Problema Ruralitatii la Marin Preda

CUPRINS

ARGUMENT

“Prozator, esesist, dramaturg, publicist, editor, traducător, scriitorul și-a dobândit nemurirea prin opera sa, luând ființă la 5 august 1922 în Siliștea-Giulești, județul Teleorman, în numeroasa familie a lui Tudor Călărașu și a Joiței Preda”. Marin Preda se remarcă prin varietatea volumelor de proză epică, impunându-se ca unul dintre cei mai de seamă scriitori ai perioadei postbelice.

Niculae Frânculescu mărturisește că a avut onoarea de a-l cunoaște personal pe romancier, de accea spune că “Marin Preda nu și-a uitat nici o clipă descendența, a repetat adesea că este și rămâne un țăran. A fost într-adevar un minunat reprezentant al acestui nesecat și uriaș fluviu din care mai toți ne tragem izvoarele, un scriitor neobosit și perseverent în munca sa, muncă ce adunată talentului a dat geniul lui Marin Preda, pe care-l regăsim în gândurile și fantamele sale înglobate în operele lui literare lăsate oamenilor dintr-o nemărginită generozitate.”

Putem spune că istoria a jucat un rol important în proza predistă, întrucât conceperea romanelor se bazează pe înlănțuirea logică a unor fapte petrecute în viața scriitorului. De exemplu, în romanul autobiografic Viața ca o pradă remarcăm etapele care au stat la baza formării ca scriitor. “Viața ca o pradă începe cu etapele petrecute în planul existenței (deșteptarea conștiinței individuale în mijlocul familiei) și dezbate în primele capitole o temă ce a intrat și în epica propriu-zisă: despărțirea de familie, evadarea din lumea țărănească. Despărțirea de familie este, în primul rând, despărțirea de părintele autoritar. Mitul paternității, pe care l-am semnalat în mai multe rânduri în cărțile lui Marin Preda, este reluat, aici, din alt unghi. Tatăl mai apare o dată, mișcându-se, stângaci, în hainele unui mare personaj.”

Totodată, tema predistă este reprezentată de viața rurală, mai exact viziunea asupra satului românesc din perioada postbelică. Însuși prozatorul afirmă că: “Ei bine, această literatură este cel mai greu de scris; a descoperi astfel de eroi și astfel de împrejurări constituie aspirația oricărui scriitor. Puțini reușim sau foarte greu reușim, chiar și atunci când avem tot ce ne trebuie, adică forță de expresie, gândire … Nu e suficient. Cateodată, nici împrejurările vieții istorice nu ne ajută să găsim astfel de eroi și astfel de împrejurări. Nu sunt, nu există în viața reală; sau nu-i descoperim noi.”

Literatura cu țărani a lui Preda se impune prin latura psihologică, de aceea a romanului Moromeții are un character psihologic, al cărui protagonist este văzut ca un țăran-filozof. Fără ca intenția să se transforme în temă dominantă, există în Moromeții preocuparea de a înfățișa civilizația străveche a clasei țărănești. Riturile, arhetipurile mitice, credințele, obiceiurile se păstrează, dar sunt supuse unei permanente mutații determinate de evoluția de ansamblu a întregii societăți rurale. În fața istoriei, anistoria rurală se prăbușește inevitabil și elementele arhaice, crezute perene, se degradează ireversibil, modificând conștiințele și modelând comportamentele.

Lucrarea de față urmărește să evidențieze tematica rurală a prozei epice, unde “spațiul moromețian” invadează esența întregii opere prediste. În primă fază vom urmări îndeaproape toate etapele importante din viața și opera lui Marin Preda, urmând apoi să ne axăm pe romanul Moromeții și protagonistul acestuluia. În ultima parte vom studia alte opera importante care se conturează pe tema rurală.

“Romanul lui Marin Preda marchează o dată în creația literară românească: o data cu el țăranul încetează să mai fie o ființă fără evenimente sufletești, o materie inaptă pentru marele roman. Afirmațiile trebuie duse până la capăt. Dincolo de diferențieri de suprafață, de nuanțe și de talentul și capacitatea de expresie a scriitorilor care-l portretizează, există o galerie de eroi ai prozei românești în care Ilie Moromete intră fără rezerve.”

Critica litereară a sesizat că valoarea operei lui Preda reiese din stilul său propriu de a aborda subiectele pline de autenticism, de accea Ov. S. Crahmălniceanu afirma că “Marin Preda nu caută să impresioneze prin excesul de orori, ca mulți dintre colegii săi. El se multumește cu întâmplări curente, uneori chiar banale, dar le relatează astfel încât să iasă la iveală implicațiile lor morale profunde, extreme de grave. Totul e luminat de reflective, apare trecut printr-o interogație severă asupra rosturilor existenței umane.”

CAPITOLUL I. VIAȚA ȘI OPERA

Marin Preda s-a născut la 5 august 1922, în comuna Siliștea-Gumești, din județul Teleorman, în familia țăranului Tudor Călărașu și a Joiței Niculae Preda, al cărei nume îl poartă scriitorul. O familie grea, „cu copii diferiți, o fată din prima căsătorie a mamei, o altă fată până la conviețuirea ei cu tata, și apoi trei copii făcuți împreună, ofată și doi băieți, unul dintre ei, cl mijlociu, fiind eu.” Copilăria și adolescența lui Marin Preda nu au fost deloc ușoare, așa cum aflăm din scrierile sale Întâlnirea din pământuri, Moromeții, Delirul, Viața ca o pradă.

S-a înscris în 1930 în clasa întâi la școala primară din satul natal, iar în 1941 a început cursurile la Abrud, continuându-le la Cristur Odorhei. După cursuri, obișnuia să citească pe islaz, în timp ce păștea vitele, Biblia și Decartes. “Elevul Marin Preda, încă din clasa a treia descoperise gustul lecturii. Și cum în casa părintească nu existau cărti, pentru a și le procura căuta pe la vecini sau colegi, foarte rar și destul de târziu, apelează și la învățătorul Teodorescu. Sursa principală a fost însă, bună bucată de vreme, locuitorul Niculae Stănescu, care avea casa așezată în coama domolului deal Măgura spre marginea de răsărit a satului, la câteva sute de metri depărtare de casa lui Tudor Călărașu. Stănescu avea doi băieti la școală, Puiu și Tică, apropiați ca vârstă de Marin. Cu ajutorul lor, băiatul lui Călărașu descoperă biblioteca lui Stănescu. De aici se întorcea cu sacul plin de cărți. Ziua citea pe câmp, iar noaptea citea la plăpânda flacără a lumânărilor din care în casă se găseau destule.”

Cu ajutorul poetului Geo Dumitrescu, în 1942, este angajat corector la ziarul Timpul, unde debutează cu schita Pârlitul. Putem aminti și alte schițe publicate la acest ziar: Strigoaica, Salcâmul, Noaptea, Calul, La Câmp. Peste 3 ani, este corector la ziarul România liberă, unde publică prozele Plecarea, Măritișul, Nepotul, Casa de-a doua oară, Întâia moarte a lui Anton Tudose. În 1946, apare volumul de povestiri Întalnirea din pământuri, proiectând în același timp romanul Moromeții.

Între timp apare volumul de proză Întâlnirea din pământuri, având ca tema viața rurală. “Volumul de debut anunța o personalitate singulară în acel moment – cel dintâi prozator care oferea o altă perspectivă asupra lumii satului, diferită de cea a lui Liviu Rebreanu, cu care a fost de atâtea ori comparat, dar și de a lui Mihail Sadoveanu, cu umiliții si ofensații supuși ai patimilor năpraznice.”

După ce își satisface stagiul militar, între 1943 și 1945, la Turnu Măgurele, se întoarce la București și devine corector la ziarul România liberă, apoi colaborează cu Societatea Scriitorilor Români, de unde va fi demis în cateva luni. În revista Viața Românească, publică în 1954, câteva fragmente din Moromeții, acordându-i-se un premiu de stat pentru literatură, urmând apoi să apară primul volum al romanului Moromeții, în 1955. “Moromeții nu e numai o carte despre tragedia economică a micii gospodării țărănești, o analiză uimitor de exactă a modului cum se petrece ruina ei în sistemul capitalist, dar și un roman psihologic, aș îndrăzni să spun primul nostru roman psihologic în mediul rural. Mai mult, Marin Preda, ni se pare, țintește să lărgească semnificația polemică a prozei sale dincolo chiar și de acest punct. Țăranii sunt mult mai complicați decât v-ați închipuit vreodată, lasă el să se citească printre rânduri. De fapt ei sunt cu totul altfel decât vi-i închipuiți sau credeți că ar fi.” După apariția acestui volum, scriitorul ocupă diferite funcții, cea mai importantă fiind cea de director al editurii Cartea Românească, ocupată până în ultima zi de viață.

Tipărește romanul Risipitorii, în 1963, prima ediție. “Cartea a produs dificultăți criticilor, care i-au adus de altfel numeroase reproșuri, între care cel principal era unul de nesigură construcție românească. Interpretările sunt în general unilaterale: pentru Ov. S. Crohmălniceanu cartea e un roman al prieteniei, Ion Lungu privește romanul din punct de vedere al problematicii social-morale, S. Damian studiază monografia psihologică, M. Novicov este foarte atent la determinările social-politice.”

Volumul al doilea al romanului Moromeții apare peste ani buni, mai exact în 1967, oferind o imagine a vieții țăranului român înainte și după al doilea război mondial. Romancierul își amintește că momentul care a stat la baza scrierii acestui roman îl constituie șederea lui de-o vară în satul Căldărești, din Buzău: “Când am scris Moromeții, volumul doi, a trebuit să arăt aproape tot ce s-a petrecut pe aria aceea, am trecut în carte toate întâmplările; de acolo vin. Atât de interesante mi s-au părut și atât de tare s-au contopit în memoria mea afectivă cu intențiile mele secrete… Dacă nu aș fi făcut acea călătorie, poate că nu scriam cartea.”

Imediat, după terminarea acestei cărți, în vara aceluiași an, apare romanul Intrusul, unde se punctează drama individului în regimul comunist, singurătatea și incertitudinea. “Intrusul e o variantă modernă a Meșterului Manole. Se ridică un nou oraș și sufletul multora din constructori rămâne îngropat la temeliile lui. Orice operă de construcție care e o creație are nevoie, ca un Moloh, de primele lui victime. Marin Preda analizează drumul către sacrificiu al uneia dintre victime. Călin Surupăceanu e un pioner, unul din oamenii care a înfipt primul țăruș, un întemeietor al noului oraș. El trăiește plenar viața șantierului cu gândul la viitoarele edificii, dar, când după o despărțire forțată se reîntoarce, în locul șantierului îl așteaptă orașul care-l primește ca pe un străin.”

În 1970, se naște primul fiu al lui Marin Preda, Nicolae, apoi în anul următor și cel de-al doilea copil, Alexandru. Tot în acest an, apare volumul de eseuri Imposibila întoarcere. “Deși a fost declarată, în unanimitate, de critică și de anchetele literare drept cea mai bună carte a anului 1971, juriul pentru decernarea premiilor Uniunii scriitorilor pe 1972[…] preferă Imposibilei întoarceri un volum de publicistică semnat de G. Ivașcu.”

Primește Premiul Uniunii Scriitorilor pentru publicarea romanului Marele singuratic, în 1972. Însuși, romancierul mărturisește într-un interviu acordat lui Florin Mugur că: “Marele singuratic, de pildă l-am scris în după-amiezile lui 71, ambițios să-l termin înainte de a împlini cincizeci de ani, să apară adică în 72. Veneam pe la orele șase la Mogoșoaia și făceam timp de o oră baie în lacul de lângă castel; pe urmă, mă urcam în odaia mea, de unde se vedea frumoasa gradină, cu arborii ei bătrâni, îmi făceam o cafea și lucram timp de două-trei ore. După aceea luam manuscrisul într-o geantă, mă urcam în mașină și mă întorceam la București, să-mi văd copiii mici. […] Eram fericit, dar oboseala, noaptea nedormită îmi dădeau și fiori de neliniște. Iată, îmi spui, pot să scriu dar ce-o să fie când nu voi mai putea? Ce-o să fac? …”

Primul studiu amănunțit dedicat vieții și operei lui Marin Preda apare în 1973, intitulat Vocație și aspirație, scris de M. Ungheanu, publicându-se apoi volumul Convorbiri cu Marin Preda, realizat de Florin Mugur. În 1974 este ales membru corespondent al Academiei R.S.R.

“Apariția romanului Delirul a avut un mare succes la public, fiind criticat aspru de presa străină. Este un roman întemeiat pe documente, deci, în Delirul, motivul fundamental al scriitorului este istoria, raportul omului cu timpul, cu evenimentele grave și consecințele lor. […] Autorul meditează pe marginea evenimentelor, a unor momente decisive pentru destinul României, încercând să descifreze sensul, conexiunile și rațiunea celor petrecute, cu gravitate și sobrietate.”

În 1977, apare romanul memorialistic Viața ca o pradă, căruia i se acordă Premiul Uniunii Scriitorului. Volumul prezintă etapele formării ca scriitor, fapte petrecute în planul existenței sale, despărțirea de familie, detalii despre scrierea anumitor romane. “Viața ca o pradă nu este propriu-zis o carte de memorii, nu este nici un roman de formație, cum l-au socotit unii comentatori. Un număr de pagini reconstituie debutul literar al autorului: amintiri, portrete de scriitori cunoscuți, evocarea atmosferei cultural-politice de la începutul deceniului al cincilea, experiențe de lectură etc. Altele (nu puține) intră în sfera literaturii: mici narațiuni ce pot fi citite independent, eu (naratorul) părând a fi un personaj ca oricare altul.”

Apare ultimul roman al său intitulat Cel mai iubit dintre pământeni, în februarie 1980, în trei volume, scris în trei ani, de care scriitorul este mândru, deoarece este o carte grea, având ca temă dragostea absolută unde mitul fericirii este împlinit în totalitate. “Titlul romanului este ironic, fiindcă subiectul dezvăluie o existență alcătuită dintr-o suită de eșecuri. Este o operă complexă cu numeroase personaje, cu un erou-intelectual aflat mereu în situații-limită (devenit – din asistent universitar – deținut ploitic, strungar, contabil, acuzat de crimă, profesor secundar). “

În următorul an, se publică volumul Timpul n-a mai avut răbdare, iar la scurt timp, trecerea în neființă a marelui scriitor, la 16 mai, aduce durere mare în sufletul publicului, care în număr impresionant îl conduce pe ultimul drum spre Cimitirul Belu din București. În prefața volumului de amintiri Timpul n-a mai avut răbdare, Eugen Simion declară că: “Dispariția neașteptată a lui Marin Preda, la mai puțin de 58 de ani, a provocat un sentiment de consternare și neliniște. Ultimele lui cărți (Delirul, Viața ca o pradă și, îndeosebi, Cel mai iubit dintre pământeni) îi aduseseră o popularitate rar egalată de alt scriitor român. Marin Preda devenise, în conștiința numeroșilor lui cititori, un scriitor național: un talent mare, adică, și o conștiință mare. Ultimul dintre acei creatori care exprimă modul de a fi în lume al unui popor, aspirațiile și neliniștile lui.”

CAPITOLUL II. ROMANUL MOROMEȚII

2.1. Prezentarea romanului Moromeții

Opera lui Marin Preda prezintă sfâșierile interioare ale omului modern-țăran sau intelectual, ilustrându-se problematica inedită a satului românesc ante și postbelic.

Creația lui Marin Preda acoperă epic istoria românească de la cel dintâi război mondial până spre sfârșitul anilor `70. În Marele singuratic, Intrusul, Moromeții II, Delirul, Cel mai iubit dintre pământeni apar teme și motive fundamentale ale operei lui Marin Preda, în jurul cărora se construiește epicul și reflecția scriitorului: viața și moartea (moartea lui Ilie Moromete, episodul morții mamei lui Victor Petrini, prezent în jurnalul său, moartea lui Dumitru lui Nae din Delirul), familia, țărănimea și drama ei istorică, relația individului cu istoria, dragostea, comunicarea umană și înstrăinarea ființei în individualitatea ei, adevărul și demnitatea, creația și demnitatea scrisului.

Romanul Moromeții cuprinde două volume, apărute la distanță de 12 ani unul de altul, astfel, primul volum publicat în 1955, iar al doilea în 1967.

Prin Moromeții (1955, vol. I), Marin Preda a dat literaturii române capodopera sa inspirată din lumea satului, cu un personaj care domină universul psihologic al creației sale, ca și Rebreanu prin Ion (1920), o altă dată în literatura română. Volumul al doilea al Moromeților, apărut în 1967, a fost început în 1953, în timp ce volumul întâi era încă neterminat, după mărturisirea autorului.

După Ion, cea mai solidă creație obiectivă a literaturii române inspirată de lumea țăranească este romanul Moromeții de Marin Preda. Dacă pentru Rebreanu se puteau stabili puncte de contact cu Mara sau Rătăcirea de la Stoborăni de Spiridon Popescu, în cazul Moromeților punctele de plecare sunt mai puțin vizibile. Prozatorul sau romancierul român văzuse pe țăran mai mult ca element al masei decât ca personalitate și fixase ca singure mobiluri ale acțiunilor lui achizitive pământul sau femeia. Față de țăranul devorat de pasiunea posesiunii, Marin Preda aduce în proza românească o noua realitate umană. Personajul central al cărții lui nu mai este demonizat de ideea de a avea pământ, ceea ce produce o mutație de viziune cu consecințe incalculabile în modificarea perspectivei asupra lumii țărănești.

Talentul epic al lui Marin Preda conferă originalitate întregii sale opere, pasiunea lecturii accentuându-se înca din copilărie prin însușirea unor cunoștințe noi din cărți precum Biblia și Decartes, prin analiza atentă a marilor scriitori ruși Tolstoi și Dostoievski.

Ritmul alert și talentul inedit în care romancierul își finaliza majoritatea volumelor, fie proza urbană, proza rurală, roman obiectiv, roman confesiv, roman intelectual sau roman istoric, urmate de oboseala și nesomnul din lungile nopți de vară, duc la succesul apreciat de mulți cititori, care așteptau cu nerăbdare fiecare apariție predistă. Cu toate acestea familia Preda nu era impresionată de ocupația scriitorului, deoarece romanele sale nu ofereau ceva nou pentru membrii familiei. Cu alte cuvinte, cei de acasă așteptau ceva inedit, care să le capteze atenția, cum insuși Marin Preda recunoaște: “Ocupația mea li s-a părut totdeauna foarte ciudată și nu s-au convins că e și asta o meserie, care poate să asigure cuiva existența, decât în momentul în care au aflat că am luat un premiu de stat. Asta a impresionat foarte mult opinia satului. Ceea ce scriam eu în cărți erau, pentru ei, lucruri total neatrăgătoare, lucruri pe care le cunoșteau, care erau ale lor, viața lor. Și ce interes prezintă un lucru pe care tu îl știi și îl vezi descris într-o carte? Ești curios să afli altceva, ceea ce nu există sau ceea ce nu recunoști.”

Romanul Moromeții reprezintă opera care l-a consacrat în literatura noastră, unde țăranului român i se acordă o atenție aparte, punctându-se prin tehnica detaliului destinul unei familii de țărani din Câmpia Dunării. Titlul romanului este alcătuit dintr-un substantiv propriu, la numărul plural care definește membrii familiei Moromete și existența zbuciumată a acestora.

Memorabila frază cu care începe volumul I din Moromeții: „În Câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se scurgea aici fără conflicte mari.”, sugerează axa fundamentală a romanului pe baza căruia se desfășoară întreaga acțiune.

Acțiunea propriu-zisă se petrece în satul Siliștea-Gumești din Câmpia Dunării, cu trei ani înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. „Timpul răbdător” conferă iluzia unei vieți liniștite, în care nevoile și grijile primesc o perioadă suficient de mare pentru a putea fi rezolvate.

Primul volum este structurat în episoade epice care evidențiază fapte din viața familiei Moromete și a satului, diferite momente precum cina, secerișul, tăierea salcâmului, hora, ce constituie tradiții și obiceiuri populare românești din Muntenia.

Familia Moromete este compusă din Ilie Moromete, capul familiei, căsătorit a doua oară cu Catrina, cei trei băieți Nilă, Paraschiv și Achim din prima casătorie a lui Moromete, la care se adaugă Ilinca, Tita și mezinul familiei, Niculae. Întâlnim și personaje secundare precum: Guica, sora lui Moromete, Tudor Bălosu, Polina lui Birică, Cocoșilă, Dumitru lui Nae, Boțoghină, Țugurlan (tovarășii de discuție ai lui Moromete) și Jupuitul, cel care se ocupă cu strângerea datoriilor din sat.

Primul volum debutează cu întoarcerea familiei Moromete de la câmp, subliniindu-se ritmul de viață al unei familii de țărani, unde naratorul încercă să puncteze fiecare amănunt și gest al personajelor: “Paraschiv, cel mai mare dintre copii, se dăduse jos din căruță, lăsase pe alții să deshame și să dea jos uneltele, iar el întinsese pe prispă o haină veche și se culcase peste ea gemând. La fel făcuse și al doilea fiu, Nilă, intrase în casă și după ce se aruncase într-un pat, începuse și el să geamă, dar mai tare ca fratele său, ca și când ar fi fost bolnav. Al treilea băiat, se furișase în grajdul cailor, se trântise în iesle să nu-l mai găsească nimeni.” Tatăl, Ilie “Moromete stătea pe stănoaga podiștei și se uita peste drum.” De asemenea, mezinul Niculae, își ajută mama să prindă oile, la îndemnul dur al tatălui, iar fetele, Ilinca și Tita s-au făcut nevăzute, plecând la gârlă să se spele. Mama, împovărată cu grijile casei, se străduia din răsputeri să se ocupe și de gospodărie și de pregătirea mesei: “La vatră, femeia se chinuia cu o mână să mestece mămăliga, iar cu alta să prăjească niște ceapă în tigaie.”, apoi cu un ton autoritar îi poftește la masă: “- Treceți la masă, ori să vă chem cu lăutari? Strigă Catrina Moromete din pragul tindei. Ilie, unde s-au dus fetele alea? Numai tu le dai nas; unde-or fi ele acum? Sculați în sus! Paraschive, Nilă, voi n-auziți? Niculae, tu ce mai aștepți?”

Un moment sugestiv îl reprezintă scena cinei care se desfășoară după ritualuri precise, astfel, strânși toți in jurul unei mese rotunde cu scaune mici, așezați după rang, se evidențiază o ierarhie familială. Capul familiei, Ilie Moromete” stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare.” Cei trei băieți erau așezați pe pragul ușii din afară, cu intenția de a se ridica în orice moment pentru a pleca, Tita, Ilinca, și Niculae stăteau aproape de mama lor, lângă vatră.

Marin Preda se folosește de această scenă introductivă pentru a detalia acțunile membrilor familiei, ce “sugerează de la început drama viitoare a familiei Moromete. Cititorul se familiarizează cu elementele de peisaj, obiecte (drumul, gardul, bătătura, stănoaga, cei doi salcâmi, poarta grădinii, cerul ș.a.) care sunt pentru eroii lui Marin Preda o realitate afectiv-apropiată, cu funcție revelatoare în roman.”

Atmosfera familială se conturează prin atitudinea celor prezenți la masă, care serveau mancarea în linște, accentuându-se ritmul după care se desfășurau regulile impuse de Moromete. În sânul familiei, se ivesc conflicte minore, care duc treptat la o destrămare majoră, principalul conflict fiind între Catrina și cei trei fii vitregi. Ura celor trei băieți prinsese contur de pe vremea când mama lor biologică trecuse în neființă, cu toate că femeia se chinuise cu ei, să-i crească de mici. “Paraschiv, Nilă și Achim erau mici când se măritase cu Moromete, și în loc de răsplată aceștia începuseră s-o urască. Tudor Bălosu și fiu-său pe de o parte, Guica și Parizianul, o rudă a lui Moromete, căreia Catrina îi spunea Guica al doilea mai prost, pe de altă parte, îi învățaseră pe cei trei că mama vitregă era vinovată că se trăia greu la ei și că dacă n-or s-o dea afară din casă are să pună mâna pe averea tatălui. Nenorocirea făcea că era ceva adevărat din toate acestea, dar Catrina n-avea nicio vină.”

Un alt conflict se naște între Ilie Moromete și cei trei fiii ai săi, ce consideră că sunt nedreptățiți în ceea ce privește averea familiei. Ei încearcă să-l convingă pe tatăl lor că este o idee bună să meargă la București pentru a vinde oile, astfel vor scăpa de datoriile de la bancă. Remarcăm în lungile discuții, îndoiala lui Moromete de a-și lăsa baieții în lume, revoltați că vecinul lor, Bălosu știa să câștige bani din vânzarea produselor:

,,-Eu i-aș da drumul, dar vezi și tu că dacă n-am avea bruma aia de lapte de la oi, ce-am mânca? Nu poți să dai la sapă și la secere și n-ai de mâncare decât știr și ștevie. Dar ce facem la toamnă cu împrumutul la bancă? Și te pomenești mâine vine și Jupuitu cu foncirea! Tu auzi, mă? Întreabă Moromete cu un glas neliniștit de tăcerea fiului.

Nilă tuși, mișcându-se pe buturugă.

-De, mă, zise el încet. Ai auzit ce zicea mama: (Moromete tresări când îl auzi vorbind altfel) ar fi bine să se ducă… Dacă face ceva, ne mai cumpărăm și noi…mai păstrăm grâul … nu mai facem ca anul trecut, să rămânem toată iarna fără pâine…

-Măi, Nilă, îngână Moromete cu același glas moale pe care copiii nu prea i-l cunoșteau, ce mâncăm, mă, te întreb? Se duce el cu oile la București, asta nu e greu, dar ce mâncăm?

-Mai sunt oameni care n-au oi și trăiesc, muncesc. Ce să facem?”

Gândurile negre ale celor trei baieți de a fugi cu oile la București, erau ațâțate și de atitudinea Guicăi, care-i înverșuna împotriva lui Moromete: “-Ați muncit de când erați mici și nu v-a luat niciodată o haină pe voi, cum ie copiii oamenilor. Numai la alea le-a luat. Tita are crepdeșin, Ilinca iie de mătase, aia are scurteică de catifea… E plină chichița lăzii cu mamudele și cu icușari! Acolo e munca voastră, proștilor… Eu să fiu ca voi aș sparge lada într-o noapte și aș lua toate mamudelele!”

Între Catrina și Moromete există un conflict efemer, deoarece nevasta lui revendica tot mai insistent pogonul ei de pământ, pe care Moromete îl vânduse în timpul foametei de după primul război mondial. Promisiunea făcută de a-i trece casa pe numele ei, fusese dată uitării de către bărbat, fapt ce o scotea din minți pe Catrina.

În cele din urmă, Ilie Moromete, nevoit să cedeze în fața greutăților, întelegând că Achim nu va trimite niciun ban din vânzarea oilor la București, decide tăierea salcâmului din spatele casei, la inistențele mai vechi ale lui Tudor Bălosu. Această scena este urmărită în detaliu de către prozator, întrucât prăbușirea acestui arbore marchează zbuciumarea interioară a eroului nostru. Întreaga acțiune se realizează pe un fond dramatic, bocetul femeilor venit din cimitirul de alături accentua drama existențială a vieții satului, subliniindu-se, prin expresivitatea verbelor, importanța acestei scene.

Salcâmul reprezintă o parte din famila Moromete, din viața satului și a naturii, deoarece era cunoscut de întreg satul. Elena Tacciu realizează un articol detaliat despre acest episod, punctând faptul că arborele devine un ax al lumii, duel în care copacul nu opune decât puterea semnificațiilor în fața vinei tragice a lui Moromete, obligat să caute un anumit loc (inima salcâmului), unde să înceapă a-l lovi.

Nilă, observă tristețea profundă a tatălui și întreabă, nedumerit de ce face acest lucru. Răspunsul acestuia este plin de amărăciune, totodată, și de umor:

“-Într-adins, răspunse Moromete. Într-adins, Nilă, îl tăiem, întelegi? Așa, ca să se mire proștii! Pune mana, nu te mai uita, că se face ziuă.”

Reacția familiei la aflarea acestei vești stârnește nemulțumiri, salcâmul fiind un simbol statornic în viața lor, un păstrător al datinilor străbune, nescrise. Guica, afectată vizibil, cere socoteală, deoarece arborele îi aparținea, însă Moromeții o ignoră, fapt ce o intrigă și mai mult. Pentru Moromete, supraviețuirea începe să fie tot mai dificilă, de aceea se hotărăște să-i vândă lui Bălosu lotul de pământ din spatele casei, întrucât, din dorința Catrinei, mezinul Niculae urma o școală, necesitându-se și plătirea internatului.

Așa cum sugerează și titlul operei, în centrul romanului se află familia Moromete, o familie hibridă, compusă din copii provenind din două căsătorii: de la prima soție, Ilie a avut trei băieți, Paraschiv, Nilă și Achim, iar în urma căsătoriei cu Catrina, are încă trei copii: Ilinca, Tita și Niculae.

Relațiile dintre membrii acestei familii sunt conflictuale și se evidențiază în scena cinei, care are în roman triplu rol: este un pretext narativ prin care sunt prezentate personajele eponime, prefigurează tensiunile din familie și ilustrează o realitate rurală cu rol în crearea caracterului monografic al romanului. Moromeții mănâncă afară, în tindă, la o masă joasă, rotundă și subdimensionată, Moromete adjudecându-și poziția de pater familia e prin „locul său pe pragul celei de-a doua odăi, de pe care stăpânea cu privirea pe fiecare”. Autoritatea lui se va evidenția în multe scene de familie din roman, culminând cu cea a bătăii lui Paraschiv și Nilă, punct culminant al crizei paternității rănite. Alături de tatăl care „stătea parcă deasupra tuturor”, stau cei trei fii, „spre partea dinafara tindei, ca și când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă și să plece afară”, detaliu cu rol anticipativ. Ei se așază la masă „absenți, uitându-se în gol, oftând, parcă ar fi trebuit nu să mănânce, ci să ridice pietre de moară”, ceea ce evidențiază atitudinea lor disprețuitoare și nepăsătoare. În fața lor stă Catrina, alături de copiii ei, între Paraschiv, Nilă și Achim și ceilalți trei neexistând o relație afectivă. Discuția de la masa la care se mănâncă simplu constă în replici tăioase, batjocoritoare, ironice sau tensionate, dar băieții cei mari ating totuși un subiect sensibil: plecarea lui Achim cu oile la București, pe care Moromete o privește, deocamdată, cu neîncredere. Singurul interval de autenticitate afectivă al celor prezenți este cel în care se aude cântecul lui Birică: „ascultau toți fără să se miște, uitând în aceste clipe de ei înșiși”.

Deși familia are pământ din lotul Catrinei și din cel al lui Ilie, iar forța de muncă o constituie copiii, hrana și îmbrăcămintea fiind asigurate de creșterea unor oi, unitatea familiei Moromete este măcinată de un triplu conflict. Unul constă în dezacordul dintre tată și fiii din prima căsătorie. Aceștia au impresia că tatăl lor economisește banii obținuți din cultivarea loturilor pentru a face zestre Ilincăi și Titei și pentru a-l da la școală pe Niculae. Părerea celor trei frați este întreținută cu rea voință de Guica, sora lui Moromete, care speră de fapt să fie îngrijită de cei trei băieți. În cele din urmă, ei fug la București cu oile și caii familiei, iar ceea ce urmează este un grav decline financiar.

În volumul al doilea, naratorul arată că Moromete reușește să restabilească echilibrul financiar al familiei vânzând cereale la munte. El pleacă la București după feciori, dar visul lui de a-și vedea familia reunită eșuează, pentru că băieții refuză să se întoarcă. După un timp, Nilă moare pe front, iar Paraschiv sfârșește tragic, îmbolnăvindu-se de tuberculoză. Achim reușește să-și deschidă un magazin alimentar, care mai târziu trece în proprietatea statului. Nici Niculae Moromete nu rămâne alături de familie. După cum se arată tot în volumul al doilea, el nu reușește să ajungă învățător, așa cum dorea, ci intră într-o școală de partid, devenind activist, astfel încât sistemul de valori al tatălui, „cel din urmă țăran”, se confruntă cu viziunea antimoromețiană a fiului.

Al doilea conflict, prezentat mai amplu în al doilea volum, este cel dintre Ilie și Catrina. Moromete nu reușește nici măcar să-și petreacă bătrânețea alături de soția sa. Supărată că Ilie a vrut să-și aducă băieții de la București și pentru că nu a trecut casa și o parte din pământ pe numele ei, Catrina se mută la fiica ei din prima căsătorie, Alboaica.

Al treilea conflict de familie este desfășurat în volumul întâi. Cei implicați sunt Moromete și sora sa, Maria, poreclită Guica. Ea ar fi vrut ca fratele ei să nu se recăsătorească și să o țină în casă, dar Moromete i-a construit un bordei departe de casa lui, fapt care a atras ura mistuitoare a Mariei, autoarea morală a plecării băieților celor mari. Guica moare, uitată de nepoți și de fratele ei, care nici nu participă la înmormântare.

Elemente autentice din viața satului sunt conturate în episoade semnificative, unde se urmărește destinul unor personaje secundare. Astfel, în urma certurilor Polinei cu tatăl său, Bălosu, aceasta îl obligă pe Birică să secere grâul de pe pământul ce trebuia să-l primească drept zestre, iscându-se o bătaie pe câmp între Victor Bălosu și Birică, fapt ce o determină pe Polina să fugă cu băiatul pe care-l iubește, incendiind, totodată, și casa părintească. Dorința lui Vasile Boțoghină de a merge la sanatoriu, declanșează o puternică ceartă cu Anghelina, care află că bărbatul vânduse o bucată de pământ pentru a-și atinge scopul. De altfel, Țugurlan ajunge la închisoare, în urma bătăii cu fiul primarului și cu șeful de post.

Capitolele XVIII, XIX, XX și XXI din Volumul I, partea I sunt dedicate sărbătorilor duminicale din Poiana Fierăriei lui Iocan, care reprezintă inima adevărată a satului. Acolo, aveau loc cele mai zgomotoase întâlniri, unde se dezbăteau subiecte legate de politică, erau schimbate păreri, avându-i ca protagoniști pe Moromete și pe Cocoșilă, care dădeau farmec reuniunlor.

Întreg romanul prezintă destrămarea familiei. Scena care marchează începutul acestui declin este cea a doborârii salcâmului, pe care Moromete îl taie pentru a acoperi din cheltuielile implicate de plecarea lui Achim cu oile la București. Scena este plină de detalii cu funcție simbolică: salcâmul este tăiat dimineața devreme, pe fundalul unor bocete din cimitir, când luna pare „un soare ciuntit, mort și rece”, de către Moromete și Nilă. Mirarea băiatului la auzul intenției tatălui este justificată de naratorul omniprezent și omniscient prin descrierea copacului ca centrum mundi, loc de joacă al copiilor din tot satul în orice anotimp, axă ce conferă locului proporții, căci după ce se prăbușește, „grădina, caii, Moromete însuși arătau becisnici”, iar „cerul deschis și câmpia năpădeau împrejurimile”. Gravitatea scenei este atenuată de spiritual ironic al lui Ilie; el are puterea de a se amuza pe socoteala lui Nilă, care aduce caii în dreptul salcâmului ce stă să cadă. Momentul prăbușirii copacului este descris simbolic: salcâmul se clatină, „bălăbănindu-se, ca și cum n-ar fi vrut să părăsească cerul, stârnind liniștea dimineții ca o vijelie”. Apariția ciorilor ce croncăne „urât, parcă a pustiu” are funcție premonitorie: odată cu doborârea salcâmului începe declinul familiei Moromete.

Conflictul dintre Ilie și cei trei fii se acutizează mai ales în finalul romanului, conturând drama paternității rănite. Moromete înțelege că Achim, despre care află că umblă îmbrăcat bine la București, nu va trimite banii promiși. După o tentativă eșuată de a fugi cu caii familiei înainte de seceriș, Paraschiv și Nilă se hotărăsc să plece după ce vor primi partea lor de bani din grâul vândut, timp în care îngrașă și caii. În ciuda încercării disperate a tatălui de a se impune în scena bătăii cu parul, cei doi fug, iar tatăl înțelege că menținerea celor două loturi de pământ nu a garantat unitatea familiei. Conflictul interior al tatălui are la bază neputința lui de a înțelege alegerea fiilor, lupta dintre dorința lui de a le transmite valorile satului tradițional și distanțarea copiilor de acestea.

Astfel, Ilie rămâne „cel din urmă țăran în acest roman al deruralizării satului” (Nicolae Manolescu). Volumul al doilea prezintă același proces al dezbinării familiei, chiar dacă Moromeții nu mai sunt în prim-plan. Părăsit de nevastă, abandonat de fiii săi, uitat și de Ilinca și Tita, căsătorite, Moromete se stinge în singurătate, susținând că a dus o existență independentă, semn al menținerii libertății interioare, în ciuda evenimentelor istorice sau a destrămării familiei.

Destinul familiei Moromete se împletește cu al altor familii din sat: Aristița, Tudor, Victor Bălosu reprezintă familia țăranului înstărit, zguduită de voința și autoritatea Polinei, căsătorită, în ciuda dorinței tatălui, cu Birică, țăranul sărac; Anghelina și Vasile Boțoghină vând jumătate din pământ pentru vindecarea bărbatului, iar la seceriș se descurcă numai cu cei doi copii, Vatică și Irina; Țugurlan este țăranul revoltat, închis pentru încercarea lui de a se opune înșelăciunilor lui Aristide, primarul satului, iar descrierea familiei lui Traian Pisică rămâne una dintre cele mai autentice pagini din roman.

Prin urmare, în romanul Moromeții drama dezbinării familiei, pe fundalul destrămării structurilor satului tradițional, demonstrează, la scară minoră, impactul delirului istoriei asupra individului, modificarea sistemului de valori al țăranului de odinioară, la care Ilie asistă neputincios.

2.2. Paralela între Moromeții și Ion

Marin Preda, autor de capodopere literare, ilustrează prin romanul Moromeții condiția tăranului în istorie, viziunea despre satul românesc prezentată în două volume, a căror acțiune se desfășoară în perioada interbelică și postbelică. Universul rural creat în Moromeții se încadrează între Ion și Baltagul, având multiple puncte de comparație.

Atât Marin Preda, cât și Liviu Rebreanu sunt doi prozatori români care impresioneză prin talentul și răbdarea cu care-și concep operele, mai ales cele cu tematică rurală, situate pe treptele cele mai înalte ale ierarhiei de valori ale literaturii române.

Marin Preda pare a face parte dintre scriitorii in afara oricărei controverse. Camil Petrescu a fost violent contestat, Liviu Rebreanu la fel de violent negat. Arghezi și Ion Barbu au constituit lungi subiecte de controversă. Opera lui Marin Preda n-a cunsocut acte decisive de negație și valoarea operei lui este unanim acceptată.

În chiar răspândirea și prețuirea unanimă ce i se arată putem găsi argumentul cel mai convingător pentru a arăta contrariul. O operă fără adâncimi, fără semnificații subtextuale nu rezistă și nu câștigă odată cu trecrea timpului, ci pierde. Trecerea timpului e în favoarea unei opera la antipodul improvizației. Moromeții ni se pare azi, de pildă, mai profundă și mai autentică decât în anii apariției. Lecturile noi ne indică o operă subtilă. Nu puțin a dăunat romanului Moromeții, și apoi întregii proze a scriitorului, idea că romanul este o monografie a satului, deoarece astfel cartea era introdusă în categoria romanelor-frescă și analizată ca atare. Intenția scriitorului nu era însă să de a reflecta societatea unui timp în toate etapele și detaliile ei și nici de a amănunții funcționarea mecanismului social, ci de a sublinia o psihologie, o stare de spirit și conseciințele ei.

Accentul sociologic s-a pus în dezavantajul straturilor mai profunde ale creației. Critica timpului, care a intuit valoarea romanului, s-a oprit îndeobște la primul strat de reflectoare și de semnificații ale cărții, la stratul ei documentar, informativ. O perspectivă nouă asupra Moromeților și asupra întregii opera a scriitorului avea să aducă S. Damian, care polemiza cu o unilaterală orientare critică. El refuza clasificarea stabilă, după care „literatura lui Marin Preda s-ar distinge prin duritate, culori sumbre, contraste brutale”. „Trebuie spus, ne avertiza el, însă că, dacă se cercetează creația lui Marin Preda de la Întâlnirea din pământuri până la Îndrăzneala, doar prin prisma realismului aspru, se ignoră un filon bogat, essential pentru înțelegerea autorului”.

“Creație exemplară a ultimului sfert de veac, Moromeții se înscrie în sfera marii literaturi naționale în care Ion și Baltagul constituie inevitabile puncte de referință și comparație. Constituind un univers rural personal, Marin Preda pornește de acolo de unde Liviu Rebreanu și Mihail Sadoveanu s-au oprit cu încredințarea că au exprimat tot ce aveau de spus și ne înfățișează o țărănime esențial schimbată, în raport direct cu evoluția generală a societății românești, care își pune alte probleme decât înaintașii și le rezolvă prin mijloace deosebite.” Staționarea îndelungată asupra aspectelor sumbre ca și excesiva analiză a factorilor sociali i se par criticului a desrvi opera. „Dar trunchiul social al dramei are ramificații variate și subtile. Aspectele filozofice, morale, ale temei artistice nu pot fi eludate în analiza unei cărți de valoarea Moromeților”.

Contrar aparențelor și etichetărilor, proza lui Marin Preda I se înfățișează ca un „triumf al gingășiei”, iar dilemma lui Ilie Moromete” nu se rezumă numai la aspectul economic – oscilația țaranului mijlocaș – , ci implică sfâșierea tragică a omului”. Singulară în momentul când scria aceste rânduri, vocea criticului s-a văzut confirmată de prozele ulterioare ale lui Marin Preda.

Exegeza, din care am extras câteva considerații, atrage atenșia asupra acelor trăsături ale Moromeților care ne pot îngădui să nu-l alăturăm, în mod mecanic, pe Marin Preda lui Liviu Rebreanu. Delimitarea este făcută cu precizie undeva chiar de S. Damian, dar în fugă și uitată în pagină: „ Ilie Moromete, Vasile Boldescu sau ceilalți sunt suflete delicate, visătoare – ca o replica la țăranul voluntar al lui Liviu Rebreanu.” Adevărata cale a interpretării Moromeților de aici începe. Începe doar pentru că descoperirea este folosită de S. Damian pentru eșafodarea unei teorii care finalmente a compromise descoperirea critică. Dar cu consemnarea ei putem să notăm totodată o controversă în interpretarea operei lui Marin Preda.

Cele două romane reprezintă monografii ale satului românesc, unde sunt relatate fapte petrecute în viața rurală, prezentând un real interes în atenția publicului cititor. Marin Preda construiește tipologia țăranului muntean, distanțându-se de predecesorii săi, avându-l ca model pe Ion al lui Rebreanu. “Valoarea Moromeților a stat pentru mulți în apropierea pe care Marin Preda ar fi stabilit-o față de romanul lui Rebreanu. Asemănările sunt într-adevăr multe, dar relevante sunt mai ales deosebirile. Și Ion și Moromeții sunt romane ale vieții sătești. Deosebirile vin din felul cum înțeleg cei doi romancieri să cuprindă viața satului. Desigur, că, în mare, și Ion și Moromeții, pot fi numite, cu un termen pe care critica l-a folosit mai ales pentru Moromeții, monografii ale satului românesc. Sunt prezente, și într-unul, și în altul, personajele cele mai de seamă ale satului: preotul, învățătorul, notarul, plutonierul, țăranii cei mai înstăriți etc.”

În ambele romane, întalnim un narator omniscient, cu întamplări relatate la persoana a III-a, dar diferența este dată de faptul că Moromeții este un roman realist social contemporan, iar Ion reprezintă primul roman obiectiv din literatura română, prezentând anumite particularități moderne: tenica circulară (romanul începe cu descrierea drumului spre Pripas și se termină cu imaginea aceluiași drum, dar dinspre satul Pripas) și planuri care se întrepătrund: viața lui Ion și condiția satului ardenelesc.

Romanul lui Marin Preda debutează cu întoarcerea familie Moromete de la câmp, urmată de scena cinei, unde fiecare membru își ocupă locul cuvenit. Prin aceasta scenă, romancierul scoate în evidență condiția și destinul familiei țărănești, ale căror principii sunt impuse de tatăl, Ilie Moromete. Romanul Ion începe cu hora satului, care sugerează un motiv simbolistic, prin prezența în număr mare a participanților, care se așează în funcție de poziția pe care o are în societate. Astfel, în centrul horei, se evidentiază Ion Pop al Glanetașului, reprezentând liderul tinerilor din sat, întreaga acțiune urmând să se deruleze în jurul acestuia.

Așadar, atât Rebreanu, cât și Marin Preda încercă să poziționeze încă de la început obiceiurile și demersul tuturor întâmplărilor, centrate în funcție de personajul principal: Ion sau Ilie Moromete. Totodată, remarcăm și o deosebire, deoarece Rebreanu prezintă obiceiurile satului ardelean: someșana – joc specific zonei și introducerea treptată a personajelor: lăutari, tinerii veniti să se distreze, iar Preda se axează pe viața de familie, care se desfășoară după niște ritualuri arhaice, menite să ofere un trai decent membrilor familiei.

“Firește, Moromeții nu constituie integral o replică la Ion, dar un personaj din primul volum a fost creat ca o antiteză la romanul lui Liviu Rebreanu. Personajul acesta este Polina, fiica lui Tudor Bălosu, care se căsătorește, împotriva familiei, cu Ion Birică – prenumele nu este întâmplător ales-, un flăcău sărac: … am gândit exact cu un astfel de personaj care să fie opus Anei, care mi s-a părut neverosimil, nereal și mai mult o fantoșă creată de autor ca să-i iasă această schemă cu Ion.” Dacă Ion Pop al Glanetașului este un personaj complex, situat între glasul pământului și glasul iubirii, pentru care pământul înseamnă demnitate, dorința de a intra în rândul celor bogați, Ilie Moromete sugerează tipul țăranului român, cu intenția de a-i transforma pe cei din jur după principiile sale, unde pământul reprezintă doar o sursă de venit, pentru familia sa cu o situație financiară modestă.

M. Ungheanu remarcă faptul că: “involuntar sau nu, Moromeții se constituie ca replică artistică la Ion.” Valoarea pe care Preda a dat-o țăranilor români, a dus la apariția celui mai bun roman psohologic țărănesc. De aceea “Grandioasei viziuni naturaliste ale lui Rebreanu, Marin Preda îi opune o solară perspectivă asupra omului rural. Este descoperirea artistică a autorului Moromeților, cristalizată în eroul său central Ilie Moromete.”

Prin Moromeții, Marin Preda ne vorbește de țărani cum nu se mai vorbise până la el. Într-o literatură saturată, aparent, de materia vieții țărănești, această apariție părea imposibilă. Izvorul părea epuizat și o adevărată campanie programatică împotriva literaturii cu subiecte rurale contribuise și ea, decisive, la consolidarea impresiei. Marin Preda ne descoperă totuși o lume inedita, scăldată într-o lumină solară, are alungă tenebrele. Țăranii lui Rebreanu erau devorați de idea de a avea pământ. Nici un gând sau nici un sentiment nu mai încape alături de cele legate de pământ. Orașul cu instituțiile lui este o realitate fatală, ce nu poate fi evitată. Cei ai lui Sadoveanu privesc orașul cu un ochi mirat, precaut și bănuitor, refugiindu-se într-o rezervă accentuată de muțenie. În romanul lui Marin Preda, pământul nu mai e un factor demonizant și totul este privit cu o inteligență care relativizează distanțele. Orașul e o realizate nu tocmai depărtată și inaccesibilă. Oamenii nu sunt grei la vorbă și nici muți, iar umorul și ironia adeseori le prisosesc. Dar ceea ce adduce cu adevărat nou prozatorul nu este atât dezvăluirea unei lumi inedite, cât faptul că umanitatea ei e surprinsă înaintea și în timpul unei crize. Până la Marin Preda proza românească studiase pe țăran mai ales sub unghiul existenșei lui automatice, al perfectei adaptări la mediu. Cu Moromeții, țăranul este scos din știutul traseu stereotip și constrâns să mediteze la adevărata sa condiție. După criză, el nu mai reintră în vechea funcție automatic.

Romanul acesta nu este o povestire. Narațiunea nu urmează pas cu pas întâmplările familiei Moromeților, așezănd în curgerea lor cronologică, faptele unele după altele. Instinctul artistic al autorilor a evitat formula povestirii prin care istoria Moromeților ni s-ar fi părut atât de asemănătoare cu altele. reflectorul scriitorilor se aprinde brusc asupra unor situații deja tensionate: familia Moromeților este pândită de asalturi ce nu și-au arătat încă chipul ultim. Scriitorul ne înfățișează doar preludiul viitoarelor întâmplări. E o uvertură amplă. Aproape jumătate de roman se petrece în intervalul dintre sâmbătă seara, sosirea de la deal a Moromeților, și duminică seara, când se răspândește în sat vestea fugii Polinei. Apoi scriitorul sare fără nici un scrupul o bună bucată de timp, pentru a ne prezenta evenimentul secerișului și apoi pe cel al treierișului și, brusc, finalul, adică sumbra conștiință pe care o capătă Moromete că existența sa nu mai poate avea multe soluții. Romancierul nu acumulează decât situații care-i pot servii țelului. Facture cărții este și ea nouă pentru un roman țărănesc. Drama a început înainte de începutul scriptic al romanului și continua dincolo de pagina unde autorul a pus „sfârșit”. E evident că scriitorul nu vrea să ne spună o poveste tradițională cu happy end, din care cititorul să știe totul despre eroul sau sau eventual eroina sa, ci să ne dea o monstră de realitate cu evanescența și duritatea specific a acestuia.

Tăietura operate de autor în scurgerea evenimentelor și evoluția personajului urmărit sunt dovezi ale unei noi concepții asupra romanului țărănesc și a romanului în general. Moromeții nu respectă etapele tradiționale ale desfășurării unui roaman: începe brusc și se sfârșește la fel de brusc. Unde sunt expoziția, intriga, punctul culminant, deznodământul, unde este, în sfârșit, subiectul acestui roman, dacă îl numim roman? Moromeții e dedicate unei căderi și crizei pe care o produce.

Care este cauza acestei căderi. Care ar fi deci intriga acestei cărți? O familie de țărani stă la masă și o parte din copii, nemulțumiți, pun la cale o despărțire de bunuri și o fugă. Este aceasta o expoziție sau o intrigă? În sfârșit, faptul se produce – fuga fiilor- dar este el cauza reală a decadenței lui Ilie Moromete? Cauzele nu sunt mai vechi, nu sunt mai adânci? Nu putem decât s-o presupunem. Materia românească pe care o avem ca cititori la dispoziție ne oferă doar aceste elemente.

Și care ar fi atunci punctul culminant? Acesta ar fi chiar intriga, adică fuga copiilor, și aceatsa ar fi și sfârșitul, de vreme ce aici se termină cartea. E invederat faptul că scriitorul pune deliberat probleme prin compoziția cărții. Moromeții incomodează pe cititorul de romane tradiționale. Cartea i se pare a nu fi sfârșită și nu înțelege de ce. Romancierul a oprit însă narațiunea într-un anumit punct pentru a ne concentra atenția asupra unei probleme.

Pomenirea intrigii nu e deloc întâmplătoare. Este fuga copiilor cauza căderii lui Moromete sau cauzele sunt altele? Dacă vom răspunde acestor întrebări, vom înțelege mai bine substanța și intențiile romancierului.

Ca Stendhal în Roșu și negru, Rebreanu își conducea eroul către un deznodământ fatal. Aflat între două chemări contrarii, eroul va sfârșii prin moarte. Circuitul este închis, pentru ca am aflat tot ce se putea afla despre destinul lui Julien Sorel sau al Glanetașului. Destinul lui Ilie Moromete se intinde dincolo de paginile cărții? Oare n-a trait și el o drama similară? Nu s-a aflat și el între două chemări contrarii, vocea necesității și a gratuității, și nu trebuie să plătească pentru că a cedat ultimei? Moromeții nu se încheie cu o moarte, dar trebuie să precizăm: nu se încheie cu o moarte fizică, și iar ne putem intreba: situația-limită în care se află eroul lui Marin Preda nu echivalează cu o adevărată moarte? Toate aceste semne de întrebare n-au decât rostul să arate că romanul este mult mai puțin liniar decât a putut să pară și că fondul lui de subtilitatea este mai adânc.

2.3. Caracterizarea lui Ilie Moromete

Ilie Moromete întruchipează cu obiectivitate o tipologie, înlăturând prejudecata interbelicilor conform căreia în centrul unui roman cu profunde drame sufletești nu pot sta decât intelectuali hiperlucizi și hiperanalitici. El este țăranul înzestrat cu o inteligență nativă, cu spirit meditativ și contemplativ, transformând realitatea într-un etern spectacol. Față de țăranul revoltat din Răscoala sau cel însetat de pamânt din Ion, Ilie Moromete nu este preocupat de valori materiale, pentru el posesiunea fiind doar garanția unității familiei.

Dacă Ion dorește să obțină pământ, Ilie vrea doar să-și mențină lotul intact. El este păstrătorul neclintit al valorilor patriarhale, convins de importanța existenței sale ca reprezentant al unei categorii sociale determinate istoric.

Trăind în ordinea lui „a fi”, nu în cea a lui „a avea”, Moromete acordă atenție valorilor spirituale, fără a întruchipa foamea achizitivă a altor țărani din roman (precum Tudor Bălosu) sau din operele altor scriitori.

Marin Preda își modelează personajul prin caracterizare directă, indirectă, autocaracterizare și caracterizare de către alte personaje. Direct, autorul prezinta vârsta lui Moromete, aflat la a doua căsnicie: „acum avea acea vârstă intre tinerețe și bătrânețe, când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”; „Era cu zece ani mai mare decât Catrina”. Portretul fizic este cvasiabsent, naratorul limitânduse la câteva detalii: ”fruntea largă, descoperită de golul părului căzut de o parte și de alta a creștetului”. Viața politică nefiindu-i indiferentă, Moromete este „liberal fracționist”, abonat la Mișcarea, făcând un cuplu inconfundabil cu Cocoșilă, care preferă ideologia țărănistă. Sătenii îl consideră „ciudat”, Catrina îl judecă prin ochii creștinului bigot și îi reproșează că „este mort după ședere și tutun”, iar Tudor Bălosu, după repetate încercări de a-l convinge pe Ilie să-i vândă și pământul pe care fusese salcâmul, izbindu-se de forța inepuizabilă a lui Moromete de a amâna lucrurile, subliniază spiritul disimulant al vecinului său: „om care eu îi zic una și el se face că n-aude”. La finalul volumului al doilea, autocaracterizându-se, Ilie Moromete insistă asupra verticalității sale și a modului de gândire tradiționalist, neinfluențabil: „eu totdeauna am dus o viață independentă”

Cea mai mare parte a trăsăturilor lui Ilie Moromete sunt construite indirect, prin reliefarea gândurilor, a acțiunilor și a atitudinilor sale, precum și prin relațiile cu alte personaje. În absența unui portret direct realizat de narator în incipit, personajul își dezvăluie inteligența și buna intuire a psihologiei celuilalt în scena dialogului cu Tudor Bălosu, care, deși pare un „dialog al surzilor” prin succesiunea unor replici aparent ilogice și înlănțuite fără un principiu al cauzalității, relevă capacitatea personajului de a citi dincolo de replici, în subtext, de a mânui punctele vulnerabile ale interlocutorului, de a evita o situație care îi creează disconfort prin ocolirea răspunsului. De aceeași stăpânire de sine prin forța disimulării dă dovadă și atunci când, aflând că Paraschiv și Nilă vor să fugă de acasă, Moromete reușește să-și ascundă gândurile care îl frământă.

Fire autoritară, Ilie Moromete este cel la care membrii familiei fac apel pentru rezolvarea conflictelor apărute. Încă de la începutul romanului, în scena cinei, Moromete este prezentat ca „stând deasupra tuturor” și stăpânind „cu privirea pe fiecare”. Ipostaza de pater familiae se degradează treptat, culminând cu scena bătăii lui Paraschiv și Nilă cu parul, semn al faptului că autoritatea tatălui nu se mai manifestă. Cel care până acum se impunea verbal trebuie să recurgă la mijloace extreme pentru a-și tempera fiii.

Marin Preda creează un personaj de o inteligență ieșită din comun. Simțind nevoia hranei spirituale, țăranul cu fire reflexivă citește ziarele în fiecare duminică, împreună cu alți săteni, în poiana fierăriei lui Iocan. Aici el încearcă să clarifice ideile din articolele publicate, să descifreze sensurile profunde ale politicii vremii. Când se schimbă regimul, Moromete prevede înaintea multora că țăranii vor rămâne fără pământ. În mod paradoxal, personajul va fi însă victima cea mai afectată a acestui proces al deruralizării satului, întrucât deposedării i se adaugă trădarea la nivel ideologic a fiului devenit activist.

Ironia și simțul umorului sunt, de asemenea, trăsături ce particularizează personajul. Gravitatea atmosferei din scena tăierii salcâmului, moment ce marchează începutul declinului eroului și al familiei eponime, este atenuată prin scurtele dialoguri cu Nilă în care acesta este ironizat pentru refuzul de a gândi situații elementare. De altfel, pe tot parcursul romanului Moromete nu pierde nici o ocazie de a se adresa caustic copiilor săi când consideră că aceștia încearcă să fugă de muncă.

Finalul volumului I și întreg volumul al doilea ilustrează drama paternității rănite: Moromete se află într-un continuu conflict cu băieții din prima căsătorie, care, alimentați de Guica și de Parizianu, îl acuză că protejează averea fetelor, astfel încât aceștia fug cu oile și caii la București, de unde nu trimit niciun ban. Volumul al doilea prezintă confruntarea dureroasă dintre ultimul păstrător al valorilor tradiționale și apostolul noii ideologii, antimoromețianul Niculae. Suferința tatălui este cu atât mai greu de îndurat cu cât cel care îi neagă principiile este chiar fiul în al cărui destin de intelectual crezuse.

Nicolae Manolescu îl consideră pi Ilie ultim țăran din romanul deruralizării satului, pentru care pământul nu garantează statutul social ca pentru Ion Pop al Glanetașului și pentru care mai presus de orice stă un sistem de valori patriarhale ce trebuie perpetuat. De aceea, drama autoiluzionării lui este similară cu cea a lui Don Quijote, întrucât el asistă neputincios la înlocuirea valorilor tradiționale cu o ideologie confuză, nouă, „pe care o judecă cu ochii cu care a văzut odată o lume pe deplin formată”. Cea mai reprezentativă scenă în acest sens apare în volumul al II-lea, atunci când Moromete sapă șanțul în timpul ploii torențiale, purtând un dialog cu un interlocutor imaginar, reprezentant al noii orânduiri, care îl intrigă prin îndrăzneala de a anula toate principiile deja existente, prin pretenția că poate construi ceva ignorând trecutul. Om al pământului și al satului tradițional, Ilie Moromete este considerat unanim de exegeți drept cel mai complex tip de țăran din literatura română prin adâncimea și frumusețea spiritului său. Prin acest personaj, Preda a infirmat prejudecata conform căreia țăranul este un spirit brut, incapabil de intense drame sufletești, dezumanizat de patima parvenirii sociale. În plus, plasarea decăderii personajului pe fundalul unor evenimente socio-politice confirmă existența și în acest roman a supratemei lui Preda: raportul individmacroistorie, manifestată prin mutațiile interioare ale protagonistului în urma schimbării ideologiei politice.

“Ilie Moromete este un pater familias întârziat anacronic în epoca contemporană”, după cum observă Ion Balu. Fire autoritară, încearcă să dețina controlul familei. Ilie Moromete și Marin Preda reprezintă o singură persoană, întrebarea frecventă care îi măcina pe cititorii prozei prediste, însă prin interviul acordat lui Florin Mugur, descoperim ca “Ilie Moromete nu este (cum ne-am obișnuit să credem) Marin Preda. Ci este exact ceea ce scriitorul nu poate fi. Nu o transpunere ci un ideal.”

“Portretul lui Ilie Moromete se constituie finalmente din suma detaliilor accumulate pe parcurs”, iar majoritatea scenelor din roman implică atât protagonistul, cât și personaje secundare, precum Țugulan, Cocoșilă, Dumitru al lui Nae, Jupuitul, Birică, etc.

De aceea, Moromete “nu seamănă cu nici un alt prototip literar”. Modelul care a stat la baza creării acestui personaj a fost Tudor Călărașu, tatăl său. “Era tatăl meu. Era un om pe care n-aș putea să spun dacă l-am iubit mai mult sau l-am admirat mai mult. S-a amestecat în sentimentele mele pe care i le mai păstrez și dragoste, dar și admirație pentru personalitatea lui.”

În cadrul familiei, eroul nostru dă dovadă de o fire autoritară, care se preocupă de buna-stare a membrilor. Astfel, relația cu Catrina, soția sa, devine pe parcurs tensionată, întrucât aceasta își cere drepturile la avere. Ironia și inteligența ascuțită o scot din stare pe Catrina care este revoltată de atitudinea familiei:

“- Treceți la masă, ori vreți să vă chem cu lăutari? Strigă Catrina Moromete din pragul tindei. Ilie, unde s-au dus fetele alea? Numai tu le-ai dat nas; unde-or fi ele acuma? Sculați în sus! Paraschive, Nilă, voi n-auziți? Niculae, tu ce mai aștepti? Ai bagat nasul între picioare… Femeia se opri deodată din vorbit și chipul i se schimonosi de spaimă. Pe alături de ea țâșnii Duțulache, câinele, ieșind din tindă cu o bucată mare de ceva alb în gură, pesemne brânză. Femeia îl întrebă:

– Când ai intrat, lovi-te-ar turbarea? Lasă jos! Lasă jos, n-auzi?

– Da-i apă, zise Moromete liniștit.

Paraschiv începu să râdă, sculându-se de pe dulama.

– Lasă jos, lasă jos, mânca-te-ar câinii, Lasă jooos! … strigă zadarnic femeia. Câinele pierise în grădină. Acum să mâncați câinele, spuse mai departe Catrina, uitându-se crunt la fiul vitreg care râdea.”

În ceea ce privește relația cu celelalte personaje din roman, Ilie Moromete se remarcă prin plăcerea vorbei, astfel întreg satul se adună pentru a dezbate teme politice, în Poiana Fierariei lui Iocan, discuțiile bazându-se pe citirea ziarelor precum: Curentul, Dimineața, Timpul.

“Moromete era abonat la Mișcarea, Iocan la Curentul, iar Cocoșilă primea Dimineața și dacă veneau fără ziare asta înseamnă pentru ceilalți că Moromete și Cocoșilă erau supărați și n-aveau chef să discute politică. Totuși rareori poiana era goală, chiar dacă Moromete și Cocoșilă nu erau acolo, se găseau destui ambițiosi care încercau să le țină locul.”

Comportarea sa, în intregime, este aceea a unei vedete, căci, aflăm în capitolul anterior, fu întâmpinat, de departe cu exclamații… Dar Moromete nu-i luă în seamă și nu se grăbi să se ducă la ei. Lectura ziarului o poate face numai el; este necesar să cunoască pentru acesta arta de a semnifica și de a convinge doar prin jocul vocii.

De aceea cei mai buni prieteni ai săi sunt: Cocoșilă, Iocan și Dumitru lui Nae. “Scriitorul introduce în scenă personaje ale cărții (în numar de paisprezece, din care, unele cu rol activ în dezbateri): Moromete, Cineva, Dumitru lui Nae, Iordan, Maramosblanc, Iocan, Botoghină, Cimpoacă, Dumitru lui Nae, Cocoșilă, Din Vasilescu, Ion al lui Miai, Țugurlan, Victor Bălosu, Ilinca. Marin Preda realizează o viziune panoramică asupra personajelor, privindu-le când dinăuntru, când dinafară, (Ion Bălu) succinct caracterizate prin elemente exterioare (aspect fizic, mers, îmbrăcăminte, gesturi), prin scurte apregieri ale autorului sau pătrunderi în gândirea acestora, respectiv la ceea ce este expresiv în individ, surprinzând esența (cel mai adesea defectele).”

Astfel Poian lui Iocan devenea un loc zgomotos cu oameni îmbrăcați de sărbătoare, ca în fiecare zi de duminică. Remarcăm un respect aparte din comportamentul lui Cocoșilă față de Moromete, care “căută cu privirea pe Moromete și zise: Unde ești, mă?” Un alt moment remarcabil în viața lui Ilie Moromete îl reprezintă tăierea salcâmului care din motive financiare hotărăște să i-l vandă lui T. Bălosu. Esențialul acestei scene scoate în evidență firea calmă a protagonistului, care renunță la tehnica amânării din cauza problemelor financiare.

Vasile Popovici observă că “dacă personajul în sine, sub forma caracterizării lui, a fost îndeajuns sau chiar prea mult comentat, atât de mult încât condiția sa fictivă părea să fie uitată, în schimb raporturile dintre personaje nu au beneficiat de același îndelungat studiu.”

Autoritatea sa paternă este subestimată, deoarece proprii săi copiii complotează împotriva lui, hotărând să fugă cu oile la București. Datorită gândurilor și problemelor care măcinau sufletul protagonistului, prozatorul îl surprinde într-o ipostază hilară; unde singuratetea pusese stăpânire pe viața lui: “Moromete avea uneori obiceiul – semn de bătrânețe sau poate nevoia de a se convinge că și cele mai întortocheate gânduri pot căpăta glas – de a se retrage pe undeva prin gradină sau prin spatele casei și de a vorbi singur.”

Volumul doi, îl are în prim plan pe Niculae, fiul cel mic al Moromeților. Deși, în primul volum aflăm că mândria lui Moromete fusese fiul cel mic, care în ciuda împotrivirii tatălui, el urmase școala primară, obținând premiul I: “Moromete nu prea ascultă, dar deodată ochii îi rămasera pironiți pe scenă. El murmură nevenindu-și parcă să creadă:

-Cocoșilă! Mă! Ăla nu e Niculae al meu?

-Premiul întâi la baieți, Moromete Niculae! Spuse învățătorul Teodorescu tare, apoi îl împinse pe băiat în fața scenei.

Moromete nu se mai îndoi, mai ales că își recunoscuse pălăria pe capul mare al fiului; gâtuit de emoție, tatăl strigă din colțul lui:

-Mă, n-auzi? Scoate-ți pălăria din cap. Și adaugă încet, vorbindu-i lui Cocoșilă: Săracu’ de el, nu i-am luat deloc o pălărie și uite că nu e învățat s-o poarte, stă cu ea pe cap.”

Acum după fuga baieților mari la București, Ilie se răzbună pe mezin și-l ia de la școală, nemaifăcând față cu taxele școlare.

Observăm de aici că cei doi se distanțează, astfel firea puternică a lui Moromete se schimbă iar “totul se stinsese deci acum, și dacă n-ar fi fost Niculae care nu-și revenea din starea în care îl aruncase hotărârea de neînțeles a tatălui, totul se putea evita.” Lipsa comunicării și mentalității diferite dintre tată și fiu duc la o ruptură de dimensiuni tragice, al cărui final este dramatic.

Aflarea veștii că fiii cei mari îl tradasera se manifestă cu un șoc puternic, de unde protagonistul încercă să-și revină. Astfel, volumul I se termină cu hotărâri decisive, iar lucrurile capată o întorsătură tragică. “Când se trezi, află că Paraschiv și cu Nilă fugiseră încă de ieri seară, spărseseră, în lipsa lui, iarăși lada, luaseră toți banii pe care-i găsiseră, aruncaseră cele mai bune covoare pe spinările cailor și plecaseră amenințând că asta încă nu e totul. Moromete nu păru surprins de știrea plecării cât de felul cum cei doi fugiseră; nu-i venea sa creadă.

-Cu caii? Au fugit cu caii?

-Cu amandoi caii.

-Și Nilă, a fugit și el?

-Amandoi au fugit.”

“Părăsit de Catrina și de fiii lui, rămâne la bătrânețe cu fata cea mică, Ilinca. Apropiindu-se de vârsta de 80 de ani, slăbit și împuținat la trup, Moromete cu ciomagul în mână, rătăcește în neștire pe lângă garduri, pe câmp, până când, într-o zi, a fost adus cu roaba acasă. Pe patul de moarte, Ilie Moromete își concentreaza întreaga filozofie de viață în câteva cuvinte pe care le adresează, cu mândrie și satisfacție, doctorului: Domnule … eu întotdeauna am dus o viață independentă.”

În relația cu Moromete, Catrina se supune cu resemnare hotărârilor soțului ei (atunci când acesta taie, de exemplu, salcâmul), spre deosebire de Anghelina, pe care Boțoghină o consultă referitor la vinderea pământurilor pentru procurarea banilor necesari spitalizării sale. Frustrată de căldura afectivă a celor trei fii vitregi și a soțului, Catrina este mai ales un suflet rănit de insecuritatea materială la care o condamnă Moromete și de disprețul lui Paraschiv, Nilă, Achim, alimentat de Guica. Ea ilustrează condiția femeii simple din mediul rural interbelic, lipsită de voluntarismul Polinei, supusă autorității bărbatului. Victimă a utopiilor moromețiene, dezamăgită de plecarea soțului după cei trei fii la București (în volumul al doilea), femeia își părăsește bărbatul care nu a trecut pământul pe numele ei, înstrăinându-se astfel de propria esență de femeie a căminului.

În centrul romanului sunt plasați Moromeții, o familie hibridă de țărani dintr-un sat de câmpie, puși față în față cu schimbările politice ale epocii, resimțite mai ales în volumul al II-lea. Prima scenă din roman prezintă revenirea membrilor familiei de la câmp, dar relațiile dintre personaje sunt conturate abia în capitolul al IV-lea al primei părți, în scena cinei. Copiii din cele două căsătorii se așază la masă pe laturi opuse, anticipându-se astfel conflictul dintre Paraschiv, Nilă și Achim, pe de o parte, Ilinca și Tita pe de altă parte. Scena este dominată de autoritatea paternă a lui Ilie Moromete, care își adjudecă poziția de pater familiae prin „locul său pe pragul celei de-a doua odăi, de pe care stăpânea cu privirea pe fiecare”.

Autoritatea lui se va evidenția în multe scene de familie din roman, culminând cu cea a bătăii lui Paraschiv și Nilă, punct culminant al crizei paternității rănite. Discuția de la masa la care se mănâncă simplu constă în replici tăioase, batjocoritoare, ironice sau tensionate, dar băieții cei mari ating totuși un subiect sensibil: plecarea lui Achim cu oile la București, pe care Moromete o privește, deocamdată, cu neîncredere. Dacă Moromete ilustrează condiția țăranului copleșit de grijile zilei de mâine, Catrina este reprezentativă pentru condiția femeii în mediul rural din perioada dintre cele două războaie mondiale. Prin caracterizare directă făcută de narator, statutul Catrinei este precizat în scena cinei: mama a patru copii, trei cu Ilie Moromete (Ilinca, Tita, Niculae) și o fată dintr-o căsătorie anterioară, Alboaica, rămasă la părinții primului soț, mort de apă la plamâni în urma războiului. De la acest fost soț Catrina a moștenit pământul din care a vândut o bucată în timpul căsătoriei cu Ilie Moromete, acesta promițându-i că va trece pe numele ei casa. „Jumătate întoarsă spre crătițele ei”, Catrina apare în scena cinei ca fiind femeia copleșită de treburile casei, disprețuită de fiii vitregi, ironizată de soț.

Relațiile dintre cei doi soți se prefigurează tot la începutul romanului: conflictul Ilie-Catrina are la bază pe de o parte refuzul sau amânarea lui Ilie Moromete de a pune în practică această promisiune, pe de altă parte părerile opuse referitoare la școlarizarea lui Niculae. Catrina intuiește asemănarea de structură interioară a mezinului cu cea a lui Ilie. Discuțiile lor pe această temă amintesc de cele ale Smarandei Creangă cu Ștefan a Petrei: în timp ce mama susține nevoia de carte a copilului, tatăl o consideră o cheltuială greu suportabilă.

Ilie Moromete reprezintă o autoritate nu numai în sânul familiei, ci și în comunitatea satului, fiind respectat pentru știința de carte la întrunirile duminicale din poiana fierăriei lui Iocan, unde țăranul deslușește și pentru ceilalți mersul evenimentelor. Înzestrat cu inteligență nativă, cu spirit meditativ și contemplativ, cu simțul umorului, Ilie Moromete este un țăran dezinteresat de valorile materiale, dar pentru care acoperirea cheltuielilor se amână la nesfârșit, ceea ce reprezintă pentru Catrina o permanentă amenințare. În luarea deciziilor, Ilie nu cere părerea Catrinei decât pentru a-i crea impresia împărtășirii grijilor, dar hotărăște singur soarta familiei. Totuși, Catrina înceracă să influențeze hotărârile lui Moromete nu numai în ceea ce-i privește pe copiii ei, ci și referitor la fiii vitregi, cărora le înțelege nevoia de afirmare. Ea intervine la Ilie pentru a-l lăsa pe Achim cu oile la București; instinctul matern se manifestă, așadar, nediferențiat. În plus, în scena tăierii salcâmului se evidențiază atitudinea umilă a catrinei: revenind de la biserică, femeia vede salcâmul doborât și, auzind întrebările acide ale fiilor care cer socoteală tatălui, temperează ieșirile fetelor. Este singura care înțelege că tatăl nu a vândut salcâmul gratuit, ci forțat de împrejurări. Astfel, Catrina este supusă autorității soțului, spre deosebire de Anghelina, pe care Boțoghină o consultă referitor la vinderea pământurilor pentru procurarea bailor necesari spitalizării sale.

În volumul al doilea, cuplul se destramă în urma vizitei lui Ilie la București, de unde revine dezamăgit de hotărârea băieților de a rămâne la oraș. Criza paternității se acutizează prin trădarea idealurilor moromețiene de către Niculae, devenit activist de partid. Dezamăgită de faptul că nici acum Ilie nu trece casa și pământul pe numele ei, femeia își părăsește bărbatul care nu a trecut pământul pe numele ei, înstrăinându-se astfel de propria esență de femeie a căminului.

Catrina și Ilie Moromete reprezintă, așadar, imaginea unui cuplu destrămat pe fundalul unor evenimente istorice care, deși sunt prevăzute de Ilie, au consecințe asupra vieții de familie.

Volumul II al romanului îi oferă o prezență redusă lui Moromete, de aceea autorul îi pregătește un sfârșit tragic eroului, astfel că declarațiile Ilincăi sunt infiorătoare.

Cu alte cuvinte, eroul central al romanului Moromeții reprezintă un personaj complex al literaturii prediste, întrucat apare în volume: Moromeții volumul I și II, Marele singuratic și Delirul, Eugen Simionescu constatând că “originalitatea lui vine din modul în care un spirit inventiv creator, transformă existent într-un spectacol.”

CAPITOLUL III. PROBLEMA RURALITĂȚII LA MARIN PREDA – MOROMEȚIANISMUL

Ingenuitatea lui Moromete, aspirația lui spre candoare, nu e și a autorului, care o consider inoportună. În Risipitorii, prin Ion Lungu, Marin Preda dezvăluie clar dezacordul dintre felul său de a gândii și cel al eroilor săi țărani. Este cuvântul unui om cu mare simpatie pentru țărani și ale cărui observații sunt făcute din interior: „să fii atent, am să-ți vorbesc acum despre țărani ca unul care a trait 20 de ani cu ideea că ei m-au înțeles ca să descopăr abia după 20 de ani că rudele și chiar frații mei au gândit întotdeauna că am fost prost și că le-am dat partea mea de pământ.”

După opinia lui sufletul țăranului este bolnav și, citându-l Lenin spune: „ … Ne trebuie două sau trei generații ca să însănătoșim psihologia țăranului”. Viciul fundamental al acestui mod de a trăi și de a gândi este că, „pentru ei, lumea toată e o lume de țărani, orașele niște așezări isolate și, înafară de țărani, nimic nu mai există.” Mai ales, ei nu se întreabă „dacă mai sunt sau nu pe lume drumuri mai bune decât cele țărănești”. Și ca o deviză a întregii sale literaturi cu țărani, ca un dialog, o replica data peste timp lui Moromete, stă scris: „Trebuie schimbat inclusive modul de a gândi țărănesc, fiindcă lumea nu e compusă din țărani. Cu regret, există o lume superioară și prost nu e acela care părăsește idea de a acumula pământul cu o singură rațiune în lupta socială, ci acela care, trăind călăuzit de acest fals adevăr, nu vede că niciodată tu n-ai participat la conducerea țării, că totdeuna ai fost pus să dai și ai fost la cheremul producției superioare a orașului.” Cerința este a unei transformări și chiar resurecții, a unei radicale schimbări de atitudine, adecvate realității existente. Este o răsturnare de viziune, o încercare de a direcționa altfel felul de a gândii a lui Moromete. Viziunea lui Moromete, și a altora ca el, – care cred în existența unui ocean rural, în care citadinismul are doar niște insule, peninsula sau cel mult avanposturi – trebuie, ne lasă să înțelegem prozatorul, negate, infirmată ca un anacrotism periculos.

Iluzia în rezistența unei organizări anacronice, și mai ales fuga de responsabilitate socială, evaziunea provoacă în vorbitor vehemență: „N-a fost prost bădia care a stat la pușcărie, ci bădia care a crezut că marginile lumii sunt la marginea hotarului unui pământ care nici măcar nu era al lui în întregime, fiindcă, de dincolo de acest hotar, vine o hârtie, o hârtiuță cât podul palmei, care decide să dai bani, sau să pleci la un război care nu e al tău”. Vorbește un Țugurlan mai evoluat. Este, în același timp, un apel la luciditate. Iar Moromeții, văzut ca roman al unei mari lucidități atestă luciditatea autorului care demonstrează consecințele falsului adevăr în care credea Ilie Moromete, opacitatea acestuia în plan imediat. Ancorarea lui încăpățânată în jocul ingenuităților și al gratuităților este condamnabilă și cartea lui Marin Preda este cartea unui umanist care încearcă să prevină prin forța exemplului. Unei societăți care se distinge prin raporturi agresive între semeni, replica nu poate fii aceea data de Ilie Moromete. Sensul polemic și angajat al cărții îl găsim aici. Marin Preda neagă o mentalitate, o atitudine, și propune altele. Celei a lui Ilie Moromete, expusă loviturilor de tot felul, i se refuză promovarea. Într-o bătălie nu este nevoie de candizi, de inocenți, și mai ales de abordarea stindardului inocenței. Altfel spus, prozatorului nu îi place Ilie Moromete în postura de victim.

Cărțile lui Marin Preda mărturisesc dorința autorului de a întâlni, în câmpul social, oameni pregătiți pentru a primi și a da lovituri, înarmați pentru o înfruntare acerbă, care altfel le-ar putea distruge sensibilitatea și pe care trebuie să știe să o apere.

El nu refuză, însă nici acele organisme puternice care sunt pregătite nu social, ci congenital pentru bătălie, care pot întâmpina suferința deschis, trăind-o din plin, ca apoi să se regenereze. Sunt cele două ipostaze tipologice către care se îndreaptă Marin Preda, și care reprezintă stări de fortificare psihologică împotriva loviturilor.

Literatura lui este o literature a candorilor ucise, a demnităților adânc jignite. De aceea, Marin Preda va evidenția, ori de câte ori va avea ocazia, procesele contrare stării passive a lui Moromete ( care îl va face să eșueze psihic, să-și altereze „natura umană”). Iată de ce resurecțiile vor căpăta un loc deosebit în peisajul psihologic al operei sale.

Marin Preda relevă, peste tot gesturile de replica la agresiunea socială în formele cele mai variate. De cele mai multe ori, însă replica nu poate fi data decât după crude experiențe care alterează sufletește. Înăsprirea caracteruului lui Achim este urmărită de autor minuțios. Educația pe care o face Achim lui Niculae nu se deosebește de cea pe care o face Țugurlan fiului său. Este un fel de a pregătii tinerele generații pentru ca șocurile viitoare să nu-i găsească descoperiți. Achim, interesant când încearcă să creeze fratelui său vitreg platoșa psihologică, este unul din personajele de semnificație ale cărții, pe care autorul îl pierde pe drum.

Recluziunea, expectativă caracterizează psihologiile asediate de condiții potrivnice și atinse de suferință. Marin Preda urmărește, selectează toate manifestările care atestă rezistența împotriva forței nocive a morale unei societăți întemeiate pe principii agresive. Rezistența este și ea o replica sau, cel puțin, posibilitatea uneia viitoare. Sedus de aspectele care arată că nu toate psihologiile pot fi înfrânte, Marin Preda le caută nu numai în viață. Înfrângerea de Al. Fadeev îi reține atenția pentru că „ceea ce se memorează nu este pasiunea pentru tipuri ci pasiunea pentru o ciudată stare psihică de rezistență pe care o opune eroul revoluționar condițiilor copleșitoare în care acționează.” Mai sunt de reținut, din aceași mărturisire, refuzul de a face literatură cu tipuri și pasiunea pentru o literatură de stpri psihice. Proza lui a fost, de altfel, definită ca monografie psihologică.

Prima replică la mediu este închiderea: țăranii nu-l privesc în ochi pe Ilie Barbu pentru că bucuria lui este pentru ei stânjenitoare. Și în Moromeții, bucuria firească a cuplului Birică-Polina este amendată: „ Durerea trebuie stăpânită, fiindcă îndurerează și pe alții, iar bucuria prea mare, de asemenea, fiindcă poate fi rău înțeleasă.” Îngrădirile psihologice, pe care țăranii le acceptă ca rigori ale unei experiențe seculare îi sunt străine atât lui Ilie Moromete, cât și lui Ilie Barbu.

Anton Modan trăiește și el o dramă a cunoașterii, a cunoașterii limitelor pe care le au aspirațiile lui, limite impuse de relațiile în care este angrenat și care îi schimbă psihologia: „E mai bine să nu-ți mai bată și să nu ți se mai aprindă inima fără folos”. Modan își sancționează singur gratuitățile sufletești (prevenind surpriza mai gravă a sancționărilor de către implacabila societate), se interiorizează și așteapta: „Trebuia trăit ca și mai înainte cu inima închisă; nu trebuia nici să te întristezi, nici … să te bucuri”. Această filozofie a stoicismului, deloc livrească, este pecetea tuturor personajelor lui Marin Preda. Recluziunea este atât de puternică, încât manifestările psihologice contrare îi surprind.

Imaginea unor suflete deschise lumii întregi, expuse, în imaginea pe care și-o face Modan despre suflet, unor devastări interioare, îl uimește. Încercarea de a pricepe secretul unei astfel de trăiri, din care precauția lipsește, aparține și lui Preda, nu numai eroului său. Când a întâlnit un astfel de exemplar uman, el l-a propus contemplării, sedus de forța lui: este Constanța din Risipitorii.

Risipitorii continuă colocviul pe care Marin Preda îl are cu cititorii săi asupra integrității sufletești și salvării ei de eventualele șocuri. Cuvântul doctorului Sârbu din final, accentuează una din cele mai importante probleme ale cărții: „Singura grijă care poate lua proporții în conștiința unui om este să nu se piardă pe sine.” Grija pentru nealterarea naturii umane își găsește expresia în rândurile, acțiunile, felul de a fi al unora din personaje.

În centrul Risipitorilor, roman pe care îl consideră prima sa carte de „scriitor profesionist”, Marin Preda așează un tip uman care l-a obsedat în permanență. „Autorul a cunoscut oameni care aveau față de acest fenomen o atitudine care l-a interesat: ei întâmpinau, de pildă, suferința complet descoperiți. Ce înseamnă acest lucru? Că suferința nu era pentru ei o surpriză, cu alte cuvinte, că întreaga lor ființă era deja unită și că mobilizarea forțelor sufletești – mobilizare care produce de obicei în conștiință o anume panică – era deja înfăptuită, într-un cuvânt am descoperit sau mi s-a părut că descopăr un anumit tip uman, care a început să mă obsedeze și pe care în cele din urmă l-am conceput concret și l-am propus cititorului spre a fi contemplat (sub forma unui personaj literar)”.

Este vorba de Constanța și Dr. Sârbu, autorul teoriei despre prudența afectuoasă. Prin deosebirea ce o face între opera lui veche de povestitor și cea de scriitor „profesionist”, Marin Preda stabilește diferența între o literatură trăită (pe care o scrie aproape „involuntar”, de plidă: Moromeții, Îndrăzneala), și una de atitudine conștientă, în care dezbate probleme și propune atitudini: Risipitorii. „ Ce fel de roman să scriu? Un roman trăit în genul Moromeților sau un roman de imaginație, care își propune să atace anumite teme în modul în care o face un scriitor profesionist?”

Prin scris „profesionist”, Marin Preda înțelege literatura de anagajare și atitudine subliniată, în care opinia sa (ceea ce are el de „spus”) să fie limpede expusă. E o formă de didacticism superior, scriitorul urmărind influențarea cititorului prin raportarea directă la problema în discuție, prin soluția propusă de el. „ La întrebarea: Ce m-a determinat să părăsesc un univers în care mă mișcam în voie și să atac probleme de genul celor atacate în roman, aș putea să răspund că această carte (Risipitorii) se apropie mai mult de ceea ce am dorit să spun eu în literatură decât povestirile mele cu subiect țărănesc”. Scopul romancierului: „să creez și, dacă reușesc, să predispun pe cititor la admirație față de tipul uman propus de mine contemplației” Scriitorul e foarte interest, în cazul literaturii „profesioniste”, care atacă deliberat marile probleme ale actualității, de felul cum ea este primită, de raportul de apropiere sau respingere între carte și cititor: „în ce privește problemele morale propriu zise, ridicate cu intenție în această carte, e mai important de văzut ce priză au ele asupra cititorului”

Anticipând, deci, reacția cititorului față de problemele actualității, de conflictele ei cuprinse în carte, el acordă cărții și eroilor ei niște semnificații aparte.

Constanța și Dr. Sârbu reprezintă cele două soluții propuse de Marin Preda pentru „îmbunătățirea naturii umane”.

Curios, cele două personaje, au comportări care, deși îndreptate în aceeași direcție refuză unul mijloacele celuilalt. Comportarea Constanței este rezervată numai organismelor puternice. Și permeabilitatea ei sufletească este mai mica decât a altora, deci, prin natură, ea are acea pavăză pe care Dr. Sârbu încearcă să și-o ridice în mod voluntary și conștient. Ea este la antipodal lui Sârbu, fiind „un personaj viguros, refractor prudențelor și previziunilor” Ea nu fuge de erori și nu-și calculează investițiile sufletești, iar după un eșec „e capabilă să reia totul de la început, cu un optimism primar” „N-am calculate nici prima și nici a doua oară, și nici acum nu gândesc că trebuie calculate și sunt gata să trăiesc singură dacă pentru asemenea gândire o femeie trebuie să plătească”. Viața Constanței se caracterizează orintr-o trăire, nu instinctuală, dar într-o deplină libertate a aspirațiilor, și când șocul ei depresiv este la apogeu, o înspăimântă maxima luciditate: „puterea gândirii, acea luciditate necruțătoare, care mărise privirea silind-o să vadă și să înșeleagă ceea ce o ființă vie nu dorește niciodata să vadă și să înțeleagă, începu astfel să cedeze, în timp ce, de la o zi la alta, puterile fizice începură și ele să revină” Vindecarea ei, revenirea la normal, se definitivează tocmai prin ieșirea de sub teroarea lucidității, deoarece Constanța nu poate trăi întreagă cu privirile dilatate de înțelegere.

Dr. Sârbu este un reflexiv, caracteristică esențială fiind maxima luciditate, introspecția cu scopul stabilirii unui echilibru între el și societate. Este un om care se subordonează raționalului, fără a distruge omul din el, care se subordonează necesităților față de care arată o înțelegere superioară. Este și el un adversary al gratuităților și tendința lui spre echilibru o mărturisește.

Dacă Dr. Munteanu voia, din calcul egoist, să descopere vindecarea schizofreniei, atrăgându-l „spectacolul istoriei” și postura de erou, pe Dr. Sârbu nu-l atrage spectacolul istoriei, decât în măsura în care-i facilitează preocupările. Acțiunea doctorului Sârbu este umanitară: „ eu vreau însă să îmbunătățesc natura omului și spectacolul istoriei m-ar ispiti numai dacă ar avea această tendință”. „Mi-am dat seama că partidul urmărește de asemenea îmbunătățirea naturii umane, prin schimbarea condițiilor mediului și prin educație” și de aceea se înscrie în partid, acceptând „spectacolul istoriei” care oferă condiții aspirațiilor sale. Acțiunea este cu atât mai necesară, cu cât „ indivizii umani au pierdut multe insușiri naturale, între altele pe aceea de a rămâne senini și puternici în fața schimbărilor. El dorește o fortificare a eului, mai ales psihologică, creearea unui organism puternic la lovituri, și a premiselor unei line adaptări. Mijlocul esențial, în această atitudine, este rațiunea, cenzurarea de către inteligență a tuturor acțiunilor. Dr. Sârbu dorește, mai ales, evitarea „erorilor”, care fac din oameni victim ale propriei sensibilități și care pot conduce la forme de puternică alinare. El este primul său pacient, și experiențele pe care le face cu sine le aplică și altora. Între alții, unul dintre pacienți este Constanța, și formele cutremurătoare ale tulburărilor ei psihice, precum și faptul că se lasă în voia durerii, trăind-o integral (numai astfel putându-se regenera), fără să ia măsuri preventive, sunt cele ce-l fac pe doctor să facă concesii în sistemul său asupra erorilor. Suferința Constanței este inevitabilă suferința omenească: „în general, oamenii nu sunt cruțați în viață de suferințe. Suferința nu este un lucru dorit, ea totuși vine.” Încercând să găsească, prin Dr. Sârbu un remeniu universal suferinței, Marin Preda trece, de la aspectul particular, strict databil, pe care-l are suferința lui Moromete, la unul general-uman. Este saltul calitativ în idei al prozei lui Marin Preda, marcat prin apariția Risipitorilor.

Terecerea scriitorului la „profesionism” nu înseamnă altceva decât îmbrățișarea unei arii de probleme general-umane, incluzând aici și mediul rural. Încă din 1958, la întrebarea: „Așadar, problematica actualității are multe aspecte. Puteți formula câteva?” Marin Preda răspunde: „ Cum se îndrăgostesc, cum se căsătoresc, și cum se despart oamenii într-o societate socialistă. Cum își câștigă existența. Ce înseamnă cinstea, sprijinul de justiție, gloria, lupta revoluționară. Ce valoare au prietenia, fidelitatea, respectul față de părinți. Ce formă iau arivismul, hoția, delațiunea.” Tematica teoritizată în 1958 o vom găsii, patru ani mai târziu, în Risipitorii.

În discuția asupra conflictului literar, el ridică cu acuitate problema esențială: „Dar, tocmai aici începe dificultatea: cum arată în realitate și care sunt trăsăturile istoricește concrete ale opozanților?” Și în continuare: „Oare nu este aceasta problema? Conflictele posibile, unele mai intense, altele mai estompate, altele mai surde, altele deschise, altele nedefinite, dar nici pentru cei angajați în ele, altele în perspectivă (conflictele de familie, de producție, de mentalități, conflicte politice de idei, conflicte morale între ticăloși de diferite specii, între canalii și inocenți, între spiritual creator și prostie, între iluzie și realitate), sunt ele, oare, oglindite suficient în literatură? Iată întrebarea! Și dacă nu sunt, de ce nu sunt?” Felul cum sunt abordate problemele în Risipitorii și cum sunt enunțate mai sus dovedește credința lui Marin Preda în capacitatea literaturii de a ajuta și influența pe om.

„Contactul cu forțele adânci este și tema ultimului roman al lui Marin Preda, în care teroarea realului devine teroarea istoriei: Teroarea continua este deci necesară pentru a descuraja orice idee de demnitate și de libertate, crede Victor Petrini, care va trăi pe pielea sa această teroare. Cu Cel mai iubit dintre pământeni, romanul „obsedantului deceniu” dă cea mai importantă opera a sa. Document și mărturie, literature anilor 60 își descoperă aici personajele necesare încheierii unei epoci și unei mode a prozei românești.

Paginile memorabile ale romanului sunt cele în care intelectualul Victor Petrini este angajat la serviciile de deratizare a urbei. Recalificarea filosofului e tragi-comică dar pe drumul său în lumea de la fund nu e lipsită de învățăminte. În infernal luptei cu șobolanii, filosoful descoperă realitatea extreme de dură. Prize la real a prozatorului este, în aceste pagini, fără fisură. Pământul nu mai e teritoriul fertilității, e locul pe care se perpetuează speța vulgar agresivă a șobolanilor. Amuzant, în spirit pur moromețian, Victor Petrini și colegii săi din echipa de deratizare fac invetarul obișnuințelor, al tabieturilor, al vieții de fiecare zi, a incomodităților vieții. …

Ca întotdeauna când Marin Preda urmărește până în panzele albe devenierea eroului său, ca întotdeauna când priza la real e fără fisură, povestea capătă o mare transparență, ca în Moromeții tăierea salcâmului sau secerișul, ca în Viața ca o pradă lupta cu lupii sau iubirea frumoasei oculiste, ca în Marele singuratic întoarcerea la țară sau moartea bătrânului Moromete, operațiunile de deratizare dobândesc o tensiune simbolică. Subteranele șobolanilor, foșgăiala infectă dar nu lipsită de vitalitate a cuiburilor, până și luptele cu șobolanii se așează sub un arc al parabolelor.”

Nota definitorie a prozei prediste este reprezentată de tema rurală, unde sunt adoptate subiecte desprinse din spațiul moromețian. Eugen Simion afirmă că: “viziunea esențială a acestei realități morale valorificată estetic în toată întreprinderea ei, o aflăm în Moromeții , scrierea fundamentală a lui Marin Preda.”

Marin Preda încearcă să detalieze cât mai amănunțit viața satului românesc din perioada postbelică, printr-un cod rural, care accentuează destinele țăranilor români.

Marele critic Ov. S. Crohmălniceanu vorbește despre două trăsături fundamentale ale stilului moromețian: plan reflexiv interior, o mare libertate, dată de sinceritatea cu sine și reținerea pe care o impune gusturilor și pornirilor iconoclaste în sfera ei.

Astfel, latura moromețiană se resimte în majoritatea operelor lui Marin Preda. Moromeții propune o nouă viziune asupra lumii rurale, unde peronajul principal devine centrul tuturor acțiunilor, în jurul căruia se afirmă și celelalte personaje. Reluat și în alte cărți (Marele singuratic, Delirul), satul devine un fel de imago-mundi, punctul de sprijin al Universului.

Deducem că tema centrală a romanului Moromeții se bazează pe libertate de exprimare într-o lume a imprudenței istorice, unde meditația asupra propriei vieți este relevantă prin scurgerea cronologică a timpului, de aceea familia ocupă primul loc în viața fiecărui țăran. Protectorul familiei Moromete este chiar protagonistul, Ilie Moromete văzut de romancier ca un țăran mai mult ca element al masei decât ca personalitate, denonizat de ideea de a avea pământ, ceea ce produce o mutație de viziune cu consecințe incalculabile în modificarea perspectivei lumii țărănești.

Excelent înfățișat este în Moromeții, II, eroul țărănesc, centrat prin ochii lui Niculae Moromete, care asistă la destrămarea satului natal, Siliștea-Gumești.

Cu Marele singuratic (1972), Marin Preda revine la românescul tradițional, unde tema dragostei este bine punctată. M. Ungheanu ajunge la concluzia că “Marele singuratic crește tot din solul fertil al Moromeților și graviteză în jurul aceleiași lumi țărănești.”

Protagonistul cărții, Niculae Moromete, trăiește cu gândul la același univers rural al copilăriei sale, de aceea o invită pe iubita lui, Simina, o pictoriță talentată, în satul natal pentru a-i prezenta obiceiurile și tradițiile zonei. Astfel, fata profund impresionată îi spune că nici nu știa cum să-i spună ce mult îi plăcea că duminica după-amiază oamenii se îmbrăcau în ce aveau ei mai bun, nu numai cei tineri, și se duceau pe vale, de fapt în centrul satului, și stateau acolo de vorbă în picioare, în grupuri, ceasuri întregi, ca într-o agoră de pe vremea Greciei antice.

Delirul este un roman care punctează tema istoriei, pornind tot de la imaginea dedicată satului Siliștea-Gumești. Structurat în cinci părți, scris cu intenția de a completa ciclul Moromeților, Delirul ne poartă în Partea Întâi din nou în universul moromețian: satul, familia și destinul ei. Primele episoade ale romanului narează întâmplări dramatice petrecute în Siliștea-Gumești, înmormântarea lui Dumitru lui Nae, ucis de rebelii legionari ai satului. Apar, totodată, și cei trei baieți, care au fugit la București, Nilă, Achim, Parasciv, și de asemenea, personaje precum: Ilie Moromete, Iocan, Cocoșilă. Delirul ar putea fi definit ca istoria a trei tineri care iubesc aceeași femeie în niște timpuri grele.

Risipitorii e un roman al adâncimilor psihologice, unde prozatorul înfățișează viața citadină, scotând în evidență viața de familie, resimțindu-se și aici latura moromețiană. De aceea, Eugen Simion afirmă că: “Natura moromețiană este prin excelență o natură circulară. Doctorul Munteanu, doctorul Sîrbu, Constanța, din aceeași serie tipologică, vorbind despre ei sau despre altii, dezvăluie totdeauna adevăruri parțiale, avansează un punct de vedere contazis sau verificat mai tarziu de ei sau de alte personaje.”

Intrusul e o varianta moderna a legendei Mesterului Manole, după cum sesizeaza M. Ungureanu.

“Romanul este clădit pe mitul lui Icar, Călin Surupeanu fiind un șolar (ca tot moromețienii), cunoscând înalțarea (în spirit) și căderea (confruntarea dură cu realul).”

De aceea, eroul cărții este un pioneer care își trăiește viața pe santier cu gândul la viitor, unde firul evenimentelor îl fac pe protagonist să se simtă un intrus în propria viață, fiind părăsit de femeia pe care o iubea, abandonat de prieteni, dar în final se decide să-și asume greutățile și iese biruitor.

Criticul literar Al. Călinescu precizează că este important că Marin Preda și-a pus lumea satului și aceea a orașului în raport de confruntare și nici nu a considerat-o pe una superioară celeilalte. Satul și orașul, lumile lui Marin Preda sunt istoricești successive. Putem spune că moromețianismul a devenit o temă generală a operei prediste, o atitudine manifestată prin stilul de viață al țăranului, care-și caută cu disperare semnul vieții. Situațiile cu care se confruntă protagoniștii au accente provenite din lumea arhaică, bazată pe reguli clar structurate, concretizând cu success finalul operelor.

Așa cum susține și Cornel Ungureanu: „Odată cu Moromeții (1955) începe și moromețianizarea universului lui Marin Preda. De la Moromete până la Victor Petrini, contemplativii își păstrează neștirbită fascinația în universal lui Marin Preda. Contemplativii sunt eroii care, asemenea lui Moromete sau a lui Petrini, trec dincolo de accidental cotidian al lucrurilor. De la ciobanul din Miorița la eroul eminescian, de la Ștefan Gheorghidiu la cutare personaj blagian și de la aceștia la gânditorii fenomenului românesc, există un joc al astrelor care veghează în cultura română. Eroii esențiali ai lui Marin Preda se află pe calea reală a devenirii spiritului românesc. Din acest motiv ecoul lor a fost imens, de aceea influența lor atât de profundă. Nici un scriitor al ultimelor patru decenii, cu excepția (poate) a lui Călinescu, nu și-au pus atât de puternic pecetea asupra transformărilor literaturii noastre. Gândul lui stenic, acțiunea lui în cultură, memorabilă. Marin Preda este unul dintre acei scriitori care apar la ceasuri de cumpănă parcă tocmai pentru a ne aminti aceste adevăruri.”

CONCLUZII

Marin Preda, important romancier postbelic, se impune în literatură ca o adevărată conștiință, ca un autor care a rezistat în epoca amenințată de cenzura comunistă, prin romane precum Moromeții, Delirul, Cel mai iubit dintre pământeni, care certifică rezistența prin cultură a autorului lor. Debutând ca nuvelist cu volumul Întâlnirea din pământuri în 1948, Preda creează în acest volum nuclee narative și tipologii care îi anticipă viziunea de romancier.

Moromeții I apare în 1955, iar volumul al doilea doisprezece ani mai târziu, fiind una dintre puținele realizări estetice ale deceniului al șaselea. Romanul are ca temă destrămarea unei familii de țărani dintr-un sat din Câmpia Dunării, în perioada de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial.

Problematica celor două volume este diferită, dar tematica este unitară, reconstituindu-se imaginea satului românesc într-o perioadă de criză și înregistrându-se transformări ale instituțiilor și mentalităților. Moromeții este și un roman al formării unei personalități, prin evoluția lui Niculae. Volumul al II-lea propune altă lume și alte concepții și vizează o realitate social mai întinsă.

Una dintre temele simbolice ale romanului rămâne ce a timpului istoric în raport cu destinul individului, urmărindu-se modul în care se poate păstra libertatea morală, individuală, în luptă cu fatalitățile istoriei.

Romanul corespunde realismului prin prezentarea obiectivă și veridică a faptelor de către un narator impersonal, prin aspectul monografic, prin simetria incipit-final și prin crearea unor tipologii. Concepția lui Marin Preda e aceea că autorul realist trebuie să realizeze o operă care să vorbească nu despre ea însăși, ci despre om.

Romanul începe simbolic cu așezarea acțiunii sub semnul unui timp îngăduitor, tolerant. În ceea ce privește spațiul întâmplărilor, acesta este satul Siliștea-Gumești din Câmpia Dunării. Finalul primului volum arată că „timpul nu mai avea răbdare”, deci se poate vorbi despre o structură circulară. După cum se observă, relațiile temporale și spațiale sunt fixate încă din incipitul romanului. Pe măsură ce conflictele se dezvoltă, istoria îi neutralizează pe unii dintre eroi, pentru că, indiferent de voința indivizilor, timpul curge implacabil. Există în roman o dublă valoare a timpului: timpul istoric, răbdător, în primul volum, apoi accelerat în volumul al doilea, și cel individual, microtimpul; raportul dintre aceste două timpuri reprezintă o supratemă a literaturii lui Preda, prin care se înțelege modificarea structurii interioare a personajelor, provocată de marile evenimente istorice precum Al Doilea Război Mondial, Reforma Agrară din 1945, colectivizarea. Tensiunea romanului decurge tocmai din această pendulare între timpul istoric și timpul individual, așa cum observă însuși Moromete: „Nu am decât o singură viață de trăit, în timp ce istoria este înceată și nepăsătoare”.

Astfel, Eugen Simion susține că „Moromeții stau sub un clopot cosmic și drumurile mari ale istoriei trec prin ograda lor”, iar tema centrală a romanului ar fi „libertatea morală în luptă cu fatalitățile istoriei”.

Naratorul este obiectiv, relatează la persoana a treia, fiind exterior faptelor relatate. Astfel, perspectiva narativă este auctorială, corespunzându-i o viziune naratologică „din spate” și focalizarea preponderent zero. În ceea ce privește stilul, textul se remarcă prin oralitate, prin îmbinarea stilului direct cu cel indirect și mai ales cu cel indirect liber, cu rolul ambiguizării vocii narative și al prezentării gândurilor personajelor.

Romanul Moromeții reprezită o capodoperă a literaturii realiste postbelice, mărturisind atașamentul autorului față de lumea rurală din perioada premergătoare colectivizării, precum și drama țăranului roman prins în vălmășagul evenimentelor iatorice care îl înstrăinează de condiția lui ancestrală. Prin Ilie Moromete, prozatorul creează o tipologie originală a lumii rurale, surprinsă în confruntarea cum area istorie, din care individul nu poate ieși învingător decât păstrându-și libertatea interioară.

Incipitul reprezintă formula de început a unei opere epice, având caracter anticipativ sau cuprinzând date importante pentru evoluția ulterioară a firului epic. Roman realist, Moromeții plasează în incipit coordonatele spațiotemporale ale acțiunii: satul Siliștea-Gumești, „cu câțiva ani înainte de cel deal Doilea Război Mondial”, de la începutul verii și până în toamnă.

Precizarea ulterioară referitoare la imaginea unui timp răbdător cu oamenii și la viața care se scurge „fără conflicte mari” anticipă ritmul lent al narațiunii primului volum, compus prin tehnica secvențială, ce constă în decuparea unor scene esențiale din viața personajelor eponime și a satului. „Fețele” acestei răbdări a macrotimpului vor fi momentele în care Ilie Moromete contemplă „de pe stănoaga podiștei” lumea pe care o transformă în spectacol, tihna întâlnirilor duminicale din poiana fierăriei lui Iocan, spectacolul Călușarilor din curtea lui Bălosu, idilica secvență amplă a secerișului.

Renunțând la descrierile de mediu din realismul balzacian, naratorul omniprezent și omniscient nu se oprește nici pentru a portretiza direct personajele, ci le introduce direct în scenă. Astfel, în incipit dialogul dintre Ilie Moromete și Tudor Bălosu pe tema vinderii salcâmului evidențiază trăsături dominante de caracter ale protagonistului. El își dezvăluie inteligența și buna intuire a psihologiei celuilalt în această discuție care pare un „dialog al surzilor” prin succesiunea unor replici aparent ilogice și înlănțuite fără un principiu al cauzalității; scena relevă capacitatea personajului de a citi dincolo de replici, în subtext, de a mânui punctele vulnerabile ale interlocutorului, de a evita o situație care îi creează disconfort prin ocolirea răspunsului.

Rolul de pretext narativ prin care sunt adunate toate personajele importante în același plan revine scenei cinei, plasate la relativă distanță de incipit. Moromeții mănâncă afară, în tindă, la o masă joasă, rotundă și subdimensionată, Moromete adjudecându-și poziția de pater familiae prin „locul său pe pragul celei de-a doua odăi, de pe care stăpânea cu privirea pe fiecare”. Autoritatea lui se va evidenția în multe scene de familie din roman, culminând cu cea a bătăii lui Paraschiv și Nilă, punct culminant al crizei paternității rănite. Alături de tatăl care „stătea parcă deasupra tuturor”, stau cei trei fii, „spre partea dinafara tindei, ca și când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă și să plece afară”, detaliu cu rol anticipativ. Ei se așază la masă „absenți, uitându-se în gol, oftând, parcă ar fi trebuit nu să mănânce, ci să ridice pietre de moară”, ceea ce evidențiază atitudinea lor disprețuitoare și nepăsătoare. În fața lor stă Catrina, alături de copiii ei, între Paraschiv, Nilă și Achim și ceilalți trei neexistând o relație afectivă. Discuția de la masa la care se mănâncă simplu constă în replici tăioase, batjocoritoare, ironice sau tensionate, dar băieții cei mari ating totuși un subiect sensibil: plecarea lui Achim cu oile la București, pe care Moromete o privește, deocamdată, cu neîncredere. Singurul interval de autenticitate afectivă al celor prezenți este cel în care se aude cântecul lui Birică: „ascultau toți fără să se miște, uitând în aceste clipe de ei înșiși”.

Finalul volumului I marchează o accelerare a ritmului narativ, anticipând opțiunea naratorului pentru tehnica rezumativă în volumul al doilea, a cărui acțiune se întinde pe aproximativ un deceniu. După plecarea lui Nilă și Paraschiv cu caii, Moromete vinde bucata de pamânt care aparținuse Guicăi și, cu banii luați de la Bălosu, plătește rata anuală la bancă, „fonciirea”, școala lui Niculae și datoria la Aristide, primarul satului. Cel mai important aspect din finalul acestui volum îl reprezintă schimbarea lui Ilie, care devine dintr-un ins glumeț, ironic, sociabil, curios și contemplativ, un individ însingurat, tăcut, absent de la întrunirile din poiana lui Iocan, cărora le dădea viață. „Lipsite de omul lor”, aceste adunări devin o realitate fadă a lumii satului. Naratorul lasă să se înțeleagă că motivația acestei schimbări a protagonistului („în bine sau în rău?”-incipitul volumului al II-lea) nu se regăsește numai în trădarea fiilor, ci și în schimbările istorice care se întrevăd odată cu apropierea celui de-al Doilea Război Mondial. Astfel, între incipit și final se stabilește o relație de simetrie, enunțul final al primului volum fiind: „Timpul nu mai avea răbdare”.

Volumul al doilea descrie în paginile finale moartea tulburătoare a lui Ilie Moromte, care susține că „totdeauna [a] dus o viață independentă”, aluzie la fidelitatea față de principiile existenței țăranului patriarhal, la invulnerabilitatea sa în fața noilor structuri. Pe de altă parte, visul lui Niculae rezolvă conflictual tată-fiu, care opusese două mentalități diferite, a țăranului păstrător al valorilor tradiționale și a fiului încrezător în noua ideologie politică.

Simetria incipit-final din construcția primului volum reprezintă o particularitate a prozelor realiste în general, regăsindu-se și la alți prozatori: în Enigma Otiliei de G. Călinescu, plimbării lui Felix, student, pe strada Antim îi corespunde, pe ultima pagină a operei, plimbarea aceluiași personaj pe aceeași stradă, când el a devenit medic cu reputație, după cum romanul Ion de Liviu Rebreanu începe și se termină cu descrierea drumului spre și dinspre satul Pripas.

Astfel, romanul aparține esteticii realiste nu numai prin caracterul monografic, prin prezentarea evenimentelor în manieră fictivă sau prin vocea naratorului omniprezent, omniscient, ci și prin structura simetrică, Preda demonstrând că acordă o atenție desăvârșită compoziției romanului Moromeții.

BIBLIOGRAFIE

A. Grigor, Marin Preda – incomodul, Ed. Porto-Franco, Galați, 1996

C. Munteanu, Marin Preda: fascinația iubirii, eseuri, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1996

C. Ungureanu, Proza românească de azi, Vol I Cucerirea tradiției, Ed. Cartea românească, București, 1985

E. Manu, Viața lui Marin Preda, Editura Vestala, București, 2003

E. Simion, Scriitori români de azi, Vol I, Ed. Cartea Românească, București, 1978

E. Simion, Timpul n-a mai avut răbdare: Marin Preda, Ed. Cartea Românească, București, 1981

F. Mugur, Convorbiri cu Marin Preda, Ed. Albatros, București, 1973

I. Bălu, Marin Preda, Ed. Albatros, București, 1967

M. Cazacu, I. Hristescu, M. Popescu, A. Papazi, BACUL pe înțelesul elevilor, Ed. ABC Publishing și Akademos Art, București, 2010

M. Popescu, Scriitori români comentati. Marin Preda, Ed. Recif, București, 1995

M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, Ed. Cartea Românească, București, 1987

M. Preda, Îndrăzneala, Ed. Tineretului, București, 1959

M. Preda, Moromeții, Ed. Jurnalul Național, București, 2009

M. Preda, Moromeții, Vol II, Ed. Jurnalul Național, București, 2009, p. 532

M. Preda, revista Contemporanul, 14/XII 1962

M. Preda, revista Contemporanul, 21/II 1958

M. Preda, revista Contemporanul, 7/XII 1962

M. Preda, revista Luceafărul 1/XI 1962

M. Preda, revista Viața românească, nr. 6/1957

M. Preda, Risipitorii, Ed. CARTEX, București, 2006

M. Preda, Timpul n-a mai avut răbdare, Ed. Cartea Românească, București, 1981

M. Preda, Viața ca o pradă, Ed. Cartex 2000, București, 2013, p. 11

M. Șipoș, Dosarul „Marin Preda”. Viața și moartea unui scriitor în procese-verbale, declarații, arhive ale Securității, mărturii și foto-documente, Ed. Amarcord, Timișoara, 1999

M. Spiridon, Omul supt vremi: eseu despre Marin Preda, romancierul, Ed. Cartea Românească, București, 1993

M. Ungheanu, Marin Preda vocație și aspirație, Ed. Eminescu, București, 1973

Ov. S. Crohmălniceanu, Cronici literare, Ed. de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1957

R. Zane, Marin Preda, monografie, antologie comentată, receptare critică, Ed. Aula, Brașov, 2001

S. Damian, Direcții și tendințe în proza nouă, Ed. P.L., București, 1963

S. Damian, Monografia psihologică în literatura lui Marin Preda, Editura pentru literatură, București, 1963

V. Popovici, Marin Preda – timpul dialogului, Ed. Cartea Românească, București, 1983.