Prezenta Literaturii Populare In Programa Scolara

2.Prezența literaturii populare în programa școlară

„Când fu ca să treacă fata pe acolo, unde îi ieși înainte balaurul plesnind din coadă și încolăcindu-se; din gurile lui ieșea văpaie de foc, și limbile îi jucau ca niște săgeți arzătoare; cum îl văzu fata că este așa de grozav, niște răcori o apucară și i se făcu părul măciucă de frică. Calul dacă simți că fata se pierde cu firea, o îmbărbătă iarăși și îi aduse aminte ce o învățase să facă; iară fata împăratului, după ce mai prinse nițică inimă, strânse frâul calului cu mâna stângă, îi dete călcâie și, cu paloșul în dreapta, se repezi asupra acelui balaur.

Un ceas ținu lupta. Calul o potrivea cum să vină tot cam la o parte ca să-i reteze vreun cap; dară vrăjmașul se păzea și el destul de bine. În cele mai de pe urmă, izbuti fata să rănească pe balaur. Atunci, dându-se el de trei ori peste cap, se făcu om.

Fetei nu-i venea să crează ochilor când văzu pe tată-său înaintea ei; iară el luând-o în brațe și sărutând-o pe frunte, îi zise:

– Văz că tu ești voinică, fata mea, și bine ai făcut de ți-ai luat calul ăsta, căci fără dânsul te-ai fi întors și tu ca și surorile tale. Am bună nădejde să isprăvești cu bine slujba cu care te-ai însărcinat de bunăvoie. Numai adu-ți aminte de povețele mele și să nu ieși din cuvântul calului ce ți-ai ales. Să ne vedem sănătoși! ”

(fragment din Ileana Simziana, basm cules de Petre Ispirescu)

Acesta este modul în care procedez, de obicei cu elevii din clasa a V-a la prima oră de lectură; le citesc elevilor un fragment din basmul Ileana Simziana, cules de Petre Ispirescu. Sunt conștientă de faptul că ei trec prin schimbări radicale, că au nostalgia claselor mici, când depindeau de profesorul sau învățătorul lor. De aceea, le spun că asemenea fetei de împărat care pornește la drum, așa începe și aventura frumoasă și, uneori anevoioasă a unei alte etape din viața lor de școlari. Odată cu citirea acestui fragment, le prezint și lista de lecturi pentru anul școlar în curs, listă ce poate fi îmbogățită și cu propunerile și alegerile lor. Nu în ultimul rând, profit de acest fragment pentru a le suscita interesul pentru lectură, pentru a-i determina să afle ce se întâmplă cu fata de împărat, dar și pentru a-și dori să citească și alte basme din literatura română și universală.

Asemenea împăratului care-și povățuiește fata, rolul meu în calitate de dascăl de limba și literatura română, este de a-i îndruma să-și găsească plăcerea și bucuria de a citi (spre plăcuta mea surprindere, unii dintre ei sunt deja fascinați de lumea magică și minunată a cărților), de a ajunge să-și exprime părerea în legătură cu faptele petrecute, cu acținile personajelor, cu cărțile favorite, dar și de-și crea ei înșiși propria poveste, imaginându-și noi scenarii.

Programa școlară pentru ciclul gimnazial a suferit în ultimii ani unele schimbări, fiind redus numărul speciilor literare obligatorii. Începând cu anul școlar 2014-2015, s-au operat schimbări și la programa pentru susținerea Examenului Național pentru clasa a VIII-a. Un loc aparte în modificările operate îl ocupă și literatura populară, elevii trebuind să cunoască speciile și trăsăturile creațiilor populare studiate, să emită păreri cu privire la încadrarea lor într-o anumită specie sau să argumenteze că un text la prima vedere aparține literaturii populare și, nu în ultimul rând, să-și exprime opinia în legătură cu mesajul unui text popular la prima vedere.

Un beneficiu imens îl reprezintă faptul că profesorul nu mai depinde de manual, putând opta pentru un anume text, ținând totuși cont de unele criterii: o parte din operele alese trebuie să aprțină scriitorilor clasici din literatura română, textele să fie accesibile elevilor, să fie adecvate vârstei lor, să le cultive simțul estetic, să-i ajute să-și formeze deprinderi și valori pe care le pot folosi de-a lungul vieții, în funcție de situația ivită. Așadar, dincolo de competențele generale, atrage atenția capitolul Valori și atitudini, unde întâia valoare este „cultivarea interesului pentru lectură și a plăcerii de a citi, a gustului estetic în domeniul literaturii”. Cu alte cuvinte, eu în calitate de dascăl de limba și literatura română, am menirea de a-i ajuta și de a-i determina pe elevi să guste literatura, fie cultă sau populară, de a le cultiva interesul pentru valorile morale (Artă, Frumos, Cinste), cu atât mai mult cu cât literatura e pusă în relație cu celelalte arte (cinematografia, muzica, pictura). Întocmai unei călătorii inițiatice din basm, în această aventură plină de lucruri frumoase și peripeții, elevii devin neofiții, iar mie îmi revine rolul de inițiator. Nu o dată, de-a lungul acestei călătorii, am descoperit că și eu mă transform, că la rândul meu, cu fiecare generație de învățăcei, reiau drumul palpitant și inepuizabil al devenirii, care îmi oferă noi provocări, noi întrebări și soluții interesante.

Consider că pentru elevi, studiul literaturii populare este benefic, deoarece folclorul național este izvorul credințelor și al mentalităților poporului nostru; cu alte cuvinte esența spiritului acestui popor. Deși pot opta pentru un manual anume, la clasele gimnaziale, din considerente economice, utilizez manualele oferite de școală elevilor. Prin urmare, îmi structurez cea mai mare parte a planificărilor semestriale și anuale, ținând cont de textele propuse de către autorii manualelor pe care le utilizez la clasă (Editua Humanitas la clasa a V-a, a VII-a și a VIII-a și Editura Didactică și Pedagogică la clasa a VI-a). În schimb, la clasele liceale, libertatea de a alege este mult mai mare și, de multe ori apelez la textul unei opere decât la diverse fragmente din manual. Cerințele exercițiilor, la ambele cicluri sunt adaptate în funcție de particularitățile clasei de elevi, apelând la diferite culegeri de exerciții. Personal, cred că libertatea de a alege textele ce urmează a fi studiate la clasă este fără nicio îndoială punctul forte al programelor școlare de limba și literatura română pentru clasele V-XII, manualul devenind un auxiliar. La gimnaziu aleg texte specice vârstei elevilor și țin cont și de principiul gradației de la ușor la greu, deși uneori aleg și texte mai dificile, mai ales pentru elevii care doresc să lucreze în plus.

Programa de limba și literatura română evidențiază importanța acestei discipline în formarea personalității elevilor, în formarea unor deprinderi și abilități necesare învățării pe întreg parcursul vieții și integrării active într-o societate bazată pe cunoaștere. Studiul limbii și literaturii române, aici intrând desigur și literatura populară românească, are o contribuție esențială în formarea personalității autonome a elevilor, aceștia ajungând să fie capabili de discernământ și spirit critic. Totodată, ei pot ajunge să-și argumenteze propriile opțiuni, fiind dotați cu sensibilitate estetică, conștiința propriei identități culturale și interes pentru varietatea formelor de expresie artistică.

Finalitățile disciplinei se reflectă în competențele specifice și în setul de valori și atitudini, din care derivă întreaga structură curriculară. Aceste finalități își găsesc corespondent în capitolul Comunicarea în limba maternă, așa cum este acesta prezentat în documentele Uniunii Europene, cât și în competențele transversale, menționate în același text.

Programa școlară pentru gimnaziu este structurată pe trei domenii de conținuturi: Lectura, Practica rațională și funcțională a limbii și Elemente de construcție a comunicării. Drumeția prin fascinanta lume a eroilor de basm, a haiducilor și a vitejilor ce-și ajută semenii, a năzdrăvanului Păcală, a cântecelor de jale, de dor, de înstrăinare, începe din clasa a V-a. Chiar dacă în programă, doar basmul popular este inclus ca specie obligatorie, eu predau și snoava, pe care elevii o îndrăgesc enorm de mult, fiind fascinați de șiretenia și inteligența lui Păcală. La clasa a VI-a este obligatorie studierea doinei populare, iar la a VIII-a, studierea baladei populare.

Având în vedere faptul că programa școlară nu îmi impune un text anume, aleg texte reprezentative pentru ilustrarea trăsăturilor specifice acestor specii ale literaturii populare, ținând cont de diverse criterii: plăcerea elevilor de a citi, gradul de dificultate a textului, valorile ce pot fi desprinse, capacitatea de a emite păreri cu privire la acțiunile personajelor ori cu privire la mesajul textului. În cadrul orelor de lectură, care se regăsesc în fiecare planificare anuală, aleg să studiez cu elevii și texte care să-i ajute să-și fixeze cunoștințele legate de speciile literare studiate. Uneori, apelez și la materiale audio, pentru unele opere consacrate din literatura populară românească. Ca metode de evaluare, pe lângă obișnuitele teste predictive, elevii primesc ca sarcini de lucru reprezenatarea grafică a unui personaj sau a unei opere studiate, alcătuirea unor portofolii pornind de la fișe de lucru, fișe cu citate extrase de ei, materiale sau proiecte, realzate individual sau în grup.

În general, la clasa a V-a, aleg să predau basmul popular cules de Petre Ispirescu, Prâslea cel voinic și merele de aur, deoarece în manualul de la Editura Humanitas se regăsesc fragmente din această operă populară. Pentru snoavă aleg textul ce se regăsește în același manual, Boierul și Păcală. Pentru studiul doinei, optez pentru superba Doina (Doină, doină, cântic dulce!), culeasă de Vasile Alecsandri și publicată în lucrarea Poesii populare ale românilor. La clasa a VIII-a, aleg, de obicei, Miorița pentru studiul baladei populare.

În programa pentru clasele liceale, literatura populară nu se regăsește decât într-o măsură mult mai mică. La clasa a IX-a, în cadrul orelor de Ficțiune literară alocate temei Lumi fantastice (inclusiv SF), profesorul poate alege și studiul unui basm. Uneori, eu aleg basmul popular cules de Petre Ispirescu, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Doar programa pentru clasa a XI-a, alocă câteva ore pentru studiul unei creații populare, în cadrul temei Descoperirea literaturii populare. În ultimii doi ani, am ales studierea baladei populare Monastirea Argeșului, în relație cu drama expresionistă a lui Lucian Blaga, Meșterul Manole, chiar dacă această cerință nu este obligatorie pentru profilul vocațional artistic. Consider că pentru elevi este benefic studiul și discutarea în paralel a două opere pe aceeași temă.

Literatura populară este parte a folclorului, care la rândul său, este parte integrantă a culturii naționale, definind astfel spiritul unui popor. Prin folclor înțelegem totalitatea faptelor de cultură populară transmise prin cuvânt și practici. Așadar, literatura populară cuprinde toate producțiile artistice, literare, muzicale, plastice, coregrafice, dramatice ale unui popor, create și transmise prin viu grai.

În opinia multor folcloriști, literatura populară are un rol important în dezvoltarea istoriei literare române moderne, deoarece aceasta din urmă este rezultatul unei literaturi orale, ce a redat într-un limbaj artistic propriu idealurile poporului român. Mai mult, literatura populară a fost o sursă permanentă de inspirație pentru mulți poeți și scriitori.

Termenul folclor provine din englezescul folklore și este format din două cuvinte: folk, ce se referă la popor și lore, care înseamnă știință, înțelepciune. Dacă la început a fost mai greu asimilat de către cercetătorii români, cu timpul el este utilizat alături de conceptul de literatură populară în cercetarea românească. Există totuși o deosebire între cei doi termeni. Folclorul denumește toate creațiile artistice (spirituale și materiale) ale unui popor, în timp ce literatura populară se referă îndeosebi la creațiile populare ce au ca suport un text literar.

Primele mențiuni despre creația populară apar la noi în lucrarea lui Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, care face referire la reminiscențele mitice ale moldovenilor, oferind drept exemplu mitul Sburătorului. Legendele lui Ion Neculce intitulate O samă de cuvinte pot fi văzute ca o primă culegere de creații populare.

Un rol important în dezvoltarea literaturii populare îl au scriitori romantici din întreaga lume, care văd în folclor o sursă originală de inspirație, o oportunitate de a reconstitui trecutul istoric național. În acest sens, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, apar antologii autentice prin intermediul cărora este adusă în fața cititorilor o bogată moștenire folclorică românească. Prima culegere de acest fel și de referință este cea a lui Vasile Alecsandri, apărută în 1852 și intitulată Poezii poporale. Balade (cântice bătrânești) în fruntea căreia scriitorul a așezat celebrul motto: „Românul e născut poet”. Cu timpul, culegerile și studiile de folclor iau amploare și tot mai mulți cărturari și folcloriști devin interesați de acest domeniu, ca de exemplu: Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Simion Florea Marian, Ion Pop Reteganul, Ovid Densusianu. Printre cei mai cunoscuți culegători de folclor se remarcă Petre Ispirescu cu Legendele sau basmele românilor, G. Dem. Teodorescu cu Poezii populare române și Lazăr Șăineanu cu Basmele române. Lucrarea lui Șăineanu este de fapt primul studiu comparatist din folcloristica românească, studiu premiat de Academia Română. Mulți scriitori români (Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici, în perioada marilor clasici, iar apoi Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Mircea Eliade, în secolul următor) și-au exprimat admirația față de frumusețea inegalabilă a literaturii populare, lăsând în urma lor opere originale pornind de la diferite creații populare sau de la teme și motive întâlnite în folclorul românesc.

De-a lungul timpului, cercetătorii au formulat mai multe încercări de definire a folclorului: știință a tradiției conservate oral, totalitate a faptelor ce țin de particularitățile unui popor, precum și totalitatea manifestărilor psihologice ale unui grup etnic. În opinia lui Mihai Pop și a lui Pavel Ruxăndoiu, cultura este deopotrivă rezultatul valorilor materiale și spirituale create de un popor de-a lungul unor îndelungate practici sociale și istorice. Având în vedere faptul că bunurile create sunt și materiale și spirituale, rezultă o cultură materială și una spirituală, redate de-a lungul timpului printr-o diversitate de forme. Astfel, folclorul poate fi definit drept totalitate a creațiilor și manifestărilor artistice care țin de cultura spirituală și materială: literatura și muzica populară, dansul popular, formele de teatru și spectacol popular, obiceiuri și rituri, precum și țesături, cusături, arhitectura și pictura pe sticlă.

Trăsăturile literaturii populare sunt: caracterul oral, tradițional, colectiv, anonim și sincretic, trăsături ce se află în relații de intercondiționare și determinare reciprocă.

Trăsătura fundamentală a literaturii populare o reprezintă caracterul oral. Creațiile populare sunt create și păstrate prin viu grai, fiind transmise de la o generație la alta pe cale orală. Aceasta este deosebirea principală față de literatura cultă, care se creează, se difuzează și se păstrează prin intermediul scrisului (manuscrise și cărți tipărite). Oralitatea este trăsătura distinctivă a folclorului, un rol esențial jucându-l atât modul în care artistul popular transmite sau interpretează creația populară, cât și felul în care ceilalți o receptează.

O altă trăsătură o reprezintă caracterul tradițional, deoarece literatura populară conservă datini, tradiții și obiceiuri specifice mediului folcloristic. Caracterul tradițional are în vedere existența, în cadrul literaturii populare, a unui sistem prestabilit de mijloace de expresie artistică (motive, grupuri de rime, reprezentări mitice, formule magice, versuri de 7-8 silabe, ritm trohaic, rimă împerecheată sau monorimă, paralelism sintactic) care se combină într-o diversitate nesfârșită de variante, tipuri de variante și opere folclorice noi. Crearea unor noi variante sau a unor opere literare populare noi ține și de relația dintre tradiție și inovație.

Caracterul tradițional și raportul dintre tradiție și inovație constituie una din relațiile fundamentale care stau la baza proceselor și faptelor de folclor. Această relație are în vedere mai mulți factori: atitudinea diferențiată a mediului față de tradiție și inovație, crearea, interpretarea, conservarea și circulația creațiilor folclorice, dar și temele, variantele, structura lor internă. În mediile folcloristice coexistă tendința de a păstra tradiția și tendința de a o înnoi (bătrânii sunt mai legați de tradiție, în timp ce tinerii sunt mai receptivi la nou; femeile sunt mai tradiționaliste, spre deosebire de bărbați). Așadar, contradicțiile între vechi și nou contribuie la dezvoltarea și înnoirea continuă a folclorului, prin acumularea treptată de noi valori cu folosirea arsenalului artistic tradițional. Un alt factor ce influențează caracterul tradițional îl reprezintă evoluția vieții și conștiinței sociale. Procesul de înnoire în folclor este determinat de dezvoltarea gradului de cultură, de dezvoltarea gândirii și mentalității oamenilor.

Cea de-a treia trăsătură, caracterul colectiv, se referă la particularitatea unei opere populare de a fi produsul mai multor artiști, al unei conștiințe colective, spre deosebire de opera cultă, definită de obicei ca expresie a conștiinței individuale. Creatorul popular este exponentul artistic al colectivității, exprimând în creațiile sale gândurile, sentimentele și aspirațiile ei, el având dublu rol: de păstrător al tradiției și de transmițător. Colectivitatea este cea care pune în circulație creația populară a individului talentat din cadrul ei. Astfel, legătura dintre individ și colectivitate trebuie să fie una foarte strânsă, deoarece fără sprijinul comunității, creația nu circulă în variante, fapt ce duce la dispariția acestui bun folcloric.

O altă trăsătură importantă se referă la caracterul anonim, ce se află în strânsă legătură cu cel oral și colectiv, ținând cont de faptul că operele populare nu au autor cunoscut. Caracterul anonim este direct determinat de oralitatea folclorului. Dacă o scriere cultă nu poate fi concepută în afara autorilor cunoscuți, opera populară nu este însoțită de identitatea vreunui autor individual decât în puține și nesemnificative cazuri și pentru scurtă vreme.

Anonimatul este o consecință a caracterului oral și vizează esența ei, fiind o manifestare a caracterului colectiv. Așadar, anonimatul este o consecință a mediilor păstrătoare și creatoare de folclor. Un individ nu-și poate însuși paternitatea unei creații populare, deoarece comunitatea nu-l va înregistra în conștiința ei. Există, totuși anumite cazuri izolate, când colectivitatea recunoaște realizarea unui individ, permițându-i să-și asume paternitatea asupra creației respective.

Ultima trăsătură o reprezintă caracterul sincretic, creația populară însemnând contribuția mai multor modalități artistice sau a mai multor arte. Astfel, poezia se cântă (cu excepția Plugușorului, a orațiilor de nuntă, a descântecelor, a proverbelor, a zicătorilor și a ghictorilor) sau se scandează în ritmul jocului (strigăturile). Narațiuea (basmul, legenda, snoava) beneficiază de mimica și gestica povestitorului popular, în timp ce teatrul popular folosește arta măștilor, a mimei și a pantomimei, dar și gestica, declamația, muzica.

Prin intermediul creațiilor populare, neamul nostru și-a perpetuat datele fundamentale legate de existența sa, marile întrebări cu privire la tainele lumii și ale vieții, precum și practicile rituale. Datorită faptului că poporul român s-a afirmat destul de târziu pe plan european din punct de vedere istoric, s-a vehiculat teoria că românii nu au o mitologie proprie, ci o reminiscență a mitologiilor popoarelor învecinate. Lazăr Șăineanu în studiul comparatist din lucrarea Basmele române, situează aceste creații populare românești într-o tipologie universală, realizând pentru prima dată în cercetarea românească o conexiune între folclor și mitologie. Și Romulus Vulcănescu, în vasta lucrare Mitologie română identifică îndepărtatele rădăcini ce stau la baza mitologiei noastre (predacă, protodacă, dacă și daco-romană), iar apoi identifică mai multe arii ale mitologiei: a sorții, a morții, a moșilor și a babelor, teogonia dualistă, ce are la bază înfruntarea primordială dintre Fărtate și Nefărtate, mitul solar și lunar, miturile apelor, pădurilor și ale eroilor, mitologia ocupațiilor, legende ce vizează toponimia mitică, precum și povești cu animale și păsări.

Conform definiției din Dicționarul Explicativ al Limbii Române, mitul este o povestire fabuloasă care cuprinde credințele populare (antice) despre originea Universului și a fenomenelor naturii, despre zei și eroi legendari. Potrivit lui Mircea Eliade, mitul este o narațiune ce povestește o istorie sacră, exemplară și semnificativă, ce a avut loc într-un timp mitic, primordial, în timpul fabulos al începuturilor.

Miturile au funcții multiple:

Explică originea Universului, apariția unor fenomene ale naturii, apariția unor plante,

viețuitoare, a unor astre, a unor teritorii geografice, precum și toate evenimentele primordiale în urma cărora omul a devenit ceea ce e astăzi.

Faptele relatate se caracterizează prin permanență și repetabilitate, astfel putem identifica un timp mitic (reversibil) și unul istoric (ireversibil).

Personajele mitice sunt făpturi supranaturale cu caracter simbolic: zei, semizei, eroi (Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, Balaurul, Muma-Pădurii, Zmeul, Sburătorul).

Deși sunt ființe sacre, personajele mitice generalizează caractere, fapte de cultură, întâmplări și sentimente umane, găsindu-și corespondențe printre oameni.

Au valoare explicativă și morală, deoarece ele ilustrează concepția de viață a omului, aspirația lui spre perfecțiune, spre bine și frumos.

George Călinescu identifică patru mituri esențiale în literatura populară română: Traian și Dochia, Miorița, Meșterul Manole și Sburătorul.

Traian și Dochia este mitul etnogenezei sau întemeierii poporului nostru. El a fost formulat propriu-zis de Gheorghe Asachi: Dochia, fata lui Decebal este prefăcută în stană de piatră de către Zamolxe, la rugămintea ei, pentru a scăpa de urmăritorul ei, împăratul Traian. Mitul apare și la Dimitrie Cantemir. Mihai Eminescu prelucrează mitul în Povestea Dochiei și ursitorile, unde Dochia (vechiul nume al Daciei) este spiritul autohton ce protejează pământurile de la nord de Dunăre și devine nemuritoare după căsătoria cu Traian.

Miorița (din balada populară cu același nume, din culegerea lui Vasile Alecsandri) se referă la existența pastorală a poporului nostru și reprezintă mitul mioritic sau al transhumanței. Prin această creație este exprimată atitudinea ciobănașului în fața morții, pe care și-o asumă ca pe un lucru firesc. Prin istoria baciului ce vrea să fie înmormântat lângă oile sale, este simbolizată atât existența pastorală a poporului român, cât și viziunea franciscan-panteistică a morții la individul român. Acest mit a ajuns să fie socotit de către unii Divina noastră Comedie, deoarece este perceput ca momentul inițial al oricărei culturi autohtone.

Meșterul Manole (din Monastirea Argeșului, varianta culeasă de Alecsandri) este mitul estetic, al jertfei pentru creație și exprimă credința că nicio creație nemuritoare nu se poate realiza fără sacrificiu. Deși tema este larg răspândită la popoarele din jur, versiunea românească este originală și autohtonizată, deoarece se referă la construirea celebrei biserici de la Curtea-de-Argeș a lui Neagoe Basarab. Potrivit vechilor credințe, anterioare creștinismului, orice creație trebuie să aibă viață, suflet prin jertfirea unei ființe umane, de regulă un tânăr sau o tânără. Balada Monastirea Argeșului ilustrează acest lucru: pentru construirea și durabilitatea mănăstirii de pe Argeș sunt jertfite aproape toate persoajele: prima dată Ana, iar apoi meșterii, sacrificați de domnitorul hain și orgolios.

Mircea Eliade așază mitul jertfei între ritualurile de construcție, pornind de la ideea că orice gest de înălțare a unui edificiu reprezintă un reflex al Genezei, un act îndumnezeit care consfințește locul și îi deschide perspective spre timpul inițial al zidirii lumii. În mitul Meșterului Manole, construcția sacralizează un spațiu degradat, intrat sub incidența diabolicului, deoarece mănăstirea trebuie clădită pe un loc părăsit și blestemat. De aceea este nevoie de sacrificiu sacramental; meșterii sunt în număr de nouă, cifră a perfecțiunii absolute și a imposibilului, iar Manole este singularizat. El este artistul dar și eroul salvator al lumii infestate; ridicarea mănăstirii nu este doar un act artistic, ci și unul sacramental, deoarece în zidurile ei meșterul își va închide propria soție, săvârșind totodată un ritual de reînnoire. Pentru el creația devine o misiune sacră și o experiență tragică. Ana este ea însăși purtătoare de viață și mormânt; jertfa zidirii vitalizează construcția, îi conferă durată. Moartea meșterilor asigură unicitatea operei lor, sugerând și caracterul secret al ritualului jertfirii.

Sburătorul este al patrulea mit și este erotic. Sburătorul se întâlnește și la popoarele învecinate, dar cu o altă denumire. El este un demon frumos, un Eros adolescent, care dă fetelor aflate la vârsta pubertății tulburările și tânjirile primei iubiri. Prima menționare cu privire la Sburător o face Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei, unde este descris drept nălucă, un tânăr frumos ce vizitează noaptea femeile de curând măritate. În perioada romantică, mitul Sburătorului este asimilat mitului îngerului căzut. În literatura noastră este magistral prelucrat de Ion-Heliade-Rădulescu în poezia Zburătorul, dar și de către Mihai Eminescu în două poeme: Călin (file din poveste) și Luceafărul.

În opinia lui George Călinescu, cele patru mituri înfățișează probleme fundamentale: nașterea poporului român, situația cosmică a omului, problema creației și a culturii și sexualitatea, ele conturând dimensiunile mitologiei și ale creației populare românești.

3. Specii reprezentative în literartura populară

3.1. Speciile literaturii populare

Cultura populară sau folclorul cuprinde cultura materială și cea spirituală creată de oamenii din popor. În cadrul folclorului, distingem: literatura populară sau folclorul literar, muzica populară sau folclorul muzical, dansul popular sau folclorul coregrafic, țesăturile, cusăturile, arhitectura populară și pictura populară pe sticlă. Înfățișând o varietate de aspecte, redând o gamă felurită de stări sufletești și de convingeri, creația populară se caracterizează printr-o diversitate de forme ce evidențiază bogăția sufletească a poporului român, puterea sa creatore, gustul pentru frumos și concepția despre viață. La UNESCO, România figurează cu trei cuvinte: dor, doină, colind, termeni ce definesc specificul spiritual al poporului nostru. O clasificare a literaturii folclorice pe categorii funcționale, tematice, expresive, pe genuri și specii împarte literatura populară, în două mari grupe: creația literară cu funcție rituală sau ceremonială și creația literară fără funcție rituală sau ceremonială. La rândul ei, creația literară cu funcție rituală sau ceremonială se poate diviza în trei categorii: poezia obiceiurilor, poezia ceremonialurilor de trecere și poezia descântecelor.

Poezia obiceiurilor cuprinde: obiceiuri de Crăciun și de Anul Nou (colinde,Capra, Plugușorul, Ursul); practici de primăvară (Vergelul, Sâmbra oilor, Junii); ceremoniale de chemare a ploii ( Scaloianul, Paparudele); datini legate de seceriș (Cununa, Drăgaica).

Poezia ceremonialurilor de trecere se referă la obiceiuri legate de momentele cruciale din viața omului: nașterea; nunta (orațiile, Cântecul miresei); moartea (Cântecul bradului, Cântecul mare de petrecut, Cântecul zorilor, bocetele).

Creația descântecelor cuprinde descântece de boală, de dragoste și de deochi.

A doua grupă, aceea a literaturii folclorice fără funcție rituală sau ceremonială, cuprinde creații ce se pot clasifica pe genuri și specii literare.

Creațiile lirice în versuri cuprind: doine (de dor, de haiducie, de cătănie, de jale, de înstrăinare); cântece propriu-zise (cântece despre cântec, despre relațiile de familie, de iubire, dragoste și dor, cu temă socială, de înstrăinare, de muncă); strigături.

Operele epice pot fi în versuri sau în proză. Balada populară este o specie epică în versuri și este de mai multe feluri: fantastică, vitejească, pastorală, despre curtea feudală, familială sau nuvelistică. Creațiile epice în proză specifice literaturii populare sunt: basmul, legenda și snoava.

O ultimă categorie o reprezintă literatura aforistică și enigmatică, compusă din proverbe, zicători și ghicitori.

3.2. Epica populară: basmul, snoava și balada

3.2.1. Basmul popular

Oralitatea, trăsătură de bază a literaturii populare, este legată, la toate popoarele de obiceiul de a povesti, obicei răspândit în toate timpurile și clasele sociale. În mediile populare, popvestitul a constituit pentru oameni una dintre formele principale de distracție și manifestare spirituală. Chiar dacă în zilele noastre, obiceiul de a povesti și-a pierdut din intensitate, el este străvechi și avea mai multe scopuri: prilej de desfătare, plăcere de a asculta, desprindere de învățăminte și morale.

În limba română, cuvântul basm își are originea în cuvântul slavon basni, cu sensul de poveste, născocire. El denumește o specie literară populară, cu trăsături specifice în cadrul genului epic din care face parte. Noțiunea de basm ilustrată în mod obișnuit la noi are în vedere, mai ales basmele fantastice, mult mai răspândite și reprezentate în folclrul românesc decât alte categorii.

Basmul este o operă epică de mare întindere, în care predomină narațiunea și în care întâmplările reale se împletesc cu cele fantastice. Elementele fabuloase sunt dominante, pentru că basmul creează, potrivit cercetătorilor Mihai Pop și Pavel Ruxăndoiu, o lume cu totul aparte, concepută în coordonatele unui univers fantastic, opusă cotidianului, o lume în care voința omului nu cunoaște limite, în care nu există contradicții care să nu fie rezolvate. În opinila lui George Călinescu, basmul este o reflectare a a vieții în moduri fabuloase, un mijloc de evadare din cotidian într-un ținut mirific, într-o lume fermecătoare, unde totul este realizabil. În ceea ce privește latura morală, prin lumea pe care o redă, basmul înlesnește manifestarea unor idei și norme morale, sancționând cu asprime abaterile de la moralitate.

De-a lungul timpului au circulat mai multe definiții legate de basm; unii cercetători, printre care Bogdan Petriceicu Hașdeu și I.C. Chițimia, considerau că un rol esențial îl are elementul supranatural sau fantastic, neadevărat. Ovidiu Bîrlea oferă o definiție a basmului, pe care îl numește narațiune pluriepisodică, cu un protagonist uman (de obicei adolescent), care este ajutat de-a lungul acțiunii de animale sau obiecte cu însușiri miraculoase și care, la sfârșit este răsplătit în chip maxim, acțiunea fiind plauzibilă pentru o gândire străveche. În opinia aceluiași cercetător, basmul este o oglindire a epocii în carea fost creat și în care se răsfrânge realitatea acelor vremuri în lumina ideologiei tradiționale. Așadar, basmul caută să cuprindă întreaga realitate umană, șlefuită în tematica ei primară.

De-a lungul timpului, cercetătorii străini și români au încercat diverse clasificări pentru această creație populară. Basmele românești folclorice sunt deosebit de variate sub aspectul conținutului și al formei și se clasifică în trei categorii: fantastice, animaliere și nuvelistice. Dacă basmele fantastice sunt creațiile în care predomină elementul miraculos, basmele animaliere au în centru personaje din lumea animală – probabil vechi totemuri – și sensuri alegorice, în timp ce basmele nuvelistice se apropie de poveste, confundându-se cu ea prin apariția elementelor din lumea reală.

Tema generală este victoria forțelor binelui asupra forțelor malefice, confruntare ce determină natura conflictului moral și exterior. Din această cauză, basmul are un sfârșit fericit și se termină cu nunta eroului și nu cu moartea lui. Există, totuși și excepții, puține basme având sfârșit tragic, deoarece se încheie cu moartea protagonistului. Întâlnirea eroului cu moartea inevitabilă (de exemplu, în Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte sau Mândrul florilor) este o temă ce se opune mitului tinereții veșnice, o preocupare și o dorință străveche a omenirii. În opinia lui Ovidiu Bîrlea, drama e adânc umanizată, atât prin plasarea locului cu veșnicie pe pământ, în ținutul zânelor, cât și prin nesocotirea interdicției de a vâna în Valea Plângerii. Așadar, ciocnirea dintre nemurire și dorul de părinți dobândește o profunditate abisală și protagonistul basmului trebuie să adere la destinul uman, năzuința sa spre nemurire fiind o amăgire și un act împotriva legilor naturii.

3.2.2. Structura basmului popular

Lumea basmului ia ființă într-un spațiu și durată nedeterminată. Cele două categorii ale existenței sunt redate în obârșia fabulosului, redând nostalgia omului de a înlătura îngrădirile de ordin ontologic. În ansamblu, spațiul este structurat pe trei niveluri: lumea oamenilor, o lume ce dă iluzia realului, dar în care distanțele sunt comprimate (protagonistul trece peste nouă mări și țări); celălalt tărâm (locuit de monștri) și înaltul cerului, guvernat de zâne sau de forțe divine. Și timpul face abstracție de tiparul lumii fizice, cunoscând contrageri și dilatări, putând fi suspendat sau accelerat. În unele basme românești, timpul este reprezentat antropomorfic: Sfânta Vineri, Sfânta Dumincă.

Întâmplările se petrec pe două tărâmuri diferite: tărâmul oamenilor și tărâmul celălalt; ele se află la distanță mare unul de celălalt, au o înfățișare diferită și se conduc după legi diferite. Locurile sunt de cele mai multe ori doar schițate, iar celălalt tărâm poate fi tărâmul de jos și, uneori, cel aerian. Deși se conduc după legi diferite, în general, lumea de jos nu este înspăimântătoare. De multe ori, ea se aseamănă cu cea de pe pământ, având gospodării cu moșnegi, ai căror ochi au fost furați de iele, palate în care trăiesc zmei și zmeoaice, grădini și lacuri în care se adăpostesc balauri. Lumea aeriană se reduce, în ansamblu, la o casă aflată pe o cracă a copacului cu vârful spre cer. În drumul său spre obținerea virtuților necesare unui conducător înțelept și corect, eroul străbate păduri nesfârșite, ținuturi aride, locuri periculoase, precum valea cu dor, păduri de aramă, de argint și de aur, care vâjâie în momentul ruperii unei ramuri. În unele cazuri, eroul se întâlnește cu camarazi ce-l vor însoți și ajuta în călătoria sa.

În basm întâlnim clișee compoziționale sau formule tipice: formula inițială, mediane și finală, fiecare având un rol bine conturat. În creațiile populare cu prinți, zmei, prințese și zâne, timpul e ilustrat, de cele mai multe ori prin formula inițială „a fost odată ca niciodată…”, cu rol de a introduce lectorul în lumea fabulosului, o lume a începuturilor, în „illo tempore”, un fel de paradis în care totul este posibil („plopul făcea pere și răchita micșunele”, „puricii se potcoveau”, „lupii și mieii se înfrățeau”). De la început, povestitorul popualar anulează în mod deliberat ideea de timp și de spațiu, subliniind astfel unicitatea întâmplării, ascultătorii fiind avertizați cu privire la fantasticul întâmplărilor și trebuie să le creadă, căci este mai mincinos cel care nu le crede, chiar dacă în formula inițială sunt introduse informații hazlii și ironice.

Formulele mediane (de exemplu, „înșiră-te poveste că-nainte mult mai este…”) întrerup basmul când e mai interesant, tocmai pentru a întreține suspansul. Totodată, prin intermediul lor, se realizează trecerea de la o secvență narativă la alta. Formula finală vorbește despre întoarcerea povestitorului din lumea poveștii, de obicei de la nuntă prin mijloace de călătorie extrem de ciudate, imposibile, menite să sugereze zborul imaginației (de exemplu, „Am încălecat pe-o roată și v-am spus povestea toată; am încălecat pe-o căpșună și v-am spus o mare minciună”). Povestitorul vrea de fapt să convingă auditoriul că cei care nu au fantezie ca să-și poată închipui confruntarea dintre bine și rău e mai mincinos, căci nu e adevărat că răul există în lume. Formula de încheiere marchează ieșirea din lumea supranaturalului. Ovidiu Bîrlea afirmă că oamenii din popor credeau cu ardoare în întâmplările din basm, dar mai ales în puterea cuvîntului într-o anumită conjunctură. Astfel, încheierea povestitorului cu participarea sa la nunta protagonistului, unde a băut și mâncat pe îndelete producea o bucurie reală în rândul ascultătorilor.

Victoria binelui asupra răului exprimă optimismul poporului nostru, care este convins, că indiferent de cîte fețe are răul, binele îi dă de capăt. Așadar, pe lângă valoarea estetică, basmul avea, în societatea tradițională, un mesaj moral-educativ, propagând nădejdea că binele iese întotdeauna învingător și cei buni sunt recompensați, primind împărăția și însurându-se cu fata mult dorită.

În toate basmele, parcurgerea drumului maturizării de către erou presupune un lanț de acțiuni convenționale: o situație inițială de echilibru, când totul este bine și frumos; un eveniment care dereglează echilibrul inițial (de exemplu, furtul merelor de aur în Prâslea cel voinic și merele de aur), acțiunea de remediere:plecarea la drum, apariția adjuvantului (de obicei, calul năzdrăvan), a altor ajutoare, a donatorilor, trecerea probelor; refacerea echilibrului și recompensa protagonistului. Basmul pornește de la o schemă narativă consacrată (schematism), pe care povestitorii populari și anonimi o îmbracă și o actualizează pe măsura imaginației și talentului lor, unii introducând elemente contemporane lor legate de aspecte sociale, mirajul urbanizării, sondaj psihologic.

Așadar, structura narativă e simplă și are în vedere o primă etapă încărcată de luminozitate și voioșie, deoarece oamenii trăiesc în pace și armonie și se încred în forțele binelui. Are loc apoi o altă fază, când intervin forțele răului și tulbură armonia de la început, iar eroul pleacă pentru a reface echilibrul inițial. Pe parcursul drumului (cu funcție inițiatică, e vorba de drumul maturizării), eroul se poate însoți cu frați de cruce, are parte de sfaturile și ajutorul adjuvanților (calul năzdrăvan, Sfânta Vineri), se luptă cu forțele răului (întruchipate de zmei, zmeoaice, balauri, draci, frați care-i vor răul, spân) și în cele din urmă reușește să restabilească armonia primordială, finalul fiind unul plin de fericire și de bunăstare (și-a făcut prieteni de încredere, a dobândit o serie de calități necesare unui bun conducător și primește pe lângă împărăție și fata de împărat).

Prezența motivelor literare este specifică basmului: superioritatea mezinului, împăratul fără urmaș pe linie bărbătească, cifra trei, călătoria, probele, încălcarea interdicției, dorința imposibilă și îndeplinirea ei, obiectele magice, demascarea răufăcătorului, pedeapsa, căsătoria. Cifra trei este foarte des întâlnită în această operă populară: trei fii de împărat, trei fete de împărat, trei probe, trei zmei, trei palate, trei zâne. De cele mai multe ori, dintre cei trei fii sau cele trei fiice se distinge mezinul ori mezina, atât prin frumusețe, cât și prin vitejie (superioritatea mezinului).

Obiectele magice diferă, ele pot fi considerate și amulete deoarece ajută eroul în depășirea probelor la care este supus. Dintre obiectele fantastice, se regăsesc cel mai des: sabia (taie la comandă), bățul (lovește la comandă), masa (se încarcă cu mâncăruri și băuturi), inelul și lampa (îndeplinesc dorințe), căciula sau mantaua (au capacitatea de a face ființa invizibilă), punga (generează bani), fluierul (obligă la joc). Și hainele prăfuite prin lăzi și armele ruginite din tinerețea împăratului sunt tot obiecte fermecate; ele regenerează prin curățare sau lovire.

Tipică basmului este și simetria funcțiilor (motivelor literare) prin repetare sau prin dispunere în perechi: interdicție – încălcarea interdicției, furtul – recuperarea obiectului magic furat, dorința imposibilă – realizarea dorinței, lupta – victoria. Totodată, în plan simbolic, incipitul și finalul nu sunt doar simetrice, ci identice, deoarece ambele marchează o intrare dar și o ieșire din lumea fabulosului. În basm, valorile fundamentale ale vieții sunt repetitive. Astfel, eroul repetă inițierea tatălui, la fel cum probabil, unul dintre fiii săi va urma același drum.

Discursul narativ este reliefat prin: prezența formulelor specifice (inițială, mediane și finală), a șabloanelor lingvistice (calul năzdrăvan zboară „ca vântul și ca gându”l; eroina este atât de frumoasă încât „la soare te puteai uita, dar la dânsa, ba”), dar și a invariantelor conceptuale și stilistice (cele trei trepte valorice sunt exprimate prin trei metale: aramă, argint, aur). Deși verbele sunt utilizate la timpul prezent, raportul dintre timpul povestirii și timpul povestit este de narațiune posterioară.

3.2.3.Tipuri de personaje în basm

Conform Morfologiei basmului de Vladimir I. Propp, personajele basmului se încadrează în câteva tipare: eroul sau protagonistul, antagonistul (numit și falsul erou), ajutoarele sau adjuvanții, donatorii, oponenții (răufăcătorii), trimițătorul.

În basm lupta are loc între forțele binelui, reprezentate de protagonist, adjuvanți, donatori, obiecte magice și forțele răului, constituite din antagoniști, oponenți, care pot avea uneori și funcție de trimițător (cazul spânului în Povestea lui Harap-Alb).

Protagonistul sau eroul ocupă un loc de bază în structura basmului. În centrul operei se află ființa umană, în ipostaza sa juvenilă, cunoscută mai ales sub numele de Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana. De cele mai multe ori, protagonistul este fiu de împărat, dar poate fi și un fecior sărac sau fiul unui animal. Pe lângă numele de Făt-Frumos, cel mai des întâlnit în basmele noastre, se regăsesc și alte nume precum: Prâslea, Busuioc Verde, Tei legănt, Pipăruș Petru, Arap Alb. În unele cazuri, când eroii sunt gemeni sau frați de cruce, aceștisa poartă nume obținute prin jocuri de cuvinte și simetrii fonetice: Siminoc și Busuioc, Măr și Păr. Ccâteodată, eroul nu este individualizat printr-un nume, ci este denumit prin diverși termeni: voinicul, băiatul, copilul, omul; el deveninnd astfel un exponent al omului din popor.

Alegerea mezinului ca erou al întâmplărilor nu este accidentală; de obicei cel mai mic (cel de-al treilea dintre frați) este apreciat de către tată drept cel mai neîndemânatic, cel mai nepriceput. Cu toate acestea, mezinul este cel mai isteț și cel mai voinic, dar își ascunde însușirile sub masca neroziei și trândăviei. Aidoma calului năzdrăvan, care la început e numai piele și os, și în cazul mezinului, aparențele înșală. De-a lungul probelor la care este supus, protagonistul dă dovadă de o serie de calități: altruism, milostenie, smerenie, bun-simț, vitejie; datorită acestor virtuți este ajutat din recunoștință de către alții.

Unii eroi își manifestă precocitatea înainte de naștere, prin refuzul de a veni pe lume până nu li se promite că vor primi ce-și doresc. Alții se nasc într-un mod cu totul și cu totul miraculos: sunt fii de animale (iapă, vacă, oaie), sunt concepuți prin degustarea unor alimente și ierburi cu proprietăți magice sau provin dintr-un obiect ce a fost scăldat ori legănat. Originea lor miraculoasă prevestește trăsăturile lor năzdrăvane și întâmplări fantastice. Din punct de vedere fizic, cresc mai repede decât alți feciori, sunt mai curajoși și se dezvoltă intelectual într-un ritm extrem de rapid.

Eroina apare cel mai des cu numele de Ileana Cosânzeana (Ileana Simziana), cunoscând și alte denumiri: Lina Rujulina, Floarea Florilor. Asemenea protagonistului și eroina poate apărea în diverse ipostaze: crăiasă, zână, fiică de împărat, o fată săracă și fata războinică, prefăcută în fecior în urma blestemului (de exemplu basmul Ileana Simziana, cules de Petre Ispirescu). Ea întruchipează idealul de frumusețe feminină, atât prin frumusețea fizică răpitoare („la soare te puteai uita, dar la dânsa, ba”), cât și prin calitățile morale deosebite: hărnicie, modestie, cumințenie și intuiție, reușind mereu să iasă cu bine din orice situație.

Crăiasa (în alte cazuri, zâna) trăiește într-un loc necunoscut, îndepărtat, peste țări și mări, într-un castel singuratic, în vârful copacului ceresc sau pe tărâmul zânelor. Ea este dorită de erou, care o vede în vis, în stadiul prenatal (acesta refuză să se nască până nu îi este promisă de soție), într-o fotografie rămasă pe fundul unei lăzi. În unele cazuri, ea este cea care se arată eroului în vis, lăsându-i acestuia inelul pentru a fi căutată.

În alte cazuri, eroina este fie, o fată de rând persecutată de obicei de mama vitregă, fie, fiică de împărat; de cele mai multe ori, mezina. Mai există și fata războinică, care înlocuiește feciorul mult dorit de împărat, și care, alături de calul năzdrăvan învinge toate obstacolele, fiind la fel de curajoasă ca oricare voinic. Din nefericire, curajul îi este fatal, deoarece blestemul o transformă în fecior, luând astfel locul împăratului la tron.