Principiul Variantelor Literare Libere In Modelul de Limba Corecta

CUPRINS

ARGUMENT

Cultivarea limbii se înscrie printre preocupările majore ale popoarelor civilizate. Limba unui popor este în continuă mișcare și suferă permanente schimbări.

A învăța pe cineva să vorbească corect și să scrie corect în limba română este o datorie de onoare a școlii și un act de cultură cu profunde rezonanțe sociale și patriotice.

Prin motivările ortografice urmărim aprofundarea rațională a faptului lingvistic. Motivările ortografice constituie un mijloc eficient de formare a unor deprinderi de exprimare corectă, scrisă și orală, și de precizare a cunoștintelor de limbă.

În prezentarea motivărilor ortografice, se corelează permanent noțiunile de morfologie cu cele de sintaxă și de vocabular, precum și cu ortografia și ortoepia, acordând astfel atenția cuvenită tuturor componentelor limbii romane.

Este știut ca cele mai grave greșeli de limbă se fac în domeniul vocabularului. În școală accentul se pune azi prea mult pe morfologie și sintaxă și prea puțin pe dezvoltarea vocabularului și pe formarea deprinderilor de scriere corectă. Chiar si oamenii culți fac greseli de vocabular sau de scriere, pentru că forma corectă a cuvintelor nu se reține întotdeauna.

Max Muller afirma ca gramatica este ,,sufletul și sângele unei limbi”.

Exprimarea corectă – orală și scrisă – este o preocupare de bază a educatoarelor, învățătorilor și profesorilor și se realizează pe trepte diferite, cu sarcini sporite, de la o etapă la alta.

Între ortografie și ortoepie există un raport de reciprocitate. Ortografia fixează în scris ortoepia, dar și imaginea grafică a cuvantului influențează asupra pronunțării lui. Formarea deprinderilor de exprimare corectă – orala și scrisă – se realizeaza cu mai multă eficiență prin motivările ortografice. Ca ultimă etapă a învățării ortografiei, prin motivările ortografice stabilim argumentele cu care susținem scrierea corectă a unui cuvant sau a unui grup de cuvinte, urmărim însușirea conștientă a normelor unitare ale limbii române actuale. De aceea, la lecțiile de limbă română atenția trebuie îndreptată asupra aplicării regulilor gramaticale în exprimare, asigurându-se astfel gramaticii un preponderent caracter practic-aplicativ. Prin motivarile ortografice, elevii vor fi puși în situația ,,de a înțelege rațional logica internă a regulii, motivația ei, aspectul ei functional și modul ei de acțiune”. Ora de limbă va dezvolta gândirea logică și va asigura înțelegerea normelor gramaticale dacă se va desfășura sub motivarea lui ,,de ce?”. Motivarea ortografică solicită gândirea logică a elevului, spiritul lui de observație, capacitatea sa de analiză, de comparare și generalizare, asigurându-se astfel exprimării: claritate, corectitudine, precizie, conciziune, expresivitate, plasticitate etc. analizatorul vizual păstreaza mai mult timp imaginea ca cel auditiv. Potrivit principiului de bază al ortografiei noastre, scriem cum rostim. Numeroasele greșeli de ortografie se datorează fluctuațiilor fonetice în rostire, de la individ la individ, rostirii regionale, precum și faptului ca prin analizatorul auditiv reținerea este de scurtă durată. Motivările ortografice, prin precizările gramaticale efectuate cu ajutorul analizatorului vizual în primul rând, asigură și pronunției un caracter conștientizat, permițând refacerea mentală a motivării în caz de oscilație sau de nesiguranță în pronunțare.

Deși caracterul aplicativ preponderent al motivărilor ortografice se realizează în domeniul morfologiei, el cuprinde și capitole de fonetică și vocabular, iar motivația se realizează prin stabilirea de relații de interdependență între morfologie și sintaxa, morfologie si vocabular sau fonetica. Prin cuvinte exprimam cele mai diferite idei si cele mai variate stari afective, ceea ce acorda limbii calitatea de a reflecta gandirea in cele mai fine si mai subtile nuante ale ei. Eminescu a subliniat de multe ori ca ,,limba si legile ei dezvolta cugetarea”.

În capitolele din lucrarea de față am vorbit despre limba romană scrisă cu delimitările sale conceptuale, limbaj, funcții ale limbajului, formele sale,etc.

Limba reprezintă un ansamblu de mijloace lingvistice cu ajutorul cărora se realizează comunicarea interumană, adică limbajul.

Limbajul este o activitate psihică prin care, cu ajutorul limbii, se realizează comunicarea interumană și gândirea verbal – noțională.

Funcțiile limbajului, cel de comunicare, unde actul comunicării implcă existența următoarelor elemente: emițător, receptor și un repertoriu, atât al emițătorului cât ți al receptorului, canal de comunicare și eventuale perturbații. Când comunică oamenii își transmit mesaje. Mesajul este convertit de emițător într-o anumită formă (îi dă un cod scris, verbal sau nonverbal). Deci, emițătorul codifică informația. Receptorul primește informația, dar pentru a o înțelege trebuie să o decodifice. Comunicarea există doar dacă emițătorul și receptorul utilizează același cod. Între emițător și receptor avem canalul de comunicare, și anume mediul sau suportul fizic de comunicare. De exemplu limbajul oral are un canal aerian, iar limbajul scris – hârtia, pixul etc. Dar esențial este ca bagajul de cunoștințe pe care îl deține emițătorul și receptorul să se intersecteze (repertoriu comun). Un contra-exemplu ar fi următorul: daca un individ vorbește o limbă iar interlocutorul lui vorbește o altă limbă repertoriul comun este egal cu zero; repertoriile fiind distincte comunicarea nu există.

Oralitatea, funcțiile limbajului și ortografia sunt subcapitole ale primului capitol, alături de principiile ortografiei românești.

Limba are, ca funcții de bază, mijlocirea comunicării dintre oameni și contribuția la formarea gândirii. Mesajul sau textul de transmis, oral sau scris, este codificat în cuvinte cu o anumită structură și îmbinate într-un anumit mod. Scrierea reprezintă notarea impusă prin convenție a semnalelor sonore cu ajutorul unui sistem de semne care se numesc litere dar și a cuvântului.

În sprijinul motivației mele voi cita afirmația marelui lingvist Ovid Densusianu precum cum că ,,Nici o limbă nu poate fi redată în scris absolut cum se pronunță și, deoarece scrierea cere totdeauna o anumită cultură de la aceia care o aplică, este necesară o stăruință de a înțelege anumite nuanțe ale ei.”

CAPITOLUL I. ORTOGRAFIA LIMBII ROMÂNE. GENERALITĂȚI

Ce este ortografia? Termenul ortografie provine din gr. orthos „drept, corect” și un substantiv derivat din graphein „a scrie” (Șuteu 1981: 86), deci, literal, ortografia este scrierea corectă. Mai exact, în sens restrâns, ortografia privește scrierea corectă la nivelul cuvântului (sau al mai multor cuvinte care formează o unitate); în sens larg, aceasta include și scrierea corectă la nivelurile superioare cuvântului, adică punctuația (DOOM2: XXV, DIN: 586).

I.1.Ortografia și ortoepia

Ortografia si ortoepia se ocupă de studierea scrierii, respectiv a pronunțării limbii, și de stabilirea, pe aceasta bază, a conduitei considerate corecte în grafia, respectiv rostirea diferitelor ei unități și îmbinari.

Ultima reformă ortografică, valabilă, cu unele modificări de amănunt (în 1965 și 1993), și astăzi, a fost adoptată în anul 1993 (reformele anterioare fiind făcute în 1881, 1904 și 1932).

Corespondența sunet/fonem-litera este esențială pentru înțelegerea sistemului de reguli care constituie ortografia și ortoepia limbii române.

Scrierea noastră este o scriere alfabetică, ce folosește semne pentru redarea fiecărui sunet-tip (pe care îl vom numi în continuare sunet) în parte. Aceste semne sunt, în primul rând, literele, din care fac parte, acolo unde este cazul, pentru a arăta că aceeași literă are mai multe valori fonetice, și semnele diacritice: accentul circumflex (la â si î), sedila (la s si t) si semnul scurtimii (la a).

Inventarul literelor într-o anumită ordine, stabilită prin tradiție, se numește alfabet (de unde numele de scriere alfabetică). Scrierea utilizează, cu rol ortografic, și semnele ortografice (apostroful, cratima, punctul, bara, linia de pauza).

Alfabetul. Alfabetul actual al limbii române are 31 de litere: a (pronuntat, ca și celelalte vocale, cum se scrie), a, â, î, b (pronuntat, când e singur, be sau bî), c, d, e, f, g, h, i, j, k, l, m, n, o, p, q (chiu), r, s, s, t, t, u, v, w, x(ics), y (i grec), z. El este alcatuit numai din litere simple.

Succesiunea imediata a unora din aceste litere formeaza asa-numitele litere compuse, care nu figureaza însa în alafabet: ch, gh (înainte de e¸i plenisone); chi, ghi, che, ghe (când i si e nu formeaza silabe); ci, gi, ce, ge (când i, e nu sunt plenisone, grupul reprezinta un singur sunet, când sunt vocale reprezinta doua sunete, primul având însa valoare diferita fata de alte contexte). Limba româna mai foloseste, pentru scrierea unor neologisme recente sau a unor nume proprii, litere straine: ä, ö, ü, c (Händel, Köln, München, Baric).

Cele 31 de litere noteaza 33 de sunete, câte are limba româna, ceea ce arata ca între litere si sunete nu e o corespondenta perfecta. Din punctul acesta de vedere, literele se grupeaza în trei clase:

1. litere (în numar de 19) care corespund câte unui singur fonem: a, a, â, b, d, f, î, j, l, m, n, p, r, s, s, t, t, v, z;

2. litere (12) care au mai multe valori: c, e, g, h, i, k, q, o, u, w, x, y;

3. litere diferite care noteaza acelasi sunet: c, k, q noteaza pe [k]; â, î noteaza pe [î]; o, w si u noteaza pe [u]; x si cs noteaza pe [cs] (fix, dar cocs) si altele.

Principiile ortografiei românesti. Principiile ortografiei românesti reprezinta temeiul doctrinar al sistemului ortografic al limbii române.

Principiul fonologic (fonetic) este definitoriu pentru sistemul ortografic al limbii române. Potrivit acestui principiu, scrierea reproduce pronuntarea, ceea ce pune în corelatie directa ortografia si ortoepia. Câteva exemple: scrierea prefixelor des-, ras- sub forma dez-, raz-; înainte de vocale si consoane sonore (dezavantaj, dezmosteni, dezgoli, razbate); scrierea lui n ca m înainte de b sau p (îmblani, bomboane).

Principiul etimologic (sau traditional-istoric) impune în anu-mite cazuri abatereade la principiul fonetic si scrierea unor cuvinte conform cu traditia istorica (român, sunt, subtire, snop) sau cu forma din limba de provenienta (bleu, week-end, dancing, diesel, design, foehn, intermezzo etc.).

Principiul morfologic tine seama de structura morfematica a cuvintelor (radical, sufix, desinenta) si de flexiunea lor. De exemplu: se scrie agreez, creez, pentru ca agre-, cre- constituie radicalul, iar -ez reprezinta sufixul specific pentru timpul prezent al unor verbe de conjugarea I; în interiorul cuvintelor se scrie ea sau ia în functie de cum alterneaza cu e sau cu ie: seaca-seci, treaca-treci, viclean-vicleni, piata-piete, piarapieri, biata-biete.

Principiul sintactic impune delimitarea cuvintelor dupa sensul lor lexical si dupa valoarea lor gramaticala: odata, dar o data, demult-de mult, dinafara-din afara, devremede vreme etc.

Principiul silabic actioneaza pentru diferentierea valorilor unor litere în functie de pozitia si de vecinatatea lor în cadrul silabei. De exemplu, c are valorile k, k', c, în functie de literele care urmeaza.

Principiul simbolic, în conformitate cu care acelasi cuvânt se poate scrie diferit în functie de acceptia care i se da: cu initiala mica, daca este folosit cu întelesul obisnuit, de termen comun (occident, est, reforma), si cu initiala majuscula, daca are o semnificatie simbolica, de nume propriu (Occidentul, Estul, Reforma).

Normele ortografice si normele ortoepice. Normele ortografice si normele ortoepice sunt restrictii (imperative sau orientative) impuse, prin hotarâri academice, scrierii si pronuntarii, în vederea asigurarii unei exprimari cultivate, unitare, stabile si functionale. Ele stabilesc ce forme sunt corecte, respingând alte variante existente în uz. Normele concretizeaza, la nivelul unor serii mai extinse sau mai restrânse de fapte, principiile ortografiei, care, fiind prea generale, nu pot functiona ca reguli concrete.

Variantele de pronunțare se pot constitui în opozitii ortoepice literarneliterar/ hiperliterar (pâine-pâne, maiou-maieu, piuneza-pioneza, marfar-marfar etc.) sau în perechi/grupuri de forme literare ierarhizate, în sensul ca prima este preferata ca recomandata, celelalte fiind numai acceptate: cafeina-cofeina, chiorai-ghiorai, corvada corvoada, procopsi-pricopsi, prora-prova, sandvis-sandvici, zbârli-zburli.

Iată, în continuare, câteva dintre nor-mele ortografice si ortoepice cele mai importante ale limbii române.

1. Dupa s, j în radacina cuvintelor se scrie si se pronunta a (nu ea), e (nu a), i (nu â/î):

a) a în alternanța cu e: sa-sei, sapca-sepci, sase-sesime, jaf-jefui, jale-jeli, aseza/asaza, desela-desala, însela-însala, sedea-sade. Fac exceptie unele cuvinte ca derivatele lui jar (jaratic, jaragui, jarui), saga (sagalnic), sal (salut), sant (santulet), satra (satrar);

b) a si e fara sa fie în alternanta: asa, mârsav, sarja, stejar, misel, musetel, set, jecmani, jertfi, scrijeli, vijelie;

c) i: lesin, sina, sir, jigarit, jindui, mojic, prajina, rogojina.

2. Se scrie si se pronunta a (nu ea) dupa s, j:

a) când e vorba de articolul feminin la nominativ-acuzativ singular: papusa, gainusa, usa, matusa, grija, plaja, vraja;

b) când este sufix al infinitivului si în formele de trecut ale verbelor de conjugarea I: bandaja, bandajam, bandajasi, bandajasem, bandajat, înfatisa, înfatisam, înfatisai, înfatisasem, înfatisat (ca lucra, lucram etc.).

3. Se scrie si se pronunta a (nu e) dupa s, j:

a) când este desinenta a nominativ-acuzativului feminin singular: papusa, matusa, usa, grija, plaja, vraja;

b) când este sufix al verbelor de conjugarea I la indicativ prezent, persoana I pl. sau

a III-a sg. si pl. (când nu se conjuga cu sufixul -ez) si la perfect simplu, persoana a III-a sg.: îngrasam, îngrasa, îngrasa, atasam, atasa, bandajam, bandaja (ca adunam, aduna etc., respectiv lucram, lucra etc.).

4. Se scrie si se pronunta a-e (nu a-ie):

a) în cuvinte noi, ca: aer, faeton, maestru;

b) în elementul de compunere aero- (aerodinamic, aeroport);

c) la întâlnirea dintre formantii unor cuvinte compuse sau derivate, ca: contraexpertiza, supraestima, ultraelegant, decaedru.

5. Se scrie si se pronunta ea (nu a):

a) în sufixe verbale dupa s, j, s, z, t: afiseaza, aranjeaza (ca în lucreaza), gresea, greseasca, cojea, gasea, gaseasca, trezea, trezeasca, patea, pateasca (ca în citea, vechea, urechea);

b) în sufixele: -eala, -ean, -eata, -easca: greseala, prajeala, maramuresean, clujean, roseata, vitejeasca (ca în acreala, muntean, verdeata, româneasca).

6. Se scrie si se pronunta ia (nu ea):

a) la initiala de cuvânt: iarna, iasa, iasca;

b) la initiala de silaba, în general: baiat, femeia, întemeiaza, îndoiala, vasluian, joia, aceluia, unuia, faianta;

c) dupa labiale si dupa k', g', daca alterneaza cu ie: piatra (pietre), biata, fiare, viata, amiaza, cheama, gheata;

d) dupa consoane, fara alternanta cu ie, în abia, coniac, diavol, maghiar, chiar.

7. Se scrie cs (nu x):

a) dupa etimon, în: cocs, comics, fucsina, rucsac, sconcs, tocsin, vacs;

b) dupa traditie, în: catadicsi, îmbâcsi, micsandra, ticsi.

8. Se scrie si se pronunta -h în: halva, hegemonie, helesteu, hernie, hieroglifa, himera

(dar: artag, elicopter, igiena, ilar si hilar, umor, eteroclit si heteroclit, eterodox si heterodox, emistih).

9. Se scrie si se pronunta r în: apropria, expropria, frustra, fereastra, proprietar, oprobriu, propriu, împroprietari (dar repercusiune).

10. Succesiuni de litere interzise în ortografia româneasca (chiar daca acestea ar transcrie pronuntarea secventelor respective): ua la început de cuvânt (se scrie oala, oaie, oameni, oase, desi se pronunta uala etc.), ia (se scrie studiem, studie, nu studiam, studia), iea (se scrie studiaza, viata, nu vieata), iia (se scrie sfiala, nu sfiiala).

Despartirea cuvintelor în silabe. Despartirea cuvintelor în silabe urmeaza pronuntarea literara, cu unele amendamente de natura morfologica. Se realizeaza la sfârsitul rândului sau pentru scopuri expresive („Plea-ca!”, „Fru-mos!”). Orice segment rezultat din despartirea în silabe trebuie sa contina cel putin o vocala plenisona:

a) vocalele în hiat se despart în silabe diferite: a-er, po-em;

b) diftongii si triftongii se grupeaza în aceeasi silaba: fai-ma, ve-nea;

c) semivocala între doua vocale trece la silaba care urmeaza: oa-ie, po-ia-na;

d) o consoana intervocalica trece la silaba care urmeaza: a-ra, sea-ma, vi-na;

e) doua consoane intervocalice trec, prima la silaba anterioara, cealalta la silaba care

urmeaza: ar-ma, plim-ba;

f) grupurile formate dintr-una din consoanele b, c, d, f, g, h, p, t, v si r sau l trec integral la silaba urmatoare: a-cru, ti-gru, ta-bla;

g) când sunt trei sau mai multe consoane alaturate, prima trece la silaba anterioara, iar celelalte trec la silaba care urmeaza: as-tro-no-mi-e, am-plu;

h) în grupurile de consoane lpt, mpt, ncs, nct, nct, ncv, rct, rtf, stm, ndv, primele doua trec la silaba anterioara, iar cealalta trece la silaba care urmeaza: sculp-tu-ra, somptu-os, sfinc-sii, in-stinc-tiv, func-ti-e, de-linc-vent, arc-tic, jert-fa, ast-ma, sand-vis;

i) în unele neologisme, taietura grupului de patru sau cinci con-soane se face dupa consoana a doua: ang-strom, tung-sten etc.

j) cuvintele compuse si cuvintele derivate se despart dupa regulile fonetice mentionate, dar este acceptata si despartirea în functie de elementele lor de compunere: drept-unghi, bi-o-sfe-ra, ne-sta-bil, sub-li-ni-a, de-scri-e, sa-vant-lâc;

k) cuvintele conjuncte care formeaza silaba comuna nu se des-part la capat de rând, daca între cratime nu exista minimum o vocala. Despartirile l-a, i-a, sa-mi, în-tr-o etc. sunt gresite.

Semnele ortografice. Semnele ortografice sunt semne cu ajutorul carora se con-semneaza în scris aplicarea unor norme ortografice. În limba româna sunt folosite cu aceasta functie: apostroful, cratima, punctul, bara, linia de pauza. Fiecare semn marcheaza anumite fenomene, mai ales de natura fonetica.

Cu exceptia apostrofului, toate semnele mentionate servesc si ca semne de punctuatie, cu alte functii, fireste.

Apostroful (’) marcheaza grafic înlaturarea întâmplatoare (de regula, în vorbirea grabita, neglijenta, sau pentru scurtarea unor secvente foarte frecvent folosite) a unor sunete (silabe) dintr-un cuvânt sau a unor cifre din notatia unui an: ’mneata (dumneata), ’neata (buna dimineata), dom’le (domnule), pân’la (pâna la), ’90.

Cratima (sau liniuta de unire) (-) marcheaza pronuntarea împreuna a doua cuvinte alaturate, cu elidarea vocalei din finalul primului cuvânt sau a vocalei de la începutul celui de-al doilea, ori cu transformarea lor în diftong sau triftong, iar alteori numai cu alipirea unor cuvinte reduse fonetic la cuvântul învecinat sau cu inversarea unor forme gramaticale analitice: s-a (se+a) vazut, m-as (ma+as) duce, într-un (întru+un); las-o lasa+o), se-ntelege (se întelege), parc-aud (parca aud); mi-a zis, ti-i da, da-i-o, vorba-i, pentru a-i spune, nu-i bine, de-a curmezisul, de-ar putea, l-am, multi-s, spus-a parându-ni-se, du-ce-se-vor, face-lise- va. Cratima se foloseste si la: despartirea cuvintelor în silabe (ma-sa), la scrierea unor cuvinte compuse sau derivate (prim-ministru, ex-senator, galben-auriu), la derivate ocazionale sau la articularea ori flexiunea unor neologisme neadaptate limbii române: CFRist, show-ul, site-uri.

Punctul (.), ca semn ortografic, se foloseste în abrevierile formate din initialele cuvintelor (a.c. = anul curent, etc. = etcetera, id. = idem, v. = vezi) sau în unele abrevieri traditionale (dr. = doctor, nr. = numar). Nu se pune punct: dupa abrevieri formate din initiala unui cuvânt si finala lui vocalica (cca = circa, D-ta = Domnia-ta); dupa unele abrevieri oficiale si simboluri stiintifice (E = est, C = carbon, n = numar întreg, cm = centimetru); dupa componentele cuvintelor compuse din initiale, când cuprind si fragmente de cuvinte (RENEL = Regia Nationala pentru Energie Electrica).

Substantivele compuse din literele initiale pot fi scrise cu sau fara punct dupa fiecare componenta (ONU sau O.N.U.).

Bara (/) ca semn ortografic se foloseste în abrevierea unor formule distributive (km/h, m/s) sau a prefixului contra- (c/val = contravaloarea);

Linia de pauza ( – ) ca semn ortografic marcheaza scrierea unor cuvinte compuse care au cel putin un termen compus deja: americano – sud-coreean, sud-vest – nord-est.

Cu exceptia apostrofului, toate celelalte semne servesc si ca semne de punctuatie, cu alte functii, fireste.

Dicționarul ortografic al limbii române (1993) introduce si notiunea de marci ortografice, în care cuprinde blancul (sau pauza alba), literele folosite numai în cuvinte ale vorbirii cultivate (k, q, w, x, y), majuscula si logograma (abrevierile prin initiale; denumirile literelor din alfabet; succesiunile de litere care reproduc cuvântul ca obiect de referinta: de este prepozitie).

Scrierea cu majusculă. Literele mari (majusculele) au, în principiu, aceleasi valori fonetice cu literele mici (minusculele), dar, prin conventie ortografica, transmit si alte informatii fata de acestea.

Aceste informatii pot fi de natura lexicala (valoarea semantica de individualizare a numelor proprii, spre deosebire de valoarea de generalizare a numelor comune; a se vedea diferenta dintre creanga si Creanga, dintre diesel si Diesel), morfologica (substantive comunesubstantive proprii, cu tot ce presupune aceasta distinctie; de exemplu, genul personal), sintactica (functia de delimitare a unor comunicari lingvistice, îndeplinita de majuscule), stilistica (sublinierea emfatica a unor cuvinte). Daca, principial, valorile majusculelor sunt clare, folosirea acestora în diverse situatii necesita cunoasterea unor norme detaliate.

Marcarea începutului unei comunicari prin majuscula se refera la urmatoarele situatii: 1) primul cuvânt al unui text; 2) primul cuvânt al unui titlu; 3) primul cuvânt al formulei de adresare a unei scrisori (Domnule Ministru) si primul cuvânt al textului care urmeaza dupa adresare, desi dupa formula de adresare se pune virgula (Domnule Ministru, Subsemnatul…); 4) primul cuvânt al propozitiilor si al frazelor independente din cuprinsul unui text, dupa punct, semnul întrebarii, semnul exclamarii, puncte de suspensie sau doua puncte (obligativitatea majusculei este numai dupa punct; dupa celelalte semne mentionate, se scrie cu majuscula când e vorba de o noua comunicare, deci de o noua idee, marcata printr-o pauza mai mare, nu de continuarea ideii precedente, iar în cazul celor doua puncte, trebuie ca acestea sa introduca o vorbire directa neanuntata de autorul acesteia); 5) la primul cuvânt al unui vers (daca autorul nu a scris altfel); 6) cu intentii stilistice („M-am întâlnit cu Iarna la Predeal”).

Marcarea numelor proprii prin majuscula necesita urmatoarele precizari:

1) Se scriu cu initiala majuscula toate numele proprii simple sau compuse cu termeni sudati:

a) de persoane (prenume, nume de familie, pseudonime si porecle, nume de personaje literare umane: (Gheorghe, Popescu, Pastorel, Nababul, Vidra, Gerila);

b) mitologice si religioase (Jupiter, Zeus, Buda, Alah, Iehova, Moise, Dumnezeu, Cristos);

c) de animale (Grivei, Joiana, Murgu);

d) de astri si de constelatii: (Casiopeea, Uranus, Luceafarul, Luna, Pamântul, Soarele, Balanta, Gemenii);

e) de evenimente istorice (Reforma, Renasterea, Comuna);

f) de organe si organizatii de stat, politice, nationale si internationale, de întreprinderi, institutii, firme (Bundestag, Senatul, Parlamentul, Rompress, Romarta, Vulcan, Tractorul, Ateneul, Coleus, Elvila);

g) geografice si teritorial-administrative (Bucuresti, Olt, Everest, Bucegi, România, Franta, Cotroceni, Dolj);

h) de sarbatori calendaristice, religioase, nationale si internationale (Craciun, Paste, Ramadan);

i) de publicatii periodice, de opere literare, stiintifice, artistice (Adevarul, Morometii, Getica, Pastorala);

j) de marci de produse industriale (Arctic, Telecolor, Sony, Volvo);

k) de rase, specii, varietati etc. de animale sau de plante (Pinzgau, Bazna, York, Sussex, Toulouse, Golden, Aurora).

1. Nu se scriu cu initiala majuscula:

a) nume comune provenite din nume proprii (ford, mercedes, coulomb, hertz, ohm, havana, un harpagon, un mecena, o odisee);

b) numele punctelor cardinale: est, sud, apus, miazazi, occident;

c) denumirile functiilor de stat, politice si militare, titlurile si gradele stiintifice si didactice: senator, primar, prefect, presedinte, rege, sah, împarat, voievod, general, doctor, conferentiar;

d) termeni generici pentru organe si organizatii de stat si politice, institutii, întreprinderi, firme, când nu denumesc entitatea data: membrii guvernului, vine de la facultate, merge la firma;

e) denumirile epocilor istorice si geologice care nu au semnificatia unor evenimente: antichitatea, feudalismul, capitalismul, paleozoicul;

f) numele de popoare: român, francez, bulgar, american;

g) numele lunilor si ale zilelor saptamânii: ianuarie, martie, miercuri, duminica;

h) numele obiectelor de învatamânt: matematica, chimie, zoologie.

2. Numele proprii formate din mai multi termeni se scriu:

a) cu initiala majuscula la toti termenii ( cu exceptia cuvintelor ajutatoare: articole, prepozitii, conjunctii, daca nu se afla pe primul loc), când sunt: nume de persoane si de personaje literare (Ion Creanga, Constantin Radulescu-Motru, Stefan cel Mare, Alba ca- Zapada); nume proprii mitologice si religioase (Amon-Ra, Cel-de-Sus); nume proprii de animale (Rila-Iepurila, Rita-Veverita); numele de astri si de constelatii (Luceafarul-de-Dimineata, Steaua-Polara, Closca-cu-Pui); denumirile de evenimente istorice (Conferinta ONU pentru Dreptul Marii, Unirea Principatelor, Al X-lea Congres International al Lingvistilor); denumirile organelor si organizatiilor de stat si politice, nationale si internationale, ale întreprinderilor, institutiilor si firmelor (Serviciul Român de Informatii, Curtea de Conturi, Adunarea Nationala Franceza, Biblioteca Centrala Universitara, Institutul de Lingvistica, Scoala Centrala de Fete, Ana Electronic); numele geografice si teritorial-administrative: – care nu cuprind termeni generici (Curtea de Arges, Sub Cetate, Slanic-Moldova, Marea Britanie, Noua Zeelanda); – care cuprind un termen generic: balta, deal, lac, bulevard, piata etc. urmat de unul sau mai multe substantive în genitiv, de prepozitie + substantiv, de adjective, de un numeral cardinal, termenul generic asezat pe termenul secund sau întreaga formatie denumeste alta realitate decât termenul compus (Balta Brailei, Bulevardul Armata Poporului, Muntele de Sare, Balta Mare, Bulevardul 1848, Tusnad-Bai, Poiana-Brasov, Piatra-Olt); – care cuprind, pe locul al II-lea, un termen de identificare (Puchenii-Mosneni, Eforie-Nord); care cuprind nume generic precedat de un cuvânt de legatura (Sub Arini, Dupa Deal); – care cuprind denumirea oficiala a statelor (Statele Unite ale Americii, Republica Moldova); denumirile sarbatorilor calendaristice, religioase, nationale si internationale (Anul Nou, Ziua Victoriei, Schimbarea la Fata); titlurile onorifice, numele ordinelor si ale medaliilor de stat: Ordinul Mihai Viteazul, Legiunea de Onoare).

b) cu inițiala majuscula numai la primul termen (daca ceilalti termeni nu sunt substantive proprii încorporate, ca în Columna lui Traian): formulele de politete (Domnia voastra, Excelenta sa, Alteta sa, Maria sa, Maiestatile lor imperiale); titlurile publicatiilor periodice, ale operelor literare, artistice si stiintifice (Convorbiri literare, România libera, Amintiri din copilarie, O scrisoare pierduta); denumirile documentelor oficiale, nationale si internationale (Legea învatamântului, Regulamentul organic); denumirile marcilor de produse industriale: Flori de câmp (sapun), Macul rosu (pudra); numele proprii ale raselor, speciilor etc. de animale si plante (Marele alb, Cornulcaprei); numele edificiilor si ale monumentelor (Arcul de Triumf, Monumentul aviatorilor, Sala sporturilor).

Scrierea abrevierilor cu majuscula se face când:

a) sunt abrevieri cu caracter international (N.B., P.S.);

b) abrevierile numelor de puncte cardinale, ale unor unitati de masura, simboluri (matematice, chimice etc.), ale numelor de personalitati, de tari, de întreprinderi (N., E., Hz., A., G., Al., C., H., O., L., I.L.Caragiale, St.O.Iosif, S.U.A., C.E.C., O.N.U., Plafar);

c) formulele de politete abreviate (D-ei);

d) abrevierile numelor de întreprinderi si institutii formate din initiale si din fragmente ale termenilor componenti (majuscula poate fi la initiala sau la toate literele componente: Adas sau ADAS);

e) abrevierile unitatilor de masura pot avea în forma abreviata o litera majuscula interna când al doilea termen component se prescurteaza cu litera mare (kW, mA, MHz).

Scrierea numelor proprii românești si străine.

Normele privind notarea prin litere si succesiuni de litere a sunetelor se aplica si în cazul numelor proprii. Caracterul de entitati individuale (uneori de unicate) al acestora, traditia scrierii lor, sistemele diferite care au fost impuse în plan public fac ca ele sa prezinte nume-roase neregularitati: 1) unele toponime românesti sunt scrise, potrivit standardizarii geografice (nepusa însa de acord cu normele ortografice), altfel decât se recomanda pentru numele comune: Ciacova si Giarmata, fata de Geamana, Cinghiia, Euprani, Erbiceni, Esanca, Braesti (în Buzau, Iasi), dar Braiesti (în Botosani, Suceava); Malaesti, dar Malaiesti; Mihaesti, dar Mihaiesti; Cuieni, dar Gruieni; Izvoru Muresului, dar Izvorul Oltului, Pârâu Mare, dar Pârâul Mare); 2) unele nume de personalitati se scriu conform dorintei purtatorilor lor, chiar daca se încalca normele actuale privind raportul dintre grafeme si sunete: Florian Aaron, Vasile Alecsandri, Ioan A. Bassarabescu, Agatha Bârsescu, Luigi Cazzavillan, Cezar Bolliac, Constantin Brâncusi, Ovid Densusianu, Jacques Byck, Maria Filotti, Dumitru Ghiata, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Constantin Jiquidi, Nicolae Kalinderu, Dimitrie Kiriac, Mihail Kogalniceanu, Nicolae Kretzulescu, Alexandru Macedonski, Constantin Mille, Matei Millo, Costache Negruzzi, Dimitrie Ollanescu, Theodor Palady, Anton Pann, Isac Peltz, Ion Pillat, Nicolae Quintescu, Vasile Pârvan, Al. Philippide, Camil Ressu, C.A. Rosetti, Alecu Russo, Anghel Saligny, Eugeniu Sperantia, Carol Popp Szatmary, Christian Tell, George Tatarescu, Nicolae Tonitza, Iuliu Zanne; 3) numele proprii straine din tarile care folosesc alfabetul latin se scriu si se pronunta ca în limba de origine: Bordeaux, Bruxelles, München, New York, Quito, Goethe, Hugo, Mickiewicz, Racine, Shakespeare; 4) numele proprii din tarile care folosesc alfabetul chirilic se scriu dupa normele de transliterare stabilite de DOOM: Baku, Celeabinsk, Kazan, Cernâsevski, Scedrin, Tolstoi, Turgheniev;

5) numele proprii din tarile care folosesc alte caractere sau sisteme de scriere decât alfabetele latin si slav se scriu conform cu transcrierea internationala cu litere latine stabilita de statele respective: Beijing (se accepta si Pekin), Okinawa, New Delhi, Amman, Marrakesh; 6) numele proprii cunoscute si folosite de multa vreme la noi, care s-au adoptat fonetic limbii române, se scriu potrivit acestei traditii, indiferent daca tara din care provin foloseste alfabet latin, slav sau alte alfabete ori sisteme de scriere: Copenhaga (fata de numele originar Cobenhavn), Florenta (Firenze), Lisabona (Lisboa), Londra (London), Marsilia (Marseille), Praga (Praha), Varsovia (Warszawa), Viena (Wien), Loara (Loire), Sena (Seine), Rin (Rhin, Rhein), Tamisa (Thames), Belgrad (Beograd), Bitolia (Bitola), Moscova (Moskva), Plevna (Pleven), Nipru (Dnepr), Ohrida (Ohrid), Scoplie (Skopje), Alexandria (El Iskandarîya), Atena (Athinai), Creta (Kriti), Salonic (Thessaloniki).

CAPITOLUL II. Ortografia și rostirea

II.1 Fonetica și fonologia – aspecte generale

Fonetica este o știință auxiliară a lingvisticii care studiază latura materială a elementelor limbii adică expresia lor exterioară. Latura exterioară, materială a elementelor limbii comportă un aspect fiziologic(mișcările pe care le exercită organele vorbirii) și unul acustic (vibrațiile aerului determinate de aceste mișcări și care produc impresia acustică). Cele două componente se manifestă concomitent.

Fiziologia și acustica vorbirii sunt subordonate studiului funcțional al unităților fonetice(fonetică funcțională sau fonologie.

Fonetica studiază întreaga diversitate a realizărilor concrete ale elementelor fonetice dintr-o limbă, independent de funcția pe care o au în comunicare și de nivelul structural la care apar.

Evoluțiile studiate de fonetică se referă la diferențe de rostire condiționate de individ sau de poziția sunetului în cuvânt( variante); influențe reciproce între sunete produse atât în interiorul cuvântului cât și la granița dintre cuvinte( fonetică sintactică).

În funcție de perspectiva de abordare a studiului sunetelor, se vorbește despre fonetică articulatorie( a emiterii) și acustică( a receptării).

Un sunet al vorbirii este orice unitate sonoră distinctă din punct de vedere fonetic, adică orice unitate sonoră produsă de organele vorbirii.

Fonologia reprezintă un nivel de studiu al structurii limbii care vizează elementele fonice segmentale și suprasegmentale cu funcție distinctivă. În raport cu fonetica, fonologia este domeniul unităților fonice discontinue(discrete) și invariante.Fonologia este o fonetică funcțională . Stabilirea identității sau nonidentității funcționale a elementelor cuprinse în vorbire se face în funcție de anumite criterii.

Cercetările de fonologie sunt în general sincronice. Fonologia stabilește funcțiile sunetelor într-o limbă, la un moment dat determinând un tip de abordare descriptivă. Se pornește de la ideea că limba este o structură și se urmărește evoluția sistemelor de foneme în limba respectivă.

Fonologia implică delimitarea și descrierea inventarului unităților fonice invariante și a trăsăturilor distribuționale care le caracterizează.

Pentru a descrie faptele de limbă, lingviștii pornesc de la raportul esențial care caracterizează structura limbajului, raportul dintre cele două laturi: expresia și conținutul.

Planul expresiei reprezintă latura sonoră a limbii . El poate fi analizat din punctul de vedere al substanței, ceea ce constituie obiectul de studiu al foneticii. Analiza substanței fonetice din punct de vedere funcțional determină identificarea fonemelor care sunt studiate de fonologie.

Planul conținutului este reprezentat de structura semantică, iar unitățile care constituie această structură sunt sensurile cuvintelor.

Cele două planuri ale limbii au aceleași principii de organizare. În ambele, unitățile sunt alcătuite din fascicule de trăsături distinctive care sunt puse în evidență prin metoda comutării conform căreia o modificare dintr-un plan determină o modificare în planul celălalt.

Fonemul – este cea mai mică unitate sonoră a limbii, care are funcțiunea de a diferenția cuvintele sau formele gramaticale ale aceluiași cuvânt, între ele.

Ultimul nivel de analiză al fonemului îl reprezintă trăsătura distinctivă.

Foneme cu valoare lexicală : p(pat) – b(bat)

Foneme cu valoare gramaticală: casă(ă) – case(e)

În lingvistică se face distincția dintre invariante (foneme propriuzise) și variante fonetice sau alofone (pronunțări diferite ale aceluiași fonem. Recunoașterea invariantelor se recunoaște prin faptul că înlocuind un fonem (invariantă) cu altul deci făcând o schimbare la nivelul formei se modifică și conținutul. Ex. dacă în cuvântul pat se înlocuiește p cu b, sau t cu r atunci se modifică însăși structura cuvântului obținând fie bat, fie par.

Dacă însă un vorbitor rostește pe e din Ene în două feluri diferite, nu se va obține un alt cuvânt, este cea mai mică unitate sonoră a limbii, care are funcțiunea de a diferenția cuvintele sau formele gramaticale ale aceluiași cuvânt, între ele.

Sunetele care nu apar niciodată în același context fonetic (care sunt în distribuție complementară) și sunetele care pot apărea în același context fonetic, dar nu contractează raporturi de comutare (sunt în variație liberă) sunt variante ale aceluiași fonem (alofone). În mod obișnuit, alofonele sunt privite ca unități concrete, individuale, ale vorbirii, în contrast cu fonemele, care sunt abstracte, generale și aparțin limbii. Există în fonologie două niveluri de abstractizare: sunetele care sunt în variație liberă într-un anumit context fonetic se raportează la ceea ce lingvistica numește un „fonem concret” (de exemplu, rom. n velar, înainte de consoană velară).

Fonemul concret, determinat de o anumită poziție, împreună cu fonemele concrete determinate de celelalte poziții, se raportează la fonem, unitate mai abstractă decât fonemul concret.

Eliminând acele caracteristici ale sunetului care țin de poziția sa în cuvânt și în frază, precum și caracteristicile care pot fi modificate fără a afecta identitatea cuvântului, se obțin trăsături pertinente (distinctive): conținutul fonemului e un fascicul de trăsături distinctive.

Dacă fonemul se definește ca o sumă de trăsături pertinente, arhifonemul e ansamblul trăsăturilor pertinente comune pentru două sau mai multe foneme.

De exemplu, un arhifonem t e format din trăsături distinctive comune pentru /t/ și /d/, minus surditate/sonoritate.

Una dintre dificultățile reducției sunetelor la foneme e o problemă de segmentare a lanțului vorbit: „Un fonem sau două foneme”? Trebuie să admitem că, cel puțin în anumite limbi, o tranșă sonoră anumită poate fi interpretată atât monofonematic, cât și difonematic (cf. „diftongii” limbii române).

Fonetica privește sunetul ca fenomen fizic; fonologia îl studiază ca unitate sonoră funcțională.

De accea spunem că sunetul este material concret; fonemul este general și abstract.

Același sunet este pronunțat diferit de diferiți vorbitori sau de același vorbitor, în momente diferite. Aceasta înseamnă că există variante și varietăți ale sunetelor (n din nimeni diferă de n din numai sau de n din luncă. Diferențele sunt determinate de poziția sunetului în cuvânt și de influența sunetelor vecine (contextului fonetic) și fenomenului prin care se rostesc concomitent mai multe sunete(coarticulație).

II.2. Sunet și fonem

Fonemele unei limbi sunt, de regulă, corespunzătoare sunetelor învățate în școală și descrise gramatical. Scrierea notează, în general, numai ce este relevant în fonemele limbii respective.

Partea studiului limbii care se ocupă cu studiul producerii, transmiterii și receptării sunetelor limbajului articulat este, cum spuneam , fonetica.

Ea inventariază sunetele limbii, le analizează și le clasifică în funcție de anumite caracteristici: înălțime, timbru, durată, cu implicații foarte serioase în semantica enunțului.

După natura lor acustică sunetele sunt: vocale, semivocale și consoane.

Limba este văzută ca activitate și ca proces în care se intersectează o serie de cauze și o serie de efecte(determinări și finalități). Determinarea presupune o continuă adaptare lingvistică a comunicării la nevoile interlocutorilor. Activitatea lingvistică reprezintă o alegere a instrumentelor de comunicare, pe care o face locutorul în funcție de condițiile particulare (context) de desfășurare a comunicării.

Funcționaliștii consideră că limba este un sistem dinamic: „o limbă se schimbă pentru că ea funcționează” A. Martinet.

Așadar limba se adaptează continuu la nevoile utilizatorilor. Martinet introduce conceptul de sincronie dinamică(dinamism), înțelegând prin aceasta, variația și mișcarea permanentă a limbii.

Comunicarea umană presupune mesajul articulat (o înlănțuire de sunete articulate).

II.2.1. Proprietățile sunetului

Orice sunet are drept caracteristici fizice: înălțimea; intensitatea, durata și timbrul.

Înălțimea este determinată de frecvența vibrațiilor. Frecvența este imprimată de sursă în funcție de viteza de vibrație. Cu cât frecvența de oscilație este mai mare, cu atât un sunet este mai înalt.

Înălțimea sunetelor articulate este determinată de gradul de contracție a coardelor vocale; cu cât contracția este mai mare, cu atât vibrațiile sunt mai frecvente și tonul mai înalt.

Intensitatea reprezintă proprietatea sunetului determinată de amplitudinea vibrațiilor. Din punct de vedere al intonației sunetele sunt puternice –cu amplitudine mare – sau slabe – cu amplitudine mică.

Durata este determinată în funcție de timpul de vibrație al sursei. Un sunet durează atâta timp cât coardele vocale (sursa) vibrează. Timbrul este calitatea care permite sunetului să se distingă de altul rostit în aceleași condiții.

Orice undă sonoră este formată dintr-o undă principală , însoțită de undele armonice ale sunetului respectiv. Armonicele sunt sunete suplimentare cu frecvențe diferite. Timbrul depinde de forma vibrațiilor, care, la rândul ei depinde de forma rezonatorului.

În cazul fonațiunii rolul de rezonator îl îndeplinesc cavitatea bucală și cea nazală.

II.2.2. Funcțiile sunetului sunt:

1. distinctivă – în seriile dar, car ,bar ceea ce distinge cuvintele și formele lor sunt fonemele subliniate. Asta înseamnă că d, b, c comută, adică, prin substituirea unuia dintre ele prin altul, în contextele date se obține un nou cuvânt sau o altă formă gramaticală a aceluiași cuvânt. Prin urmare, o schimbare în planul expresiei implică o schimbare în planul conținutului.

2. contrastivă – în cuvântul bar, fonemul notat cu a este în contrast cu cele notate b și r, ceea ce face mai ușoară analiza cuvântului în unități succesive, adică facilitează stabilirea structurii fonematice a cuvântului și înțelegerea lui.

Fonemele intră în relație unele cu altele ( de opoziție și de contrast), alcătuind sistemul fonologic al limbii

II.3. Sunet, literă, alfabet

Alfabetul folosit pentru scrierea limbii române are 31 de litere. În general, fiecare dintre literele alfabetului limbii române notează câte un sunet. Există deci o corespondență sunet – literă.

Limba română, ca și altele, cunoaște situații în care aceeași literă poate să noteze mai multe sunete:

x notează sunetul cs.- excursie, expunere

sunetul gz – examen, exemplu, exercițiu.

c – g + e, i când e i au valoare de sine stătătoare cer, cireș, ger, girafă (girafă – 6 sunete – 6litere)

+ e, I când e, i au valoare de litere ajutătoare – ciorbă, pleci magiun.

(ciorbă = 6 litere – cinci sunete) [c+e,i; g+e,I; – formează sunetul č ğ]

+h + e, i când h, e, i au valoare de litere ajutătoare – unghi, cheamă

gheață (gheață = 6 litere – trei sunete)

+h +e, i când h are valoare de literă ajutătoare – e, i de sine

stătătoare – chem, ghem;( chem = 4 litere – 3 sunete

c – g + alte litere decât h, e, i – car, gură cneaz, grabă.

II.3.1. Sunetele

II.3.1.1 Vocalele și semivocalele

Vocalele sunt sunete propriu-zise, deoarece în cazul lor unda sonoră are un caracter regulat. Ele sunt produse de coloana de aer vibrat care trece nestânjenit și continuu prin traiectul vocal. Vocalele se rostesc singure, fără ajutorul altor sunete și pot forma singure o silabă. Ele formează întotdeauna centrul unei silabe. Diferența dintre silabe este determinată de modificarea formei rezonatorilor bucali și labiali.

Limba română cunoaște un număr de 7-8 vocale (a, ă, î, â, e, i, o,u). Dintre acestea, patru pot fi și semivocale. Alte vocale sunt întotdeauna întregi (plenisone). Semivocalele se aseamănă cu vocalele, dar nu pot fi rostite fără ajutorul altor sunete; nu pot forma singure o silabă (e, i, o, u). Semivocalele intră în componența unor grupuri vocalice numite diftongi sau triftongi.

E are o valoare de vocală în: seră, bere, trece și valoare de semivocală în: seară, treacă, meargă.

Consoanele se rostesc cu ajutorul unei vocale. Pot să lipsească din compunerea unei silabe.

I are valoare vocalică în: bine, timp, codri și valoare de semivocală în: iarnă, biată, cai, doi.

O are valoare de vocală (plenisonă) în: os, orb, obosit și valoare semivocalică în: coală, boală, toată. U are valoare de vocală în: bun, drum, tun și valoare de semivocală în: cadou, stilou, erou.

Sistemul vocalic românesc are, după cum spuneam, șapte-opt unități: a, o, u, ă, â, î, e, i. Spunem 7-8 întrucât două: â și î notează același sunet.

Clasificarea vocalelor limbii române

Pentru a studia structura vocalei trebuie avute în vedere vibrațiile glotale ale aerului expirat și modul în care se modifică acestea în cavitățile rezonatoare.

Experiențe realizate prin cercetări de fonetică experimentală arată că aerul care trece prin glotă capătă anumite vibrații, la care se adaugă vibrațiile proprii coardelor vocale. S-a observat astfel că fiecare vocală are mai multe tonuri caracteristice care formează rezonanța primară a , sunetul propriu.

Prin urmare, coardele vocale produc vibrații complexe care dau o notă fundamentală și numeroase elemente armonice Sunetul vocalei este format, deci, dintr-o serie de grupuri de unde sonore, repetate periodic. Laringele, cavitățile supralaringiene și cavitatea bucală alcătuiesc rezonatoare care emit sunete fundamentale și sunete cu frecvență superioară – parțiale. Sunetul vocalic este produs prin întărirea, în laringe și în cavitățile superioare, a două armonii care au o înălțime apropiată.

Structura vocalei se analizează o dată din perspectiva emisiunii ei și o dată din perspectiva audiției.

Clasificarea vocalelor se face în funcție de anumite criterii:

1. Locul de articulare ( poziția mușchiului lingual); din această perspectivă identificăm vocale: anterioare sau prepalatale (e.i), mediale (â, ă î); posterioare (o, u). Din această perspectivă, a este vocală neutră.

2. Gradul de deschidere sau de închidere:

– deschise: a

– semideschise: e, o, ă,

– închise: u, i, î, â

Vocalele sunt închise sau deschise după gradul de închidere sau de deschidere a maxilarelor și după gradul de apropiere sau de depărtare a mușchiului limbii de palat.

Așadar, vocalele românești sunt.

Anterioare: e, vocală semiînchisă, nelabială; i, vocală închisă nelabială

Mediale a, vocală deschisă, nelabială;ă, vocală semiînchisă (mai închisă decât e),nelabială; î, vocală închisă(mai puțin decât i, nelabială; â, vocală închisă, nelabială.

Posterioare o, vocală semideschisă( mai deschisă decât ă), labială; u, vocală semideschisă) (mai deschisă decât i, î și â), labială.

Pronunțarea vocalelor o,u, presupune rotunjirea buzelor. De aceea se numesc labiale sau rotunjite.

O categorie aparte o reprezintă vocalele nazale. Timbrul lor nazal provine din scurgerea aerului expirat prin fosele nazale.

II.3.1.2.Consoanele

Consoanele sunt sunete ale vorbirii care diferă de vocale prin faptul că articularea lor este însoțită de zgomote. La producerea lor curentul de aer fonator întâmpină, cum am văzut, diverse obstacole.

Acestea constau în închiderea totală și deschiderea bruscă a canalului vorbitor, într-un anumit punct al pronunțării sau prin strâmtorarea acestuia.

În funcție de mișcările articulatorii necesare pentru pronunțarea consoanelor se stabilesc criterii de clasificare și de identificare.

a. Modul de articulare:

Felul în care organele fonatorii creează obstacol determină identificarea de. Consoane produse prin închiderea totală a canalului și deschiderea sa bruscă :

– consoane oclusive sau închise (oclusive-explosive)

– consoanele propriu-zise: b, p, t, d, c, K’, g, g’.

– consoane rostite printr-o îngustare a canalului fonator.

Curentul de aer trece cu presiune și produce un zgomot determinat de frecarea aerului de pereții canalului. Astfel se pronunță consoanele fricative sau constrictive f, v, s, z, h, ș, j.

– consoane pronunțate prin realizarea unui obstacol combinat: momentul de început coincide cu cel specific oclusivelor, dar în momentul secund, canalul fonator se deschide parțial ca în cazul constrictivelor. Astfel se pronunță consoanele africate sau semioclusive. č, ț, ğ.

Există, după unele păreri, și o categorie de consoane ”deschise” (care în alcătuirea unei vocale pot juca un rol vocalic):m,n,l,r,s,ș,ț z . În această categorie intră și semivocalele i,u,o(notate y-sau i; w sau u) și o. În limba română, e poate fi semivocală, în diftongul ea –deal.

1. Constrictivele sau consoanele continue. Pentru a pronunța aceste sunete canalul vocal e strâns astfel încât, aerul se scurge toată perioada cât durează emisiunea: semivocalele (y, w);

2. Fricativele sau spirantele, caracterizate prin strângerea mai accentuată a canalului vocal: f,v,s,z,ș,j;

3. Vibrantele pentru pronunția cărora sunt folosite limba și uvula (omușorul): r ;

4. Lateralele caracterizate prin faptul că, în timpul emisiunii lor, aerul se scurge de-a lungul celor două margini ale limbii:l.

Vibrantele și lateralele fac parte din categoria consoanelor lichide.

I. Consoanele oclusive

1. Oclusivele (întrerupte); canalul vocal e închis și se deschide brusc în momentul emisiei: b, p, d, t, c, g, K’, g’, č, ğ.

2. Semioclusivele (africatele) ț, č, ğ, Acestea nu reprezintă sunete simple ci o reuniune de două sunete articulate, fiecare mai slab decât fiecare sunet luat separat.

3. Oclusive nazale: m, n

Locul de articulare:

După locul din cavitatea bucală unde se produce blocajul în pronunțare, se disting:

• consoane labiale – obstacolul se realizează la nivelul celor două buze(labii), prin închiderea și deschiderea bruscă a acestora. Astfel se pronunță p, b (bilabiale);

• consoane dentale (alveolare) – obstacolul se realizează la nivelul incisivilor superiori t, d, la nivelul dinților laterali spre zona incisivilor: s, z, ț;

• consoane labio-dentale – canalul fonator nu pate fi închis de tot. Pronunția se realizează între buza inferioară și dinții superiori. Astfel se pronunță f, v;

• consoane prepalatale (anteropalatale) – se articulează în zona anterioară a bolții palatului(cerul gurii). Astfel se pronunță fricativele ș, j și fricativele č, ğ;

• consoanele palatale (medio-palatale) se rostesc prin lipirea spatelui mușchiului lingual de mijlocul palatului. Astfel se pronunță palatalele K’, ğ;

• consoane velare – blocajul se produce în zona posterioară a gurii prin atingerea mușchiului lingual de vălul palatului. Astfel se pronunță velarele (k, g);

• consoane laringale – blocajul se realizează prin îngustarea spațiului fonator. Astfel se pronunță h.

II. Consoane sonore și consoane surde

Clasificarea se realizează în funcție de faptul că emisiunea lor este sau nu însoțită de vibrații ale laringelui. Majoritatea consoanelor se grupează în perechi (surd-sonor).

1. sonore: în timpul articulației acestor consoane, vibrațiile încep odată cu tensiunea (implozia) – b, d, g, v, y, j, g’, ğ.

2. surde. vibrațiile laringiene încep în momentul destinderii – p, t, f, s, ș, c, K’, h

II.3.1.3.Sonantele

Sonantele reprezintă o categorie de sunete care diferă atât de consoane cât și de vocale. Ele au caracteristici comune și cu unele și cu celelalte, dar și trăsături distinctive.

Sonantele se caracterizează prin faptul că în articularea lor domină tonuri muzicale, caracteristice vocalelor. Aceste tonuri sunt însoțite de zgomote, specifice consoanelor, care se manifestă mai slab.

Din punct de vedere al rolului lor în silabă, sonantele au trăsături consonantice întrucât nu comportă accent și nu pot forma centru silabic.

Sonante sunt: l,m,n,r, iar în funcție de timbru, se pot distinge:

1. Sonante nazale: m,n a căror articulare se produce la nivelul cavității bucale prin coborârea vălului palatin care determină dirijarea curentului de aer spre cavitatea nazală;

2. Sonante orale: l, r a căror pronunție se realizează în prin dirijarea aerului prin cavitatea bucală.

Sonantele orale se diferențiază în funcție de locul de articulare.

Astfel l este un sunet lateral, în timp ce r este un sunet apical pentru că pronunția lui se realizează prin atingerea alveolelor superioare de către apex.

Sonantele l și r se numesc lichide întrucât la articularea lor curentul de aer are o scurgere continuă.

Consoanele nazale și cele lichide nu cunosc opoziția surd-sonor.

Coarticularea

În vorbire, sunetele se rostesc în succesiune produse de mișcările articulatorii care determină o întrepătrundere și o influență reciprocă.

Articularea unui sunet se începe înainte ca articularea sunetului precedent să fi fost realizată în întregime. Acest fenomen se numește coarticulație.

Aceasta face ca într-un context fonetic, sunetele aflate la limita dintre cuvinte, să se influențeze reciproc.

Influențele nu afectează, în general, caracteristicile sunetelor căci variantele se înscriu în modelul sunetului tip.

II.4.Grupuri de sunete.Segmente vocalice

Segmentul vocalic simplu este un nucleu constituit dintr-o singură vocală, cu valoare silabică. Un segment vocalic simplu poate să cuprindă orice vocală: cap, dor, din dur, măr, sârb.

Segmentul vocalic complex cuprinde o vocală urmată de una sau de două semivocale. Astfel se realizează ceea ce în mod obișnuit numim diftongi, respectiv, triftongi.

Diftongii – grupuri de sunete formate dintr-o vocală și o semivocală pronunțate în aceeași silabă (meargă, soa – re).

După felul în care apar cele două sunete identificăm diftongi ascendenți (S+V) și diftongi descendenți (V+S).

Triftongii grupuri de sunete formate dintr-o vocală și două semivocale pronunțate în aceeași silabă (mergeau, le – oai – că). În mod obișnuit structura triftongului este S+V+S (iau, vreau, beau). Există însă și triftongi cu structura S+S+V (creioane, leoarcă).

Hiat – vocală + vocală pronunțate în silabe diferite: real, coafor, aeroport.

Hiatul se realizează și la întâlnirea unui cuvânt terminat în vocală cu un cuvânt care începe tot cu o vocală: de atunci, a urat. În această situație avem de-a face cu un hiat în fonetică sintactică.

În limba română contemporană se simte o tendință de evitare a hiatului. Acest lucru se realizează prin diferite modalități, generatoare de forme incorecte:

– contragerea celor două vocale identice la una singură: alcol, în loc de alcool; cuvincios, în loc de cuviincios;

– dispariția(înlăturarea)unei vocale: aspectos, în loc de aspectuos;

– transformarea uneia dintre vocale în semivocală, creându-se un fals diftong: ge- o- lo- gie devine geo- lo- gie.

CAPITOLUL III. PRINCIPIILE ORTOGRAFICE

Orice scriere se organizează pe baza unor principii universale, care de-a lungul vremii s-au dovedit a fi factori directori în conceperea și modelarea ortografiei limbilor pe glob. Astfel, înainte de a se pune problema normării scrierii, cei răspunzători de ea unui sistem ortografic trebuie să cadă de acord asupra alegerii și adoptării principiu fundamental. Adoptarea unui principiu fonologic la baza ortografiei unei limbi trădează intenția de a avea o ortografie accesibilă maselor, de vreme ce aplicarea acestui principiu determină orientarea spre o scriere fonetică, foarte apropiată de citire. De cealaltă parte, optarea pentru un principiu etimologic pe care să se întemeieze și să se organizeze scrierea unei limbi reflectă o atitudine conservatoare, care urmărește evidențierea unei faze mai vechi prin menținerea formei scrise a etimonului, în condițiile în care, cu trecerea vremii, pronunțarea acestuia s-a schimbat și mult sau mai putin. Dace scrierea fonologică bazata pe principiul fonologic, este dinamică și flexibila, ținând cont de particularitățile evoluției rostirii prin revizuiri ridice ale normelor, scrierea etimologica, fundamentata pe principiul etimologic, este statică și inflexibila, respectă tradiția, neglijând realitatea fonologică a momentului.

Principiul fundamental este într-adevăr responsabil de profilul scrierii, dar nu poate susține toate situațiile de scriere, deoarece presiunile sistemului gramatical sunt atât de puternice, încât impun corelarea oricărui principiu organizator de tipologie omografică cu un principiu de natură gramaticală. În ortografia românească s-a considerat multă vreme că principiul fonologic este un tot exclusiv și că trebuie admisă și intervenția unor principii complementare, de ordin gramatical (principiul morfologic, principiul sintactic), etimologic (principiul adițional istoric), pragmatic (principiul simbolic), pentru a se putea explica toate situațiile de scriere.

Flora Șuteu și colaboratoarea sa Elisabeta Șoșa, susțin că: „În forma ei actuală, ortografia românească are la baza un singur principiu, cel corectiv-funcțional. (s.a.) Acest principiu îmbina concepțiile fonografica și funcțională. Prin scriere se urmărește:

a) corectarea pronunțării, în sensul unificării ei supradialectale;

b) corectarea formelor gramaticale, în sensul integrării lor într-un sistem funcțional supradialectal;

c) orientarea scrierii ci pronunțării noilor achiziții lexicale spre forme specifice limbilor moderne occidentale, adaptate ca atare la sistemul flexiunii nominale românești. (s.a.)

Acest principiu guvernează regulile generale ale scrierii, reguli care celui care ar vrea sa și le explice, cunoștinte de fonetică, vocabular; gramatică și istorie a limbii romane."

De altfel, un asemenea punct de vedere se situează in prelungirea celui exprimat de Mioara Avram, care sublinia importanța deschiderii ortografiei spre grmaticp deschidere produsă fără echivoc prin prevederile reformei ortografice din 1953

„Legarea scrierii de criterii gramaticale, referitoare la categoriile morfologice la formarea și la valoarea cuvintelor respective, dă ortografiei un caracter rațional însușirea ei depinzând de folosirea conștientă a limbii înseși, de cunoașterea gramaticii și nu de memorarea mecanică a scrierii stabilite oficial pentru fiecare cuvânt în parte. În același timp, opera de reconsiderare a importanței gramaticii și de evidențiere a valorii ei practice face un pas înainte prin aplicarea principiilor gramaticale în scrierea limbii române."

Indiferent cum punem problema relației ortografie-gramatică (în limitele unui principiu compozit sau în corelația dintre principiul fonologic și cele gramaticale), este evident faptul că, în complexitatea sa, scrierea presupune reflectarea globală a limbii, deci, implicit, a intercondiționării acestor subsisteme (fonologic, morfologic, sintactic) ale sistemului limbii.

Cu toate acestea, problemele ortografiei nu se rezolvă în totalitate în limba romană cu cunoștințe de fonologie și de morfosintaxă. Este clar că o ortografie (perceputa ca scriere impecabilă) implică, pe lângă stăpânirea gramaticii limbii române, și o cultură lingvistică solidă a utilizatorului de sistem ortografic (cu tot ceea ce presupune acesta: principii, norme, semne speciale). Fiindcă uneori opțiunea pentru o variantă ortografică reclamă aplicarea unui principiu sau al altuia, al unei anumite norme, sau se realizează cu ajutorul unor anumite semne. De exemplu, în scrierea cuvântului dealer, aplicăm principiul etimologic, în cea a cuvântului șa, principiul morfologic, în alegerea dintre omofonele ne-a/nea, principiul sintactic etc.

3.1. Principiul fonologic

Principiul fonologic (fonetic/fonematic), care prevede punerea de acord a ortoepiei
cu ortografia, este cel pe baza căruia s-a elaborat sistemul ortografic românesc. Pe considerentul că aplicarea acestuia în majoritatea covârșitoare a situațiilor de ere face din corespondenta fonem grafem caracteristica principală a scrisului românesc, principiul fonologic se impune ca definitoriu pentru ortografia noastră:

„Principiul fonetic fonematic definește în cea mai mare măsură fizionomia ortografiei actuale, orientând fundamental relațiile dintre alfabet sistemul fonetic fonologic al limbii române literare, precum și raporturile dintre normele ortografice și normele ortoepice."

Adaptarea literelor alfabetului latin (sistem de semne grafice cu circulație internațională) la necesitățile de exprimare în plan grafic a fonemelor/sunetelor-tip n componenta sistemului fonologic românesc a rezolvat în proporție ridicată problema prezentării printr-un singur grafem a fiecărui fonem.

Urmărirea consecventă a realizării corespondenței sunet-literă a determinat o apropiere tot mai accentuată a scrierii de rostirea românească. Rămâne însă o iluzie să credem că am putea scrie cum vorbim. În trecerea din planul semnic al emisiei orale în cel grafic se pierd o serie de fapte non-lingvistice care concură la organizarea mesajulu: deicticele spațiale și temporale, semnele de gestualitate și mimică, timbrul și modulațiile vocii, tonul, tempoul etc. Pentru a se recupera cât mai mult din expresivitatea exprimării orale, în sistemul ortografic s-au integrat mai multe tipuri de codaje: cel al literelor alfabetului, cel al semnelor de punctuație, cel al semnelor iconice, etc. Procedându-se astfel, s-au compatibilizat două coduri cu canale de transmisie diferite: un cod al limbajului vorbit, transmis pe cale orală, și un cod al limbajului scris, transmis pe cale vizuală.

Punerea pe baze științifice a acestui raport între varianta scrisă și cea orală a limbajului a implicat luarea unei decizii importante în privința a ce anume reprezentam scris. Există — și s-a menținut — un consens referitor la faptul că trebuie să se transpună în plan grafic ceea ce recunoaștem că ortoepie românească ca pronunțare corectă, în conformitate cu normele limbii literare. Întrucât această transpunere nu este spontană ci realizată prin reguli de echivalare stabilite de specialiști, putem afirma că problema reală este cea a punerii în concordanță a două sisteme semiotice artificial instituite și instituționalizate: un sistem ortografic un sistem ortoepic.

Din cercetarea confruntativa a celor două variante — orală și scrisă — ale limbii s-a făcut simțită necesitatea formulării unor reguli ortografice influențate de realitatea ortoepică.

Normele ortografice (în speță, normele de utilizare a literelor alfabetului) așadar, ca referința normele ortoepice:

„Privită de pe această poziție, ortografia este un mediator între sistemul grafematic și sistemul fonologic, între aspectul scris și aspectul vorbit al limbii."

Aceasta mediere între cele două sisteme se realizează prin reguli.

Cele mai cunoscute dintre acestea le sunt impuse elevilor încă din primele clase, adică de când învață să scrie:

— se scrie și se pronunță m și nu n înainte de p și b, din cauza economiei efort articulatoriu pe care o face vorbitorul, asociind două consoane bilabiale: [mp] (împărți, împărat, impus, imparțial, impunător etc.) și [mb] (îmbuna, îmbunat, îmbina, combină, bomboane, ambiție, ambarcațiune etc.);

— se scrie și se pronunță ie și nu e în poziție inițială în cuvânt și silaba în ca cuvintelor din fondul vechi al limbii: ied, ieri, iertare, iepure, ieșire, ieftin e respectiv: voie, femeie, nevoie, baie etc.;

— se scrie și se pronunță e și nu ie în poziție inițială în cuvânt și în silaba în ca neologismelor: etaj, epoca, european, elan, emir, estompa, erija, exil etc., respect alee, idee, azalee, afluent, constituent, influent, confluentul etc.;

— se scrie și se pronunță consoane duble în interiorul unor cuvinte derivate compuse în care prefixul/cuvântul adăugat cuvântului de bază se încheie cu consoana, cu care începe cuvântul de bază: înnora, înnopta, înnebuni, înnegrire, înnoire, transsiberian, interregional, interregn, interrelație etc.;

— se scrie și se pronunță dez-, răz- și nu des-, răs- în toate derivatele în care cuvântul de bază începe cu o vocală sau cu o consoană sonoră: dezarma, dezbate, dezbina, dezvinovăți, răzbate, răzbuna etc.;

— se scrie și se pronunță diftongul iu și nu Ř în finalul unor neologisme salariu, serviciu, onorariu etc., etc.

După cum se observă din regulile pe care le-am dat ca exemplu, indicația ortografică se asociază cu cea ortoepică incipientă se scrie și se pronunță……

În tratarea raportului ortografie ortoepie guvernat de principiul fonologic, G.Beldescu își fixează trei coordonate:

1. concordanța dintre ortografie și ortoepie;

2. discordanța dintre ortografie și ortoepie;

3. lipsa de relații dintre ortografie și ortoepie.

1. G. Beldescu pornește de la premisa că ortografia reflectă pe o arie foarte extinsă realitatea fonematică a limbii române. În aceste condiții, devin necesare reglementari exprese numai atunci când apar variante de pronunțare dintre care doar una este literară, iar cealaltă (celelalte) neliterara(e), deci greșita(e). Este cazul:

— pronunției regionale față de pronunția literară: tovarășe față de tovarășă, miljoc față de mijloc, piftea față de chiftea, di ce față de de ce;

—menținerii unor norme de pronunțare vechi, înlocuite între timp de alte norme: acoper față de acopăr, cârnaț față de cârnați, (eu) continuu față de (eiu) continui, etc.;

— diferențierii socioculturale a rostirii: conrupe față de corupe, atitudene față de atitudine, conced față de concediu, salar față de salariu; propietar față de proprietar, recorelare față de recorelare, transversa față de traversa, cardinaci față de cardiaci, handidecapați față de handicapați etc., formele greșite reflectând un nivel scăzut de instrucție/cultură al celor ce le folosesc.

Toate regulile ortografice și ortoepice privind utilizarea vocalelor, a diftongilor și a triftongilor, a consoanelor simple și duble, care probează concordanta dintre ortografie și ortoepie, stau sub semnul formulei „se scrie și se pronunță…"

2. Ilustrarea discordanței dintre ortografie și ortoepie se găsește în formula: „se scrie…, deși se pronunță…". Inadecvarea variantei scrise a unui cuvânt la varianta să orală se explică prin intervenția altor principii, mai precis a principiului etimologic și a celui morfologic. De exemplu, tradiția ne oblige să scriem el, ea, este, eram etc., deși pronunțăm [ĭel], [ĭa], [ĭeste], [ĭeram], iar regularitățile de ordin morfologic impun notația a și nu ea, după ș și j în interiorul radicalului unui cuvânt: șa, jale etc., deși pronunțăm [șea], [jeale], sau scrierea diftongului ea după ch, gh, deși pronunțăm [ĭa]: cheamă, cheag, gheață, gheară etc., deși pronunțăm [k'amă], [k'ag], [g'ată] [g'ard].

3. Pentru lipsa de relație dintre ortografie și ortoepie, devin operante doua formule:

a) „se scrie x, y (z), dar se citește numai x", ca în situațiile când:

— există mai multe grafeme pentru același fonem: c, k și q pentru [k]: casă
[kasă], kaliu [kaliu], quasar [kŭasar];

— exista un substantiv comun identic fonetic cu un substantiv propriu, primul scriindu-se cu inițială minusculă, iar al doilea cu inițială majusculă: damasc și Damasc, victoria și Victoria, vulcan și Vulcan etc.;

— există cuvinte omofone cu grupuri de cuvinte, situație în care cuvintele din grupuri se separa prin blanc: de o dată și deodată, de o parte și deoparte, nici a dată și niciodată etc.

b) „se scrie x, dar se pronunță y", formulă valabilă pentru tendința actuală dm preluare a neologismelor, care se pronunță și se scriu ca în limbă de origine: talk-show [tok sau], leasing [lizing], know-how [năuhaŭ] etc.

Rămân în afara oricărei formule următoarele situații elocvente pentru lipsa unei legături de intercondiționare intre ortografie și ortoepie:

– utilizarea cratimei, semn ortografic nejustificat de pronunție (se pronunță monosilabic: să-și, i-a, n-oi, mi-a etc., se pronunță în cuvinte diferite: văzându-te, nevastă-mea, du-ne, etc.)

— inexistența unor grafeme speciale pentru foneme distincte, precum semivocalele sau i final, afonizat;

– folosirea fare acoperire fonologică a literei h în grupurile consonantice ch și gh (Cosmotech, Ghana);

– nemarcarea accentului în scris (cu excepția unor cazuri izolate, în limbajul poetic, când e vorba de o modificare de accent, sau pentru dezambiguizare în situația dubletelor accentuate: companie, companie; torturi, torturi; acele, acele etc.);

— existența unei singure litere, x, pentru două combinații consonantice [ks]: mixt, proxim etc. și [gz]: exil, exemplu etc.

Discordantele și lipsa de legătura dintre ortografie și ortoepie în situații de scriere normate (deci acceptate de ortografie) evidențiază faptul că, deși se aplică pe o arie extinsă în scrierea românească, principiul fonologic își are propriile limite de aplicabilitate. El este un principiu fundamental, dar nu exclusiv în ortografia noastră.

3.2. Principiul morfologic

Principiul morfologic este un principiu de natură gramaticală care impune respectarea structurii elementelor ce alcătuiesc un cuvânt cu formă internă (derivat său compus) și a regularității formelor flexionare (conform tipului de declinare/conjugare căruia îi aparține un anumit cuvânt), dovedind astfel legătura între morfologie și ortografie.

Pornindu-se de la constrângerile morfologiei, se conturează în aceste privințe două categorii de norme:

1. norme de scriere a cuvintelor cu structură analizabilă;

2. norme referitoare la respectarea analogiilor ocurente în flexiune.

3.2.1. Scrierea cuvintelor derivate

În linii mari, putem vorbi de reguli valabile pentru aceste tipuri de cuvinte, enunțate, de altfel, chiar de DOOM2 :

„Reguli generale:

— derivatele se scriu într- un cuvânt (situațiile în care un prefix sau un sufix se scrie cu cratimă sau separat fiind rare);

— compusele se scriu, în funcție de partea de vorbire căreia îi aparțin și de gradul de sudură al compusului, în unul din cele trei moduri posibile: într-un cuvânt cu cratimă sau în cuvinte separate."

a) Scrierea derivatelor cu prefixe

În general, prefixele fac corp comun cu cuvantul-baza în structura derivatului: prenupțial, postliceal, contraatac, extrafina, supraponderal, conațional etc. Se scriu totuși legate prin cratima de cuvantul-baza următoarele tipuri de prefixe:

-ex-, cu sensul „fost", nu și prefixul exteriorității: ex-prim-ministru, ex-rege etc;

– non -: non-lingvistic, non-eu etc.;

– prefixele repetate: re-re-: re-reexaminat, răs-răs-răs-răscitit, stră-stră stră-strănepot, sub-sub-: sub-subcapitol etc.

– prefixele atașate unor substantive proprii: pro-: pro-NATO, anti anti-Băsescu etc.

Anumite prefixe, mai ales dintre cele superlative, se pot scrie și în absența cuvântului bază, comportându-se ca niște cuvinte de șine-stătătoare: extra, super ultra etc.

În situații în care este posibilă lectura alternative, prefixele pot apărea în paranteze rotunde: (i)rațiuni, (ne)obosit, (pre)gătit etc.

b) Scrierea derivatelor cu sufixe

În majoritatea derivatelor, sufixele se alipesc cuvântului-bază: paginator, credință, seninătate, parfumerie, barcagiu, realism, progresist etc. Numărul excepțiilor este foarte mic: – un sufix se separă prin cratima dace cuvantul-baza un compus din inițial e: R.A.T.B.-ist, P.S.D.-ist, O.R.L.-ist etc.; o majusculă, folosită în locul unui substantiv propriu: X-ulescu, Y-ulescu, Z-ulescu etc.; un substantiv pro străin, greu de adaptat la sistemul derivativ românesc: poe-esc, chomsky-ian etc.

Sufixele se adaugă nealterate cuvântului-bază, indiferent de sunetul cu care încheie acesta. Astfel:

– sufixul adjectival, al originii -ean (bănățean, ardelean, bucovinean etc.) se atașează intact și cuvintelor terminate în ș și j: maramureșean, lugojean, clujean etc.;

– sufixul substantival, al denumirilor abstracte – eală (plictiseală, picoteală se adaugă intact și cuvintelor terminate în ș și j: greșeală, stropșeală, tânjeală, oblojeală etc.;

– sufixul substantival, al denumirilor abstracte -eață (albeață), se adaugă unui cuvant-bază terminat în ș: roșeață;

— sufixul substantival, nume de agent -ar (pantofar, berar, acar), se adaugă nealterat și unui cuvânt terminat în j: birjar;

— sufixul adjectival al originii: asiatic; al calității: singuratic este -atic și nu -atec.

Principiul morfologic ne obligă să facem și distincția dintre sufixele: – ărie/-erie, cu argumentul că sufixul –ărie este în relație cu sufixul -ar (bere — berar — berărie; floare — florar – florărie; benzină – benzinar — benzinărie), iar -erie este în relație cu sufixul -er (frizer — frizerie; tapițer – tapițerie) și, oricum, se alipește unor baze neologice: parfumerie, loterie, pizzerie etc.

3.2.2 Scrierea cuvintelor compuse

Se scriu într-un și gur cuvânt:

— compusele formate prin alipirea unor cuvinte de șine-statatoare, care și-au pierdut independenta morfologică și antrenează în flexiune partea lor finală: bunăstare (bunăstării), fărădelege (fărădelegii), untdelemn (untdelemnului), cuminte (cuminți) morfsintactic (morfoșintactice), binevoitor (binevoitori) etc.;

— compusele formate prin alipirea de fragmente de cuvinte: aprozar (aprovizionarea cu zarzavaturi), plafar (plante farmaceutice), Centrofarm (Centrul farmaceutic), Agerpres (Agenția Romană de Presă) etc.;

— compusele formate din prefixoide/sufixoide și cuvinte de baza romanești: autoapărare, autocritică, bioenergie, microunde, macromolecule, eminescolog, francofonie, germanofil, seismograf etc.;

— compusele formate din prefixoide și sufixoide: grafologie, psiholog, geodezie, pediatrie etc.

Se scriu separate prin cratima compusele formate din cuvinte care își păstrează individualitatea morfologică. În cazul substantivelor compuse, acest fapt este dovedit de antrenarea în flexiune (și) a primului component: câine-lup (câini-lupi), locotenent-colonel (locotenenți-colonei), martor-cheie (martori-cheie), rea-voință (relei-voințe), prim-ministru (primului-ministru), floare-de-colț (florii-de-colț) etc.

Se scriu separate prin blanc cuvintele din compusele care nu au dobândit unitate morfologică, neprezentând îmbinări stabile: medic stomatolog, profesor universitar, agent secret, agent imobiliar etc.

Întrucât pentru scrierea cuvintelor compuse nu există reguli cu valabilitate generală, autorii DOOM2 au hotărât să trateze problema compunerii separat pentru fiecare parte de vorbire.

A. De pildă, în cazul substantivelor, DOOM2 face distincția dintre scrierea substantivelor comune compuse și cea a substantivelor proprii compuse:

a) substantivele comune compuse:

1. Se scriu într-un singur cuvânt „substantivele compuse sudate, cu articulare și flexiune la ultimul element", alcătuite din din:

— abrevieri: agromec, elinvar;

— adjectiv și substantiv: lungmetraj, dreptunghi, triplusalt;

— adverb și substantiv: binecuvântare, binefacere;

– prepoziție/prepoziții substantiv: deîmpărțit, deochi, fărădelege;

— substantiv adjectiv: botgros, vinars;

– substantiv și substantiv: locțiitor, omucidere, anotimp, ședințomanie;

— pronume și substantiv: sinucidere, sinucigaș etc.

2. Se scriu cu cratimă substantivele compuse prin alăturare, care nu și-au pierdut autonomia morfologică; acestea pot fi formate din:

— adjectiv și substantiv: bun-simț, rea-credință, prim-balerin, triplu-sec etc

— interjecție și interjecție: (un) scârța-scârța (pe hârtie);

numeral și substantiv: (un) unsprezece-metri, trei-frați-pătați etc.;

prepoziție și substantiv: după-masă, după-amiază etc.;

— substantiv și adjectiv: coate-goale, gură-spartă, mamă-mare, tată-mare, etc.;

— substantiv și prepoziție și substantiv: drum-de-fier, poale-n-brâu, viță-de-vie, floare-de-colț, ochi-de-pișica etc.;

— substantiv în nominativ și substantiv în nominativ: martor-cheie, ceas-brățară, costum-salopetă, decret-lege, zi-lumină etc.;

— substantiv în nominativ și substantiv în genitiv: floarea-soarelui, ochiul-boului, ciubotica-cucului, coada-coricelului, gura-leului etc.;

— substantiv și verb: (un) gură-cască, soare-apune, soare-răsare etc.;
— verb și substantiv: (un) papă-lapte, (un) zgarie-brcinza, (un) târâie-brâu,etc.;

— izolări de propoziții/fraze: ducă-se-pe-pustii, du-te-vino, ucigă-l-toaca, uite-popa-nu-e-popa, vino-ncoace etc.

b) substantivele proprii compuse normal:

DOOM2 avertizează că dincolo de tipurile șimilare/identice care caracterizează scrierea substantivelor comune și proprii compuse, există și tipuri de compuse specifice substantivelor proprii compuse, ocurente mai cu seams în domeniul onomasticii.

Se scriu într-un șingur cuvânt substantivele proprii formate prin alipire dintre:

numeral și substantiv: Șaptesate, Cincilei etc.;

prepoziție/articol și substantiv: Subcetate, Delavrancea, Avăidanei etc.;

— substantiv și adjectiv: Câmpulung, Satulung etc.;

substantiv, prepoziție și substantiv: Capdebou (nume de familie);

substantiv și substantiv: Sânmartin, Sânmihai, Sândominic, Hagiculea etc.;

— abrevieri: Euroașia;

— izolări de propoziții: Vaideei, Sparionoapte etc.;

2. Se scriu cu cratimă substantivele proprii compuse formate prin alăturare din:
— substantiv în nominativ-acuzativ și substantiv în nominativ-acuzativ, în toponime: Cluj-Napoca, Bumbești-Livezeni, Caraș-Severin, Guineea-Bissau etc.;
— substantiv comun și substantiv propriu, nume de loc: Baia-Sprie, Ocna-Mureș, Ocna-Șugatag etc.;

— substantive proprii, prenume și nume de familie compuse: Raoul-Emanuel, David-Emil, Voiculescu-Fugaru, Bogdan-Dascălu etc.;

— substantive proprii, nume de familie și nume de loc: Rădulescu-Motru, Oros-Bencec etc.;

— substantive proprii, nume de personaje literare: Roșu-Împărat, Verde-Împărat, Baba-Cloanța, Muma-Pădurii, Harap-Alb etc.

3. Se scriu separate prin blanc componentele unor substantivele proprii ce reprezintă alăturări ocazionale de cuvinte, care apar în nume de locuri/de persoane (personaje):

— substantiv și adjectiv: Satu Nou, Marea Neagră, Pădurea Neagră, Râmnicu Sărat etc.;

— adjectiv și substantiv: Marea Britanie, Noua Guinee, Alba Iulia etc.;

— substantiv și numeral: Bulevardul 1848, Trei Brazi etc.;

— substantiv, prepoziție și substantiv/adverb: America de Nord, Vințu de Jos, Oarba de Mureș etc.;

— substantiv în nominativ și substantiv în genitiv: Piatra Craiului, Vatra Dornei, Gura Humorului, Peștera Muierii etc.;

— substantiv (prenume), articol și adjectiv: Alexandru cel Mare, Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare etc.

B. În cazul adjectivelor compuse, avem două situații de scriere:

a) scrierea într-un șingur cuvânt a adjectivelor formate prin alipire de cuvinte de șine-statatoare, care reprezintă:

— adjectiv și adjectiv: rozalb, cehoslovac, dacoromân;

adjectiv și substantiv: pursânge;

adverb și adjectiv: binevoitor, binecuvântat, clarvăzător etc.;

— prepoziție, pronume și adjectiv: atoatecunoscator, atoatștiutor, atotputernic etc.;

prepoziție și substantiv/adjectiv: cuminte, deplin;

adjectiv și prefixoid/sufixoid: heliomarin, electrocasnic, neoliberal etc.

izolări de propoziții: cumsecade etc.

prefixul ne-, adverbul mai și adjectiv/participiu: nemaiauzit, nemaipomenit, nernaivăzut, nemalîntâlnit etc.

b) scrierea elementelor constituente legate prin cratimă, când adjectivele sunt formate prin alăturare din:

— adjectiv și adjectiv, cu flexiune exclusivă la cel de-al doilea component: cultural-artistic, științifico-fantastic; cu flexiune la ambele componente: galben-auriu, dulce-acrișor etc.; invariabile: alb-negru;

— adverb și adjectiv/participiu: nou-născut, așa-zis, așa-numit, bine-crescut, drept-credincios etc.;

— substantiv (care denumește un punt cardinal) și adjectiv: est-european, sud-dunărean etc.;

– izorari de propoziții: (meșter) drege-strică"

C. Pronumele și adjectivele pronominale compuse se scriu fie într-un și cuvânt, fie delimitate prin blanc.

1. Se scriu într-un șingur cuvânt pronumele formate prin alipire din:

— un pronume personal (însu/însa) și un pronume reflexiv: însumi/însămi, însuți/însăți, însuși/însăși etc.

– un pronume demonstrativ și elementul final și: același, aceeași, aceiași, etc.;

— un pronume relativ-interogativ și elementul final -va: ceva, careva, cineva etc.,

— elementele inițiate alt-, fie-, ori- etc. și un pronume relativ-interogativ: altceva, altcineva, fiecare, fiecine, orice, oricine, oricare etc.;
— un pronume reflexiv și elementul final și: șieși, sineși.
Un element de noutate adus de DOOM2 îl constituie revenirea la scrierea într-un șingur cuvânt a formelor compuse ale pronumelui negativ: niciunul, niciuna, respectiv ale adjectivului pronominal negativ niciun, nicio.

2. Se scriu separate prin blanc cele două pronume (demonstrativ și relativ) din ră pronumelui relativ compus: ceea ce.

D. Ca și pronumele compuse, formele compuse ale numeralului se scriu fie într-un cuvânt, fie separate de blanc.

1. Se scriu într-un șigur cuvânt numeralele formate prin alipire din:

— numeral, prepoziție și numeral: unsprezece, doisprezece, douăsprezece, paisprezece etc.;

— numeral și numeral: douăzeci, treizeci, optzeci etc.;

— articol și numeral: al doilea, a doua, al treilea, a treia etc.

2. Se scriu separate prin blanc formele unor numerale formate prin alăturare din:

— numeral, conjuncție și numeral: douăzeci și doi, patruzeci și opt etc.;

— prepoziție, adjectiv provenit din numeral și substantiv: de două ori, de zece ori, etc.;

— adjectiv provenit din numeral și substantiv: un sfert, o jumătate, două treimi,etc.

— adverb și pronume: câte doi, câte trei etc.

E. Verbul este singura class lexico-gramaticala în care formele compuse sunt totdeauna sudate, find formate din:

— adverb și verb: a binevoi, a binecuvânta, a (se) binedispune etc.;

– prefixoid și verb: a teleghida, a se autoapăra, a se autoflagela etc.;

– pronume și verb: a se șinucide;

— prepoziție și verb: a întruchipa etc.

F. Adverbele compuse se scriu în cloud variante: alipite într-un cuvânt sau legate prin cratimă.

1. Se scriu într-un cuvânt adverbele compuse prin alipire din:

— adjectiv și substantiv: altădată, odată, astăzi, astfel, altfel etc.;

adverb și adverb: nicicând, nicicum, niciunde etc.;

adverb și conjuncție: așadar;

adverb și elementul final -va: cândva, undeva, cumva etc.;

prepoziție și adverb: demult, decât, etc.;

— prepoziție și numeral: întruna;

– prepoziție și substantiv: devale, departe, deseară etc.;

— verb și conjuncție: parcă.

Se scriu legate prin cratima adverbele compuse prin alĂturare din:

— adverb și substantiv: azi-noapte, azi-dimineață etc.;

— adverbe care rimează: nitam-nisam, harcea-parcea etc.;

— prepoziție și substantiv: într-adevăr etc.

G. Prepozițiile compuse se scriu fie într-un șingur cuvânt, fie separate prin blanc.

Se scriu într-un șingur cuvânt prepozițiile formate prin alipire din:

— prepoziții: înspre, dinspre, dintre etc.;

— prepoziții și adverbe: înapoia, dedesubtul etc.

2. Se scriu separate prin blanc prepozițiile formate prin alăturare din două sau trei prepoziții: de la, de pe, de pe la, de pe lângă, de prin, de sub, până pe, etc.

H. Conjuncțiile compuse se scriu, de asemenea, în dăuă moduri: într-un cuvânt sau separate prin blanc.

Se scriu într-un șingur cuvânt conjuncțiile formate prin alipire din:

— prepoziție și adverb: decât, încât, întrucât etc.;

elementul inițial va-, conjuncție și verb: vasăzică;

adverb și conjuncție: așadar, așadeci;

— verb la gerunziu și conjuncție: fiindcă.

2. Se scriu separate prin blanc conjuncțiile compuse prin alăturare de conjuncțiile: nici să, încât să, sau conjuncție și un adverb: cum că, cât să, precum că etc.

I. Cele mai multe interjecții compuse se scriu cu cratimă: gogâlț-gogâlț; trosc-pleosc, pu-pu-pup, cioc-cioc, hodoronc-tronc, ha-ha-ha etc. Foarte rar întâlnim interjecții compuse prin alipire și, deci, scrise într-un șingur cuvânt: heirup, pitpalac etc. Mai cu seamă elementele identice ale unei interjecții compuse separate prin virgulă: bla, bla, bla; hi, hi, hi etc.

2. Respectarea analogiilor ocurente în flexiune

Principiul morfologic vizează omogenizarea structurii morfemelor, pronunțate, cât și în reprezentarea for grafică. În acest scop, analogia se dovedește a fi deosebit de utilă. Astfel, se scrie și se pronunță:

— greșea (și nu *gresa) după modelul citea;
— îngrășa (și nu *îngrășea) după modelul aduna;

— se îngroașă/să îngroașe (și nu *se îngroașe/să îngroșă) după modelul cântă/să cânte;

— blochează/blochez (și nu *blochiază/blochiez) după modelul lucrează/1ucrez.

— plajă/plaje (și nu *plaje/plăji) după modelul casă/case etc.

3.3. Principiul sintactic

În limba romană există posibilitatea apariției unor grupuri de cuvinte a căror succesiune în lanțul sonor produce o formă identică cu forma sonoră a unui cuvânt (par fum și parfum, în ger și înger, altă dată și altădată, de pene și depene, așa dar și așadar etc.).

Principiul șintactic impune deosebirea în varianta grafică a limbii a acestor omofone, în funcție de sensul lor doedit contextual și de încadrările gramaticale diferite pe care le presupun. Astfel, îmbinările de cuvinte stabile sau întâmplato combinații ale unor cuvinte ce generează omofonia cu cuvinte de șine-statatătoare presupun intervenția blancului pentru delimitarea unităților lexicale: v. de loc față de deloc (Este de loc din Banat, dar nu-i place deloc supa.), de pene față de depene (Simțiră miros de pene arse când bunica începu să le depene povestea.) etc. Pentru o delimitare corectă în scris a unor asemenea omofone, este necesară o sumară analiza gramaticala: de loc este o locuțiune adjectivală, iar deloc este adverb, de pene este un substantiv precedat de prepoziție, iar depene este verb.

În vederea unei bune înțelegeri a situațiilor de scriere ce se afla sub incid principiului sintactic, vom aduce în discuție alte asemenea fapte lingvistice și oferi exemple extrase din opere literare pentru a se putea urmări felul în care sunt soluționate grafic.

a) o dată (numeral adverbial/substantiv articulat proclitic) și odată (adverb de timp):

„Să lași, în față, cerul să-ți repete

o dată, încă o dată, priveliștea." (St. A. Doinaș)

„Părea totul a fost precugetat în mod divin spre a se potrivi cu intențiile mele. Sugestia-mi de a se alege o dată semnificativă a fost mirabil concretizată de Minucius. (D. Negrescu, Trilogie imperială)

b) nu mai (adverb de negație + adverb de mod întensiv) și numai (adverb de mod):

„ — Dar și tu, dragul mamei, târziu mai vii și greu mi-e și mie că sunteți mulți și nu mai știu cum să împart ca să-ți opresc și ție, să-i satur și pe ei, of, Doamne!" (L. Rebreanu, Răscoala)

„Grigore Iuga răspunse numai cu o privire plină de recunoștința. Propunerea o consideră o atenție delicată pentru dânsul." (L. Rebreanu, Răscoala)

c) altă dată (adjectiv + substantiv) altădată (adverb de timp):

„ — De ce nu ești cuminte? Vrei să-mi pară rău c-am întrat? Nu se poate acuma, rede-mă! Altă dată! Ai răbdare!" (L. Rebreanu, Răscoală)

„Dar iată că a fost să fie… ceva mai mult decât atât. Ceva mai mult decât un un simplu accident, ceva care avea să le schimbe viața la amândoi, cum se spune în romanele de altădată." (N. Breban, Bunavestire)

d) câte o dată (numeral distributiv) și câteodată (adverb de timp):

„Ca om care își petrecea viața pe drumuri, Lică venea des pe la Moară cu noroc, câte o dată, câte de două, ba chiar și câte de mai multe ori pe săptămână." (I. Slavici, Moară cu noroc)

„Câteodată avem noroc și ne întoarcem acasă cu doi-trei iepuri la spînare." (Z. Stancu, Desculț)

e) într-una (pronume nehotărât precedat de prepoziție) și întruna (adverb de mod):

„Îmi spune ea într-una din cărțile lor sacre, ce povestește despre începuturile omenirii (nu știu dacă plăsmuirile acestea au vreo importanță, dar învățăturile desprînse în ele îmi par demne de reținut), se află o întâmplare cu tâlc, de care și-a amîntit auzînd de la mine cele relatate de îngrijoratul guvernator." (D. Negrescu, Trilogie imperială)

f) de vreme (substantiv precedat de prepoziție, combinația apare frecvent în locuțiunea conjuncțională de vreme ce) și devreme (adverb de timp):

„S-ar putea pune însa întrebarea ce știa un copil despre credința voastră. De vreme ce voi, în majoritate (cine știe dacă nu voi face și eu la fel), vă creștinați la vârsta deplînei maturități." (D. Negrescu, Trilogie imperială)

„Mă neliniștește, oarecum, argumentul tău după care, în calitatea mea de Părinte al Imperiului nu e permis să-mi fac scrupule, căci tot ceea ce săvârșește împăratul este, mai devreme sau mai târziu, pre bînele tuturor subiecților." (D. Negrescu, Epistolar imperial)

g) de cât (adverb de mod precedat de prepoziție) și decât (adverv de comparație):

„Plictisit de cât îi văzusem, am decis să merg pang la Tusculum, unde își avea noua reședința nobila mea Marcia, departe de trecătorul tumult iscat în temporare izbucniri umane." (D. Negrescu, Trilogie imperială)

„Decât să am de vecîn pe Platamonu sau alt asemenea boier, mai bîne niște țărani flămânzi de pământ, care așa cel puțin își vor astâmpăra foamea și ne vor lăsa pe noi în pace." (L.Rebreanu, Răscoala)

Când grupul de cuvinte aflat în raport de omofonie cu un cuvânt românesc formează o silabă, elementele care îl compun nu se mai separă prîn blanc, ci prîn cratimă:

a) m-ai (pronume personal + verb auxiliar) și mai (adverb/substantiv):
„ — Pentru tine nu e demn să pleci în felul ăsta, îi șopti ea. Nu m-ai iubit destul ca să nu mă chinuiești despărțindu-te de mine?" (M. Preda, Marele sînguratic)

„N-ai mai tăcut, arcuș de pe vioară?" (T. Arghezi)

b) ce-i (pronume relativ + verb copulativ) și cei (pronume sau articol demonstrativ-adjectival):

„Aici încetează proprietatea privată: ce-i al tău e și al nostru, ce-i al nostru se negociază." (A. Buzura, Vocile nopții)

„Din încrețirea lungii rochii

Răsai ca marmură în loc –

S-atârna sufletu-mi de ochii

Cei plîni de lacrimi și noroc." (M. Emînescu)

c) i-ar (pronume personal + verb auxiliar) și iar (conjuncție coordonatoare/adverb):

"Îl cuprînse încetul cu încetul un dezgust de viață, ca și când nu i-ar mai putea purta povara." (L. Rebreanu, Ion)

"Noaptea, în pat, simțea o răceală alături de ea, iar șoaptele ei drăgăstoase îl că urmărea ca și respirația ei de femeie însărcinată." (L. Rebreanu, Ion)

"Luceferi ce răsar

Din umbră de cetîni,

Fiîndu-mi prietîni

Or să m-adoarmă iar" (M. Emînescu)

d) a-1 (prepoziție + pronume personal) și al (articol poseșiv-genitival):

„Deodată Breb începu a-1 privi cu luare-amînte." (M. Sadoveanu, Creanga de aur)

„Cuviosul Filaret, pătruns și el de glasul cel înfricoșat al puterii de sus, sta neclîntit, smerîndu-se în tăcere." (M. Sadoveanu, Creanga de aur)

e) l-aș (pronume personal + verb auxiliar) și laș (adjectiv):

„ — Asta e treaba lui, și cine știe dacă nu l-aș supăra, dacă nu l-aș păgubi poate, spunându-le altora că a trecut pe aici." (I. Slavici, Moară cu noroc)

„Toată lumea ar putea spune, și cu dreptate, ca Puiu Faranga, după ce a asasînat, așa de laș, încât a vrut să simuleze nebunia spre a scăpa de urmările crimei." (L.Rebreanu, Ciuleandra)

f) i-a (pronume personal + verb auxiliar) și ia (verb predicativ/ interjecție):

„Meșterului i se adeveriră în curând temerile: o babă surdă îl reclamă ca nu i-a reparat bîne o vechitură și că i-a luat prea mult pentru cât a făcut." (D. Negrescu, Romanul lui Constantîn)

„Ghenia își zicea că primul n-are pereche, iar al doilea ia tot ce poate de la el sfârșindu-l; cu siguranță că ața e." (D. Negrescu, Romanul lui Constantîn)

g) a-ți (prepoziție pronume personal) și ați (verb auxiliar):

„Distînse pontif Mărcuș Divînitus, iartă-mi îndrăzneala — nesăbuită poate — de a-ți tulbura cercetarea celor sacre …" (D. Negrescu, Trilogie imperială)
„Constantîn simți însă nevoia să contînue la fel de înterogativ și întrigat: «Bîne…dar ia spuneți, în timpul războiului, nu ați avut probleme eu ăștia, ai noștri, înțelegeți dumneavoastră la cine mă refer…?»" (D. Negrescu, Romanul lui Constantîn)

h) a-i (prepoziție pronume personal) și ai (verb auxiliar/verb predicativ)

„— Ai obiceiul să spui vorbe în vânt?

— Nu!

—Ai stări de spirit trecătoare și contradictorii?

— Nu." (M. Preda, Delirul)

3.4. Principiul etimologic

Ca și principiul fonologic, prîncipiul etimologic, în condițiile în care este adăugat ca prîncipiu director, determina profilul unei scrieri. El prevede menținerea în varianta scrisă a limbii a formelor origînare ale cuvîntelor sau, oricum, a unor forme cât mai apropiate de etimon.

Acest conservatorism de ordîn formal are o puternică motivație de materie culturală. De regulă, se adopta un șistem de scriere etimologică pentru limbile cu tradiție culturală de prestigiu, ca forma de reverență față de scrierea strămoșilor.

Stagnarea în aspectul scris al limbii întra însa în contradicție cu evoluția variantei vorbite a acesteia, astfel încât distanța dintre scriere și pronunțare crește progresiv ( în cazul limbilor franceza, engleza., irlandeza etc.). Și în istoria limbii române,mai cu seamă în perioada trecerii de la alfabetul chirilie la cel latîn, s-a înfiripat, ca apoi să se dezvolte, dar fare sorți de izbândă, un curent etimologizant. Susțineau oportunitatea unei scrieri etimologice, care să demonstreze latînitatea limbii române, nume din lingvistica românească (B.P. Hașdeu, O. Densușianu). Și în momentul de față prîncipiul etimologic se dovedește a fi foarte important, întrucât „substratul etimologic al ortografiei actuale este mai întins și mai adânc decât se crede și tînde să fie încă, accentuat.

Tradiția este unul din prîncipalii factori responsabili de discrepanța norrnele dintre forma scrisă și pronunția unui cuvânt. În limba romanș, o serie de forme ale verbului a fi care în variantele lor orale încep cu diftongul [ĭe] se scriu cu e în poziție inițială: este, eram, erați, era, erau, pentru că în aceste variante amîntesc de eimoanele for latîne. Aceeași este și situația unor forme din paradigma pronumelui , forme care se pronunța cu [ĭe] la inițială, dar se scriu cu e: eu, ea, el, ele, ei. În utilizarea acestor forme verbale și pronomînale norma ortografică nu mai coîncide cu cea ortoepică. O consecință a acestui fapt o reprezintă variantele de pronunțare, încorecte, cu e în poziție inițială: [ești], [este], [eu], [ea] etc. Motivația acestui fenomen este influenta ortografiei asupra ortoepiei.

Tot datorită tradiției, se scriu cu diftongul oa la început, deși pronunția este it [ŭa], cuvinte ca: oare, oaie, oameni, oaste, oase, probându-se astfel origînea lor latina. Diftongul [ŏ a] nu poate apărea în romană la început de cuvânt sau de silabă, ci după o consoană: soare, moare cf. oare, roase, coase cf. oase etc.

De tradiție tine și notarea articolului hotărât enclitic -l, justificat de forma internă a cuvântului, dar care a dispărut în rostire de peste trei secole. Astfel, scriem tăticul,profesorul, prietenul, băiatul, copilul, cuponul etc., chiar dacă, în exprimarea orală colocvială, folosim formele tăticu, bunicu, prietenu, băiatu, copilu, cuponu etc.

Un alt domeniu șituat sub incidența prîncipiului etimologic este cel al preluării neologismelor. Între modalitățile de adaptare a neologismelor la șistemul ortografic al limbii române, recunoaștem și o atitudîne de orientare etimologică. De pildă, decizia

de păstrare a unor litere ce se găsesc în forma scrisă a etimonului, dar nu corespund fonemelor din varianta rostită a acestuia:

— păstrarea lui b, care corespunde fonemului [p] când preceda consoane surde: absent [apsent] (fr. absent), absolut [apsolut] (lat. absolutes), absurd [apsurd] , observa [opserva] (fr. observer), obtuz (fr. obtus), subtil [suptil] (fr. subtil, lat. subtilis) etc.;

— păstrarea lui n, care corespunde fonemului [m] când preceda consoane
sonore: anvelopă [amvelopal (fr. enveloppe), anvergură [amvergura]
fr.envergure) etc.;

— reprezentarea grupului consonantic [ks] prîn:

a) cs în cocs [koks] (germ. Kocs), vacs [vaks] (germ. Wacs), rucsac [ruksak (germ. Rucksack) etc.;

b) x în box [boks] (engl. box), ax [aks] (fr. axe), axiomă [aksiomă], fr.axiome), taxi [taksi] (fr. taxi) etc.

— reprezentarea prin x a două grupuri consonantice: [ks] (în plex, maxim, proxim etc.) și [gz] (în examen [egzamen] (fr. examen, lat. examen), exemplu (fr. exemple, lat. exemplum) etc.

— foloșirea literelor k și q pentru [k], pentru care aveam în alfabetul latin litera c: v. kaliu [kalĭu] (germ. Kalium), quarc [kŭark] (engl. quark);

— folosirea literei w pentru [v]: watt (germ. Watt) etc.

În secolul at XIX-lea a trebuit să se creeze un cadru metodologic pentru adaptarea neologismelor. Dintre toate inițiativele ce au apărut în acea perioadă, s-a impus cea de transliterare a structuiii fonologice a neologismelor: v. coafor , valoare (fr: valeur), dormezei (fr. dormeuse), pardesiu (fr: pardessus), coniac (fr. cognac), chitanța (fr. quittence) etc. Ajustări ale unor sunete-tip din componența cuvintelor neologice, sunete inexistente în sistemul fonoloigic al limbii

române, la posibilitățile acestuia de expresie au ajutat în procesul de romanizare a vocabularului modern al limbii române. Modelul romanic și-a dovedit utilitatea mai de un secol în adaptarea ortografică și ortoepică a neologismelor.

Multe din dificulatile adaptării neologismelor transpar în clasa inconsecventelor au a fluctuațiilor în utilizarea unuia și aceluiași cuvânt: sunt în circulație variantele ștofă și stofă (corect: stofă, din it. stoffa), ștart și start (corect: start, din engl. start), ștafetă și ștafetă (corect: ștafetă, din germ. Stafette), maiou și maieu (corect: maiou, în fr. maillot), reșou și reșeu (corect: reșou, din fr. rechaud) etc.

Tocmai când lucrurile păreau să se fi stabilizat în procedura de adaptare a neologismelor, modelul romanic dovedîndu-se util și în pretuarea de neologisme non-romanice (aisberg din engl. iceberg, clovn din engl. clown, fotbal din engl. Football, ofsaid din engl. off-side, etc.), un nou curent se npune în așimilarea neologismelor.

Pentru a se putea scrie „românește" exact forma etimonului, s-au introdus la sfârșitul secolului trecut în alfabetul pe care it foloșim litere noi: q, w și y, litere corespunzătoare unor foneme pentru care aveam dej a reprezentare grafică, res fonemelor [k], [v], [i] pe care le redam în scris prin c, v și i.

Starea actuală din zona îmbogățirii vocabularului prin împrumuturi, văzută cu fidelitate dusă pană la servilism față de etimon, ne permite să vorbim de o învigorare a etimologismului și, în consecință, de o necesitate de a reconsidera locul principal etimologic în rândul principiilor ortografiei romanești.

3.5. Principiul simbolic

Principiul simbolic este cel care impune ca, în contextele în care are o distribuție uzuală, un cuvânt — care nu este substantiv propriu și nici nu ocupă primul loc într-o comunicare sau într-un titlu — să se scrie cu liters mică, iar în contextele în care i se recunoaște o distribuție atipică, îndividualizatoare sau chiar șirnbolica, același cuvânt să se scrie eu inițiala majusculă: radio și Radio (Mi-am cumpărat un radio./ S-a angajat la Radio.); televiziune și Televiziune (Acum sunt programe de televiziune pentru toate vârstele./ În decembrie 1989, lumea s-a adunat la Televiziune că să apere instituția de atacuri teroriste.), bancă și Bancă (S-a așezat pe o bancăsă se mai odihnească. /A solicitat un credit la Bancă), facultaite și Facultate (Ornul are facultatea de a vorbi./Sunt studentă la Facultatea de Litere.),etc

De regulă, prin scrierea cu inițiala majusculă a unor cuvinte în înteriorul unei unități comunicaționale avertizăm/suntem avertizați asupra unei distribuții neobișnuite, „simbolice":

„Încă o dată:

E Oul celui sterp la fel,

Dar nu-1 sorbi. Curmi nuntă-n el." (I. Barbu, Oul dogmatic)

„Prin Târziu și Înalt

— în plictisul și căscatul lung at râpelor de smalt —

Hai în sbor (sic!) de șoarece sur." (I. Barbu, Domnișoara Huș)

Tot simbolic, orice referire la Dumnezeu sau la atributele divine, îndiferent prin ce de vorbire s-ar exprima, se face cu inițiale majuscule:

„În fond, dacă Tatăl Atotputernic și Atoatehotărâtor a decis astfel, ce mai e spune Mama, chiar celestă fiind?" (D. Negrescu, Trilogie imperială)

Tot potrivit acestui principiu, simbolizăm și în registru negativ, scriind substantive proprii cu inițiala minusculă, dacă vrem să subliniem deprecierea față de noțiunile în cauză: epoca ceaușescu, psd, alianța da etc.

În situația de a se scrie în mod obișnuit cu minuscule (nord, sud, est, vest, apus, răsărit, miazănoapte etc.) și în contexte speciale (când sunt folosite generic, ca nume de ținut situat într-unul din punctele cardinale) cu ițiale majuscule se află denumirile punctelor cardinale:

„Mână tot către Apus!

El te schimbă-în humă verde…" (I. Barbu, Domnișoara Huș)

O categorie aparte de perechi de cuvinte înrudite, din care unul este substantiv propriu, iar celălalt, comun, provenit dintr-acesta, o constituie eponimele. Pentru a se face distincția între numele de persoane sau de locuri și substantivele în relație de contiguitate cu acestea, recurgem la distincția inițială majusculă— inițiala minusculă, distincție guvernată de principiul simbolic:

— pentru a cinsti memoria unor personalități istorice, a unor oameni de știință, a unor exploratori etc. s-a dat numele lor unor:

a) unități de măsura: amper (Amper), curie (Curie), celsius (Celsius), coulomb (Coulomb), gauss (Gauss), joule (Joule), kelvin (Kelvin), newton (Newton), ohm (Ohm), watt (Watt) etc.;

b) monede: napoleon (Napoleon), bolivar (Bolivar), balboa (Balboa), cordoba (Cordoba) etc.

– numele de locuri se dau diferitelor produse din acele locuri:

a) materiale textile: america (America), damasc (Damasc), cașmir (Kashmir);

b) băuturi alcoolice: madera (Madera), șampanie (Champagne),

c) dansuri: charleston (Charleston), mazurca (Mazurca) etc.

Asemenea perechi de cuvinte, formate dîntr-un substantiv scris cu inițială minusculă și unul scris cu majusculă întâlnim în notarea datelor calendaristice: avem, de o parte, data curentă: 1 decembriei, și pe de alts parte, o dată istorică.: 1Decembrie.

Întrucât denumirile de evenimente și de epoci istorice se scriu cu majuscule, se formează perechi de alte cuvinte identice din care unul este majuscule și celălalt cu minuscule: reformă/Reforma, renașterea/ Renașterea, război/Primul Război Mondial, unire/Marea Unire din 1918 etc.

În aceeași formulă putem include substantivele comune pământ, soare, lună, în relația lor cu substantivele proprii Pământ (numele planetei), Luna (numele satelitului natural al Pământului), Soarele (nume de astru).

În știință se utilizează pe scală largă simbolurile într-o cu totul altă accepțiune decât cea culturală: litere din alfabetul grecesc (a, í,γ, μ, π, φ, ω, etc.), minusculele (m,s, t, g, x, y, z, a, b, c etc.), sau majuscule din alfabetul latin (A, I, R,U,N,P,H,O) etc.

3.6. Principiul silabic 

Acest principiu stabilește că valoarea unor litere este dată de contextul-silaba din care fac parte sau, mai precis , de literele care urmează în cadrul aceleiași silabe.

Se știe că, de cele mai multe ori , nu citim literă cu literă , ci un grup de două sau trei litere, la fel cum nici nu reprezentăm întotdeauna un sunet numai printr-o literă , ci printr-un grup de litere.

Principiul silabic se aplică în scrierea grupurilor de litere ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi, care, indiferent că notează un sunet sau două, se scriu în aceeași silabă: cer, ceas, circ, ger, geam, chin, chiar, cheamă, gheață,etc.

Sunetele inițiale redate de c, ch, g, gh + e, i sunt: |ĉ|, |ĝ|, |ḱ|, |ǵ|.

Potrivit acestui principiu sunetele nu reprezintă sunete, ci silabe. Conform principiului silabic, aceeași consoană sau grup consonatic intră în componența unor silabe diferite, cu alte valori. Astfel, unele litere (c, g, k) în contexte silabice diferite, notează foneme diferite, adică k (cap, clar, kaiser), g (glob, galben), c ( cireș, ceață), g (gem, gimnaziu), k’ (chetă, chimir, kitsh), g’ (gheară, ghiozdan).

CAPITOLUL IV. Variantele literare libere

Stabilirea statutului de variantă a unei unități lingvistice ridică probleme în primul rând datorită complexității noțiunii de cuvânt, pe larg discutata în lingvistica generală. Conform celei mai cunoscute definiții date acestui concept de către Antonie Meillet, cuvântul reprezintă asocierea unuia sau mai multor sensuri cu un complex senor, susceptibil de o întrebuințare gramaticală în procesul comunicării.

Orice cuvânt flexibil reprezintă o unitate într-o diversitate de forme gramaticale; el este in realitate ansamblul formelor sale flexionare, raportate la același sens lexical. Cuvântul trebuie socotit ca o invariantă lexicala, cu o forma-tip si cu un sens principal (fundamental): invarianta fonetica, având un sonar acceptat recomandat de normele limbii Literare la un moment dat in evoluția ei; semantica, cu un sens principal din care pot deriva sensuri secundare; gramaticală, care presupune varietatea flexionara a unei categorii lexico gramaticale.

În măsura în care, din diverse motive și la un moment dat, există devieri de la forma-tip a unui cuvânt, acceptată de normele limbii literare și inserată în dicționare drept cuvânt-titlu, modificări ce ating corpul fonetic, grafia, accentul, morfemele acestuia, fără ca sensul principal lexical și cel gramatical să se schimbe, putem vorbi de variante ale aceleiași unități lingvistice. O definiție generică a conceptului de variantă lingvistică descoperim în DEX, s.v.: „Formă a unui element lingvistic care diferă de aspectul tipic, obișnuit al acestui element".

Variantele astfel obținute, la rândul lor, în funcție de anumite condiții, pot fi asimilate și acceptate de limba literară, pot circula în variație liberă), la același nivel de limbă, cu varianta literară (forma-tip a unității respective), ca variante literare libere sau pot fi, în comparație cu forma literară, variante neliterare, nerecomandate de normele ortografice, ortoepice morfologice ale limbii.

Ceea ce definesc dicționarele sunt invariantele lexicale (lexemele), titlul unui articol de dicționar jucând rolul de simbol arbitrar al unui lexem.

Variantele lexicale neliterare apar în dicționarele explicative la sfârșitul articolelor, cu o mențiune expresă. Ele sunt incluse și în desfășurarea alfabetică a cuvintelor, în dreptul lor făcându-se trimiterea spre varianta literară respectivă.

Variante pot avea nu numai unitățile lexicale, ci și afixele (lexicale sau gramaticale), afixoidele si chiar unitățile frazeologice. Criteriul esențial în stabilirea statutului de variantă rămâne cel semantic: o unitate lingvistică suportă modificări formale nonderivative, mai mult sau mai puțin accidentale, cu diverse grade de motivare, obținute în planul vorbirii, fac ca sensul principal al unității respective să se schimbe.

Din punctul de vedere al caracteristicii morfologice a elementelor discutate, variantele pot fi clasificate în următoarele clase: variante lexicale, care afectează, într-un fel sau altul, forma cuvintelor (fonetica, accentul, grafia, morfemele), variante afixale, privitoare la variațiile formale ale afixelor, variante sferoidale și, în sfârșit, frazeologice, vizând modificări în structura unităților frazeologice, sensul tuturor acestor unități lingvistice remâne neschimbat în esența.

Variantele lexicale diferă prin modificări fonetice realizate în interiorul limbii, determinate sau nu de particularitățile formale ale etimonului, precum și în funcție de modalitatea de pătrundere si de adaptare a unui împrumut.

În funcție de proveniență, variantele pot fi interne și externe. Sunt socotite variante interne cele create în interiorul unei limbi de la o unitate lingvistică (cuvânt, afix, unitate frazeologică), a cărei formă a fost modificată printr-o tendința de pronunțare în genere motivabilă, corespunzând unui stadiu de dezvoltare a limbii, fară ca sensul sa fie schimbat, la un anumit moment în evoluția limbii, prin analogie sau prin alte procedee interne non derivative, cum ar fi: etimologia populară, hipercorectitudinea, contaminația etc.. Prin urmare, modificarea formei unei unități lingvistice în interiorul unei limbi depinde de influența unor factori care, acționând individual sau, cel mai adesea, conjugat, determină variații de diverse feluri, cu păstrarea aceluiași sens. Acești factori modificatori sunt de ordin etimologic, geografic, temporal, social, cultural, stilistic etc.

Variantele extreme sunt cele obținute prin adaptarea diferită a împrumuturilor provenite din două sau mai multe surse externe. Este vorba, în special, de unitățile lingvistice cu tehnologie multipla externă ale căror variante, pătrunse simultan sau la distanță in timp si spatiu in limbă, pot fi acceptate în variație literară liberă sau pot avea caracter neliterar.

Cele mai bune. dintre variante, interne sau externe, au caracter neliterar. Ele trebuie grupate împreună cu forma considerate literară de către normele in vigoare tratate ca un singur cuvânt, ca o unitate într-o varietate de forme.

Pentru că diversele tipuri de variante se justifică inclusiv prin apartenenta la același etimon (ne referim în special la variantele obținute prin etimologie multiplă externă), ele sunt numite variante etimologice.

În afara de perspectiva etimologică, modificările aduse formei unităților limbii pot fi realizate la nivel regional sau popular, ceea ce justifică prezența și luarea în considerare a unor variante fonetice gramaticale specifice unor zone geografice de mai mică sau mai mare întindere. Multe dintre variantele regionale sau populare an caracter arhaic, folosirea for fiind astăzi restrânsă. Prin urmare, din punt de vedere temporal, variantele pot fi numite arhaice, învechite sau actuale, chiar recente.

Variantele mai pot fi clasificate și în funcție de gradul de cultură al vorbitorilor, de vârstă, de mentalitate etc. Este evident faptul că existența unei variante își găsește o explicație nuanțată doar prin împletirea tuturor acestor factori. Existența variantelor de orice tip trebuie discutată inclusiv din punctul de vedere al motivației: unele dintre ele sunt involuntare, determinate de factori ce depășesc individul subordonat unui anumit context sau, dimpotrivă, sunt voluntare, create cu intenție programatica sau stilistică.

Variantele lexicale sunt determinate de modificările formale ale cuvântului-radical. În interiorul acestei categorii, se remarcă variante propriu-zise (de tip fonetic) obținute prin diverse accidente si devieri fonetice populare, regionale etc. Ele sunt motivate, în general, pe de o parte, de tendința de comoditate a vorbirii (prin sincopă, metateză, asimilare, disimilare etc.), pe de altă parte, prin tendința, opusă celei anterioare, de exprimare redundantă, în scopul unei mai mari corec titudini (propagare, anticipare etc.). Aceste modificări la nivel fonetic, indiferent de zona lor de producere și de acțiune, se explică prin etimologie populară, contaminație, hipercorectitudine, analogie, etc.

Variantele fonetice pot fi, așadar, populare, regionale sau specifice unei anumite categorii de vorbitori, voluntare sau involuntare, arhaice sau actuale, interne sau externe, literare sau neliterare.

Variantele lexicale accentuate, la rândul tor, pot fi etimologice (cele care își jus-
tified etimologia multiple externă prin poziția diferita a accentului in limba de origine) sau pot fi create in interiorul limbii, fară vreo influență din partea etimonului, printr-o tendințe a limbii sau prin analogie. Cuvântul mascul/ (din lat. masculus), accentuat pe prima silabă, potrivit etimonului latinesc, a evoluat spre varianta accentuate mascul, astăzi literară, prin analogie cu seria mult mai numeroasă de cuvinte accentuate pe segmentul final -ul: caraul, credul, emul, noctambul, preambul, sătul, somnambul etc.

Tot prin analogie cu o bogata serie lexicală își transferă accentul pe ultima silabă și graham (din germ. Grahambrot) în varianta, devenită literală graham (cf bairam, balsam, dinam, salam, susan etc.), precaut (din lat. precautus) se transformă în precaut (cf atribut, crescut, făcut, născut,' etc.), stabil (din lat. stabilis, it. stabile) în stabil (cf. agil, debit, docil, agil, mobil etc.), tombola (din it. tombola) în tombolă (cf. aurelă, creolă, gondolă etc.), umil (din lat. hamilis, it. humile) în umil (cf dactil, gentil, infantil, subtil etc.) sau substantivele moștenite: duminică (lat. dominica) în duminică (cf.luni,marți,miercuri,joi,vineri), primejduită (lat. primavera, cf. it. primavera) în primăvara (după modelul lui iarnă, toamnă, vară) etc. Variantele accentuale pot fi acceptate ambele de normele limbii literare, circulând in variație libera (așa-numitele variante literare libere, dublete accentuale literare, diferențiate doar prin accent: anost / anost, apendice / apendice, austru / auistru, bariton / bariton, bismut / bismat, boston / boston, calcar /calcar, crater / crater, digama / digama, facsimil / facsimil, intim / intim, marcher / marcher, profesor / profesor, protector / protector, suburbie / suburbie, translator / translator, vermut / vermut, vindiac / vindiac etc., fie au caracter neliterar: bolnav / bolnav, miriște / miriște, troiță/troiță, etc. (în care doar prima forma este considerată corectă).

Variantele grafice se explică, în general, prin etimologie multiplă: cuvântul rasă era ortografiat într-o perioadă anterioară rassă, ceea ce îi confirmă și originea germană, alături de cea franceză; la fel se justifică și variantele grafice glossa alături de gloss, tick-tack și tic-tac etc. Ele pot fi luate în considerare și din perspectiva adaptării împrumuturilor la normele limbii literare la un moment dat. Alte variante de scriere mai sunt cele obținute prin contaminație grafică între două modalități de adaptare a neologismelor și nu au caracter literar: din contaminarea dintre forma literară nailon și grafia etimologică nylon a rezultat varianta grafică nerecomandată nylon; din combinarea grafiei literare mignon cu pronunțarea „minion" a rezultat hibridul mignion, din contaminarea grafiei din limba de origine (fr., engl.) iceberg cu cea românească aisberg (ortoicafiată după cum se pronunță) s-a ajuns la varianta hibridă aiceberg. Contaminația dintre scriere și pronunțare a determinat și apariția următoarelor variante grafice: bridgi, fair-pley, pikap, ruiby etc.

Un argument suplimentar al relației de interdependență între morfologie și lexic îl reprezintă variantele morfologice (lexico-morfologice). Aceste variante morfologice sunt reprezentate de diverse adaptări morfologice ale unei unități lexicale la sistemul lingvistic autohton, manifestate prin oscilații desinențiale de gen, număr și caz la nume sau prin concurența unor morfeme gramaticale la verb. În acest sens, considerăm ca variante morfologice formele gramaticale duble ale cuvintetor, obținute cu ajutorul afixelor flexionare aflate în alternanță, ultimele funcționând ca variante comutabile în același context (față de același radical).

Variante de gen: apocalips / apocalipsă, autograf / autografă, cataplasm(a), control(ă), creton(ă),falanster(a) etc.; variante de număr la feminine: ancori / ancore, arșici / arșice, betele / beteli; variante de număr la neutre: adultere / adulteruri, aerodroame / aerodromuri, albușe/ albușuri, apetite / apetituri, așternute / așternuturi, cabarete / cabareturi etc.; variante sufixale la verb: curăța / curăți, gâdila / gâdili, sughița / sughiți, tărăgăna/tărăgăni; copie / copiază, înfioară / înfiorează, lucră / lucrează, mustră / mustrează, perie / periază, cheltuie/ cheltuiește, dogoarei / dogorește etc.

O altă categorie de variante morfologice este constituită din dubletele de singular ale numelor, refăcute din formele de plural prin derivare regresivă morfologică. Aceste forme duble de singular se disting între ele prin timbrul vocalei accentuate, prin consoana finală a temei sau prin vocala caracteristică declinării. Ex.: breaslă / breslă (din pl. bresle), cămașă / cămeșe (din p1. cămeși), livadă/ livede (din pl. livezi), capăt / capet (din pl. capete), geamăn / gemen (din pl. gemeni), unealtă / uneltă (din pl. unelte), famăn / famen (din pl. fameni), farmăc / farmec (din pl. farmece) etc.

Așa cum cuvintele au sau pot avea variante (de tip lexical), si afixele, la rândul tor, oscilează ca formă fonetică, permițând astfel considerarea lor ca variante afixale.

Ele au, în general, aceleași caracteristici și motivații ca variantele lexicale depinzând, în bună măsură, de corpul fonetic al radicalului.

Variantele afixale, în fondul de natura afixelor, sunt de două categorii: gramaticale și derivative. Prima categorie este alcătuită din variații fonetice ale sufixelor gramaticale, determinate de corpul fonetic al radicalului. Linele variante ale sufixelor gramaticale au caracter etimologic, spre exemplu variantele sufixale de gerunziu -ind / -înd, cele de participiu -(a)t / -(1)t / -(i)t / -(u)t. Există si desinențe (vezi -e /-i, -e / -uri), diferite ca etimologie, care, atașate prin analogie aceluiași radical, contribuie la formarea unor variante lexico-morfologice. Ex.: colinde / colinzi, colive/colivi, comande/comenzi, coperte/coperți etc.; adultere/adulteruri, aerodroame/aerodromuri, albușe/albușuri, așternute/așternuturi, apetite/apetituri, cabarete/cabareturi, chibrite / chibrituri etc.

A doua categorie de variante afixale, cele derivative, afectează afixele lexicale (sufixele derivative si prefixele), fiind determinate in general etimologic, in funcție de modul si momentul adaptării la corpul fonetic al radicalului. Variantele derivative se împart în variante sufixale, respectiv prefixale. În limba română există un număr considerabil de variante sufixale care, alăturate aceluiași radical, formează, implicit, variante lexicale: (fr.) I -agiu (it.), -ar, -ariu / -er,-eriu, -bil / -bel,-anie / -enie,-ant /-ent / -ente (-ante), -anta /-ie / -iune / -ion,/-tura / -aturei / -eiturti /-eturei / -iturei / -surd/ -et / -at, -isi / -asi / -esi / -osi/ -vsi / -xi,/-ifica / -flea /-efica / -ifia / -efia, -ona / -iona, -ache / -achi,-inte / etc. sunt variante fonetice, etimologice sau nu, cu forma modificata datorita adaptării la corpul fonetic al radicalului. Ele afectează fie prefixele vechi (des- / dez-, reis- / rdz- etc.), fie prefixele neologice (a- / an- / ana-, ab- / a- /abs-, arhi- / archi-, circum- / cercum- / cercon-i circom- / circon- / circun- / fircon- / fircum) etc.

În egală măsura, se poate vorbi și de variante afixoidale (prefixoidale mai puține, sufixoidale), care reprezintă rezultatul fonetic al adaptării prefixoidelor si sufixoidelor la radical; ele sunt elemente de compunere de proveniență externă si au caracter etimologic: aceto- / aceti-, acvi- / acva- / aqua-, aero- / aeri-, agro- / agri-, alumino- / alumo-, arhe- / arheo-, baș- / bașa-; -buz / -bus, -gog / -agog, -orama / -rama etc.

Ca și cuvintele, unitățile frazeologice pot avea variante, datorate, în cazul împrumutului sau calcului frazeologic, diferențelor existente între limba-sursă și limba receptoare, procesului de adaptare sau perioadei în care se fac aceste calcuri sau împrumuturi.

Exemple de asemenea variante frazeologice sunt numeroase, fie în rândul celor mai vechi, create sau nu în interiorul limbii romane (a o lua la fugă / a o lua la goană/a spăla putina / a șterge putina, scos din fire / scos din răbdări / scos din minte etc.), fie în rândul celor de proveniență externă, diferind prin modalitatea de adaptare în limba (casă de îndreptare / casă de carecție, duh de partidă/spirit de partidă, clasa dirigentă / clasă conducătoare, pe parolă de onoare / pe cuvânt de onoare, a deschide o seanță/ a deschide ședința, a face epocă / a face epohdă, concurs de circumstanțe / concurs de împrejurări, șef de cabinet / șeful cabinetului, calcul de probabilități / calculul probabilităților) etc. Tot in categoria variantelor frazeologice intra cele obținute prin contaminație între două unități frazeologice sinonime. Din contaminarea locuțiunilor mai întâi înainte de toate a rezultat hibridul mai înainte de toate, ca variantă nerecomandată a fiecăreia dintre cele două unități frazeologice care-i stau la bază; din contaminarea locuțiunilor până la urmă și în cele din urmă a rezultat varianta până în cele din urmă; varianta frazeologice așa după cum este rezultatul combinării dintre așa cum și după cum; din suprapunerea locuțiunilor sinonime spre exemplu și de pildă provine varianta frazeologică spre pildă; din la un moment dat și la un anumit moment rezulta la un anumit moment dat etc.

Atunci când două variante lexicale, indiferent de felul și de originea lor, se specializează din punct de vedere semantic și selectează contexte specifice, diferind suplimentar prin elemente morfologice, ele se transformă în cuvinte diferite, în unități lexicale de sine stătătoare. Acestea se clasifică, după felul tor, in: (a) variante lexicale etimologice specializate semantic; (b) variante accentuale etimologice specializate semantic; (c) variante lexico-morfologice specializate semantic. Din prima categorie, se remarcă împrumuturile neologice în – ie-lune, destul de numeroase, care, inițial, au avut același sens, după cum dovedesc perechile de variante administrație / administrațiune, constituție / constituțiune, compresie / compresiune, impresie / impresiune, opresie / opresiune, expresie / expresiune, obsesie / opresiune, posesie / posesiune, omisie / omisiune, comisie / comisiune, emulsie / emulsiune, repulsie / repulsiune etc.

În general, asemenea forme duble provin din cel puțin doua limbi de culturâă (spre exemplu latină și franceza, italiană și franceză, rusă și franceză) sau sunt formate in interiorul limbii române. De multe ori, ambele variante rămân în limbă și funcționează ca două unități lexicale diferite, cu sensuri diferite în contexte particulare, respectiv fără să mai poată comuta. Exemple în acest sens sunt destul de numeroase, tendința limbii fiind spre diferențiere semantică: concesie/concesiune, depresie/depresiune, divizie / divizion / diviziune, emisie / emisiune, fracție / fracțiune, fricție / fricțiune, funcție / funcțiune, lecție / lecțiune, obligație / obligațiune, operație / operațiune, pensie / pension / pensiune, rație / rațiune, reacție / reacțiune, secție / sectiune, stafie / stațiune, transmisie / transmisiune, variație / variațiune etc. Din aceeași categorie mai pot fi amintite împrumuturile intrate în limbă în mod diferit din același etimon extern. Astfel, cuvântul de origine franceză bord a intrat inițial în romană, pe cale scrisă, ortografiat bord, cu sensurile de „margine (de pălărie); fiecare dintre cele doua laturi ale unei corăbii; corabia însăși; același cuvânt a mai pătruns o dată, pe tale orală, ca bor și s-a specializat pentru sensul general al etimonului, acela de „extremitate, margine". Inițial, până la diferențierea de sens, bord și bor au circulat ca variante; astăzi, nimeni nu le poate confunda, ceea ce înseamnă ca au devenit cuvinte de sine stătătoare. Este posibil ca și dubletele rever și revers, ambele din fr. revers, volan și volant, din fr. volant, să fi circulat în variație liberă, până când au dobândit sensuri proprii, transformându-se în cuvinte diferite. O pronunțare incultă, cum a fost, cândva, transperant, varianta pentru transparent (din fr. transparent), s-a specializat cu sensul de „stor", fiind socotită astăzi un cuvânt diferit față de varianta literară. Diversele fenomene care au intervenit în evoluția spațio-temporală a cuvintelor au făcut ca forme cu origine comună să se diferențieze atât de mult, încât să circule astăzi aproape ca sinonime: maramă și năframă au la origine același etimon turcesc mahrama; rumân s-a diferențiat semantic („iobag") de român, moștenit din lat. romanus etc.

Ca variante accentuale transformate în cuvinte diferite prin specializare semantică putem aminti perechile: armonie / armonie, cavalerie / cavalerie, comedie /comedie., companie /companie, corector / corector, director / director, domino / domino, vestibul / vestibul etc. În procesul comunicării, mai ales in limba populară accentuarea diferită determină specializarea unor variante pe sensuri diferite. În acest sens, Mioara Avram detaliază situația dubletelor în care accentul marchează scindarea unui cuvânt polisemantic la origine în două unități lexicale diferite: adv. dincoace, accentuat dincoace (cu sens inițial local: „de aici, din aceasta parte" și temporal: „mai recent, dintr-o vreme mai apropiată) și dincoace (cu sens exclusiv local, diferit de primul: „în această parte, aici"), apoi, adverb cu sens temporal: „după aceea, pe urmă", și apoi, cu varianta apoi (având sensuri modale foarte variate, de obicei neaccentuat iîn fraza), dincolo: „în acea parte, acolo" și dincolo: „din acea parte, de acolo"etc.

Variantele lexico-morfologice care s-au transformat în cuvinte diferite, prin specializarea semantică a uneia dintre ele, sunt clasificabile în funcție de morfemele de gen și număr, în cazul numelui, și de diateză, conjugare și forme oscilante (cu sufix sau fără sufix) în interiorul unui anumit mod și timp, în cazul verbului. Ca exemple de variante de gen (lexico-morfologice) care și-au dobândit sensuri diferite în interiorul aceluiași număr amintim: ax/axe, batist/batiste, boem/ boema, deviz / devizei, fascicul / fasciculă, franj/franjă, garderob/garderobă, grup/grupă, minut/ minute, onor/onoare, ordin/ordine, pantomim/pantomime, pelerin/pelerinei, pendul/pendulei, period/ perioadă rol/rolă, tabel/tabelă etc. În ceea ce privește substantivele cu variații de gen vizibile numai la plural, unele dintre ele se specializează ca sens, devenind cuvinte diferite: ajutori / ajutoare, baritoni / baritoane, bași / basuri, bolzi / bolduri, butoni/butoane, calculi / calcule, cămine/căminuri, centre/centri, corpi/corpuri, cristale/ cristaluri, curenti / curente, derivafi / derivate, frezori / frezoare, ghizi / ghiduri, globi / globuri, membre / membri, mieji / miezuri, obraji / obraze, poli/ poluri, rapoarte / raporturi, resoarte / resorturi, scafandri / scafandre, termeni / termene, timpi / timpuri, tipi / tipuri, umeri / umere, vapori / vapoare etc.

Din seria variantelor obținute prin derivare regresiva morfologica transformate în cuvinte diferite putem aminti: bob / boabei (de la pl. boabe al lui bob, care poate fi interpretat sau neutru sau feminin), cap / capăt (din pl. capete), crac / cracă (din p1. crăci), frâu / frână (din pl. frâne, frâie), cere / cerși (ultimul din variantele flexionare cerut și cerșit ale lui cere), cinzeacă / cinzeci etc.

În ceea ce privește variantele verbale specializate ca unități lexicale, sunt de semnalat perechile datora/datori, găta/găti, îndesa/îndesi, înflora/ înflori, îngrija/îngriji etc. De asemenea, transformarea unor variante flexionare de diateză, mod și timp, în cadrul aceleiași conjugări, în cuvinte diferite (ornonirne parțiale), a fost discutată de Mioara Avram ca o modalitate de diferențiere lexical prin mijloace morfologice: a uita / a se uita, a pleca / a se pleca, a îndura / a se îndura etc.; absolv / absolvesc, acord / acordez, manifest / manifestez, reflect reflectez etc.

Unitățile lingvistice rezultate din variante etimologice prin diferențiere semantic, independent sau sprijinită de o modificare accentuală sau morfologică, având prin definiție aceeași origine, alcătuiesc dublete etimologice.

CONCLUZII

Orice scriere se organizează pe baza unor principii universale, care de-a lungul vremii s-au dovedit a fi factori directori în conceperea si modelarea ortografiei limbilor glob. Astfel, inainte de a se pune problema normarii scrierii, cei raspunzatori de ea unui sistem ortografic trebuie sa cadă de acord asupra alegerii și adoptarii principiu fundamental. Adoptarea unui principiu fonologic la baza ortografiei unei limbi tradează intentia de a avea o ortografie accesibild maselor, de vreme ce aplicarea acestui principiu determină orientarea spre o scriere fonetica, foarte apropiata de citire. De cealalta parte, optarea pentru un principiu etimologic pe care sa se întemeieze si sa se organizeze scrierea unei limbi reflectă o atitudine conservatoare, care urmărește evidențierea unei faze mai vechi prin mentinerea formei scrise a sunetului, în condițiile în care, cu trecerea vremii, pronunțarea acestuia s-a schimbat mai mult sau mai putin. Dace scrierea fonologică bazată pe principiul fonologic, este dinamică și flexibilă, ținând cont de particularitatile evoluției rostirii prin revizuiri periodice ale normelor, scrierea etimologica, fundamentată pe principiul etimologic, este statică si inflexibilă, respectă traditia, neglijând realitatea fonologiei a momentului.

Principiul fundamental este într-adevar responsabil de profilul scrierii, dar nu poate sustine toate situațiile de scriere, deoarece presiuni ale sistemului gramatical sunt atât de puternice, încât impun corelarea oricdrui principiu organizator de tipologie ografică cu un principiu de natură gramaticală.

Un argument suplimentar al relației de interdependență între morfologie și lexic îl reprezintă variantele morfologice (lexico-morfologice).

Orice cuvânt flexibil reprezintă o unitate într-o diversitate de forme gramaticale; el este in realitate ansamblul formelor sale flexionare, raportate la același sens lexical. Cuvântul trebuie socotit ca o invariantă lexicala, cu o forma-tip si cu un sens principal (fundamental): invarianta fonetica, având un sonar acceptat recomandat de normele limbii Literare la un moment dat in evoluția ei; semantica, cu un sens principal din care pot deriva sensuri secundare; gramaticală, care presupune varietatea flexionară a unei categorii lexico gramaticale.

Variantele astfel obținute, la rândul lor, în funcție de anumite condiții, pot fi asimilate și acceptate de limba literară, pot circula în variație liberă), la același nivel de limbă, cu varianta literară (forma-tip a unității respective), ca variante literare libere sau pot fi, în comparație cu forma literară, variante neliterare, nerecomandate de normele ortografice, ortoepice și morfologice ale limbii.

Bibliografie

CRISTIAN MOROIANU „Tipuri de variante”, Editura Universitatea din București;

FLORA ȘUTEU „ Dificultățile ortografiei limbii române”, Editura Științifică și Enciclopedică , București 1986;

OVIDIU DRĂGHICI „Fonetică și Ortografie. Teme și exerciții” , Editura Universitaria, Craiova, 2007;

ION CALOTĂ „ Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic școlar al limbii române” , Editura SIBILA , Craiova, 1996;

IORGU IORDAN „Limba Română Contemporană “, Ministerul Învățământului, 1954;

DOOM – “ Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al Limbii Române“, Academia Română, Intitutul de Lingvistica “Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, ediția a II-a, Univers Enciclopedic, București, 2007;

N.MIHĂESCU-„Norme, abateri și inovații în Limba Română contemporană”, editura Albatros, București, 1982;

DORIN N. URITESCU, RODICA UȚĂ- URITESCU- “Cuvinte cu dificultate de scriere în Limba Română”, volumele I-II, editura Geneze, 1992;

MIOARA AVRAM- “Gramatica pentru toți”, editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1986;

FLORA ȘUTEU, ELISABETA ȘOȘA- “Dicționar ortografic al Limbii Române”, editurile Vestala și Atos, București, 1993;

GHEORGHE CONSTANTINESCU-DOBRIDOR- “Dicționar ortografic,ortoepic și morfologic al Limbii Române pentru elevi”, editura Didactică și pedagogică, R.A., ediția a II-a rev., 2006;

VALERIA GUTU ROMALO- “Corectitudine și greșeală ”, editura științifică, București, 1972;

ION CALOTĂ- “Mica enciclopedie a românei corecte”, editura Niculescu, București, 2001.

ION CALOTĂ- “DOOMS- Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic școlar al limbii române”, editura Sibila, Craiova, 1996;

ELISABETA ȘOȘA- “Noutăți în DOOM2”, Universitatea din Craiova, editura Sitech, Craiova, 2006;

THEODOR HRISTEA- “Sinteze de Limba Română”, ediția a II-a rev., editura Didactică și Pedagogică, București, 1981;

FERDINAND DE SAUSSURE- ”Curs de lingvistică generală”, editura Polirom, 1998 ;

ALEXANDRU GRAUR- “Ortografia pentru toți”, editura Teora, 1995 ;

ION COTEANU- “Limba română contemporană”, volumul I, editura Didactică și pedagogică, București, 1974 ;

ALEXANDRU GRAUR, S. STATI, LUCIA VLAD- “Tratat de lingvisitcă generală”, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, București, 1972.

Bibliografie electronică:

http://forum.portal.edu.ro/index.php?act=Attach&type=post&id=2424174

http://cis01.central.ucv.ro/litere/idd/cursuri/an_3/lb_straina/engleza/pisoschi/referat%203.doc

http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&printversion=1&n=1353