru, inteligent, simpatic, dar pe lângă acestea el a fost un ziarist foarte, foarte înzestrat și foarte dinamic, foarte activ. Dacă e să luăm, ce știi și dumneata, perioada de la ziarele precum Timpul când redacta paginile culturale și unde l-a debutat pe Marin Preda. Aici la Cluj, fiind bolnav în 1948, a fsot internat la clinica de neurologie; el avea o boală destul de dificilă, era epileptic și aici era tratat. Imi amintesc că pe atunci era căsătorit cu o scriitoare, Sidonia Drăgușanu, care era dramaturg. Ea venea la Cluj pentru că el era aici sub atenția a doi medici. Era medicul Pamfil, medic neurolog, un mare specialist și profesor și un medic academician. Ei îl îngrijeau, dar el fiind pasionat de creerea de reviste, de îndrumarea tineretului, a propus, fiind încă în spital, ca în 1949 să apară Almanahul literar., o publicație ocazională. S-a folosit de ideea că atunci se sărbătoreau 70 de ani de la nașterea lui Stalin, deoarece dacă nu folosea un astfel de prilej, nu se realiza nimic. Astfel a scris și el, am scris și eu, au mai scris și alții câte o poezie și astfel a apărut revista asta pe care el a condus-o apoi tom de aproape doi ani și a făcut din ea o revistă importantă în contextul vremii. Era prima revistă românească după război aici la Cluj, unde apăruseră multe reviste maghiare, dar nu era nicio revistă românească. În jurul ei ne-a adunat pe noi toți., pe Baconski, pe Aurel Rău, pe Ioan Brad, pe Mircea Zaciu, pe Victor Felea, pe George Muntea, pe mai mulți. Deci el și-a realizat aici o parte din pasiunea lui de creator de presă și de îndrumători de oameni tineri. În felul acesta a pornit el revista, dar la un moment dat, din motive politice deoarece el era mai liberal în păreri, nu se supunea așa ușor ălora de la partid și la partid erau destul îngustimi româno-maghiare sau… mă rog, de altă natură. .

C.B. Nu credeți că s-a risipit prin faptul că pe lângă gazertărie a scris atâtea de multe genuri precum proză, poezie, teatru, memorii?

I. Brad: Nu s-a risipit. El a scris poezie mai departe. El a fost și mare traducător. Era un mare meșter al cuvântului. De la el am învățat. Noi toți am spus că are un strung special cu care strunjește cuvântul până la un mare rafinament, ca un ceasornicar. Asta era el: un mare stilist. Îi plăcea să ne învețe stilul curat și o limbă expresivă.

L-a adus pe Geo Dumitrescu de la București, un alt poet foarte talentat pe care îl cunoaștea și care au lucrat împreună în timpul războiului, l-au adus redactor-șef adjunct. Pe urmă Miron s-a despărțit de prima nevastă, s-a căsătorit din nou, că el a avut vreo cinci neveste oficiale și atunci a plecat de aici la Brașov, a făcut schimb de locuință, și a rămas Geo Dumitrescu, iar după ce a plecat și el, a preluat A.E. Baconsky și a făcut Steaua în 1954. Eu am stat până în 53 când am fost mutat la Uniunea Scriitorilor ca secretar și am rămas doar colaborator. Cu Miron … am rămas prietni. Am vorbit la înmormântarea lui că eram pe atunci Ministru adjunct la Cultură și m-am dus la Vălenii de Munte. L-am vizitat înainte la spital, la Elias. A zăcut foarte mult, chinuit săracul. În perioada respectivă el trimisese jurnalul lui la Paris prin niște relații și acolo era o părere mai liberală. El era un vechi ilegalist, fost UTC-ist, era cam de orientare troțkistă și îi plăcea revoluția permanentă ca să zicem așa, că asta era teoria lui Troțki, nu? Era secretarul Uniunii Scriitorilor între 1962-1965 și cum îmi zicea pe nume, și nici nouă nu ne permitea să îi zicem decât tot pe nume. Eera un sufletist, i-a plăcut să îndrume tineretul, a făcut o rubrică specială în revista Ramuri și nu mai știu. S-a luptat cu boala și cu dificultățile.

In legățură cu Arghezi, credeți că a fost de natură politică sau literară?

Miron era un anti-dogmatic. El era marxist. E adevărat că a făut un gest foarte urât deoarece l-a atacat înaintea lui Sorin Toma pe Arghezi. Nu-l iubea pe Arghezi deloc; îl iubea pe Blaga și a încercat să îl aducă la revista Almanahul literar, însă nu a reușit. Cum spuneam însă, el era un spirit liberal și atunci toate canoanele astea ideologice, estetice, marxism-leninismul acesta absurd, proletcultismul, … ne-a învățat și pe noi să ne opunem, să nu cedăm, el a rezistat cât a rezistat chiar dacă a mai făcut unele concesii că așa erau vremurile. In plăcea să filmeze, a vrut să facă un film după Craii de Curte Veche, mi-a cerut ajutorul că eram Ministrul cinematografiei… o poveste întreagă. El era un spirit liberal și lupta lui cu regimul era sub formă. Nu i-au plăcut prea multele dogme, prea multele cenzuri, prea multele controale a lui și asupra altora.

El a fost poetul, cel care a creat o atmosferă favorabilă poeziei și dezvoltării tinerilor scriitori pe care i-a luat de mână. Toată generația din care fac parte îi suntem îndatorați. A fost un îndrumător rafinat. De la marele rafinament al cuvântului te ducea la idee, de la idee la orientare și era un patriot în sensul acesta, nu un demagog. Nu era un orator neapărat. Era însă un spirit lucid, atunci când era lucid că erau perioade când era bolnav.

I-am dedicat Stelarii, o poezie la care țin pentru că exprimă concis exact ce am învățat de la el.

6. Analiza datelor

Latura vulcanică și întunecată a personalității lui M.R.P. a ieșit la iveală (greu de spus dacă în mod voluntar sau impus) în cadrul articolelor publicate în Scânteia, împotriva lui Arghezi. În calitate de critic i-a mai caracterizat și pe alții sub diferite forme: lui Eliade i-a spus că “trișează ca la un joc de bâlci”, pe Baconsky și pe mulți alții dintre care Sadoveanu, Rebreanu, Goga despre care spune că nu ar exista, iar Blaga și Ion Barbu ar fi niște „idioți“

„Partidul a arătat de la început, cu claritate, direcția pe care aceștia trebuiau s-o urmeze pentru a contribui eficient la sprijinirea cauzei poporului, la făurirea unei culturi noi. De o însemnătate covârșitoare pentru precizarea politicii culturale a partidului a fost cuvântarea rostită de Gheorghe Gheorghiu-Dej la o întrunire a intelectualilor, din noiembrie 1946. Demonstrând incompatibilitatea dintre cultură și fascism, întrucât ‹‹conceptul de știință implică pe cel de progres, libertate și democrație››, în timp ce fascismul reeditează practicile evului mediu, secretarul general al P.C.R. a dovedit cu aceeași logică stringentă, apelând la exemple edificatoare din istoria culturii universale, că democrația este climatul firesc al activității spiritului”.

Înainte de a prezenta datele consemnate de istorie, țin să menționez niște circumstanțe atenuante care ar putea justifica manifestarea “ereticului” M.R.P. Poate îl critica pe Arghezi întrucât originile plastice ale lui M.R.P., vedeau în fiecare poezie un tablou. Iar un tablou în care se pictau “bube” și “mucegaiuri” nu se încadrau deloc în „rama” lui personală. Fire sensibilă, pasionlă, iubitoare de artă și frumos, a „lovit” în Arghezi transformând cuvintele în adevărate arme. Arghezi nu era de-a regimului și ca urmare, trebuia mutilat și înjosit. Cum altfel decât public și prin vorbe? Ce e drept destul de grave. Prea grave! Dar acestea erau cerințele ziarului.

Adevărul în acest caz, este ca întotdeauna, undeva la mijloc. Rămâne totuși de netăgăduit dovada scrisă, dar o dovadă a unui regim impus, a unui text impus, a unor cuvinte impuse și a unor direcții impuse. Nu avem de unde să știm cu exactitate câte dintre articolele defăimătoare și critice scrise de M.R.P. împotriva lui Arghezi și nu numai, au izvorât din considerente personale și câte erau impuse și scrise din lașitate. Și nu mă refer la o lașitate în sensul rău al cuvântului, ci o acceptare fără răzvrătire a condițiilor respective, pentru că dorința de a trăi era mult mai mare decât aceptarea morții, neștiindu-se că mutilarea verbală este mult mai dureroasă și mai dăinuitoare decât mutilarea trupului la care probabil erau supuși cei care nu acceptau subordonarea.

A fost foarte dezordonat în ce privește numărul publicxațiilor. Trăia într-o ordine dezodonată, într-un haos pe care el îl crea și tot el îl aranja. Mărturisea la un moment dat într-o emisiune radiofonică, transcrisă în nr. 4 (13) din 1973 al revistei Manuscriptum: „nici eu nu știu cum scriu. Se întâmplă că îmi vine să spun ceva și scriu pe ce se întâmplă. Nu scriu nici la masă, nici la birou. Poate să fie în tren, poate să fie pe drum. Scot carnetul – că umblu cu carnetul la mine – și însemnez. Asta este o chestie pe care aș recomanda-o, într-adevăr, la toți tinerii. Să aibă un carnet și un creion asupra lor. Astea sunt munițiile poetului, sine qua non, fiindcă, de fapt, el e vânat de poezie, nu el vânează poezia.”

Dincolo de cuvintele grele scrise de “ereticul” M.R.P. care s-au consemnat în istorie, a rămas și o stare de nebunie. Boala nervoasă apare atunci când sufletul este scindat de trup, atunci când sufletul este înrobit și neascultat, când este subjugat. O vreme se supune și îndură, însă urmează să se răzvrătească și să se despartă de trupul care nu știe să asculte. Atunci se instalează accese de nebunie periodice care urmează să se repete cu o frecvență tot mai mare. Crizele de epilepsie care se manifestau arată zbuciumul interior care îl frământau pe autorul Tristelor, atunci când trebuia să scrie ceva ce nu simțea cu adevărat.

Trecutul, indifferent că ne convine sau nu, nu mai poate fi schimbat. Cuvintele care s-au tipărit nu mai pot fi șterse, sau chiar dacă se șterg de pe hârtie, rămân întipărite în mintea și sufletele celor care au trăit, asemenea unor tatuaje. Poți să îl agreezi pe poetul, sau pe pictorul, sau pe redactorul, sau pe dramaturgul, sau pe jurnalistul, sau pe omul Miron Radu Paraschivescu. A încercat prin atâtea moduri să se facă acceptat și iubit. Sau poți să nu îl ageezi deloc. E dreptul fiecăruia să aleagă și să aibă preferințe.

Fiecare dintre cei care au trăit în perioada interbelică s-au adaptat cum au știut mai bine. “Un intelectual atașat stângii anti-totalitare, precum tânărul Virgil Ierunca, a ales să plece definitiv din țară. Un comunist dezamăgit precum Miron Radu Paraschivescu a supraviețuit prin nebunie. Un democrat convins precum N. Carandino a făcut ani lungi și grei de temniță”. (http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-alexandru-draghici-arhitectul-terorii-staliniste-din-romania/ (30 aprilie 2012) art din 5 oct 2011 de Vladimir Tismaneanu). Ei au ales cum au știut mai bine și nu avem de ce să îi condamnăm. Noi putem alege să apreciem o persoană, sau o latură a acesteia fără să ne lăsăm influențați de latura negativă a personalității sale?

Format în cercul lui Miron Radu Paraschivescu, căruia îi și dedică două poezii, În căutarea lui M.R.P. și „Popas la M.R.P.”, Dionisie Duma iar mai jos este un fragment din „Popas la M.R.P.”.

Stilul în care scrie în ultimii ani de viață, este mai cald și calm, față de revolta și causticitatea pe care o simțea la Scânteia. Oriunde a scris însă, a făcut-o cu mare pasiune și chiar dacă uneori era scârbit de ceea ce scria, din fiecare articol răzbate fiorul poetic și cunoașterea desăvârșită pe care o avea cu privire la cărți, poezie, dramaturgie, filme, pictură, politică. Ce se vede clar este că în ultimele articole, nu mai aduce deloc în discuție politicul, care era de nelipsit în primele articole, indiferent ce anume scria. Vârsta, sau probabil amenințarea morții l-au determinat să privească viața altfel. Nu mai are forța tinereții de a lupta pentru idealul și crezul lui. E ca un Don Quijote care s-a luptat cu morile de vânt. A dus arta cuvântului pe culmi nebănuite, șlefuind fiecare propoziție pentru a lumina cât mai bine. Chiar dacă erau pline cu venin, pline de revoltă, propozițiile și cuvintele lui aveau o strălucire aparte. O strălucire și o emoție demne de un artist. Căci asta a fost; un artist! Și-a jucat roluri în fiecare perioadă a vieții. Întrebându-mă dacă nu s-a irosit, am răspuns inițial că da. Și culmea, tocmai când mi-a confirmat printr-un articol scris în ultimii ani de viață, acum la finalul cercetării pot spune clar: nu s-a irosit. Artistul e prezent! Se pare că un nou concept de artă pe care îl prezintă acum Marina Ambramovici, una dintre cele mai inovative artiste contemporane din lume, pune în scenă ceva ce M.R.P. pusese cu mulți ani în urmă, doar că nu se numea astfel. A fost un artist toată viața lui, deoarece doar artiștii sunt cei care ies din cadrul convențional. Iar pentru a sta acolo, nu știu cât e nevoie de curaj și cât de nebunie. Ce ironic… a avut crize de nebunie! Dar a avut și mult curaj. Curajul de a citi, scrie și de a îndruma pe alții, de a spune clar și deschis tot ceea ce gândea. Și de a scrie tot, de a nu șterge nimic. Un artist a fost prezent și puțini au fost cei care l-au înțeles. Avea nevoie de atenție și a sperat la atenție până în ultima clipă. Avea nevoie de recunoaștere. A primit și recunoaștere. Toate articolele lui sunt poezie. Toate au suflu și încă trăiesc, chiar dacă Paraschivescu era de părere că „articolul de gazetă nu trăiește decât o zi”. Le-am citit, le-am răsfoit, și am retrăit odată cu ele zbuciumul lui, emoțiile lui, dorința de libertate, dragostea pentru arta cuvântului și mai mult decât atât, mi-am îmbogățit cunoștințele culturale. Și pentru asta, pentru faptul că am scris și am căutat cu drag, fără să îmi dau seama cum trece timpul în bibliotecă, și cu părere de rău că nu mai găsesc încă un articol scris de el. În același timp, cu fiecare descoperire, ceva se schimba, mă bucuram să descopăr între coperți vechi file care se credeau uitate și articole care redau altă față a personalității atât de complete a lui „Nucicu”.

„un debut plin de promisiuni, o etapă medie oscilantă, un sfârșit lamentabil”

7. Concluzii

Ca scriitor, considera că literatura este „încătușată până la anihilarea ei de normativele de partid”, mergând atât de departe, încât „desființează orice elan creator”. În această situație, spune Miron Radu Paraschivescu, și agentul său înregistrează scrupulos: „…eu nu pot scrie. Fără o minimă libertate, creația artistică n-are cum să se desfășoare. Se cere o artă pe măsura inculturii celor care o judecă. Lipsa de gust, dar mai ales o neîncredere totală a funcțiunii artei adevărate, domnesc pretutindeni la noi. Cultura românească este astăzi torturată. Ea are voie, doar cu prealabila aprobare a Moscovei, să se manifeste. Desființarea ei e conștientă și organizată. Destinele ei sunt în mâinile unor slujbași ai partidului, care n-au nimic comun cu poporul român – dar nici cu comunismul”.

Sfaturile pe care le dădea în articolele scrise atunci sunt la fel de valabile și azi. Citind unele dintre articolele pe care le-a semnat cu aproximativ 65 de ani în urmă, constat că în domeniul cultural avem aceleași lipsuri doar că au altă formă. Aceeași lipsă de interes față de cultură, atât a guvernanților, cât și a populației. Nu știm să profităm de accesul pe care îl avem, în aceste vremuri, la informații și mai ales la cărți care nu sunt supuse cenzurii.

Din moment ce am găsit articole sau poezii apărute, e clar că este nevoie de o revizuire a dicționarelor care nu au tratat subiectul cu acceași responsabilitate cu care au tratat un scriitor cunoscut.

Miron Radu Paraschivescu, nota în Jurnalul său că “articolul de gazetă nu trăiește decât o zi” și mărturisea că scrierile cele mai sincere sunt cele din Jurnal, unde așa cum am spus mai devreme, ajunge să blameze sistemul și ideologia comunistă. Doar că articolele încă trăiesc. Ele stau mărturie și vorbesc despre trecutul României. Ce nu se va putea spune niciodată cu adevărat, este: care a fost adevărata istorie, din moment ce articolele erau supuse cenzurii? Fiecare judecă trecutul cum vrea, în funcție de afinitatea politicăsau cultuirală. Ar fi bine să ia în considerare toate aspectele înainte de a se ajunge la o concluzie. Se manipulează chiar și în ziua de azi. Chiar dacă azi avem libertatea care acum 60 de ani era iluzorie, încă se practică cenzura (sub altă formă ce e drept) sau se scriu articole la comandă. Istoria, ce e drept nu mai poate fi schimbată. Dar viitorul noi îl scriem. Oare câți dintre jurnaliștii de azi vor fi mândri de articolele lor după 60 de ani? Această întrebare ar trebui să o aibă în vedere cei care scriu azi.

Ca să închei referindu-mă tot la Eliade, se pare că destinul lui Miron Radu Paraschivescu s-a asemănat cu cel pe care chiar el îl prefiigura lui Eliade în recenzia la Huliganii: început fulminant, demers mediocru și rămas foarte puțin în conștiința poporului pe care l-a iubit nespus și căruia a vrut să îi ridice gradul de cultură. Încă mai sunt prezenți în zilele noastre oameni care l-au cunoscut și care îi apreciază valoare, vorbind uneori despre el, dar mă gândesc cu amărăciune ce se va întâmpla peste câțiva ani, când aceia nu vor mai fi și când cei care caută sau dau întâmplător în dicționare de numele lui, nu-i găsesc pe de-a întregul demersul pe care l-a făcut pentru literatura românească și traducerile sale care au făcut ca poeți remarcabili să poată fi accesibili publicului român. E clar că este nevoie de o revizuire a dicționarelor care nu au tratat subiectul cu acceași responsabilitate cu care au tratat un scriitor cunoscut. Și nu pot să nu mă gândesc: oare câți alți scriitori mărunți au fost tratați necorespunzător și astfel neoglindiți pe de-antregul?

El, cel care scria: „De toți și de toate îmi aduc aminte”, „de oastea pierită”, „depaznici suiți în vârf de cetăți”, „de ochi de copile”, „de neamuri trecute prin foc șî prin sânge”, „de robi muți”, „de oameni sărmani”, „Adesea, de voi mi-aduc, oameni, aminte…”, tare mi-e teamă că vom ajunge în scurt timp să nu ne mai amintim de el, tocmai de „eternul eretic”.

8. Bibliografie

Academia Română, Dicționarul general al literaturii române, P/R, coordonator Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, București, 2006.

Avramescu, Tiberiu, „Miron Radu Paraschivescu: Autobiografie” în România literară, anul VI, 1971, nr. 9 (125), joi 25 februarie, p. 6.

Bănuș, Maria, “Bunul grădinar”, în Contemporanul, nr. 8 (1267), vineri 18 februarie 1971, p. 3.

Borșa, Ioan, Poezie pentru statui, Karuna, Bistrița, 2011.

Dobre, Ana, Miron Radu Paraschivescu – eternul eretic, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2011.

Dobre, Ana, “Miron Radu Paraschivescu – portret sub lupe infidele” în Revista Limba Română, an XVIII, 2008, nr. 5-6.

Eliade, Mircea, Solilocvii, Editura Humanitas, București, 1991.

Flacăra, anul XXII, 1973, nr. 31 (947), nr. 32 (948), nr. 33 (949), nr. 34 (950), nr. 35 (951), nr. 36 (952), nr. 37 (953), nr. 38 (954), nr. 39 (955), nr. 40 (956).

Hangiu, I. Dicționarul presei literare românești (1790-2000), Ediția a III-a, Editura Institutului Cultura” Român, București, 2004.

Iuga, Nora, „O ureche genială” în România literară , an XXXIV, 2001, nr. 6, februarie 2001, p. 14-20.

Luceafărul, anul XIV, 1971, nr. 8 (460), sâmbătă 20 februarie.

Luceafărul, anul XIV, 1971, nr. 40 (492), sâmbătă 2 octombrie.

Luceafărul, anul XVI, 1973, nr. 17 (574), sâmbătă, 28 aprilie.

Manu, Emil, Istoria poeziei românești moderne și moderniste, Vol. II, Curtea Veche, București, 2004.

Manuscriptum, anul IV, 1973, nr. 4 (13).

Micu, Dumitru; Manolescu, Nicolae, Literatura română de azi. 1944-1964. Poezia, proza, dramaturgia, Ed. Tineretului, București, 1965, p. 98.

Mihăileanu, Ion, „Reconsideratul” în Teatrul,anul XVIII, 1973, nr. 8, august, p. 41-42.

Paraschivescu, Miron Radu, Jurnalul unui cobai (1940-1954), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994.

Paraschivescu, Miron Radu, „Câteva premise” în Scânteia, seria III, an XVI, 1946, nr. 595, vineri 9 august, p. 2.

Paraschivescu, Miron Radu, „Moștenirea lui Alexandru Sahia” în Scânteia, seria III, an XVI, 1946, nr. 598, luni 12 august, p. 2.

Paraschivescu, Miron Radu, „Sensul unic al culturii” în Scânteia, seria III, an XVI, 1946, nr. 602, sâmbătă 17 august, p. 2.

Paraschivescu, Miron Radu, „Noua epocă eroică” în Scânteia, seria III, an XVI, 1946, nr. 604, luni 19 august, p. 2.

Paraschivescu, Miron Radu, „Suflet popular” în Scânteia, seria III, an XVI, 1946, nr. 607, vineri 23 august, p. 2.

Paraschivescu, Miron Radu, „Ȋntoarcerea acasă” în Scânteia, seria III, an XVI, 1946 nr. 610, miercuri 28 august, p. 2.

Paraschivescu, Miron Radu, „Sufletul poporului” în Scânteia, seria III, an XVI, 1946, nr. 612, vineri 30 august, p. 2.

Paraschivescu, Miron Radu, „Titluri istorice” în Scânteia seria III, an XVI, 1946, nr. 615, duminică 1 septembrie, p. 2.

Paraschivescu, Miron Radu, „Sufletul popular” în Scânteia, seria III, an XVI, 1946, nr. 621, luni 11 septembrie, p. 2.

Paraschivescu, Miron Radu, „Temeiurile democrației”în Scânteia Seria III, an XVI, 1947nr. 630, vineri 20 septembrie, p. 2.

Paraschivescu, Miron Radu, „Cozara. Piscul de unde se vede trecutul și viitorul noii Iugoslavii” în Scânteia, seria III, an XVI, 1946, nr. 633, luni 23 septembrie, p. 1-2.

Paraschivescu, Miron Radu, „Revista revistelor” și „Suflet popular” în Scânteia, seria III, an XVI, 1946, nr. 636, vineri 27 septembrie, p. 2.

Paraschivescu, Miron Radu, „Drumul până la capătul lumii” în Scânteia, seria III, an XVI, 1946, nr. 642, vineri 4 octombrie, p. 2.

Paraschivescu, Miron Radu, „Gala Galaction” și „Suflet popular” în Scânteia, seria III, an XVI, 1946, nr. 645, luni 7 octombrie, p. 1-2.

Paraschivescu, Miron Radu, „Să fim noi înșine!” în Scânteia, seria III, an XVI, 1946, nr. 666, vineri 1 noiembrie, p. 2.

Paraschivescu, Miron Radu, „Ȋnsemnări dintr-o călătorie în U.R.S.S.” în Scânteia, seria III, an XVI, 1946, nr. 687, luni 25 noimebrie, p. 1-2.

Paraschivescu, Miron Radu, „Suflet popular” în Scânteia, seria III, an XVI, 1946, nr. 705, luni 16 decembrie, p. 2.

Paraschivescu, Miron Radu, „Oamenii” în Scânteia, seria III, an XVI, 1946, nr. 712, miercuri 25 decembrie, p. 1.

Paraschivescu, Miron Radu, “Postfață la Calea Regală” în Contemporanul, 1971, nr. 16 (1275), vineri 16 aprilie, p. 9.

Pintea, Emil coordonator, Steaua 1949-1974. Indice bibliografic adnotat. Vol. I – Partea 1. Literatura română (Beletristică), M-Q, Academia R.S.Română, Filiala Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, 1979.

Purcaru, Ilie, „Povestea vorbii” în Argeș, anul VII, 1972, nr. 2 (69), februarie, p. 2-16.

Rad, Ilie, Cum se scrie un text științific. Disciplinele umaniste, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Polirom, Iași, 2008.

România literară, anul IV, 1971, nr. 41 (157), joi 7 octombrie, p. 5.

Scânteia, S III, An XVI, Numerele: 595, 598, 602, 604, 610, 612, 615, 621, 630, 636, 642, 645, 666, 687, 705, 712 apărute în perioada 9 august – 15 decembrie 1946.

Silvestri, Artur, Radiografia spiritului creol: cazul Miron Radu Paraschivescu, ediția a doua, Editura Carpathia Press, București, 2010.

Simion, Eugen coordonator, Dicționarul general al literaturii române, P/R, Academia Română, Editura Univers Enciclopedic, București, 2006.

Țundrea, Iulius, „Evocări amicale: Miron Radu Paraschivescu”, în Manuscriptum, anul IV, 1973, nr. 3 (12), p. 101-102.

Vasile, Corneliu, Scriitorul vremii, vremea scriitorului. Eseu critic despre Geo Dumitrescu, Editura EuroPress Group, București, 2012.

Vultur, Smaranda, Infinitul mărunt, Editura Cartea românească, București, 1992.

Zaciu, Mircea coordonator, Scriitori români, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978.

Zaciu, Mircea; Papahagi, Marian; Sasu, Aurel (coordonare și revizie științifică), Dicționarul scriitorilor români. M-Q, Editura Albatros, București, 2001.

Site-ografie

http://www.arhivelenationale.ro/images/custom/image/serban/RA%201%202009/15%20catalan,%20gabriel.pdf (17.04.2014)

http://www.biografii-online.net/index.php/scriitori/8-romania/120-miron-radu-paraschivescu-1911-1971 (05.06.2014)

http://art-zone.ro/literatura/scriitori/Marin_Preda_biografie.html (16.04.2014)

http://convorbiri-literare.dntis.ro/DUMAnov9.html (04.04.2014)

http://www.claudiuval.net/2011/12/cincizeci-de-poezii-frumoase-28-miron.html (15.04.2014)

http://www.dochia.bravepages.com/revista_noua/10-2008/memento.htm (18.04.2012)

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/confesiunile-lui-sorin-toma-redactor-sef-cel-mai-mare-ziar-al-romaniei-. (03.05.2014)

http://www.ioanscurtu.ro/1948-1961-de-la-poezia-putrefactiei-la-steaua-republicii-populare-romane/ (12.04.2014)

http://www.jurnalul.ro/arte-vizuale/iubiri-arzoaie-seducatoare-568002.htm (15.05.2014)

http://jurnalul.ro/scinteia/special/file-din-istoria-scinteii-318913.html (05.04.2014)

http://www.jurnalul.ro/special/publicistica-scrisa-de-maestru-560451.htm (15.04.2014)

http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=469 (18.04.2014)

http://www.memoria.ro/marturii/domenii/diaspora/scrisori_din_exil/1150/ (06.06.2014)

http://www.memoria.ro/marturii/perioade_istorice/perioada_comunista/miron-radu_paraschivescu_inedit:_un_disident_autentic/982/ (06.06.2014)

http://www.observatorcultural.ro/Ce-s-a-intimplat-cu-avangardistii-celui-de-al-doilea-val-in-anul-de-gratie-1947*articleID_25708-articles_details.html (14.04.2014)

http://petre-anghel.blogspot.com/2012/02/mrparaschivescu-autorul-cantecelor.html (15.04.2012)

http://www.phantasma.ro/caiete/caiete/caiete3/25.html (17.04.2012)

http://www.poezie.ro/index.php/article/71979/Interviu_cu_scriitorul_Dumitru_Țepeneag (12.04.2014)

http://www.pro-saeculum.ro/arhiva/1-19/18.pdf (23.04.2012)

http://www.revista22.ro/biografia-unui-cobai-eretic-11653.html (17.04.2014)

http://revistacultura.ro/ (04.06.2014)

http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/blestemata-de-cenzura-comunista-ne-a-rafinat-stilul-si-herta-muller-ne-a-pus-la-zid-218772.html (7.05.2014)

http://www.romlit.ro /jurnalul_lui_m._r._paraschivescu (13.04.2014)

http://www.romlit.ro/miron_radu_paraschivescu2 (30.04.2014)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Scînteia (03.05.2014)

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/tata-credea-ca-va-trai-o-suta-de-ani-2902623/ (02.06.2014)

9. Anexe

Am înlocuit: aceia= aceea, masse=mase, dela=de la, noui=noi, ceiace= ceea ce, ceeace = ceea ce,

8. Bibliografie

Academia Română, Dicționarul general al literaturii române, P/R, coordonator Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, București, 2006.

Avramescu, Tiberiu, „Miron Radu Paraschivescu: Autobiografie” în România literară, anul VI, 1971, nr. 9 (125), joi 25 februarie, p. 6.

Bănuș, Maria, “Bunul grădinar”, în Contemporanul, nr. 8 (1267), vineri 18 februarie 1971, p. 3.

Borșa, Ioan, Poezie pentru statui, Karuna, Bistrița, 2011.

Dobre, Ana, Miron Radu Paraschivescu – eternul eretic, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2011.

Dobre, Ana, “Miron Radu Paraschivescu – portret sub lupe infidele” în Revista Limba Română, an XVIII, 2008, nr. 5-6.

Eliade, Mircea, Solilocvii, Editura Humanitas, București, 1991.

Flacăra, anul XXII, 1973, nr. 31 (947), nr. 32 (948), nr. 33 (949), nr. 34 (950), nr. 35 (951), nr. 36 (952), nr. 37 (953), nr. 38 (954), nr. 39 (955), nr. 40 (956).

Hangiu, I. Dicționarul presei literare românești (1790-2000), Ediția a III-a, Editura Institutului Cultura” Român, București, 2004.

Iuga, Nora, „O ureche genială” în România literară , an XXXIV, 2001, nr. 6, februarie 2001, p. 14-20.

Luceafărul, anul XIV, 1971, nr. 8 (460), sâmbătă 20 februarie.

Luceafărul, anul XIV, 1971, nr. 40 (492), sâmbătă 2 octombrie.

Luceafărul, anul XVI, 1973, nr. 17 (574), sâmbătă, 28 aprilie.

Manu, Emil, Istoria poeziei românești moderne și moderniste, Vol. II, Curtea Veche, București, 2004.

Manuscriptum, anul IV, 1973, nr. 4 (13).

Micu, Dumitru; Manolescu, Nicolae, Literatura română de azi. 1944-1964. Poezia, proza, dramaturgia, Ed. Tineretului, București, 1965, p. 98.

Mihăileanu, Ion, „Reconsideratul” în Teatrul,anul XVIII, 1973, nr. 8, august, p. 41-42.

Paraschivescu, Miron Radu, Jurnalul unui cobai (1940-1954), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994.

Paraschivescu, Miron Radu, „Câteva premise” în Scânteia, seria III, an XVI, 1946, nr. 595, vineri 9 august, p. 2.

Paraschivescu, Miron Radu, „Moștenirea lui Alexandru Sahia” în Scânteia, seria III, an XVI, 1946, nr. 598, luni 12 august, p. 2.

Paraschivescu, Miron Radu, „Sensul unic al culturii” în Scânteia, seria III, an XVI, 1946, nr. 602, sâmbătă 17 august, p. 2.

Paraschivescu, Miron Radu, „Noua epocă eroică” în Scânteia, seria III, an XVI, 1946, nr. 604, luni 19 august, p. 2.

Paraschivescu, Miron Radu, „Suflet popular” în Scânteia, seria III, an XVI, 1946, nr. 607, vineri 23 august, p. 2.

Paraschivescu, Miron Radu, „Ȋntoarcerea acasă” în Scânteia, seria III, an XVI, 1946 nr. 610, miercuri 28 august, p. 2.

Paraschivescu, Miron Radu, „Sufletul poporului” în Scânteia, seria III, an XVI, 1946, nr. 612, vineri 30 august, p. 2.

Paraschivescu, Miron Radu, „Titluri istorice” în Scânteia seria III, an XVI, 1946, nr. 615, duminică 1 septembrie, p. 2.

Paraschivescu, Miron Radu, „Sufletul popular” în Scânteia, seria III, an XVI, 1946, nr. 621, luni 11 septembrie, p. 2.

Paraschivescu, Miron Radu, „Temeiurile democrației”în Scânteia Seria III, an XVI, 1947nr. 630, vineri 20 septembrie, p. 2.

Paraschivescu, Miron Radu, „Cozara. Piscul de unde se vede trecutul și viitorul noii Iugoslavii” în Scânteia, seria III, an XVI, 1946, nr. 633, luni 23 septembrie, p. 1-2.

Paraschivescu, Miron Radu, „Revista revistelor” și „Suflet popular” în Scânteia, seria III, an XVI, 1946, nr. 636, vineri 27 septembrie, p. 2.

Paraschivescu, Miron Radu, „Drumul până la capătul lumii” în Scânteia, seria III, an XVI, 1946, nr. 642, vineri 4 octombrie, p. 2.

Paraschivescu, Miron Radu, „Gala Galaction” și „Suflet popular” în Scânteia, seria III, an XVI, 1946, nr. 645, luni 7 octombrie, p. 1-2.

Paraschivescu, Miron Radu, „Să fim noi înșine!” în Scânteia, seria III, an XVI, 1946, nr. 666, vineri 1 noiembrie, p. 2.

Paraschivescu, Miron Radu, „Ȋnsemnări dintr-o călătorie în U.R.S.S.” în Scânteia, seria III, an XVI, 1946, nr. 687, luni 25 noimebrie, p. 1-2.

Paraschivescu, Miron Radu, „Suflet popular” în Scânteia, seria III, an XVI, 1946, nr. 705, luni 16 decembrie, p. 2.

Paraschivescu, Miron Radu, „Oamenii” în Scânteia, seria III, an XVI, 1946, nr. 712, miercuri 25 decembrie, p. 1.

Paraschivescu, Miron Radu, “Postfață la Calea Regală” în Contemporanul, 1971, nr. 16 (1275), vineri 16 aprilie, p. 9.

Pintea, Emil coordonator, Steaua 1949-1974. Indice bibliografic adnotat. Vol. I – Partea 1. Literatura română (Beletristică), M-Q, Academia R.S.Română, Filiala Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, 1979.

Purcaru, Ilie, „Povestea vorbii” în Argeș, anul VII, 1972, nr. 2 (69), februarie, p. 2-16.

Rad, Ilie, Cum se scrie un text științific. Disciplinele umaniste, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Polirom, Iași, 2008.

România literară, anul IV, 1971, nr. 41 (157), joi 7 octombrie, p. 5.

Scânteia, S III, An XVI, Numerele: 595, 598, 602, 604, 610, 612, 615, 621, 630, 636, 642, 645, 666, 687, 705, 712 apărute în perioada 9 august – 15 decembrie 1946.

Silvestri, Artur, Radiografia spiritului creol: cazul Miron Radu Paraschivescu, ediția a doua, Editura Carpathia Press, București, 2010.

Simion, Eugen coordonator, Dicționarul general al literaturii române, P/R, Academia Română, Editura Univers Enciclopedic, București, 2006.

Țundrea, Iulius, „Evocări amicale: Miron Radu Paraschivescu”, în Manuscriptum, anul IV, 1973, nr. 3 (12), p. 101-102.

Vasile, Corneliu, Scriitorul vremii, vremea scriitorului. Eseu critic despre Geo Dumitrescu, Editura EuroPress Group, București, 2012.

Vultur, Smaranda, Infinitul mărunt, Editura Cartea românească, București, 1992.

Zaciu, Mircea coordonator, Scriitori români, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978.

Zaciu, Mircea; Papahagi, Marian; Sasu, Aurel (coordonare și revizie științifică), Dicționarul scriitorilor români. M-Q, Editura Albatros, București, 2001.

Site-ografie

http://www.arhivelenationale.ro/images/custom/image/serban/RA%201%202009/15%20catalan,%20gabriel.pdf (17.04.2014)

http://www.biografii-online.net/index.php/scriitori/8-romania/120-miron-radu-paraschivescu-1911-1971 (05.06.2014)

http://art-zone.ro/literatura/scriitori/Marin_Preda_biografie.html (16.04.2014)

http://convorbiri-literare.dntis.ro/DUMAnov9.html (04.04.2014)

http://www.claudiuval.net/2011/12/cincizeci-de-poezii-frumoase-28-miron.html (15.04.2014)

http://www.dochia.bravepages.com/revista_noua/10-2008/memento.htm (18.04.2012)

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/confesiunile-lui-sorin-toma-redactor-sef-cel-mai-mare-ziar-al-romaniei-. (03.05.2014)

http://www.ioanscurtu.ro/1948-1961-de-la-poezia-putrefactiei-la-steaua-republicii-populare-romane/ (12.04.2014)

http://www.jurnalul.ro/arte-vizuale/iubiri-arzoaie-seducatoare-568002.htm (15.05.2014)

http://jurnalul.ro/scinteia/special/file-din-istoria-scinteii-318913.html (05.04.2014)

http://www.jurnalul.ro/special/publicistica-scrisa-de-maestru-560451.htm (15.04.2014)

http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=469 (18.04.2014)

http://www.memoria.ro/marturii/domenii/diaspora/scrisori_din_exil/1150/ (06.06.2014)

http://www.memoria.ro/marturii/perioade_istorice/perioada_comunista/miron-radu_paraschivescu_inedit:_un_disident_autentic/982/ (06.06.2014)

http://www.observatorcultural.ro/Ce-s-a-intimplat-cu-avangardistii-celui-de-al-doilea-val-in-anul-de-gratie-1947*articleID_25708-articles_details.html (14.04.2014)

http://petre-anghel.blogspot.com/2012/02/mrparaschivescu-autorul-cantecelor.html (15.04.2012)

http://www.phantasma.ro/caiete/caiete/caiete3/25.html (17.04.2012)

http://www.poezie.ro/index.php/article/71979/Interviu_cu_scriitorul_Dumitru_Țepeneag (12.04.2014)

http://www.pro-saeculum.ro/arhiva/1-19/18.pdf (23.04.2012)

http://www.revista22.ro/biografia-unui-cobai-eretic-11653.html (17.04.2014)

http://revistacultura.ro/ (04.06.2014)

http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/blestemata-de-cenzura-comunista-ne-a-rafinat-stilul-si-herta-muller-ne-a-pus-la-zid-218772.html (7.05.2014)

http://www.romlit.ro /jurnalul_lui_m._r._paraschivescu (13.04.2014)

http://www.romlit.ro/miron_radu_paraschivescu2 (30.04.2014)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Scînteia (03.05.2014)

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/tata-credea-ca-va-trai-o-suta-de-ani-2902623/ (02.06.2014)