Propozitia Continut, Clasificare, Structura

CUPRINS

ARGUMENT

Motivul alegerii acestei teme derivă din pasiunea mea pentru gramatica limbii române. Din punctul meu de vedere, cel mai frumos aspect al unei limbi este reprezentat de structurile gramaticale ale acesteia. Nici propoziția nu face excepție de la regulă. Dacă e să gândim logic, propoziția nu este altceva decât o succesiune, o multitudine de idei, dar aceste idei joacă un rol primordial în alcătuirea scrierilor de orice fel.

Atunci când se descoperă o nouă limbă, are loc, în mod involuntar sau nu, o introducere în gramatica limbii respective. Mai întâi sunt puse în vedere, regulile de scriere și de pronunție, apoi formulele de salut și încet-încet se ajunge la cuvinte, propoziții și fraze de analizat. Însă, fără să ne dăm seama, toate acestea contribuie la îmbogățirea vocabularului nostru.

Nu mă sfiesc să admit că am prețuit și am adorat gramatica încă din clasele primare când doamna învățătoare ne dădea dictare. Singurul ei scop era să învățăm să scriem corect. Și în cele din urmă, după multe bătăi de cap, am și reușit.

Într-o țară în care, analfabetismul se ridică la cote ridicate, iar nivelul de studii este extrem de scăzut, a scrie corect este considerată o adevărată mândrie. Nu puține sunt statisticile care confirmă faptul că în România există aproape un sfert de milion de persoane analfabete. Principala cauză ce a dus la acest dezastru este promovarea non-valorilor de către mass-media. Definiția pe care o regăsim în majoritatea manualelor de limba română în ceea ce privește propoziția este următoarea : Propoziția constă în alăturarea mai multor cuvinte, care alcătuiesc un „întreg” prin sensul logic pe care și-l conferă.

Gramatica este ca apa pentru organismul uman, ca o oră de somn pentru un student aflat în sesiune, ca o secundă pentru un șofer care tocmai a evitat un accident, ca întunericul fără lumină. Gramatica este un ajutor indispensabil în procesul de învățare a unei limbi. Literatura nu ar putea exista fără părțile componente ale gramaticii (morfologia și sintaxa). În acest context, nu ne rămâne decât să ne focalizăm atenția, în special, asupra aspectelor controversate aparținând acestui domeniu de o așa mare anvergură, înfățișată sub aspectul gramaticii. Propoziția, fie ea principală sau secundară, are o deosebită importanță în cadrul lingvisticii. Dacă ne-am ghida numai după cuvinte, nu am înțelege cu exactitate ce mesaj dorește să ne transmită interlocutorul nostru. Motiv pentru care a luat naștere propoziția. Așadar gramatica este cea care dă sens și culoare limbii, iar indispensabilitatea acesteia este de necontestat.

CAPITOLUL I

ASPECTE INTRODUCTIVE

Propoziția. Raportul judecată-propoziție

Între judecata logică și propoziție, există congruențe care au determinat confuzia celor două concepte și interferența exagerată a logicului în lingvistică. Judecata, ca formă logică a gândirii (alături de noțiune și de raționament), obiect de studiu al logicii (se constituie, se transmite și se receptează), însă doar pentru unele tipuri de propoziții.

După Aristotel, judecata (logosul apofantic, cu caracter adevărat sau fals) este un act de gândire prin care „se enunță că ceva aparține la altceva sau că ceva nou aparține la altceva”.

Această definiție trimite la doi termeni ai judecății: subiectul și predicatul, un al treilea termen fiind reprezentat de copula judecății. Subiectul judecății reprezintă noțiunea obiectului despre care se comunică ceva (precum cartea care exprimă noțiunea de „carte”). În legătură cu acest element se face comunicarea, predicatul fiind un element nou, obținut printr-un act de gândire. Așadar, subiectul judecății ocupă primul loc în gândire, iar predicatul judecății este punctul de sosire, elementul secund, nou, și exprimă noțiunea prin care se face comunicarea despre subiectul judecății. Acești doi termeni sunt inerenți în judecată, fiindcă unul îl implică pe celălalt.

Copula judecății înseamnă pentru vorbitor, că unei noțiuni îi este proprie la un moment dat, o caracteristică. Dar gândirea nu se manifestă numai prin logos aprofantic, rugămintea, ordinul și întrebarea, nefiind nici adevărate nici false.

Putem observa că sintaxă a preluat o serie de concepte și de termeni de la știința logicii și de aceea, adesea se confundă termenii și conceptele din cele două științe.

Din punctul de vedere al specializării, termenii din sintaxă, sunt diferiți de termenii din logică. De exemplu, subiectul propoziției trebuie definit nu doar ca punct de plecare al gândirii, ci și din punct de vedere formal ca impunând o anumită formă predicatului. La rândul lui, predicatul primește categoriile gramaticale comune, și impune subiectului un anumit caz (nominativul).

Desigur, o propoziție se poate caracteriza din punct de vedere logic, dar această caracterizare nu este suficientă și, din acest motiv, Iogu Iordan consideră că „ Orice judecată este o propoziție, dar nu orice propoziție reprezintă o judecată” (LRC, p.497). Dacă, logic, în judecată se spune ceva despre altceva, este contestabil faptul că o judecată se poate realiza și sintetic și perifrastic în virtutea corespondenței din limba română între partea de propoziție și propoziție. Dacă, de exemplu, comparăm :

Citesc o carte cu

Citesc ce am găsit,

remarcăm că aceeași judecată se exprimă într-o propoziție în prima comunicare și printr-o frază, în a doua. Același lucru se observă și dacă punem în opoziție enunțurile:

Omul harnic obține tot și

Cine se scoală de dimineață, obține tot.

Se apreciază că propozițiile pot reprezenta judecăți dar și alte realități ale gândirii. Se spune în acest sens că, după înțelesul lor, cu alte cuvinte, după felul în care comunică sau nu o judecată, propozițiile sunt: enunțiative, interogative, imperative etc.

Dintre aceste tipuri, propoziția enunțiativă transmite o judecată (considerată „vorbire enunțiativă”), spre deosebire de cele exclamative, care nu transmit judecăți. De fapt, în acest caz, intervine participarea afectivă a vorbitorului, dar subiectivitatea poate să fie prezentă și la propozițiile interogative. Mai mult, propozițiile imperative și cele interogative, nu transmit judecăți, ci voința sau atitudinea vorbitorului, ori cer informații. Așadar, pentru delimitarea planului logic de cel lingvistic, în definirea și clasificarea propozițiilor, trebuie să se țină seama, atât de conținutul logico-semantic, cât și de mărcile gramaticale pe care le are propoziția.

În definirea propoziției, mai cu seamă în ultimele două secole, odată cu lărgirea orizontului de cunoaștere a limbii ca principal mijloc de comunicare, se contată divergențe și controverse. De aceea, s-au înregistrat până acum peste 300 de definiții ale propoziției, definiții care relevă pe lângă unele elemente comune și elemente diferite, în funcție de orientările multiple ale demersului de cercetare lingvistică.

Orientarea structuralistă, acordând prioritate expresiei în analiza limbii, ignoră în definirea propoziției tot ceea ce se referă la conținut.

Definițiile anterioare asupra propoziției sunt considerate ca inoperante și unilaterale, deoarece sunt formulate în baza unui singur criteriu ( cel logico-semantic sau cel psihologic ) care nu răspunde organizării structurale a unităților sintactice. Luându-se de această dată în discuție, organizarea structurilor sintactice, se recunoaște implicit și explicit, existența unităților sintactice, a relațiilor și a funcțiilor sintactice, ca elemente definitorii la acest nivel pentru propoziție.

În gramaticile generativ-transformaționale, nu figurează definiții ale elementelor cu care se operează, importanță prezentând regulile cu ajutorul cărora se pot produce noi propoziții într-o limbă dată. Propoziția apare, în orientarea generativ-transformațională ca o suită de elemente minimale concatenate, reprezentată în structura de adâncime, printr-o combinație de funcții, iar în cea de suprafață, printr-o combinație de cuvinte. Ca atare, în acest tip de gramatică, propoziția este un dat aprioric, supus analizei, fără tentativa de a afla ce este acest dat.

Pe lângă cele constatate, apreciem că, pentru definirea propoziției, este necesar să se facă apel atât la latura formală care ne interesează în mod special în sintaxă, cât și la cea de conținut, care constituie obiectul de studiu al logicii și al semanticii.

Din acest motiv, considerăm propoziția, o unitate sintactică de bază, cu un indice predicațional, dotată cu funcție comunicațională ( și /sau sintactică), care constă în capacitatea de a transmite o judecată sau voința vorbitorului, ori de a cere informații.

În privința funcțiilor unităților sintactice, sunt necesare unele clarificări, în legătură cu sistematicitatea teoriilor emise în literatura de specialitate. În majoritatea studiilor, se admite că părțile de propoziție, propozițiile secundare, eventual substitutele de propoziție sau unele fraze sunt investite cu funcții sintactice, (de subiect, atribut etc.), calificare ignorată însă, atunci când se descriu și se analizează propozițiile principale, frazele autonome, textele. Toate unitățile sintactice ale discursului, dețin anumite funcții care se subsumează funcției sociale de comunicare a limbii.

Ca atare, interesându-ne nivelul sintactic al limbii, trebuie acceptat că unele unități dețin funcții sintactice (și, eventual expresive), dar că această repartizare prezintă dezavantajul că nu determină toate posibilitățile organizării structurii sintactice.

De aceea, ierarhizarea nivelurilor unităților sintactice este realizabilă și din perspectiva funcțiilor sintactice și a altor tipuri de funcții, dificil de stabilit.

Dacă la nivelul propoziției, părțile de propoziție sau sintagmele au funcții sintactice, la nivelul frazei, numai propozițiile secundare răspund acestei exigențe. Propozițiile principale independente, ca și cele implicate în diverse raporturi sintactice, frazele (cu excepția celor apozitive) ori textele, în calitatea lor de componente ale structurii sintactice, nu se pot sustrage îndeplinirii unor funcții, pe care însă nu le putem numi tot sintactice și comunicaționale, prin care se comunică ceva în sens larg, funcții rezultative ale vectorului asociativ, care adiționează semnele, în concordanță cu normă, în scopul construirii unei structuri ideale în limbă și individuale în vorbire.

În consecință, funcțiile sintactice, reprezintă roluri (sintactice) ale unor fragmente ale structurilor autonome cu funcție comunicațională, neautonome, semantic, dar tinzând spre autonomie, împreună cu alte funcții sintactice. Între unitățile sintactice și în interiorul lor, se pot stabili relații pericomunicaționale cu caracter centripet (fenomenul anaforic, cataforic, pleonasmul, funcția de opoziție, ori de explicare) ori, centrifug (raportul intențional), prin care se asigură legăturile necesare de tip semantic, sintactic, expresiv și pragmatic, dintre articulațiile structurii, ceea ce ne determină să apreciem că cercetarea nivelului sintactic nu poate face abstracție de o metodă interogatoare de investigație, care ar trebui să țină seama de achizițiile recente ale pragmaticii,de exemplu, sau ale integralismului lingvistic coșerian.

Pentru ca definiția propusă să vizeze toate tipurile de propoziții din limba română, aderăm la opinia întâlnită la Dimitriu, Tratat II, p. 903, conform căreia indicele predicațional nu se reduce la un verb-predicat sau la un verb copulați din structura predicatului nominal, ci include și interjecțiile/onomatopeele-predicat, conectivul subordonator, că pe lângă adverbele-predicat și intonația fundamentală enunțiativă și interogativă, asociată cu intonația suplimentară exclamativă în propozițiile eliptice:

Haidem drept lângă apă, a dat sfat pădurarul.

( Mihai Sadoveanu, Nicoară Potcoavă)

Eu? A zis Cubi, venind repede la ei, cu mâna pe inimă.

( Mihai Sadoveanu, Nicoară Potcoavă)

Cine?Quia?

Eu, a răspuns diacul.

Strașnic glas!

( Mihai Sadoveanu, Nicoară Potcoavă)

Propoziția, ca unitate superioară părții de propoziție (și unui anumit tip de sintagmă) și inferioară frazei, se definește prin următoarele trăsături fundamentale: indicele de predicație, scopul comunicării, structura, calitatea sau conformitatea (categoria logică a negației și a afirmației) , toate acestea fiind trăsături care se instituie în indici de descriere și de clasificare.

Indicele de predicație, este procedeul prin care un cuvânt, o combinare de cuvinte (părți de propoziție, sintagme) este ridicată la rangul de propoziție. Prin acest act se validează calitatea de propoziție, cu alte cuvinte se conferă „unei secvențe de semne, putere de comunicare” și, în consecință, se produce raportarea comunicării la realitate.

Predicația, îndeplinește un dublu rol: „unul structural, în planul limbii, ca fundament al propoziției prin care se asigură coeziunea structurală și altul referențial, în planul extralingvistic, ca actualizator, prin care se asigură coeziunea semantică”.

În accepția legiuitorului indicele de predicație se poate realiza prin raportul de inerență, în care este implicat predicatul ( verbal, nominal, interjecțional), prin raportul de subordonare marcat, prin conectivul că, la predicatul adverbial și la intonația fundamentală și, eventual, suplimentară.

În funcție de realizarea concretă, prin mărci lingvistice sau abstractă (prin mărci supra segmentale) a indicelui de predicație, propozițiile se pot grupa în propoziții cu indice de predicație material (concretizat în predicat verbal, nominal, interjecțional și adverbial, prin intermediul prezenței unei conjuncții subordonatoare) și imaterial (cu expresie lingvistică zero).

Taxinomia propozițiilor după scopul comunicării, generează clase cu omogenitate relativă.

Așa cum am amintit deja, propozițiile prin care se redau judecăți, sunt propoziții prin care se urmărește transmiterea de informații. Propozițiile care nu transmit judecăți, pot avea scopuri diferite: unul este concretizat în cele prin care se urmărește să se transmită voința vorbitorului (un ordin, o rugăminte), în celălalt constituie dorința de informare, în funcție de care propozițiile se grupează în unități prin care se urmărește cererea de informații. Fiecăruia dintre aceste trei scopuri ale comunicării îi corespunde, ca marcă suprasegmentală, o anumită intonație, numită intonație fundamentală.

Există intonație enunțiativă (asertivă) caracterizată printr-o curbă melodică descendentă la propozițiile enunțiative, dar și la propozițiile care transmit voința vorbitorului și la cele interogative care nu cer un răspuns, intonație imperativă, având o curbă melodică descendentă, însă caracterizată printr-o intensitate mai mare, la propozițiile care transmit voința vorbitorului și intonație interogativă, unde apare o curbă melodică ascendentă în final sau pe o anumită porțiune la propozițiile care cer informații, dar și la unele propoziții care transmit judecăți.

Din perspectiva funcțiilor limbii se poate afirma că în propozițiile enunțiative, comunicarea se centrează asupra mesajului (judecății) în vreme ce imperativele pun în prim plan persoana emițătorului, care își domină social și informațional receptorul, iar interogativele reprezintă acte de vorbire orientate asupra receptorului, căruia vorbitorul i se subordonează. În altă viziune, semnificatele „asertiv”, „interogativ” ca și semnificatele „negativ”sau „afirmativ”, sunt considerate semnificate ontice care corespund valorii de existență atribuită stării de lucruri pe care o semnifică un enunț sau o propoziție.

Abordarea limbii din perspectiva pragmatică, a permis corelarea datelor investigației lingvistice cu achizițiile filozofiei limbajului, prin care se propune descrierea complexității utilizării limbii în situații de comunicare concrete.

1.2. Fraza

Fraza este o unitate sintactică de sine stătătoare, alcătuită din îmbinarea a două sau mai multe propoziții.

În cele mai multe fraze, numărul propozițiilor este egal cu numărul predicatelor exprimate:

Exemple:

Fiecare varietate pândește altă varietate/ o adulmecă/ o prinde/ o înghite /.

Hai și noi la craiul, dragă/

Și să fim din nou copii/.

( M.Eminescu-Povestea codrului)

În delimitarea propozițiilor unei fraze nu trebuie să ne conducem însă numai după numărul verbelor la mod personal, și al interjecțiilor ori al adverbelor predicative exprimate, deoarece în unele fraze pot fi și propoziții cu predicatul verbal sau cu verbul copulativ neexprimat. De aceea trebuie să observăm numărul comunicărilor dintr-o frază care apar ca o unitate sintactică corespunzătoare ca sens, unei propoziții:

Ne-a întrebat/ când și de unde am venit/ (când am venit ).

Pomii erau smulși/ florile, călcate în picioare/ ( erau călcate).

Propozițiile dintr-o frază, pot fi principale sau secundare ( subordonate).

Propozițiile principale sunt cele care nu depinde de altă propoziție, spre deosebire de propozițiile secundare ( subordonate) care depinde de altă propoziție .

Și se făcu nuntă………¹./ cum n-a fost alta pe fața pământului²/.

( M.Eminescu-Făt Frumos-din-Lacrimă)

Prima propoziție din această frază este principală, pentru că nu depinde de altă propoziție. Desprinsă din frază, poate exprima singură o comunicare.

A doua propoziție, este secundară ( subordonată), deoarece ea depinde de prima propoziție, în care se află cuvântul pe care îl determină ( nuntă ):

Ce fel de nuntă? – cum n-a fost alta pe fața pământului.

Această propoziție nu poate fi desprinsă din frază, pentru că este strâns legată de cuvântul determinat, aflat în prima propoziție.

Între propoziția secundară și propoziția pe care o determină, este un raport de subordonare.

Propoziția de care depinde o propoziție subordonată, se numește propoziție regentă, iar cuvântul determinat de propoziția subordonată, este cuvântul ( termenul) regent.

O propoziția secundară poate avea ca regentă o propoziție principală sau o propoziție secundară:

Și acum văd eu¹/ că avea mare dreptate mătușa²/căci pupăza era ceasornicul satului³/

( Ion Creangă- Amintiri din copilărie)

propoziție principală, regentă a propoziției 2;

propoziție subordonată – are ca regentă o propoziție principală

propoziție subordonată – are ca regentă o propoziție subordonată.

O frază, poate avea una sau mai multe propoziții principale.

Pe drum, Dragoș, găsea câte o vorbă bună pentru fiecare om¹/ ce-l întâlnea ²/.

( Liviu Rebreanu-Răscoala)

Câte ceva din sufletul lui a rămas în sufletul multora ¹/ dar el nu mai este , ²/ și-a îndeplinit cu adevărat o muncă grea ³/ de care nu s-a plâns…/

( M.Sadoveanu- Dl.Trandafir)

propoziție principală

propoziție subordonată propoziției principale 1

1+2+3 propoziții principale

propoziție subordonată propoziției principale 3

Îmbinarea propozițiilor în frază, se realizează prin raportul de coordonare sau prin raportul de subordonare.

Raportul de coordonare este cel existent între propoziții de același fel.

numai între propoziții principale:

Am împresurat carele cu poveri ale căpitanului Scarlat ¹/ și le-am îngrămădit vârându-le la vale până într-o bulboană nouă²/ pe care o cunoșteam noi³/.

(M.Sadoveanu-Nicoară Potcoavă)

1 + 2 propoziții principale

3- subordonată propoziției principale 2

numai între propoziții subordonate care determină același cuvânt din propoziția regentă:

Mergi¹/ de vezi²/și de învață³/.

propoziție subordonată

2 + 3 subordonate propoziției 1, care determină același cuvânt din propoziția regentă.

Putem conchide că definirea frazei presupune, pe de o parte stabilirea poziției ierarhice a acesteia, în cadrul unităților sintactice și, pe de altă parte, luarea în considerație a caracteristicilor tuturor combinațiilor susceptibile de a reprezenta nivelul ei frastic.

Ca atare, optăm pentru o definiție a frazei conform căreia aceasta este unitatea sintactică superioară propoziției ( multiplu al propoziției ), alcătuită dintr-o îmbinare de două sau mai multe propoziții și/sau substitute de propoziție / frază intrate în raporturi sintactice ( având cel puțin o propoziție care se constituie în bază ) și care transmite un raționament, un șir de judecăți/acte de voință/ cereri de informații sau o singură judecată.

Coordonarea

Raportul de coordonare între propoziții poate fi realizat:

a) prin (alăturare):

Nourii curg,¹/raze-a lor șiruri despică,²/

Streșine vechi casele-n lună ridică.³/

(M.Eminescu, Sara pe deal)

b) prin conjuncții:

Fulguia domol peste Argeș¹/ și bătea într-o dungă clopotul cel prevestitor de furtuni.²/

(E.Camilar, Povestiri eroice)

c) prin îmbinarea juxtapunerii cu coordonarea prin conjuncții:

Dar încă în acea zi Ghiță se duse cu treabă la Arad¹ /cumpără două pistoale²/

Și își luă o a doua slugă, pe Marți, un ungur înalt ca un brad³/.

(I.Slavici, Moara cu noroc)

Propozițiile coordonate pot urma una după alta, sau pot fi despărțite prin propoziții subordonate:

Oamenii vedeau¹/că se joacă soarta lor,²/dar șovăiau.³/ (2▬►1+3)

(Camil Petrescu, Un om între oameni)

Felurile propozițiilor coordonate

Propozițiile coordonate pot fi:

copulative, când prin conținutul lor, propozițiile sunt prezentate ca asociate:

Acum s-au scuturat frunzele fără brumă¹/și stau așa, troiene, pe cărări.²/

Nici le umflă vântul,¹/nici fug sunând²/

(M.Sadoveanu, Neagra Șarului)

disjunctive, când prin conținutul lor, propozițiile se exclud una pe alta(realizarea uneia exclude realizarea celeilalte):

…..de-ar fi nins¹/ ori de-ar fi plouat²/ ei (vizitiii)

încremeneau pe capră³/

(D.Anghel, De vorbă cu un afiș)

adversative,când prin conținutul lor, propozițiile se opun una alteia,fără a se exclude:

Copacii nu erau groși,¹/dar erau deși²/

(Al.Macedonski, Pădurea Ulmilor)

Mama împunge,¹/iar eu trag…²/

(Folclor)

A fost aici o cetate veche ca aceea de la Santarem…,¹/

Însă teribilul cutremur de la 1775 o dărâmă cu desăvârșire²/

(N.Iorga, Locuri străine)

d) concesive, când propoziția arată o urmare, o concluzie a acțiunii, stării sau însușirii exprimate în prima propoziție: Ne-am odihnit destul,¹/deci putem pleca²/.

Spre deosebire de celelalte conjuncții coordonatoare, care sunt așezate totdeauna între propozițiile coordonate, conjuncția adversativă însă și conjuncțiile conclusive deci, așadar etc.apar deseori în interiorul propoziției coordonate:

Într-un timp se zărea,¹/ acum însă nu-l mai văd.²/

Am mers destul de repede,¹/ vom ajunge deci la timp.²/.

Conjuncția coordonatoare și are uneori valoare de conjuncție adversativă, cu sensul dar sau iar:

Am căutat cartea recomandată,/ și(dar) n-am găsit-o./

Tu să citești,/ și(iar) ei să asculte/.

(Propoziții coordonate adversative. Prin conținutul lor se opun una alteia.)

Asupra subordonării ne vom opri în capitolul următor.

CAPITOLUL II

CLASIFICAREA PROPOZIȚIILOR

2.1. După scopul comunicării, propozițiile sunt:

enunțiative (prin care se comunică o constatare despre un obiect sau fenomen)

„Coborau pâlcurile ciobanilor la drumul mare”.

( E.Camilar, Povestiri eroice)

interogative (prin care se formulează o întrebare):

Propoziție interogativă optativă

Propoziție care constituie o întrebare care se referă la o dorință.

Se construiește cu verbe la modul condițional optativ: Ai citi cartea?

Propoziție interogativă propriu-zisă

Propoziția prin care se realizează o comunicare sub formă de întrebare.

– principală : Ai citit?

– subordonată: Nu știu cine ți-a recomandat cartea.

Se construiește cu verbe

– la modul indicativ: Ai citit cartea?

– la modul conjunctiv: Să vină și el?

După ceea ce exprimă modurile cu care sunt construite, propozițiile enunțiative pot fi:

a) Propoziție enunțiativă imperativă

Propoziție care exprimă o poruncă, un sfat, un îndemn, o rugăminte.

Este în toate situațiile propoziție principală.

Se construiește cu verbe.

– la modul imperativ: Spune-mi adevărul!

– la modul conjunctiv cu valoare de imperativ: Să plecați imediat!

b) Propoziție enunțiativă optativă

Propoziție care exprimă dorința realizării unei acțiuni sau a unei stări.

Poate fi principală ( Aș citi ) sau secundară ( A spus că ar citi și el cartea).

Se construiește cu verbe:

– la modul condițional-optativ: Aș merge la țară.

– la modul conjunctiv: Să fi avut bani, cumpăram cartea aceea.

c) Propoziție enunțiativă propriu-zisă

Propozițiile care exprimă o acțiune sau o stare considerată ca reală.

Poate fi principală sau secundară:

Nu știu ce vom face.

Se construiește cu verbele la modurile indicativ sau conjunctiv:

Vreau să plec.

După aspectul pozitiv sau negativ al predicatului, propozițiile se împart în propoziții pozitive sau afirmativeși propoziții negative

a) Propoziția afirmativă (pozitivă) rezultă din calitatea predicatului exprimând o acțiune sau o stare pozitivă. Orice propoziție enunțiativă sau interogativă poate fi afirmativă. Propozițiile afirmative atribuie obiectelor sau fenomenelor pe care le exprimă unele caracteristici și prezintă acțiunile ca reale sau realizabile. Propozițiile afirmative sunt caracterizate prin „aspectul pozitiv al actualizării planului semantic”.

Propoziția al cărei predicat nu este exprimat prin verb la forma negativă; este o propoziție care afirmă, nu neagă.

El a citit anunțul.

Propoziția negativă

Propoziția al cărei predicat este exprimat prin verb la forma negativă. Semnul distinctiv al propoziției negative este adverbul nu care precedă verbul predicativ sau verbul copulativ.

De aici se văd munții. – propoziție pozitivă (afirmativă)

De aici nu se văd munții. – propoziție negativă

Munții sunt împăduriți. – propoziție pozitivă (afirmativă)

Munții nu sunt împăduriți. – propoziție negativă

În unele propoziții, negația este întărită prin adverbul nici, așezat înaintea adverbului nu.

Dacă n-ar fi,/nici nu s-ar povesti

Adverbul nu, care indică aspectul negativ al predicatului, precum și adverbul nici, care întărește negația, se analizează împreună cu predicatul.

Propoziția negativă are o serie de mărci, cuvinte negative: negația nu, pe lângă care pot apărea pronumele negative nimeni, nimic, niciunul, adjectivul pronominal negativ niciun, adverbe negative ca niciodată, nicăieri, nicidecum.

OBSERVAȚIE: Vorbim despre o propoziție negativă numai atunci când este negat predicatul.

O propoziție de tipul Nu el a scris scenariul nu este negativă, ci afirmativă.

După structura (alcătuirea) lor

În funcție de posibilitatea de a se identifica funcțiile sintactice ale cuvintelor ce le alcătuiesc, propozițiile pot fi: propoziții analizabile, propoziții neanalizabile.

a) Propoziția analizabilă

Propoziție cu o organizare internă clară, în care se pot identifica funcțiile sintactice ale cuvintelor ce o alcătuiesc.

Radu este bunul tău prieten.

– Propoziție analizabilă bimembră

Propoziție ce conține ambele părți principale de propoziție.

Radu a scris un roman citit cu plăcere de toți prietenii mei.

– Propoziție analizabilă completă

Propoziție care are toate părțile de propoziție necesare organizării interne a comunicării respective.

El scrie!

Afară plouă!

– Propoziție analizabilă dezvoltată

Propoziție care, pe lângă părțile principale, are și părți de propoziție secundare sau măcar una singură.

Ninge domol!

– Propoziție analizabilă incompletă (brahilogică)

Propoziție care se reduce la părți de propoziție principale sau secundare, cele absente fiind ușor de sesizat.

– Cine ți-a vorbit despre el? prado.

Când plecați? – Mâine.

Prima propoziție analizabilă incompletă este redusă la subiect (Radu), în timp ce a doua are doar complementul circumstanțial de timp (Mâine).

– Propoziție analizabilă monomembră

Propoziția care are numai o parte de propoziție principală fără ca cealaltă parte să fie inclusă ori subînțeleasă.

OBSERVAȚIE: propoziția analizabilă monomembră vizează numărul părților principale de propoziție, nu pe acela al părților de propoziție în general. În această situație, propoziția:

Plouă domol de câteva zile peste satul cu case albe.

este o propoziție monomembră deoarece, având predicatul exprimat prin verb impersonal, nu are subiect.

– Propoziție analizabilă simplă

Propoziție alcătuită din: 1. părți principale; 2. numai predicat; 3. numai subiect

Valeriu citește.

Plouă!

Iarnă!

b)Propoziție neanalizabilă

Propoziție ale cărei cuvinte nu au o funcție sintactică clară.

Propozițiile neanalizabile sunt alcătuite din:

adverbe de afirmație sau de negație: Vii? – Da!

Mergi acolo?- Nu!

– interjecții: Zău!L-am speriat!

Se introduce prin:

1. adverbe (anume,adică): Scriu, adică sunt liber.

2. conjuncții (ca,să,ca să): De altminteri observ un lucru…..că de la intrarea în

acțiune suntem în continuu în linie înaintată.

Are o singură dorință: să scrie o carte despre marele poet.

3.pronume relative (ce,ceea ce, care, câți):

I-am pus o singură întrebare: cine îl va crede.

„Nu-și mai bătea capul decât cu copii oamenilor din sat, ceea ce era și meseria lui de învățător”. ( I.Slavici)

4.adverbe relative: Vreau să mai știu un singur lucru: când/unde/cum veți

pleca.

Topică. Stă întotdeauna după termenul considerat bază.

Punctuație. Se desparte de bază, prin:

– virgulă: L-am întâlnit pe Vasiliu, adică pe cine am dorit.

– două puncte: Am o singură dorință: să o știu fericită.

– linie de pauză: Știa un singur lucru – că se va întoarce cândva la ai săi.

După înțeles sau autonomie

Acest criteriu de clasificare se referă la încadrarea și funcțiile propozițiilor în frază și în funcție de acesta se clasifică în propoziții principale și propoziții secundare.

a) Propoziția principală

Propoziția care nu depinde niciodată de altă propoziție.

Dorește să citească.

b) Propoziție secundară

Propozițiile secundare identificate în cadrul frazei,unde au o importanță mai mică decât principala/principalele, depind semantic și gramatical de un regent și au în componență un conectiv subordonator la nivel frastic.

Propoziția principală, este în principiu obligatorie în frază,pe când, propoziția secundară, de regulă este suprimabilă. Propoziția secundară depinde direct sau indirect de propoziția principală, adică se referă direct sau indirect la un termen din propoziția principală.

Pentru a surprinde, din punct de vedere taxinomic,realitatea că o propoziție secundară depinde direct de principală,distincția binară propoziție secundară /propoziție principală se vădește insuficientă. Ca urmare, se impune apelul la perechea terminologică propoziție regentă/propoziție subordonată.

De altfel, denumirea propoziție secundară vizează atât noțiunea de „propoziție subordonată”, cât și noțiunea de „propoziție regentă”.

Exemplu:

„Cei câțiva slujitori pe care-i adusese Cigala cu sine de la Isaccea, (propoziție secundară subordonată atributivă introdusă prin adverbul unde) unde era domn și stăpân în numele lui Amurat-Sultan, se țineau nepăsători….”

( M.Sadoveanu- Nicoară Potcoavă)

Pe de altă parte, denumirea de propoziție regentă își distribuie semnificațiile, în funcție de context, deopotrivă asupra unei propoziții principale sau secundare:

„Cei câțiva slujitori pe care-i adusese Cigala cu sine de la Isaccea, (propoziție regentă secundară) unde era domn și stăpân în numele lui Amurat-Sultan, se țineau nepăsători” (propoziție regentă principală).

( M.Sadoveanu- Nicoară Potcoavă)

După încadrarea în frază / funcție sau rol

În funcție de încadrarea sau neîncadrarea în frază propozițiile sunt independente și dependente.

a) Propozițiile dependente sunt cele care, încadrate în frază sunt fie principale, dependente prin legătura dintre ele, fie principale și secundare.

În afară de clasa independentelor și cea a dependentelor mai regăsim, pe o treaptă de egalitate în frază propozițiile asociate.

Propoziție încadrată într-o frază.

– principale( prin legătura dintre ele): L-am găsit și i-am vorbit.

– secundare: Nu știu ce a lucrat ieri.

b)Propoziție independentă

Propoziție care constituie singură o comunicare (nu se îmbină cu altele, nu se încadrează unei fraze).

Radu scrie un roman.

Este marcată prin inițiala majusculă și unul din următoarele semne de punctuație în final: punct, semnul exclamării, semnul întrebării.

OBSERVAȚIE: O propoziție principală independentă este: Bine-ai venit din Cât suntem încă pe pace eu îți zic: -Bine-ai venit, nu o completivă directă, întrucât nu este legată de unitatea anterioară prin subordonare.

După relația dintre propoziții:

Există propoziții: regente și subordonate.

Propoziție regentă

Propoziție principală sau secundară de care depinde o subordonată.

În fraza:

Am citit cartea¹/ pe care mi-ai recomandat-o²/ când ne-am întâlnit³./

Sunt regente propozițiile nr. 1 și nr.2.

b) Propoziția subordonată

Propozițiile subordonate sau secundare, sunt propozițiile care depind de alte propoziții, determinându-le; propozițiile determinate de ele se numesc regente sau supraordonate. De fapt, propozițiile subordonate depind gramatical de un anumit cuvânt din regentă, dar se definesc de obicei ( cu excepția atributivelor) în raport cu propoziția regentă în întregime, întrucât semantic se pot referi la ansamblul ei (de exemplu, în fraza: S-a vindecat greu, pentru că nu a avut îngrijirea adecvată, subordonata cauzală determină gramatical predicatul S-a vindecat din regentă, dar fără raportare la complementul de mod greu, înțelesul frazei ar fi absurd).

De regulă, o propoziție este subordonată față de o singură regentă (Obișnuiesc să fac gimnastică),dar poate fi subordonată și față de două sau mai multe regente între ele ( Doresc să pretind să-mi răspunzi). În ultima situație, o propoziție subordonată poate avea funcțiuni diferite după cum e raportată la o regentă sau la alta.

De exemplu:

Îmi place să obișnuiesc să fac sport.

Subordonata să fac sport este subiectivă față de regenta îmi place și completivă directă față de regenta obișnuiesc.

Propozițiile subordonate furnizează informații suplimentare, care pot avea grade diferite de importanță în comunicare. O propoziție subordonată poate constitui chiar elementul de cel mai mare interes din frază, reliefat ca atare prin accent sau/ și prin topică:

– Unde ai pus cartea?

– Unde mi-ai spus, am pus-o.

Aceasta explică faptul că se pot întâlni fraze incomplete, fragmentate, reduse la propoziții subordonate ale căror regente se subînțeleg ușor:

– Unde ai pus cartea?

– Unde mi-ai spus.

Propozițiile subordonate care apar fără regente în fraze fragmentare bazate pe subînțelegere din context, nu trebuie confundate cu subordonatele separate dintr-o frază unică, segmentată mai mult sau mai puțin artificial din motive de expresivitate:

M-am dus și eu. Deși n-ar fi meritat.

Propozițiile subordonate îndeplinesc, sub formă de propoziție, funcțiunea unor părți de propoziție ale regentei, fiind identificate și denumite după această funcțiune. Corespunzând părților de propoziție, ele au denumiri derivate din denumirile celor dintâi: propoziții subiective, predicative, predicative suplimentare, atributive și completive de diverse feluri (directe,indirecte. de agent și circumstanțiale: de loc, de timp, de cauză, scop, mod, consecutive, instrumentale, sociative, de relație, condiționale, concesive, opoziționale, cumulative și de excepție).

De remarcat două deosebiri importante: propoziția predicativă nu corespunde predicatului, ci numai numelui predicativ (nu există o subordonată care să corespundă predicatului verbal sau verbului copulativ din predicatul nominal); atât predicativă cât și subiectivă, sunt propoziții secundare, deși subiectul și predicatul sunt părți principale de propoziție. Din punctul de vedere al sferei de întrebuințare sau al reprezentării în limbă, pot exista deosebiri, chiar mari, între o parte de propoziție și o propoziție subordonată: propozițiile consecutive, condiționale, concesive și opoziționale sunt mai frecvent folosite decât complementele corespunzătoare, în timp ce complementele instrumentale, sociative, de agent și de relație, sunt mai frecvente decât propozițiile corespunzătoare.

Corespondența dintre propozițiile subordonate și părțile de propoziție privește și clasificările interne sau subspeciile distinse în cadrul unor propoziții subordonate, paralele cu cele de la părțile de propoziție(deși câteodată prezintă interes numai în frază, nu și în propoziție) și, bineînțeles, definițiile,termenul determinant și modul de identificare.

Uneori corespondența privește și forma, felul construcției (care de obicei diferă); aceasta se întâmplă la subordonatele introduse prin pronume, adjective pronominale sau adverbe care folosesc propoziții comune cu părțile de propoziție corespunzătoare (Vorbesc cu tine – vorbesc cu cine vreau; Am pus masa pentru zece persoane – Am pus masa pentru câte persoane am invitat; Vine de acolo – vine de unde știi) și la cele introduse prin locuțiuni conjuncționale în a căror structură intră prepoziții (A plecat după conferință – A plecat după ce s-a terminat conferința;Pe lângă boală, are și alte motive – pe lângă că a fost bolnav, are și alte motive) sau elemente comune cu locuțiuni prepoziționale (În loc de câștig, a pierdut – În loc să câștige, a pierdut).

Prin corespondența dintre propozițiile subordonate și părțile de propoziție, se explică existența coordonării între o propoziție subordonată și o parte de propoziție a regentei: mai des între unități echivalente

( Am vorbit cu el și cu cine mai era acolo,

Am căutat-o și la școală și unde am mai crezut,

Nu plânge de frig, ci pentru că e singură)

dar și între unități cu funcții diferite ( de exemplu: Vine zilnic și cu cine vrea).

Fenomenul obiectiv al corespondenței discutate permite efectuarea unor transformări reciproce prin contragerea propozițiilor și dezvoltarea părților de propoziție. Aceste procedee sunt aplicabile însă, numai atunci când unitățile între care există corespondență funcțională pot avea realizări concrete sinonime.

Corespondența dintre propozițiile subordonate și părțile de propoziție, trebuie înțeleasă pe plan abstract și pur gramatical, nu ca posibilitate generală de transpunere a oricărei construcții particulare de la nivelul propoziției la nivelul frazei și invers.

Prin calitatea ei subiectivă orice propoziție subiectivă corespunde unui subiect, dar această echivalență funcțională nu este legată de redarea aceluiași conținut într-un context dat, deci nu înseamnă că subiectiva din Nu se știe dacă vine, poate fi înlocuită cu un subiect sinonim, nici că subiectul din Ion învață, poate avea un sinonim propoziție: Corespondența se demonstrează și prin compararea subiectivei dacă vine din exemplul dat, cu un subiect ca (acest) lucru( Nu se știe acest lucru) sau a subiectului Ion, cu o subiectivă ca Cine vrea (Cine vrea învață).

Datorită corespondenței dintre propozițiile subordonate și părțile de propoziție, unele gramatici le tratează la un loc, ca mijloace de realizare a aceleiași funcțiuni.

Propozițiile subordonate pot fi clasificate din diverse puncte de vedere.

Principala clasificare, care se bazează pe caracteristici de formă ( construcții) și de conținut (funcții sintactice și grad de abstractizare), este cea care opune subordonatele circumstanțiale – de loc, de timp, cauză, scop, de mod, consecutive, instrumentale, sociative, de relație, condiționale, concesive, opoziționale, cumulative și de excepție – tuturor celorlalte, numite necircumstanțiale: subiective, predicative, predicative suplimentare, atributive, completive directe, indirecte și de agent.

Propozițiile circumstanțiale au în general un conținut concret, care permite identificarea prin el însuși, și au în comun multe mijloace de construcție specifice (măcar în parte).

Propozițiile necircumstanțiale au un conținut abstract și aproape toate mijloace de construcție comune ( pronume, adverbe pronominale, conjuncțiile că,să, ca…să, și dacă, uneori și (pre)cum că, de), identificarea lor făcându-se după natura termenului regent ( la care interesează nu numai partea de vorbire, ci și sensul pasiv al unor verbe sau adjective, caracterul copulativ sau tranzitiv al unor verbe). Rolul diferit al termenului regent și al elementului introductiv, se poate ilustra prin subordonate circumstanțiale cu aceeași regentă (mă duc unde vreau – de loc;- când vreau-de timp; fiindcă vreau –cauzală; cum vreau- de mod; cu cea vreau= instrumentală; cu cine vreau-sociativă; dacă vreau-condițională; deși nu vreau-concesivă; ca să-ți fac plăcere- de scop; în loc să stau-opozițională) și prin subordonate necircumstanțiale omonime între ele (se știe că vii- subiectivă; ultima știre este că vii-predicativă; te știu că vii-predicativă suplimentară; știrea că vii ne-a bucurat-atributivă; știu că vii-completivă directă; vorbeam de cine știi-completivă indirectă; am fost chemat de cine știi-completivă de agent; frica de cine știi mă oprește-atributivă).

Deosebirile menționate explică și de ce cumulul de valori sau nuanțe mixte-frecvente între două subordonate circumstanțiale sau între o subordonată necircumstanțială și una circumstanțială-nu se întâlnesc între două subordonate necircumstanțiale.

În interiorul subordonatelor necircumstanțiele al grupei în ansamblu și al unei specii în parte, se face o clasificare în subordonate interogative (indirecte) și neinterogative.

Pot fi interogative indirecte, propozițiile subiective, predicative, atributive, completive directe și indirecte.

În interiorul subordonatelor circumstanțiale se poate face o clasificare după cum subordonarea se face direct sau indirect față de propoziția regentă din punct de vedere gramatical. Situația curentă este reprezentată de subordonarea directă (care este exclusivă la majoritatea subordonatelor și obișnuită la toate); subordonarea indirectă apare la unele cauzale, finale și condiționale, care presupun existența altei regente logice (în exemple ca: Nu fugi, că amețești! Nu fugi, să nu amețești! Nu fugi dacă amețești!).

O clasificare mai puțin obișnuită și mai puțin riguroasă este clasificarea propozițiilor subordonate după echivalența totală sau parțială cu anumite părți de vorbire. Din acest punct de vedere, subordonatele se clasifică în trei grupe: propoziții cu valoare de substantive, respectiv de adjective și de adverbe. Se consideră că au valoare de substantiv, propozițiile subiective, completive directe, indirecte și de agent, circumstanțiale instrumentale, sociative, concesive, opoziționale, cumulative și de excepție, precum și unele atributive, predicative și predicative suplimentare (deci practic, toate speciile de subordonate necircumstanțiale – unele numai parțial-și câteva circumstanțiale); valorile de adjectiv au numai parțial unele subordonate necircumstanțiale. Unele atributive, predicative și predicative suplimentare, iar valoare de adverb, au numai câteva subordonate circumstanțiale. În primul rând cele de loc, de timp, mod, cauză și scop, la care pot fi adăugate cele consecutive, de relație și condiționale.

Raporturile de subordonare în frază se exprimă prin joncțiune și prin juxtapunere (care pot constitui elementele unei clasificări formale în subordonate joncționale și juxtapuse), ajutate de flexiune, topică, intonație și pauză.

Joncțiunea este mijlocul principal de construcție și singurul mijloc general, folosit la toate subordonatele. Ea se realizează prin conjuncții și locuțiuni conjuncționale) prin pronume ori adjective pronominale relative, interogative sau nehotărâte, prin adverbe pronominale relative, interogative sau nehotărâte.

Dintre aceste categorii de mijloace de construcție, conjuncțiile au numai rolul de elemente introductive, pe când pronumele, adjectivele pronominale și adverbele pronominale sunt și părți de propoziție în cadrul subordonatei pe care o introduc.

Subordonatele joncționale sunt clasificate uneori, după mijlocul de construcție în subordonate conjuncționale (introduse prin conjuncții și adverbe) și subordonate pronominale (introduse prin pronume și adjective pronominale). Unele subordonate sunt exclusiv pronominale (completiva de agent,circumstanțiala sociativă) iar unele exclusiv conjuncționale(consecutivă), dar cele mai multe pot fi atât conjuncționale, cât și pronominale, eventual cu diferențe mari de pondre a celor două tipuri (de exemplu, subordonatele pronominale sunt rare, printre propozițiile de loc, timp, cauză, finale, condiționale) sau cu distribuție diferită între subspecii (de exemplu, la propozițiile opoziționale).

La subordonatele introduse prin pronume, adjective sau adverbe pronominale, joncțiunea se realizează și prin prepoziții. La subordonatele introduse prin pronume și adjective pronominale, joncțiunea se combină cu flexiunea..

Atât construcția prepozițională, cât și forma flexionară a pronumelor și adjectivelor folosite față de prepoziții, se pot orienta fie după raportul cu regenta, fie după funcțiunea din cadrul subordonatei.

Între subordonatele pronominale, cele relative (introduse prin pronume sau adjective relative și nehotărâte) sunt mai numeroase decât cele interogative; relativelor le este însă contestată de unii cercetători, capacitatea de a introduce alte subordonate în afară de atributive, simțindu-se că în fraze ca:

Cine găsește.

Ai găsit ce ai căutat

subordonata pronominală nu ar fi subiectivă, respectiv completivă directă, ci atributivă,fără antecedent.

Recunoașterea subordonatelor joncționale, necesită atenție în două situații speciale: când lipsește elementul introductiv subordonator la coordonarea cu altă subordonată (de exemplu, A spus că vine și rezolvă totul sau Cine lipsește sau întârzie, va fi sancționat), sau când subordonata se limitează la elementul introductiv (de exemplu: Mi-a spus și cum s-a întâmplat; sau Mă duc, eu, dar să-mi explici unde).

Unele subordonate joncționale, pun probleme de segmentare a frazei, limita dintre regentă și subordonată, precum și felul subordonatei depinzând de statutul acordat unor îmbinări susceptibile de a fi interpretate drept pronume compuse (Cel ce, tot ce,sau locuțiuni conjuncționale: dat fiind că, faptul că, cu intenția să, prin aceea că, atunci când).

Juxtapunerea este un mijloc de construcție folosit mult mai puțin decât joncțiunea și adesea ambiguu, în ce privește statutul de subordonată (sau de coordonată) al unei propoziții și precizarea raportului de subordonare respectiv.

Situații indiscutabile în juxtapunere există la subordonatele condiționale și le cele concesive; ele sunt marcate totdeauna prin intonație (Ai carte, ai parte) iar uneori prin folosirea modurilor personale în regentă sau în subordonată: Vrei bani, muncește!

Fie și așa, eu nu vin!

și/sau printr-un corelativ în regentă: (Vrei bani, muncește!

Fie și așa, eu nu vin!)

Unele subordonate se situează la limita dintre joncțiune și juxtapunere, fiind construite cu cuvinte ca: doar, pasămite, care au un statut morfologic, controversat (de conjuncții sau adverbe).

Topica exprimă puține raporturi de subordonare; ea servește oarecum prin convenție, la distincția dintre o predicativă și o subiectivă al cărei regent este un verb copulativ (Ce îmi place cu adevărat, este teatrul), mai ales când amândouă au același verb copulativ regent ( Tipul : Ce e mai trist, este că nu am bani), și la distincția dintre o subordonată reluată în regentă printr-un pronume și apozitiva acelui pronume

( de exemplu: Că nu scrie, asta mă îngrijorează și

Asta mă îngrijorează, că nu scrie.)

Flexiunea este un mijloc secundar de exprimare a subordonării: flexiunea pronominală este folosită la joncțiune, iar cea verbală, la juxtapunere.

Intonația se folosește tot ca mijloc secundar de construcție, atât pe lângă joncțiune, cât și pe lângă juxtapunere, având un rol mai important la cea din urmă.

Pauză, este asociată de obicei cu intonația. Principalul ei rol este marcarea distincției dintre subordonatele izolate și cele neizolate.

Legătura dintre propozițiile subordonate și regentele lor, poate fi mai strânsă sau mai puțin strânsă.

Unele subordonate constituie determinări obligatorii pentru regentele lor, fiind intim legate de acestea, iar altele reprezintă determinări facultative, adaosuri care pot fi omise. În general, subordonatele necircumstanțiale sunt mai strâns legate de regentă (cu excepția atributivelor izolate) decât cele circumstanțiale. În cadrul aceluiași raport de subordonare, există deosebiri, în privința legăturii cu regenta, între subordonatele izolate prin intonație, pauză și punctuație- și cele neizolate.

Legătura dintre o subordonată și regenta ei poate avea manifestări concrete numai în una dintre cele două propoziții sau, în amândouă. Fenomene care se constată în subordonată, sunt preluarea intonației de la regentă, unele valori temporale relative și modale, acordul prin atracție în unele atributive.

Fenomenele care au loc în regentă sunt : folosirea unor corelative, dublarea, reluarea sau anticiparea prin pronume a unor subordonate, preluarea de la subordonată a negației și a unor valori modale ( în fraze ca: Aș putea să merg/Ar fi trebuit să merg.)

Fenomene care privesc ambii termeni ai raportului, sunt existența unor părți de propoziție comune și, mai ales, împletirea unei subordonate cu regenta ei în sensul trecerii unor părți de propoziție din una în alta: cu o regentă principală, împletirea se întâlnește în construcții interogative de tipul : Când se spune că vine?” sau „Cui crezi că i-am scris? și în construcții cu verbe unipersonale ca: Noi trebuie să ne hotărâm/Voi se cuvine să ascultați, iar cu o regentă subordonată în construcții ca Spectacolul care cred că ți-a plăcut, locul unde se știe că vă întâlniți.

CAPITOLUL III

PROPOZIȚII SUBORDONATE – CLASIFICARE, CONFUZII

3.1. Propoziția subordonată subiectivă

Este propoziția subordonată care are valoare de subiect pentru propoziția regentă .

Determină:

1. Verbe impersonale, la cele trei diateze, la moduri personale.

a) Diateza activă.

Trebuie să-l ajutăm.

b) Diateza reflexivă:

Se spune că atunci s-a supărat.

c) Diateza pasivă:

I-a fost scris să nu-l mai vadă.

și nepersonale

a) infinitiv:

A spus totul, pentru a se afla că vine.

b) gerunziu:

Auzindu-se că vine, a mers acolo.

2. Verbele personale, la persoana a III-a, numărul singular sau plural

Răspunde cine este întrebat.

3. Expresii verbale impersonale

Este bine că pleacă.

E rău că nu i-a spus adevărul.

Nu-i frumos să minți.

4. Adverbe predicative (care nu pot fi precedate de verbul copulativ „a fi”).

Firește că l-am văzut.

Pesemne că nu a înțeles nimic.

Poate că nu mai vine.

5. Adverbe de mod cu funcția sintactică de nume predicativ, având copulativul subînțeles (încadrabile în final la expresii verbale impersonale):

Bine că l-ai văzut.

Se introduce prin:

1.Conjuncții subordonatoare: (ca, să, ca…să, de, dacă, cum, că, ).

Se știe că a plecat.

Trebuie să-l caut.

Este bine ca el să învețe zilnic.

Nu se știe de va veni.

Nu se știe dacă mai vine.

Părea cum că alte valuri curg la fel.

2. Pronumele relative ( care, cine,ce, ceea ce, cât, câtă, câți, câte):

Nu se știe care va reuși la examene.

S-a aflat ce s-a petrecut acolo.

Nu s-a aflat cât s-a vândut.

Se știe câte au absentat.

3. Adjective pronominale relative ( care, ce, cât, câtă, câți, câte):

Nu se știe care copil a fost acolo.

S-a aflat ce carte dorea el.

Nu se știe cât pământ a cumpărat.

Se știe câtă gălăgie a făcut.

4. Pronume nehotărâte compuse cu ori – (oricine, oricare, oricâți, oricâte, orice):

Va fi ajutat oricine va cere sprijin.

Oricare va veni, poate intra.

Au fost ajutați oricâți/oricâte au cerut ajutorul nostru.

5. Adjective pronominale nehotărâte compuse cu ori- (oricare, orice, oricât, oricâtă, oricâți, oricâte):

Va primi sprijin, oricare om îl solicită.

Vi se va da orice carte veți solicita.

6. Adverbele relative ( unde, când, cum, încotro, ce, cât)

Nu se știe unde/când/cum au ajuns la cabană.

Se știe încotro se îndreaptă.

S-a auzit ce mult iubește muzica.

Observație:

Propoziția subordonată subiectivă se poate confunda cu alte tipuri de subordonate, atunci când nu se ține seama de termenul regent

– cu predicativa, urmând unor verbe greșit considerate copulative:

Rămâne să mai discutăm; Ajunge ce ai spus.

– cu propoziția subordonată completivă directă, în special atunci când termenii regenți sunt forme impersonale ale unor verbe personale, precedate de forme pronominale neaccentuate:

Îmi place cum scrie prietenul nostru; Mă doare ce s-a întâmplat cu tine.

– cu propoziția subordonată condițională, când are ca termeni regenți copulativele impersonale a însemna, a fi, urmate de predicative:

Dacă reușește, înseamnă că a învățat.

Dacă nu vine, este că nu te mai iubește.

Topica : Stă înaintea regentei atunci când termenii regenți sunt verbe personale la persoana a III- a: „Cine știe carte, are parte”;

Stă după regentă, atunci când termenii regenți sunt verbe impersonale, expresii verbale impersonale ori adverbe predicative:

E bine că ai citit cartea recomandată.

Firește că l-am ajutat.

Punctuația : Nu se desparte prin virgulă de regentă. Excepție o constituie o situație de tipul:

”Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus” ( pentru dezambiguizare).

Se desparte de asemenea prin virgulă, atunci când, precedând regenta, este reluată printr-un pronominal demonstrativ:

Cine va citi acele cărți, acela va răspunde corect.

3.2. Propoziția subordonată predicativă

Este propoziție subordonată care are în frază rolul de nume predicativ, pe lângă verbe copulative din propoziția regentă.

Verbe copulative:

– a fi (când nu este sinonim cu a exista, a se afla, a se găsi, a se produce, a se întâmpla, a costa, a merge).

– a deveni (cu excepția utilizării lui în filozofie),

– a se face (sinonim cu a deveni);

– a ieși (sinonim cu a deveni);

– a ajunge (sinonim cu a deveni);

-a rămâne ( cu sensul de a păstra o calitate, ori a deveni: A rămas un om de omenie; a rămas uimit auzindu-mă);

– a părea ( când este utilizat ca verb personal: Prietenul acela al meu, părea trist;atunci când este impersonal ( reflexiv, verbul a părea este predicativ: Se pare că va ajunge).

– a însemna ( când nu este sinonim cu a scrie, a nota ori când are înțeles de „a face semn”).

Obs! Verbul copulativ termen regent al unei subordonate predicative poate să fie și la moduri nepersonale:

a) Infinitiv:

A ajunge ce îți dorești, înseamnă muncă.

b) Supin

Nu e greu de devenit ce îți dorești.

c) Gerunziu:

Rămânând cum l-am cunoscut, el nu a uimit pe nimeni.

Se introduce prin:

1. Conjuncții subordonatoare ( să, că, ca să, ca …să, de):

Dorința lui este să reușească la examen.

Părerea mea este că va reuși.

Datoria lui este ca să învețe.

Dorința mea este ca tu să-l asculți pe tata.

Întrebarea este de va veni și el cu noi.

2. Locuțiuni conjuncționale subordonatoare (ca și cum, ca și când, după cum):

Totul părea ca și cum nu s-ar fi întâmplat.

El părea ca și când nu s-ar fi pus totul la cale.

El a rămas după cum îl știi.

3. Pronume relative ( cine, ce, care, ceea ce, cât, câtă, câți, câte):

Întrebarea este cine va reuși.

Întrebarea este ce s-a petrecut acolo.

4. Adjective pronominale relative (ce, care, cât, câtă, câți, câte):

Întrebare este câți vom lua cu noi.

Problema este care examen va fi mai dificil.

5. Pronume nehotărâte compuse cu ori (oricine, oricare, oricâți, orice,oricâte).

Cărțile sunt pentru oricine le dorește.

6. Adjective pronominale nehotărâte, compuse cu ori-(oricare, oricine, oricâți, oricâte):

Cărțile sunt pentru oricare copil le dorește.

Biletele acestea sunt pentru oricâți copii se prezintă la casă.

7. Adverbe relative (unde, când, cum, încotro, cât):

Întrebarea este cât va mai stă acolo.

8. Adverbe nehotărâte compuse cu ori- (oricum, oricât):

Situația poate deveni oricum vrem noi.

Înălțimea ta ești/oricât de slab poftești.

Observație: Propoziția subordonată predicativă se poate confunda cu alte tipuri de subordonate:

– cu propoziția subordonată atributivă.

Se consideră că subordonata determină subiectul propoziției cu predicat nominal incomplet:

Plăcerea este să citească.

– cu propoziția subordonată completivă directă, uitându-se că verbele copulative sunt intranzitive:

El a devenit ce a dorit.

– cu propoziții circumstanțiale, datorită elementelor raționale:

Întrebarea este unde am pus cartea.

Problema este cum nu ajunge la cabană.

Întrebarea este când se va opri ploaia.

Topica : Propoziția subordonată predicativă stă de obicei după propoziția regentă. Așezarea înaintea regentei se justifică afectiv:

Ce nu-mi doream în asemenea clipe, este necazul acesta.

Punctuația : Propoziția subordonată predicativă nu se desparte prin virgulă de regenta ei.

Propoziția subordonată atributivă

Este propoziția care are valoare de atribut pentru propoziția regentă.

Determină:

1.Substantive

L-am văzut pe omul pe care-l plac.

2.Pronume

Îți place acela despre care se vorbește frumos.

3.Numerale cu valoare substantivală

Primul cu care voi discuta ești tu.

Se introduce prin:

1.Conjuncții subordonatoare: că, să, de etc.

A sosit timpul să-i acordăm a doua șansă.

2.Pronume și adjective relative: care, cine, ce, cât

Băiatul care e acolo e fiul meu.

S-a discutat despre problema a cărei soluție o știam noi.

3.Adverbe relative: unde, când, cum etc.

Locul unde mergem e interesant.

Observație 1: Atributiva se poate confunda cu:

Condiționala, în situația în care elementele introductive ale atributivelor sunt precedate de: în cazul, însituația, cu condiția etc.:

Voi veni cu condiția să vorbești frumos cu mine.

Circumstanțialele de mod, de loc sau de timp, când sunt introduse prin adverbe relative, fără a se ține cont de regentul substantival:

Ziua când vei sosi va fi fericită.

Locul unde mergi e minunat.

Modul cum gestionezi situația e impresionant.

Observație 2: Atributiva apozitivă e o subcategorie a acestei subordonate, diferențiindu-se de atributiva propriu-zisă prin relația cu termenul regent, una de explicare, de determinare:

Asta să faci, să fii mai atent.

Topica: Atributivele stau după regentele lor.

Punctuația: Atributivele izolate se despart prin virgulă de regentele lor:

Maria, care nu prea știa vorbi italiană, nu era înțeleasă bine.

Propoziția subordonată completivă directă

Este propoziția care are valoare de complement direct pentru propoziția regentă.

Determină :

1.Verbe tranzitive

Nu știu cine pleacă.

Nu știe cine vine.

2.O locuțiune verbală tranzitivă

Bagă de seamă cui i-ai oferit încrederea ta deplină!

3.O interjecție cu valoare predicativă

Iată că e lângă mine.

Se introduce prin:

1. Conjuncții subordonatoare (că, să, dacă, de, ca…să)

Am observat (că) a sosit.

Nu știe să se comporte.

Nu vreau să aflu dacă pleacă.

Nu știu de va fi alături de tine.

Este bine ca tu să te ocupi în prealabil de redactarea licenței.

2.Pronume relative (cine, ce, cât, care)

Nu bănuiam cine va pierde.

Nu pot să cred ce mi-ai făcut.

Prefer să nu știu ce îmi ascunzi.

Ne-a spus cât va dura.

A aflat deja care pleacă.

3.Adjective pronominale relative (care)

A aflat deja care tren a plecat.

4.Adverbe relative (încotro, când, cum, cât, unde)

Nu a aflat încotro a plecat.

Știe când să mă sâcâie.

Intuiesc cum se desfășoară lucrurile.

5.Pronume nehotărâte (oricine, oricât, orice, oricare)

Nu iubesc pe oricine îmi iese în cale.

Îți ofer orice dorești.

Mi-a spus, pe oricare îl aleg, să fiu atentă.

6.Adjective pronominale nehotărâte (oricât, orice, oricare)

E în regulă oricât ananas mănânci.

Nu intenționez să mă căsătoresc cu orice scop.

7.Locuțiuni subordonatoare conjuncționale (cum de, cum, că)

Susținea sus și tare că hoții i-au răpit fiica.

Nu înțeleg cum de nu vine la un pahar de vorbă.

Spunea cum că ar fi trecut pe acolo.

Observație: Completivele directe se confundă adesea cu subiectivele. În enunțurile de mai jos avem subiective întrucât regentele sunt verbe impersonale sau expresii verbale impersonale. Confuzia pornește de la întrebare comună ambelor subordonate. („ce?”), fără a se ține cont de elementele regente.

Ar trebui să mănânci.

Era să nu te mai găsesc.

E posibil să nu mă mai îndragostesc niciodată.

Topica: Propoziția completivă directă se poate afla înainte sau după regentă.

Că l-au înjunghiat pe la spate, dintotdeauna a știut.

Ați făcut ce trebuia.

Punctuația : În cazul în care completiva directă este așezată după regentă, aceasta nu se desparte prin absolut niciun semn de punctuație. În situația în care completiva directă se situează înaintea regentei, există posibilitatea ca ea să fie despărțită prin virgulă.

Te implor să îmi dai pace.

Pe cine mă ascultă, ascult.

Propoziția subordonată completivă indirectă

Este propoziția care are valoare de complement indirect pe lângă termenul determinativ din regentă.

Determină :

1.Verb personal

Se gândea la cine o va însoți.

2.Adjectiv

Răbdarea este indispensabilă cui studiază.

3.Locuțiune adjectivală :

Era în stare să o țină de mână.

4.Locuțiune verbală

Nu mi-am dat seama ce dorește să îmi mărturisească.

5.Interjecție :

Bravo cui are încredere în propriile forțe.

6.Adverb

E bine de cine câștigă la loto.

Se introduce prin :

1.Pronume interogative :

Se gândește la cine îi va fi alături?

Cu cine vorbeai când am venit?

2.Adjective pronominale interogative :

Nu știți care fată a venit aici?

3.Adverbe relative : unde, când, cum, cât, încotro

Nu conștentizez unde te afli în momentul de față.

Bine ar fi să știm când murim.

4.Pronume relative (care, ce, cât, cine)

Unii sunt interesați de ce se descoperă pe diferitele meleaguri.

Nu mă dumiresc care va fi verdictul final.

5.Adjective pronominale relative

Este satisfăcut de câte medalii a obținut.

6.Pronume nehotărâte

Elena se teme de oricine o privește.

7.Conjuncții subordonatoare (ca, să, ca să, dacă, de)

Alice nu se miră că a izbutit în cele din urmă.

Părinții te-au sfătuit să faci asta?

Observație:

Completiva indirectă se poate confunda cu:

Completiva directă, în situația în care regenții sunt verbe reflexive, necunoscându-se că aceștia nu pot fi regenți pentru cele directe sau atunci când verbele regente au deja un complement direct, nemaiputând avea unul (excepție fac verbele bitranzitive):

Te gândești ce vei face?

M-a convins să plec.

Subiectiva, când regentul e o expresie verbală impersonală. În acest caz completivele indirecte se pot verifica prin contragere în complemente indirecte:

Ți-e teamă să nu faci accident. (… de accident).

Topica : Completiva indirectă este situată în general după regentă, însă se poate afla și înaintea ei.

Punctuația : Când se află după regentă nu se separă prin virgulă. Când se află în fața regentei, se separă prin virgulă.

Propoziția subordonată circumstanțială de timp

Este propoziția care are valoarea unui complement de timp aflat pe lângă propoziția regentă.

Determină :

1.Verb personal :

Citește când are timp.

2.Locuțiune verbală :

Ingrid stă de vorbă cu mine ori de câte ori mă vede supărată.

3.Interjecție :

Vino când dorești.

4.Adverb :

E rău când nu ai pe nimeni alături.

4.Locuțiune adverbială :

Este bătător la ochi când știi răspunsurile la toate întrebările.

Se introduce prin :

1.Adverbe relative (când, cum (îndată ce), unde (îndată ce), cât (cât timp)

Când am ajuns nu l-am observat.

Cum mă văzu, mă și sărută.

Cât ai stat acolo, nici nu ai cerut ajutorul meu.

2.Adverbe nehotărâte (oricât, orișicând, oricând)

Poate rămâne oricât vrea.

Își poate vedea copilul oricând dorește.

3.Adjective pronominale relative

A telefonat cât timp a dorit.

4.Pronume interogative :

Veniți înaintea cui ați stabilit?

5.Adjectiv prononimal interogativ

Vei sosi înaintea cărei fete mi-ai spus?

6.Conjuncții (dacă, de, ca, până(nu)

Sergiu a rămas până s-a oprit ploaia.

7.Locuțiuni conjuncționale (îndată ce, după ce, imediat ce, în timp ce, ori de câte ori etc)

De îndată ce l-am văzut, inima mi s-a oprit în loc.

S-au certat după ce ea a cheltuit toți banii din casă.

Îl stresează ori de câte ori are ocazia.

8.Pronume nehotărâte (oricine, oricare)

Mă duc înaintea oricărui coleg vreau.

9.Adjective pronominale nehotărâte

Ilaria mergea înaintea cărei fetițe o enerva

Topica : Poziția în care se situează completiva de timp este autonomă. În general temporalele de posterioritate se află după termenul regent, însă asta nu e o regulă aplicabilă în toate situațiile.

Directorul a folosit un limbaj licențios înainte de a vorbi despre năzbâtiile năzdrăvanilor.

Punctuația : Între propoziția regentă și completiva indirectă își poate face simțită prezența o pauză redată grafic cu ajutorul unei virgule.

Ai venit când am avut nevoie mai mare de tine.

Propoziția subordonată circumstanțială de mod

Este propoziția care are valoarea unui complement de mod în regentă.

Determină :

1.Verbe

Muncește cum poate.

2.Interjecție

Veniți la mine cât de repede puteți!

3.Locuțiune verbală

A luat-o la fugă cum n-a făcut-o nimeni niciodată.

4.Adjective

Ionuț este mai milos decât ești dumneata.

5.Adverb

Se hrănește mai bine decât te hrănești tu.

Se introduce prin :

1.Conjuncții subordonatoare (decât, parcă)

Îmi răspunde parcă n-ar avea gură.

2.Locuțiuni conjuncționale (ca și când, de parcă, de aceea, după cum, ca și cum, de ce etc)

Vorbești ca și cum ai fi fost în locul lui Septimiu.

După cum ți-am promis, vom învăța împreună.

Maria arată de parcă ar fi văzut o fantomă.

3.Adverbe relative (cum, precum, cât)

Faci cum vrei.

4.Adverbe nehotărâte compuse cu ori (oricum, oricât etc.)

Scrie oricum vrei.

Topica : Circumstanțialele de mod sunt situate după verb.

Merge cum poate.

Doarme cum vrea el.

Inversarea are rolul de a conferi valoare stilistică și afectivitate enunțurilor.

Cum vrea el doarme.

Punctuația : Dacă se situează după regentă se desparte doar în situația în care nu exprimă o circumstanță esențială. Dacă se află înaintea regentei atunci se desparte în mod obligatoriu.

Cum își propune, așa va reuși.

Propoziția subordonată circumstanțială de loc

Este propoziția care are valoare de complement de loc în propoziție.

Determină:

1.Verbe :

Ajunge unde ați stabilit.

2.O interjecție :

Haideți unde e mai frumos!

3.Locuțiuni verbale :

A ieșit în parc și s-a dat huța unde a văzut că era un leagăn disponibil.

4.Un adverb

Merge acolo unde vrea.

Se introduce prin :

Pronume nehotărâte : oricine, orice, oricare, oricât+prep

Stă pe orice se nimerește.

Adjective pronominale nehotărâte

Stă pe orice scaun se nimerește.

Adverbe nehotărâte

Oriunde privesc te văd doar pe tine.

Pronume interogative

Sunteți la cine mi-ați spus?

Adjectiv pronominal interogativ

Stai pe ce loc vrei?

Observație: Circumstanțiala de loc se poate confunda cu completiva indirectă atunci când se introduce prin pronume relative și nehotărâte, punându-se greșit întrebarea „pe ce?”. Confuzia se rezolvă prin contragere într-un complement de loc:

Stă pe ce scaun vrea el. (… pe scaun)

Topica: Circumstanțiala de loc se poate situa înainte sau după regentă.

Punctuația : În cazul în care se situează după regentă, nu se separă prin virgulă. Când se află înainte de regentă, despărțirea este obligatorie în situația în care conține element corelativ.

Unde îmi propui tu, acolo stau.

Propoziția subordonată circumstanțială concesivă

Este o propoziție subordonată care are în frază rolul unui complement circumstanțial concesiv, arătând o împrejurare ce ar putea împiedica realizarea acțiunii din propoziția regentă, dar nu o împiedică.

Determină:

verbe la moduri personale

▼▬▬▬▬▬▬│

N-a spus nimic, cu toate că știa bine lecția.

Și nepersonale

▼▬▬▬▬│

Hotărârea de a tăcea, deși știa că-l supără pe profesor, ne-a mirat;

▼▬▬▬▬▬▬│

Tăcând, cu toate că-i plăcea vorba, el n-a rezolvat nimic.

Locuțiuni verbale:

A luat-o la fugă, deși nu se temea de mine.

3. Adjective:

Tânăr, deși au trecut anii, el mai avea de înfruntat multe necazuri.

4.Interjecții:

Hai, cu toate că sala e deja plină.

Clasificare

În funcție de caracterul real sau presupus al piedicii care se opune realizării acțiunii din regentă, propozițiile subordonate circumstanțiale concesive sunt:

Concesive propriu-zise;

Concesive condiționale.

Propoziția subordonată concesivă propriu-zisă : În cazul acestei subordonate, faptul care ar putea împiedica desfășurarea acțiunii din regentă este real:

Deși a învățat, nu a putut răspunde.

Se introduce prin:

1.Conjuncții subordonate (deși, că, dacă, de)

Deși ninge, el merge în excursie

Mama, că e mamă, nu-l mai suportă.

Calul, de e cu patru picioare și tot se poticnește.

Sfântul soare, dacă-i soare și tot după tine moare.

2. Locuțiuni conjuncționale subordonatoare (cu toate că, chit că, măcar că, fără să)

Este vioi, cu toate că a făcut atâta drum.

L-am aprobat, chit că nu avea dreptate.

Nu scrie nici acum, măcar că ne-a promis o nouă carte.

A comentat bine poezia, fără să fie familiarizat cu opera poetului.

3. Pronume nehotărâte compuse cu ori (oricare, oricine,orice)

Să nu spui nimic, oricare va veni la tine.

Oricine te întreabă, să nu spui nimic.

Să stai acolo nemișcat, orice se întâmplă.

4.Adjective pronominale nehotărâte, compuse cu ori(oricare,orice,oricâți)

Oricare vecin te întreabă, tu să nu spui nimic.

Orice întrebare ți se pune, tu să nu taci.

Oricâți colegi te solicită, cugetă bine.

5.Adverbe nehotărâte compuse cu ori (oriunde, oricum, oricând,oricât)

Oriunde te duci, nu mă uita.

Oricum vei scrie,nu-l poți mulțumi.

Oricând vei sosi, tot nu ne vei deranja.

Oricât îi vorbesc de frumos,nu-l pot liniști.

Propoziția circumstanțială concesivă condițională

În cazul acestei subordonate, faptul care ar putea împiedica desfășurarea acțiunii din regentă, este doar ipotetic.

Se introduce prin:

1.Conjuncții subordonate (dacă, de, să)

Dacă mi-ar da tot aurul din lume, tot nu mă mai întorc.

De mi-ar spune chiar adevărul, nu-l mai cred.

Să-mi aducă soarele de pe cer, tot nu-l mai iubesc.

2.Locuțiuni circumstanțiale subordonatoare (chiar dacă, chiar să, chiar de, măcar de, măcar să, și dacă, și de, nici dacă, nici de)

Chiar dacă ar fi adevărat,nu-l mai cred.

Chiar să mă anunțe din timp, tot nu mă duc.

Și dacă mi-ar da tot aurul din lume, acolo nu mă mai duc.

Nici dacă m-ar omorî nu-l mai urmez.

3.Pronume nehotărâte compuse cu ori (oricare,orice,oricâți)

Nu voi cred, oricare mi-ar spune-o.

Nu mă duc de aici, orice s-ar întâmpla.

Oricâți mi-ar cere-o, așa ceva nu pot face.

4.Adjective pronominale nehotărâte compuse cu ori (oricare, orice, oricâți)

Nu pot crede, în oricare carte aș găsi această afirmație.

Orice gest ai mai face, eu unul nu-l mai cred.

Oricâți colegi ar susține acest punct de vedere, eu nu-mi schimb părerea.

5.Adverbe relative (cât)

Cât de mult l-ai ruga, nu te ascultă.

6.Adverbe nehotărâte compuse cu ori (oriunde, oricum, oricând,oricât)

Va fi mulțumit, oriunde îl vei așeza.

Oricum i-ai vorbi, tot nu te ascultă.

Oricând te-ai duce la el, nu-l vei deranja.

Oricât l-ai striga, tot nu te mai aude.

Corelative: specifice ambelor tipuri de concesive sunt corelativele tot și totuși.

Deși nu e soare, totuși afară este destul de plăcut.

Topica : Stă de obicei înaintea propoziției regente. Este așezată după regentă atunci când se insistă asupra ei.

Punctuația : Se desparte prin virgulă de regenta ei

.

Propoziția subordonată circumstanțială cauzală

Este propoziția care are valoarea unui complement circumstanțial de cauză în cadrul unei regente.

Determină :

Verb :

Nu am venit pentru că m-am simțit rău.

Locuțiune verbală :

N-ați băgat de seamă că atenția vă era în altă parte.

Adjectiv :

Este matură din cauză că drumul i-a fost presărat cu multe greutăți.

Locuțiune adjectivală:

Sunt largă la mână din cauză că știu cum e să nu ai.

Interjecție :

Telefonul pleoșc în chiuvetă pentru că nu l-a ținut în buzunar.

Se introduce prin:

Pronume relative + prepoziții (cât, ce)

Nu refuză invitația de ce crede lumea.

Locuțiuni conjuncționale subordonatoare (din cauză că, din moment ce, din pricina că etc.)

Nu te-a invitat la ziua ei din cauză că e supărată pe tine.

Din moment ce nu învață nu are cum să știe.

Conjuncții subordonatoare (fiindcă, întrucât, deoarece, căci, dacă etc)

Nu ne însoțește fiindcă are un eveniment important în familie.

Îi va fi alături întrucât e sora ei.

Adverbe relative cu valoarea unor conjuncții (când, unde, cum)

Cum nu îl cunoști e posibil să nu-l recunoști.

Când nu urmează o dietă, cum o slăbească?

Observație: Propoziția circumstanțială de cauză se poate confunda adesea cu propoziția circumstanțială de scop.

Merg la Sasha pentru că am puțin timp liber.(din ce cauză merg la Sasha?)

Merg la Sasha să petrecem timp împreună.(cu ce scop merg la Sasha?)

Topica : Propoziția circumstanțială de cauză se află după regentă în cazul în care este introdusă prin căci și că.

Vine că vrea.

Acest tip de propoziție se află înaintea regentei dacă este introdusă prin cum.

Cum nu m-a invitat, nu am mers.

Punctuația : Cauzala se desparte în mod obișnuit de regentă prin virgulă.

Propoziția subordonată circumstanțială condițională

Este propoziția subordonată care exprimă o ipoteză, o condiție, de îndeplinirea căreia depinde realizarea altei acțiuni.

Determină:

1.verbe și locuțiuni verbale

Dacă vii repede, te ajut.

2.Interjecții:

Vino dacă vrei.

Se introduce prin:

1.Conjuncții subordonatoare: dacă, de, să

Să fi venit mai repede, te-aș fi sărutat.

2.Locuțiune conjuncțională:

În caz că plouă, să nu mai vii.

Observație: Condiționala se poate confunda cu atributiva, întrucât nu se segmentează corect propozițiile, considerându-se greșit sintagme de tipul „cu condiția să”, „în eventualitatea că” etc. drept locuțiuni conjuncționale care cer condiționale. În fapt avem substantive regente + atributive, nu condiționale:

Va mânca tot cu condiția să-i dai tu.

Topica: Condiționalele pot sta și înaninte și după regentă.

Punctuația: Când stau după regentă, nu se despart de aceasta, iar când stau înaintea ei, se despart prin virgulă:

Dacă nu va fi vreme urâtă, vom pleca la munte.

Propoziția subordonată circumstanțială de scop

Este subordonata care exprimă scopul pentru care se desfășoară acțiunea din regentă.

Determină:

1.verbe și locuțiuni verbale la moduri personale și nepersonale:

Merge acolo ca să fie instruit.

2.interjecții

Hai să-ți ofer ceva.

Se introduce prin:

1.conjuncții subordonatoare: să, ca … să, de:

S-a plimbat ca să-i treacă supărarea.

2.locuțiunile conjuncțională:

S-a culcat repede pentru ca ziua următoare să fie odihnit bine.

Observație: Circumstanțiala de scop se poate confunda cu:

Cauzala, datorită întrebării „de ce?”, fără a se vedea elementul introductiv specializat:

A venit ca să vadă ce faci

Completiva indirectă, datorită întrebărilor ambigue „de ce?” și „pentru ce?”

Vine ca să vadă mașina. (CS, nu CI)

Topica: Circumstanțiala de scop stă de obicei după regentă.

Punctuația: Când stă după regentă nu se desparte prin virgulă de aceasta. În cazul în care stă înainte de regentă, se va despărți prin virgulă:

Ca să fiu fericită, soțul meu s-a trezit și a făcut toată treaba în casă.

Propoziție subordonată circumstanțială consecutivă

Este propoziție subordonată care are în frază rolul unui complement circumstanțial consecutiv, arătând consecința unei acțiuni sau însușiri din propoziția regentă.

Determină:

1.Verbe la moduri personale:

Atât a alergat încât i-a uimit pe toți.

Și nepersonale:

S-a pregătit pentru a vorbi, încât să-i încânte pe toți.

2.Locuțiuni verbale:

A îndrugat vrute și nevrute, încât ne-a uimit pe toți.

3.Adjective:

Are o fată frumoasă de nu o poți descrie.

Se introduce prin:

1.Conjuncții subordonate (încât,că,să,de,ca să):

Este atât de cald, încât cocostârcul umblă descheiat la gât.

El vorbește atât de repede, că nu-l mai pot urmări.

Este prea mic, să meargă și el acolo.

Este prea multă lume, ca să mai încapă și el.

2.Locuțiuni circumstanțiale subordonatoare (încât să, decât să, astfel ca…să.):

Voi vorbi astfel, încât să-i conving pe toți.

Îl ardea cu sfichiul limbii, decât să turbe băiatul.

A vorbit foarte tare, astfel ca spectatorii să plece mulțumiți.

3.Corelative (așa de, atât de, în așa fel, destul de, atât, atâta, atâția, atâtea)

A cântat așa de frumos,de ne-a impresionat pe toți.

A fost atât de frumos, că am vorbit despre spectacol multe zile.

A procedat în așa fel, încât toți au plecat mulțumiți.

Este destul de mare, să mai ceară jucării.

Atât i-a vorbit încât l-a enervat.

Observație: Propoziția subordonată circumstanțială consecutivă se poate confunda cu alte tipuri de subordonate:

– cu propoziția circumstanțială de scop, atunci când se introduce prin elemente relaționale nespecifice (să, ca să, pentru ca să); verificarea tipului de subordonată se face prin corelativ și prin posibilitatea de a substitui elementul rațional prin „încât”:

N-a ajuns până acolo să fie de acord cu tine. (… încât să fie …)

Topica : Stă întotdeauna după propoziția regentă.

Punctuație : Se desparte prin virgulă de regentă.

Propoziția subordonată predicativă suplimentară

Este propoziția subordonatăcare îndeplinește în frază funcția de element predicativ suplimentar, exprimând o acțiune simultană cu acțiunea regentei, acțiune care se referă l subiect, la complement direct ori la un complement indirect din regentă.

Determină:

Verbe predicative, se referă la un substantiv (sau un substitut al acestuia) care are următoarele funcții sintactice:

1.Subiect: Se auzeau copii cum cântă în curtea școlii.

2. Complement direct: O văd cum aleargă prin parc.

3. Complement indirect: Ne-am amintit de el, cât era de vesel.

Se introduce prin:

1. Conjuncții subordonatoare (că, să)

Îl știu că iubește filmul”.

Nu-l credeam să nu mă recunoască.

2. Pronume relative (cine, ce):

Te știu toți cine ești.

Îl știu ce dorește”.

3. Adjective pronominale relative:

Te știu toți ce om ești.

Îl cunosc și eu câte parale face.

4. Adverbe relative:

Îl văd cum aleargă prin curte.

O văd unde studiază.

Topica: Stă după propoziția regentă, pentru reliefarea ei, dar poate fi așezată și înaintea regentei:

Cum au fost, le-am lăsat.

Punctuația : Nu se desparte prin virgulă de propoziția regentă decât în situația când este izolată:

Îl văd pe bătrân, cum era pe vremea copilăriei mele.

CONCLUZII

Calitățile unei exprimări corecte din punct de vedere gramatical sunt respectarea normelor în vigoare, adecvarea stilistică sau/și situațională și claritatea. O exprimare corectă din punct de vedere gramatical impune lectura cărților de specialitate și nu numai. Studiile din ultimii ani indică faptul că procentajul celor care nu au acces la bibliotecă este unul considerabil.

Dovada stă în exprimarea execrabilă a tinerilor care sunt pur și simplu captați de lumea tehnologiei, și nu de lumea fascinantă a cărților.

Principala cauză pentru analfabetismul sever de care suferă țara noastră se datorează absenteismului din școli și lipsei lecturii deopotrivă. De asemenea, nici sistemul educațional din România nu dă semne de îmbunătățire în ceea ce privește acest capitol. Singura soluție prin care gradul de analfabetism ar avea vreo șansă să scadă este prin susținerea unor examene care presupun scrierea corectă a unor cuvinte „buclucașe.” Dacă individul în cauză reușește să parcurgă totul cu succes, atunci să i se acorde posibilitatea de a se înscrie la o universitate. În caz contrar, să învețe regulile aplicabile gramaticii sau să se limiteze la studiile liceale.

Gramatica are o importanță deosebită în viața fiecăruia dintre noi. În lipsa ei, nu am fi capabili să legăm două cuvinte, iar înțelegerea ar fi un element inexistent în lumea în care trăim.

Conviețuim într-o eră în care valorile morale (corectitudinea, seriozitatea, generozitatea, iubirea față de aproapele nostru) „au apus” de mult. Într-o țară în care exemplele oferite de mass-media sunt cu tentă negativă, tinerii ajung la trista concluzie că nu are niciun rost să țintească mai sus pentru a putea ajunge cineva în viață.

Reluând cele menționate anterior, adecvarea stilistică poate fi legată și de forma scrisă sau orală a comunicării, precum și de tipul de text realizat. Claritatea este calitatea opusă ambiguității sau echivocului (defectul este numit uneori obscuritate sau amfibologie). Ea se obține prin evitarea posibilităților de confuzie, de înțelegere în două feluri a unui enunț; bineînțeles, trebuie avute în vedere nu orice posibilități teoretice existente în principiu, ci numai cele pe care nu le exclude contextul lingvistic și situațional, care micșorează de obicei, riscul ambiguității, orientând interpretarea într-un singur fel.

Primul capitol, cel al Unităților sintactice, este interesat, din perspectivă teoretică, de dinamica structurii sintactice și a unităților sintactice, la nivelul cărora am abordat detaliat: partea de propoziție, propoziția și fraza, atât sub aspect definitoriu clasificator, cât și prin intermediul exemplificărilor.

Cel de-al doilea capitol prezintă raporturile sintactice existente în limba română contemporană, pe care le-am avut în atenție din punctul de vedere al conexiunilor lor cu raportul de subordonare. Relațiile sintactice considerate principale în limba română contemporană, relația de nondependență (raportul de coordonare) și relația de dependență (raportul de subordonare), fac obiectul ultimelor subcapitole. Corespondența dintre părțile de propoziție și propozițiile subordonate echivalente demonstrează dinamica sintaxei limbii române, acest proces fiind detaliat și exemplificat.

  Cel de-al treilea capitol urmărește confuziile care pot apărea în practica analizei gramaticale. Propozițiile subordonate au scopul de a conferi bogăție și veridicitate textului. În eventualitatea în care acestea nu ar exista, oamenii nu ar ajunge la un consens.

Ileana Vulpescu afirma că „De neșters este incultura, disprețul pentru gramatică, pentru istorie, pentru limbă, pentru dicționare; este pauperizarea intelectuală.” (De-amor, de-amar, de inimă albastră, 2005)

Ideea principală a acestei afirmații constă în faptul că izolarea de cultură, de oameni culți, de oameni care într-adevăr au ceva de oferit, de regulile gramaticale aplicabile în diferite contexte, nu vor duce la nimic bun, întrucât ele indică o doză mare de prostie, și astfel nu se va putea ajunge niciodată la un coeficient de inteligență ridicat.

Concluzia este că, prin studiul temeinic al limbii, în general, și al raportului de subordonare raporturilor de coordonare și subordonare, în particular, prin corecta aplicare a normelor ei și prin stăpânirea mijloacelor de comunicare folosite, se formulează un mesaj clar, nuanțat, corect și expresiv, pledoaria noastră fiind pentru o apropiere de varianta literară a limbii vorbite.

BIBLIOGRAFIE

Tratate, studii

Avram, Mioara, Gramatica pentru toți, Editura Humanitas, București 1997

Coșeriu, E., Principii de sintaxă funcțională, Editura Academiei Române, Cluj Napoca

Diaconescu, Ion, Sintaxa limbii române, Editura Enciclopedică, București, 1995

Dimitriu, C., Gramatica limbii române explicată. Sintaxa, Editura Junimea, Iași, 1982

Dimitriu, C., Tratat de gramatică a limbii române II, Sintaxa, Editura Institutul European, Iași, 2002

Guțu Romalo, Valeria, Sintaxa limbii române. Probleme și interpretări, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973

Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978

Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iași, 1997

Moț, Mircea, Cornelia Chiriță, Gramatica de la A la Z, Editura Paralela 45, Pitești, 2004

Nagy, Rodica, Determinare completivă și determinare circumstanțială în limba română, Editura Universității, Suceava, 2004

Nagy, Rodica, Sintaxa limbii române actuale. Unități. Raporturi. Funcții, Editura Institutul European, Iași, 2005

Pană Dindelegan, Gabriela, Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, II, Editura Universității, București, 2003

Popescu, Ștefania, Gramatica practică a limbii române, Editura Tedit FZH, București, 2002

Rovența Frumușani, Daniela, Analiza discursului. Ipoteze și Ipostaze, Editura Tritonic, București, 2004

Stati, Sorin, Elemente de analiză sintactică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972

Șerban, V., Sintaxa limbii române. Curs practic, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970

Șerbănescu, Andra, Întrebarea. Teore și practică, Editura Polirom, Iași, 2002

Vlad, Carmen, Textul aisberg, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj, 2000

Articole din periodice

Bejan, D., Relația internă frecventă în sintaxa limbii vechi, St.UBB, 1972, p. 93-99

Graur, Al, Părțile principale de propoziție, în LL VI, 1962

Guțu Romalo Valeria , Despre clasificarea părților secundare de propoziție, în LR, XII, 1963, nr.1

Manoliu, Maria, Asupra categoriei comparației în limba română, SCL XV, 1964, nr.2