Probleme de Limba Si Stil

Introducere……………………………………………………………………………3

Capitoul I. Titlul jurnalistic

Premise…………………………………………………………………………..5

Definirea conceptului……………………………………………………………6

Tipologia titlului…………………………………………………………………8

Importanța titlului……………………………………………………………….18

Capitolul II.Titlul jurnalistic, probleme de limba si stil

2.1. Calitățile titlului……………………………………………………………………………………21

2.2. Legătura dintre titlu si text……………………………………………………………………..30

Capitolul III. Gramatica titlului jurnalistic

3.1. Configurația gramaticală a titlului…………………………………………………………….37

3.2. Componenta lexico-semantică………………………………………………………………….42

3.3. Procedee stilistice……………………………………………………………………………………….48

Capitolul IV. Limba și stilul titlului în presa scrisă:

Adevărul și Jurnalul Național (studii de caz)……………………………………..55

Concluzii………………………………………………………………………………………………………63

Bibliografie……………………………………………………………………………………………………64

Anexe…………………………………………………………………………………………………………..69

INTRODUCERE

Prezenta lucrare este structurată pe patru capitole, încercând să surprindă aspecte cotidiene ale folosirii titlului jurnalistic în presa quality din România, prin exemplul a două cotidiene apreciate de lectorat: Adevărul și Jurnalul Național. În această lucrare, am incercat să (re)găsesc originile titlului jurnalistic și să evidențiez problemele inerente alegerii și ulterior creionării unui titlu adecvat. Titlu de cea mai bună calitate cunoaște avataruri nebănuite, începând cu combustia interioară, acea luptă cu cuvintele potrivite, culminând cu intervenția editorului asupra formei finale a articolului și implicit, a titlului.

Lucrarea este structurată pe trei capitole astfel: în primul capitol am definit titlul, trecând prin istoria și tipologia sa, totodată accentuând importanța sa în structura globală a textului jurnalistic, în cel de-al doilea capitol am vorbit despre calitățiile titlului, legatura indisolubilă dintre titlu și text, stereotipiile pe care le putem întâlni în titlurile de zi, precum și o succintă prezentare a titlurilor evazive, ca forme retorice de incitare a interesului cititorului. Ultimul capitol, studiul de caz, s-a axat pe analiza titlurilor din punct de vedere lexico-semantic, a procedeelor stilistice folosite, dar și a limbajului figurativ.

Titlul de presă este poate cel mai consecvent cerșetor de inspirație. În fiecare zi un reporter sau un editor trebuie să aleagă un titlu bun, poate că acest episod se repetă de mai multe ori pe zi, jurnalistul fiind în fața unei vitrine a titlurilor, din care este îi este dificil să aleagă o singură variantă pentru a-și promova creația. E greu să fii întotdeauna inspirat. Și mai dificil este că nu există vreo formulă magică pentru a alege un titlu bun, ci doar niște repere, câteodată abstracte și rigide pentru un jurnalist la început de drum. Practica jurnalistică a redacțiilor înclină spre un sistem spontan al titlurilor, ghidat după simplitate, precizie și particularizare. Regula de aur a unui articol bine structurat, cei 5 W, se aplică și în cazul unui titlu de efect, cu deosebirea că aceasta este limitat spațial și trebuie să se axeze pe cel puțin una dintre întrebările-cheie ale articolului. La o primă vedere, accentul în titlurile românești cade pe Cine, componenta subiectului care suportă acțiunea sau obiectul, care acțiunea asupra unei alte entități. Această trăsătură poate deschide calea unui stil direct, dacă nu chiar unei tabloidizări în adevăratul sens al cuvântului. Titlul, ca element al limbajului jurnalistic este maleabil, supus schimbărilor sociale, așadar termenii argotici sau cei de jargon își fac mai mult simțită prezența, laolaltă cu anglicismele anglo-saxone.

Dacă un produs media vrea să fie vandabil din prima clipă, atunci ar trebui să mizeze pe cel mai bun, atractiv, șocant sau inedit titlu posibil, la care concurența directă nu s-ar fi putut gândi. Pe lângă creativitatea inerentă a jurnalistului, ce a dat prima variantă a titlului, orice instituție media trimite în arena ideatică editorii, îndeosebi pentru audio-vizual, și redactorii-șefi. Acești veteran ai titlurilor au menirea de-a transforma ideea inițială în cel mai bun titlu, cu care redacția întreagă se poate mândri în spațiul public. Deși pare o atitudine mercantilă, nu trebuie să omitem faptul că titlurile vând. Ziarul îndoit pe taraba unui chioșc, breaking news-ul pe fond galben sau titlurile care se succed în mai puțin de 15 secunde în mediul online evidențiază faptul că un titlu bun trebuie să cucerească atenția din prima secundă. Fiecare canal media are rigorile sale, de regulă bazate pe limita spațiului de expunere, dar și a direcției editoriale adoptate, astfel că titlurile alese de-a lungul unei zile oarecare nu vor semăna niciodată unul cu celălalt.

CAPITOLUL I. TITLUL JURNALISTIC

Premise

Titlologia sau titrologia este o disciplină relativ nouă în știintele comunicării, așadar puțin cercetată până în acest moment. Paradoxal, titrologia este revendicată deopotrivă de poetică, semiotică, stilistică sau critică literară. Începând cu anii' 70, teoreticienii științelor comunicării s-au aplecat asupra titlului, devenit o problematică atât pentru jurnaliști, cât și pentru specialiștii în Relații Publice. Un titlu poate aduce succes sau poate fi un eșec pentru creatorul său.

În jurnalism, titlul este un element indisolubil în titrare (combinația posibilă dintre supratitlu-subtitlu, șapou și intertitlu). Având deseori o poziție centrală, între supratitlu și șapou, titlul ziarelor quality este lizibil, deși redus ca dimensiune față de celelalte elemente ale articolului. De cealaltă parte, în ziarele tabloide și reviste, titlurile tind să devină enorme în raport cu dimensiunea textului informativ, mizând pe culoare și efecte grafice (bolduire, adesea sunt scrise cu litere italice, susceptibile de-a crea un efect de familiaritate). Deși titlurile informative coabitează cu cele incitante (axate pe șocarea audienței prin calambur, aluzie sau slogan), deseori chiar în paginile aceluiași produs media, o atitdine etică ar fi ca ca jurnaliștii să se axeze pe componenta informativă. Situația ideală, din păcate, nu-și regăsește concretizarea în realitățile presei cotidiene din România în acest moment, unde funcția clasică de informare, recunoscută ca primordială de majoritatea teoreticienilor mass-media, pălește în fața sexului care vinde, senzaționalului ce trece peste limitele vieții private sau ale unui bun simț comun, precum și o oarecare doză de sensibilitate față de categoriile aflate în dificultate. Dramatic este faptul că aceste abateri de la norma informativă apar chiar în paginile unor ziare serioase, dornicee să câștige simpatia unui lector mai mare, prin tabloidizarea forțată la care se supun. Totodată, nu ar trebui să minimalizăm împrumuturile intertextuale îndeosebi din sfera publicității, marketingului politic sau argoul lumii interlope, ele rebranduiesc limbajul jurnalistic, oferându-i o doză de prospețime și atractivitate.

Definirea conceptului

Conform DEX, titlul desemnează un cuvânt sau text pus în fruntea unei lucrări sau a unei părți distincte a ei, indicând rezumativ sau sugestiv cuprinsul acesteia, prin generalizare, orice lucrare editata. Originea titlului trebuie căutată în zorii Antichității, când titlul avea sensul de inscripție, indiciu. Sensul antic de evidență adresată unui grup restrâns de initiați a fost revoluționat de tipar, acest mijloc de reproducere a comunicării a impus o anumită structură a mesajului scris sub forma unui incipit-corp al textului-concluzii, semnalat grafic prin diverse gravuri, dar și o îmbunătățire, aproape democratică, a distribuției de texte. Titlul ca entitate va cunoaște o evoluție galopantă în funcție de epocă, de tradiții, genuri și specii literare. Titlurile din acest moment formează un corpus literar, funcționând după un cod. Titlul jurnalistic se va revendica din tradiția literară, dar evoluția sa istorică i va impregna o direcție aparte, de îngemănare a limbii literare cu elemente argotice sau populare. Ziarul Le Monde a fost mult timp modelul european, după care s-au constituit titlurile celorlalte ziare, intr-o forma dezvoltata si, prin urmare, cea mai lizibila a sistemului titlului.

În cadrul științelor comunicării, titlului i s-a acorda o importanță deosebită. Dacă editorialul este socotit drept conștiința unei instituții media, prin extrapolare titlul poate deveni un pașaport al credibilității: atrage audiența și o face să rămână fidelă știrilor produse de acea instiuție. Teoreticienii Wolf Schneider și Detlef Essinger consideră că a stabili un titlu este partea cea mai grea a meseriei de jurnalist. Nicăieri altundeva nu se concentrează laolaltă atât de multe probleme în atât de puține cuvinte. Pentru a facilita travaliul unui titlu bun, cei doi autori cinci condiții, pe care un jurnalist ar trebui să le îndeplinească:

Să aibă un mesaj foarte clar

Acel mesaj să fie extras din informația principală a articolului și nu din cea colaterală

Să existe o legătură strânsă între text și titlul stabilit

Titlul să fie corect formulat, ușor de înțeles și fără echivoc

Titlul trebuie să fie într-un final un imbold către lectură.

În cazul ziarelor românești, care asociază deseori informația cu ideea de comentariu sau din contră cădere în derizoriu, atac la persoană, unele dintre aceste rigori nu mai pot fi respectate. Deseori, suntem tentați a crede că presa tabloidă conduce la capitolul derapaje ale titlurilor, dar și în presa serioasă, quality, pot apărea discrepanțe între titlu și textul articolului, ca rezultat al efortului de-a epata sau de-a șoca și, implicit a vinde mai bine. Astfel, interviu acordat de Andrei Gheorge Adevărului are ca titlu Se spun păreri lipsite de testicule, un stil suburban pentru brandul Adevărul, iar Evenimentul Zilei își pierde obiectivitatea în suita de articole dedicate demascării unui lider politic, Crin, să-ți fie rușine! Casa liderului liberal: un living, o bucătărie, două dormitoare și un birou=180mp.

Leo. H. Hoek încearcă o definiție mai comprehensivă a titlului privit ca un ansamblu de grafeme desemnând elemente lingvistice care servesc la indicarea contextului și care funcționează ca nume propriu al textului. Criticul Marian Popa se întreba retoric ce esteun titlu și oferă tot atâtea răspunsuri posibile: O etichetă pusă pe un obiect care este opera? O prelungire a ei? O protuberanță? Un echivalent sau o negație? O aluzie la conținut? O anticipare? Un rezumat, o concluzie?. Într-o viziune mult mai pragmatică, Rodica Zafiu concluzionează că titlurile sunt un indicator al intențiilor și al competențelor de comunicare manifestate în spațiul public.

Tipologia titlului

Grafic, titlul reprezintă o regiune-cheie a ziarului, constituind o unitate de decupare a coloanei grafice sau textuale. Titlul unifică, dar în același timp separă, este mai mult decât un enunț în cadrul unui corpus lingvistic, mai mult decât fluxul continuu de informații, al cărui pilon este. Titlul este un brand al ziarului, chiar dacă sensul dat de marketing poate induce o nuanță peiorativă: sunt ziare care se vând de la prima oră, pentru că titlul a atras atenția, precum sunt ziare care ajung în sertarul de return.

Pe lângă separarea dintre titrologia presei quality de cea tabloidă, există un alt clivaj în interiorul unei familii de ziare. De exemplu, Evenimentul zilei mizează pe titluri cât mai scurte și mai precise, astfein, să-ți fie rușine! Casa liderului liberal: un living, o bucătărie, două dormitoare și un birou=180mp.

Leo. H. Hoek încearcă o definiție mai comprehensivă a titlului privit ca un ansamblu de grafeme desemnând elemente lingvistice care servesc la indicarea contextului și care funcționează ca nume propriu al textului. Criticul Marian Popa se întreba retoric ce esteun titlu și oferă tot atâtea răspunsuri posibile: O etichetă pusă pe un obiect care este opera? O prelungire a ei? O protuberanță? Un echivalent sau o negație? O aluzie la conținut? O anticipare? Un rezumat, o concluzie?. Într-o viziune mult mai pragmatică, Rodica Zafiu concluzionează că titlurile sunt un indicator al intențiilor și al competențelor de comunicare manifestate în spațiul public.

Tipologia titlului

Grafic, titlul reprezintă o regiune-cheie a ziarului, constituind o unitate de decupare a coloanei grafice sau textuale. Titlul unifică, dar în același timp separă, este mai mult decât un enunț în cadrul unui corpus lingvistic, mai mult decât fluxul continuu de informații, al cărui pilon este. Titlul este un brand al ziarului, chiar dacă sensul dat de marketing poate induce o nuanță peiorativă: sunt ziare care se vând de la prima oră, pentru că titlul a atras atenția, precum sunt ziare care ajung în sertarul de return.

Pe lângă separarea dintre titrologia presei quality de cea tabloidă, există un alt clivaj în interiorul unei familii de ziare. De exemplu, Evenimentul zilei mizează pe titluri cât mai scurte și mai precise, astfel încât cititorul să fie atras de concisia neobișnuită a titlului și să își răpească timp pentru a lectura articolul întreg, cum ar fi La ministru nou, BAC nou?, Cât costă bătrânețea? sau Goi sau îmbrăcați, conduc lumea! . De cealaltă parte, Jurnalul Național tinde să explice știrea propusă încă din titlu, ceea ce ar putea îndepărta un potențial citior, obișnuit cu stilul agențiilor de presă: Vasile Blaga bagă strâmbe: Victor Paul Dobre și Ioan Rus îmi sunt prieteni; Cine este șeful Poliției Române? Chestorul Liviu Popa a ultragiat o procuroare și a pălmuit un polițist sau Jurnalul unui dezertor: coabitarea cu Băsescu imposibilă.

Dintr-o analiză strict lingvistică sau mai larg, semiotică, a titlurilor din presa românească actuală se poate degaja o singură concluzie pertinentă: titlurile sunt un indicator al intențiilor și al competențelor de comunicare manifestate în spațiul public sau altfel spus suntem ceea ce comunicăm și primim ca informație prin presă. Întrucât presa autohtonă și publicul aferent sunt destul de eterogeni, Rodica Zafiu propune o clasificare oarecum simplistă, dar eficace a tilurilor: verbale și nominale.

Stilul nominal specific, titlului în genere, dar mai ales celui de carte, a fost foarte răspândit în presa românească din timpul totalitarismului și era încă predominant în paginile ziarelor de la începutul lui 1990. Ar putea fi asemuit limbii de lemn, dacă ne raportăm la coordonatele amintite mai sus. Pentru tendința de evitare sistematică a frazei vii, a enunțului complet, cu un verb care să fixeze acțiunea în timp și în spațiu și să-i evoce agenții individualizați, stau martore sutele de titluri din anii '50-'80, de genul „Bogat și însuflețitor raport muncitoresc “,„O artă a conștiinței patriotice, revoluționare“. În stilul publicistic al „limbii de lemn“ se strecura, cel mult, câte unul dintre verbele a căror valoare abstractă le permite să se transforme în simplu instrument de conectare, uneori de echivalare, a două formule fixe, a două lozinci: demonstrează, constituie, asigură. Excepțiile se întâlneau cel mult în rubrica sportivă („Echipa României s-a calificat…“) sau în pagina externă („În Japonia a fost construit…“) – singurele care mai aveau acces la eveniment și la temporalitate. Tiparul de departe cel mai răspândit a fost cel al construcțiilor interpretabile ca apoziționale sau ca eliptice, cu structura specifică unor definiții: „Femeile – prezență activă în… “;„Munca, factor hotărâtor“; „Realegerea, chezășie sigură a… . După 20 de ani de tranziție, Ioana Vintilă-Rădulescu se întreabă retoric dacă mai există limbă de lemn în presa contemporană?. Cenzura, monopolul, propaganda, ca elemente de bază ale limbii de lemn nu mai au aceeași forță de decizie ca altădată. Drept urmare, limba de lemn, acolo unde există sporadic, a trebuit să îmbrace haine umane: Spre deosebire de limba de lemn, limba presei de astăzi se caracterizează prin evitarea stilului nominal, și anume prin exprimarea acțiunilor cu ajutorul verbelor, cum ar fi Șeful statului a avertizat sau Președintele a precizat.

Titlurile verbale s-au impus tot mai mult în anii care au urmat lui 1990, dezvoltându-și chiar un model narativ. În titlurile din presa de scandal îndeosebi, dominante erau construcția activă, cu verbul la prezent, micro-structura narativă și cuprinderea în enunț a relației cauză – efect. De fapt, între titlul ca semn convențional și titlul ca rezumat informativ există o mare varietate de strategii textuale; ele se exersează, probabil, prin forța împrejurărilor, din nevoia de a menține viu interesul cititorilor și după scăderea forței de șoc a evenimentelor.

Detaliind această categorie titrologică propusă de teoreticiana Rodica Zafiu, putem afirma că titlul narativ  este o recurență în presa românească din ultimul deceniu, cuprinzând, într-o propoziție sau într-o frază scurtă, rezumatul unei povești simple, cu personajele sale principale. Titlurile foarte scurte, aproape telegramice, impuse chiar de la apariția sa (1992) de cotidianul Evenimentul zilei și imitate apoi de multe alte publicații în căutare de succes la un public cât mai larg, rezumă știrea în forma unei micro-narațiuni centrate pe insolit, pe contraste, pe contrazicerea așteptărilor cititorului. Deși par să se supună unei reguli de concizie, titlurile cuprind date care nu au nici un rol în declanșarea și în desfășurarea acțiunii; uneori, chiar date care nu se vor regăsi în text.

În ceea ce am numit titlul narativ, desemnarea personajelor se face direct prin numele propriu, când acesta e suficient de spectaculos (fie pentru că publicul îl cunoaște deja, fie pentru că e pitoresc din punct de vedere lingvistic); în caz contrar, ziaristul recurge în mod stereotip la un substantiv comun, însoțit de articolul nehotărât sau, mai rar, de cel hotărât. Nevoia de a nu priva acțiunea de agentul ei se lovește însă de dificultățile alegerii unui nivel potrivit de desemnare; acesta ar trebui să evite deopotrivă lipsa de interes a unui termen generic – un om, o persoană ca în exemplele: Un om este aruncat din casă în stradă de propriii vecini (Libertatea 2173, 1997, p. 2), Un violator gelos își ucide concubina criminală “ (EZ 400, 1993, p.1) sau O timișoreancă a leșinat după un «biznis» cu șmenarii (EZ 1564, 1997, p.2).

Aceeași cercetătoare apreciază că titlul narativ este un mic truc al presei de tranziție, ce s-ar putea totuși justifica prin faptul că decorul evocat de la început îl implică pe cititor în poveste, oferindu-i un punct de contact cu lumea textului, din propria-i experiență practică ori culturală: În ziua alegerilor, /Gavrilă Zih din Arad s-a aruncat de pe un viaduct direct în cap (EZ 86, 1992, p. 2) sau La 8 km de Mircești, / val de sinucideri într-o liniștită comună ieșeană (EZ 190, 1993, p. 2). Legătura, pe care alegerile ar putea-o avea cu sinuciderea nu e decât cel mult o sugestie a textului sau o ipoteză de lectură a cititorului; nimic nu dă de bănuit că apropierea de Mircești ar avea vreo importanță în creșterea numărului de sinucideri. Astăzi nu ar mai avea succes, chiar dacă ar fi încercat, întrucât consumatorii media trăiesc într-un ritm alert și vor să știe din șapou întreaga poveste, condimentată cu detalii cât mai precise.

  Tot în suita primilor ani ai tranziției, teoreticiana Rodica Zafiu include titlurile cu desemnare epică, adică prin nominalizare și localizare, precum Asasinatul din Bulevardul Carol (EZ 505, 1994, p.1) sau Misterul scheletului din strada Râșnov (EZ 422, 1993, p.1) reiau tradiția formulelor șocante, curente în secolul trecut, parodiate de Caragiale în articole umoristice de tipul Groaznica sinucidere din strada Fidelității. De această dată, jurnalistul-semnatar nu se mai amuză, nu se mai joacă cu stereotipurile vremurilor sale, morbiditatea vindea în 1993, așa cum astăzi tinde să se perpetueze prin Știrile de ora 5.

  Cercetătoarea Rodica Zafiu consideră că titlurile incomplete vor supraviețui în orice context politic, bazându-se pe includerea unor verbe care cer un complement obligatoriu, folosite fără respectivul complement. Textul articolului completează de obicei schema gramaticală și furnizează informațiile necesare. Fenomenul apare ca o deviere gramaticală, dar nu e pur și simplu o eroare, ci, mult mai probabil, o strategie de captare a atenției cititorului: Rapid dezminte (RL 24.08.1994, p. 15), Dl Adrian Năstase se delimitează (RL 1086, 1993, p.1) sau Medicii doljeni avertizează (RL 539, 1991, p. 3). Intenția retorică este și mai vizibilă, atunci când expresiei eliptice îi este asociat un joc de cuvinte, ca în exemplul Primarul Clujului dezminte, dar nu se… dezminte (RL 514, 1991, 3) sau în cazul titlului Firma domnului Patriciu infirmă (EZ 10, 1992, p. 4) jurnalistul mizează pe suspendarea enunțului, dar și pe asemănarea formelor lexicale (firmă/infirmă), creând o ambiguitate mesajului ce se vrea a fi transmis.

Cea mai exhaustivă tipologie îi aparține însă teoreticianului Ilie Rad și pornește de la titlurile mai puțin întâlnite, dar extrem de seducătoare, cum ar fi cele pe bază de rimă sau jocuri de cuvinte și include titluri deseori neglijate sau considerate ca firești, cum ar fi cele bazate pe punctuație. Orice taxonomie a titlurilor va debuta inevitabil cu titlul informativ și oarecum antagonicul său, titlul incitativ.

Titlul informativ

După Ilie Rad, acest tip de titlu rezumă informația pe care o conține textul și răspunde la una dintre cel cinci întrebări fundamentale privind subiectul și ambientul evenimentului. Teoreticienii consideră că titlul informativ, cel mai des întâlnit, conține de regulă o singură informație. Mai mult, prezentarea informației nu trebuie să amestece factualul cu opinia, pentru că acest amestec îi este oferit cititorului înaintea informației, chiar dacă aceasta este completă, opinia cititorului va fi influențată într-o anumită măsură de ceea ce a rostit jurnalistul. De îndată ce vom răsfoi un ziar sau chiar de pe prima pagină vom fi asaltați de titluri informative, cum ar fi Vreme extremă pe tot globul; Românul Mesko a pierdut finala SuperBowl în ultimul moment; Paranoia, boala secolului XXI sau Șapte prim-miniștri răpuși de criză.

Ilie Rad consideră că în tradiția autohtonă, titlul informativ se revendică din scrierile lui Dimitrie Cantemir sau ale cronicarilor moldoveni. Obișnuința titlurilor lungi (Cronica lui Ureche se intitulează Letopisețul Țărâi Moldovei de la Aron-Vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche, vornicul de Țara-de-Gios, scos de Miron Costin, vornicul de de Țara-de-Gios, în orașu în Iași, în anul de la zidirea lumiei 7183. Procedeul va fi preluat și de scriitori, care își propun să învie trecutul, romanele istorice ale lui Sadoveanu fiind un exemplu elocvent.

Titlul incitativ

Tot cercetătorul Ilie Rad apreciază că rolul acestuia este acela de a stârni curiozitatea cititorului, pe lângă obiectivul comun cu titlul informativ de-a oferi informație. Întrucât șochează sau pune între paranteze anumite idei ale cititorului, poate fi socotit ca antagonic primului tip de titlu. Elementele principale cu ajutorul cărora se poate construi un titlu incitativ sunt aliterația, calamburul, parafraza, formule fixe, dar toate aceste procedee stilistice trebuie folosite cu prudență.

Titlul ideal este o combinatie intre cel informative si cel incitativ, suficient de atractiv pentru a capta atenția cititorului și în aceeași măsură, suficient de documentat și obiectiv pentru a oferi o informare corectă. Pentru redactarea unui astfel de titlu este necesar să fi alese cuvintele cheie ale textului într-o primă etapă, apoi acestora să li se formeze câmpurile semantice, iar din sinonimele sau ideile conexe rezultate lor să fie creionat titlul incitativ. Dacă sunt respectați toți pașii, dacă acest exercițiu este completat de un brainstorming redacțional, este imposibil ca jurnalistul să nu găsească un titlu proaspăt, inedit și expresiv. Un titlu incitativ poate rezulta pe neașteptate dintr-o încercare aproape infantilă de-a vedea cum ar suna un text, dacă ar fi schimbate câteva elemente. De pildă, Bianca Toma, una dintre jurnalistele Adevărului a optat pentru formularea România primește notele la capitolul Justiție, ce sugerează ideea de școlar codaș, în locul unei formulări comune de tipul România primește verdictul pe segmentul Justiție sau România are emoții în fața Comisiei Europene. Tot în paginile aceluiași cotidian, atenția noastră este frapată de titluri care mizează pe parafrazare și apelul la valori cunoscute: Pâlnia și Predoiu, amintind de romanul lui Urmuz- Pâlnia și Stamate sau Privind înapoi, spre România, amintind de celebrul film al anilor 1960, Privind înapoi, cu mânie.

Titlul care utilizează rimele

Este poate cel mai dificil tip titlu ce ar putea fi creat, dar efectul merită efortul. În spațiul media românesc, revistele umoristice (Kamikaze, Cațavencii și Academia Cațavencu) folosesc acest procedeu stilistic, mizând pe rimele libere de tipul Crin și Ponta când erau ei mici/ și nemți!; cuvântul care…/ face șocuri de cuvinte sau Nemțălăii, nemțălăii/ ne filmează budigăii. Unii cu faima, altii cu spaima, uneori acest procedeu este folosit mizandu-se si pe efectul cacofoniei: Viorel noi te iubim / ca tine nu găsim.

Titluri bazate pe jocuri de cuvinte

Un alt tip de titluri prezentat de Ilie Rad este titlul bazat pe jocuri de cuvinte, presupunând din partea cititorului, pentru corecta lor descifrare, anumite cunoștințe istorice politice, literare, de exemplu titlul Piranda si Pirandello, în care se relateaza un concurs Miss Piranda l-ar putea duce în eroare pe cititorul, care nu și-ar aminti de Pirandello sau poate de termenul peiorativ de Piranda, la care s-au prezentat si momente cultural artistice, în maniera teatrului lui Pirandello. Alteori insa este speculata omonimia unor cuvinte: Pentru Curtea de Conturi ,<contul>ramane deschis. Ca și în cazul titlurilor bazate pe rime, acest tip se regăsește cu precădere în presa umoristică: În Deltă sunt euroi doar pentru lumea de apoi; Vrăjitorii Vanessu și Melissu, cercetați pentru deziluzie optică sau 1 Mai micitoresc la mare.

Titlurile-citat

Autorul amintit apreciază că titlurile-citat se folosesc în cazul interviurilor, atunci când o afirmație importantă, senzațională este folosită ca titlu. În cazul în care se recurge la acest procedeu, citatul trebuie folosit cu maximă rigoare, nefiind permisa omiterea sau adăugarea unor cuvinte, deoarece cititorul avizat, care va parcurge interviul respectiv, va fi neplăcut surprins daca nu va găsi titlul reprodus aidoma în corpul interviului. Parafrazările nu sunt recomandate, deși pot scoate în evidență o frază memorabilă într-un spațiu editorial redus, dar orice parafrază presupune eliminarea sau adăugarea unor elemente de legătură, ce ar putea altera measajul inițial. Nu de puține ori sursele s-au arătat nemulțumite de ideea parafrazării. Alături de citatul riguros sau parafrazarea cât mai exactă, există și o a treia cale, total nerecomandabilă: utilizarea unui citat, fără ca acesta să se regasească în articolul proriu-zis. Practica curentă a proceselor de presă intendate jurnaliștilor a demonstrat că pe segmentul politic orice articol trebuie să fie însoțit de o sursă, citată cât mai exact, chiar din titlu. Este cazul Evenimentului zilei, ale cărui articole politice din data de 2 mai 2012, de exemplu, includ această măsură de auto-protecție: Sebastian Lăzăroiu: PSD nu este un fan al suspendării lui Băsescu; Isărescu: Salarii mai mari da, taxe mai mici nu; Elena Udrea: Guvernul USL, o struțo-cămilă nefericită și cu viață scurtă sau Victor Ponta, în drum spre UNPR: Acum între noi, pesediști.

Titlurile – citat sunt des întâlnite și în tabloide, poate mai numeroase și cu o altă funcție: acea de-a canaliza atenția cititorului spre text. De regulă, dacă articolul este de dimensiuni reduse, el nu va fi luat în seamă fără un titlu pronunțat, iar subiectele fierbinți trebuie să facă remarcate printr-un titlu gigantic, deseori integral sau parțial colorat. Astfel, încă de pe prima pagină a Click-ului din 2 aprilie 2012 suntem întâmpinați de un titlu-citat edificator pentru povestea mondenă a acelui moment: Nu divorțez pentru Marina. Nevasta m-a înșelat cu un sirian. Răsfoind tabloidul, pe cea de-a doua și a treia pagină ni se oferă informații suplimentare evidențiate tot prin titluri-citat: Soția m-a înșelat ți acum vrea 7 milioane $; Marina nu a divorțat mai demult de Victor pentru că era bolnav.

Titluri care exploateaza valorile stilistice ale unor semne de punctuație

Există în practica jurnalistică și titluri care exploateză valorile stilistice ale semnelor de punctuație, cum ar fi următorul exemplul: La asediul Vienei, românii trăgeau cu ghiulele de…paie! mai pot fi întâlnite în presa locală, unde punctelor de suspensie li se atribuie puteri magice, de-a capta atenția. Cele mai multe ziare pun în valoarea astăzi semnul exclamării și ghilimele ca mobile ale accentuării unei anume idei. Ghilimele au o dublă funcție, acea de evidențiere, dar și de detașare etică față de spusele cuiva, pe care jurnalistul le reproducere cu onestitate, ca în titlul Boc, între «incompetent» și «salvator». Jurnalistul vrea să atragă atenția asupra ridicolului implicat de demisia fostului premier, dar folosește cuvinte ce aparțin altor politicieni.

Titlurile care parafrazează

Categoria titlurilor care parafrazează este considerată cea mai generoasă și mai eficientă. O parafrază inteligentă are menirea de-a salva un articol din derizoriu, fie că este vorba de presa generalistă sau cea tematică, în care publicațiile umoristice și-au făcut un credo din a parafraza. Parafraza modifică raportul semn\ referennt și servește unui scop ironic, de cele mai multe ori. Succint, titluri care parafrazează pot include:

a) proverbe si zicători (Pește, pește, reproducerea e pe bani!)

b) versuri (O, cititor fățarnic, tu, semenul meu frate!, cuvinte ce aduc aminte de spusele lui Vergiliu, înainte de-a intra cu Dante în Infern)

c) maxime sau expresii celebre (Căderea lui Adrian, răpirea din serei”)

d) titluri de opere, filme (Și politicienii preferă blondele ca fuziune ideatică între filmele Unii preferă jazzul și Blonda de la Drept; Creșterea și descreșterea Imperiului Băsescu).

Titlurile interogative sau exclamativ-imperative

În ceea ce privește titlurile interogative sau exclamativ-imperative, primele au avantajul de a constitui o provocare la adresa curiozității cititorului, care se grabește să citească articolul respectiv pentru a afla un raspuns la întrebarea pusă. Sunt foarte des întâlnite în presa tabloidă: Dă goluri pentru psiholog!; Trebuie să ai 2 metri ca să ajungi la bancomat! sau Te dor rinichii? Mănâncă pere.

Titluri defective de predicat

Stilul nominal, amintit anterior și de cercetătoarea Rodica Zafiu, implică titluri defective de predicat. În cazul unor astfel de titluri, predicatul poate fi marcat printr-o linie de pauză, prin două puncte sau prin semnul egalității, cum ar fi în cazul următoarelor titluri: Zile nelucrătoare, Loredana!; Bogdan Pery-autoportret; Daniel Constantin: poporul să aibă răbdare1 sau O, ce veste minunată- Oul eronat.

Titluri asociate cu supratitluri si subtitluri

Sunt frecvente în practica jurnalistică, mai ales în presa scrisă și mediul online. Multe ziare au adoptat varianta titlurilor lungi, împărtițe in supratitlu, titlu propriu zis și subtitlu, ceea ce îngreunează sau distorsionează uneori lectura, cititorul fiind tentat să selecteze un anumit element grafic în detrimentul altuia, pe care îl va parcurge în ultima instanță. De obicei, supratitlurile, titlurile si subtitlurile, care rezumă ideile articolului respectiv, se culeg cu caractere diferite, ceea ce le asigură și o oarecare autonomie, așa cum reiese și din prima anexă a acestei lucrări.

Trebuie descrise mai întâi titlurile, așa cum apar ele pe suprafața ziarului, printr-o parcurgere lineară a paginii și de la o pagina la alta, ca și cum am desfășura ziarul, punând cap la cap unitătile care apar la același nivel.

Într-o altă ordine de idei, se poate vorbi de titlul închis sau deschis, dar și titlul extern sau intern. Titlul deschis sau închis. O prima opoziție apare între cele două ansambluri: paginile exterioare ale ziarului și paginile interioare. În timp ce acestea din urmă sunt barate de un titlu –rubrică (Sănătate, Politică, Educație), care acoperă întreaga pagină, celelate fiind deschise. Paginile care au un titlu în vârf sunt închise; iar titlul care le acoperă definește clasa informațiilor care sunt admise să apară în respectiva pagină.

Titlu extern sau intern. Paginile exterioare ale ziarului sunt paginile sale sensibile, acestea reprezintă oarecum membrana ziarului, interfața cu lumea exterioară, de acceea redactorii-șefi acordă o atenție sporită designului primei și ultimei pagini, întotdeauna în format color și cu titluri cât mai pronunțate grafic sau cât mai insolite, pentru a atrage atenția potențialului cititor. Paginile interioare reprezintă inima ziarului, locul unde itemii ajung după ce au fost filtrați și clasați de către titlurile-rubrică :cu cât pătrundem mai mult în interiorul ziarului, cu atât avem de-a face mai puțin cu informații propriu-zise, în fața cititorului se deschid paginile de analiză și comentarii, ce au menirea de-a stimula gândirea critică.

1.4. Importanța tilului

Mihai Coman apreciază că titlul este piatra de temelie a unui bun articol, pe lângă o documentare serioasă și onestă. Un articol poate fi insolit, demn de premiul Pullitzer, dar dacă titlul nu i se potrivește, aidoma unei mănuși de dantelă pe mână, nu va avea succesul scontat de jurnalist. Titlul poate fi descris, fără modestie, ca arta de-a te traduce în puține, dar semnificante cuvinte.

O carte fundamentală pentru jurnaliști, Writing.A College Handbook (James Hefferman, John Lincoln), arată că titlul trebuie, sa fie scurt, dar focalizat exact pe punctual central al articolului, așadar sincronizat cu unghiul de abordare ales. Aceste rigori se aplică în special, în spațiul vest-european, unde rolul primordial al presei este de a informa, cu acuratețe și obiectivitate. În ceea ce privește presa autohtonă, fie ea scrisă sau audiovizuală, informația se asociază deseori cu un comentariu voit sau involuntar al autorului, ceea ce va afecta însăși geneza titlurilor: un jurnalist care a fost subiectul de-a lungul textului său, nu va alege un titlu obiectiv, ci unul care se va plia pe unghiul de abordare ales.

Subiectivitatea inerentă unor jurnaliști români are și un beneficiu pentru cititor, care își dă seama încă din titlu de orientarea politică sau culturală a respectivei publicații.

Majoritatea cercetătorilor sunt de accord că orice titlu bun se construiește în jurul unui cuvant- cheie, legat de spatiu, de timp sau poate de o anumită notorietate. De îndată ce a fost ales, cuvântul mobilizator trebuie să fie inclus într-o formulă dinamică, puternică, dacă este cazul, chiar contrastantă. Deși procedeele stilistice de tipul paradoxului sau jocului de cuvinte sunt considerate mai mult efecte literare, fără efecte importante în jurnalism, redactorii-șefi și editorii ar trebui să le susțină. Consumul actual de media este unul critic, care înțelege astfel de schimbări ideatice, poate că într-un final așteaptă mai multă inițiativă de la presă, încă girată cu o anumită simpatie printre instituțiile statului (Biserică, Poliție, Parlament).

S-ar putea spune că titlul este o planșetă a creație, în care idei de ieri pot să devină seducătoare mâine. Chiar dacă a te decide asurpa unui titlu implică o efervescență interioară, teoreticienii mass-media sfătuiesc evitarea în titlu pe cât posibil a cifrelor, numelor de institutii, contradicțiilor, termenii de argou si expresiile cu tenta vulgară. Nici personificăriile și metonimiile ieftine nu trebuie utilizate în crearea unui titlu bun, pot creea o reacție inversă, de îndepărtare a celor care se consideră intelectuali și au fost jigniți de cuvinte neadecvate statusului social.

În schimb, trebuie să se țină cont de genul abordat, de lungimea textului, de pildă articolele de opinie cer titluri incisive, cu verbe puternice, uneori vag acuzatoare, cum ar fi următorul titlu parafrazat, dar destul de puternic pentru a sugera starea națiunii: Sclavia salvează România.

Dacă există reguli de aur pentru a obține un titlu, acestea încep cu redactarea textului, așa cum este simțit de către jurnalist. Dacă acesta știe titlul de la bun inceput, există posibilitatea să apară dificultăți în elaborarea articolului. Recitind textul, se poate găsi o formulare mai interesantă, poate mai bună decât ideea originală. Titlurile cu rimă sunt îndoielnice în unele situații ți totodată riscante, pentru că imprimă o tentă literară, jucăușă textului. Titlurile umoristice trebuie dozate în cazul publicațiilor generaliste, întrucât se adresează unui cititor de o anumită factură, informat și poate ușor elitist. În aceeași măsură, și titlurile interogative trebuie utilizate cu masură, întrucât pot creea o impresie de incertitudine și lipsă de profesionalism. De evitat sunt și negațiile în cazul verbelor puternice (a poseda, a fi, a dori), sugerează ideea de rupere a unui echilibru cotidian (O persoană nu poate fi ce vrea, pentru că este împiedicată); iar punctele de suspensie sau alte marcari grafice sunt obositoare, mai mult riscă să lezeze imaginea de sine a cititorului ca om educat, capabi să înțeleagă. Cuvintele inventate trebuie folosite cu inteligență, de preferat alipite de cuvinte uzuale, pentru a nu stârni uimirea cititorilor.

Ilie Rad arată că pentru a da titluri bune, ziarul Libération, a impus o nouă funcție în organigrama redacției: le titries, din această categorie fac parte jurnaliștii plini de umor si ironie fină, cei care au rețin și folosesc natural formulele memorabile, toți având în sarcină ținuta primei pagini. În unele situații, efortul de a găsi un titlu bun se dovedește a fi inutil, de pildă un ziar de prestigiu cum este Le Monde a titrat insipida formulare Kohl si Mitterrand relansează Europa politică, în detrimentul unei formulări ludice și ironice de tipul Kohl si Mitterrand au pus pirostriile Europei unite. Un alt factor negativ ar fi și abundența de titluri senzaționale, care plictisesc cititorul obișnuit prea repede cu titluri, care din prima fază promit mult și nu oferă nici măcar jumătate.

Este indiscutabil faptul ca unul din criteriile esentiale, după care un cititor alege un ziar îl reprezintă și capacitatea acestuia de a-i stârni interesul prin titluri tentante, pitoresti sau insolite. Ca efect direct, redactiile acordă o importanță sporită titlurilor, folosindu-se în acest sens o de procedeele grafice și cele mai ingenioase idei lingvistice, într-un tot, ce amintește de simbioza text-imagine caracteristică discursului publicitar.

CAPITOLUL II. TITLUL JURNALISTIC-PROBLEME DE LIMBĂ ȘI STIL

2.1. Calitățile titlului

Înainte de-a evidenția calitățile unui titlu și mecanismele creative inerente, se cuvine a menționa limbajul jurnalistic drept sferă stilistică, care-l înglobează. Prin limbaj, ca realitate general, se înțelege un sistem de sunete articulate, apărut odată cu gândirea, dezvoltat, odată cu ea într-o unitate indisolubilă și devenit învelișul material ale acesteia; sistem de semne de orice fel care îndeplinește o funcție de cunoaștere și de comunicare în activitatea oamenilor, mijloc general de realizare a comunicării. Dacă limbajul descrie toate formele de exprimare, putem vorbi în jurnalism de un limbaj specializat fiecărui canal (limbajul presei scrise, al audiovizualului, al creațiilor online), deși deosebirile stilistice nu sunt întotdeauna foarte evidente. Teoreticienii științelor comunicării converg asupra ideii că mass-media își creează stilul, atât împrumutând elemente din limbajul comun, mai exact maniera nepretențioasă, simplă de exprimare, incluzând argoul sau limbajul străzii, dar și toate celelalte limbaje specializate din diverse domenii (vorbim de produsele media specializate, axate pe segmental juridic, medical sau religios).

Asupra existenței unui limbaj și unui stil publicistic de sine stătător au existat numeroase controverse. În anii 1960, lingvistul Ion Coteanu nu făcea nici o referire la adresa acestuia, mai mult, îi nega existența. Printre motivele invocate de acesta se numără faptul că limbajul jurnalistic are o prea mare diversitate interioară, de exemplu între editorial, reportaj și cronică sportivă, diferențele lingvistice sunt extrem de mari, iar paleta mijloacelor stilistice folosite de ziariști este extrem de variată. În schimb, Gheorghe Bolocan recunoaște existența acestuia și chiar analizează unele publicații, descoperind că în lexicul limbajului jurnalistic sunt folosite cu preponderență neologismele, sensurile denotative ale cuvintelor și substantivele, ca parte de vorbire.

Stilul publicistic este stilul funcțional reprezentativ domeniului publicisticii: ziare, reviste, de fapt publicații de toate genurile și de periodicitate diversă, care au drept scop informarea publicului larg. Însă stilul publicistic nu are suficiente caracteristici proprii, încât să îi fie argumentată existența sa individuală, deoarece materialele jurnalistice aparținând stilului publicistic, prezintă în același timp caracteristici ale stilurilor administrative sau artistice, ca exemple recurente. La o primă observație, printre trăsăturile stilului publicistic se află folosirea frazei simple, scurte sau dimpotrivă a frazei ample, diversitatea lexicală, utilizarea figurilor de stil, a neologismelor, a invențiilor lexicale, a figurilor retorice, totul pentru a stârni curiozitatea cititorilor și într-un final, determinarea unui comportament de cumpărare a produsului media.

Din punct de vedere istoric, procesul de apariție și de dezvoltare a limbajului jurnalistic se întinde pe parcursul a aproape două secole, mai exact debutând cu anul 1829 și continuând cu zilele noastre. Luminița Roșca a împărțit această perioadă în patru etape semnificative: constituirea și individualizarea limbajului și stilului jurnalistic în raport cu celelalte stiluri ale limbii, consolidarea sistemului de comunicare al mass-media, deturnarea finalității informative a presei (perioada comunistă) și redobândirea funcției informative a presei. Perioada de debut a stilului jurnalistic (Curierul românesc, Albina românească) stă sub semnul politicii și al actualității, îndeosebi a subiectelor geopolitice (idealul de unitate teritorială era pe buzele tuturor gazetarilor). Mai mult, în acest timp, vocabularul jurnalistic se îmbogățește cu termeni tehnici, specifici, unii dintre ei, precum: gazetă, jurnalist, fiind folosiți și în zilele noastre; cu sintagme care indică sursele, conținutul știrilor sau reacția unui cititor față de cele citite. Încă de la începuturile presei românești se remarcă o utilizarea insistentă a epitetelor, a cuvintelor senzaționale, dar și folosirea de termeni populari și regionali sau din domeniul științei și tehnicii, utilizați cu sens figurat. Procesul de individualizare a limbajului jurnalistic a început în anul 1840 și s-a terminat în 1990. Această perioadă se caracterizează prin apariția a tot mai multe publicații, dar și printr-o diversificare a conținutului ziarelor. Modernizarea României, promovarea presei libere, stabilirea și dezvoltarea unui sistem de educație, precum și adoptarea alfabetului latin, unificarea și normarea limbii literare au avut o influență covărșitoare asupra mijloaceleor de comunicare în masă și asupra formării unui limbaj publicistic de sine stătător. Etapa consolidării sistemului de comunicare a avut loc în perioada 1900-1944, iar tranziția, care a marcat această perioadă se regăsește și în limbajul presei. Legile interbelice le asigurau ziariștilor dreptul la libera exprimare, ceea ce a reprezentat terenul fecund pentru creionarea responsabilităților sociale, instruirii academice și valorilor profesionale ale breslei. De asemenea s-a înregistrat o exploxie a presei de nișă, întrucât existau presa de partid, culturală, literară sau satirică. Tot în această perioadă extrem de productivă pentru mass-media, au fost stabilite genurile presei, iar numărul agenților de presă autohtone și internaționale au crescut considerabil. Deturnarea finalității informative a presei s-a desfășurat între anii 1944-1989, mai exact în perioada comunistă. Mass media a devenit o parte a sistemului de propagandă politică, iar conținutul editorial al ziarelor fiind strict controlat de partidul comunist. Limbajul jurnalistic, caree cunoscuse până în acel moment o evoluție remarcabilă, a fost transformat într-unul ideologic și de propagare, în care predominau stereotipurile, textele festive, impregnate de superlative la adresa partidului communist, precum și mesaje mobilizatoare. Limba de lemn a caracterizat acea perioadă sumbră. Odată cu revoluția din decembrie 1989 a început etapa de redobândire a funcției informative a presei. S-a revenit la un sistem liberal de funcționare a presei, la o autonomie a presei și a jurnaliștilor, cenzura presei dispărând. Din acel moment, ziarele dispun de libertate de exprimare deplină, care se reflectă din plin în limbajul jurnalistic, acesta dezvoltându-se permanent. Se înregistrează însă și un efect negativ al acestei libertăți, vizibilă mai ales la presa de scandal. S-a trecut de la limbajul de lemn, atât de caracteristic presei comuniste, la un limbaj deschis sinonimiei, la un vocabular fără restricții, în care împrumuturile lingvistice, neologismele, anglicismele, inovațiile lexicale și semantice, clișeele, pleonasmul, barbarismele, agramatismele, expresiile argotice și cele populare sunt preponderente.

De-a lungul timpului, au existat numeroase definiții date limbajului jurnalistic. Reținem o poziție recent, cea a lui Peter Gross, care susține că este extrem de important ce comunică și cum comunică presa. Fiecare jurnalist trebuie să acorde importanță maximă a evenimentelor pe care le relatează și mai ales cuvintelor utilizate în relatările sale.

Limbajul publicistic constă într-un proces de selecție și de asamblare a tot ceea ce înseamnă limbă, acesta fiind o consecință a rigorilor impuse de o situație de comunicare. La rândul ei, situația este generată de un cadru instituțional și de un grup socio-profesional determinate, scopul fiind realizarea unei comunicări eficiente cu segmente conturate deja ale societății. Pentru ca limbajul jurnalistic să fie produs, există anumite condiții de manifestare specifice lui: transmiterea unor mesaje scrise sau orale de către un jurnalist unui receptor în contextul unei instituții mass media. Presiunea audienței determină exigența majoră a comunicării jurnalistice și anume accesibilitatea mesajelor. Prin intermediul cuvintelor se construiesc pentru cititor faptele/evenimentele, iar aceste cuvinte trebuie alese cu grijă, astfel încât fiecare consumator de presă să înțeleagă esența celor scrise de jurnaliști.

Limbajul jurnalistic se ghidează după anumite principii, precum: claritate, prospețimea limbajului, onestitate, precizie, credibilitate și adecvare. Claritatea limbajului publicistic evidențiază faptul că un articol de ziar trebuie să fie clar în concepție, organizare și limbaj. Pentru a obține această claritate, este indicat ca fiecare ziarist să urmeze câțiva pași: înainte să înceapă să scrie, acesta trebuie să fi înțeles în totalitate subiectul articolului și ce anume dorește să transmită publicului. De asemenea, redactorul trebuie să includă fiecare etapă într-o narațiune, fiecare eveniment într-o secvență și fiecare treaptă într-un raționament, astfel ca să nu existe goluri logice. În cazul folosirii jargonului, acesta trebuie explicat, cu excepția evidențierii mentalității greșite și a limbajului greoi, ridicol al oficialităților. Eufemismele, limbajul complicat sau propozițiile lungi trebuie nu trebuie folosite niciodată în articole. Este absolut necesar ca limbajul jurnalistic să se descrie prin precizie, claritate și simplitate. Limbajul jurnalistic ar trebui să se caracterizeze întotdeauna prin prospețime. Orice material jurnalistic trebuie să iasă în evidență prin utilizarea unui limbaj cât mai viu, proaspăt și expresiv. Din momentul creionării imaginare a oricărui articol, trebuie eliminat limbajul obosit, clișeizant, uzat, folosit în exces, cu unul nou, inedit, poate ironic sau în orice caz, incitând la întrebări retorice, astfel să atragă atenția cititorilor. În cazul jocurilor de cuvinte, jurnalistul trebuie să fie prudent, iar acesta să nu uite niciodată regula conform căreia nu trebuie să scrie niciodată despre ce este evident. Cuvintele și expresiile la modă pot fi și ele înșelătoare, mai bine este ca fiecare jurnalist să își urmeze instinctul și să se exprime prin propriile cuvinte. Se recomandă ca de fiecare dată jurnalistul să scrie ca și cum ar fi pentru prima oară. Scriitura de presă trebuie să reflecte onestitate. Orice material jurnalistic trebuie să fie corect, să redea faptele întocmai cum s-au întâmplat, fără a folosi supoziții și deducții. În orice articol trebuie incluse toate taberele adverse, ele trebuie citate cu exactitate. Când subiectul este șocant, jurnalistul trebuie să scrie fără a se implica emoțional, el trebuie să rămână obiectiv, indiferent de situație. Ziariștii trebuie să relateze evenimentele cu precizie, astfel încât ele să răspundă la întrebările de bază: ce s-a întamplat (acțiunea), cine este protagonistul (cât mai multe detalii), unde (locul), când (data), cum (explicații) și de ce (motivul). Jurnalistul trebuie să folosească nume concrete, să redea faptele cât se poate de exact, de detaliate, să le explice, însă fără a deveni insensibil sau a le senzaționaliza, a le exagera, cum se întâmplă în cazul tabloidelor. Nu se recomandă folosirea adjectivelor și în general a cuvintelor vagi, ci mai degrabă a celor exacte, iar fiecare caz trebuie particularizat. O altă caracteristică a scriiturii de presă este eficiența. Pentru dobândirea acesteia, jurnalistul trebuie să ia în considerare anumite observații: articolul trebuie scris în asemenea măsură, încât fiecare enunț să aducă o nouă informație sau să descrie un eveniment de legătură, care lasă articolului să curgă normal. Este recomandat ca jurnalistul să cunoască în cele mai mici detalii subiectul și doar după aceea să înceapă să scrie, dacă este posibil fără să se uite pe notițe. Din articol trebuie îndepărtate tautologiile (repetarea unei idei deja spuse), construcțiile și expresiile lente, acestea încetinind ritmul articolului. Întotdeauna trebuie folosită diateza activă și nu cea pasivă, iar citatele trebuie utilizate cu economie, pentru ca jurnalistul să nu repete lucruri deja spuse. Ultimul principiu îl reprezină adecvarea. Între subiect și stilul, tonul și ritmul în care articolul a fost scris, trebuie să existe o concordanță. Dacă este vorba despre subiecte delicate, acestea trebuie tratate cu seriozitate și fără comentarii. În cazul folosirii umorului, este indicat ca acesta să se producă în mod natural, de la eveniment în sine sau de la afirmațiile hazlii ale subiecților articolului.

Vocabularul (ca totalitate a cuvintelor care au fost folosite cândva și cele care sunt folosite în present) unei limbi se află într-o dezvoltare continuă, iar acest fapt poate fi observat cu ușurință citind orice tip de ziar sau urmărind orice post de televiziune sau radio. În fiecare zi apar noi cuvinte în limbajul publicistic, care este considerat de unii teoreticieni drept cadrul cel mai adecvat pentru îmbogățirea lexicului unei limbi, beneficiind în acest sens de numeroase izvoare. Principalul argument este că jurnalismul abordează o foarte mare varietate de teme, iar fiecare temă în parte poate fi prezentată numai folosind anumite cuvinte, inventând unele noi sau împrumutând cuvinte din alte limbi. Astfel, există două categorii majore de îmbogățire a limbajului: mijloacele interne și mijloacele externe, dar și calculul lingvistic, caracterizat drept un procedeu mixt. La rândul lor, fiecare domeniu dispune de nenumărate modalități de formare de cuvinte noi.

Mijloacele interne: Limbajul jurnalistic poate fi îmbogățit pe cale internă prin intermediul a trei procedee principale: derivarea, compunerea și conversiunea. Procedeele secundare sunt trunchierea, contaminarea și reduplicarea. Primul și cel mai utilizat procedeu de îmbogățire a limbajului presei este fără îndoială derivarea. Procedeul constă în alăturarea unui afix la rădăcina unui cuvânt, iar acest afix poate fi un prefix sau un sufix (la începutul și respectiv sfârșitul cuvântului). Procedeul se numește derivare progresivă, deoarece un afix este adăugat la cuvânt. În limbajul presei românești cele mai utilizate sunt sufixele, fie neologice (Atentat terorist dejucat la Eurovision, O viață de pifofil sau Un Pif prea liberal și subversiv), fie vechi românești (Antrepenorii de la țarp, mai sârguincioși, Copiii sinucigași din Oaș sau Infirmitatea oamenilor-insulă) sau de lux (Telecomul românesc, de miliarde, Hollande și Merkel, în războiul eurobondurilor sau Investitorii au fost Zuckeriți). Derivarea regresivă presupune formarea unui nou cuvânt prin reducerea unui afix, opusul derivării progresive (Un bursier roman a cucerit America sau Poșta Română, epurată între două stații de metrou). Sunt folosite și inovațiile lexicale, create prin derivare: “cafegiii se pot bucura, fiindcă cafeaua se ieftinește”, “este un mare scandalagiu”, “am păstrat dinamovita pentru Rapid” (creația lexicală s-a format de la dinamită, iar cuvântul a fost adaptat la numele echipei de fotbal Dinamo București) sau parafrazare (Bula imobiliară a educației. Următorul procedeu, compunerea, se realizează prin alăturarea a două sau mai multe cuvinte, unite între ele prin cratimă: Actorul-regizor, tema unui festival de teatru, prin cuvinte relaționale: prepoziții, conjunctive, articole sau prin flexiune. În cadrul acestui procedeu, trebuie menționate acronimele, cuvintele compuse din silabe sau fragmente de cuvânt (Cine are nevoie de Bookfest, format din contopirea cuvintelor Books și Festival sau Supercârtițele se pregătesc să atace Drumul Taberei). Ultimul procedeu important de îmbogățire a lexicului este conversiunea, ce constă în schimbarea clasei lexico-gramaticale a unui cuvânt: Dispărutul Marta, titular în echipa vânătorilor de la Balc, substantiv format de la adjectivul dispărut, Privilegiații și atârnătorii sau Slăbănoagele alungă profitul din modă). Celelalte procedee sunt: trunchierea, care presupune scurtarea cuvintelor prin folosirea inițialelor: DNA trece la represalii în Trofeul Calității, După Chicago, un NATO mai globalizat, contaminarea, prin care se realizează îmbinarea a doua cuvinte (România este Forza ZU, Forza este cuvântul italian pentru forță, iar ZU trimite la imaginea radioului ZU) și reduplicarea, ce presupune repetarea aceleiași silabe (Ghici ghicitoarea mea).

Elementele ce indică evoluția limbajului autohton sunt prezente în toate domeniile. În limbajul jurnalistic predomină împrumuturile, care nici măcar nu mai sunt sesizabile pentru cititori. Prin împrumut se înțelege un cuvânt provenit din altă limbă decât cea română. Cele mai frecvente împrumuturi sunt neologismele, acestea fiind introduse recent în limba noastra. Originea neologismelor este diversificată, există împrumuturi din limba engleză: E clar, Crăciunescu, out!, Smartphone-ul dăunează frumuseții, Cum arată stafful lui Victor Ponta de la Guvern, din limba spaniolă: Finala Europe League, fiesta-record în București; sau din limba italiană: Blejnar, capo di tutti capi. În limbajul jurnalistic pot fi identificate și barbarisme (sunt inutile și deranjează structura limbii române): Ziua zero pentru Facebook. Zuckerberg dă startul listării (to be listed are sensul de-a debuta pe bursa Wall Street, traducere mai adecvată limbii române decât anglicismul ad-hoc), împrumuturi de “lux” (cuvinte folosite în exces și de multe ori neadecvate în raport cu contextul la care face referire): Atacuri bancare soft și hard, Vacanță all inclusive, cuvinte internaționale (sunt folosite în mai multe limbi): O pasiune transformată în business, cultisme (formate pe calea scrisului) și elemente de jargon, folosite incorect. Pe lângă acestea se remarcă invențiile lexicale, prezența în exces a elementelor de argou, o amalgamare a tuturor acestor categorii.

Procedeul mixt, după cum a fost denumit calculul lingvistic, constă în traducerea exactă a structurii semantice unui cuvânt: Prima-doamnă a Imperiului Facebook de la First Lady sau varianta de calcuri frazeologice, care păstrează forma original a cuvântului: Mister KO, ținut în priză cu problem de logică! de la expresia knock out (luptă decisivă, criteriu decisive). În limbajul jurnalistic se remarcă și folosirea insistentă a sinonimiei, a polisemiei, care lasă loc interpretării: Căsătoriile gay schimbă tabloul campaniei din SUA

Nu trebuie omise barbarismele, acele cuvinte care par a imprima o nuanță de noutate articolului, dar în realitate creează un efect de prețiozitate sau chiar nu sunt înțelese de unii consumatori media, cum ar Sunt foarte atentă, niciodată nu dau check-in. Stilul familiar, prin cuvinte eliptice sau proverbe, creează o senzație de intimitate și complicitate între jurnalist și cititor, fiind recurent în cadrul editorialelor: Petele de pe fața lu' Udrea, Băsescu a călcat iarăși în străchini sau Problemele Greciei dau frisoane celor cu rate în euro.

Date fiind aceste exemple aleatorii, poziția Rodicăi Zafiu pare să fie cea mai plauzibilă concluzie asupra transformărilor lingvistice suferite de limbajul jurnalistic: Multe din caracteristicile stilului jurnalistic sunt determinate de nevoia fundamentală a publiciștilor de a furniza elemente noi, de a produce surprize, pentru a trezi interesul cititorului și a continua o comunicare mereu amenințată de grabă, plictiseală, suprasolicitare. Cum noutatea nu apare totdeauna în idei sau în informații – puține și repetitive, în sfera vieții cotidiene –, căutarea ineditului se transferă adesea asupra limbajului. Pasiunea jurnalistică pentru neologismul șocant e bine cunoscută; a fost remarcată de asemenea, în presa românească de după 1989, prezența jocului de cuvinte, dezvoltată dintr-o puternică explozie de subiectivitate și de inventivitate lexicală. O sursă stabilă de pitoresc lingvistic pare să o constituie acum limbajul popular, familiar și mai ales cel argotic, având printre trăsăturile lor esențiale tendința spre inovație, spre permanentă reîmprospătare.

Un titlu bun are nevoie, întâi de toate, de forța cuvântului semnal; un titlu trebuie să fie concis și să bazeze pe cuvinte concrete, a căror formulare să fie simplă întrucât, cu cât titlul este mai scurt, cu atât el poate beneficia de o grafică îmbunătățită în paginile unui ziar. În acest context, a formula simplu înseamnă a renunta la aglomerarea substantivelor și a adjectivelor, la apoziții, la propoziții atributive, pentru a face loc în titlu propozitiei-cheie, construcția sintactică cea mai directă, deseori exprimtă sub forma subiect-predicat-complement, pentru a fi mai ușor de receptat de către un cititor mediu. De notat este faptul că citatul în titlu este folosit mai ales pentru interviuri, pentru a exemplifica spusele interlocutorului, iar titlul unui reportaj ar putea exprima impresia dominantă a autorului, acestea ar fi câteva elemente ale unei tipologii a titlurilor din presa românească.

2.2. Legătura dintre titlu si text

Dacă există o strânsă legătură dintre o operă literară si titlul acesteia, de ce nu s-ar putea spune același lucru despre simbioza dintre titlul și articolul, pe care îl promovează?

Faptul că o carte are un titlu și devine astfel unicat, așa cum prin nume o persoană devine o individualitate, nu poate fi tăgăduit, dar în cazul cărtilor există posibilitatea ca acestea să se poate individualiza intâi prin continut si apoi prin titlu. Criticul literar Marian Popa amintește în acest sens de primul volum de poezii a lui Mihai Eminescu intitulat simplu și obiectiv Poezii, potențialul cititor de ieri sau de azi, știind că în acel volum va găsi numai poezii și nu alte creații literare. Există insă și o extremă a titlului absolut necesară pentru o întelegere corectă, adecvată a mesajului unei opere, Marian Popa citând în acest sens două Procesul si Castelul, ambele scrise de Kafla, suscitând interesul prin stilul eliptic, care amintește de o sentință (cel puțin în Procesul, cititorul asistă la o deliberare juridică, chiar dacă este imaginară și absurdă). Datorită faptului că atât Procesul, cât si Castelul există doar ca fictiuni, nu ca realităti, cele două titluri capată semnificații simbolice, starea pe care o indică primește o poziție-cheie, fără de care opera nu se poate explica (trebuie să ai parte de un proces similar, ca să înțelegi zbuciumul sufletesc al eroului).

Există o prejudecată în lumea literară, potrivit căreia că orice titlu are un sens, dar el capătă un o semnificație, în măsura în care este citit și înțeles. Vom proba un raționament similar (titlul atrage, dar articolul trebuie citit, pentru a fi înțeles complet), luând ca experiment un articol aleatoriu de pe versiunea online a cotidianului Jurnalul Național (Dispărutul Codruț Marta, strivit sub averi uriașe) și examinând feedback-ul pe care l-a declanșat, mai precis reacțiile cititorilor pe forum. Articolul, sub raport stilistic, este un ironic demers de investigație, încercând să stabilească corelații financiare între înalți demnitar și oameni politici, personajul principal al articolului fiind un pion important în calitatea sa de șef al cabinetului fostului demnitar Sorin Blejnar. Din această caracatiță a conturilor bancare și proprietăților, valorând mii de euro, cititorii comentează acid Luați-le banii și omorâți-i! sau postează replici, care nu au o legătură cu subiectul tratat, dar exprimă dezgustul față de cursul politicii naționale, precum Traian Băsescu, la bilanțul SRI: Acum câteva ore BOLDEA ERA ÎN KENYA, mă voi implica să îl readuc în țară. Îl vom găsi și în gaură de șarpe…
Acum ca e de la ei, nu se mai implica nemernicul. OMUL DE NIMIC – cu un nume etern mirositor, BASESCU. Date fiind aceste reacții, este confirmată ipoteza potrivit căreia orice articol este o operă deschisă, poate incita prin titlu sau conținutul informațional, dar niciodată nu rămâne o realitate static, publicul îl va aprecia sau din contră, sancționa.

Raportul titrare-text

Practica cotidiană din redacțiilor instituțiilor media confirmă faptul că de cele mai multe ori pentru un autor redactarea unui text se finalizează cu fixarea titlului, în acest fel alegerea titlului în ultima etapă de creație permite revizuirea, reformularea stângăciilor și într-un final, alegerea celor mai bune fraze. Pentru cititor problema însă e altfel, totul începe cu titlul: titlul rubricii, supratitlul sau chiar intertitlu, în funcție de acest prim impact vizual, lectura textului începe sau nu. Înaintea paragrafului inițial, soarta lecturii depinde de titrare. Pentru exemplificare, vom folosi un articol din Jurnalul Național, al cărui titlu va atrage prin apelul la idei populare ale epocii de consum media (Războiul stelelor, Războiul giganților IT). Pentru un cititor grăbit, lungul intertitlu propus nu va avea foarte mult succes, poate chiar termenul tranșare, pe care jurnalistul mizează pentru un efect ironic, nu va fi gustat, în schimb imaginea simbolică a lui Traian Băsescu și Călin Popescu Tăriceanu, discutând în secret poate sugera ideea că de fapt, nu există nici un război al palatelor, ci doar un conflict artificial. Așadar, chiar dacă titlul are un impact vizual și semiotic, nu trebuie subestimate anexele unui articol, precum ilustrația sau intertitlul, acestea putând inclina foarte ușor balanța înspre o receptare bună sau din contră, defectuoasă.

Dacă titlul este începutul unui contract între jurnalist si cititor, respectarea acestui contract depinde de valențele creative ale textului , iar o posibilă discrepanță între ce anunță titlul si ceea ce oferă textul, provoacă în mod cert dezamăgirea cititorului, cum ar fi atenționarea prin cuvântul Incredibil, urmat de titlul Tentativă de lovitură de stat în România, pentru ca ulterior cititorul să descopere din șapou că O bombă explodează în clădirea Arhivelor Statului. Garda Pretoriană răpește un cetățean american (…) Pretorienii au fost crescuți și instruiți în școli speciale ale Securității. Din acest articol, cititorul rămâne cu dezamăgirea că nu a aflat ce-a fost senzațional, ci doar că există o gardă specială a Securității, despre care jurnalistul a simțit nevoia să povestească.

Un reper important pentru cititor îl constituie si titlurile rubricilor deoarece acestea calsifică informatia pe mai multe paliere. Întotdeauna rubrica de Externe va sugera cititorului că acolo va găsi toate informațiile necesare pentru a înțelge lumea de dincolo de granițele țării sale, precum și influența factorilor externi asupra statului în care trăiește. Titlurile-rubrică sunt de evitat pentru un text sau altul, pentruc că introduc o anumită temporalitate, uneori statitică în derularea evenimentelor. De pildă, un titlu precum Energia verde: pentru investitori mumă, pentru consumatori ciumă nu se aplică doar la acel eveniment petrecut aici și acum, ci la o serie întreagă de evenimente din acest domeniu de activitate, derulate într-un timp nedeterminat, forând nota, putem spune că acest titlu poate fi pus deasupra oricărui text, fără nici o problemă stilistică sau de logică. Este un alt mod de a spune că fiecărui text trebuie să-i corespundă un titlu aplicabil numai lui, ceea ce nu înseamnă că același text nu poate primi mai multe titluri valabile. Raportul dintre titlul rubricii și titlul textului este raportul dintre referential si informational. Titlul referențial este mai larg decât textul. Unui titlu referențial unic îi corespunde o serie deschisă de texte care au titluri informaționale. Dacă titrarea lasă impresia că a spus tot, textul are sanse să nu mai fie citit.O titrare mai dinamică si mai elaborată în presa noastră cotidiană, o aflăm în paginile ziarelor Jurnalul Național și Adevărul, ce fac obiectul unei analize amănunțite în ultima parte a lucrării.

O problemă destul de importantă este aceea că raportul cantitativ dintre titrare și text, în altă ordine de cuvinte titrarea tinde să spună prea mult, dacă nu cumva acest lucru se și întampla. Potrivit lui Jacques Douel, în ciuda prejudecăților, puterea de captare a titlului depinde mai mult de conținutul lui, decât de grafica și de locul lui în pagină. Toate aceste valori concură la atragerea privirii și deci, la trezirea curiozității, și este greu de spus că una sau alta dintre ele au o pondere mai mare .

Prima pagină tinde să fie terenul minat al titlurilor. Dacă titlurile din vitrina ziarului reușesc să capteze atenția, atunci ziarul va fi cel puțin răsfoit, de aceea miza este foarte mare, uneori ziare precum Jurnalul Național preferă o vitrină aerisită, ocupată de un desen-caricatură și un titlu-șoc, pe când majoritatea cotidienelor, precum Adevărul, se axează pe un articol-temă al numărului respectiv și trei sau patru articole secundare, dar de maximă importanță, care îl vor încadra vizual ca într-un pătrat al puterii. Prima pagină permite survolarea ziarului, continuând fie cu ultima pagina, fie cu paginile impare si apoi cu paginile din stânga, așa cum la nivelul textului, soarta contractului de lectură jurnalist –cititor se joacă în titrare si paragraful inițial, la nivelul ziarului, ca macro-text, soarta acestei relații se joacă pe pagina întâi. Un ultim element al titrării care apare în cazul textelor mai lungi de 15-20 de rânduri este intertitlul, ca și titlul trebuie să conțină mai puțin de 7 cuvinte, rolurile lui sunt mai multe: oferă un răgaz cititorului, îi ritmează lectura, relansează curiozitatea cititorului, este de preferat ca el să fie incitativ, șansele lui de a fi receptat, fără un efort prea mare sunt maxime, deoarece cititorul este introdus deja în text. Ca și in cazul celorlalte elemente ale titrarii, intertitlul trebuie să evite repetarea titlului, el trebuie să-l completeze. Intertitlul este ceva nou: o formulă, o imagine, un citat scurt, niciodată abstract, referindu-se la finalul fragmentului pe care îl titrează.

De exemplu: Titlul Simpozion pe probleme de legislație cooperatistă.

Primul intertitlu: S-au limpezit idei, s-au risipit confuzii.

Al doilea intertitlu: Idei care rămân.

Al treilea intertitlu: Util, oportun, reușit.

Fără a deforma realitatea, jurnalistul este chemat să ambaleze totul intr-un înveliș cât mai atrăgător cu putință, bazându-se inevitabil pe titrare.

1) Din punct de vedere al expresivității, titlul principal este neutru si putem deduce cât de plictisitor a fost evenimentul în primul rând pentru jurnalist, întrucât acesta nu a simțit nevoia să-și pună amprenta asupra acestui fapt.

2) Primele două intertitluri sunt redundante, pentru că nu scot în evidență nici evoluția evenimentului, și nici ordonarea ideilor.

3) Ultimul intertitlu combină trei adjective cu semnificații apropiate .

4) Acest eveniment nu merită prea mult spatiu editorial, este unul din evenimentele ordinare, de tipul un câine mușcă un om.

De regulă, cotidienele de astăzi merg pe lozul câștigător al unui singur intertitlu (chiar dacă este prost formulat, măcar va fi citit, pe când dacă ar exista două texte-intertitlu vor trebui să se contrabalanseze ca grafică și informație adusă), foarte rar vom întâlni două încercări de intertitlu în cadrul aceluiași articol, cum este cazul celui dedicat succesului regizoului Cristian Mungiu la Cannes, Cine sunt premiantele lui Mungiu, secondat de următoarele texte-intertitlu: Cosmina Stratan (27 ani) și Cristina Flutur (34 ani), protagoniste în filmul După dealuri, regizat de Cristian Mungiu, au impresionat juriul de la Cannes, deși se află la debut în cinematografie și După dealuri, drumul de la roamne la scenariu de film. Jurnalul Național pare să fi adoptat varianta unui singur intertitlu, redus ca lungime sau egal cu titlul în sine, după cum urmează Scufundarea Titanicului, prin prisma unui copil de 7 ani, secondat de intertitlul Destine de supraviețuitori: Bella și Meir Moor- mamă și fiu- în viziunea cercetătorilor, a presei și a familiei lor.

Titrarea nu este doar dilema jurnalistului, ci și a personalului auxiliar, cel care dă viață ziarului ca mijloc palpabil de informare. Redactorii-șefi, corectorii, machetorii pot interveni într-o oarecare măsură asupra formei finale, pe care un articol o va lua.

Redacția unui ziar pare să aibă o singură filozofie în privința titrologiei: atunci când un titlu nu exprimă o noutate, este un titlu ratat atât pentru un novice, dar și pentru un jurnalist experiementat. Ambii nu pot avansa în redactarea textului, respectiv a titlului, dacă nu știu, cel puțin orientativ de cât spatiu editorial dispun, dacă au ales bine unghiul de abordare, dacă au citat îndeajuns și satisfăcător din punct de vedere grafic. Așadar fixarea unui titlu este un proces al ezitărilor în cadrul secretariatului de redacție, nicidecum al influențelor magice și spontane. Totul pleacă de la o simpla machetă, secretarul având grijă să măsoare cu atenție articolele, elementele de titrare, ilustrația si legendele, stabilind de comun accord cu jurnaliștii sau redactorul-șef forma finală a ziarului, ce va fi trimis la tipar.

III. GRAMATICA TITLULUI JURNALISTIC

3.1. Configurația gramaticală a titlului

Vorbim de efectele stilistice ale unui text, de stilul unui cotidian sau de stilul unui jurnalist, dar ce anume este stilul? Conform lui Gheorghe Bulgăr, stilistica este domeniul fenomenelor de expresivitate din limbă, studiind mijloacele folosite de un vorbitor, de un autor în orice domeniu (literatură, știință), pentru a da relief comunicării sale. Altfel spus, stilistica este studiul stilului, adica a felului special in care un autor foloseste limba, ingeniozitatea și virtuozitatea lui idiomatică.

De-a lungul timpului, stilul și implicit stilistica După Paul Valery, stilul este esentialmente deviație de la normă, iar după Buffon stilul este omul însuși. Lucian Blaga considera stilul, un mediu permanent în care respirăm, chiar si atunci când nu ne dăm seama. O viziune mai pragmatică este oferită de Dictionarul de termeni lingvistici, pentru care stilul reprezintă totalitatea particularităților lexicale, morfologice, sintactice, topice și fonetice, precum și a procedeelor caracteristice modului de exprimare orală si scrisă a unui individ, a unei categorii sau a unei colectivităti de vorbitori. Aceasată definiție exhaustivă va furniza suportul analizei calitative folosite în studiul de caz, în care titlurile a două cotidiene vor fi analizate sub raport lexical, morfologic, sintactic sau topic.

Stilul individual pentru scriitor, spunea Proust, este ca și culoarea pentru pictor, Tudor Vianu accentuând ideea că stilul reprezintă expresia unei individualităti. Roland Barthes propune o variantă mitică, întrucât sub denumirea de stil se ascunde un limbaj autarhic, care se înalță din străfundurile mitice ale scriitorilor și se desfășoară în afară de responsabilității sale. Pentru Ion Coteanu, stilul individual poate fi un mod constant de exprimare al unei persoane în diferite

împrejurari, iar pe de altă parte, un mod propriu de exprimare în artă. Drept exemplu, stilul poetic se consideră a fi o variantă a limbii literare, George Ivănescu arăta ca poetul poate fi creator de limbaj poetic figurat sau nonfigurat. Pe de altă parte, majoritatea vorbitorilor își fundamentează actele cotidiene de comunicare pe un stil funcțional, care se apropie de normă si se conformează ei, prezentându-se ca o varietate a limbii literare și având drept caracteristică esențială unitatea. Acest stil se constituie pe axa verticală a limbii, fiind folosit într-un domeniu de activitate.

Stilurile limbii literare

Dacă orice act lingvistic este egocentric, dar manifestarea prezenței eului care declanșează și guvernează procesul de comunicare este definitorie prin acțiunea funcției stilistice, Dumitru Irimia consideră că putem vorbi de un moment modelator, așa- numitul principiu al opțiunii stilistice, care poate înclina balanța spre un registru stilistic sau altul. În operația de alegere a semnelor lingvistice și a structurilor relaționale, emițătorul este orientat concomitent către referent (context, realitate extraverbală), limbă (ca limbă națională în diferetele ei variante temporale) și destinatar. Această alegere interioară modelează semnul lingvistic, încât acesta să exprime realitatea extraverbală gândită de emițător. Din perspectivă stilistică, alegerea este determinată de individualitatea (umană, socială, culturală, lingvistică) a emițătorului.

Taxonomia clasică a stilurilor limbii literare stabilește că putem vorbi despre un stil artistic, juridic, științific și jurnalistic. În cele ce urmează, vom insista asupra stilului jurnalistic drept matrice al studiului de caz și stilul artistic, care încă influențează stilul presei prin intermediul figurilor retorice, pe care și jurnaliștii se folosesc uneori, aidoma unor scriitori sau oratori.

Stilul artistic este propriu creațiilor literare, se caracterizează prin ambiguitate, prin folosirea constantă a figurilor de stil, prin selectia vocabularului, prin diferentierea și expresivitatea cuvintelor, a formelor si sintagmelor, prin îmbinări îndrăznețe si neobișnuite de cuvinte, prin emoționalitate și printr-o exprimare cât mai sugestivă a ideilor și a sentimentelor. Influențele stilului artistic pot fi sesizate în presa contemporană în paginile dedicate culturii. De exemplu, un titlu precum Mungiu, dincolo de Bine și Rău, prin parafrază la opera lui Nietzsche ne introduce în lumea aparte a artei. În continuare, articolul Eugeniei Vodă debutează printr-o suită de epitete și apelul divinității: Har Domnului, există și destine coerente, în atât de zbuciumata și de imprevizibila lume a filmului românesc!. Și în paginile Adevărului regăsim subiecte, dar spațiul editorial este mai redus (două pagini, comparativ cu cele patru pagini promovate de Jurnalul Național), chiar și stilul cunoaște o oarecare diminuare, în sensul de sărăcire a figurilor retorice, după cum urmează în articolul Șapte zile în spațiul cosmic, dedicat cosmonautului Dumitru Prunariu: Relaxare însemna și să mergi la plajă. În traducere, să admiri Universul în bătaia Soarelui prin hubloul navei.

Stilul științific reprezinta stilul functional propriu creatilor știintifice, fiind caracterizat prin claritate, sobrietate, simplitate, uniformitate, precizie. Concret, un text științific va surprinde prin asocieri de idei neașteptate, prin substituirea părților de exprimare verbală cu semne grafice, prin impersonalitate, prin eliminarea constantă a figurilor de stil, a emoției spontane, prin derivate și compusele speciale și prin respectarea strictă a normelor limbii literare. Putem vorbi de articole de popularizare/vulgarizare, ca adaptare populară a conținuturilor științifice, precum Cât costă să-ți ștergi urmele de pe internet, în care termeni ca tehnici de optimizare sau companii online paravan nu pot fi înțelesi, fără un background individual al utilizării internetului și rețelelor sociale. În schimb, un articol de vulgarizare scris cât mai general cu putință (Zahărul rafinat moleșește creierul), are toate șansele de-a stârni curiozitatea inerentă ființei umane.

Stilul juridico-administrativ constituie stilul funcțional propriu justiției și administrației publice, cuprinzând dispoziții, ordonanțe sau decrete. Este caracterizat prin simplitate, claritate și precizie, prin formule speciale, consacrate, stereotipe, prin coexistența termenilor vechi cu cei noi, prin abundența de gerunzii. Se poate vorbi de termeni juridici sau administrativi în paginile dedicate Politicii, Administrației Publice sau Politicii Externe, precum arsenal diplomatic, scut antirachetă, summitul crizei euro, Grupul G8, impasul afgan sau piață valutară.

Stilul jurnalsitic este stilul funcțional propriu publicisticii, a tuturor publicațiilor tipărite sau online, creațiilor audio și vizuale, considerate ca mijloc de informare a publicului. Acest stil, care poate îngloba caracteristici ale celorlalte stiluri, nu are o terminologie proprie, fiind caracterizat prin fraza simplă, telegrafică sau din contră, prin fraza amplă, forme retorice și abundența de neologisme, toate fiind procedee care incită curiozitatea, înfăptuind misiunea jurnalistului de-a fi citit, ascultat și văzut. Dacă examinăm în oglindă titlurile propuse de Adevărul și Jurnalul Național (21 mai 2012), deja citate în cadrul acestui capitol), de-a lungul unei singure zile, vom observa stilul publicistic nu și-a pierdut niciodată savoarea.

Lexicul

Lexicul sau vocabularul unei limbi este reprezentat de totaliatea cuvintelor acelei limbi, de care dispun toți vorbitorii (opus discursului mediatic, științific de pildă). Obiectele lexicului sunt cuvintele unei limbi, așa cum sunt ele inventariate și descrise la un moment dat. Vocabularul unui vorbitor poate fi activ sau pasiv, ceea ce face ca o parte a lexicului să fie întotdeauna ignorată de un vorbitor. Este destul de greu de numărat cuvintele care compun lexicul unei limbi pentru că numărul acestor cuvinte ar trebui să fie finit prin definiție, dar, practic, este susceptibil de-a fi îmbogățit sau sărăcit.

Cuvântul este definit ca orice segment fonic, ce are autonomie fata de enunt, prezinta o distributie proprie, poate fi substituit cu o unitate similara si este permutabil. Din punct de vedere al structurii, cuvintele romanești pot fi analizate, fonologic, morfologic, sintactic și semantic. Astfel, vocabularul poate fi studiat din punct de vedere al:

a) materialității cuvintelor, dând naștere la morfonemie

b) semnificației, creând semantica

c) originea cuvintelor, formând ramura denumită etimologie.

Morfonemia are ca principal obiectiv, studierea structurii materiale a componentelor vocabularului, realizarea sonoră si grafică a cuvintelor, structura silabică, precum si variabilitatea formelor. Semantica este acea ramura a stiintei lingvistice, al cărei obiect de studiu îl reprezintă sensurile, iar etimologia este o disciplina complexă care studiază originea și istoria cuvintelor, folosind resursele morfonemiei și ale semanticii. Sistemul lexical al unei limbi este partea cea nobilă a limbii, fiind cea mai legată de evolutia societătii.

S-a constatat empiric că nu există doar un vorbitor care să cunoască și să folosească integral vocabularul contemporan, acesta depinde de experiența extralingvistică a fiecarui individ în parte. Un cuvânt va avea rareori aceeași semnificatie pentru mai multi indivizi, comunicarea este posibilă pentru că fiecare cuvant are sens conventional impus de traditie și una sau mai multe nuante atribuite de experiența individuală. Vorbitorii nu pot cunoaște toate sensurile cuvintelor, vocabularul individual are două sfere (activă si alta pasivă) si diferă in functie de suportul comunicării.

Descrierea vocabularului unei limbi se poate face dupa criteriile circulației, uzului, originii și valorii. Criteriile circulatiei si uzului se disting între fondul principal lexical și masa vocabularului. Cuvintele cele mai des utilizate de majoritatea vorbitorilor, care contribuie la formarea legăturilor sociale alcătuiesc fondul principal lexical. Termenii din fondul principal lexical au o mare stabilitate, intrând în alcătuirea expresiilor frazeologice, un sistem derivativ si un polisemantism bogat. Din punct de vedere etimologic, cuvintele din fondul principal lexical au origini diverse, nucleul fiind alcătuit în principal din elemente latinesti autohtone si vechi slave. Masa lexicului cuprinde toate elementele care nu fac parte din fondul principal lexical, precum termeni tehnici, termeni legați de specificul de dezvoltare a unei epoci, arhaisme, elemente de argou și regionalisme. Spre deosebire de fondul principal lexical, masa vocabularului este extrem de mobilă, inregistrand toate schimbările ce se produc in societate, fiind intr-o strânsă legatură cu fondul principal lexical, având în acelasi timp calitatea de-a fi sursa și depozitarul cuvintelor ce ies din circuitul principal. Criteriile uzului si valorii cuvintelor disting la nivelul vocabularului trei compartimente: fondul comun, fondul expresiv si fondul savant. Fondul comun este alcătuit din cuvinte cunoscute si folosite de toți vorbitorii în trei forme de exprimare: exprimarea literara, familiara si populara. Exprimarea literara constituie o formă de exprimare ingrijită, conforn normelor limbii literare, activate în situatii oficiale sau profesionale, în care vorbitorii se preocupă de corectitudine, claritate si acuratețe. Exprimarea familiară este consecintă unei situatii de comunicare particulară, în care vorbitorii se află într-o oarecare stare de intimidate. Aceasta comunicare este simplă, include și termeni argotici, expresii, formule ale oralitătii sau figuri de stil. Exprimarea populară se caracterizează prin utilizarea cuvintelor regionalismelor, locuțiunilor si expresiilor idiomatice. Fondul expresiv contine o terminologie care exprimă atitudinea vorbitorului, potențial evidențiată prin cuvinte noi sau poate rare. Astfel de termeni sunt: onomatopeele, diminutivele/augumentative, cuvinte cu alte sensuri decât cele denotative, precum si cuvinte împrumutate din alte limbi, din argou, din graiul popular, din fondul arhaic. Fondul savant, utilizat in principal de vorbitori instruiți, cuprinde cuvinte cuvinte imprumutate din alte limbi pe cale literară.

Limbajul publicistic ofera cadrul cel mai adevat pentru îmbogatirea vocabularului unei limbi. Prin natura, profesiei, prin varietatea temelor abordate intr-o publicatie, ziarul este cadrul care favorizează introducerea unor termeni noi, a imprumutului lingvistic, inovării de sensuri, uneori figurate, amalgarea termenilor neologici cu elemente de argou sau cu termeni din limbajul familiar. Un rol important al limbajului presei este de-a introduce si fixa termeni noi, se remarcă și prezența fenomenelor care țin de relatia vorbitorilor cu limba. O privire asupra limbajului presei din secolul al XIX-lea evidentiază câteva caracteristici esentiale, precum introducerea și fixarea termenillor tehnici din sfera gazetăriei, a terminologiei socio-politice moderne, prin împrumuturi din limbile romanice, în principal din franceza, precum și prin încercarile de impunerea normelor limbii literare, fenomen care s-a definitivat in prima jumatate a secolului XX-lea.

3.2. Componenta lexico-semantica

Configuratia gramaticală a titlului relevă deopotrivă tendința către stereotipie, dar si către diversitate de expresie. Tiparele sintactice care s-au dovedit a fi convenabile pentru tehnicile de intitulare au devenit modele stabile, cu forța de iradiere și de circulatie, indiferent de profilul, calitatea, importanta sau aria de raspandire a ziarului. Ilie Rad a stabilit o clasificare a varietății tipurilor sintactice de titluri, curente în publicistica actuală:

• Titlul-cuvânt este format, prin excelentă, dintr-un substantiv concret, articulat hotărât. Este caractersitic pentru textele de mici dimensiuni și presupune o anumita procedură de titrare: cuvântul din titlu este, de fapt, cuvântul-cheie al textului, decupat, scos din context si plasat în aria direct vizuală a cititorilor. In textele de opinie, titratrea prin cuvinte izolate, utilizate conotativ, poate indica, metaforic si simbolic, o stare de spirit sau o stare de fapt: Golgota.

• Titlul–sintagmă are avantajul expresivitătii si al economiei de limbaj, ceea ce explică frecvența sa constant ridicată. Alături de reprezentarile obișnuite, banalizate în cotidienele romanesti, proliferează o variantă mult mai expresivă de titluri sintagmatice, formate dintr-o sintagmă nominală cu adjunct de tipul propozitiei relative cu rol de calificare si categorizare a referentului: Dinescu, incompatibil după ce și-a încheiat mandatul la CNSAS!, Monica Macovei, un fel de gurist al anticorupției sau Mioara, o prințesă părăsită.

• Titlurile–enunț sunt forme de anticipare rezumativă a unui continut dat; organizarea lingvistică a titlului pune in evidentă intenția comunicativă a ziaristului, atitudinea față de propriul mesaj, dar și fata de publicul-țintă, căruia i se oferă un instrument de orientare a lecturii. Din punct de vedere sintactic, este de remarcat flexibilitatea modelelor de structurare a enunturilor–titlu:

Enunțul cu structura normală apare în cateva variante definitorii pentru retorica publicistică.

Titlurile-propozitie urmeaza trei modele de bază:

titluri asertive, net dominante cantitativ, introduc și vehiculează informatii adevărate sau false, dar numai prin raportare la datele contextului extralingvistic; caracterul adevărat sau fals al informatiilor puse în circulatie de titluri cu verbe predicative, la modul indicativ viitor sau prezent. Destul de frecvent, enuntul asertiv are ca referent o persoană publică, etalează informatii nesemnificative câteodată, limitate mai ales la detalii biografice pitoresti sau minore (Apa Nova: de vină sunt modificările climatice, Rușine, Mircea Sandu, și de două ori rușine, lui Mitică Dragomir! sau Victor Ponta: Nu voi ridica primul sabia la Băsescu).

titluri interogative, reprezentate de interogații directe, totale sau partiale asigură sublinierea emfatică a temei, precum și stabilirea unei relații speciale între jurnalist-text-cititor. Functional sunt asimilate interogațiilor retorice, astfel incât scopul lor nu este de a solicita o informație și de a provoca un raspuns, ci de a prefața in maniera dilematică un text explicativ-argumentativ. Titlurile din această serie sunt puternic concurate de cele echivalente cu o interogatie partială (Bilderberg, în SUA: Cine va conduce America?, Capitala sub ape. Cine este vinovat? sau Schimbăm legi de dragul lui Năstase?).

titluri imperative, foarte frecvente în publicatiile curente (presa sportivă sau de scandal), bazându-se pe functia emotivă a limbajului. Aceste titluri sunt orientate direct si mobilizator catre destinatar, cumulând elemente gramaticale, intonationale si lexico-semantice complementare functional, cum ar fi modul imperativ, persoana a-II-a, formule de adresare, topica specială. Aceste titluri formate din enunturi imperative sunt procedee de influentare a receptorului, căruia i se propun și i se induc anumite atitudini si reacții (A renăscut gimnastica!, Alexandru Arșinel: Nu renunț la ceea ce sunt! sau România n-a fost niciodată redusă la tăcere!).

Titlurile–frază, cu dimensiuni și grade diferite de complexitate, fiind formate din:

două principale coordonate copulative sau adversativ; prefigurandu-se liniile tematice de baza frecvent antitetice, ale textului, prin reluarea obsesiva a aceleiasi scheme sintactice si a unor elemente lexicale: Avem titlul european, dar cel olimpic se ia mai greu.

– o principală si o subordonată: FRF vrea să condamne Craiova la moarte, în loc să-și ia putregaiul și să plece.

– o principală si două sau mai multe subordonate: Au ajuns la suprafață gunoaie pe care eu le caracterizez ca fiind mediocrități, oameni nepregătiți, uneori iresponsabili

b) Enunturile cu structură specială sunt cu mult mai relevante pentru retorica titrării decat enunturile structurate dupa normele standard, pe de o parte ele determină simplitatea enuntului si multiplicarea modelelor sintactice de intitulare, confirmând flexibilitatea stilistică a limbajului publicistic, iar pe de altă parte, determină formarea unor noi serii de constructii imprevizibile.

Enuturile eliptice, asimilate de titlurile jurnalistice, prezintă

elipsa verbului copulativ și, in compensație, tipuri diferite de nume predicative, exprimat prin substantive sau adjective, funcția de titrare revine numai numelui predicativ, a cărui valoare emotivă poate fi subliniată de un set de artificii ortografice si tipografice. Totodată se impune o mentiune specială pentru numele predicative exprimate prin secvente cu grad superior de expresivitate, aici avem în vedere constructii comparative, constructii superlative (Bac corect și legal, La Gheorghe Enescu- o convorbire de acum un secol, Palatul Negoiță. Liviu Negoiță).

– elipsa auxiliarului pasiv și a complementului de agent, pe principiul paralelismului sintactic antitetic. Omisiunea auxiliarului pasiv și a complementului de agent se compensează obligatoriu în incipitul textului, indiferent de dimensiunea acestuia, se conturează astfel o forma particulară si evidentă de solidaritate și de complementaritate între paratext si text (Polițiști britanici suspectați de terorism).

– elipsa verbului predicativ, verbul, dedus fără dificultate la lectura titlului apare în enuntul introductiv al textului (Frații Cămătaru, alba-neagra cu Justiția română).

– elipsa principalei

Enunturi cu anafora zero, omiându-se subiectul si complementul, rolul lor fiind de a provoca curiozitatea citititorului și de-a incita la lectura. Tendința către economia de limbaj, dar si către formularea expresivă a titlului determină uneori dubla suprimare a subiectului si a verbului copulativ din structura predicatului nominal (Împinsă în afara zonei euro).

Enunturile nominale exclamative utilizate ca titlu sunt forme de expresie ale stării emotiv-afective a emitatorului si, prin aceasta indice de subiectivizare a comunicării (Petroliștii, banii înapoi!).

c) Titlurile formate din două enunturi independente, dar care sunt unitare semantic, sunt de presa sportivă îndeosebi. Aceste titluri presupun o pereche de propozitii marcate afectiv: exclamatie si interogatie sau interogatie si exclamatie (Eu cânt cum respir. Cântecul e respirația mea!). Rezultatul este o formă de persuasiune jurnalistica.

Componenta lexico-sematică este decisivă pentru retorica, dar și pentru eficiența pragmatică a titlului jurnalistic. Titlul pregăteste intrarea in universul discursului, creând praguri de așteptare, mai exact, el pune în evidentă, in variantă denotativă sau conotativă, tema centrală sau secundară a textului, exprimă coeficientul de inventivitate a tehnicii de intitulare si deconspiră sau sugerează atitudinea autorului fată de continutul textului. Modelele de structurare a titlurilor din presa romaneasca actuală confirmă existenta unor proceduri similare, stabile si generalizate, cărora li se poate recunoaste caracterul de normă lingvistică și retorică. Din perspectiva lexico-semantică retinem preferinta pentru:

a) Termeni generici plasati de obicei în deschiderea titlului, ei apărand sub forma de:

-plural, articulat hotărât, ca indice al unui grup etnic, socio-cultural sau profesional compact si solidar (Vinuri românești de aur).

-singular, nearticulat sau articulat nehotarat, glosarea genericului prin asocierea cu un antroponim sau cu o parafrază explicativă se produce in interiorul oricarei alte secvente paratextuale sau în cadrul textului (Test contra AVC).

– singular, articulat hotărat; in aceasta ipostază gramaticală, termenul generic dobandeste valoare si functie simbolică, eliminandu-se astfel necesitatea de glosare (Sărbătoarea Rozelor la români și trandafirul în credințele românilor).

b) Acumulări de nume proprii din aceeași serie sau din serii diferite: antroponime, toponime, nume de institutii, organizatii, partide, formatii culturale, politice si sportive, opere artistice. În functie de organizarea sintactică, titlurile cu aglomerări de nume proprii cu caracter narativ sau descriptiv. Prezența numelui propriu constituie o procedură de focalizare. În acord cu contextul extralingvistic, titlurile ziarelor dintr-o perioadă istorică preiau si impun anumite antroponime si toponime, care devin indici de semnalare a evenimentului excepțional. Retorica titlurilor, avand drept centru nume proprii de persoană, implica diverse alte aspecte particulare. Transgresarea unor norme pragmatice de referire poate exprima si induce, la lectură, atitudine amicală, rezervată sau ironică depreciativa; frecvent, în formularea titlurilor, referirea protocolară cedează locul referirii informale. Această modalitate de ștergere a distantei sociale poate determina modificarea imaginii publice a unor persoane (Misterul bolii lui Șerban Ionescu, Cazul Mang: sarabanda plagiatelor continuă, CE: România va avea o creștere economică solidă în 2012 și 2013, Pe Facebook popularitatea costă bani).

c) Termeni si expresii colocviale sau argotice sunt inserate in contexte contrastante stilistic, vocabularul colocvial sau cel periferic, deseori depășind limita decentei, precum si interferenta registrelor stilistice exteriorizează atitudinea emotivă a jurnalistului, transferată de altfel si asupra receptorului, căruia i se induce o stare de spirit si o grilă de lectură (TVR taie leafa colaboratorilor de lux, Măcelarul din Balcani, judecat la Haga, Cruduța pare în scene de sex sălbatic).

d) Cuvinte formate recent din limba romană dupa modele preexistente. În general aceste cuvinte sunt obținute prin derivare compunere si conversiune, astfel de creatii unicate sunt perisabile sau intrate deja în uzul curent sunt simptomatice pentru diamismul limbii contemporane, dar si pentru mobilitatea si permisivitatea limbajului jurnalistic. Nu vom insista asupra acestui aspect, întrucât a fost dezbătut în capitolul al II-lea.

În final, ar trebui precizate elementele de evaluare cantitativă, exprimate in cifre și în procente, așa-numitele titluri fondate pe retorica numerelor, ce induc ideea de precizie și de obiectivitate a informatiei, completand inventarul procedurilor de persuasiune jurnalistică, efectul de exactitate este insă estompat in prezenta indicilor de aproximare (Bogații lumiii au pierdut cât 10% din PIB-ul României, O orgă din 1840, furată pentru fier vechi).

e) Câmpuri lexico-semantice exploatate preferential în toate publicatiile si tipurile de texte jurnalistice, ceea ce determină o omogenizare a retoricii titlurilor, acest fenomen având cauze atat obiective, cât si subiective, respectiv intenția si efortul jurnalistului de a capta si de a stimula interesul cititorul prin expresia socantă. Caracterul critic si de frondă a presei românesti actuale justifică, de exemplu pozitia privilegiată a campurilor semantice precum conflictul, distrugerea, moartea (Guvernele UR răpuse de criză, Banii pensionarilor se dau mai încet decât au fost luați, Soția lui Tatulici a asmuțit Cămătarii pe un datornic, Criza dă apă la moară anarhiștilor).

3.3 Procedee stilistice

Titlurile contemporane par să fie caracterizate de intertextualitate, ceea ce asigură atât existenta, cât si funcționarea, dacă se poate numi a unei “rețete de succes”. Titlul intertextual este pentru gazetar un exercitiu de retorică ludică si aluzivă, iar pentru cititor joc si test de competență culturală. În contructia titlului de presă se manifestă toate formele esentiale de intertextualitate, diferite insă sub gradul de dificultate si al fortei persuasive. Rezultă titluri polifonice, percepute ca un “ecou” deformat al altor enunturi, avand ca sursă alti locuitori, anonimi sau cu identitate precisă (Ardeal, pământ britanic, amintind de Basarabia, pământ românesc).

Parodia este, alături de citatul propriu-zis, un procedeu intertextual productiv, dar mult mai flexibil. Tehnica parodică presupune transformarea superficială sau radicală, cu intentie ludică, ironică, satirică sau sententios-simbolică a unui text preexistent. Titlurile parodice implică deconstructia textului anterior, obligatoriu restrâns ca dimensiune, restituindu-l sub forme modificate, ușor sau, dimpotrivă, greu de recunoscut.

– sursa populară, folclorică oferă modele complet neambigue (Miorița PDL, fiți Ungurenii mei!).

– sursa livrească , desi pretentioasă, este mult mai intens si mai sistematic exploatată decat cea folclorică, ea furnizează pe de o parte, modele traditionale si stabile iar pe de alta parte, modele incă neatinse de uzură, care atestă mobilitatea limbajului publicistic (Mang, mangă, mangleală de la numele propriu al candidatului propus pentru funcția de ministru al Educației, acuzat de plagiat; Titlul, afacere în trei, amintind de expresia franceză Ménage à trois, Fiesta s-a încheiat, rămânem cu băștile noastre!, unde semnul național al Spaniei se confundă cu sensul de găști autohtone).

– titluri de texte beletristice, simplu sau mai dificil de reconstituit in functie de achizitiile culturale, enciclopedice ale cititorului (Între război și pace). Parodiile ingenioase, in sensul că abandonează sursele uzate, prezintă insă riscul de a ramane o simplă manevră retorică.

– titluri de filme sau melodii: modelul pe care il preia titlul jurnalistic poate fi neechivoc sau criptic , in functie de un set de factori cu pondere si importanta aproximativ egale vechimea si celebritatea operei, categoria culturală si, mai ales de varsta a cititorului (Din partea Chinei, cu dragoste!).

Ambiguitatea, ca procedeu retoric, subordonat unor intentii și functii precise, stă la baza titlurilor ludice pentru profilul tematic al textului. La acest nivel, sursele principale ale ambiguitătii sunt de tipul omonimiei lexicale, mai rar al polisemiei, fenomene ce favorizează dezvoltarea a două izotipii succesive: una imediată, “falsa” fiind indusă de titlu, alta “adevarata“, dar amanată, pusă in evidentă de text.

a) Omonimia. Realizarea curentă presupune combinarea procedeelor lexico-sematice cu artificii sintactice si grafice: numele proprii provenite din nume comune pot fi opacizate prin plasarea in deschiderea textului, ceea ce impune ortografierea cu majuscule. Acest tip de ambiguitate intersectată cu tropi ambiguizanti constituie o “capcană” de atragere temporară a cititorului către o informatie care nu va fi confirmată de continutul articolului. Odată stabilizat jocul ambiguizant dintre numele propriu si cel comun se transformă rapid in cliseu, nu lipsit insă de o anumită fortă de atractie: Portocaliu coclit.

b) Ambiguitatea temporară a titlului derivă si din jocurile de cuvinte care presupun extensiuni semantice de moment de tipul polisemiei; diferentierea sensurilor se produce in interiorul articolului, dar si prin raportare la un context extra-lingvistic specific: PDL-belelele (titlul este destul de enigmatic, întrucât partidul a avut parte numai de probleme/belele în ultima perioada, dar poate fi interpretat și ca un strigăt de încurajare, de trezire la realitate). Reprezentarea incompletă lexico-gramaticală a titlului, cu trunchierea unitătilor frazeologice sau cu omiterea determinatilor strict necesari pentru precizarea semnificatiei de ansamblu, provoaca efecte similare. Nu este de ignorat nici tendinta de supralicitare a procedeelor ambiguizante, efectele fiind, in cel mai bun caz , discutabile, fenomenul pare a fi stabil si definitoriu pentru tehnica titrarii in publicistica pe teme sportive.

Limbajul figurativ

Rima este principalul artificiu de sonoritate care poate fi retinut, dar în publicistica actuală, aceasta tinde să treacă neobservată. Rima este prezentă in special în titlurile scurte formate pe principiul simetriei binare, subliniind atat echilibrul constructiei sintactice, cat si semantica de tip paradoxal: Sezon electoral, amenzi în audiovizual. Uneori rima se împletește cu alte procedee de evidențiere emfatică a unei atitudini. Variantele curente de rimă, elementare ca expresie morfologică, pot fi emfatice din punct de vedere accentual sau structural de aici si expresivitatea monotonă, previzibilă, dar frapantă a rimei publicistice (Mister KO, ținut în priză/ cu probleme de logică).

Chiasmul are aparitii izolate in titlul de presa și poate determina jocuri de cuvinte si semnificatii, sustinute frecvent de trucuri lingvistice suplimentare (Apune era valutelor tari din Răsărit, Se destramă finalistele!).

Enumerarea asigură tiparul standard al titlului nominal cu funcție esențial descriptivă, lanțul enumerativ propriu-zis precum și structurile precursoare, presupunând acumularea asindetică sau coordonarea copulativă a unor substantive, adjective sau sintagme; în general, eficiența descriptivă a enumerării este direct proporțională cu mărimea secvenței (Bute, bătut și cu centura luată; Dușmanii îl fac praf: umilit, boschetar, petardă, incapabil!, Zaleilah între talmeș-balmeș global și un imn clasic de vară.

Paralelismul sintactic apare în varianta sa gramaticală cea mai simplă, cu repetarea aceluiasi tipar gramatical în minimum două secvențe succesive, coordonate copulativ. Paralelismul sintactic va favoriza formarea antitezei sau, dimpotrivă, a efectelor de insistență hiperbolică, prin tautologie lingvistică: Marta în pribegie, Blejnar la brutărie. In pofida monotoniei expresive, paralelismul sintactic se înregistrează într-o listă extrem de generoasă, introducând o formă ingenioasă de inertextualitate parodică.

Antonomaza. La origine acest trop calsicizant, pretențios, construit prin substituție și aluzie culturală este un element figurativ foarte mobil, pentru că

a) migrează dintr-o variantă stilistică a limbii în alta,

b) în limbajul de adopție se poate multiplica si regenera continuu sub noi forme textuale. Procedura curentă de reprezentare constă in utilizarea antroponimului desemnând o persoană publică drept nume generic al unei clase de indivizi cu caracteristici similare. Conotatia pozitivă sau negativă, intrinsecă antonomazei, conferă acestei figuri capacitatea dea induce incă din titlu un punct de vedere elogios (Cazematele lui Popescu-PDL, unde Popescu este un membru PDL Dâmbovița).

Comparația de sursa populară sau livrească, utilizată ca nucleu figurati al titlului, este rareori ingenioasă, dar în compensație, consolidează functia descriptiv-explicativă, frecvent in nota hiperbolizanta: Sibiul, ca pelerinaj.

Ironia coexistă, de regulă cu diverse forme de intertextualitate sau cu tropi fundamentali.

Jocul de cuvinte este o constructie ironiăa, la limită cu metafora si calamburul. Fără indoiala inventive, titlurile din acesata serie sunt totusi prea “incarcate” conotativ si, prin aceasta, manieriste si obositoare (Ponta și Băsescu: se vor ține în brațe?)

Metafora este cu sigurantă tropul fundamental pentru retorica titlului publicistic si principala formă de manifestare a patosului gazetaresc, expresia metaforica tocită sau inedită dezvoltă functii explicativ–descriptive de etichetare subiectivă a unor evenimente, atitudini, persoane. Titlul metaforic atrage atentia cititorului si propune un unghi de lectură, fiind essential pentru persuasiunea jurnalistică prin insinuare.

Metafora nominala explicită si implicită se prezintă în variante clasice drept

metaforele definitie si apozitive. Metaforizarea, in titlu, a numelor proprii sau generice de persoane impune o observatie aparte: Elena Udrea absoarbe un dosar penal. Procedeele, ocazionale sau stabile, prin excelență ironice, atribuite unor persoane publice, asigură una din procedurile curente de metaforizare a titlului.

Celelalte tipuri de metafora nominala perpetueaza propriile stereotipii, ceea ce determină:

a) un manierism figurativ prin uz si conservare a cliseului metaforic

b) anularea oricărui risc sau efect de ambiguizare a expresiei.

Metafora verbală este o componentă importantă cantitativ si expresiv pentru constructia titlului jurnalistic. Metafora verbală poate evita pericolul banalitătii prin combinarea cu diverse artificii lingvistico-stilistice, hiperbolizante și personificatoare , îndeosebi din seria medicală sau impletirea cu metonimia, cu jocul de cuvinte, amestecul de registre stilistice: OTV a dat primul gol în meciul cu CNA.

Retorica titlurilor metaforizate este interesantă sub alte aspecte, care depasesc simpla tipologie gramaticală si semantică a tropului. Pentru limbajul publicisticii românesti, Ilie Rad consideră semnificative cateva tendinte:

Tendinta de conservare și de utilizare a metaforelor metonimice în variantă completă sau trunchiată (câinii roșii/cainii pentru “fotbaliștii echipei Dinamo”).

Tendintele de “reabilitare” sau, dimpotrivă, de fisurare a clișeelor metaforice se manifestă sub forme diferite. Includerea metaforei într-un joc de cuvinte, pe baza unor elemente comune, generează variante ingenioase de calambur, decodabile uneori numai la lectura textului: Turism fără perdea (intenția autorului a fost de-a spune că preferă un turism transparent, dar poate fi interpretat și ca un turism sexual).

Tendinta de a inventa si de a impune, în si prin limbajul jurnalistic, metafore ocazionale, dependente de circumstanțe concrete, particulare, devenind rapid fie clisee metaforice, fie sursa unor modele de formare a “familiei de metafore” centrate asupra unuia si aceluiasi termen (Ultima șansă pentru Titanicul grecesc).

Preferinta pentru anumite categorii semantice de metaforă se manifestă în cultivarea insistentă a metaforei depreciative, ironice; fie metafora de elogiere, conventională si uzată ca formă de expresie.

Tendinta de a forma titlul prin însumarea a două sau mai multe metafore, apartinand sau nu aceleiași sfere semantice; grupate in serii binare, metaforele politice, “animaliere” sau sportive definesc profilul ironic al unor titluri precum Cuplul Băsescu-Ponta, coabitare sau dezastru.

Tendinta mai slab conturată insă de a amâna dezambiguizarea metaforelor implicite din titlu; glosarea secvențelor metaforice poate fi deplasată în partea finală a textului, asigurându-se astfel închiderea comentariului intr-o ramă figurativă.

Tendinta, întru totul justificată de a evita inserția in titlu a metaforei implicite elitiste, cu rare excepții (“Cand Hamlet cade la pace cu Laertes”(Gandul, 24 februarie 2009).

Personificarea metonimică furnizează unul dintre cele mai stabile clișee figurative ale limbajului publicistic actual, recuperate în construcția titlului; clișeul atinge atât gramatica, cât și semantica acesteia. Elementul personificator se selectează din categoria verbelor volitive, psihologice, de miscare sau declarative, în timp ce componenta metonimică este reprezentată de entitatea căreia i se atribuie caracteristica. Extrem de unitară, categoria metonimiei personificatoare se compune din toponime, institutii, formatii musicale , sportive indicate prin nume sau sigle (Biblioteca Națională, inundată de două pahare de apă).

Titlul centrat pe paradox, figură a ambiguitătii prin asocierea de idei aparent contradictorii, este prin definitie remarcabil, desi se inregistreaza variante slab diferentiate ale aceluiasi procedeu, fiind vorba despre o rupture imprevizibilă în plan lexico-semantic produsă de:

a) relația de incongruență dintre elementul regent si determinați;

b) substitutii lexicale deviante în contextul dat; în plus, locul de fisurare a coerenței semantice poate fi semnalat grafic prin puncte de suspensie: Asmita: zgârie-nori cu picioare de lut.

In acest capitol am analizat limba si stilul jurnalistic din câteva cotidiene romanesti, gramatica titlului, componenta lexico-semantica, procedeele stilistice folosite precum si limbajul figurativ.

CAPITOLUL IV. LIMBA ȘI STILUL TITLULUI ÎN PRESA SCRISĂ: ADEVĂRUL ȘI JURNALUL NAȚIONAL (STUDII DE CAZ)

Titlul jurnalistic este destinat să informeze, să sensibilizeze, să incânte și să atragă atenția cititorului. Fiecare titlu poate constitui o posibilă intrare in lectură, o formă explicită sau temporar ambiguă de ancoraj tematic, altfel spus o poveste mai reușită sau mai puțin reușită (ca urmare a feedback-ului cititorilor), dar totuși vorbim despre o poveste in nuce a articolului propus.

Teoretic, titlul jurnalistic este un construct a cărui formă concretă de reprezentare trebuie să respecte niște reguli codificate. O regulă esențială pentru un titlul bun presupune adecvarea acestuia la competența de lectură a cititorului mediu, astfel sunt recomandabile titlurile concise, simple ca structură lexico-gramaticală.

Cele două cotidiene monitorizate între 10 – 31 mai 2012 fac parte din categoria quality a presei românești, pendulând între un stil rafinat, aproape livresc și un ton familiar, ironic la adresa politicienilor sau a crizei, ca personificare a problemelor cotidiene. Diferențele între cele două branduri ar fi formatul (Jurnalul Național și-a păstrat formatul clasic de cotidian serios, tip A4, pe când Adevărul a adoptat un format tabloid), linia editorială în ceea ce privește politica editorială (Jurnalul Național pare să adopte o poziție anti-Băsescu, pe când Adevărul odinioară ziar apolitic se limitează la a critica toți actorii politici, de vreme ce greșesc) și evident, stilul. Fiecare cotidian a coagulat o echipă editorială de excepție (Ion Cristoiu scrie pentru Adevărul, iar Sorin Roșca Stănescu pentru Jurnalul Național, ca exemple notorii și recurente), mai mult dedică un spațiu important editorialului, perceput ca atitudinea redacției față de lume, așadar o exteriorizare stilistică pregnantă. Considerăm că o analiză comparativă între cele două branduri ar duce la un clivaj rece, de-aceea vom încerca să surprindem în oglindă câteva din trăsăturile stilistice manifestate în perioada amintită.

Vom analiza stilul jurnalistic al celor două cotidiene pe baza nivelurilor analizei stilistice propuse de Ioana Crețu (nivelul fenomatic, nivelul lexico-semantic, nivelul morfosintactic) și pe baza taxonomiei figurilor de stil. Acest instrument de analiză va extrage particularități ale stilurilor adoptate de cele două cotidiene, pe care le vom unifica, într-o concluzie generală a stilului jurnalistic adoptat de presa quality din România. Pentru un plus de obiectivitate, vom încerca să menținem echilibrată proporția exemplelor decupate.

Nivelul fenomatic cuprinde

Rima: Templul hoției/ în comuna lui Brâncuși, Smiley cântă live,/ deci și transpiră live, Moda la plajă,/ un secol de vrajă, Weekendul ideal/ începe și se termină cu/ un mesaj excepțional

Asonananța: Anonymous de România, lăsat fără mască ; Piața ia biruri pe nepricepere și erori, Încălțămintea comodă nu ține cont de modă

– Aliteratie: A venit vacanța, cu trenul din Franța! (totodată rimă), Vot prezidențial cu violențe în Egipt

Nivelul lexico-semantic

Se remarcă frecvența mai mare și constantă a termenilor familiari, populari, drept consecința textul jurnalistic se deschide publicului larg, însă nu se confundă cu influența argotică propusă de presa de scandal. Spre exemplu, doza de familiaritate este asigurată de exprimări, precum: Borșul politic persecută fotbalul gălățean, Tovarășul lui Blejnar a intrat în gaură de șarpe, Liderul grupării Anonymous, un IT-ist de duzină, Patronii de sclavi din Capitală, luați la bani mărunți, Mai în glumă, mai în serios, lumea protestează, Poticnelile Guvernului Ponta, Casa celor care așteaptă să moară, Consens de ochii lumii la Bruxelles.

Neologismele și cuvintele specializate se întâlnesc în paginile de cultură, tehnologie sau sănătate (Cele mai disputa opere de artă, Trena de la Cannes, Vivienne Westwood, marea doamnă punk, Ultima reprezentație, în sensul de ultimul meci, Autodenunțul lui Dinu răscolește trecutul tenebros al lui Dinamo, Lecții online de fraudare a bugetului, Listarea Facebook: de la eșec la scandal).

Se distinge câmpul semantic al politicii: Concurență pe dreapta: Ungureanu contra Baconschi, Lupta lui Ponta pentru banii dați de Ungureanu, Femeile, prea puțin iubite în politică, Liberali îi arată cartonașul galben lui Băsescu, Șah cu românii, USL îl ataacă pe Băsescu pe toate fronturile, Demiterea președintelui ar putea fi simplicată.

Din categoria derivatelor, des de puține, întrucât majoritatea textelor sunt de informative, așadar opinia si abaterile stilistice sunt dozate, predomină diminutivele (cartonaș, purceluș), urmate de derivatele de „lux” (palmabil, adică câștigător la Palme d'Or) și de cele augmentative (sărăntoc), toate folosite cu rolul de-a ironiza.

Cuvintele-compuse, sunt și ele foarte reduse: Galaxy S III este deja la ani-lumină de iPhone 4S, Un spectacol-poveste cu Vama, la Sala Palatului, Suspendarea bunei-credințe.

Prin conversie un nume comun devine adesea simbol: Românca de pe Titanic, Ungurenii mei (de la Mihai Răzvan Ungureanu).

La nivel semantic, se întâlnesc rar perechi de antonime (Succesul și handicapul Guvernului Ponta, Cine pierde, cine câștigă?, O lege comică peentru un popor trist), întrucât acestea ar induce un sentiment de ambiguitate într-un text, care se vrea a fi informativ.

Jocul de cuvinte (Adrian Anca, atacant într-un careu de 75 de hectare, pe baza istoriei personajului integrat în articol, fost fotbalist convertit în agricultor; Euro, plin de absențe, microbiștii știu că Euro se referă la competițiile europene, Poluând paradisul-Roșia Marină, Eugenia Vodă folosește o contradicție logică, întrucât paradisul, denumit Roșia Marină, nicidecum Montană, nu ar trebui să fie poluat, ci protejat sau Eșec pe semicerc, cu referire la handbal, Bute intră în ring să răpună Cobra, unde Cobra este Carl Froch) are menirea de-a se adresa direct cititorilor inițiați.

Nivelul morfo-sintactic

Predomină categoria substantivului (comun și propriu, Balon de oxigen pentru băncile din Grecia, Avertisment pentru Flutur, Goethe și Caragiale în Sibiul de trei stele), urmat de adjectiv, neutru sau care trădează atitudinea autorului, Capitalism european și jocuri electorale. La prima vedere, textul jurnalistic pare a fi static, ca o meditație asupra aspectelor prezentate.

Din considerente legate de spațiul editorial, dar și ținând cont de atenția nonlineară a cititorilor, sunt preferate titlurile alcătuite dintr-o simplă propoziție cât mai concisă (Restaurația, Altceva, Agitație în Liga I; Germania, umilită! Urmează România?, Strategia lui Oprescu, Mandinga, ghinion, lacrimi și succes) în detrimentul titlurilor complexe, alcătuite dintr-o frază (România ratează JO, Voina pleacă!, Sunt român, dar rămân în viziuna lingvistică din SUA)

d)Figuri de stil

Reprezintă cel mai fecund nivel al oricărui stil publicistic, atât prin densitate, cât și prin insolitul expresiei.

● Figurile fonologice cu frecvență mai redusă, au fost prezentate la nivelul fonematic. Asigură un anumit ritm lecturii, dar nu sunt prioritatea jurnaliștilor, care mizează impactul mesajului propus pe epitete, personificări, metafore sau jocuri de cuvinte.

● Figuri morfologice

Dintre figurile insistenței, remarcăm interesul modest pentru ciclu (redarea ideii în același text, pentru a readuce cititorul la punctul de plecare sau la evenimentul prezentat, după parcurgerea unor explicații, dar și pentru a susține unitatea textului): Cronica unei înmormântări rate, cu intertitlul Ceremonia de reînhumare a scriitorului maghiar Nyirö Jozsef s-a transformat în comemare cu multă presă, poliție la toate colțurile și peste 2.000 de curioși sau Casele nu se vând nici la kilogram, cu intertitlul Cea mai nouă găselniță a dezvoltatorilor este vânzarea locuințelor cu doi lei pe kilogram, dar fără prea mult succes. Alta figura de același tip este chiasmul, destul de rar, întrucât necesită un efort de încrucișare a sensurilor diferitelor cuvinte (Ponta face inventarul hoților. Al celor din PDL).

Inversiunea, figură relațională, afectează topica neutră, obligând fraza să urmeze gândul jurnalistului. Cele mai des întâlnite sunt inversiunile complementelor prin care debutează enunțul, astfel sunt accentutate modalitatea, timpul, locul și agentul acțiunii: Batjocoriți în țara suverană, Băsescu doarme.

Figurile intonaționale, invocația și interogația retorică lasă impresia că jurnalistul se întoarce în trecut sau desemnează pe altcineva să caute o soluție. Câteva exemple de interogații retorice, cuprinse în titlurile articolelor din rubrica Opinii (Adevărul): USL rade tot? Spre ce se îndreaptă Siria? sau Ești sigur, Ioane?. Articolul referitor la soarta Siriei este unul strict informativ, pe când celelalte privesc ironia ascensiunea unei alianțe politice și destinul aparent nefericit al funcționarului public din România. Tot o figură intonațională poate fi considerată exclamația, ce creează sentimentul unui îndemn spre acțiune (Nu apăsați butonul roșu!, Opriți-l pe medicul care omoară copii și mame!) sau spre luare în derâdere (Atenție, se dispare!).

● Figurile semantice

Comparația este de regulă restrânsă și axată pe elemente concrete (Ai noștri, ca apa plată: nici nu strică, nici nu-mbată, titlu care poate fi catalogat și chiasm; Un gol cât un trofeu), dar pot fi întâlnite cazuri, în care include termeni livrești.

Personificarea umanizează faptul și astfel sensibilizează cititorul (Liceele Capitalei intră în febra BAC-ului, Muzee care plâng) sau sprijină intenția ironică: Pe Vântu îl urmărește penal trecutul, Ponta vinde statul în procesul lui Năstase.

Epitetul de origine adjectivală deschide calea metaforei: Asfalt electoral pentru USL, Povestea celor mai bătrâne prostituate, Revoluția sărăntocilor: e timpul să dăm Germania afară din zona euro.

Fiind vorba de crearea unui text jurnalistic destinat unui public larg, cele două cotidiene folosesc metafore in praesentia care, deși propun o analogie evidentă, își păstrează caracterul inedit prin pendularea între abstract și concret: Ultimii sălbatici ai Capitalei (fiind vorba de orfanii, ce trăiesc în groapa Văcărești), Generația Pif, Lumea de mâine, Cenușăreasa de România, Josho, budistul de la Dristor 2, Criza democrației europene, Un milion de euro, spălat prin chitanțe false.

Metaforele in absentia prezintă o semnificație ce scapă ințelesului comun și par să cripteze pe moment textul: Condamnați la nihilism (Petre Roman, semnatarul articolului, critică lipsa de inițiativă a poporului român), Sistemul Maestrului (figura Maestrului se confundă de-a lungul articolului cu Adevărul, Libertatea, Frumosul, gândirea pozitivă), Grăjdanul lui Ponta, Grăjdanul lui Năstase (Grăjdanul este articularea numelui propriu Grăjdan, personaj implicat într-un dosar de corupție), Operațiune Ucideți procesele (nu știe cât procese sunt incluse în operațiune și care este factura lor).

Prin simboluri jurnalistul își crează un cadru de intimitate cu cititorii săi. Acestea pot fi generale: Destinul cămășilor verzi în timpul dictaturii roșii (dacă despre comunism se vorbește ca de o dictatură roșie, simbolul coloristic al legionarilor nu este atât de cunoscut) sau politice, cotidiene: Boc-PDL insultă Clujul (funcționând totodată ca un cuvânt compus) sau Hollande îi fură coroana europeană lui Merkel.

Antifraza (Succesul unei infrângeri: să bei supă cu paiul, Eurovision 2012, jumătatea plină a paharului!, Nunta frumoasă, mireasa urâtă) și eufemismele (Rețeta electronică, bisturiul, care taie cheltuieli din sănătate, Din șomer cu dizabilități, doctor de calulatoare, doctor are o nuanță metaforică) pot fi considerate figuri ale contradicției, prima printr-o contradicție la nivelul textului, a doua la nivelul gândirii.

Parafraza modifică raportul semn\ referent și servește unui scop ironic: Victor Ponta și marea criză (care poate fi interpretat ca o aluzie la marele crah sau pur și simplu, menționarea crizei de imagine a politicianului), Germania vrea creștere după chipul și asemănarea ei, Bătălia pentru America (după filmul The battle for America), Politicienii care este, Papagalul lui Flaubert (un papagal, căruia i se citea din Flaubert), Vara, anotimpul în care se numără cocktailurile, A fi sau a nu fi PALMABIL(după replica din Hamlet, to be or not be?).

Elipsa, este o metodă creativă recurentă în practica tiltlui jurnalistic, întrucât asigură un anumit grad de economie a spațiului editorial. Renunțând la cât mai multe verbe, întrucât acestea sunt cele mai frecvente tăieri stilistice, redactorul-șef poate reformula oglinda paginii, integrând mici articole de tip feature sau chiar articole de mari dimensiuni. În cele ce urmează, câteva exemple de elipse întâlnite în cele două cotidiene: Dosarul lui Adrian Năstase, pe ultima sută de metri, Ieri-campion la fotbal, astăzi fermier (acest tiltlu fiind totodată o antiteză), Crăciunescu, pe loc, Modelul Yemen, pregătit Siriei, Prețul benzinei, umflat cu pompa, România- dușmanul de serviciu, TVR, jucăria tuturor.

Turnura impersonală, socotită de unii teoreticieni drept caracteristică a limbii de lemn, poate fi întâlnită în paginile cotidienelor actuale, ca o încercare de sinteză și distanțare față de subiectului articolului: Se întrec în achiziții, Cu ce plan a venit România la Bruxelles, Se poartă căpușele, Cum pierde Portul Constanța o finanțare masivp de la UE.

CONCLUZII

Tema abordată, Titlul jurnalistic, probleme de limbă și stil este de importanță majoră în științele comunicării, îndeosebi în jurnalism, deși la prima vedere oricine poate scrie un titlu. În realitate, un titlu este mai mult decât o înșiruire de cuvinte, succintul text trebuie să reprezinte cât mai fidel și mai atrăgător întregul articol. Deseori, titlul nu este doar o simplă figură retorică, el coagulează valențe multiple, așadar putem vorbi de titluri-citat, care mizează pe ironie sau de titluri eliptice, formate din elemente antagonice. Titlul este ca un aluat, un material pentru olărit din care jurnalistul extrage o formă, conform credințelor sale și așteptărilor publicului. Într-o viziune mercantilă, titlul este cel care vinde! Există un miez de adevăr în această expresie, întrucât titlurile asigură succesul încă de pe taraba chioșcului de ziar, când o anumită frază sau joc de cuvinte, atrage atenția trecătorului, dar nu este infailibil; de îndată ce lectorul va parcurge articolul și va constata o inadvertență între ce a promis titlul și ce a primit ca informație, efortul creativ este compromis. Un titlul poate suna genial jurnalistului sau redacției, dar, dacă lectoratul nu îl înțelege și nu îl aprobă, este sortit uitării sau renegării. Titlul publicistic a cunoscut o istorie tumultoasă în spațiul românesc și nu va înceta să se dezvolte, fiind impulsionat și concurat de mediul online, în care jurnaliștii înșiși creează pe blogul personal, de pildă redactorul-șef al Jurnalului Național, Victor Ciutacu, o prezență activă în blogosferă și rețele sociale.

Cele două cotidiene quality monitorizate în luna mai 2012, deși concurente, se disting printr-un stil cizelat, în sensul de forțare a limitelor înțelegerii comune, încercare a unor combinații lingvistice inedite. Instrumentele de analiză folosite au relevat doar câteva trăsături stilistice, însă problematica titlului în acest segment, poate o revenire la cele două branduri, rămâne deschisă completărilor sau criticilor.

Câteodată, cititorul are impresia că este atenționat să se trezească la viață din letargia vieții politice autohtone, deseori ironizează alături de jurnalist fapte și oameni și într-un final rămâne cu sentimentul că suma modică, plătită pentru un ziar, a meritat efortul, fiind complet informat (de la politică până la tehnologie). Chiar dacă presa scrisă din România a reușit să depășească peste reminescențele comunismului și ale tranziției, nu putem ignora derapajul actual, sub chipul tabloidizării, al transformării realității într-un discurc argotic sau puternic anglicizant, dacă nu chiar impregnat de barbarisme inutile.

Anexe:

Titrarea (supratitlu-titlu-text) în produse media quality

Tilurile în tabloide

Monitorizarea titlurilor din Adevărul și Jurnalul Național, 21 mai 2012

Bibliografie :

Bidu-Vrănceanu, Angela; Călărașu, Cristina; Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana; Mancaș, Mihaela; Pană Dindelegan, Gabriela, Dicționar de științe ale limbii, București, Editura Nemira, 2001.

Caples, John, Metode de publicitate testate, București, Editura Publica, 2008.

Crețu, Ioana-Narcisa, Limba română contemporană, volumele I și II, Sibiu, Editura ULBS, 2004.

Crețu, Ioana-Narcisa, Stilistica presei, Sibiu, Editura ULBS, 2004.

Coman, Mihai, Manual de Jurnalism, volumul al II-lea, Iași, Editura Polirom, 2001.

Irimia, Dumitru, Structura stilistică a limbii române contemporane, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986.

Irimia, Dumitru, Introducere în stilistică, Iași, Editura Polirom, 1999

Gross, Peter, Colosul cu picioare de lut, Iași, Editura Polirom, 1999.

Petcu, Marian, Sociologia comunicării, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002

Petrescu, Aurel, Din presa literară românească a secolului XIX, București, Editura Tineretului, 1967.

Popescu, Cristian Florin, Dicționar explicativ de jurnalism, Relații Publice și publicitate, București, Editura Tritonic, 2002.

Popescu, Cristian Florin, Manual de jurnalism, volumul I și II, București, Editura Tritonic, 2003.

Rad, Ilie, Stil și limbaj în mass media din România, Iași, Editura Polirom, 2007.

Rad, Ilie (coord.), Limba de lemn în presă, București, Editura Tritonic, 2009.

Randall, David, Jurnalistul universal, Iași, Editura Polirom, 2007.

Roșca, Luminița, Producția textului jurnalistic, Iași, Editura Polirom, 2004.

Slama-Cazacu, Tatiana, Manipularea și strategii comunicaționale, Iași, Editura Polirom, 2000.

Periodice :

Academia Cațavencu, nr. 7, 20- 26 februarie 2008

Adevărul, 7 februarie 2012, nr. 6663

Adevărul, 10 mai 2012, nr. 6716

Adevărul, 14 mai 2012, nr. 6717

Adevărul, 15 mai 2012, nr.6718

Adevărul, 17 mai 2012, nr. 6720

Adevărul, 21 mai 2012, nr. 6721

Adevărul, 22 mai 2012, nr. 6722

Adevărul, 23 mai 2012, nr. 6723

Adevărul, 24 mai 2012, nr. 6724

Adevărul, 25-27 mai 2012, nr. 46 (ediție de weekend)

Adevărul, 28 mai 2012, nr. 672

Adevărul, 29 mai 2012, nr. 6726

Adevărul, 30 mai 2012, nr. 6727

Adevărul, 31 mai 2012, nr. 6728

Click, 2 aprilie 2012, nr. 1566

Contemporanul, 13 septembrie 1968, nr.37

Romînia liberă, 31 martie 1965, nr. 6363

Jurnalul Național, 9 mai 2012, nr. 5913

Jurnalul Național, 10 mai 2012, nr. 5914

Jurnalul Național, 11 mai 2012, nr. 5915

Jurnalul Național, 14 mai 2012, nr. 5916

Jurnalul Național, 15 mai 2012, nr. 5917

Jurnalul Național, 16 mai 2012, nr. 5918

Jurnalul Național, 17 mai 2012, nr. 5919

Jurnalul Național, 21 mai 2012, nr. 5921

Jurnalul Național, 22 mai 2012, nr. 5922

Jurnalul Național, 23 mai 2012, nr. 5923

Jurnalul Național, 24 mai 2012, nr. 5924

Jurnalul Național, 25 mai 2012, nr. 5925

Jurnalul Național, 28 mai 2012, nr. 5926

Jurnalul Național, 29 mai 2012, nr. 5927

Jurnalul Național, 30 mai 2012, nr. 5928

Jurnalul Național, 31 mai 2012, 5929

Webografie:

http://www.academiacatavencu.info/politic/vrajitorii-vanessu-si-melissu-cercetati-pentru-deziluzie-optica.html

http://www.adevarul.ro/actualitate/politica/PSD_inghite_cu_greu_formula_Ponta_0_692931120.html

http://www.catavencii.ro/In-delta-sunt-euroi-doar-pentru-lumea-de-apoi-_0_4075.html

http://www.cotidianul.ro/victor-ponta-s-a-inchis-robinetul-181299/

http://www.cotidianul.ro/pe-mana-cui-a-dat-guvernul-ungureanu-fiscalitatea-din-romania-181347/

http://ebooks.unibuc.ro/filologie/Zafiu/1.htm

http://www.evz.ro/detalii/stiri/leul-cedeaza-inca-o-reduta-in-fata-euro-979579.html

http://www.evz.ro/detalii/stiri/crin-sa-ti-fie-rusine-casa-liderului-liberal-un-living-o-bucatarie-doua-dormitoare-si-96.html

http://www.gandul.info/news/guvernul-ponta-cine-sunt-politicienii-platiti-de-corina-dumitrescu-noul-ministru-al-educatiei-9588433

http://www.jurnalul.ro/anchete/codrut-marta-retea-interese-politic-udrea-basescu-blejnar-declaratii-avere-614541.htm

http://www.jurnalul.ro/observator/greseli-in-audiovizual-127538.htm

http://www.kmkz.ro/de_ras/poze-de_ras/crin-si-ponta-cand-erau-ei-mici-si-nemti/

http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/guvernul-facut-de-ponta-pentru-felix-si-nastase-sau-cum-poate-reveni-basescu-262714.html

http://www.reportervirtual.ro/

http://qmagazine.ro/actual/presa-romaneasca-in-cadere-libera

http://stirileprotv.ro/programe-inregistrate/84/stirile-protv-de-la-ora-19-00-din-30-05-2012.html

http://ziarero.antena3.ro/article/view/id/23571

http://www.ziare.com/victor-ponta/premier/profesionistii-lui-ponta-1164957

Bibliografie :

Bidu-Vrănceanu, Angela; Călărașu, Cristina; Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana; Mancaș, Mihaela; Pană Dindelegan, Gabriela, Dicționar de științe ale limbii, București, Editura Nemira, 2001.

Caples, John, Metode de publicitate testate, București, Editura Publica, 2008.

Crețu, Ioana-Narcisa, Limba română contemporană, volumele I și II, Sibiu, Editura ULBS, 2004.

Crețu, Ioana-Narcisa, Stilistica presei, Sibiu, Editura ULBS, 2004.

Coman, Mihai, Manual de Jurnalism, volumul al II-lea, Iași, Editura Polirom, 2001.

Irimia, Dumitru, Structura stilistică a limbii române contemporane, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986.

Irimia, Dumitru, Introducere în stilistică, Iași, Editura Polirom, 1999

Gross, Peter, Colosul cu picioare de lut, Iași, Editura Polirom, 1999.

Petcu, Marian, Sociologia comunicării, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002

Petrescu, Aurel, Din presa literară românească a secolului XIX, București, Editura Tineretului, 1967.

Popescu, Cristian Florin, Dicționar explicativ de jurnalism, Relații Publice și publicitate, București, Editura Tritonic, 2002.

Popescu, Cristian Florin, Manual de jurnalism, volumul I și II, București, Editura Tritonic, 2003.

Rad, Ilie, Stil și limbaj în mass media din România, Iași, Editura Polirom, 2007.

Rad, Ilie (coord.), Limba de lemn în presă, București, Editura Tritonic, 2009.

Randall, David, Jurnalistul universal, Iași, Editura Polirom, 2007.

Roșca, Luminița, Producția textului jurnalistic, Iași, Editura Polirom, 2004.

Slama-Cazacu, Tatiana, Manipularea și strategii comunicaționale, Iași, Editura Polirom, 2000.

Periodice :

Academia Cațavencu, nr. 7, 20- 26 februarie 2008

Adevărul, 7 februarie 2012, nr. 6663

Adevărul, 10 mai 2012, nr. 6716

Adevărul, 14 mai 2012, nr. 6717

Adevărul, 15 mai 2012, nr.6718

Adevărul, 17 mai 2012, nr. 6720

Adevărul, 21 mai 2012, nr. 6721

Adevărul, 22 mai 2012, nr. 6722

Adevărul, 23 mai 2012, nr. 6723

Adevărul, 24 mai 2012, nr. 6724

Adevărul, 25-27 mai 2012, nr. 46 (ediție de weekend)

Adevărul, 28 mai 2012, nr. 672

Adevărul, 29 mai 2012, nr. 6726

Adevărul, 30 mai 2012, nr. 6727

Adevărul, 31 mai 2012, nr. 6728

Click, 2 aprilie 2012, nr. 1566

Contemporanul, 13 septembrie 1968, nr.37

Romînia liberă, 31 martie 1965, nr. 6363

Jurnalul Național, 9 mai 2012, nr. 5913

Jurnalul Național, 10 mai 2012, nr. 5914

Jurnalul Național, 11 mai 2012, nr. 5915

Jurnalul Național, 14 mai 2012, nr. 5916

Jurnalul Național, 15 mai 2012, nr. 5917

Jurnalul Național, 16 mai 2012, nr. 5918

Jurnalul Național, 17 mai 2012, nr. 5919

Jurnalul Național, 21 mai 2012, nr. 5921

Jurnalul Național, 22 mai 2012, nr. 5922

Jurnalul Național, 23 mai 2012, nr. 5923

Jurnalul Național, 24 mai 2012, nr. 5924

Jurnalul Național, 25 mai 2012, nr. 5925

Jurnalul Național, 28 mai 2012, nr. 5926

Jurnalul Național, 29 mai 2012, nr. 5927

Jurnalul Național, 30 mai 2012, nr. 5928

Jurnalul Național, 31 mai 2012, 5929

Webografie:

http://www.academiacatavencu.info/politic/vrajitorii-vanessu-si-melissu-cercetati-pentru-deziluzie-optica.html

http://www.adevarul.ro/actualitate/politica/PSD_inghite_cu_greu_formula_Ponta_0_692931120.html

http://www.catavencii.ro/In-delta-sunt-euroi-doar-pentru-lumea-de-apoi-_0_4075.html

http://www.cotidianul.ro/victor-ponta-s-a-inchis-robinetul-181299/

http://www.cotidianul.ro/pe-mana-cui-a-dat-guvernul-ungureanu-fiscalitatea-din-romania-181347/

http://ebooks.unibuc.ro/filologie/Zafiu/1.htm

http://www.evz.ro/detalii/stiri/leul-cedeaza-inca-o-reduta-in-fata-euro-979579.html

http://www.evz.ro/detalii/stiri/crin-sa-ti-fie-rusine-casa-liderului-liberal-un-living-o-bucatarie-doua-dormitoare-si-96.html

http://www.gandul.info/news/guvernul-ponta-cine-sunt-politicienii-platiti-de-corina-dumitrescu-noul-ministru-al-educatiei-9588433

http://www.jurnalul.ro/anchete/codrut-marta-retea-interese-politic-udrea-basescu-blejnar-declaratii-avere-614541.htm

http://www.jurnalul.ro/observator/greseli-in-audiovizual-127538.htm

http://www.kmkz.ro/de_ras/poze-de_ras/crin-si-ponta-cand-erau-ei-mici-si-nemti/

http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/guvernul-facut-de-ponta-pentru-felix-si-nastase-sau-cum-poate-reveni-basescu-262714.html

http://www.reportervirtual.ro/

http://qmagazine.ro/actual/presa-romaneasca-in-cadere-libera

http://stirileprotv.ro/programe-inregistrate/84/stirile-protv-de-la-ora-19-00-din-30-05-2012.html

http://ziarero.antena3.ro/article/view/id/23571

http://www.ziare.com/victor-ponta/premier/profesionistii-lui-ponta-1164957