Politica Si Planificare Lingvistica In Republica Moldova

Capitolul I: Politică și planificare lingvistică:Fundamente teoretice și modele de cercetare.

1.1.Constituirea și evoluția conceptelor de politică lingvistică și planificare lingvistică

După părerea lui Gheorghe Moldovanu în lucrareasa“Politică și planificare lingvistică:Abordare teoretică și aplicativă” termenul planificare lingvistică (language planning) a fost introdus în circuitul lingvistic de Einar Haugen cu ocazia prezentării activităților de stamdartizare lingvistică efectuate în Norvegia.Einar Haugen bazându-se pe lucrarea lui U.Weinreich “Is a Structural Dialectology Possible?”(Weinreich[1954]1968) utilizează termenul de language planning pentru a desemna “activitatea de pregătire a unei ortografii,a unei gramatici și a unui dicționar cu caracter normativ,servind ca îndreptar pentru exprimarea scrisă și orală într-o comunitate lingvistică neomogenă”(Traducere de Gheorghe Moldovanu din [Haugen 1968,p.674]).

Chiar dacă termenul language planning este relative recent,el acoperă,în parte,noțiunile de normă,de bon usage,de limbă standard folosite pe larg în lingvistica tradițională.Conceptul și termenul language planning desemna la origine,ceea ce U.Weinreich și V.Tauli numeau standardizare,cu excepția faptului că aceștia din urmă au prevăzut în definițiile lor existența unor organisme publice sau private responsabile de reglementarea lingvistică.Echivalentul său francez planification linguistique se folosea mutatis mutandis cu același sens în acea perioadă:el desemna totalitatea măsurilor întreprinse de stat în vederea standardizării și utilizării codului lingvistic.

În evoluția noțiunii de planificare lingvistică se observă două tendințe,într-un anumit fel opuse: pe de o parte,tendința de extindere a ariei sale de utilizare,iar,pe de altă parte,tendința de a deveni mai concretă.Astfel,H.Kloss propune o tipologie a planificării lingvistice în funcție de aspectul limbii care constituie obiectul intervenției.În acest scop,autorul introduce noțiunile de planificare a corpusului limbii și planificare a statutului limbii.Planificarea corpusului afectează natura propriu-zisă a limbii,în timp ce planificarea statusului vizează statutul social al limbii în raport cu idiomurile în contact(Moldovanu,2008,p.20).

E.Haugen ținând cont de diversele aspecte ale procesului de planificare lingvistică,a modificat conceptual în cauză din perspectiva distincției între problemele legate de forma lingvistică (normarea și modernizarea limbii) și cele ce țin de funcția socială (selectarea și implementarea normei).

La rândul său,J.Rubin a completat modelul propus de E.Haugen,adăugând dimensiunea de evaluare a politicilor lingvistice,pe când J.Neustupný a atras atenția cercetătorilor asupra celor două modalități posibile de abordare a problemelor de ordin lingvistic: abordarea politică care se situează la nivel macrosociolingvistic și abordare culturologică care se situează la nivel microsociolingvistic.

Abordarea politică are drept obiectiv selectarea limbii (limbilor) naționale,standardizarea normelor ortografice,pe când abordarea culturologică își propune să cultive norma și stilul din punctual de vedere al calității acestora,să găsească soluții pentru adaptarea limbii la nevoile societății în materie de comunicare.Abordarea politică a problemelor lingvistice este caracteristică,mai ales,țărilor în curs de dezvoltare,în timp ce abordarea culturologică este proprie societăților avansate din punct de vedere tehnologic(Neustupný 1974,p.43-44).

În anii 80 se observă o tendință și mai nuanțată de a preciza sau de a extinde termenul de language planning.De exemplu,B.Weinstein definește planificarea lingvistică drept”un efort susținut și conștient de lungă durată al guvernului în scopul de a modifica funcțiile unei limbi în cadrul societății sau pentru a soluționa unele probleme de comunicare (Traducere de Gh.Moldovanu [Weinstein 1980]).

Unii cercetători insistă tot mai mult asupra faptului că problemele de comunicare,alias problemele lingvistice reprezintă rezultatul schimbărilor socio-economice sau sociopolitice,dar nu lingvistice.În cele din urmă,planificare lingvistică este din ce în ce mai mult percepută ca “tentativă de soluționare a problemelor sociale,economice și politice prin intermediul unei intervenții asupra limbii”(Traducere de Gh.Moldovanu [Weinstein 1980]).

Paralel cu termenul de planificare lingvistică,își croiește calea noțiunea de politică lingvistică. Ea apare aproximativ în aceeași prioadă sub denumirea de language policy,în sociolingvistica americană,iar politica lingüística în circuitul sociolingvistic din Spania,sprach(en) politik în literatura de specialitate din Germania,și politique linguistique în literatura francofonă.În opinia mai multor specialiștii,planificarea lingvistică nu este altceva decât aplicarea în practică a politicii lingvistice.

Odată cu extinderea sensului termenului planificare lingvistică și introducerea în circuitul științific a termenului politică lingvistică apare necesitatea delimitării acestora,dihotomia politică lingvistică/planificare lingvistică devenind tot mai evidentă.În opinia lui P.Laporte,politica lingvistică reprezintă cadrul juridic,pe când planificarea lingvistică include totalitatea acțiunilor având drept scop precizarea și atribuirea unuui anumit statut unei sau mai multor limbi(Laporte 1994,p.97-114).Pentru L.J.Calvet politica lingvistică este “l’intervention sur les langues et sur les relations entre les langues dans le cadre des Etats(…)mieux,un ensemble de choix conscients concernant les rapports entre langue(s) et vie sociale”,iar planificarea lingvistică se definește ca ”la mise en pratique concrete d`une politique linguistique,le passage à l`acte en quelque sorte”(În Limba Română 2004,p.141).

Între timp,paralel cu politica lingvistică și planificarea lingvistică ,apar și alți termeni pentru denumirea acelorași fenomene.În sociolingvistica catalană s-a recurs la termenul normalizare (normalisacion) pentru a se insista asupra necesității revenirii la starea normală de utilizare a limbii catalane în diverse domenii ale vieții sociale.Termenul normalizare apare,în special,când se compară așa-numitele situații de substituire/asimilare lingvistică și cele de diglosie.

În Canada termenul language planning este tradus inițial ca planification linguistique,însă la insistența lui J.-Cl.Corbeil,care a participat activ la redactarea textului Cartei limbii franceze (1977) și la elaborarea unui plan de acțiuni în domeniul planificării lingvisitce,termenul planification linguistique este înlocuit cu termenul aménagement linguistique (amenajare lingvistică).În opinia lingviștilor canadieni,înlocuirea termenului planification linguistique cu termenul aménagement linguistique nu este deloc întâmplătoare.În primul rând,după cum consideră aceștia,conceptul aménagement linguistique nu face referință doar la intervenția planificată a statului și nu doar la intervenția din exterior asupra limbii.În al doilea rând,noțiunea dată are menirea să promoveze o viziune mai largă privind planificarea lingvistică decât viziunea existent.Conform opiniei lor,orice acțiune de planificare lingvistică se înscrie în cadrul concurenței forțelor sociale care modifică obiectivele membrilor unei comunități și condiționează,în cele din urmă,reușita intervenției socio-lingvistice(Gh.Moldovanu 2008,p.23).

Deși concepția lingviștilor din Canada este tentantă,ea creează confuzie în terminologia sociolingvistică.Astfel,dacă,inițial,termenii planificare lingvistică și amenajare lingvistică se utilizau ca sinonime,începând cu anii 70,termenul amenajare lingvistică a cunoscut o extensiune de sens atât de importantă,încât a început să acopere întreg domeniul de acțiuni asupra limbilor.Pentru a ieși din acest impas,s-ar putea recurge la următoarea soluție:să se păstreze termenul de amenajare lingvistică,atribuindu-i-se un sens mai îngust decât sensul lui inițial(acel de sinonim al termenului planificare lingvistică).În accepțiunea sa nouă,el ar putea fi utilizat pentru a desemna orice intervenție asupra corpusului limbii în sensul conferit acestuia din urmă de H.Kloss,precum standardizare,normalizare,îmbogățire lexical,elaborare a terminologiei(În Limba Română 2004, p.142.Gh.Moldovanu).

Unii sociolingviști francezi (mai ales de la Universitatea din Rouen) utilizează în locul termenilor amenajare lingvistică,planificare lingvistică și chiar politică lingvistică termenul generic de glotopolitică,care înglobează orice intervenție asupra limbii din exterior.În opinia lui F.Laroussi ‟La glottopolitique s`occupe de phénomènes micro et macro-langagiers:elle va des actes minuscules (prétendre parler la vraie langue,détenir la norme,réprimer verbalement l`usage d`une langue minorée…)jusqu`aux interventions du pouvoir politique sur la langue (planification,aménagement et politique linguistique” (Laroussi 1996,p.229).

Într-adevăr,până la sfârșitul anilor 80,noțiunilie de politică lingvistică și planificare lingvistică se utilizau izolat.Abia în anii 90 ai secolului trecut au început să apară tot mai multe publicații,în care politica și planificarea lingvistică sunt concepute ca un domeniu unitar,făcându-se referință la relația de complementaritate dintre ele.Politica și planificarea lingvistică se folosesc de acum înainte ca noțiune unitară nu numai în contextul social dar și în contextul educațional.Conceptul unitar de politică și planificare lingvistică este util în activitatea practică nu numai pentru a sublinia legătura indisolubilă dintre noțiunile în cauză,dar și pe motiv că este extreme de dificil a descrie cu precizie natura relației dintre ele.Avantajul conceptului unitar de politică și planificare lingvistică constă în faptul că el oferă o viziune întregită asupra acestui domeniu complex legat de dinamica funcționării limbilor în societate.

Prin urmare,politica lingvistică poate fi definită ca un sistem de măsuri conștiente și integral dirijate,exercitate în cadrul unor situații lingvistice concrete,asupra domeniului funcțional al limbii (limbilor) alias asupra relației între limbă (limbi) și viața socială.Politica lingvistică se exercită,de regulă,în interiorul unuui stat,dar ea poate transcende frontierele acestuia.De asemenea,nu este exclusă posibilitatea ca politica lingvistică să se limiteze la o comunitate lingvistică restrânsă,care convețuiește pe teritoriul unui stat alături de alte comunități.În situația în care politica lingvistică acoperă doar un segment al conaționalilor unui stat,ea se identifică cu platform sau revendicările minorităților lingvistice în materie de limbă,cum ar fi minoritatea lingvistică gagăuză în Republica Moldova.Pentru ca revendicările minorităților lingvistice să fie aplicate în practică,este nevoie,de cele mai multe ori,de intervenția statului(și aici alunecăm treptat de pe terenul politicii lingvistice pe acel al planificării lingvistice) găgăuzii de exemplu,care nu dispun de mijloace necesare și suficiente pentru a transpune în practică revendicările lor lingvistice.După cum se vede,dacă noțiunea de planificare lingvistică implică neapărat noțiunea de politică lingvistică,relația inversă nu este obligatorie.Istoria ne furnizează numeroase exemple de opțiuni politice în materie de limbă(politică lingvistică) care n-au fost transpuse în practică fie pentru că implementarea lor imediată este imposibilă,fie pentru că autoritățile statale nu binevoiesc sau nu sunt în măsură să o facă (planificarea lingvistică).Drept exemplu de politică lingvistică neimplementată pe întreg teritoriul țării pot servi chiar opțiunile politice ale statului moldovean cu privire la revenirea limbii moldovenești la grafia latină (1989),cu privire la statutul limbii oficiale (1989),cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova (1989) care nu se aplică în Transnistria.Nici concepția politicii naționale a Republicii Moldova cu privire la pretinsul bilingvism moldo-rus nu are mari șanse de implementare în această regiune (Gh.Moldovanu 2008, p .28).

1.2.Clasificarea limbilor din perspectiva politicii și a planificării lingvistice

Clasificarea limbilor din perspectiva politicii și planificării lingvistice este,în mare măsură,de natură dicotomică (de exemplu :limbă maternă/limbă străină),deși,în unele cazuri,se operează cu categorii mai mult sau mai puțin isolate.Este important de menționat totuși că unele tipuri de limbi se întâlnesc rareori în stare pură în realitatea lingvistică și că situațiile concrete sunt mult mai complicate decât sistematizările teoretice simplificatoare.

Astfel,după criteriul provenienței teritoriale,se face distincție între limbă indigenă (autohtonă sau aborigenă)-originară din teritoriul în cauză-și limbă neautohtonă (imigrantă),introdusă din exterior într-un teritoriu.Dihotomia limbă indigenă/limbă imigrantă este relevant din mai multe puncte de vedere.De exemplu,caracterul de limbă indigenă sau imigrantă al unei limbi este menționat de către U.Weinreich printer factorii nonstructurali care influențează procesul de interferență ca urmare a contactului lingvistic (Gh.Moldovanu,p.29).

În funcție de modalitatea și momentul achiziției,unele limbi au character de limbă maternă sau primă limbă,iar altele-de limbă secundă.Limba maternă este limba vorbită curgător de către o persoană,însușită în frageda copilărie,în țara sa de origine,în mod spontan,firesc,în mediul familial.Locutorii acestei limbi sunt numiți native.Limba secundă este oricare altă limbă însușită ulterior și utilizată în diverse circumstanțe.

După criteriul ariei de extindere,se face distincție între limbă locală sau vernacular și limbă vehiculară sau de comunicare interetnică.Se consider că limba vernacular servește drept mijloc de comunicare într-o comunitate lingvistică restrânsă și dispune de un grad de normare redus în comparație cu limba literară.Cu toate acestea,practica internațională dovedește că definiția dată nu reflect întocmai realitatea lingvistică,motiv pentru care ea a fost completată,luându-se în considerare dimensiunea socială a dihotomiei limbă vernacular/limbă vehiculară.Limba vehicular mediază comunicarea între diferite comunități eterogene din punct de vedere lingvistic.

În literatura de specialitate,noțiunea de limbă vehiculară este adesea înlocuită cu un termen mai tehnic,lingua franca,deși nici acesta nu este lipsit de ambiguitate.De fapt,termenul lingua franca a apărut în contextul problemei legate de emergența unei limbi globale (global language).Problema dată există de mult timp,de pe vremea marilor imperii,când datorită înglobării diferitor teritorii sub o singură hegemonie,numeroasele popoare vorbitoare de limbi diferite au fost puse în fața problemei de a comunica unele cu altele.Mai mult decât atât,puterea central era obligată să găsească un limbaj comun pentru a realiza și eficientiza comunicarea în cadrul imperiului.Astfel a apărut conceptul de lingua franca,adică limbă comună.

Odată cu apariția sistemului colonial,popoarele din colonii au fost readuse în fața aceleiași problem,deși,de această dată,problema era mai complicată,întrucât implica și educația școlară insti-tuționalizată,comportamentul elitelor aservite centrului,care aveau tendința de a înlocui limba maternă cu limba colonial.Astfel,termenul lingua franca este utilizat actualmente pentru a desemna fostele limbi coloniale de circulație internațională,precum franceza,engleza,spaniola,portugheza (Traducere de Gh.Moldovanu din Philipson 1992,p.41).

Pentru masele largi ale populației din Africa și din Oceania,însă au apărut noi idiomuri de comunicare,-pidginurile și creolele,-care se folosesc atât în calitate de limbi vernacular,cât și vehicular.Pidginul este limbă vehiculară non-maternă,cu structură mixtă,servind în mod nesistematic,ca mijloc de comunicare între vorbitori cu limbi materne diferite.Unele pidginuri au dispărut,altele au evoluat în direcția creolizării. Pidginurile au un vocabular mai restrâns decât creolele, dar mai variat sub aspectul domeniilor semantice decât sabirurile, și o structură gramaticală foarte simplă, caracterizată printr-o masivă reducere a formelor paradigmatice și prin extinderea analitismului.La baza lor stau – îndeosebi sub aspect lexical – limbi europene moderne: engleza, franceza, italiana, portugheza, spaniola, limbile indigene putând furniza însă nucleul organizării gramaticale (de ex., pidgin English, cu vocabular englez și bază gramaticală furnizată de chineză). Apărute încă din sec. al XVI-lea, pidginurile mai au circulație îndeosebi în Africa și în Asia de sud și sud-est.

Creola – „Pidgin (sau sabir) care și-a pierdut statutul de limbă vehiculară, fiind adoptat de anumite comunități ca limbă maternă”. După J. Fishman, creolele au în comun cu pidginurile absența standardizării,a autonomiei și a istoricității, dar, spre deosebire de acestea din urmă, se caracterizează prin vitalitate.Creolele înlocuiesc treptat limbile indigene originare. Creolele cele mai răspândite au la bază franceza, spaniola, portugheza, engleza și olandeza. Apariția lor se află în strânsă legătură cu procesul creării imperiilor coloniale, după sec. al XVII-lea. În cea mai mare parte a cazurilor, în anumite condiții istorice,sociale și culturale, pidginurile s-au creolizat, devenind limbi cu o structură mai complexă sub aspect lexical și gramatical, utilizate în cele mai diverse situații de comunicare curentă.Vocabularul de bază al creolelor este împrumutat din limbile europene din care derivă, iar în morfo-sintaxă structurilor sintetice li se preferă cele analitice(Vintilă-Rădulescu Ioana,p).

După cum se vede,în calitate de lingua franca se poate folosi o limbă internațională (engleza, franceza ),limba maternă a unei comunități lingvistice (de exemplu,rusa) sau o limbă simplificată (de exemplu,bislama,în Oceania).

În condițiile unei societăți multilingve,unul din idiomurile vorbite de o parte a comunității lingvistice respective sau chiar o limbă imigrantă devine fie prin forța circumstanțelor,fie că este aleasă în mod deliberat de membrii societății,limbă vehiculară la nivelul unor anumite comunități lingvistice sau chiar la scară națională.Acest fapt în sine introduce o anumită discriminare în raport cu celelalte limbi și comunități lingvistice,discriminare care poate fi totuși perfect explicabilă,dacă este nevoie să se creeze și/sau să se mențină un cadru de comunicare translinguală și transculturală. Asfel,germane a devenit limbă de comunicare în Imperiul Austriac,rusa a devenit limbă de comunicare interetnică în fosta Uniune Sovietică și hindi a devenit limba de comunicare pentru India.În fiecare dintre aceste țări,erau prea multe comunități lingvistice mari pentru a face posibilă egalitatea lor la nivel național.

În funcție de dimensiunile comunității lingvistice,care utilizează o limbă,se face distincție între limbă majoritară (limba populației autohtone majoritare numeric) și limbă minoritară.Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare (1992) definește limbile regionale sau minoritare ca limbile ‟…folosite,în mod tradițional,într-o anumită zonă a unui stat de către cetățenii acelui stat care constituie un grup numeric inferior restului populației statului și diferite de limba (limbile) oficială (oficiale) a (ale) acelui stat;ea nu include nici dialectele limbii (limbilor) oficiale a (ale) statului,nici limbile migranților”(Articolul 1).

Din punct de vedere al gradului de normare,se opun limbă standard și limbă nonstandard. Limba standard este definită drept variantă a unei limbi,distinct de variantele folosite în vorbirea obișnuită,acceptată și recunoscută de întreaga comunitate lingvistică ca fiind forma corectă și care servește drept model de referință și “simbol al unității naționale” (Moldovanu Gh,p.31).

Este de menționat că nu toate limbile au varietăți standard.Și,de asemenea,acolo unde există o varietate standard,aceasta nu înlocuiește neapărat varietățile nonstandard din repertoriul lingvistic al comunității în ceea ce privește funcțiile diferite,dar complementare cu cele aparținând varietății standard.Este de observat că pot exista câteva varietăți standard competitive în interiorul aceleiași comunități lingvistice.

Din punct de vedere al politicii și planificării lingvistice,noțiunea de limbă standard este un construct pur idiologic.El este vehiculat pentru a crea impresia că unitatea lingvistică există,deși realitatea reflectă diversitatea lingvistică.

Este de remarcat că varietățile anterior nonstandard pot suferi un proces de standardizare,în timp ce varietățile care erau standardizate își pot pierde acest caracter în virtutea faptului că locutorii lor nu le mai consider demne de codificare și de cultivare.Rolul de limbă standard poate fi îndeplinit,uneori,de o limbă clasică,care nu mai este limbă maternă pentru comunitatea respectivă, care a fost standardizată cu secole în urmă și care este transmisă prin sistemul de învățământ. Tipologia limbilor din perspectiva politicii și planificării lingvistice ar fi incompletă,dacă nu s-ar lua în considerare și alte variabile când se analizează situația lingvistică dintr-o țară sau când este nevoie să se prevadă evoluțiile posibile într-un viitor apropiat.Una dintre aceste variabile este distincția între limbi în funcție de statutul legal al acestora.O subdiviziune a limbilor,după criteriul statutului legal,duce la următoarea ierarhie:(1) recunoașterea limbii ca limbă oficială a națiunii;(2) recunoașterea limbii ca limbă oficială într-o unitate regional important (de exemplu,limbile bengali, tamil și marathi în India);(3) promovarea limbii de către autorități în diferite moduri (folosirea în sistemul de educație public,în administrația locală,în anunțuri publice etc.),deși aceasta nu se bucură de statutul de limbă oficială la nivel național; (4) tolerarea limbii în sfera privată (școli private); (5) interzicerea limbii.

De fapt,limba oficială este idiomul: (1) comunicării folosite în birourile administrației,în discutarea treburilor oficiale (ședințe,audiențe etc.),alias,limba în care : (2) se comunică în scris între diferitele niveluri și ramuri ale administrației; (3) se emit actele oficiale,care au valoare juridică și administrativă; (4) se redactează în original legile,alte acte normative; (5) se redactează diferite formulare (de exemplu,declarații de impozit) cu valoare administrative-legală care sunt tipărite; (6) se redactează variatele înscrisuri sub semnătură privată (contracte civile,testament etc.),care pot deveni probe în justiție.În afară de funcțiile enumerate mai sus,limba oficială se utilizează pe plan extern în relațiile cu alte state.Statusul de limbă oficială se consfințește,de obicei,prin Constituție.

Tendința statelor europene de a adopta limba națiunii titulare în calitate de limbă oficială derivă din idiologia statului-națiune care a modificat,începând cu secolul al XIX-lea,harta geopolitică a Europei.Această tendință are drept consecință o anumită dezavantajare a limbilor minoritare din aceste țări.Astfel,în cele 50 de state independente din Europa există 225 de limbi vernacular,dintre care doar 35 au statut de limbă oficială.De aceea în literatura de specialitate de ultimă oră,limba oficială nu se identifică cu limba națională.Dacă,inițial,limba națională era considerată drept “limba unei entități politice,sociale și culturale” care reprezintă “simbolul identității naționale”,în ultimul timp specialiștii consider drept limbi naționale și limbile vorbite de majoritatea persoanelor, și,în general,nativii țării sau statului.

În Republica Moldova limba română este limba națională a populației majoritare fiind,în același timp,limba oficială a statului,pe când limba găgăuză este limba națională a minorităților găgăuze,are statut de limbă oficială regională,dar nu este limba oficială a Republicii Moldova.Prin urmare, statutul de limbă oficială este cel mai prestigios pentru o limbă,întrucât statul se obligă să utilizeze limba oficială în toate activitățile sale.Pe de altă parte,statul poate decide să atribuie unei limbi statutul de limbă națională.În acest caz,el nu este obligat să utilizeze limba în cauză,dar își asumă responsabilitatea de a o proteja și promova,facilitând utilizarea ei de către cetățeni.Scopul acestei decizii este de a recunoaște că grupul lingvistic respective nu este o simplă minoritate și că el face parte din patrimonial național(Moldovanu Gh,p.35).

1.3. Tipologia  politicii lingvistice

După cum afirmă Klinkenberg reflecția de față provine din concepția despre caracterul social al limbii și despre rolul determinant al statului ca „…adevărat distribuitor al bunului lingvistic” în condițiile unei societăți democratice. Iată de ce presupunem că este necesară intervenția deliberată a statului în materie de limbă, intervenție care trebuie să se bazeze pe principiul supremației individului asupra limbii. Aceasta, din două motive: (1) contrar unor opinii, a proteja o limbă înseamnă a proteja vorbitorii acestei limbi și (2), întrucât majoritatea covârșitoare a statelor plurilingve se caracterizează prin tensiuni lingvistice generatoare de instabilitate socială, politică și economică, guvernele care doresc să mențină unitatea națională și coeziunea socială sunt obligate să intervină pentru a asigura funcționarea normală a limbilor în contact.

Astfel, în funcție de criteriul amestecului / neamestecului statului în soluționarea problemelor legate de limbă (limbi),Guespin face distincția între politica lingvistică liberală și politica lingvistică dirijistă.

Politica lingvistică liberală se caracterizează prin non-intervenția statului asupra domeniului limbii (limbilor) și constă în ignorarea deghizată a problemelor de ordin lingvistic. Ori, abordarea problemelor lingvistice dintr-o perspectivă liberală nu înseamnă, nicidecum, că statul nu se implică în problemele lingvistice (Limba română,nr.1-3,2005).

În cazul politicii liberalismului lingvistic unele guvernele pot face declarații de intenție, pot emite decrete, regulamente etc.Guvernul în acest caz nu-și asumă responsabilitatea pentru rezultatele evoluției situației lingvistice din țară. Drept exemple de liberalism lingvistic pot servi Germania, Austria, Cuba, Australia, Mali, Japonia, Marea Britanie, SUA, Danemarca și altele. De asemenea și Guvernul comunist din Republica Moldova, a promovat o politică lingvistică incertă,creând condiții favorabile pentru dezvoltarea bilingvismului româno-rus.

După cum afirmă Leclerc,dirijismul lingvistic denotă o atitudine glotopolitică cu mult mai atractivă decât liberalismul.Leclerc a afirmat că fenomenul în cauză a apărut odată cu primele formațiuni statale.

Manifestarea cea mai extremistă a dirijismului lingvistic este politica de asimilare. Această formă de intervenționism lingvistic este orientată spre integrarea, pe toate căile posibile, în comunitatea majoritară națională a etniilor minoritare prin pierderea trăsăturilor caracteristice proprii acestora (limbă, cultură, obiceiuri etc.). Politica de asimilare poate recurge la mijloace de intervenție extreme,cum ar fi unele dintre ele: interzicerea utilizării limbii (limbilor) minoritare, marginalizarea și devalorizarea socială a reprezentanților etniilor minoritare, impunerea limbii dominante, iar uneori chiar genocidul. Este foarte evident că politica de asimilare creează o stare permanentă de animozitate între grupul majoritar și cele minoritare, dar, în caz de reușită, ea devine un instrument puternic al unității naționale și coeziunii sociale. Și în Republica Moldova este promovată o politică de asimilare față de vorbitorii de limba română pe teritoriul controlat de autoritățile din Transnistria.

Cea de a doua manifestare a dirijismului lingvistic este politica de valorificare a limbii oficiale.Această formă de manifestare a dirijismului lingvistic constă în favorizarea unei singure limbi în toate domeniile vieții publice,atât în plan politic,cât și social, educațional, juridic și economic, cultural. Statutul de limbă oficială poate fi atribuit unei limbi naționale (de regulă, limba majorității populației autohtone) sau unei limbi imigrante (limbă neautohtonă, introdusă din afară într-un stat). De regulă, limbile străine utilizate în calitate de limbi oficiale sunt limbile coloniale de circulație internațională. La fel și în Republica Moldova, după declararea independenței în 1991, guvernele au promovat o politică lingvistică vagă și ambiguă: pe de o parte, legislația lingvistică declară limba națiunii titulare limbă oficială, iar pe de altă parte, atribuie statutul de limbă de comunicare interetnică limbii ruse.Politica actuală din Republica Moldova este orientată spre instaurarea bilingvismului româno-rus care va duce și mai mult la concurența limbilor română și rusă creând condiții reale pentru reducerea domeniilor de utilizare a limbii oficiale.

În cazul în care politica de valorificare a limbii oficiale prevede protejarea și promovarea unei singure limbi, statul poate acorda anumite drepturi lingvistice etniilor minoritare. Politica de valorificare a limbii oficiale poate fi practicată pe întreg teritoriul național sau pe o anumită porțiune, precum în Belgia sau Elveția.

A treia manifestare a dirijismului lingvistic este politica statutului juridic diferențiat. Politica statutului juridic diferențiat pornește de la principiul că populația majoritară a unui stat beneficiază, în virtutea legislației și dispozițiilor constituționale, de drepturi lingvistice extensive, în timp ce etniile minoritare au, în mod obligatoriu, mai puține drepturi, deși recunoscute din punct de vedere juridic și oficial. Pentru a acorda anumite garanții de protejare a unor minorități, se prevăd, în cadrul global al politicii lingvistice, un șir de măsuri orientate spre ocrotirea acestora pe bază de drepturi personale restrânse și inegale. Grupurile minoritare pot beneficia, în acest mod, de anumite drepturi în domeniile nevralgice, cum ar fi comunicarea cu organele de stat, justiția, învățământul, mass-media etc. Acest tip de intervenționism lingvistic este destul de răspândit. Drept exemplu pot servi Albania, Bulgaria, China, Estonia, Letonia, Lituania, Olanda, România, Slovacia, Suedia și alte state.

A patra manifestare a dirijismului lingvistic este politica lingvistică pe domenii de activitate. Intervenționismul lingvistic de acest gen se limitează la un număr redus de domenii. El constă în adoptarea unor măsuri legislative care reglementează domeniile și modalitățile de utilizare a limbilor etniilor minoritare sau a imigranților. În general, domeniul cel mai privilegiat este învățământul, iar în unele cazuri – afișajul public, toponimia și serviciile spitalicești. În calitate de exemplu poate servi politica lingvistică promovată de SUA în Alaska, Arizona, Luiziana, de Franța în Corsica, Monaco, de Marea Britanie în Scoția etc. Politica lingvistică pe domenii de activitate poate evolua spre politica statutului juridic diferențiat.

A cincea manifestare a dirijismului lingvistic este politica bilingvismului oficial. Politica bilingvismului oficial înseamnă recunoașterea egalității a două limbi de către Constituție sau legislația lingvistică. Bineînțeles, egalitatea de jure nu înseamnă în mod obligatoriu egalitatea de facto. Cu toate acestea, statutul dat le permite cetățenilor să aleagă una din cele două limbi oficiale în comunicarea lor cu organele puterii de stat. Alegerea limbii de comunicare constituie, așadar, un drept al cetățeanului și o obligație a statului.Se deosebesc trei tipuri de bilingvism:(1) bilingvismul bazat pe drepturile personale fără limită teritorială; (2) bilingvismul bazat pe drepturile personale limitate la anumite regiuni;(3) bilingvismul bazat pe drepturile teritoriale (Leclerc, 2000, ibidem).

Primul tip de bilingvism,bilingvismul bazat pe drepturile personale fără limită teritorială se aplică tuturor membrilor comunității lingvistice pe întreg teritoriul național. Acest tip de bilingvism este practicat în cazul în care grupurile lingvistice sunt dispersate pe întregul teritoriu al unui stat.

Al doilea tip de bilingvism, bilingvismul bazat pe drepturile personale limitate la anumite regiuni.Acest tip de bilingvism nu se extinde pe întregul teritoriu național, ci se limitează doar la o porțiune a acestuia. Statul poate recurge la bilingvismul restrictiv în cazul când anumite comunități lingvistice sunt concentrate într-o zonă geografică. În această situație, limba etniei minoritare poate avea statut de limbă co-oficială, alături de limba majoritară,care îndeplinește acest rol pe tot teritoriul național.

Al treilea tip de bilingvism, bilingvismul bazat pe drepturile teritoriale.Acest tip de bilingvism derivă din principiul că limbile în contact într-un stat plurilingv sunt separate de frontiere lingvistice. Drepturile lingvistice sunt acordate persoanelor care au domiciliu permanent într-un anumit teritoriu. O dată cu schimbarea locului de trai, ei pot pierde aceste drepturi, deoarece ele nu sunt transportabile. În realitate, un stat poate fi, oficial, bi- sau trilingv, dar poate promova, în același timp, monolingvismul local. O atare politică lingvistică este posibilă când comunitățile lingvistice sunt foarte concentrate din punct de vedere geografic și beneficiază de o structură statală descentralizată, mai mult sau mai puțin federalizată, în care puterea centrală este bilingvă, în timp ce regiunile sunt monolingve.Când ne referim la Republica Moldova, trebuie să menționăm că aici este greu să se delimiteze teritorii omogene sub aspect lingvistic, dat fiind faptul că geografia etnică a republicii este foarte complexă, etniile nefiind deloc compacte, ci mai degrabă dispersate și, de cele mai multe ori, mixte. Deși putem vorbi de o anumită concentrare teritorială în cazul etniilor găgăuză și bulgară din sud-vestul țării, comunitățile de limbă română, rusă și ucraineană sunt repartizate pe întreg teritoriul republicii. În plus, oficializarea limbii ruse în unitatea administrativ-teritorială Gagauz Yeri a contribuit la perenizarea situației sociolingvistice instaurate în perioada sovietică în această zonă. Conferirea statutului de limbă oficială celor trei limbi putea fi o soluție provizorie pentru o perioadă de tranziție, ceea ce ar fi permis derusificarea găgăuzilor. Ulterior, limba găgăuză ar fi putut fi limbă co-oficială în acest teritoriu, alături de limba română.

A șasea manifestare a dirijismului lingvistic este politica plurilingvismului strategic. Această politică constă în faptul că un stat, chiar și unilingv din punct de vedere oficial, poate recurge, din cauza unor constrângeri legate de necesitățile comunicării, de situația politică sau socio-economică, la utilizarea altor două sau mai multor limbi care intră în relație de complementaritate. Această modalitate pozitivă de exploatare a resurselor lingvistice ale unui stat poate să se aplice fie în țările plurilingve în care limbile în contact au o valoare mai mult sau mai puțin egală, fie în țările care se confruntă cu problema plurilingvismului de frontieră. Printre acestea putem enumera Republica Africa de Sud, Ungaria, Republica Moldova, Nigeria, Slovenia, Australia, India, Luxemburgul și altele.

A șaptea manifestare a dirijismului lingvistic este politica lingvistică mixtă.Vorbim despre o politică mixtă atunci când un stat pune în aplicare simultan diferite tipuri de intervenție asupra limbilor. Practica lingvistică internațională în domeniul politicilor lingvistice furnizează multiple exemple de diverse combinări. De regulă, aceste combinări pot fi clasificate în funcție de dihotomia non-intervenție în favoarea limbii oficiale / valorificarea limbii oficiale.

În continuare vom prezenta câteva tipuri de combinări posibile.

7.1. Non-intervenție în favoarea limbii oficiale și politică de asimilare a minorităților (Irlanda de Nord, Botswana);

7.2. Non-intervenție în favoarea limbii oficiale și politică lingvistică pe domenii de activitate (protejarea minorităților) (Germania, Panama, Austria, Republica Cehia);

7.3. Valorificarea limbii oficiale și politica lingvistică pe domenii de activitate (protejarea minorităților) (Australia, Serbia, Grecia, Armenia);

7.4. Valorificarea limbii oficiale și politica de asimilare (Transnistria, Vietnam, Kosovo, Pakistan, Siria, Turcia);

7.5. Valorificarea limbii oficiale și politica statutului juridic diferențiat (protejarea minorităților) (Lituania, Letonia, Estonia, Albania, România, Croația, Slovacia, Québec, Suedia) (Limba română,nr.1-3,2005).

Capitolul II: Politică și planificare lingvistică în spațiul dintre Prut și Nistru din perspectivă diacronică.

2.1. Politică și planificare lingvistică în Basarabia țaristă

Situația sociolingvistică din Basarabia (1812-1917) pune în lumină obiectivele politicii și planificării lingvistice promovate de autoritățile țariste în această regiune periferică a imperiului. Deși politica lingvistică în cauză avea mai degrabă un caracter implicit,ea era implementată de o manieră metodică și sistematică,fiind orientată spre deznaționalizarea populației autohtone prin intermediul asimilării lingvistice și cultural.Astfel,în urma unor acțiuni concrete de politică și planificare lingvistică,în Basarabia a fost instaurată o situație de diglosie tipică,caracterizându-se prin distribuirea inegală a funcțiilor,atribuite limbilor de contact,limba rusă beneficiind de un statut privilegiat de limbă dominantă,iar limba română fiind vorbită cu precădere în mediul rural (Gh.Moldovanu 2008,p.151).

În 1812,o dată cu anexarea Basarabiei părea că autoritățile ruse vor permite utilizarea limbii române în toate sferele sociale,după cum a și fost stabilit inițial.În 1813 Bănulescu-Bodoni a înființat la Chișinău un seminar duhovnicesc și o tipografie moldovenească pentru tipărirea cărților rituale.În 1858 a apărut ”vestitorul eparhiei Chișinăului și Hotinului” organul oficial al bisericii basarabene cu text paralel în română și rusă,textul român fiind suprimat în 1871.O dată cu venirea arhiepiscopului Lebedev,tendința de rusificare a bisericii se accentuase.

Nu se poate de afirmat că rusificarea prin intermediul bisericii a fost promovată la indicațiile Petersburgului.Însă este destul de evident că guvernul țarist nu era interesat să lumineze populația băștinașă prin școli naționale,ci,dimpotrivă,de a-i adormi conștiința națională,spre a o asimila mai ușor,a dezintegra ca entitate națională distinctă.

După cum afirma Fruntașu Iulian că este semnificativ faptul că încă în 1815 târgoveții se lamentau că “cu totul împotrivă li este a vedea pe fiii lor lipsiți de hrana învățăturii limbii moldovenești” și cereau un nou local pentru școală,promițând și asistența lor financiară pentru realizarea obiectivului în cauză.

În 1841,mareșalul nobilimii basarabene I.Sturdza,a adresat o scrisoare guvernatorului Feodorov în care menționa că limba moldovenească este neglijată în școlile publice,că elevii nu se perfecționează “în limba maternă literară”.Dacă până în 1842 se mai puteau depune cereri în limba moldovenească în 1865 ea a fost deja exclusă din planul de învățământ (Fruntașu I. 2002,p.51-52).

Oficializată ca limbă de instruire în întreg sistemul de învățământ din Basarabia,limba rusă constituia un obstacol serios pentru elevii de etnie română,care însușeau “…extrem de anevoios obiectele de studiu,audiind explicațiile în limba rusă” (Gh.Moldovanu 2008,p.151).Astfel limba română a fost riguros oprită nu nummai în sfera oficială a relațiunilor profesorilor cu elevii,ci și în intimitatea vieții școlarilor (Fruntașu I. 2002,p.53).

Sânt extrem de revelatorii scrierile lui Batiușkov despre spiritul național și limba moldovenilor basarabeni,precum și acțiunile care trebuie să fie întreprinse de autoritățile țariste: “Dacă dorim ca populația rusă din acest ținut să nu mai fie romanizată,ca Basarabia să fie considerată în realitate nu doar gubernie rusească,ci să nu mai fie obiect de jinduire românească și chiar de agitație și să fie organic unită cu restul Rusiei,e necesar ca,prin intermediul școlii,de a-i familiariza pe țăranii moldoveni cu limba slavă bisericească și de a-i face pe jumătate ruși prin limbă”.

În 1874 în Basarabia,când și-a început activitatea creștinească arhiepiscopul Lebedev,a încălzit sobele Mitropoliei cu mii de volume și cărți bisericești scrise în limba “moldovenească” și care “…a revizuit seminariul nostru și l-a transformat într-o pepinieră de preoți ruși.Limba română a fost riguros oprită nu numai în sfera oficială a relațiunilor profesorilor cu elevii,ci și în intimitatea vieții școlarilor “(Fruntașu I,2002,p.53).

În 1878 în Basarabia funcționau 355 de școli primare rurale rusești.Tot pe vremea aceasta nici un ziar românesc,nici o operă literară,nici un cântec bătrânesc nu pot fi tipărite în tipografii,cărțile bisericești și cele didactice române sânt sechestrate și arse(Fruntașu I,2002,p.54).

Întregul proces de intruire în Basarabia Țaristă s-a desfășurat în limba rusă până în 1918,situație care a condus la deznaționalizarea unei mari părți a populației.În plus,rusificarea administrativă a declanșat autorusificarea spontană pe care localnicii o considerau avantajoasă din mai multe motive de natură sociopolitică și lingvisitcă.În goana după avantaje economice și sociale,nobilimea moldovenească utiliza etnia sau se debarasa de ea,în funcție de situația concretă.Dacă în 1812,peste 95% din nobilii basarabeni erau de origine română,peste un secol,în 1912,69% dintre aceștia erau de altă origine decât populația băștinașă,migrația și rusificarea jucând un rol semnificativ în acest proces (Fruntașu I.2002,p.66).

Rusificarea populației băștinașe se explică și prin faptul că rușii inculcau sistematic în mintea vorbitorilor de limbă română atitudinea lor negativistă și discriminatorie față de limba română, reușind astfel să diminueze statutul social al acestei limbi într-o așa măsură, încât unii moldoveni se rușinau să utilizeze propria lor limbă. Este foarte semnificativă în acest sens următoarea constatare a lui M. Basarab: ” Boierimea noastră […] s-a obicinuit foarte degrabă cu noua sa situațiune și, renegându-și originea, s-a declarat de rusă (Gh.Moldovanu 2008,p.153).

Dacă în perioada Rusiei țariste această situație era tipică pentru nobilime, în epoca Uniunii Sovietice, fenomenul inferiorității lingvistice a căpătat proporții alarmante. Pe parcursul unui secol, rusificarea și deznaționalizarea s-au adâncit într-atât, încât chiar și după unirea Basarabiei cu România ”…păturile de sus, mai ales la Chișinău, erau mai atașate de limba rusă decât de română”. Tragicul proces de alterare a conștiinței naționale a moldovenilor a căpătat o amploare atât de îngrijorătoare, încât în perioada postbelică mulți basarabeni, ”… poate chiar fără voia lor, neglijează, resping, uneori chiar urăsc tot ceea ce e românesc (limba, istoria…)” .Cu alte cuvinte, urmare a acestei politici ”… s-a realizat o subminare a conștiinței etnice și naționale a românilor din regiune” (Berejan [2002] 2007b, p. 23).

Însă încă din anul 1898 studenții basarabeni din Dorpat și alte universități rusești au început să se organizeze în asociații regionale basarabene pentru "trezirea conștiinței naționale și cultivarea limbii moldovenești " (Fruntașu I.2002,p.66).

În opinia lui Batiușcov există o relație direct proporțională între dinamica puterii și statutul legal al limbii.În alți termeni, comunitatea lingvistică care deține puterea economică și politică într-un stat va deține și superioritatea lingvistică. Invers, este suficient să se realizeze care dintre comunitățile de vorbire deține superioritatea lingvistică într-o anumită situație și în ce mod această superioritate își găsește manifestare în politica lingvistică explicită și/sau implicită,pentru a putea judeca despre superioritatea economică și politică a comunității lingvistice în cauză.Or, cu cât gama domeniilor de utilizare a unei limbi (varietăți) este mai îngustă cu atât mai puțin folosită va fi această limbă, iar reducerea domeniilor de utilizare va avea drept consecință faptul că unele limbi sau varietăți de limbi vor deveni superflue. Aceste observații se confirmă și prin situația diglosică din Basarabia țaristă, în care limba română era amenințată să dispară. De altfel, limba română a supraviețuit în această gubernie a Imperiului țarist grație faptului că ”…prin satele basarabene nu se vorbea nicio limbă decât cea română” (Gh.Moldovanu 2008,p.153),precum și pentru că “poporul acestor sate și-a păstrat cu sfințenie moravurile,porturile și simțimintele sale naționale…” (Gh.Moldovanu 2008,p.153).

2.2. Politică și planificare lingvistică în RASSM

Ca și multe alte state independente din fosta Uniune Sovietică, Republica Moldova oferă un bogat teren de observație pentru toți acei care se interesează îndeaproape de acțiunile întreprinse de societate asupra limbii (limbilor). Chiar dacă politica și planificarea lingvistică promovată de autoritățile sovietice era similară în toate republicile naționale, ”…nicăieri în altă parte a fostei URSS problemele limbii autohtone n-au provocat atâta risipă de energie” și atâtea dezbateri controversate ca în RASSM și, mai târziu, în RSSM. Situația dată se explică prin particularitățile politicii lingvistice sovietice orientate spre”moldovenizarea limbii române”și promovarea”moldovenismului” ca identitate distinctă de identitatea românească.Această politică a imperialismului lingvistic a avut drept consecință crearea unei ”fantome în lingvistică” (Gh.Moldovanu 2008,p.153).

Într-adevăr, între 12 octombrie 1924, data creării RASSM, și 27 august 1991, data declarării independenței statale a Republicii Moldova, populația autohtonă din acest spațiu a fost supusă unui experiment de implementare a unei politici lingvistice departe de normalitate care n-a putut să nu lase urme adânci atât în conștiința lingvistică, cât și în atitudinile populației față de limba băștinașilor.

După cum rezultă din “Memoriul cu privire la necesitatea creării Republicii Socialiste Moldovenești”,semnat de un grup de inițiativă în frunte cu Grigori Kotovski și vizat de Mihail Frunze,motivele hotărâtoare ale apariției R.A.S.S.M. au fost pur politice și nu au avut nimic comun cu necesitățile culturale ale moldovenilor de dincolo de Nistru(Gh.Negru 2000,p.14).Conform Memoriului,grupul de inițiativă nu urmărea,prin formarea R.A.S.S.M.,crearea unei noi limbi și a unui nou popr,considerând că “limba moldovenească” vorbită în Transnistria este un “dialect românesc”.(Gh.Negru 2000,p.15). Deși politica lingvistică din Uniunea Sovietică se caracteriza, în ansamblu, prin ambiguitatea sa, întrunind în mod simultan sau succesiv rusificarea, internaționalismul și promovarea limbilor naționalităților locale (Gh.Moldovanu 2008,p.154), în Moldova sovietică, intervenția statului asupra limbilor a căpătat o dimensiune și o nuanță cu totul și cu totul aparte, întrecând orice măsură, fapt care a condus la ”…degradarea totală (atât calitativă, cât și funcțională) a limbii vorbite în spațiul examinat” (Berejan 2007e, p. 12).

Obiectivul major al politicii și planificării lingvistice promovate de autoritățile sovietice era denegarea identității etnice, culturale și lingvistice comune a celor 2,5 milioane de români din regiunile anexate la Uniunea Sovietică și a românilor din România. Din această politică lingvistică – și mai larg culturală – derivă nemijlocit justificarea încorporării pământurilor dintre Nistru și Prut în Imperiul țarist, iar mai târziu, în Imperiul Sovietic. Este evident că strategiile politicii lingvistice sovietice au fost adoptate drept răspuns la problemele naționale moștenite de la Imperiul țarist. În opinia lui E. Coșeriu, ”Acțiunea ”moldovenească” s-a prezentat totdeauna și explicit ca având, în primul rând, un scop politic, în aparență generos și nobil: acela de a promova identitatea națională specifică a poporului moldovenesc dintre Prut și Nistru (și dincolo de Nistru)… Dar de generozitate, noblețe, naționalitate etc. nu poate fi vorba, dacă ținem seama de premisele reale ale acestei acțiuni și de sensul în care ea (acțiunea sovietică – nota autorului) a înțeles identitatea (anume ca neidentitate). Identitatea unui popor nu se afirmă negându-i-o și suprimându-i-o. Nu se afirmă identitatea poporului moldovenesc din stânga Prutului, separându-l de tradițiile sale autentice – reprezentat, în primul rând, de limba pe care o vorbește -, desprinzându-l de unitatea etnică din care face parte, tăindu-i rădăcinile istorice și altoindu-l pe alt trunchi ori în vid. Aceasta nu e afirmare, ci, dimpotrivă, anulare a identității naționale istorice și culturale a poporului moldovenesc…” (Gh.Moldovanu 2008,p.155).

Prima fază a construcției lingvistice în Uniunea Sovietică (1917 – începutul anilor 30),orientată spre revoluția comunistă permanentă pe scară mondială, încuraja dezvoltarea și cultivarea limbilor naționale pentru utilizarea lor în sistemul de învățământ, mass-media și alte domenii ale vieții publice.Pentru o mai bună înțelegere a impactului acestei politici asupra dezvoltării limbilor vorbite pe teritoriul RASSM, este oportun să ne referim la structura demografică a noii republici autonome care se prezenta, după principalele naționalități, în felul următor: ucrainenii alcătuiau în jur de 46%, românii – aproximativ 32% și rușii – în jur de 10%92. După cum se vede, limba română era vorbită de o etnie minoritară,etnia majoritară fiind cea ucraineană. Cu alte cuvinte, în mozaicul lingvistic al RASSM, limba româna se afla în situație minoritară, fapt care și-a găsit imediat oglindire în politica lingvistică sovietică (Gh.Moldovanu 2008,p.155).

Astfel, la cea de-a doua conferință a Comitetului moldovenesc regional al Partidului Comunist al Ucrainei din noiembrie 1925, I. Badeev, secretar al respectivului Comitet, referindu-se la limba scrisă din RASSM, atrăgea atenția asupra faptului că aceasta ”…nu este curat moldovenească,în ea mai sunt încă multe cuvinte românești franțuzite, dar noi, treptat, o vom curăți-o și o vom face accesibilă celor mai largi mase ale truditorilor din RASSM”( Gh.Moldovanu 2008,p.155).

Intenția de a crea o nouă limbă și o nouă literatură,numită de I.O.Dic “joc copilăresc”,a și fost pusă în aplicare la editarea ziarului “Plugarul Roș”,renunțându-se la alfabetul latin și alegându-se “totalmente cuvinte de origine sau rusească,sau franceză,adaptate la limba română,le-au amestecat fără nici un fel de principii,au nimicit orice reguli gramaticale,sintactice și morfologice,și au creat un dezastru,pe care îl numesc cu mândrie “limbă moldovenească”,și pe care,printer altele fie spus,moldovenii sovietici nu o înțeleg”. În plus, ideea creării ”limbii moldovenești” era susținută de către emigranții basarabeni, în marea majoritate moldoveni, care activau în RASSM și care erau grupați în jurul Asociației basarabenilor, fondată la Moscova în mai 1924. În opinia acestora, crearea ”limbii moldovenești” trebuia să servească drept argument în favoarea tezei despre existența a două popoare diferite (români și moldoveni), dar mai ales ca un pretext pentru ”apărarea Basarabiei de români” (Gh.Moldovanu 2008,p.155).Aproape fiecare sat avea “limba” sa,adică un argou “cu câteva sute de cuvinte pur moldovenești”,celelalte fiind “de origine rusă,ucraineană și chiar evreiască”.Autorii “limbii moldovenești”,copiind alfabetul rusesc,scriau cuvintele așa cum le auzeau sau le auziseră rostite prin satele de unde proveniseră,fără să țină cont de tradiția scrisului literar de până atunci.Totuși normele limbii române încep să se impună prin intermediul unor scriitori și oameni politici știutori de carte.În 1926 au fost editate la Balta două dicționare “rus-moldovenesc” și “moldovenesc-rus”,limba cărora,în aprecierea lui A.T.Borșci,era o limbă română adevărată,care avea puțin comun cu “limba moldovenească” locală a R.A.S.S.M. de atunci (Gh.Negru 2000,p.17).

Lupta cu “influența română” se intensifica pe măsură ce se acutiza “lupta de clasă”,așa încât către anul 1930 s-a finalizat “o reformă ortografică” prin care s-a renunțat definitiv la “procedeele românești”ale scrisului,învingându-se în prealabil o “rezistență însemnată a unor colaboratori din Comitetul științific și Comisariatul Învățământului”.Teoreticianul acestei noi direcții,I.Madan, declară în “Gramatika moldavskogo iazâka”,editată în 1930 la Tiraspol,că moștenirea cultural de până la revoluție este “pseudomoldovenească”,adică românească,boierească și că nu e nevoie de ea în epoca socialist.Lăudând Comitetul științific,care, “spre onoarea sa,a înlăturat cu hotărâre toate tradițiile…alcătuitorilor de gramatică moldovenească de până la revoluție (Ghinculov,Marțela, Doncev )”,L.Madan lansează chemarea să se “purceadă îndrăzneț și hotărât la alcătuirea unor cuvinte noi”,în cazul când ele lipsesc sau sunt românești.Iată câteva din creațiile propuse de “noul curent”lingvistic:“zavodoupravlenie-cârmozavodnică”;“pravoberejnâi-dreptumalurușiinic”;“povtori-ti-a dădăori”; “kacestvennîi i kolicestvennîi-cumătățiinic și cetimnic”; “kislorod-acrariu”; “vodorod-apariu” (Gh.Negru 2000,p.17-18).

În vederea urgentării acțiunilor de creare a noii limbi, Plenara a V-a a Comitetului moldovenesc regional al Partidului Comunist al Ucrainei (septembrie 1926) preconizează instituirea unui ”centru academicesc” în RASSM. Întru realizarea hotărârii plenarei în cauză, în decembrie 1926 a fost creat Comitetul Științific provinciilor românești. La 27 iulie 1927, Comitetul Științific Moldovenesc a aprobat ”Schimbările la gramatica limbii moldovenești”, care stabileau reguli noi de alternanță a unor consoane, prevedeau introducerea în alfabetul ”moldovenesc” a două litere din alfabetul rusesc și alte schimbări.Portavocea implementării proiectului de creare a unei noi limbi și identități a fost ziarul ”Plugarul Roș”.Astfel,după o dezbatere în paginile respectivului ziar,în ianuarie 1929, Comisariatul Popular pentru Învățământ a aprobat și noua ”Ortografie a limbii moldovenești”. Discuțiile controversate pe marginea noii ortografii constituie o dovadă elocventă a luptei dintre cele două grupări din tagma logofeților ”limbii moldovenești”, unii pledând pentru crearea acesteia în exclusivitate pe baza graiului moldovenesc din RASSM, alții optând pentru luarea în considerare și a graiului moldovenesc din centrul Basarabiei, încercând, astfel, să păstreze unitatea lingvistică a moldovenilor din RASSM și a celor din Basarabia. Această tendință de expansiune lingvistică reflecta perfect de bine politica lingvistică sovietică, care era subordonată în întregime scopurilor politice și se schimba în funcție de modificarea acestora. Astfel, spre sfârșitul anilor 20, când Stalin ajunge la concluzia că nu este exclusă posibilitatea ca Moldova și România să devină cândva un stat unic, iar consolidarea relațiilor culturale dintre ele vor contribui la accelerarea acestui proces, problema diferențierii limbilor moldovenească și română nu mai este atât de actual (Gh.Moldovanu 2008,p.156).

La 2 februarie 1932,în plină ascensiune a noii “limbi”,Biroul Comitetului Regional Moldovenesc al P.C. din Ucraina adoptă hotărârea privind trecerea scrisului din R.A.S.S.M. la grafia latină, descoperind astfel caracterul pur politic al experimentului lingvistic de creare a “limbii moldovenești literare” .Cu alte cuvinte, “latinizarea” era o altă politică ce trebuia să contribuie la răspândirea puterii sovietice în Basarabia și mai departe peste Prut.Alfabetul latin a fost introdus și în alte părți ale U.R.S.S.,îndeosebi în regiunea cu populație musulmană.Dar pentru R.A.S.S.M. nu era vorba numai de schimbarea alfabetului .Se prevedea o nouă orientare în ”construcția națională”,pornindu-se de la ”necesitatea îmbogățirii limbii moldovenești cu cuvinte general acceptate printre moldovenii vechii Moldove și ai Basarabiei” (Gh.Negru 2000,p.19).

Însă relatinizarea scrisului moldovenesc a fost de scurtă durată. În anii 1935-1938 se produce o schimbare radicală în politica construcției lingvistice din URSS, schimbare care a marcat începutul celei de-a doua faze, stalinistă și poststalinistă, ”orientată spre ideea imperială de construire a socialismului într-o singură țară, iar apoi de difuzare a acesteia în tot lagărul socialist”. Pentru o mai bună înțelegere a diferenței conceptuale dintre politica lingvistică sovietică din perioada troțkisto-leninistă (1917 – începutul anilor 30) și cea stalinistă și poststalinistă, este oportun să menționăm că politica lingvistică poate fi elaborată din două perspective: sociolingvistică și instrumentalistă. Adepții politicii lingvistice de tip instrumentalist se bazează pe ideea că limba este un instrument care poate fi perfecționat și adaptat pentru îndeplinirea anumitor funcții și soluționarea anumitor sarcini. În conformitate cu această abordare, limbile sunt examinate în termeni de eficiență relativă, economie, frumusețe etc. Abordarea sociolingvistică este total diferită: ea are la bază premisa despre egalitatea tuturor limbilor naturale. În virtutea acestei concepții, toate limbile dispun de același potențial de dezvoltare, iar diferențele existente în funcționarea lor constituie, mai degrabă, o reflectare a factorilor sociopolitici și socio-economici decât o caracteristică intrinsecă a limbilor. Așadar, politica lingvistică de tip sociolingvistic este axată pe factorii sociali care determină alegerea unei anumite limbi printre altele. Din cele relatate mai sus devine clar că, în perioada anilor 20-30, în Uniunea Sovietică s-a promovat o politică lingvistică de tip sociolingvistic. În perioada următoare însă, deși autoritățile sovietice susțineau că politica lingvistică a rămas fidelă principiilor leniniste, practica lingvistică dovedește cu prisosință că ea a deviat spre o politică lingvistică de tip instrumentalist. Astfel, promovarea, pe de o parte, a limbii ruse ca limba Marii revoluții socialiste din octombrie, limba lui Lenin, limba Marelui Popor Rus, limba lui Pușkin și diferențierea clară dintre limba rusă și celelalte limbi naționale în ceea ce privește adecvarea lor funcțională,pe de altă parte, constituie o dovadă în plus a acestei devieri.Perioada stalinistă începe cu implementarea noii reforme ortografice în urma căreia majorității popoarelor din Uniunea Sovietică li s-a impus, în anul 1936, grafia chirilică în varianta ei rusă, pretextându-se că ”grafia latină nu contribuie la cunoașterea culturii ruse”(Gh.Moldovanu 2008,p.157).

Astfel,la 27 februarie 1938 , trecerea scrisului moldovenesc la grafia rusă a fost declarată necesară de către Biroul Comitetului regional Moldovenesc al Partidului Comunist al Ucrainei “în legătură cu faptul că grafia latină nu este cunoscută de majoritatea populației moldovenești,că elementele burghezo-naționaliste,care la timpul respectiv s-au camuflat la Comisariatul poporului pentru învățământul public,Editura de stat și alte instituții înfăptuiau,în esență,sub pretextul latinizării grafiei,românizarea limbii moldovenești,a considera necesar trecerea scrisului moldovenesc la grafia rusă” (Gh.Negru 2000,p.21).

2.3. Politică și planificare lingvistică în RSSM

După anexarea Basarabiei la Uniunea Sovietică și fondarea RSSM, acțiunile vizând crearea noii identități moldovenești al cărei suport trebuia să fie ”limba moldovenească”s-au intensificat. În anul 1941, în Basarabia a fost ”restabilit” alfabetul rusesc care simboliza nu doar reflectarea în scris a sunetelor limbii, ci și o noua orientare politică (Negru 2000, p.19). În aceeași perioadă, a început lupta pentru așa-numita ”purificare” a limbii moldovenești de influențele străine de origine latină, adică româno-franceze. Scopul purificării limbii moldovenești era, de fapt, aprofundarea rusificării acesteia.Drept rezultat, aici se vorbea ”…un limbaj pocit, poluat cu rusisme de toată mâna…” (Berejan 2004a, p. 51).

Din fericire, această degradare s-a produs mai ales la nivel fonetic și lexical, fără să afecteze profund structura gramaticală a limbii (Avram 2004, p. 228). Deoarece ”oricât de puternică ar fi influența altei limbi, oricâte elemente străine ar încorpora o limbă, ea nu-și pierde identitatea atâta timp cât își păstrează gramatica” (Berejan 2004a, p. 51), putem afirma cu certitudine că șansele de recuperare și de reintegrare a limbii române din Republica Moldova în albia ei normală sunt reale.Drept dovadă pot servi progresele obținute în acest sens (deși încă destul de modeste) în urma repunerii în drepturi a limbii naționale: funcționarea (mai liberă) în (aproape) toate domeniile vieții sociale creează, prin ea însăși, condițiile de recuperare a stadiului de dezvoltare.

O responsabilitate importantă în acest sens îi revine societății civice în ansamblu, începând cu fiecare cetățean în parte și terminând cu Guvernul și Parlamentul. După cum afirmă, la justa valoare,A. Ciobanu, ”Vom ieși din impasul lingvistic rușinos, în care am ajuns, numai atunci, când în capul mesei se va afla știința eternă, și nu politicul efemer” (Ciobanu 2004a, p. 28), fapt care este în perfectă consonanță cu concepția științifică a politicii lingvistice.Este incontestabil că unul dintre motivele importante de degradare catastrofală a limbii române din această regiune nu este ”…calitatea internă a limbii, ci doar abandonarea ei totală de unii mancurți sau nepunerea ei în funcțiune de către alți vorbitori, pentru care ea este încă o limbă de rangul al doilea” (Gh.Moldovanu 2008,p.161).

Cea mai controversată problemă care a generat numeroase dezbateri în perioada postbelică nu numai în RSSM, dar și dincolo de hotarele ei, a fost problema cu privire la originea limbii moldovenești. Cercetarea limbii române din secolul al XX-lea contribuie cu noi argumente la susținerea adevărului științific că există doar o singură limbă română, cu o singură variantă literară standard, folosită în spațiile largi ale zonelor locuite de români(Gh.Moldovanu 2008,p.161).

Cea mai controversată problemă care a generat numeroase dezbateri în perioada postbelică nu numai în R.S.S.M.,dar și dincolo de hotarele ei,a fost problema cu privire la originea limbii moldovenești (Gh.Moldovanu 2008,p.161).Alfabetul latin mai funcționa în R.A.S.S.M.,când romanistul M.V.Serghievski a publicat în 1936,la Moscova,lucrarea “Moldavskie ătiudî”,unde enunță idea dezvoltării de sine stătătoare a “limbii moldovenești”în raport cu limba română,pornind de la teza unei “deosebiri inițiale în destinul istoric și lingvistic al moldovenilor și valahilor”.Fără a nega că pe teritoriul Moldovei,Munteniei și Transilvaniei s-a format o limbă literară unică,la care și-au adus contribuția și autorii moldoveni(în opinia sa,Moldova era atunci cultural mai avansată),M.V. Serghievski consider că faptul acesta “nicidecum nu diminuează importanța dezvoltării de sine stătătoare a limbii moldovenești”,care a continuat să fie întrebuințată în grai viu;pronunția sa necorespunzătoare standardului literar fiind considerată ca dialectală,neelevată (Gh.Negru 2000,p. 31- 32).

Teoria lui M.V.Serghievski avea însă și meritul de a nu nega caracterul latin al “limbii moldovenești”,cum a făcut-o academicianul N.S.Derjavin.Acesta,într-un articol intitulat “Proishojdenie moldavskogo naroda”,publicat în 1940,declară că moldovenii sunt din punct de vedere etnografic “descendenți direcți ai populației locale slave străvechi”,iar limba moldovenească este limbă de proveniență slavă.

Cea mai largă răspândire însă a căpătat conceptual lansat în august 1945 de A.D.Udalțov,în viziunea sa “poporul moldovenesc”(și deci limba sa) s-a format ca rezultat al “încrucișării” elementelor estice slave.Deși la 21 septembrie 1945,M.Serghievski își expune și el în cadrul aceluiași Institut teoria sa despre caracterul romanic și despre “independența limbii moldovenești”, conceptual “încrucișării”este cel simpatizat și acceptat de conducerea Institutului în frunte cu I.D.Ceban (Gh.Negru 2000,p.32).

Perioada primilor zece ani de la crearea RSSM a fost marcată de concepția despre independența limbii moldovenești de limba română, concepție care și-a găsit manifestare practică în promovarea unui jargon artificial rus-moldovenesc, un fel de cod lingvistic hibrid a cărui sursă principală de îmbogățire era limba rusă. Or, trebuie să menționăm că, în pofida dorinței autorităților sovietice de pervertire a limbii autohtone, ”Această vorbire basarabeană – schimonosită cum era –s-a menținut totuși în limitele limbii române” (Berejan 2004a, p. 51), prezentând în realitate ”un erzaț de română” (Ibidem).

În următorii zece ani, în lingvistica sovietică și cea moldovenească, își croiește calea ideea despre unitatea limbii române cu dialectele și graiurile ei corespunzătoare. Drept rezultat, politica lingvistică din această perioadă devine puțin mai tolerantă față de așa-numitele românisme, deși utilizarea pe scară largă a limbii ruse nu-și pierde nici pentru o clipă actualitatea (Gh.Moldovanu 2008,p.162).

Este curios faptul că, la începutul anilor 70, ideea despre independența limbii moldovenești este din nou preluată de unii lingviști cu renume, ceea ce a avut drept consecință reiterarea rolului limbii ruse în îmbogățirea limbii moldovenești. De fapt, teoria privind independența limbii moldovenești n-a fost nicicând abandonată, dovadă fiind reemergența, revalidarea și reutilizarea acesteia în acțiunile de promovare a politicii lingvistice sovietice, deși conducerea politică de vârf se schimbase.
După moartea lui Stalin, urmează o politică de descentralizare relativă. Spre sfârșitul anilor 50, principiul călăuzitor al promovării politicii lingvistice prin intermediul sistemului de învățământ devine principiul ”dualismului școlar”, în virtutea căruia părinții puteau alege limba de instruire a copiilor lor. Mai mult decât atât, sub pretextul că programele de studii erau supraîncărcate, copiii,a căror limbă de instruire era limba maternă, puteau să nu studieze limba rusă, iar cei din școlile cu predarea în limba rusă erau scutiți de studierea limbii materne. Întrucât însă statutul și promovarea socială a cetățeanului depindea de cunoașterea limbii ruse, părinții erau puși în situația de a nega de două ori originea lor etnică: prima oară, înscriind copilul într-o școală rusă și a doua oară, lipsindu-l de posibilitatea de a-și învăța limba (Gh.Moldovanu 2008,p.163-164).

După anii 1960, politica lingvistică sovietică pare să demonstreze din nou unele caracteristici proprii politicilor lingvistice de tip sociolingvistic în sensul definit în prezenta lucrare. Astfel, în RSSM începe o acțiune de amploare axată pe cultivarea limbii moldovenești. Drept rezultat, sursele lexicografice moldovenești au devenit mai cuprinzătoare, identificându-se ulterior cu cele publicate în România.

Dezghețul s-a resimțit și în sudul republicii, unde, în anul de învățământ 1957-1958, au fost deschise câteva școli cu predarea în limba găgăuză cu utilizarea grafiei chirilice. Deși ele au funcționat doar timp de trei ani, în această perioadă au fost editate primele cărți în limba găgăuză. În perioada brejnevistă, se observă din nou tendința de centralizare a puterii. Conceptul ”diversitatea popoarelor Uniunii Sovietice” este înlocuit cu noțiunea ”poporul sovietic”. Pentru o mai bună ”omogenizare” a societății sovietice în ansamblu, școlile naționale sunt înlocuite cu școlile bilingve, încurajându-se, totodată, proliferarea școlilor ruse și închiderea școlilor cu predare în limbile minorităților entice(Gh.Moldovanu 2008,p.164).

Obiectivul major al politicii lingviste sovietice, în perioada ”socialismului dezvoltat”, devine promovarea multilaterală a bilingvismului, a cărui bază urma să devină ”tendința popoarelor de etnie nonrusă de a folosi limba rusă în calitate de lingua franca pe întreg teritoriul Uniunii Sovietice” .În acest mod, apare fenomenul bilingvismului de masă, practicat, de fapt, doar de un segment al societății moldovenești – de populația autohtonă, întrucât doar vorbitorii limbilor minoritare erau bilingvi (Berejan 2000, p. 43-47). De fapt, situația sociolingvistică din RSSM era atât de complicată, încât nu poate fi examinată decât prin prisma disocierii bilingvismului și diglosiei, distincție operată în capitolul al II-lea. În plus, fenomenele referitoare la bilingvism și diglosie nu pot fi pe deplin explicate și înțelese în afara factorilor sociali, în măsura în care fenomenele în cauză se află într-o relație strânsă atât cu anumite condiții istorico-politice, cât și cu structura socială a comunității în care apar și, legat de aceasta, cu gradul ei de dezvoltare culturală, precum și cu gradul specific de mobilitate socio-profesională.

Chiar dacă noțiunea de diglosie nu se utiliza în literatura de specialitate din spațiul sovietic în accepțiunea în care ea a fost definită în lucrarea de față, pentru analiza limbilor în contact din URSS, este important să reținem că bilingvismul și diglosia se deosebesc, după cum am menționat anterior, prin origine și, ca urmare, prin relația care există între cele două coduri utilizate în comunitate: în cazul bilingvismului ca tip de comportament al individului, limbile în contact se bucură de același prestigiu, vorbitorii utilizând, în mod alternativ, si, uneori, inconștient ambele limbi, pe când în cazul diglosiei, varianta înaltă (limba dominantă) se bucură, în virtutea anumitor factori, inclusiv de natură politică, de un prestigiu deosebit care determină menținerea ei complet distinctă de varianta joasă (limba dominată).

În pofida numeroaselor declarații ale politicienilor și lingviștilor, în care se afirma că limba rusă ar fi devenit o a doua limbă maternă pentru moldoveni fiind pentru ei o ”limbă de contact” (Borșci 1967), în care bilingvismul se elogia ca un obiectiv major al politicii lingvistice și educaționale realitatea lingvistică din spațiul în care s-a format Republica Moldova prezenta toate caracteristicile proprii unei situații de diglosie, limba rusă beneficiind de statutul de limbă dominantă, iar moldoveneasca/româna fiind limba dominată, fapt care a contribuit,de altfel, la rusificarea în mare măsură a populației băștinașe (Gh.Moldovanu 2008,p.165).

Întrucât populația de etnie română a fost, din diverse motive, obligată să însușească limba dominantă, putem afirma, aplicând clasificarea situațiilor de multilingvism efectuată de J. Fishman (Fishman 1967), că situația sociolingvistică din RSSM întrunea caracteristicile unei situații de diglosie și bilingvism asimetric.Chiar dacă în situația diglosică din RSSM majoritatea populației băștinașe poseda fluent limba rusă, aici se practica un bilingvism inegalitar dar nicidecum un bilingvism armonios (Gh.Moldovanu 2008,p.165). Bilingvismul inegalitar contribuie la apariția unei categorii specifice de utilizatori ai limbii, numiți subutilizatori ,sau semi-locutori.Spre deosebire de bilingvi, semi-locutorii nu mai posedă o competența lingvistică nativă, folosind, mai degrabă, precum era și cazul unor vorbitori de română din RASSM și RSSM, un mijloc artificial de comunicare, asemănător unui erzaț lingvistic (Berejan 2004a, p. 51).

Din punctul de vedere al psihopedagogiei și psiholingvisticii, în cazul semi-locutorilor, ca product al situației de diglosie și bilingvism inegalitar, nu este vorba despre o dublă competență lingvistică, dar mai degrabă despre o dublă incompetență având drept consecință asimilarea lingvistică și culturală.

Rezultatul nu s-a lăsat așteptat prea mult timp: după cum se vede în tabelele 5.1 – 5.4, dacă, în 1959, din cei 1.886.566 de moldoveni, 1.853.456 (98,2%) au declarat că limba lor maternă este limba moldovenească106 și doar 24.382 (1,3%) au numit limba rusă, conform datelor recensământului din 1989, din 2.794.749 de moldoveni, 2.666.643 (95,4%) au considerat că limba lor maternă este limba moldovenească și 120.368 (4,3%) au numit limba rusă. În alți termeni, numărul moldovenilor care se identificau ruși (asimilare totală) a crescut, în timp de 30 de ani, de aproximativ 5 ori. Cu toate că, în documentele cu privire la rezultatele recensământului din 1970, apare cifra de 33,8% moldoveni care locuiau pe teritoriul RSSM și posedau limba rusă (62,5% orășeni și 27,8% săteni), conform datelor obținute

Tabelul 1.Repartizarea populației RSSM conform naționalităților principale

În urma unor cercetări efectuate de Institutul de Etnografie al Academiei de Științe a RSSM, procentul populației urbane din republică care cunoștea limba rusă se ridica la 94,0%. Dintre aceștia, 29,0% au afirmat că gândeau în limba rusă, 37,0% au declarat că, deși gândeau în limba maternă, vorbeau cu ușurință rusește, în timp ce 22,0% vorbeau în această limbă cu anumite dificultăți și doar 7,0% se exprimau cu greu în limba rusă (Gh.Moldovanu 2008,p.165).

Tabelul 2.Repartizarea populației RSSM conform naționalității și limbii

Conform recensământului din 1989, procentul moldovenilor care cunoșteau limba rusă s-a ridicat la 53,3%, în timp ce proporția conaționalilor ruși din republică, care vorbeau limba moldovenească s-a redus de la 13,3%, în 1970, la 11,2%, în 1989 .În situația creată, s-a adâncit delimitarea domeniilor de utilizare a limbii ruse și a limbii moldovenești. Chiar dacă limba moldovenească a reușit să-și mențină pozițiile, aceasta s-a întâmplat doar în următoarele domenii: comunicarea orală, publicistică, literatura artistică, învățământul primar și secundar. La rândul ei, limba rusă se utiliza în comunicarea administrativ-cancelărească, justiție și învățământul superior. Lipsa unei terminologii administrativ-cancelărești și tehnico-științifice i-a obligat pe moldoveni să apeleze, în procesul comunicării profesionale și administrative, la limba imperială. Situația dată a generat, în toate republicile ex-sovietice, inclusiv în RSSM, crearea așa-numitelor ”jargoane – volapük, în care lexicul național curent era împestrițat cu termeni și îmbinări terminologice rusești” (Gh.Moldovanu 2008,p.166).

În mod similar s-a produs și degradarea progresivă a limbii moldovenești, fapt care a avut drept rezultat ”sărăcirea rezervelor lexicale cu compensarea lor concomitentă de pe contul lexicului limbii imperiale, simplificarea radicală a structurii sintactice a propoziției cu denaturarea concomitentă a unor raporturi normative”.

Efectele nocive ale diglosiei asupra corpusului și statutului limbii aflate în situație de inferioritate au fost examinate de mai mulți cercetători (Aracil 1965; Schiffman 1996; Ferguson 1996). Prezentând un construct social care se înrădăcinează în mod inconștient în mentalitatea unui popor de-a lungul timpului, diglosia devine atât de persistentă în conștiința socială, încât nu poate fi eradicată printr-o schimbare bruscă, cum ar fi, de exemplu, adoptarea unei legi de către guvern (Gh.Moldovanu 2008,p.167).

Tabelul 3.Populația RSSM care consideră limba moldovenească limbă maternă

Situația sociolingvistică și sociopolitică actuală din Republica Moldova constituie o dovadă elocventă a faptului că cele aproape două secole de coexistență a limbilor română și rusă în acest spațiu geografic, precum și presiunea psihologică pentru a le inculca moldovenilor ideea că limba lor ar fi inferioară față de limba rusă și-au atins în mare măsură scopul: erodarea identității naționale, inclusiv a identității lingvistice, a fost atât de profundă (Berejan [2003a] 2007c, p.35-39), încât procesul de renaștere națională în Republica Moldova a fost marcat de dorința populației autohtone de a-și defini propria identitate.

Deși proiectul sovietic de plăsmuire și implementare a unei noi limbi a eșuat “…nu numai datorită luptei deliberate a scriitorilor pentru mijlocul lor firesc de expresie,ci datorită bunului simț al vorbitorilor”(Coșieriu 1994,p.22),consecințele acestuia se fac simțite până în prezent.

Capitolul III: Politică și planificare lingvistică în Republica Moldova

3.1.Problema limbii,a alfabetului și identității în spațiul postsovietic

Republica Moldova a fost una din primele state ex-sovietice care a adoptat trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin,și asta o vedem din Legea adoptată în 1989 Cu privire la funcționarea limbilor pe teritoriul Republicii Moldova.Pentru țara noastră trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin semnifică reconfirmarea originii latine a limbii naționale și identitatea ei cu limba română.Un apărător înflăcărat al limbii moldovenești și al alfabetului chirilic a fost Partidul Comunist al RSSM. Ei au afirmat că asemănările dintre diferitele limbi ale uneia și aceleiași familii nu sunt motiv pentru a renunța la una dintre ele în favoarea celeilalte. Tot ei au afirmat că trecerea la alfabetul latin ar putea cauza analfabetizarea populației.La Congresul al II-lea al Frontului Popular din Moldova,a fost emisă rezoluția Cu privire la repunerea în drepturi a etnonimului “popor român” și glotonimului “limba română”.În cadrul acestui congres a mai fost adoptată și rezoluția Cu privire la denumirea republicii,prin care Parlamentului i se propunea “să schimbe denumirea formațiunii statale românești de la răsărit de Prut,numind-o oficial Republica Română Moldova”.Această rezoluție a devenit obiectul unei critici din partea Partidului Comunist al RSS Moldovenești,care a acuzat Frontul Popular de “reorientare politică principială” spre extrema dreaptă(Elena Oteanu 2003,p.38).Problema denumirii limbii,determinată de cea a identității a devenit motivul unei scindări profunde în cadrul elitei politice și intelectuale a țării în două grupări,una de orientare “pro-română” pentru care termenul “moldovenesc” indică doar o identitate regională în cadrul României Mari și alta “moldovenistă”,care susține că Moldova a fost “condamnată să fie stat”.În anul 1990,prima grupare era monitorizată de Frontul Popular din Moldova,s-a declarat în opoziție față de conducerea republicii,care a și pus baza elei de-a doua grupări.Se încearcă re-orientarea politicii naționale a țării de la principiul național la cel civic,multietnic odată cu demiterea lui Mircea Druc din postul de Președinte al Guvernului.Astfel începe construcția unei noi identități naționale,iar glotonimul limba moldovenească este oficializat și de noua Constituție a Republicii Moldova (Elena Oteanu 2003,p.39).Problema denumirii limbii oficiale a statului,care este determinată de problema identității lingvistice a națiunii titulare,a produs o profundă scindare în cadrul populației republicii. Mircea Snegur în 1989 i-a conferit limbii române statutul de limbă de stat,iar în 1994 el se pronunță în favoarea glotonimului de limbă moldovenească,iar în anul 1995 când a fost președinte al statului tot el a fost acela care a înaintat parlamentului inițiativa legislativă privind denumirea corectă a limbii oficiale.Însă,cu toate acestea,Parlamentul a apelat la părerea academicienilor moldoveni,care au fost de părerea că:”Istoria ne demonstrează printr-o mulțime de fapte reale că nu întotdeauna denumirea limbii coincide cu denumirea statului.În cazul Republicii Moldova au fost multe premise și argumente care au condus la proclamarea statului moldovenesc independent.Existența acestui nou stat n-o pune la îndoială nici o țară din lume,inclusiv România.Iată de ce nici din punct de vedere politic astăzi nu este motivată excluderea din circulație a termenului limba română.Doar e bine cunoscut faptul că terminologia elaborată pe parcursul timpului,fixată și folosită astăzi la noi în toate actele oficiale,chiar și în noua Constituție,în documentele guvernamentale și administrative,în economie,inclusiv în industrie și,desigur,în știință,este parte componentă inalienabilă a limbii române literare.Fără utilizarea acestei terminologii nu poate exista și prospera o societate modernă,civilizată și nu poate fi scrisă nici o lucrare științifică.Convingerea noastră este,de aceea,că Articolul 13 din Constituție trebuie să fie revăzut în conformitate cu adevărul științific,urmând a fi formulat în felul următor:”Limba de stat (oficială) a Republicii Moldova este limba română” (Elena Oteanu 2003,p.40).

În pofida recunoașterii unității limbii române și a celei moldovenești de către oamenii de știință, dar și de majoritatea politicienilor,limba română rămâne un motiv de tensionare a societății.În anul 1996,apoi în 2002 au avut loc manifestații de protest care aveau drept lozinci reabilitarea limbii române.Aceste manifestații au luat amploare în 2002,care a dus la un “război diplomatic”dintre Republica Moldova și România,care a fost învinuită de ”aprovizionarea deschisă a adepților ideilor unioniste cu literatură,cu bani pentru editarea unui număr mare de tipărituri sub formă de ziare și reviste”.În chestionarul cu genericul “Limba română atacată în Basarabia” propus de revista Contrafort ,Vladimir Beșleagă a afirmat “Dacă a reușit ceva la noi de la 1990 încoace,aceasta a fost reforma învățământului” căci “a apărut o nouă generație,cu o conștiință națională nedeformată,cu vectorii spirituali orientați spre Europa și lumea civilizată“susține Arcadie Suceveanu,dar” prin ofensiva furibundă declanșată împotriva Limbii și Istoriei se încearcă,de fapt,demolarea școlii românești din Basarabia“,crede Vasile Romanciuc.Vladimir Beșleagă a prezentat ofensiva împotriva identității naționale drept încă o încercare de a justifica însăși existența statului moldovenesc :”Nu de istorie are nevoie conducerea actuală,cu atât mai mult de una a Moldovei,ci de o ideologie de stat,spre a “justifica”și “consolida”această “pseudoformațiune” statală ce se numește Republica Moldova ,trup din trupul neamului și al Țării Românești”.După opinia lui Nicolae Spătaru,anume limba română și istoria românilor pot servi drept piloni pentru noua formațiune statală „Un alt atribut pentru fortificarea unui stat e să-și poată crea un popor.Acest lucru a fost început doar.O parte a basarabenilor a înțeles că limba română este limba lor maternă și că ei se pot regăsi ca națiune doar în istoria românilor”.Maria Șleahtițchi a caracterizat noua campanie de rusificare drept “erodarea psihiotronă a conștiinței etnice a românilor din Republica Moldova și aceasta se produce subtil (de la presă,radio și TV până la oficializarea limbii altui stat,limbă care nu a încetat niciodată să fie oficială,de facto),așa cum știu să o facă serviciile secrete foarte abile”.Scriitorii sunt unanimi în ceea ce privește caracterul inoportun al introducerii limbii ruse în calitate de obiect de studiu obligatoriu în școala națională.Dar cu toate acestea,este recunoscută necesitatea unui dialog cu populația rusofonă a republicii,astfel Iulian Ciocan a afirmat :”Nu ne-am propus să atragem rusofonii de partea noastră,să dialogăm cu ei în vederea consolidării societății.Aceasta pentru că politica conducătorilor noștri,oricât de paradoxal ar părea,a fost deopotrivă sămănătoristă și prorusă. La ce bun să te înțelegi cu ruși din Moldova ,dacă scopul tău este să devii vasalul rușilor din Kremlin sau să furi banii statului “.Lipsa acestul dialog cu minoritățile naționale,precum și politica națională ambiguă au provocat o scindare a societății moldovenești,fapt care a fost confirmat și de rezultatele sondajelor opiniei publice efectuate în Republica Moldova.În anul 2001 a fost efectuat un sondaj și conform datelor furnizate 58% de intervievați consideră că oamenii pot vorbi orice limbă, 33% sunt adepții declarării a două limbi de stat,moldovenească/română și rusă,această variantă fiind promovată de 71% de ruși.Conform sondajului din primăvara lui 2002,procentul celor care au optat pentru o singură limbă de stat și a celor care au pledat pentru oficializarea limbii ruse se egalează (46%).

Problema denumirii limbii de stat este una controversată atât pentru populația românofonă a republicii,cît și pentru cea alofonă.Majoritatea pesoanelor intervievate dau preferință termenului de limbă moldovenească:dacă limba moldovenească nu este cunoscută de 16% dintre respondenți, româna este străină pentru 72 % de subiecți intervievați.Doar 36% de moldoveni/români consideră româna limba lor maternă.Dacă limba moldovenească este vorbită de 62% de ruși,75% de ucraineni și 46% de reprezentanții altor naționalități,doar 21% de ruși,28% de ucraineni și 10% dintre reprezentanții altor naționalități se consideră vorbitori de limba română.

Sursa:Institutul de Politici Publice,Barometrul opiniei publice din Moldova,realizat de IMAS-inc, martie-aprilie 2002.

3.2. Noua legislația lingvistică în contextul reformelor sociale

Dezmembrarea Uniunii Sovietice a pus o serie de probleme în fața tinerelor statelor care au ieșit din componența imperiului,dintre care și problema noilor politici lingvistice pe care fiecare dintre statele noi create trebuia să le adopte.Este cunoscut faptul că limba de identificare a majorității reprezentanților națiunilor nontitulare este limba rusă,ceea ce constituie o problemă fundamentală pentru noile state independente.Lupta pentru recunoașterea oficială a limbii națiunii titulare a căpătat amploare în Moldova mai ales în perioada “perestroikăi”,care a fost lansată de Gorbaciov.În anul 1988 a fost creată o comisie specială pentru a întocmi noi concepții privind reforma în domeniul limbilor (Gh.Moldovanu 2008,p.205).Sovietul Supreme al RSSM la 31 august 1989 a adoptat Legea Republicii Moldova cu privire la statutul limbii de stat a RSS Moldovenești,modificând Constituția din 15 aprilie 1978.

Astfel,noua Constituție a fost completată cu Articolul 70/1,conținutul fiind următorul:

-Limba de stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești este limba moldovenească.Limba de stat este folosită în viața politică,economic,social și cultural și funcționează pe baza grafiei latine.

-RSS Moldovenească asigură ocrotirea și dezvoltarea limbii poporației găgăuze,cea mai mare parte a căreia locuiește pe teritoriul republicii.

-RSS Moldovenească asigură pe teritoriul său condițiile necesare pentru dezvoltarea și folosirea limbii ruse ca limbă de comunicare între națiunile din Uniunea RSS,precum și a limbilor populațiilor și de alte naționalități(Gh.Moldovanu 2008,p.206).

După cum se menționează în hotărârea parlamentului din 01.09.89 despre modul de punere în aplicare a Legii cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldovenești “Consfințirea prin Constituția a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești a statutului limbii moldovenești ca limbă de stat are menirea să contribuie la realizarea suveranității depline a republicii și la crearea garanțiilor necesare pentru folosirea ei plenară în toate sferele vieții politice,economice,sociale și culturale ” (Legea Nr.3465).La data de 31 august 1989,Parlamentul a votat trei legi lingvistice:Legea cu privire la revenirea limbii moldovenești La grafia latină,Legea cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldovenești și Legea cu privire la statutul limbii de stat a RSS Moldovenești.Adoptarea acestor legi este de o mare importanță pentru identitatea lingvistică a populației băștinașe,încât ziua de 31 august este considerată sărbătoare națiională.Prin Legea cu privire la revenirea limbii moldovenești la grafia latină (art.3) se abroga legea RSSM din 10 februarie 1941 “Cu privire la trecerea scrisulul moldovenesc de la alfabetul latin la alfabetul rus” și se prevedea “trecerea scrisului limbii moldovenești la grafia latină” (Articolul 1). Dacă Legea din 10 februarie 1941 instituia ruptura culturală și lingvistică a românilor de pe ambele maluri ale Prutului,cea din 31 august 1989 are o importanță mare pentru eliminarea vestigiilor dominației țariste și sovietice.La fel este oportun de menționat că RSS Moldovenească a fost prima republic din componența Uniunii Sovietice care a adoptat trecerea de la alfabetul chirilic la grafia latină.Un mare apărător înflăcărat al limbii moldovenești și al afabetului chirilic a fost Partidul Comunist al RSS Moldovenești.Pretextând că trecerea limbii moldovenești la grafia latină va avea drept consecință analfabetizarea populației republicii.Astfel acest partid s-a pronunțat în favoarea păstrării alfabetului chirilic (King 1992,p.138).După cum menționează în Hotărârea Parlamentului din 31 august 1989 despre modul de aplicare a Legii în cauză,”Trecerea limbii moldovenești,idiom de origine și structură romanică,la grafia latină se bazează pe caracterul mai adecvat,recunoscut de știință al alfabetului latin pentru fonetica și gramatica acestui idiom,pe propunerile cetățenilor republicii și are menirea de a contribui la lichidarea deformărilor ce s-au produs în limbă în virtutea unui șir de cauze obiective și subiective,la ridicarea nivelului de cultură lingvistică al poporului moldovenesc ,a rolului factorilor de ordin științific,etico-moral,cultural,psihologo-didactic și social în dezvoltarea limbii moldovenești”.La rândul său,Legea cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul țării noastre conține o serie de prevederi,dintre care voi menționa în continuare:

-limba de lucru și limba lucrărilor de secretariat în organele puterii de stat,ale administrației de stat și ale organizațiilor obștești este limba de stat;

-actele organelor puterii de stat,a administrației publice și organizațiilor obștești se întocmesc și se adoptă în limba de stat;

-lucrările de secretariat și corespondența la/dintre întreprinderile,instituțiile și organizațiile situate pe teritoriul Republicii Moldova se efectuează în limba de stat;

-organizațiile neguvernamentale,dintre acestea și întreprinderile,instituțiile și organizațiile situate pe teritoriul Republicii Moldova se realizează în limba de stat;

-limba utilizată în cadrul proceselor judiciare este limba de stat (A se vedea articolele 9,10,12,13,15, 16,17).

Însă la doi ani după adoptarea legislației lingvistice a Republicii Moldova,au survenit totuși diferențe nesemnificative în privința aplicării normelor ortografice ale limbii române vorbite pe cele două maluri ale Prutului.Aceasta se datorează faptului că Academia Română în 1991 a introdus unele modificări în sistemul de scriere românesc care nu au fost acceptate la nivel oficial de Republica Moldova.Normele ortografice nu au avut un caracter oficial,însă ele sunt utilizate pe larg în sistemul de învățământ din republic,în mass-media și în operele literare.Prevederile date nu sunt deloc imperative.Legea în cauză admite utilizarea limbii ruse sau a altor limbi acceptate de părțile antrenate în procesul de comunicare,însă esențial este faptul că actele oficiale emise de organelle puterii de stat să fie întocmite obligatoriu în limba de stat.Această lege este atât de permisivă în ceea ce privește utilizarea limbii ruse,încât admite derogări de la prevederile tuturor articolelor sus menționate.Mai mult de atât,limba de stat nu este obligatorie pentru “activitatea […] transporturilor aerian și feroviar,precum și în unitățile militare”(Articolul 5).Domeniul de utilizare a limbii de stat nu se extinde nici asupra întreprinderilor private.Articolul 6 al Legislației lasă de înțeles că cetățenii Republicii Moldova sunt obligați să cunoască fie cele două limbi (moldoveneasca/româna și rusa), fie doar una dintre ele.Prevederea în cauză incită reprezentanții etniilor minoritare nonruse să studieze ca și mai înainte,limba rusă.Prin urmare,legislatorul moldovean,pe de o parte,proclamă limba moldovenească limbă de stat care,în virtutea acestui fapt,îndeplinește funcția limbii de comunicare interetnică pe teritoriul republicii,iar pe de altă parte,legiferează utilizarea limbii ruse pe teritoriul republicii.Din cele expuse,Ciobanu a afirmat următoarea “…devine limpede în ce măsură este “de stat” limba de stat și ce cheltuieli neverosimile s-a angajat să dacă Moldova de dragul așa-zisului bilingvism “armonios” moldo-rus…”(Ciobanu 2000,p.16).

Cu toate acestea,procesul de trecere a limbii române vorbite pe teritoriul Republicii Moldova la grafia latină a fost facilitate de o serie de factori.Trebuie de menționat faptul că acest proces a constituit o revenire la grafia utilizată în Basarabia interbelică,astfel încât putem vorbi de o continuitate al cărei fundament îl constituie memoria colectivă a generațiilor pentru care alfabetul latin este veșmântul firesc al limbii române.

3.3. Viitorul limbilor minoritare în Republica Moldova

Pe teritoriul Republicii Moldova convețuiesc mai multe minorități,cum ar fi:ruși,ucraineni, bulgari,găgăuzi ș.a.Fiecare dintre aceste limbi minoritare reprezintă o parte esențială a patrimoniului cultural european,deoarece multe din aceste limbi sunt pe cale să dispară.Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare este unicul instrument juridic cu caracter obligatoriu din lume, care este în mod specific dedicat protecției și promovării limbilor minoritare.

Republica Moldova are o lungă tradiție de multilingvism.Moldova a devenit în 1995 membru al Consiliului Europei,angajându-se să semneze și să ratifice Carta pe 13 iulie 1996.Însă în pofida tuturor,Moldova a semnat Carta abia la 11 iulie 2002,și deocamdată n u a ratificat-o (Atanasia/ Tatiana Stoianova 2008,p.9).Însă în acest context,Consiliul Europei a fost de acord să ofere ajutor financiar Centrului pentru Problemele Minorităților,cu scopul organizării a patru seminare de informare cu privire la Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare împreună cu alte ONG-uri,reprezentând vorbitorii limbilor minoritare din Moldova,cu Parlamentul Moldovei și cu alte autorități din Moldova.Astfel,au fost organizate trei seminare regionale pentru vorbitorii limbilor găgăuză (Comrat,27 septembrie 2007),bulgară (Taraclia,4 octombrie),ucraineană și romă (Briceni,22 noiembrie).La conferință națională din Chișinău au participat de asemenea,reprezentanți ai asociaților vorbitoare de limbă rusă,armeană,germană,greacă,poloneză și idiș (Atanasia/ Tatiana Stoianova 2008,p.9).

Limbile minoritare vor avea viitor dacă Republica Moldova va adera la Carta Europeană a Limbilor Regionale și Minoritare.Aderarea la el ne oferă posibilitatea de a evita dispariția limbilor minorităților naționale și de a asigura dezvoltarea lor ulterioară.Carta examinează un spectru larg de folosire a limbilor regionale sau minoritare,începând cu domeniul învățământului,folosirii limbilor în administrația publică,implementării lor în organele judiciare,instituțiile culturale.Atitudinea respectuasă a statului față de ideea păstrării și dezvoltării limbilor în teritoriu constituie o garanței a succesului (Atanasia/ Tatiana Stoianova 2008,p.30).Este bine cunoscut faptul că limba de comunicare interetnică în Republica Moldova este limba rusă.Dacă e să vorbim despre limba găgăuză care este declarată limbă oficială în Gagauz-Yeri,persoanele care folosesc această limbă în comunicarea cu funcționarii din administrația publică locală,precum și frecvența de utilizare a acesteia sunt extrem de scăzute.Conform sondajului efectuat de Gheorghe Moldovanu,75 % din respondenți de etnie găgăuză au declarat că nu folosesc niciodată limba maternă în această situație,14,2% dintre ei utilizează găgăuza deseori,iar 10,7%- rareori.Iar alții dintre ei au comunicat că folosesc în comunicarea cu administrația publică locală exclusiv limba rusă,iar în limba română comunică întotdeauna doar 3,5%.Dacă e să vorbim despre ucraineni,este de menționat că la moment în republică sunt peste trei sute de localități în care locuiesc ucraineni,dar numai în 57 de școli se studiază limba și literatura ucraineană.Consider că ar fi de folos ca și în celelalte școli să se studieze suplimentar câteva lecții în limba de stat și 2-3 lecții în limba ucraineană,păstrând totodată studierea profundă a limbii străine și a altor limbi.Pentru studierea limbii găgăuze a fost alocată o finanțare suplimentară din bugetul de stat,printr-o hotărâre a Parlamentului. Se soluționează problemele legate de studierea limbii romilor. Populația romă din Moldova dispune de posibilități,de aceea organizațiile obștești trebuie să lucreze mai activ cu populația. Este important ca romii să fie convinși că copiii lor trebuie să frecventeze școala, este important să se formeze din ei cetățeni-patrioți care să fie fideli identității lor naționale,să-și păstreaze cultura națională și limba romă (Atanasia/ Tatiana Stoianova 2008,p.31).

La moment,în Republica Moldova există instituții de învățământ preșcolar în care educația se face în limba rusă,precum și,în limbile ucraineană,găgăuză și bulgară.Mai activează și instituții de învățământ preuniversitar cu predarea în limba rusă,iar într-un șir de școli cu predare în limba rusă se mai studiază limbile și literatura ucraineană,găgăuză,bulgară,precum și istoria,cultura și tradițiile poporului rus/ucrainean/bulgar/găgăuz.La moment se elaborează și se implementează curriculumuri pentru studierea limbilor minorităților naționale,manuale de limba rusă,ucraineană,bulgară,găgăuză. La fel este creată propria bază pentru pregătirea bazelor didactice pentru instituțiile de învățământ cu studierea în limbile minorităților naționale.Pentru profesorii de limbi minoritare sunt organizate cursuri de perfecționare în Ucraina,Bulgaria,Turcia,Rusia(Atanasia/ Tatiana Stoianova 2008,p.32).

Actele juridice din Republica Moldova se întocmesc în limba de stat și rusă.Limbile minoritare ca găgăuza,ucraineana,bulgară și alte limbi,ele practic chiar și în localitățile compact locuite de vorbitorii limbilor respective.Limbile ucraineană și bulgară se folosesc numai în relațiile cu instituțiile și organizațiile din Ucraina și Bulgaria.

Dacă e să vorbim despre limba rusă,care tinde să devină a doua limbă oficială în Republica Moldova atunci aș putea spune că atunci când într-un stat coexistă și se folosesc două(sau mai multe) limbi în diferite comunități etnice ce locuiesc compact apar confruntări și fenomene ce le scot din starea lor obișnuită de normalitate,în multe cazuri necesitând intervenții din partea puterii statale.Unele dintre aceste limbi sunt recunoscute ca dominante în societate și li se acordă,de regulă,statut de limbă oficială a statului dat,iar,celelalte,prin forța împrejurărilor,capătă statut de limbi subordonate.Limbile de stat,fiind limbi oficiale,dispun de anumite priorități:de exemplu sunt folosite în mass-media,în școală,în procedurile judiciare,în armată și în alte structuri de forță,pe care pot să le aibă doar parțial celelalte limbi vorbite în statul dat.Vorbitorii limbilor oficiale de stat și cei ai celorlalte limbi vorbite au și ei statute diferite:primii beneficiază de privilegiul monolingvismului, adică pot vorbi peste tot numai în limba lor maternă,pe când ceilalți sunt constrânși de situație să folosească în procesul de comunicare două limbi(una maternă,ccu reprezentanții aceleiași etnii,iar alta-cea oficială-cu toți ceilalți vorbitori din stat),fără a cunoaște de cele mai multe ori în măsură suficientă nici una dintre ele (Berejan Silviu 2007,p.45).

Cunoscutul lingvist rus R.Piotrowski utilizează pentru descrierea acestor stări de lucruri o altă terminologie,mai puțin diplomatică,dar mai clară și,prin aceasta mai adecvată.El susține că,rezultatul confruntărilor dintre limbile existente într-un stat,ele se polarizează,unele devenind dominante,iar altele subordonate.Pe cele dintâi el le consideră imperiale,iar pe celelalte indigene sau aborigene. Material foarte reprezentativ pentru ilustrarea situațiilor de felul acesta oferă,după părerea lui R.Piotrowski,fosta Uniune Sovietică,unde limba rusă ocupa în toate republicile naționale poziția limbii imperiale,în timp ce toate limbile naționale ocupau poziția de limbi indigene (Pietrowski 1997,p.92-94).În propaganda ideologică din fostele republici sovietice se operacu un termen politic foarte echivoc-bilingvism armonios,ce contrazicea ideea de armonie,din moment ce era,de regulă,unilateral.Acest bilingvism unilateral a avut în perioada sovietică și are până în prezent un efect nefast pentru vorbitorii limbilor naționale,pentru că,pe de o parte,generează limbi amestecate, impracticabile la nivel superior de cultură,iar,pe de altă parte,influențează psihicul așa-zișilor “bilingvi”creându-le serioase complexe de inferioritate națională și etnică,cu grave repercusiuni asupra vieții lor culturale și sociale.

Mulți dintre vorbitorii bilingvi ai limbilor amestecate,Cum afirmă cercetătorii psihologici,s-au simțit complexați din copilărie și se simt tot așa și la maturitate.Autorul studiului Victime ale bilingvismului:copii complexați,cercetătorul A.Silvestru,scrie că “din punct de vedere psihologic complexele constituie un ansamblu (inconștient) de reprezentări și stări affective,cu încărcătură distructivă,care macină moralitatea omului din interior…Un copil complexat ajunge de cele mai multe ori o personalitate ratată,căci complexele ridică obstacole de netrecut în comunicarea lui cu alți oameni,îi mențin constant o stare interioară apăsătoare ce îl împovărează,îl împiedică să se desăvârșească,să se simtă liber în exprimare”(Berejan S 2007,p.46).

Tocmai de aceea pretenția de a oficializa în Republica Moldova a doua limbă de stat-rusa ar duce la intensificarea influenței limbii ruse asupra limbii române (nu numai asupra vorbirii orale,ci și a limbii materne scrise,lucru remarcat în multe material publicate),la consolidarea complexelor de inferioritate a populației băștinașe cu efecte nocive pentru aceasta,la aprofundarea procesului de oprimare morală a reprezentanților etniei autohtone de către reprezentanții etniei ruse.Republica Moldova devenind din 1991 stat independent,limba băștinașilor a fost declarată limbă de stat,iar în realitate funcționează,ca și în perioada sovietică două limbi,populația rusă păstrându-și privilegiul de a fi monolingvă,iar populația băștinașă este nevoită să comunice cu persoanele rusofone într-o limbă rusă de cele mai multe ori infect.Acest fenomen duce la degradarea limbii materne vorbite.Deși limba română este limbă de stat în țara noastră,ea nu posedă prioritățile menționate mai sus,proprii oricărei limbi de stat.Rusofonii monolingvi din Republica Moldova pretind ca în toate sferele (școală,instanțe judiciare și administrative,ca să nu mai vorbim de armată și alte structuri de forță ale statului,mass-media),să fie utilizată limba rusă,deși vorbitorii limbii ruse nu reprezintă decît o minoritate națională.După cum consideră Silviu Berejan în Itinerar Sociolingvistic că prestigiul politico-economic și sociocultural al limbii ruse în Republica Moldova a fost,este și va fi susținut permanent de faptul că majoritatea cadrelor de conducere și o mare parte din demnitarii de vârf ai statului recurg cu regularitate,chiar și atunci când nu e ccazul la utilizarea limbii ruse.În concluzie se poate de spus că deși limba rusă în Republica Moldova nu este legiferată official ca mijloc de comunicare interetnică,îndeplinește cu success funcția dată.O astfel de stare de lucruri poate să devină în viitor un pericol imminent în procesul de integrare europeană a Republicii Moldova ca țară fără pregătirea necesară pentru țările ce tind să facă parte din comunitatea internațională corespunzătoare.Iar în ceea ce privește de celelalte limbi minoritare,vor avea un viitor în țara noastra atâta timp cît nu vor exista conflicte atât lingvistice cât și politice.