Polemici, Campanii Si Controverse Asupra Canonului Literar Romanesc In Secolul Xx, Deceniile Iv V

Litere

Polemici, Campanii Si Controverse Asupra Canonului Literar Romanesc In Secolul Xx, Deceniile Iv V

Byadmin ianuarie 1, 2024

REZUMAT

Intervalul studiat în lucrare, sfârșitul anilor ’20 – începutul anilor’ 40, este momentul de maturitate a literaturii române din prima jumătate a secolului XX. El constituie astăzi un reper canonic cardinal în istoriile literare și în curicula școlară, iar conștiința literară comună cultivă în ce-l privește o imagine nonconflictuală, de clasicitate sedimentată. În fapt, majoritatea valorilor consacrate atunci, în poezie, proză, critică fuseseră, decenii la rând, contestate, începând chiar cu grila canonică victorioasă, modernitatea.

Studiul pornește de la realitatea insuficientei cunoașteri directe a discursului instaurator – atât cel „învingător“ cât și cel „învins“ – în ceea ce se consideră a fi a doua mare bătălie canonică din istoria literaturii române. Condiția cu totul specială a cercetării de față e dată de momentul actual al reflecției critice, care cunoaște un asediu crescând al ierarhiilor consacrate în interbelic.

Cu spiritul recuperator care câștigă teren în istoria literară recentă, lucrarea studiază trei dispute cu miză canonică majoră ale deceniilor patru-cinci. E vorba însă de „negocieri“ canonice dintre cele neaflate în prim-planul memoriei istorico-literare, sau chiar ignorate, în ciuda fervorii combative, a diversității și abundenței spectacolului textual pe care, la timpul lor, l-au produs. Ele sunt, analizate – după un prim capitol amplu, intitulat Preambul, care expune Obiectul studiului și optica abordării –, în cele trei capitole majore ale tezei:

Polemica asupra „adevăratului Eminescu“; 1935-1936

Polemica în jurul Istoriei literaturii române contemporane. 1900 -1937 de E. Lovinescu

Campania împotriva Manifestului Cercului literar de la Sibiu, 1943

În capitolul Preambul se justifică alegerea celor trei studii de caz și grila de abordare. Selecția a avut în vedere bogăția faptelor și urmările lor certe, chiar dacă nu direct vizibile, în modelarea finală a canonului literar postbelic. Toate trei abundă în informații despre dinamica și chimia așezărilor ierarhice la finele perioadei interbelice și în anii războiului. Întâmplător sau nu, în toate trei evoluează, ca actor central sau parțial implicat, E. Lovinescu, figură exponențială a confruntărilor canonice din literatura română a primei jumătăți din secolul trecut. Pentru atunci, promotorul ’modernismului’ poate fi definit ca primul challenger canonic cu suflu amplu, conștient de necesitatea imperativă a „criticismului“ și „revizuirii“ temeliilor „conștiinței literare“; el își susține ofensiva vreme de trei decenii și e preocupat de autopromovarea sistematică în această postură. Istoria… din 1937 propagă în mod ostentativ-autoritar un demers instaurator de canon iar elaborarea efectului de autoritate este una din mărcile discursive definitorii ale cărții.

Observația se desfășoară pe două nivele: terenul concret al evenimentelor înscrise explicit în disputa canonică, și terenul speculativ, al indiciilor indirecte, al simptomelor care fac perceptibile mișcări în pânza freatică a mentalului literar. Dacă la primul nivel subiecte sunt cărți-eveniment, manifeste de grup, polemici punctuale sau campanii de amploare, la cel de al doilea subiectul e prin excelență discursul, infrastructura comunicării între combatanți, altfel spus, spectacolul textual și subtextual.

În mod metodic – și voit detașat de procedeul parafrazelor sau relatărilor descriptive, care induc sugestia aportului masiv „de autor“ –, sunt reproduse pe larg mostre de discurs, asumând riscul redundanței și efectul de relativ dezechilibru cu discursul „personal“. La ambele nivele, este evidențiată relația dintre autoritate (a personalităților, a instituțiilor culturale sau politice) și opinii, mentalitate, atitudini axiologice active în câmpul literar. O pondere particulară o au personalitățile-instituție, precum N. Iorga, E. Lovinescu, G. Călinescu, dintre cei de prim-plan.

Tematica de observație aleasă urmărește să pună în relief și să reevalueze câteva fenomene active în câmpul literar al deceniilor trei-cinci, precum: forța activă a canonului sămănătorist/iorghist, „învins“ în orizontul cultural românesc; extensia și persistența lui în mentalul literar; modul în care convingerile ideologice și politice parazitează esteticul, și, drept urmare, conotează politic programele culturale; autoritarismul instituțional; presiunea directă a politicului în cultură. Principala voce culturală a puterii politice care a dominat sfârșitul deceniului al patrulea, N. Iorga, a pus o pecete adâncă atât asupra construcțiilor doctrinare afine, cât și asupra comportamentului represiv al oficialității. O primă miză majoră a cercetării este astfel reevaluarea aportului direct sau indirect al lui N. Iorga în construcția canonică desfășurată la finele interbelicului. O a doua miză are în vedere un spor de cunoaștere procurat de „reînvierea“ unor episoade uitate sau depozitate de istoria literară într-un „pasiv“ indefinit al memoriei.

Un fenomen cu totul particular în contextul politic al deceniilor IV-V, a fost succesiunea progresivă de regimuri autoritare, care a favorizat activarea pârghiilor administrative în controlul actului cultural, culminând sub dictaturile carlistă, legionară și antonesciană, când nu doar cenzura publicațiilor a fost pusă în practică, ci și autodafeul cultural, cu arderea de cărți în piața publică. Lumea literară a trăit, în deceniul al patrulea, șocul reprimării progresive a unei libertăți de expresie în plin exercițiu. Pe durata radicalizării acestui proces – sfârșitul anilor ’30 – s-a înregistrat o stare de fapt paradoxală: oficialitatea, care nu instituise încă cenzura efectivă, se implica în campanii punitive, soldate cu represalii polițienești împotriva unor autori de prim rang, și nu numai. Așa încât, dacă se poate afirma că în primele decade din secolul XX competiția canonică decursese într-un regim de relativă normalitate, anii 1935-1943 cunosc, odată cu recrudescența tradiționalistă zgomotoasă, cote extreme de violență polemică între concepția autonomistă asupra artei și cea funcțională, care o subordonează etnicului, eticului sau valorilor religioase. În plus, sub regimul eteronomiei, presiunea ideologiilor politice devine fățișă și, la limită, imperativă. O bună înțelegere a structurii și fizionomiei canonului interbelic trebuie, așadar, să țină cont, pe lângă infrastructura lui esențial polemică în planul ideologiei literare, de o altă marcă decisivă, anume ingerința politicului în spațiul cultural.

În judecățile asupra configurației canonului postbelic, această dimensiune nu poate fi neglijată fără un deficit de realism.

În toate cele trei cazuri prospectate, bătălia s-a purtat, sub stindardul figurii tutelare a lui Titu Maiorescu, pentru primatul esteticului în practica valorizării. Și toate trei confirmă că a susține platforma autonomiei esteticului a presupus mereu opțiuni ideologice și acte de rezistență sau dizidență politică. Despre combatanții poziției „estetice“, se poate spune că, într-un climat politic net favorabil taberei adverse, au fost nevoiți să dea uneori probe de temeritate eroică. Istoria victoriilor, înfrângerilor, alterărilor și penumbrelor spiritului maiorescian în spațiul literar se dovedește a fi un reflex al stărilor de fapt din spațiul politic românesc.

Cele trei studii de caz au avut drept principal deziderat să readucă în atenție, și nicidecum să elucideze, secvențe din „bătălia canonică“ interbelică. Aportul lucrării este, în mod deliberat, în primul rând descriptiv și documentar. Protagonistul este (inter)textul discursului canonic, în momentul de triumf al grilei estetice care a consacrat ierarhiile literare ale ultimelor trei sferturi de secol.

Demersul întreprins este, așadar, o „întoarcere în interbelic“, dar spre deosebire atât de atitudinea nostalgic atașată cât și de cea deconstructivă a „mitului“ unei Arcadii culturale românești, încearcă, pe cât e cu putință, să conjuge analiza critică și empatia, să înlocuiască logica antitezei: ori/ori cu logica oximoronului: și/și, atent la zona ambiguă sau hibridă, de coprezență și complementaritate a opțiunilor, cu apăsări de accent diferite, și balansări simptomatice.

O premisă generoasă a empatiei cu interbelicul e actualitatea încă vie a problematicii care agita atunci spiritele, într-o criză de remodelare a mentalităților. Aceleași mari obsesii și controverse, aceleași dileme opționale, care au persistat de-a lungul istoriei noastre moderne, sunt, în interbelic și în prezent deopotrivă, mai acut manifeste: noi și Europa, progres și tradiție, conservarea identității și emanciparea de nombrilismul național etc. O situație de comunicare comparabilă în spațiul public și în câmpul ideilor e ușor de recunoscut, și ea nu doar justifică, ci și determină un du-te-vino între spiritul acelui timp și cel al timpului de azi.

Despre capitolele centrale ale lucrării sunt, în esență, de spus următoarele:

Polemica asupra „adevăratului Eminescu“; 1935-1936 a fost o dispută destul de zgomotoasă și extinsă, tipică pentru categoria de evenimente privite pe nedrept ca neînsemnate de istoricii literari, cu toată abundența textelor și a unui agitat scandal desfășurat în forul academic, rămas notoriu pentru interzicerea accesului printre „nemuritori“ al criticului E. Lovinescu (în favoarea lui A.C. Cuza!), în timp ce peste ineditul „casus belli“ care l-a generat s-a așternut uitarea. Fitilul s-a aprins în cursul receptării controversate a celor două romanțări biografice, Mite și Bălăuca, dedicate de E. Lovinescu lui Eminescu. Curioasă și oarecum ironică apare desfășurarea acestui excurs „eminescologic“ romanțat în paralel – și în competiție! – cu monumentala elaborare exegetică întreprinsă de G. Călinescu în monografia Viața lui Mihai Eminescu și studiul în cinci volume Opera lui Mihai Eminescu. Analiza acestei neobișnuite dispute scoate în evidență nu doar parametrii mitului eminescian la jumătatea deceniului al IV -lea, ci și stadiul reconfigurării/„renegocierii“ atunci, a principalei figuri canonice a literaturii române. Am concentrat observația asupra controversei imagologice întreținute de acest episod, care prelungește și propagă într-un cerc lărgit de public efectul de șoc al abordării călinesciene, până atunci accesibilă cu precădere profesioniștilor.

Acceptând caracterizarea canonului ca „formă compresată a unei narațiuni identitare“, iar a lui Eminescu drept principala figură canonică în panteonul literar românesc (Iulian Costache), a reconstitui parcursul acestei supreme consacrări emblematice e, pentru istoria literară, o expediție autoscopică. Pe traseul ei, polemica asupra „adevăratului Eminescu“, desfășurată la jumătatea deceniului patru – în termeni de o șocantă asemănare cu ai faimosului „scandal «Dilema»“ de la sfârșitul anilor ’90!– e un loc de popas „ignorat sau trecut în fondul unei memorii pasive“, iar paginile care i se dedică în prezenta lucrare încearcă o contribuție la descrierea lui. Accentul e pus pe modul de articulare a discursului care agită elita intelectuală și spiritul public în jurul marelui mit.

Cu topica lor specifică, partiturile discursive – de contestare a reprezentărilor precedente, de instituire a versiunilor proprii, de combatere sau reprimare a unor versiuni concurente în ascensiune, de adeziune ori delimitare față de anumite tabere – vehiculează diverse configurații de fantasme și imagini din mentalul cărturarilor sau al publicului comun, într-un set de proiecte active ale „adevărului despre Eminescu“, care-și dispută legitimitatea, câteodată în contradictoriu cu achizițiile documentare certe.

Există teme cu deosebire preocupante în interbelic, precum, în domeniul biografiei, „mizeria“ existenței poetului, boala (natura, consecințele ei) și erosul (idealist și deficitar în planul concretului, sau robust și, în esență, misogin). În ce privește opera, preocupantă e cunoașterea în adâncime a manuscriselor și editarea unei bune integrale, miză pentru care, până la Perpessicius, concură diverși competitori, de la I. Scurtu și A. C. Cuza la G. Ibrăileanu și C. Botez.

Un colaj și un examen de mostre din enormul material textual produs în cearta pentru „adevăratul Eminescu“ a încercat să facă mai vizibil modul argumentării unei legitimități sau alteia, relevând mișcările de flux și reflux din mitografia eminesciană. Structura capitolului prezintă următoarele secvențe:

1. Pe fondul ascendentului cucerit de modernism, anii ’30 revizuiesc principala figură canonică a culturii românești. E urmărită, cu extrase din texte programatice, de la Pompiliu Constantinescu la G. Călinescu, strategia de instituire a noului discurs despre Eminescu, întemeiat pe primatul esteticului și pe necesitatea demistificării unui cult cu accente totalitare. Secvența intitulată De la „discursul îndrăgostit“ la tirania mitului: N. Iorga prezintă pe larg structurarea canonică anterioară, operată de liderul sămănătorist și asediată de „modernism“. O secvență aparte prezintă pendularea lui G. Călinescu – marele protagonist al reconstruirii imagologice eminesciene – între mitofobie și recurs la imaginea mitică. 2. Un subiect special îl constituie dosarul de caz privitor la E. Lovinescu și mitul eminescian ca instituție represivă. Aici paralela între receptarea romanelor Mite și Bălăuca de E. Lovinescu pe de o parte și a monografiei Viața lui Mihai Eminescu de G. Călinescu scoate în relief virulența reacțiilor establishmentului cultural la noua imagine eminesciană în ofensivă dar și Convergența imaginilor polemice avansate de cei doi, în orbita maioresciană.

Protagoniștii analizei s-au impus de la sine. N. Iorga este principalul artizan al variantei mitografice revizuite de eminescologia interbelică; G. Călinescu este marele performer al reinstituirii perspectivei estetice în raportarea la Eminescu; E. Lovinescu și suporterii săi ilustrează comportamente de răspuns la provocările și la instituția represivă a mitului.

Chipurile „antagonice“ ale poetului, propuse de G. Călinescu și E. Lovinescu, se dovedesc sensibil complementare. Sunt ambele filomaioresciene (în principal sub raportul întemeierii estetice a raportării la Eminescu) și ca atare se opun canonului oficializat de sămănătorism, iar grija lui E. Lovinescu (mereu detectabilă în relație cu principalii lideri de opinie contemporani) de a-și asezona constructul ținând cont de toate achizițiile cu adevărat semnificative face din cele două romane prin care „concura“ Viața lui Mihai Eminescu refracții ale acesteia, conectate (și diminuate) incontestabil de prestigiul ei.

Deși scandalul produs de receptarea romanelor Mite și Bălăuca a fost un efect secundar al șocului produs de sintezele călinesciene, conspectarea ei furnizează probabil cel mai bogat inventar al opiniilor asupra „adevărului despre Eminescu“, de la cele de principiu, la cele de detaliu. Iar reconstituirea acestui scandal completează privirea de ansamblu asupra mutației canonice interbelice, procurând elementele pentru a descrie în amănunt turbulențele canonice produse în jurul mitului eminescian. Tot acest material face sesizabilă treptata stratificare ale unei noi percepții asupra lui Eminescu, la care, fie că au polemizat, fie că s-au aliat, participă toți competitorii în lupta literară purtată în jurul lui efigiei poetului.

2. Polemica în jurul Istoriei literaturii române contemporane. 1900 -1937 de E. Lovinescu e cazul cel mai dens în evenimente cu efect de catalizare în conștiința literară de la finele interbelicului. Campania „împotriva pornografiei“, patronată de Academia Română (1936 -1937) și în slujba căreia N. Iorga întemeiază revista „Cuget clar. Noul Sămănător“, unde se ocupă, douăsprezece numere la rând cu „nimicirea“ Istoriei…, mobilizarea, în replică, a breslei literare pentru cauza „Libertății artei“, sub deviza „Înapoi la Maiorescu!“, manifestarea fățișă a presiunii ideologicului și politicului asupra actului cultural sunt toate corelate, când nu gravitează direct în jurul evenimentului constituit de cartea lui E. Lovinescu. O contribuție aparte a lucrării este recuperarea, în dosarul receptării Istoriei…, a foiletonisticii lovinesciene de replică la campania iorghistă, cu texte puțin cunoscute, rămase până recent inedite în volum.

Lectura masivului dosar de întâmpinare a Istoriei… 1900-1937, inevitabil conectat cu dosarul versiunii anterioare, în cinci volume, e o operație de domeniul istoriei receptării, extrem de stufoasă și amplă. Abordarea de față nu și-a propus decât un decupaj din unghiul a două teme de lucru:

a. Să recolteze un probatoriu pentru infrastructura esențial polemică, a Istoriei… 1937, prima sinteză, la noi, cu miză și autoritate canonică, reputată pentru echilibru, rațiune și seninătate în judecăți. Relativizarea energică, dacă nu chiar demistificarea acestei ficțiuni a seninătății întreținută de strategia discursivă lovinesciană este corecția majoră pe care și-a propus-o cercetarea întreprinsă în acest capitol. Conștientizarea resortului polemic al întregii construcții a Istoriei… revelă o circumstanță de neignorat în orice analiză critică a ierarhizărilor lovinesciene.

b. Să pună în evidență strategiile discursului lovinescian autopromotor de autoritate, cât și ritualele invocări ale autorității maestrului din discursul susținătorilor. „Complicitatea“ solidară a criticii de întâmpinare ’moderniste’, reunită, în regim de campanie, în Grupul Criticilor Literari Români, a depășit variile disensiuni sau disocieri personale, manifestate la receptarea primei versiuni a sintezei, spre a confirma și consolida lui E. Lovinescu statutul de instanță autoritară majoră la momentul cu deosebire critic 1937.

Secvențele care focalizează toate aceste conflicte din spațiul cultural, încercând a le sistematiza și corela au fost intitulate Dincolo de ficțiunea seninătății, Rumoarea preliminară în jurul Istoriei… și „mișcarea spiritului literar“, O „campanie pentru poezie“ a Ministerului Educației, G.C.L.R. și paradoxul consensului, E. Lovinescu în Societatea „Adevărul“. Șansa promovării Istoriei…, Anchete de (contra) campanie, „Arta, focul și pușcăria“, „Răfuiala Iorga“, Un mare turnir, o necurmată gherilă și… omagii aniversare, Foiletonistica de (contra)campanie în „aqua forte“ și Iorgaica, Topica discursului de susținere a Istoriei… în două acte și Armistițiul strategic.

Studiul nu și-a propus decât un demers incipient în direcția întregirilor de relief pe harta opiniilor asupra sintezei lovinesciene, o contribuție de istorie a receptării Istoriei literaturii române contemporane. 1900-1937, care rămâne de așteptat. Cum o percepție întemeiat comprehensivă a polemicii în jurul Istoriei… nu poate fi ruptă de temele disputei purtate în jurul versiunii prime a sintezei (1926-1929), a întreprins și o revistă-compendiu a palierului intramodernist din această dispută, în secvențele Cu zece ani în urmă… „Heautontimorumenos“ și insolitul fratricid și G. Călinescu aliat cu Ion Barbu.

3. Campania împotriva Manifesului Cercului literar de la Sibiu, 1943.

Text-reper de (auto)critică culturală din deceniul al cincilea, manifestul sibian combate, în spiritul cel mai radical, situația literară din Ardealul acelui moment, grevată de sămănătorism tardiv. Deși redactorul manifestului, I. Negoițescu, era un admirator pasionat al lui G. Călinescu, platforma pe care se situează acum nu e aceea călinesciană, din foarte recent apăruta Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, cu organicismul ei etnocentric, ci teoria lovinesciană a culturii române care-și arde etapele sincronizându-se cu Occidentul. Iar atitudinea asumată, radical demistificatoare și prolovinesciană – id. est „cosmopolită“ – e substanțial semnificativă în spectrul opțiunilor canonice ale elitelor intelectuale la finele perioadei interbelice, îndreptățind (cu nuanțările inerente) diagnosticul de „neomodernism“.

Astăzi, evaluarea polemicii aprinse de acest eveniment, a devenit și ea un „segment pasivizat al memorialului“ istorico-literar, antrenat în spectaculoasa – și în certe privințe apologetica – promovare a mișcării cerchiste, în devenirea ei ulterioară. Exacerbata sensibilizare naționalistă datorată dezmembrării României Mari, în 1940 și, în acest climat, dimensiunea dramatică a opțiunii „cosmopolite“ a Cercului e aproape uitată, deși relevanța ei pentru înțelegerea mesajului lansat de Manifest… este esențială.

Cum e lesne de înțeles, polemica în jurul manifestului de la Sibiu – o scrisoare deschisă către E. Lovinescu – se află în stricta descendență a marii dispute din jurul sintezelor istorico-literare ale mentorului, fundamental antisămănătoriste. Ca și acolo, axa confruntării e dată de opțiunea fundamentală „estetism versus «suflet național»“. Așa încât, pentru a deschide o cale de acces corectă dinspre mediul emoțional și ideologic al prezentului spre sensul originar al acestei dispute, studiul a încercat să reîncarce metodic faptele relatate cu pasiunile și anxietățile protagoniștilor, reascultând și discursul uitat al „învinșilor“, ca expresie a unui mental cultural colectiv, pus violent în criză de „teroarea istoriei“. Secvențele care încearcă a sistematiza acest set de probleme sunt: „Ardealul estetic“. Mobilurile unei profesiuni de credință, Contextualizarea dincolo de clișee: întoarcerea la texte, Perspectiva cerchistă, Analiza lovinesciană a semnificației manifestului, Replici, contrareplici și o împăcare simbolică – aceasta din urmă cu referire la schimbul de scrisori în care, pe fondul scandalului aprins de manifestul sibian și al ultimelor săptămâni de viață ale lui E. Lovinescu, Tudor Arghezi și criticul modernist încheie un conflict de decenii sub semnul devotamentului comun pentru literatura română aflată la o răspântie majoră a destinului său.

Lucrarea nu se încumetă la concluzii de anvergură, pe care le consideră premature, dat fiind că, astăzi, cele două chei canonice care s-au confruntat în interbelic, „estetism“/„suflet național“, sunt deopotrivă „deconstruite“ sau delegitimate în tranziția spre o nouă epistemă, iar o alternativă teoretică solidă nu a fost încă elaborată.

Constatările recoltate pe o bază de informație extinsă și adâncită, exercițiul comprehensiv și efortul unui montaj cât mai coerent articulat a fost singurul tip de demers la care studiul de față a înțeles a se limita.

Gabriela Omăt

LISTA LUCRĂRILOR PUBLICATE

– ION MINULESCU, Versuri, antologie și postfață de ~, București, Editura Minerva, 1972, col. „Arcade“; ed. a II-a, 1975.

– DIMITRIE BOLINTINEANU, Poezii, antologie, postfață și bibliografie de ~, București, Editura Minerva, 1977, col. „Arcade“; ed. a II-a, revăzută și adăugită, 1990.

– ALEXANDRU IVASIUC, Cunoaștere de noapte, ed. a II-a, cu o postfață de ~, București, Editura Eminescu, 1979.

– MIHAIL SEBASTIAN, Jurnal. 1935 – 1944, text îngrijit de ~, prefață de Leon Volovici, București, Editura Humanitas, 1996

– E. LOVINESCU, Memorii. Aqua forte, ediție îngrijită de ~, București, Editura Minerva, col. „Memorialistică“, 1998 .

– E. LOVINESCU, „Sburătorul“. Agende literare, ediție de Monica Lovinescu și ~; prefață și note de Alexandru George, vol. I, București, Editura Minerva, 1993; vol. II, ediție de Monica Lovinescu și ~, note de Alexandru George și ~, București, Editura Minerva, 1996; vol. III, ediție de Monica Lovinescu și ~, note de Alexandru George, Margareta Feraru și ~, București, Editura Minerva, 1999; vol. IV, ediție de Monica Lovinescu și ~, note de Alexandru George, Margareta Feraru și ~, București, Editura Minerva, 2000 –; vol. V, ediție de Monica Lovinescu și ~, note de Alexandru George, Margareta Feraru și ~, București, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2001; vol. VI, ediție de Monica Lovinescu și ~, note de Alexandru George, Margareta Feraru și ~, București, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2002 .

– Modernismul literar românesc în date (1880-2000) și texte (1880-1949), vol. I-II, Cuvânt introductiv, selecția, îngrijirea textelor și cronologie de…, București, Institutul Cultural Român, 2008.

– HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU, Opere. Romane, I, II, III, Ediție coordonată de…, studiu introductiv de Eugen Simion; vol. I, text îngrijit de Eugenia Tudor Anton, note și comentarii de Eugenia Tudor Anton și …; vol. II, text îngrijit de Viviana Șerbănescu, note și comentarii de Eugenia Tudor Anton și…; vol. III, Străina – roman inedit; Ipoteză de reconstituire, text stabilit și note de…, studiu de arhivă și selecția lotului manuscris Străina de Elena Docsănescu, București, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2012.

MEMORIU DE ACTIVITATE

Numele: OMĂT

Prenumele: ȘTEFANIA-GABRIELA

Studii: Facultatea de Limba și Literatura Română, București, 1965-1970

Locuri de muncă:

EDITURA MINERVA, 1970-2001

Funcții la Editura Minerva: LECTOR STAGIAR – 1970

LECTOR – 1972

LECTOR PRINCIPAL II – 1979

REDACTOR PRINCIPAL I – 1992

INSTITUTUL DE ISTORIE ȘI TEORIE LITERARĂ
„G. CĂLINESCU“, 2001-2011

Funcția la Institutul „G. Călinescu“: cercetător principal III

Activități în cadrul Institutului: Coordonare și revizie la Dicționarul general al literaturii române, vol. I-II; redactare de articole pentru Dicționarul general al literaturii române, 2002- 2006; realizarea proiectului Hortensia Papadat-Bengescu, Opere, I-III, ediție critică, având ca principal obiectiv reconstituirea și editarea în premieră, după ciorne și manuscrise fragmentare, a romanului Străina, 2006-2011.

Lucrări personale: