Poeziile Anei Blandiana

LUCRARE DE LICENȚĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ:

POEZIILE ANEI BLANDIANA

CUPRINS

Introducere

CAPITOLUL 1 – DE LA BIOGRAFIE LA OPERĂ

1.1 Viața și activitatea

1.2 Relația dintre lume și creație

1.3 Limbajul poetic

1.4 Notă morală asupra poemelor

1.5 Harul scriitoarei

CAPITOLUL 2 – TEME ȘI IPOSTAZE POETICE

Principalele teme și motive poetice

Motivul somnului și al dorinței de repaos

Sentimentul de înserare în lume

Radicalitatea morală

Iubirea ca nazuință spre absolut și evadarea din materialitate

Cuvantul mistificător și fatal

Ipostaze ale eului

CAPITOLUL 3 – VOLUME DE POEZII

3.1 Persoana întâi plural (1964)

3.2 Călcâiul vulnerabil (1966)

3.3 A treia taină (1969)

3.4 Cinzeci de poeme (1970)

3.5 Octombrie, noiembrie, decembrie (1972)

3.6 Poezii (1974)

3.7 Somnul din somn (1977)

3.8 Ochiul de greier (1981)

3.9 Stea de prada

3.10 Arhitectura valurilor

CAPITOLUL 4-CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Lista anexelor

Anexe

INTRODUCERE

Așa cum sugerează titlul lucrării, voi urmări activitatea literară a Anei Blandiana, având ca suport creația ei poetică și bibliografia critică.

Lucrarea mea de licență este structurată în trei capitole :

Capitolul I are ca temă „De la biografie la operă” și conține referiri la viața și activitatea Anei Blandiana, relația dintre lume și creație, limbajul poetic, nota morală asupra poemelor și câteva elemente specifice creației ei.

Capitolul II reliefează temele și motivele principale ale poeziilor, precum motivul somnului și al dorinței de repaos, sentimentul de înserare în lume (revelația morții), radicalitatea morală (etica poeziei, etica existenței din afara poeziei), iubirea ca nazuință spre absolut și evadarea din materialitate, cuvântul mistificator și fatal, și nu în ultimul rând ipostazele eului.

Capitolul III conține analiza unor poezii din volumele apărute ale Anei Blandiana.

În acest scop, am început lucrarea prin culegerea unor informații, necesare pentru a afla cât mai multe detalii despre viața și activitatea literară a Anei Blandiana. Am prelucrat date din „Dicționarul esențial al scriitorilor români” și „Dicționarul general al literaturii române”, după care am adunat informații despre stilul poetei și despre temele principale abordate în poeziile sale. În ultima fază a lucrării mele, am realizat o analiză asupra volumelor de poezii. Am ales din fiecare volum câteva poezii reprezentative, versuri, care m-au impresionat. Am încercat să le aprofundez, pentru a putea desluși mesajul și ideea poetică, iar pentru a avea o interpretare cât mai complexă, am apelat și la referințe critice.

Lucrarea „Poeziile Anei Blandiana”, o consider necesară pentru cunoașterea universului ei liric, a mesajului pe care poeta dorește să ni-l transmită. Pentru realizarea fiecărui capitol, am folosit o bibliografie vastă, iar pentru analiza poeziilor, am apelat la volumele de poezii cu interpretările corespunzătoare ale unor critici literari cunoscuți. Consider că lucrarea ajută cititorul în descoperirea și înțelegera unui univers liric aparte.

La întocmirea lucrării de diplomă am consultat cărți de la diverse biblioteci (Biblioteca și Biblioteca Județeana din Targu – Mureș), făcând notițe și însemnări și bineînteles consultând profesorul meu coordonator: Cistelecan Alexandru.

Târgu Mureș, 2013

CAPITOL 1 – De la biografie la operă

1.1 VIAȚA ȘI ACTIVITATEA

După cum am putut citi, în „Dicționarul esențial al scriitorilor români”, Ana Blandiana s-a născut în 25 martie 1942, în Timișoara. Ea este fiica preotului Gheorghe Coman și a Otiliei (născută Diacu). Mama ei este originară dintr-o faminile de țărani din comuna Blandiana, din județul Alba, de unde vine și pseudonimul scriitoarei. Astfel numele ei oficial este ,,Otilia-Valeria, dar în familie și printre prieteni i se va spune constant Doina, iar în literatură se va numi Ana Blandiana.”

După cum am aflat din tabelul cronologic al cărții „La cules de îngeri” de Ana Blandiana, în clasele primare, învățătoarea Tamara Stamatiu, ,,îi va deconspira primele versuri. 1952- 1959 este peioada lecturilor intense, a participării la cenacluri, a încercărilor de toate genurile și toate stilurile, a premiilor școlare și a concursurilor literare pentru elevi, a primelor versuri publicate în revistele de copii”.

Înainte de toate, trebuie menționat că scriitoarea Ana Blandiana a scris atât poezii cât și proze, eseuri, însemnări de călătorie. În această categorie intră eseurile scrise în 1970 Calitatea de martor; Eu scriu, tu scrii, el, ea scrie (1976); Coridoare de oglinzi (1984); Autoportret cu palimpsest (1986); proza fantastică: Cele patru anotimpuri (1977); Proiecte de trecut (1982) însemnările de călătorie: Cea mai frumoasă dintre lumile posibile (1978); Orașele silabe (1987); nuvela: Imitație de coșmar (1988); și multe altele. În continuare voi urmări activitatea scriitoarei, în baza volumelor de poeme publicate.

În 1959 în urma apariției poeziei „Originalitatea” în revista ,,Tribuna” din Cluj, poeta își pierde pentru următorii ani dreptul de a publica, spunându-se că e ,,fiică a unui dușman al poporului”. Mai târziu, Ana Blandiana scrie despre această perioadă că: ,,Am fost cunoscută ca poet interzis, înainte de a fi cunoscută ca poet”.

În 1963 reintră în activitatea literară, publicând în revista ,,Contemporanul” . Tot în această perioadă începe să urmeze cursurile Facultății de Filologie a Universității din Cluj. Un an mai târziu, în 1964, îi apare primul volum de versuri, sub titlul Persoana întâia plural, cu o prefață de Nicolae Manolescu ura pentru literatură.

Peste doi ani, cu apariția volumului Călcâiul vulneralil (1966), Ana Blandiana, ”se impune printre poeții cei mai reprezentativi ai epocii.” Acest lucru îl dovedește și prima sa participare la festivalul internațional de poezie: Festivalul de la Lahti, Finlanda.

Din „Dicționarul esențial al scriitorilor români” reiese că volumele: Călcâiul vulnerabil (1966) și A treia taină (1969 sunt ,,caracteristice spiritului generației căreia îi aparține, prin meditația asupra condiției etice a omului situat în fața unor optiuni decisive”

Conflictul dintre aspirația spre spiritualitate și formele degradate ale existenței individuale și sociale sunt idei reprezentative, pentru volumele: Călcâiul vulnerabil (1966) și A treia taină (1969).

În aceste volume, autoarea se străduiește să-și comunice simțirea. Astfel, ea nu-și poate traversa stările sufleteși, fără a le decânta în raza ,,gândului etern”. Poeta gândește cu simțurile, ocolind conceptul și transmițând fantezia simțurilor – idee prezentă în „Dicționarul general al literaturii române”.

Cariera sa continuă în 1967 ca și redactor la revista ,,Viața Studențească”, între timp fiind și colaborator al revistei ,,Amfiteatru”. Un an mai târziu, devine redactor la aceasta din urmă. Continuându-și cariera, mai semnează săptămânal în revista ,,Contemporanul” o rubrică denumită în primii patru ani ,,Antijurnal”, iar apoi ,,Corespondențe”. În 1970 îi apare volumul Cinzeci de poeme, aceasta conținănd 10 poezii inedite, iar după încă un an creația Clepsidra (Homokóra)-traducere de Hervay Gizella.

În poeziile din volumele: Octombrie, noiembrie, decembrie (1972), Poezii (1974), Somnul din somn (1977), Poeme (1978) în colecția ,,cele mai frumoase poezii”, Ochiul de greier (1981), Ora de nisip (1983) și Stea de pradă (1985), putem observa o tensiune între puritatea ideală, dublată de o luciditate neconcesivă, și precaritatea condiției biologice.

În volumele ulterioare apare un ,,lirism al calmei împăcări, al melancoliei regăsirii ritmurilor elementare ale existenței, peste care se insinuează, însă, mai ales în volumul Stea de pradă, o acută stare de neliniște, care este prelungită în volumul Arhitectura valurilor (1990). ”

După cum scria Nicolae Manolesu, primele poezii ale Anei Blandiana au atras atenția prin ,,jubilația intensă a descoperirii lumii”. Astfel, primele poeme , au o ”natură eminamente romantică, de tip contemplativ și ironizat, formată îndeosebi prin studierea intensă a lui Eminescu, Blaga și Novalis, a muzicii clasice și a picturii.”

Atrasă de ,,fenomenul originalității”, cum îl numește Goethe, și de ”prototipurile existenței, stăpânită de nostalgia încreatului, poeta își însușește gândirea mitică, proprie copilăriei umanității.”

Ana Blandiana a scris numeroase și frumoase versuri pentru copii, cum ar fi cele din volumele: Întâmplări din grădina mea (1980), Alte întâmplări din grădina mea (1983), Întâmplări de pe strada mea (1988) și Întâmplări fără Arpagic pentru cititorul cel mic (1988). În aceste versuri putem observa cum se materializează liric, adesea cu efecte de umor delicios, visurile treze și fanteziile grațioase.

Se poate constata că poeta are o deosebită atracție pentru copilărie. Acest lucru e demonstratși de afirmația facută de ea la vârsta inocentă, pe care o putem citi în „Dicționarul general al literaturii române”: ,,Am scris […]- zice ea, într-un eseu- pentru a mă copilări, pentru a deveni un copil, pentru a mă vindeca astfel de maturitatea pe care o simțeam coborând asupra mea ca o febră, ca o boală ce s-ar putea dovedi incurabilă.”

În 1985, din pricina poemelor publicate în revista Amfiteatru, apare un ”conflict între poetă și Putere, actualizat în 1988 prin versurile din volumul Întâmplări de pe strada mea, care-i aduc poetei o nouă interdicție de a publica. Totuși, în 1989, îi apare o culegere antologică de Poezii, cu o prefață de Eugen Simion.”

Arhitectura Valurilor este un alt volum de poezii al Anei Blandiana, apărut în 1990. Tot acestei perioade îi aparțin poemele traduse în limba engleză, suedeză, norvegiană cum ar fi: The Hour of Stand; En kyma full av Fjäntar; Kanskje noen drommer meg. Un an mai târziu apare volumul 100 de poeme, iar în limba franceză, poemele: Étoile de proje.

Elena Murgu scria în tabelul cronologic din cartea „La cules de îngeri” de Ana Blandiana că de-a lungul anilor poeta a întreprins mai multe călătorii de documentare și studii în diverse țări europene, și a participat la congrese și festivaluri de poezie. În afara volumelor menționate, i-au mai apărut grupaje de poeme în reviste și antologii din Anglia, S.U.A., Italia, Spania, Franța, Belgia, Germania, Austria, Olanda, Finlanda, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Brazilia, Cuba, Turcia, Siria, Grecia, China, Japoni, Israel, Albania.

Ca și o mică concluzie, după cum scrie Eugen Simion în cartea „Scriitori români de azi”, volumul III, ,,se poate spune că în timp ce proza merge, poezia dansează. Proza are un capăt, merge spre o țintă, descrie, reprezintă, comunică o idee, poezia este un balet de cuvinte, o aventură a limbajului, o experiență ce se are pe sine scop și capăt. Dansul cuvintelor comunică, totuși, ceva unic și esențial despre ființa care, zice Sarte, se ridică în fața nostră ,,ca un turn de liniște”.

Într-adevăr se poate constata că poeziile Anei Blandiana cu adevărat dansează, având materii sonore transparente, lăsând impresia unui joc superior al spiritului. În cele ce urmează și în raport cu titlul lucrării, voi încerca să pun accentul pe poeziile Anei Blandiana și pe relația acestor versuri cu lumea, ele fiind un fel de dans al cuvintelor.

1.2 RELAȚIA DINTRE LUME ȘI CREAȚIE LA ANA BLANDIANA

După cum putem citi în cartea „Ana Blandiana – monografie” de Iulian Boldea, relația dinte lume și scris este o simplă prismă cu trei fețe: există scriitori care au contemplat lumea așa cum era ea, alții care s-au iluzionat că o văd așa cum ar fi dorit-o și alții care au încercat să o schimbe. Acest lucru se poate constata și la Ana Blandiana, ea neputând traversa simțurile fără a le decanta în gândurile sale, așadar ea gândește cu simțurile, iar acestea ne sunt transmise prin scris.

Definiția poeziei dată de Carl Sandburg, care sună astfel: ,,Poezia este jurnalul unui animal marin care trăiește pe uscat și ar vrea să zboare” o putem asocia condiției poetului, care trăiește pe pământ, în această lume de zi cu zi, dar care ar vrea săi Blandiana și pe relația acestor versuri cu lumea, ele fiind un fel de dans al cuvintelor.

1.2 RELAȚIA DINTRE LUME ȘI CREAȚIE LA ANA BLANDIANA

După cum putem citi în cartea „Ana Blandiana – monografie” de Iulian Boldea, relația dinte lume și scris este o simplă prismă cu trei fețe: există scriitori care au contemplat lumea așa cum era ea, alții care s-au iluzionat că o văd așa cum ar fi dorit-o și alții care au încercat să o schimbe. Acest lucru se poate constata și la Ana Blandiana, ea neputând traversa simțurile fără a le decanta în gândurile sale, așadar ea gândește cu simțurile, iar acestea ne sunt transmise prin scris.

Definiția poeziei dată de Carl Sandburg, care sună astfel: ,,Poezia este jurnalul unui animal marin care trăiește pe uscat și ar vrea să zboare” o putem asocia condiției poetului, care trăiește pe pământ, în această lume de zi cu zi, dar care ar vrea să zboară, însă nu poate decât prin scris, prin gânduri, prin poezie. Acesta este un adevăr pe deplin valabil și pentru Ana Blandiana.

Un alt citat din cartea lui Iulian Boldea sună astfel: ,,Poetul poate să fie entuziasmat de viața sa pe pământ – el nu va uita niciodată că a părăsit apele și că-l așteaptă văzduhul”. Din acest citat putem înțelege că viața pământească, lumea aceasta, este cea care pune bazele scrierii, în primul rând prin amintire, apoi prin creație și fantezie.

Pentru Ana Blandiana autosalvarea este scrisul, a tot ce vede, crede, a tot ce-i trece prin cap, așa cum reiese din monografia amintită. Citez mai departe această parafrazare: Știu că nu mă pot salva, decât prin scris, și, totuși, ce blasfemie să transformi în cuvinte un fulg de zăpadă […]. Acest citat ne pune pe gânduri – într-adevăr relația între lume și scris există. Blandiana simte nevoia de- a scrie, dar ce-ar putea să scrie, dacă nu ceea ce vede, aude, crede, gândește, fie că acest lucru este un fulg de zăpadă, fie orice altceva din lumea aceasta.

Scriitorul scrie despre lume, dar nu crează lumea – idee evidentă și în citatul următor: ,,Scriitorul nu este creatrul, ci martorul lumii prin care trece. Dacă ar fi fost creată de scriitori, lumea ar fi arătat cu totul altfel”.

Putem remarca apariția lumii, a realității și în poeziile Anei Blandiana. Acest lucru este susținut și în citatul următor, al lui George Ivașcu, din referința critică a cărții „La cules de îngeri” care sună astfel: ,,Cu o amprentă de certă originalitate , poezia Anei Blandiana […]este […] o realitate din cele mai pregnante […].” Volumele ei se definesc: ,,printr-o sinceritate internă a gândirii lirice. […]”.

Ion Oarcăsu, în același motaj de referințe prezintă cum s-a dezvoltat treptat relația lume – creație la Ana Blandiana. Astfel , el a observat că Blandiana în primul său volum, vedea lumea sub imaginea ei ideală. După cum scrie criticul, poetei totul i se părea […] demn de transpus în versuri, fiindcă unghiul din care era privită existența răspundea unei voluptăți interioare.

În al doilea volum, scriitoarea demonstrează că poate să scrie și o poezie mai puțin explozivă. Astfel, vechea fervoare afectivă, simpatetică, s-a transformat în sete de cunoaștere […] și în tensiune meditativă.

După cum apreciaza și Mircea Tomuș, în aceeași selecție de referințe, în care au scris și cei doi critici menționați anterior, versurile transcriu aspirația poetei spre valorile și permanențele sufletești și morale. Astfel există o legătură între lume, sentimente și morală, iar acestea sunt exprimate prin versuri.

Ion Pop, în referințele critice amintite pune în relief noutatea de fond a poeziei la Ana Blandiana. Pe aceasta din urmă o putem descoperi în două direcții fundamentale: pe de o parte, în această problematizare a atitudinilor, ce depășește simpla opțiune anterioară afirmată ca necesitate ideală, și pe de alta, problematizarea însăși a actului de creație, ca expresie a acestei meditații asupra lumii.

Lumea e, susține Ana Blandiana, reprezentarea mea și, dacă n-aș exista, n-ar exista nici ea. În versurile din „Ochiul închis”, scrie: ,,Nu îndrăznesc să-nchid o clipă ochii/ de teamă/ să nu zdrobesc printre pleoape lumea/…/ Privesc cu disperare/ și mi-e câinește milă/ de universul fără apărare/ ce va pieri în ochiu lmeu închis”. Din aceste versuri putem observa raportul de cunoaștere înte eul poetic și lume, punctul de plecare al oricărei poezii.

Mircea Ivănescu susține că scriitoarea și-a alcătuit o lume coerentă, pe care și-o consolidează de la o carte la alta, fără repetiții inutile și fără reveniri monotone. Acest lucru, iarăși ne demonstrează originalitatea, sinceritatea și creativitatea poetei în raport cu lumea.

Ca o preconcluzie a acestui studiu privind relația dintre lume și scris la Ana Blandiana, aș aduce un citat de Ion Oarcăsu, care sună astfel: Nuanțat și lucidat, actul său poetic supune astăzi aceeași lume analizei […]. Din această atitudine radical schimbată a poetei față de realitate rezultă o lirică dinamică, bazată pe contraste sufletești, orientată filosofic spre cunoaștere, cu imagini antitetice revelatoare, pe alocuri însă cam stridente, în orice caz mai puțin previzibile și mult mai adânci decât efuziunile primului volum.

Putem spune, așadar, că există o strânsă relație înte lume și scris la Ana Blandiana, aceasta fiind la început una concretă, iar pe parcurs transformându-se în contraste sufletești, orientate spre cunoaștere, exprimate prin gânduri, scrieri de poezii, dar care se realizează cu ajutorul unui limbaj poetic inedit. În continuare, voi urmări acest aspect al limbajului artistic în scirerile Anei Blandiana, analizând pe lângă altele și tonalitatea și ritmicitatea versurilor sale.

1.3 LIMBAJUL ARTISTIC FOLOSIT DE ANA BLANDIANA

După cum afirmă Eugen Simion, poeziile Anei Blandiana dansează, au forță și grație (o grație a ideilor în primul rând), caută, mai ales la început, materiile sonore și transparente și lasă impresia unui joc superior al spiritului.

Pornind de la acest citat voi analiza limbajul folosit de poetă, având ca text suport una dintre cele mai cunoscute poezii, Dans în ploaie , în primul volum: Persoana întâi plural (1964). Se poate observa că limbajul folosit de poeta noastră, este unul purificat. După cum scrie Eugen Simion în cartea Scriitori români de azi volumul III, metafora caută mai totdeauna zonele însorite ale cuvintelor, rareori câte o combinație mai îndrăzneață agresează imponderabilele universului: ,,curcubeul trezit coclite”, ,,vînul cerului”, ,,pisica moartă a ceții”etc. După cum se observă, apar și elementele anatomice: ,,Lăsați ploaia să mă îmbrățișeze de la tâmple până la glezne,/ Iubiții mei, priviți dansul acesta nou, nou, nou,/ Noaptea-și ascunde ca pe-o patimă vântul în bezne/ Dansul meu îi vântul ecou/ … /Brațele mele ca niște fulgere vii, jucăușe – / Ochii mei n-au cătat niciodată-n pământ,/ Gleznele mele n-au cătat niciodată cătușe!/ … / Genunchii mei n-au sărutat niciodată pământul,/ Părul meu nu s-a zbătut niciodată-n noroi.”. Pe lângă aceste elemente anatomice (glezne, brațele, ochii, gleznele, genunchii, părul), sunt prezente si cele specifice dansului.

În volumul Călcâiul vulnerabil (1966), situația e deja cu totul alta. Aici limbajul poemului este radicalizat și tulburat de reveria luminoasă. Apare teama, neîncrederea în cuvânt. Această neîncredere în cuvinte, scrie Eugen Simion, aduce în chip fatal neîncrederea în Poezie ca literatură și oroarea de mistificație în ordine morală.

În opinia lui Eugen Simion, ceea ce se întâmplă cu armonia muzicalității este transformarea în echilibru. Acest lucru se observa si în poeziile Anei Blandiana: Universul însuși nu se mai prezintă ca o armonie de elemente muzicale, ci ca un echilibru precar de forțe divergente. Pe aceasta poeta le cuprinde, acum, cu mâinile spiritului ei.

În spatele versurilor creatoarei se resimte senzația de spaimă, de unde rezultă, după modelul lui Blaga, asumarea temelor lumii din afară. Tot Eugen Simion scrie despre stilul Anei Blandiana că este un stil capabil de a primi conceptele și de a-și implica micile drame existențiale în mecanica mare a universului. Temeliile lumii îi apar amenințate de cuvinte și spiritul are de ales între tăcere și păcat.

În citatul de mai sus putem observa conflictul sufletului cu universul cuvintelor, conceptele implicate în scriere, în limbajul poetic, care va duce la o alegere între păcat și tăcere. Din pricina neputinței de-a alege, nici una, nici alta, poezia va avea un ton sever, descoperindu-se existența tragicului.

După cum s-a putut observa până acum, Ana Blandiana a folosit în poeziile sale un limbaj purificat, radicalizat, tulburat, armonios cu un stil temeinic și cu un ton sever. Acest aspect se schimbă în poemul Vulcanii din volumul Călcâiul vulnerabil (1966), căci în acest poem limbajul devine tăios, descriind stingerea univerului, după cum observa și Eugen Simion.

Prin poeziile sale, Ana Blandiana ne comunică dorințele, gândurile sale, folosind un limbaj poetic original, apelând la figuri de stil, alegorie, la tonalități diverse, ritmuri și stiluri. În volumul Cinzeci de poeme (1970) se poate observa folosirea unei tonalități grave ca a psalmilor.

În volumul Octombrie, Noiembrie, Decembrie (1972) creatoarea apelează la un ritm pur al materiei, în zonă de liniște și de plentitudine a simțurilor, cu o tonalitate melancolică, suavă, spiritualizată, iar în unele locuri apare un ritm somnoros.

Printre poemele Anei Blandiana putem regăsi și poeme aspre, fără senzorialitate, cu ritmuri iuți, apărând senzația de destrămare. O astfel de poezie este și poezia Târziu din volumul Stea de pradă (1985), în care este prezentată destrămarea lumii, pustiul vegheat de o stea de pradă: ,,O stea de pradă pândește/ Clipa lucirii supreme”

Trebuie menționat, după cum scrie și Mircea Tomuș, că versurile Anei Blandiana, evită retorica nu atât prin subtilități lingvistice sau prozodice cât mai ales prin căutarea acelui fond omenesc de simțire care susține ideile și atitudinile sale. Astfel apare și aspectul dialectic al raportului între esență și aparența, trăsătură evidentă și în versurile poetei.

Alexandru Piru a remarcat că Ana Blandiana a căutat mereu în volumele sale o mare gravitate de o suavă vibrație, idee ce demonstrează originalitatea poetei, originalitate care stârnește atenția și interesul cititorilor. Vibrația acea specifică dacă nu ar exista, poate nici farmecul poeziilor n-ar exista.

Însumând toate cele scrise mai sus, putem observa cum a evoluat ”caligrafia impresionistă, senzorială de început […] spre o poezie cu implicații metafizice și sociale. O poezie din ce în ce mai mult […]gravid de idei. Dansul nu este numai un joc. Este și o gândire a jocului.” – scria Eugen Simion în Scriitori de azi volumul III.

În concluzie, putem spune că limbajul folosit de Ana Blandiana, este unul purificat, transmițând sentimentele sale în totalitate, versurile dansează, au atât ritmicitate, cât și o tonalitate personală schimbătoare. Acest lucru e constatat și de Nicolae Manolescu: ,,Tabletele Anei Blandiana au muzica lor foarte personală. Înainte de a înțelege, percepi cadența frazelor, legănarea cuvintelor, pauzele liniștite, poantele. Unele stau pe vîrful picioarelor, ca balerinele. Destule ne dau senzația unui delicat balet de cuvinte. […] stilistica lor, deloc complicată, însă eficient: repetări, simetrii, opoziții și în general binarități. Muzica […] este și o arhitectură, o construcție atentă.

1.4 NOTA MORALĂ ASUPRA POEMELOR

Un alt aspect interesant pe care-l putem remarca la Ana Blandiana este acela că prin poeziile sale ne pune în raport cu aparență și esență, în ansamblul ei, creația sa poetică este un document alcătuit din fervori și neliniști, stări ale unei conștiințe, care și-a asumat destinul și orizontul misterului.

Din afirmația lui Nicolae Manolescu ne dăm seama că nu ne este suficientă doar trăirea, ea trebuie dublată de privirea introspectivă, analitică, în stare să prindă trecerea ființei, timpul este curgător și ucigaș. În această răsfrângere lucidă stă înțelesul adânc. […] Pe Ana Blandiana gravitatea o prinde mai bine decât jocul; ea este acasă în ceremonial și chiar în mica solemnitate decât în familiaritate și comun; celebritatea liricii ei cultivă cu mai mult noroc seriosul decât umoristicul sau ironicul.

Se poate constata că moralitatea Anei Blandiana este una serioasă, și nu ludica sau ironică. Ea vrea să prindă gravitatea și nu jocul în sine. Criticul Mircea Martin are dreptate când scrie că: Ana Blandiana impune conștiinței noastre și, desigur, propriei conștiințe de creator, principiul, luminos și sever în același timp, conform căruia istoria nu poate servi niciodată artei drept circumstanță atenuantă. De aici reiese că nu istoria este cea prin care scriitorii îți aleg temele, ci este doar o referință de idei.

Moralitatea Anei Blandiana este observata și de criticul Eugen Simion, care scrie în cartea sa „Scriitori români de azi” – volumul III, că poemele Anei Blandiana devin în cele din urmă, o mică fabulă din care a fost eliminată morala de la urmă. Morala și-o imaginează singur cititorul nevoit, astfel, să ciocnească de mai multe ori pereții versurilor și să descopere miezul unor propoziții îndoielnice. […]. Din acest citat al lui Eugen Simion reiese importanța și originalitatea poeziilor ei, căci cititorul poemelor blandiniene recitește versurile, imaginându-și singur moralitatea.

Un alt critic literar, Alex. Ștefănescu, afirma că poezia Anei Blandiana respiră un fel de demnitate, de puritate morală care, în cazul său, se transforma într-o categorie estetică. Sentimentul trecerii ireversibile a timpului […] se manifestă […]printr-o expresie senină, de o bunătate fără margini, poeta ținând ca extincția însăși să semene cu o așezare de tâmplă lângă tâmplă, cu o iertare din inimă a întregii lumi. Într-adevăr poeziile Anei Blandiana dispun de o puritate morală, bazata pe sentimente pure, de iertare, de iubire. Alex. Ștefănescu continuă ideea astfel: Este adevărat că în unele dintre poemele sale moralitatea imaculată, dusă până la un fel de sfințenie, inundă poezia într-o lumină de basm și o face lipsită de dramatism, idilică, minoră. Însă în cele mai multe cazuri, în cupla de abrozie există dizolvată și o picătură de otravă, care dă tăiere băuturii lirice.

Afirmația scoate în evidentță faptul că pe lângă pura moralitate, putem regăsi în versurile poetei o cantitate mică de otravă, adică sentimente și tonalități grave. Acest lucru cauzează în opinia lui Eugen Simion o oboseală chiar benefică, cu ajutorul căreia se pot redescoperi lucrurile inocente: obosită de ascentismul moral al poeziei, […] redescoperă inocența lucrurilor .

Un gest interesant, care poate fi adus în legătură cu morala poetei, este acela de a avea capacitatea de-a cere iertare și de-a face promisiuni, de-a transmite gânduri și dorințe, astfel încât cititorul să descopere lucrurile.

Nu în ultimul rând, putem observa diversitatea morală a creației în diverse poezii. Pentru o observare mai concretă, putem să aprofundăm cartea lui Iulian Boldea, o adevărată monografie a creației poetice blandiniene. El susține că următoarele elemente sunt dominanțele creației Anei Blandiana: morala subiacentă a creațiilor, simbolurile antinomice ale trezei și somnului, bucolicul, încadrat de fior metafizic, semnele trecerii și ale timpului devastator, expresionismul discret,învăluitorul și melancolicul contur meditativ pe care îl primesc imaginile și tablourile poetice, fantasticul de extracție onirică și simbolistica transparentă sau mai puțin vizibilă.

Ca o însumare a acestui subcapitol, se poate spune că Ana Blandiana este una dintre cele mai talentate creatoare de poezii, reușind să ne transmită moralitatea prin versurile sale, ajungând chiar și la acel punct, când cititorul își dă seama singur de moralitate, doar citind și recitind poeziile .

Pornind de la această moralitate a Anei Blandiana, ajungem direct la harul poetei, acel har prin care ne transmite lucruri, dorințe, gânduri într-o manieră proprie și foarte transparentă. În continuare voi dezvolta această subtemă.

1.5 HARUL SCRIITOAREI

Fiecare scriitor are harul divin. La Ana Blandiana acest har se concretizează în maniera ei aparte de-a comunica cu cititorul, dar oare, acesta înțelege ceea ce vrea ea să-i transmită?!. Iulian Boldea pune aceeași întrebare cum că: există poeți care refuză să comunice și alții care rămân secreți chiar în cadrul comunicării. Și mai există misterul în stare să palpite dincolo de senzația celorlalți.

În primul rând, înainte de a ne da seama de harul ei, trebuie să știm că poeta scrie pentru că n-a descoperit niciodată, altă soluție, mai eficace, nevoii ei de-a exista, de-a se convinge că ființa ei există și că are sens. Anei Blandiana i s-a oferit această posibilitate, de-a exista prin scris, de- a avea ca sens al vieții, scrisul.

La început poeta vroia doar să se exprime, dar pe parcurs a ajuns să scrie, apelând la harul ei de-a transmite tot ce-i important pentru ea cititorului, cu scopul de-a lumina cititorul dezvăluindu-i un alt punct de vedere asupra lumii. Într-un fragment, din cartea sa, Iulian Boldea scria: „Am început prin a încerca să mă exprim și am sfârșit prin a mă lăsa, de mine însumi, exprimată”.

Lucian Raicu, ne scrie concret că harul Anei Blandiana este acela al înnoirii în unitate și repetare, al permanentei invenții solicitări. Astfel, putem observa diversitatea textelor care își inventează din nou, sursa, care este aceeași. La Ana Blandiana, poezia începe și reîncepe altfel. […] Există o viață a sufletului, o viață spirituala în poezia Anei Blandiana, născându-se la vedere, chiar din privința noastră, care ia act, pe măsură ce parcurge poemul, de procesul genezei sale.

Un alt critic literar, Alexandru Piru, afirma că: Ana Blandiana tinde totuși la unitate prin eliminarea tuturor chemărilor exterioare, vorbind, a da glas în primul rând propriilor dispoziții lirice, într-o formulă din ce în ce mai personală, specifică. Acest lucru ne arată originalitatea ei, eliminând chemările exterioare și bazăndu-se pe sine însuși.

Poezia Anei Blandiana nu renunță la o anumită dorință de seducție. Ea nu se hotărăște să părăsească valea care desparte țărâmurile și nu-și refuză, vorbind de moarte, o anumită grație a jocului. Poemele sale sunt trăite în materii pure, grațioase și fragile ca niște balerine pe o scenă vastă – scria Eugen Simion. Idea ce reiese din aceste citat este că poeta retrăiește ceea ce scrie, putând să pună întrebări, dar nepunând soluții și nedezlegând mistere.

Mai putem afla tot din cartea lui Iulian Boldea, că scrisul pentru Ana Blandiana nu este un mod de supraviețuire, ci un mod de-a muri a unui nemuritor, dar care e în acelaș timp și o moarte care nu se mai termină. Harul Blandianei este acela, de a rămâne o poetă originală, expresivă, sensibilă, cu gânduri limpezi.

Aceste lucruri le observă și Alexandru Philippide scriind că: poezia Anei Blandiana inspiră simpatie și încredere. Te îndeamnă să recitești și trece cu succes deplin proba recitirii. […] ea nu se supune influențelor vreunei mode literare. De aici și absența oricărei poze. Cei mai buni poeți din toate timpurile au simțit nevoia să se ferească de asemenea tentații și în acest chip au rămas credincioși lor înșiși și poeziei adevărate. Este o calitate, […] pe care, poezia Anei Blandiana o are din belșug și care îi asigură și mai bine trăinicia.

Astfel, putem spune că harul poetei noastre este acela de-a îndemna cititorul să recitească poeziile sale, să dea un farmec credincios și adevărat, încredere și simpatie. Dorința ei este de a transmite gândurile sale și de a comunica.

Alex. Ștefănescu a remarcat puțina vinovăție în constituirea poeziilor Anei Blandiana. Poeta trebuie să mediteze pentru a avea ca rezultat un poem sau poemul poate fi rezultatul unei încercări de a privi altfel realitatea înconjurătoare. Se presupune că acesta este un alt har al poetei, acele de-a vedea lumea din alt punct de vedere.

În concluzie, putem spune că harul poetei este complex și diferă de la situație la situație. Uneori este acela de-a transmite simțurile, gândurile, dorințele, alteori de-a pune pe gânduri cititorul, de a-l îndemna să recitească poezia, pentru a vedea lumea din alt punct de vedere.

Închei acest subcapitol cu un citat din cartea lui Iulian Boldea, care sună astfel: „Poetul e o prăpastie în care cad cu vuiet durerile lumii și în tăcere se dezintegrează și ard, încît până jos nu mai ajunge decât un ecou nins de cenușă și întors spre înalt – aproape o muzică”.

Din acest citat se poate înțelege cel mai bine ce înseamnă cu adevărat harul poetic, acea capacitate de-a purta durerile lumii în tăcere, care prin ardere se întorc spre înalt, spre a deveni o muzică cu un ritm armonios.

CAPITOLUL 2 – TEME ȘI IPOSTAZE POETICE

PRINCIPALELE TEME ȘI MOTIVE POETICE

Ana Blandiana este o reprezentantă tipică a generației 60, în măsura în care toposurile, temele, motivele, dar și mijloacele de expresie ale reprezentanților ei se regăsesc, în doze și cu finalități variabile, în creațiile sale.

MOTIVUL SOMNULUI ȘI AL DORINȚEI DE REPAOS

Motivul somnului și al dorinței de repaos este vehicolul preferat al poetei, somnul, somnia reprezentând în viziunea lui Cornel Regman („De la imperfect la mai puțin ca perfect”) singura modalitate de acordare a contrariilor, singura cale pentru pereche de a se armoniza. Și tot ca în „Cezara” eminesciană, somnia e sora bună cu eutanasia, cufundarea narcotică în marele ”Tot”. Imaginația poetică a Anei Blandiana adâncește uneori până la sensuri neliniștitoare capacitatea visului de a pipăi neanțul. Tot somnul rămâne vehicolul preferat al poetei pentru a parveni la teritoriile anteființării, ale „oului perfect”, mânată de o adevarată nostalgie a încreatului, a totalității primare. „Mi-e somn de iubirea deplină” exclamă poeta dând alt nume unității primordiale, după cum atestă echivalențe ca: „iubirea fără dor de nimeni” și „singuratatea plină”.

SENTIMENTUL DE ÎNSERARE ÎN LUME (REVELAȚIA MORȚII)

Sentimentul de înserare în lume sau revelația morții este un alt motiv prezent în toate volumele de poezii. Vorbind despre somn autoarea vorbește despre moarte, despre frica existențială, despre timp și singurătate. Faptul că suntem muritori e călcăiul nostru vulnerabil și nu se salvează decât cine cunoaște „înțeleapta spaimă de moarte”, cine poate accepta ideea de eternitate, moarte infinită. Titlul poeziei „Prin neființă” este simbolic și poate fi interpretat ca o definiție a morții și a trecerii în altă dimensiune. Poeta simte că moartea umbrește orice bucurie și înalțare a spiritului, iar secundele ce se doresc a-și rări trecerea par să treacă în mod absurd.

Tema morții este tratată în poemele mai noi, în intelesul de ieșire din contingent sau de eliberare din teluric, aceeași năzuință spre puritate care constituie tendința fundamentală a versurilor Anei Blandiana.

RADICALITATEA MORALĂ (ETICA POEZIEI, ETICA EXISTENȚEI DIN AFARA POEZIEI)

Scriitoarea și-a însoțit cu consecvență „umbra”, după cum omul „de dincolo de operă” ne-a făcut martori ai unei moralități exemplare, ireproșabile. Încă de la început s-a putut observa prezența unui temperament artistic autentic, capabil să exprime fiorul contactului cu lumea, misterul existențial: ”Nu mi-am făcut anii limpezi să sune./Zvânturându-i ciudat, prin păcat/ Nu mi-e rușine de nimeni, /N-am nimic de uitat.”

Poezia, în viziunea Anei Blandiana este întocmai situația limită, ezitarea între gândire și comunicare, cea din urmă fiind întotdeauna mînată de impurități, de reziduri ale obișnuinței, de clișee „Doamne, câtă literatură conținem! – exclamă într-o compunere poeta – Sentimentele – Vă amintiți? – le-am învațat încă la școală./ În jurul patului celui ce moare ei plâng,/ Dar nu se contaminează de moarte nici unul”.

Poezia e o tentativă de a fi („Cântând încerc să ies din moarte”), dar o tentativă lovită de neîncredere, fie pentru că în orice femeie ”se ascunde o Euridice care nu știe ce să îngăime în fața lumii, fie pentru că Orfeu însuși n-a putut să reziste în fața ispitei de a întoarece ochii înapoi, ca să se bucure îndata de victoria lui” apreciază Al. Piru în lucrarea „Poezia românească contemporană” 1950-1975.

„Ce vreau să spun? Ce merită să spun?/ Ce e destul de dureros să țip?” se întreabă poeta, găsind totuși o rațiune țipătului ca protest împotriva neființei, să ceară o recunoaștere a necesității artei: ”Pretind răspuns acestui țipăt/ Un hohot omenesc de plâns”.

Arta nu e rezultatul imitării, ci al identificării artistului cu natutra. Lirismul nu e numai drumul dinauntru în afară, ci și invers, o descindere în infernul interior.

Poezia nu e, în concepția poetei, un agregat de cuvinte, ci esența, fruct sau frunză „în care moartea s-a copt”, ori sâmbure desfăcut ca luna din nori vestezi.

Alex. Ștefănescu consideră că în unele dintre poeme „moralitatea imaculată, dusă pană la un fel de sfințenie, inundă poezia într-o lumină de basm și o face lipsită de dramatism, idilică , minoră”, însă în cele din urmă în cupa de ambrozie există dizolvată și o picătură de otravă, care dă tărie băuturii lirice.

IUBIREA CA NAZUINȚĂ SPRE ABSOLUT ȘI EVADAREA DIN MATERIALITATE

În post-scriptumul celui dintâi volum al poetei se face referire la destinul Anei din balada Meșterul Manole, poeta omite să cânte iubirea: ”Mă ierți necântată iubire. Aș ameți de sfială/ Să-ți port diademele grele la mitinguri sau printre schele”.

Iubirea este pentru Ana Blandiana un vis statornic de puritate, o dorință de împlinire întrupată însă într-o „zeitate ambiguă, ingropată până la brâu în pământ”, relicve suave păstrate pe un suport fragil de imaculată zăpadă.

Expresia cea mai potrivită, de o mare gravitate a iubirii și de o suavă vibrație o găsește poeta în creația „Dacă ne-am ucide unul pe altul”: „Dacă ne-am ucide după ce ne-am privit/ Cu dragoste fără de tarm în ochi/ și cunoscându-te ți-aș spune: /Mori, / Mori, dragul meu,/Va fi atât de bine,/ Vei rămâne numai cu mine”.

De mult nu s-a mai atins această înalțime în exprimarea sentimentului iubirii căzut ca un rit nupțial (ca în balada ”Miorița”), premergător contopirii cu natura, morții întelese ca un somn vegetal: ”Adorimi,? Nu te speria, /Pletele noastre vecine/ Răsfirate în iarbă/ Au început să prindă rădăcini/ În curând frunzele ne vor înveli/ În auriul omăt”.

În poezia intitulată „Iubire”, poeta încearcă o definire a acestui sentiment prea puțin prezent în creația sa. Aflăm că iubirea e o spaimă de singurătate ce ar putea fi figurată printr- o zeitate ambiguă, interesând numai de la brâu în sus, o stăpână neiertătoare, producătoare de tristețe, deoarece face să cadă frunzele și izgonește păsările.

CUVÂNTUL MISTIFICATOR ȘI FATAL

Darul poeziei, capacitatea de a numi lucrurile prin cuvinte mai mult sau mai putin metaforice, simbolice, convenționale, este mai mult o osandă decât un har, chiar dragostea, voind a se exprima, se modelează, pentru cea „pedepsită cu laude”, „în fraze”. Cerul se înnorează de vorbe, merele se împachetează în culori, arborii scutură nu frunze, ci vorbe, munții se clatină sub povara sunetelor împerecheate, încât , între a gândi fără cuvinte și a spune lucrurilor pe nume, poeta ezită: „Între tăcere și păcat/ Ce-o să aleg – cirezi sau lotuși?/ O, dramă de-a muri de alb/ Sau moartea de-a învinge totuși.”

Cu aerul ei de ființă angelică dornică să nu tulbure pe nimeni, poeta este, de fapt, foarte tulburatoare. Așa cum apa se înfiltrează pe neobservate” în malul abrupt și semet și îl face, în cele din urmă, să se surpe, poezia discretă a Anei Blandian atacă subtil indiferența cititorului și o dizolvă. Frazele răsunatoare produc întotdeauna o reacție de alertă și de respingere, deoarce au ceva tiranic, arogant triumfător” apreciază același critic literar, Alex. Ștefănescu.

IPOSTAZE ALE EULUI

La acest subcapitol voi descrie câteva ipostaze ale eului văzute ca „vârste poetice”, ele fiind reprezentări ale unor măști și roluri în interiorul edificiului creației.

De la eul senzorial (eul-inocență, eul-jubilare) trecând prin eul-meditativ maturizat, eul suprimat, eul tainic și sfârșind prin eul străfulgerat se construiesc paradigmele identitații, proiectate ca imagini în oglindă.

Eul senzorial este o reprezentare a unor stări primare, atât la nivelul lumii exterioare ca formulă a universului copiilor, cât și la nivelul manifestărilor interne, ca forme ale pre-nașterii poetice, a căutării propriei personalități. Paradisul copilăriei reprezintă sinestezic o gamă variată de emoții și sentimente. Micii cititori sunt antrenați într-un joc al basmului. Tabloul întregului univers desenat în acuarelă proiectează un cadru feeric în interiorul căruia fiecare se plimbă, desenează, adună culori și fantezie, bucurându-se de frumusețea vârstei inocente. Rememorând perioada copilăriei, eul senzorial renaște și jubilează în fața miracolului vieții.

Eul meditativ maturizat trece printr-o etapă de meditație asupra universului stărilor sufletești și asupra transformărilor interioare ale omului din spatele scriitorului. Versurile se bazează pe o meditație gravă asupra existenței care capătă percepția tragicului, într-un dialog cu propriile valori. Eul poetic discută, își analizează propriile sentimente, constatând că poezia este o îmbinare pură de culori esențiale care se transformă într-o iubire prin artă. Permanentă căutare a sinelui printre lumile artistice și regăsirea în propria creație constituie asumarea omului dincolo de poet.

Dilema alegerii între tăcere și păcat devine „călcâiul vulnerabil” prin care totul se preschimbă în cuvinte ca ispășire a vinovăției creatoare. Eul poetic regresează în toate stadiile universale pentru a ajunge la „a treia taină” de unde gravitează înspre lumi posibile sau imposibile. Iubirea, taina supremă a universului este contruită într-un crescendo, în trei ipostaze: invocarea, apariția și dispariția în asociere cu succesiunea lunilor „octombrie, noiembrie, decembrie”. Ascensiunea înspre centrul interior, marchează intrările permanente într-un univers utopic, în „somnul din somn”, pe suprafața visului compensatoriu. Labirintul lumilor posibile contemplat de „ochiul de greier” devine sugestia raportului dintre eul empiric și eul poetic, două măști ale acelui chip, care se suprapun și se proiectează în interiorul edificiului artistic. Instanța demiurgică, „stea de prada” contemplă universul artistic bivalent construit din spații imaginare, stări de spirit contradictorii. Maturitatea meditativă se manifestă ca o forță modelatoare a universului artistic într-mișcare de înălțare și năruire, început și sfârșit născut permanent din cuvânt asemenea procesului fluid al „refluxului sensurilor”.

Eul suprimat încifrează metaforic labirintul existențial din perioada regimului comunist care a avut o influență negativa asupra destinului uman. Poeta își imaginează utopic o țară proiectată „altundeva”, în „nicăieri”, adică „pretutindeni”, o lume ideală paralelă care se schimbă. Este vorba de o cetate imaginară, o insulă izolată, o lume constituită pe simetrie și regularitate. Distopia, ca utopie negativă, configurează un univers cufundat în simbol, o lume în care ființa își pierde conturul.

Eul tainic se conturează mai ales în proza „Cele patru anotimpuri”, creând un univers fantastic al visului compensatoriu.

Văzut ca o trecere inițiatică înspre utopia personală, rotirea anotimpurilor este miezul generator al fiecărei micro-narațiuni care decide prezența sau non-prezența tainei și misterului.

Eul străfulgerat de sentimentul iubirii într-o „misiune imposibilă” ajunge să conștientizeze faptul că parcursul profesional poate să se întrepătrundă cu cel sufletesc împotriva statutului său.

CAPITOLUL 3 – VOLUME DE POEZII

3.1 PERSOANA ÎNTÂIA PLURAL

La apariția primei sale cărți „Persoana întaia plural” Ana Blandiana putea fi încadrată de critică într-o anume tradiție a poeziei noastre feminine. Nicolae Manolescu, prefățătorul cărții, afirmă că trăsătura definitorie a volumui este „o unică stare sufletească: jubilația intensă a descoperirii lumii”.

Titlul este simbolic, în măsura în care autoarea încearcă să se autodefinească în raport cu lumea. Tonalitatea care domină versurile din acest volum este sinceritatea, versurile transcriind trăiri profunde izvorâte din frenezia viețuirii într-o lume bogată în culori, sunete și forme, lumea fiind percepută cu intensitate maximă. Comuniunea cu elementele, câteodată stă sub semnul ludicului, câteodată sub cel al gravitații. Volumul redă trăiri extatice într-un univers armonios, în care ființa lirică simte propria devenire, propria capacitate de a transfigura în versuri sentimentele de extaz și exuberanță generate de contopirea sa cu lumea înconjuratoare.

Din poezia întitulată „Copilarie” reiese dorința eului de a se defini și de a-și afirma personalitatea: ”Din oglindă mă privea un trup firav/ Cu claviatura coastelor distinctă,/Inima-apăsa pe clape grav/ Și-ncerca să-apară în oglindă.” Paradisul copilăriei reprezintă o gamă variată de emoțiiși sentimente.

În „Descântec de ploaie” – eul poetic dominat de senzorialitate are o dorință extraordinară de a se contopi cu ploaia. Trăirile sunt frenetice, exuberante, caracteristice fondului neoromantic, care a rămas nealterat odată cu trecerea anilor. Ea dorește chiar să danseze în ploaie, să simtă îmbrățișarea acesteia pentru a putea face legătura dintre cele două universuri, cel real si cel poetic. „Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,/Înnebunitele ploi și ploile calme,/ Ploile feciorelnice și ploile-dezlănțuite femei,/Ploile proaspete și plictisitoarele ploi fără sfarșit.”

Viziunea despre lume, menirea poeziei și a creatorului se reliefează încă din primele poezii. ”Ochii mei n-au cătat niciodată-n pământ,/Gleznele mele n-au purtat nicodată cătușe!”.

Îndemnul poetic „Iubiți-mi liberul dans fluturat peste voi” sau „Lăsați ploaia să mă îmbrățișeze” sunt versurile poeziei intitulate „Dans în ploaie”, ele accentuând această idee. Este vorba aici despre „liberul dans” al tinereții curate, însetate de comuniunea cu elementele universului, al tineretului ce-și descoperă aripile cu care va putea exploata „spațiul imens”.

3.2 CĂLCÂIUL VULNERABIL

Volumul ”Călcăiul vulnerabil” demonstrează mândria eului liric în fața existenței universale, dar și în fața propriei existențe poetice, capabile să transfigureze ponderea lucrurilor reale în imponderabil poetic. Elementele lumii reale sunt percepute prin grilă mediatoare a cuvintelor. Între lumea propriu-zisă și lumea cuvintelor se naște un hiatus periculos, vocabulele nemaiavând vocație demiurgică, ci dimpotrivă, sunt demistificatoare.

Frenezia trăirii din primul volum este înlocuită cu o atitudine dubitativă, bazată pe multe, foarte multe interogații. Cuvântul în această ipostază poetică este purtătorul unui mesaj insuficient, care nu reușește să transmită maximumul de semnificație a gândului poetic.

Acest volum demonstrează că Ana Blandiana poate să scrie o poezie îndreptată spre câteva aspecte esențiale, care țin de condiția generală a omului contemporan, așa cum reiese din versurile poeziei „Am crescut?”: „Am crescut? Suntem oameni maturi?/ Câte mii de nuanțe putrezesc o culoare…/ Dragi și ridicole, departe sunt zilele/ Când lumea o-mpărțeam în buni și răi./Am devenit puternici scăldându-ne –n derută/ Precum în apa Stixului Ahil,/Dar de călcâiul vulnerabil încă /Atârnă soarta universului întreg./E totul grav. Și înțelegem totul./De-acum va trece timpul neschimbat./Ne dă de gol adolescenți doar lipsă/ Înțeleptei spaime de moarte.”

Criticul Ion Oarcasu afirmă că „vechea fervoare afectivă, simpatetică, s-a transformat în sete de cunoaștere și în tensiune meditativă” așa cum rezultă din urmatoareleversuri: ”Fiecare venim dintr-un sat / Unii direct, alții trecând prin părinți,/Unii direct, purtători de eresuri și basme,/Fericiți putând să se-ntoarcă oricând.” („Dintr-un sat”)

Despre viziunea poetică ce se desprinde din creațiile acestui volum, același critic literar spune: ”Fervoarea căutării și a recompunerii miraculoase din elementele naturale corespundea viziunii generale a poetei”: „Tragic mi-e darul, asemeni pedepselor vechi./Ce strămoș mi-a greșit ca să-i port – lăuri – vina?/ Ca-n legendă regelui Midas.” („Darul”)

Din această atitudine poetică rezultă o lirică dinamică, bazată pe contraste sufletești, orientată spre cunoaștere, cu imagini antitetice revelatoare, pe alocuri însă cam stridente, ca și în poezia „Va veni o vreme”: ”Va veni o vreme/ Când voi simți nevoia frunzelor/ Și-o să mă vindec cu iarbă,/ Când , îmbătrânind, o să-mi adăug proteză/ Cântecul păsărilor” sau din poezia întitulată „Intoleranța” – „Pentru că se lasă iubita de crabi,/ Mi-e scârba de mare./ Nu trec de hotarul albastru un pas/ De teamă că n-o să mai știu să mă-ntorc.”

Dacă poeta are în față un univers ce i se dezvăluie sub fețele sale complexe, în relația eului cu exteriorul apare „cuvântul”, bun conducător al energiilor spirituale sau numai iluzorie deschidere spre lume. „Cântând încerc să ies din moarte/ Și moartea totusi nu se curmă,/Nu cred destul să nu-ntorc ochii/ Ca să mă văd venind din urmă”

Poezia „Din auster și din naivitate” este apreciată și de Ion Pop, el considerând că „Termenii ecuației, în care atitudinea lirică specifică poetei se așează, se reliefează pregnant” în acest poem. Abandonarea simbolicului Port-Royal are semnificația unei intrări în istorie, în lumea concesivă a marii treceri, a înaintării spre moarte. „Tonurile clare” încremenite în geometria glacială a simbolicului port, par a fi suferit o anume alterare prin ”nuanțele” repudiate odinioară. Cealaltă zonă este de „auster și naivitate” – și această asociere de termeni spune aproape totul despre viziunea poetică specifică Anei Blandiana.

Observăm că pentru aceasta ipostază poetică creatoarea descoperă un univers complex și contradictoriu în fața căruia nu mai poate avea aceeași naivitate și siguranță, motiv pentru care ea se vede nevoit să-și pună o serie de întrebări, ca și în poezia „Unde-i mândria” în care se pun următoarele interogații: „Ce vreau să spun? Ce merită să spun?/ Ce e destul de dureros să țip?/Ce fel de turnuri să îmbun/ Să crească pe acest nisip?/ Ce spune cântecul care-nmblânzește / Și fiarele? Pot fi Orfeu, /Dar ce să-ngaim în fața lumii?”

Existența este privită chiar și în acest volum câteodată cu o candoare aproape colipărească, menită să realizeze adevăratul echilibru. „Ar trebui să ne naștem bătrâni,/ Să venim întelepți/ Să fim în stare de-a hotărâ soarta noastră în lume,/ Să știm din răscrucea primară ce drumuri pornesc/ Și iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.” („Ar trebui”).

3.3 A TREIA TAINĂ

Cartea pune în prim plan eul problematic fragil, învins de univers, copleșit de agresiunea realului, care deplânge căderea în timp, abandonarea stării de încreat, pedeapsa de a fi obligat să-și aleagă un destin uman. Lamentațiile sale vor denunțaexistența fără sens, neîmplinirea cunoașterii, predestinarea, ineficiența actelor individuale, degradarea actului ordonator, înrudirea cu efemerul, căderea în timpul-cascada, izgonirea din paradis. ”Nu pot împiedica ziua să aibă douăzeci și patru de ore.? Pot doar spune:/ Iartă-mă pentru durata zilei;/ Nu pot impiedica zborul fluturilor din viermi, /Pot doar să te rog să mă ierți pentru viermi, pentru fluturi;” (Umilința). Sugestive pentru ideea de mai sus sunt și ultimele versuri din poezia „Legături”: „Mă hărțuiește universul cu mii de fețe ale mele/ Și nu pot să mă apăr decât lovind în mine”.

Poeta încearcă să recupereze legăturile tainice cu universul, un univers ce poartă amprenta propriului ei chip și în care toate elementele nu fac altceva , decât să demonstreze propria prezență în lume. Se poate remarca din nou dorința incontestabilă a eului, de identificare cu elementele lumii. Ea vede pretutindeni propriul chip și invers, universul se proiectează în sufletul ei. Încearcă astfel să stabilească un raport între non-eul și eul poetic propriu, reușind să se adâncească mai mult în propriul suflet. „Condiția” înțeleasă de ea este:”Sunt asemenea nisipului clepsidrei care poate fi timp numai în cădere.” Această viziune devine mai pregnantă în poezia intitulată „Elegie”: ”Frunze ușoare ce nu mai urăsc/Și n-or mai iubi nicodată/ Așează-mi-le compresa pe frunte,/ Galbena doamnă iertată./ Leagă-mi urechile cu foșnet de aripi/ Să uit mecanicul vuiet de zbor/ Și pentru a nu mai căuta să-nțeleg/ Acoperă-mi ochii ușor./ Și lasă ploaia să curgă pe trupul /Prin care uimirea a trecut ca un plug./ Ingăduie limbilor roșii –ale ierbii/ Să mă suie pe rug./ Îndură-te apoi și cheamă ninsoarea/ Să cadă nebună , să cadă,/ Labele păsărilor să-mi pună, pioase,/ Cruci pe zapadă.”

Puțini poeți contemporani au exprimat cu atâta concretețe idei filosofice, în fond noi raporturi de cunoaștere între eu și lume, punctul de plecare al oricărei poezii, precum Ana Blandiana. Criticul Alexandru Piru apreciază: ”Însă lirismul nu e numai drumul dinăuntru în afară, și în același timp o descindere în infernul interior” La baza acestei păreri stă probabil poezia „Călătorie”: ”Umblu prin mine/ Ca printr-un oraș străin/ În care nu cunosc pe nimeni./ Seara mi-e teamă pe străzi/ Și-n după-amieze ploioase/ Mi-e frig și urât.”

Eugen Simion afirma despre acest volum că este o „întoarcere la starea de puritate a copilăriei”, căci poeta retrăiește momentul copilăriei, când era fermecată de lumina dimineții, de foșnetul frunzelor uscate, de mirosul creioanelor ascuțite în odaie, de gândurile de dragoste, era buimacă de somnn, năucita, dar bucuroasă și cu picioarele goale ieșea în stradă întrebând cu inocența unui copil; „Știți cumva în ce an suntem?” (Dorința)

Jocul senzațiilor din „îmbrățișarea ploii” ori din „privirea de vânt” este lăsată în urmă, în creații cu o tonalitate mai serioasă, mai gravă, poeta încercând să trecă hotarul celor două lumi, așa cum reiese din poezia: ”Hotarul”: „Caut începutul răului/ Cum căutam în copilărie marginile ploii./Alergăm din toate puterile să găsesc/ Locul în care/ Să mă așez pe pământ să contemplu/De-o parte ploaia, de-o parte neploaia./Dar întotdeauna ploaia-nceta înainte/ de a-i descoperi hotarele/ Și reâncepea înainte / De-a ști până unde-i seninul.” Poeta caută hotarul dintre bine și rău, limita dintre înnorat și ninsorit, dintre ploaie și senin, imposibil de găsit, pentru că cele două fenomene nu sunt decât aspecte particulare și efemere ale aceleiași realități, două accidente ale absolutului.

Se observă în poemele acestui volum că spațiul teluric se amplifică pană la dimensiuni planetare și devine ostil ființei. Universul terestru e pervertit, devenind un simbol al degradării morale a ființelor: ”Privesc cu disperare/ și mi-e câinește milă/ de universul fără apărare/ ce va pieri în ochiul meu închis.”(Ochiul închis) Teluricul devine drum fără destinațieși rătăcire; spațiul citadin este expresia golului și a înstrăinării. Lumea e, susține Ana Blandiana, reprezentarea mea și dacă n-aș exista , n-ar exista nici ea: ”Nu îndrăznesc să-nchid o clipă ochii/ de teamă / să nu zdrobesc între pleoape lumea.”

În poezia ”Cădere„ prezentul este marcat de vectorii destrămării întregului univers, desacralizarea atinge forma absoluta: ”S-au strâns profeții în pustie/ Și îngerii cu aripile-atărnând/ Sunt duși încolonați/ Și strânși în piese./Vor fi judecați în curând.? Vor fi întrebati: ce păcat/ Le-a alungat făpturile din ceruri?”

3.4 CINCIZECI DE POEME

Antologia „Cincizeci de poeme” deschide reveriile eului regresiv care tatonează metafizicul în încercarea deschiderii unei relații de armonizare cu divinitatea. În acest volum poezia devine un monolog orientat spre un altcineva, apropiindu-se de limitele dialogului. Din ce în ce mai muritoare, ființa se simte din nou cercetată de marile întrebări și caută un posibil spațiu al eliberării de tensiunea cunoașterii. Ion Pop este de părere că aceasta ”caută”, ca în poezia „Pieta”, un posibil spațiu al eliberării de tensiunea cunoașterii. Mișcarea spiritului se inverseaza, dinspre „apa curgătoare a zilei” spre „eroica beznă” și „leagănul cald” în care elementaritatea lumii se confundă cu absolutul. „Numai de tine atârnă asta, tată,/ Numai de tine depinde / Ca-n leagănul cald? În care singur m-ai născut? Să-mi vii alături./ brațele mele tu mi le-ai făcut/ Și-n întuneric te găsesc pe tine? Și răsuflarea ta înmugurită/ Lângă clavicula-țisubțire/ Numai noaptea o simți, // Și doar în beznă ochii tăi mă văd./ Și mi-e atât de bine,/ Șiți-e atât de bine./ Iubitul meu, Doamne, tatăl și fratele meu,/ Nu prăvăli deasupra mea lumina/ Ca să dispari în albul ei prăpăd.”

„Moartea în lumină”, poemul din care fac parte versurile citate mai sus, nu este numai titlul unei opere, ci și un motiv liric de o oarecare frecvență. Fugind de sub „soarele nerușinat” ce dezvăluie „neroada furie a creșterii”, poeta imaginează un teritoriu umbros și calm, în care „firul nopții dă colțșicrește pur”, în care „mirii unei lumi crepusculare” se pierd în natura primară.

Criticul Ion Pop apreciază că în acest poem „Elegia cunoașteriiși a purificării se echilibrează acum cu o poezie a suavei palpări a materiei, ca o recuperare de teritorii pierdute”. Legătura cu aceste teritorii se va putea face printr-un fir de iarbă, care va crește în colțul știut al grădinii, și care o „Să ajungă la tine/ Și să-țișoptească: / Nu vă speriați, Ea este bine/ Și vă așteaptă? La celălalt capăt al meu.” („Întâlnire”). Chiar și luna „din veștezi nori” dorește să se „furișeze spre pământ…” fiind un alt posibil liant spre un teritoriu pierdut al materiei. („Să lăsăm să cadă cuvintele”).

Poezia „Psalm II” din aceeași antologie prezintă un dialog cu Divinitatea, căruia eul liric îi adresează o cerință, aceea de-a primi „un vânt de neființă”.

Întrebarea retorică din poezia „Sufletul” îndeamnă la o profundă meditație; ”Sufletul se-adăpostește în noi? De Dumnezeu?”. Dezvoltând această idee, poeta afirmă că de multe ori a zărit „suflete goale în iarbă trăgând să moară….”, ea le lua în palmă și le îngrijea, dar niciodată nu găsea destul de repede pe cineva, să le primească în sine, motiv pentru care ea devenea tristă și melancolică. Aceasta este explicația tonului elegiac specific pentru versurile acestei antologii.

3.5 OCTOMBRIE, NOIEMBRIE, DECEMBRIE

Despre volumul „Octombrie, noiembrie, decembrie” criticul literar Dumitru Micu, afirmă; ”Piesele ce compun volumul se întegrează, prin convergența semnificațiilor, într-o viziune totalizantă, întocmesc, de fapt un singur poem, in care este celebrat miracolul nașterii Poemului”. Ana Blandiana dă glas propriilor dispoziții lirice într-o formulă specifică în poezia ”Făcând lumina în mine” – „Făcând lumina în mine/ Se-ntunecă în jur,/ Când se apropie zorii, La mine se-nserează/ Nu pot vedea și-n afară/ Și-nlăuntru în același timp/ Fructele, florile, fiarele/ Le pot inventa numai când nu le găsesc./ Nimic din ce ascund nu trăiește/ Dincolo de hotarele mele,/ Niciodată, niciodată nu se va sparge/ Echilibrul perfect/ Care doarme-ntre lume/ Și sufletul meu?/ Numai pentru că nu există-n afară/ Îl văd în mine-atât de limpede pe Dumnezeu?”

Prin această contemplare de sine poeta se autoverifică prin introspecție, prin analiză, fiind în satre să „prindă trecerea neființei, timpul ei curgător șiucigaș” așa cum apreciază Nicolae Manolescu. În versurile poeziei „Învață-mă să ard întunecat” este prezentă această viziune identificată de criticul literar: „Lasă-mă să m-aprind de întunericul tău,/ În lumina feroce? Învață-mă să ard întunecat,/ Modelează după forma aripilor/ Flacăra mea / Și purific-o de orice culoare./Sau,/ Și mai bine,/ Dă-mi o sămânță de întuneric.”

După cum am menționat și în subcapitolul „Nota morală a poemelor” pe Ana Blandiana gravitatea o prinde mai bine decât jocul, ei îi stă mai bine solemnitatea decât ludicul. Totuși umoristicul este prezent și în acest volum. În poezia „Leagăn” îngerii se dezbracă, își aruncă hainele mototolite pe pămnânt, trec râzând prin păduri, sunt mânjiți de rouă pe obraz, „cu dinții negri de afine,/Cu spini și frunze agățate-n pene”, sunt copilăroși și își descheie însemnele puterii de pe omoplați”.

Volumul abordează tema iubirii, sub diferite aspecte: iubirea nefericită, care nu se împlinește sau iubirea care se evidențiază prin monolguri lirice pline de reproșuri. „Fără tine mi-e frig/ N-am înțeles niciodată/ Cum simte aerul/ Că ai plecat./ Universul se strânge/ Ca o minge pleșnită/ Și-și lasă pe mine zdrențele reci.” (Fără tine).

În viziunea poetei „Iubirea cere iubire/ Cum sângele cere sânge”, iar ea se consideră o ființă iubită întotdeauna: „Am trecut prin oameni/ Mereu acoperită de dragoste” iar „Cei ce mă urau m-au iubit cel mai tare” (Tu ești somnul)

Aspirația poetică pentru împlinirea sentimentului iubirii este evidentă atunci când ea face următoarele confesiuni lirice: „Când pleci/ Nu știu care dintre noi doi a plecat,/ Când întind mâna/ Nu știu dacă nu mă caut/ Pe mine, Când îți spun: te iubesc, Nu știu dacă nu mie îmi spun” (Cine dintre noi). „Unii te văd numai pe tine,/ Alții mă văd numai pe mine,/ Ne suprapunem atât de perfect/ Încât nimeni nu ne poate zări deodată/ Și nimeni nu îndrăznește să locuiască pe muchia/ De unde putem fi văzuți amândoi./Tu vezi numai luna,/ Eu văd numai soarele, /Tu duci dorul soarelui,/Eu duc dorul lunii,/ Stăm spate în spate,/ Oasele noastre s-au unit de mult,/ Sângele duce zvonuri/ De la o inima la alta.”

Versurile din această carte reliefează spații armonioase în care eul liric dorește să-și fascineze iubitul, cu o serie de atribute, precum: sete de iubire, delicatețe, devotament, spirit de sacrificiu. Dorința ei este de-a eterniza relația de iubire, iar acest lucru e posibil numai într-un spațiu feeric generator de armonie și mulțumire. În poezia „Adormi, adormi” cei doi tineri stau întinși alături și aud „ce somnoros fosnește soarele? Prin ierbi uscate,/ Cerul e moale și lasă pe degete/ Un fel de polen,/Peste fețele noastre se mută/ Umbrele cârdurilor de păsări,/Mirosul strugurilor ne pătrunde.”

Putem observa că în poemele acestui volum eul liric adoptă două măști. Prima este cea a eului fragil ce-și exprimă nefericirea, frământările când mirele nu se revelează adecvat, iubirea nu se împlinește ca armonie spirituală, iubita se simte abandonată în lumea efemeră. Acesta aduce în monolugul său elegiac reproșuri și obstacole. A doua este masca eului regresiv care întemeiază spații armonioase, vrea să-și fascineze iubitul cu lumea sa mitică, invitându-l într-un cadru dominat de fascinația nopții, a somnului, a reveriei.

3.6 POEZII

În volumul apărut în 1974 apare un oniric aproape absolutizat. Construcția visului ca visare a altcuiva și care la rândul său este visat ca într-o mișcare perpetuă devine un labirint al umbrei și al literelor dactilografiate într-o metamorfoză duală înfățișată de regimul nocturn, așa cum reiese din creația „Genealogie”: „Suntem visați de cineva/ Visat la rândul său/ De altul/ Care e visul unui vis/ Anume, Cuprinși de somn/ Visăm și noi o lume/ Sălbatic zvârcolită-n somn/ Visând”.

„Între lumi” vorbește de cele două experiențe, a somnului și a visului. În somn poeta intră în crepuscular și dispare în zori, mângâind o coamă de leu sau își lasă capul prins „cu duioșie” când nu reușește să ajungă până la împăratul animalelor (căci somnul e animalic). Când nu se mai poate întoarce din vis (domeniu al spiritului), leul îi dă de știre râcnind că o va salva, dacă va sta „nemișcată în amintire” și o va duce în împărăția sa, teritoriu de trecere: „Țara subțire/ Fraged hotar/ De oră/ Între două lumi care se devoră/ Smulgându-se una alteia/ Fără oprire.”

Trecerea definitivă în lumea visului, moartea, este văzută ca o ninsoare în „Când mă voi trezi”, ca o anulare a materialului în puritate. Zăpada va fi așezată pe cărti și pe covor, în jurul capului ca o diademă pe pernă, va fi ca un cearceaf peste piele. Zăpada va acoperi totul: „Va ninge-n odaie tăcut,/ Cu fulgi enormi/ Ca sufletele de păpădie, căzând atât de încet/ Încât între tavan și podea/ Au nevoie de veșnicie”.

Aspirația către puritate, idee lirică fundamentală la Ana Blandian, apare într-o splendidă „Rugăciune”. Construcțiile metaforice „culcată-n zăpadă”, „cruce cuprinsă de somn”, „alb fără margini”, „liniște neîncepută” reflectă constructul sacrului, al îngerescului, care se multiplică succesiv în interiorul oglinzii, se dematerializează în element fundamental aflat la granița înter-lumi și trece pragul înspre un univers alb, un model spiritual spre atingerea idealității artistice. ”Alb fără margini/ șiliniște neîncepută, Nori destrămați în flori/ Troienindu-mă lin,/ În timp ce lacrimi fierbinți/ se nasc sub pleoapele-nchise/ Și-ngheață nainte de-a curge / Din vise.”

3.7 SOMNUL DIN SOMN

Motivul somnului și al dorinței de repaos, este prezent în tematica multor poeți români celebri, precum Mihai Eminescu sau Lucian Blaga. În volumul intitulat „Somnul din somn”, această temă se îmbogățește cu o varietate de sensuri, dobândind o surprinzătoare prospețime la Ana Blandiana. Într-o tonalitate dulce- somnolentă, calm-elegiacă, polaritatea viață-moarte, terestru – spiritual capătă un relief nou. Dumitru Micu (în revista România Literară, 1982) apreciază: ”în imaginația Anei Blandiana viața este vis: vis într-un alt vis, visat la rândul lui de către cineva care e visat de către altul, și el visat – și tot astfel, la infinit. De aici și titlul: Somnul din somn”

În poezia „Satul întreg” poeta înfățișează asemenea unei picturi, un ținut fără moarte, o reîntoarcere într-o lume cu o natură divină. Prima secvență a poeziei conturează alunecarea profundă a satului în somn, vraja adormirii fiind generată de tăria aromei de gutuie, personificată într-un ”miros înțelept”. Fructele de toamnă dobândesc calități îmbietoare, menite să scufunde în somn întregul sat. În următoarea secvență poeta folosește personificarea „Stele grele și moi, trăgeau cerul copt spe pământ, ca într-o apocalipsă”. (Ziua de-apoi). Contopirea cerului cu pământul naște „fermentând astre dulci de iubire”, rod al atracției mânate de dor. Poezia are un caracter simetric, deoarece se termină cu aceeași imagine cu care a început, ca o reîntoarcere la liniștea profundă a satului adormit. Deci, după apocalipsa înfațișată în secvența a doua, revine liniștea de început, ca o rază de speranță.

Tot, în acest spațiu al încreatului, e doar o părere, o iluzie, o proiecție a fantasmelor spiritului celui ce „mă visează”: „Dealuri, dulci sfere-mpădurite/ Ascunse jumătate în văzduh/ ca să se poată bucura și viii,/ De nesfârșit de blândul vostru duh…” (Dealuri). În opinia eului liric o țară e facută și din păsări, rănite, alungate de frig, din păsări care însă se întorc „umilite de dor”.

În poezia „Duminică” însă, apare și motivul focului, în spatele căruia, la fel ca și în spatele celuilalt motiv liric, „frigul”, se află timpul: „Crezi că nu știu / că în dosul / Acestui mirific incendiu/ Al pădurii căzute în roșu/ Nu e decât timpul / Laș care trece/ Mascându-și plecarea/ Cu spectaculoase și ipocrite minuni/”.

Lucian Blaga, copil fiind, se scufundă în cada de grâu, apoi tânăr, se întindea în lan „fără dorințe, fără mustrări, fără căinți”. Ana Blandiana se închipuie cum, atunci când va îmbătrâni destul, o să se întindă „printre grămezi/ Fără dorințe, fără gând” (…) „În dulcele cosciug de boabe/ Voi sta zâmbind cu ochii-nchiși”.

Ideea poetică continuă în poezia „În dimineața de după moarte”, eul liric simte de pe acum o dulce răcoare ”ca în zorii cețoși de septembrie”, simte de pe acum cum picură înspre amiază văzduhul, simte liniștea eternă, o liniște asurzitoare, deoarece orice dimineață de toamnă, de septembrie o duce cu gândul la „ziua eternă”

În mijlocul acestei pace eterne, ea se consideră un personaj secundar „al acestei ciudate/ Ascese”, iar viața ei este una din viețile pe care e pedepsit să-l viseze „cel ce mă visează”.

3.8 OCHIUL DE GREIER

Volumul „Ochiul de greier” este o ars poetică. Metafora „ochiului” este elementul care separă universul de dinamică interioară a eului, care prin forța cuvântului realizează trecerea în somnul din somn. Greierii sunt „Exilați din lună / La mine în creier”, capabili să contemple labirintul lumilor posibile. Ei cântă „numai în somn”, ziua fiind doar niște insecte și tot ce nu reușesc să trăiască ziua „Întâmple-li-se în somn!”.

În poezia „Oglinzi” este exprimată aceeași „sete de somn” și „sete de tăcere” ca reprezentare a universului oniric în interiorul căruia se manifestă actul creator prin moarte și renaștere simbolică „știu să mor? Și știu, mai ales, să înviu.” Prin alunecări spre vis „dinspre țara părinților/ Spre o lume încă neinventată” eul somniei a obosit, a obosit mai ales să se nască „din idee”, de aceea și-a ales o frunză, din care să se nască, de la care va învăța să tremure, să crească și „de durere să mă fac strălucitoare”. Această strălucire va avea la bază „zborul” specific al creatorului, care este o boală de care nu se moare, căci „Substanța ei este chiar eternitatea/ Un fel de cancer al timpului”.

Observăm că aceste versuri ne propun o spațio-temporalitate polarizată între expresii ale declinului și ale armoniei. Ana Blandiana vorbește despre ploaie care „coase cerul de pamânt”, despre trupul ei „cald și mătăsos” – adăpost de veșnicie, dar și despre umbre, ca niște bălți de „întuneric” și de frații care dorm somnul lor veșnic și care nu trebuie uitați, nici judecați.

În opinia lui Laurențiu Ulici acest volum de poezii are ca temă „gâlceava spiritului cu litera: iată și variațiunile, în simetrie semantică: suflet-trup, vis-realitate, entitate-nume: cele dintâi sunt cuprinse, exprimate sau condiționate de celelalte, locuiesc în ele, dar sunt sau tind să fie mai mult ori dincolo de ele: sunt, oricum, de o altă esență.”

Într-adevăr acesta este volumul în care se remarcă cea mai intensă preocupare a poetei de-a ilustra tensiunea dintre spirit și literă. În mod paradoxal, deși recunoaște natura „neînduplecată” a literei, totuși are încredere în „literă”, lăsând „spiritului” iluzia unei revanșe în timp, prin înghețare. Înghețarea în viziunea poetei este moarte dar și o amânare a morții. „O astfel de amânare prin îngheț este poezia” consideră Laurențiu Ulici. Versurile poeziei „Atât de frig” releva această idee: ”Mi-e atât de frig, /Încât cred că / Aș mai putea fi salvată/ Numai asemenea celor înghețați/ Care erau cusuți/ În burțile animalelor/ Să se încălzească/ Și încotoșmâniți bine/ În soba îndurerată,/ Năclăiți în sânge de jivine/Mai veneau pe lume o dată.”

3.9 STEA DE PRADĂ

Poetica volumului „Stea de pradă” transcrie imaginea unei instanțe demiurgice care contemplă spațiul artistic, în care eul poetic renaște permanent prin forța cuvântului. Instanța demiurgică –steaua de pradă – percepe acest univers artistic bivalent construit din spații imaginare, stări de spirit contradictorii, acest univers aflat într-o continuă mișcare, ori de înălțare și năruire, ori de creștere și micșorare.

În poezia „Stea adusă de vânt” se precizează originea stelei comparate cu o „sămânță”, a cărei plantă – „lumina din lumină”, din păcate nu se poate vedea „Decât după ce / Mă voi fi întunecat”. Această lumină la rândul ei este comparată cu „un animal orbitor”, având menirea de a ne ține pe toți în eternitate: „Lumina este și ea carne,/ Dacă o smulgi se rupe/ Și sângeră.”

Ana Blandiana dezvăluie maturizarea actului creator asociată zilei de naștere „25 Martie 1942”, de la care pornește „fenomenul succesiv al condamnărilor neputincioase”. Eul poetic descoperă polurile opuse ale realului: „binele” și „răul”, acestea ascunzând „zeul” și „antizeul”, între care există un echilibru nesigur, iar eul problematic se află deasupra prăpastiei, încercând să schimbe ceva în „raportul nebunesc al puterii”.

În poezia „Compromis” împăcarea dintre întuneric și lumină, dintre mare și pământ, se pare că nu e posibilă, dar poeta găsește o cale pentru ca forțele antitetice să facă pace, aceasta cale fiind somnul și visul.

O altă față a instanței demiurgice ni se dezvaluie în versurile poeziei „Cel viu”, care ilustrează îndignarea poetică fața de incapacitatea omului empiric de a recunoaște cine este el. Instanța demiurgică ar dori să fie agentul unui misionarism mesianic menit să trezească nația adormită: „Nu bănuiți după ochii mei/ Semănând atât de tare cu Ochiul,/ După mâinile mele atât de asemenea/ Mâinii supreme.”

Spațio-temporalitatea în criză revine în acest volum. Lumea de-afară e un „eres” fără sens, un „uter al spaimei”, aici luminează „soarele insomniei”, totul este „trucat”, materia se ususcă, fluidele devin vâscoase. Acum avem un timp fără miez – formă găunoasă – definit prin „hoaspe” și „coji”. Într-un astfel de univers himeric „Sicrie fără spațiu/ Umflându-se să-ncapă/ Întreaga omenire/ În pulberea de apă,/ inconsistent și acru/ Dospindu-se-n văzduh.”

Ana Blandiana este un poet actual care construiește teoretic un univers estetic propriu, prin forța plăsmuitoare a închipuirii. Poeta vrea să înțeleagă lumea dar vrea și să se situeze just înăuntrul ei.

3.10 ARHITECTURA VALURILOR

Volumul „Arhitectura valurilor” este, cum arată poeta într-o însemnare: „oglinda unei stări de spirit în care exasperarea și umilința, mânia și disperarea, rușinea și revolta se topeau în sentimentul iminenței sfârșitului ca unică alternativă a tot atât de improbabilei salvări.”

Atmosfera poemelor din acest volum este una apocaliptică, se creionează o lume gata de surpare, în care nu se întrezărește nicio speranță pentru cunștiința umană.

Se pot observa mai multe paradigme care demonstrează această viziune grotescă, în versurile poeziei „Arhitectura în mișcare” – „Ca niște scufe-coroane atârnând,/Se aruncă în aer, se-mprăștie lent, se prăvale,/ Se destrâmă-ntr-un nor de meduze, și alge, și crabi/ Și se curge-n pământ” sau a poeziei „Seism” în care apare imaginea unui pământ cutremurat, neliniștit, isteric, dominat de spaimă, iar seismul universal ar putea avea efecte tragice „Pământul natal/ făcut ulcioare/ Din care timpu-a curs la întâmplare/ Și-a devenit istorie/ În treacăt…”. Sentimentul abrutizării reiese și din viziunea grotescă a „zeului rozător”, a acelui ”Apolo al gunoaielor” sau a „viermilor călătoria”, paradigme ale unei lumi agonice, ale unei istorii declinante și delirante, în care statuile sunt „minciuni”, iar împărații domnesc doar o clipă.

În acest volum criza spațialității atinge punctul culminant, spațiul redevine fluid absolut, „val” ce se zbate zadarnic, urcă și se prăbușește, efort sisific, ce nu se finalizează într-o formă durabilă. Reperele se destramă, toposul poetic e „ruina”, dar și „infernul nostru particular”. Prezentul e fixat în metafore negative: „ev de subsoluri și rigole”, „lemnul unui timp murdar”, „istorie în treacât” sau „coșmar nesfârșit”. Într-un astfel de cadru nu este de mirare că eul poetic simte o exasperare „de-a curge / Spre nimic și nimeni? Cum curge sângele din rană”(Exasperarea) și ca în acest infern particular „zilele si nopțile/ Se anulează între ele la nesfârșit/ Și nu obosesc,/ Și nu se dau bătute”. (Fără nume I).

Acest volum devine metafora centrală a edificiului artistic în interiorul căruia este demolat universul obscur al totalității lirismului. Drama poetului prizonier al timpului crispat de urări și încremenit de reacții redimensionează valorile autentice și oferă prin prisma mijloacelor artistice o panoramă fiziologică a realității. Protestul poetic este perceput ca o terapie prin cuvântul care eliberează speranțe ascunse într-un limbaj simbolic, aluziv, confesiv, în fond poeme ale rezistenței. „Fruntea mea e o piatră/ Peste care trec și se-ntorc/ Valurile fluxului și ale refluxului,/O spală și o tocesc, /O sculptează, O fac nisip” (Fruntea mea). Motivul pietrei ca simbol al rezistenței apare în mai multe sintagme, în diverse poezii din acest volum: „O piatră e un zeu”; „visul pietrei visat”; „coloane sculptate”; „rotirea eternei pietre măcinând eres”; „vârful ei de piatră”.

„Poeta stărilor de reverie’’ (Eugen Simion) vede nu numai ceea ce este delicat și sublim în lume, ci și derizoriul existenței, sugerând că artistul beneficiază de cunoașterea superioară, putând accede la nemurire prin opera creată („Cum am reușit să ajung până la ei”), dar se și expune riscurilor de a nu fi înțeles, ori, mai rău, ignorat de viitorii lectori, cu sufletele întunecate, insensibili din punct de vedere estetic, ființe exclusiv active ”nenîstare să vadă/ Prin fereastra murdară…”, viețuind într-o lume în care valorile au fost inversate „Cum am reușit să ajung până la ei…/ Dacă oi ajunge’’ Sacrificiile făcute pentru zămislirea operei artistice să fie socotite semn al inconștienței sau al nebuniei: ”Cum de nu mi-am pierdut / Nici viața nici mințile?” În poezia „Refren” din care fac parte versurile citate motivul central este cel al viitorului, căci exclamația „Ah, viitorul” se repetă de șase ori, având diverse relații de sens. Poeta visează o lume viitoare care va reuși să recupereze inocența Increatului „La cei ce acum îș încep călătoria prin regnuri/ În pântecele mamelor lor/ Sau poate nici n-au ajuns până acolo.”

„Arhitectura valurilor”a fost publicat în 1990, cuprinzând versuri scrise evident până acum. Ana Blandiana, o conștiință civică de prim plan, se implică în istoria postdecembristă, fără câștigurile dorite. Are de trecut multe vămi care o țin departe de poezie. De unde și confesiunea dezamăgită: ”Cred că păcătul cel mai greu pe care l-am săvârșit (…) a fost acela de a mă fi ridicat mai mult de un deceniu din viața de la masa de scris și de a fi intrat, ca într-o apă murdară, în arena publică(…). Faptul că toată risipa din mine însămi nu a reușit să schimbe aproape nimic, nu e decât o circumstanță agravantă.”

CONCLUZII

Dumitru Micu apreciază că Ana Blandiana este o creatoare de ”natură romantică, de tip contemplativ și interiorizat” care concurează neoclasicii „prin disciplina artistică, prin concentrarea materiei poetice, prin rigoarea compoziției, prin claritate, dar elementaritatea materialului de inspirație, acuitatea senzațiilor, atracția spre „fenomenul originar”, nostalgia încreatului o integrează, ca pe Blaga (…) într-o anume zonă a expresionismului, unde poeta duce cu sine o înclinație spre melosul elegiac, provocatoare de fluidități frastice analoage celor din lirica simbolistă”.

George Ivașcu consideră că este remarcabil talentul Anei Blandiana, dar mai ales „originalitatea autentică a acestui talent care cu un pas atât de sigur urcă treptele de mărgea ale marii poezii”.

Ioan Oacașu afirmă că Ana Blandiana „își înțelegea menirea ca un act de simpatie generală, cu cuprindere totală, nediferențiată a lumii”.

Mircea Tomuș vorbește despre sinceritatea gândirii și a simțirii: ”Versul Anei Blandiana evită retorica nu atât prin subtilități lingvistice sau prozodice cât mai ales prin căutarea acelui fond omenesc de simțire care susține ideile și atitudinile sale”.

Ion Pop apreciază noutatea de fond a poeziei mai noi a Anei Blandiana: pe de o parte, problematizarea atitudinilor, pe de altă parte problematizarea însăși a actului de creație. „Dacă poeta are în față un univers ce i se dezvăluie sub fețele sale complexe, în relația eului cu exteriorul apare cuvântul, bun conducător al energiilor spirituale sau numai iluzorie deschidere spre lume”.

Mircea Martin elogiază efortul Anei Blandiana de a-și depăși prin meditație susținută poezia debutului. În urmatoarele volume, apariția figurantă din primul volum „Munții Candorii” devin o prezență abstractă, „implicată permanent și pretutindeni, un teritoriu etic ideal la care poeta se întoarce ca la o copilărie depărtată”

Referindu-se la volumul „Cincizeci de poeme” care conține doar 10 piese noi, șaisprezece fiind reproduse din „Călcâiul vulnerabil” și douăzeci și patru din „A treia taină”, criticul literar Al.Piru consideră că Ana Blandiana este ”o poetă cu mari scrupule artistice, că exclude cantitatea în favoarea calității și că încearcă să se diferențieze și în acest fel de colegele de breaslă, să-și evidențieze profilul personal”. Afirmația se bazează pe dezacordul criticului cu selecția făcută de poetă, căci el ar fi selectat mult mai multe creații.

Eugen Simion observă: ”Culoarea favorită a Blandianei este „albul fără margini”. Iar dintre calitățile materiei cea dintâi este fragezimea. Dăm în poemele ei peste o veritabilă reverie a fragedului”. Poemele sale sunt trăite în materii pure, grațioase și fragile ca niște „balerine pe o scenă vastă”.

Mircea Ivănescu consideră că „prin epurarea liniilor melodice ale discursului, prin economia imaginilor și prin controlul lucid asupra simțământelor, drama se joacă precum pe scena clasică” în poeziile Anei Blandiana.

Alexandru Philippide arată că Ana Blandiana evită, în general, încercările de simbolizare, primejdioase de obicei pentru valoarea poetică și „lasă lucrurile să-și continue și în poezie mersul lor firesc, ascuns uneori, enigmatic, dar niciodată forțat, cu scopul de-a demonstra ceva, și fără îmbold decât acela al gândirii poetice care află corelații în adâncime și înalță în poezie, fără să le înfrumusețeze artificial, cele mai simple și mai firești lucruri”.

Originalitatea firească a Anei Blandiana, după părerea lui Lucian Raicu se naște din ”densitatea unor straturi reflexive, ale lăuntricului, și elevația, densitatea topită în elevația remarcabilă a tonului, merg foarte bine împreună și din bizara lor încrucișare se naște originalitatea necăutată, absolut firească și curgătoare a acestor versuri capabile să întrerupă o clipă, clipă de poezie, înerția sufletului”

În viziunea lui Alex. Ștefănescu: ”versurile (…) Anei Blandiana sunt frumoase – în accepția veche, prebaudelairiană a cuvântului – cu un curaj care ne uimește” Poezia Anei Blandiana respiră un fel de demnitate, de puritate morală care, în cazul său, se transformă într-o categorie estetică.

Dumitru Micu găsește o trăsătură ce frapează în poezia mai nouă a Anei Blandiana: ”în planul sensului poetic, al fondului principal de sentimente și idei, al stării lirice deci, tendința de adâncire în metafizic, de revizuire a condiției psihologice în numele unei conștiințe a frustrării și al orgoliului nelimitării, iar în planul semnului poetic, al expresivității, o anume uscăciune a dicțiunii, decolorarea stilistică prin migrațiunea imaginației propriu-zis poetice spre discursul reflexiv care sacrifică deseori plasticitatea în favoarea subtilitații.”

Concluzia generală ce se poate trage este că Ana Blandiana creează o lume miraculoasă, strălucitoare, o lume care pare a fi cea mai bună dintre lumi. „Nu e însă așa, pentru că o angoasă discretă, dar mereu perceptibilă, înfiorează ficare atom din acest univers zugrăvit în alb tragic” consideră Valeriu Cristea. Această angoasă e de natură filosofică și ea provine din conșiința scindării existențului, a dedublării ființei.

Ana Blandian este indiscutabil cea mai valoroasă poetă a ultimelor decenii.

BIBLIOGRAFIE

Cărțile Anei Blandiana:

Blandiana Ana, Persoana întâia plural, Editura pentru literatură, București, 1964

Blandiana Ana, La cules de îngeri, Editura Litera, Chișinău, 1997

Blandiana Ana, Călcâiul vulnerabil,Editura pentru literatură, București, 1966

Blandiana Ana, A treia taină, Editura Tineretului, București, 1969

Blandiana Ana, Cincizeci de poeme, Editura Eminescu, București, 1978

Blandiana Ana, Octombrie, noiembrie, decembrie, Editura Cartea Românească, București, 1972

Blandiana Ana, Poezii, Editura Cartea Românească, București, 1974

Blandiana Ana, Somnul din somn, Editura Cartea Românească, București, 1977

Blandiana Ana, Ochiul de greier, Editura Albatros, București, 1981

Blandiana Ana, Poeme, Editrua Albatros, București, 1978, prefata Al philippide

Blandiana Ana, Stea de pradă, Editura Cartea Românească, București, 1985

Blandiana Ana, Arhitectura valurilor, Editura Cartea Românească, București, 1990

BIBLIOGRAFIA CRITICĂ

Academia Română, Dicționarul general al literaturii române, vol. I: A-B, Editura Univers Enciclopedic, București, 2004

Boldea Iulian, Ana Blandiana – monografie, ura Aula, Brașov, 2000

Cristea Valeriu, Modestie și orgoliu, ura Eminescu, București, 1984

Ivașcu George, Confruntări literare, III, ura Eminescu, București, 1988

Martin Mirecea, Generație și creație, ura Pentru Literatură, București, 1969

Micu Dumitru, Scurtă istorie a literaturii române, II, ura Iriana, București, 1995

Micu Dumitru în revista România Literară, 1982

Piru Al., „Poezia romanească contemporană” 1950-1975, Editura Eminescu, București, 1975.

Pop Ion, Poezia unei generații, ura Dacia, Cluj, 1973

Raicu Lucian, Printre contemporani, ura Cartea Românească, București, 1979

Regman Cornel, „De la imperfect la mai puțin ca perfect”, Editura Eminescu, Galați, 1987

Simion Eugen, Scriitori Români de azi, Volumul III, ura David & Litera, București, Chișinău, 1998

Ștefănescu Alex., Între da și nu, ura Cartea Românească, București, 1982

Tâlvâc Diana, „Ana Blandiana. În căutarea unui limbaj poetic original”, Teza de doctorat,Oradea, 2010

Tomuș Mircea, Carnet critic, Editura pentru literatura, București, 1969

ZACIU Mircea, PAPAHAGI Marian, SASU Aurel (coordonatori), Dicționarul esențial al scriitorilor români, Editura Albatros, Bucuresti, 2000

BIBLIOGRAFIE

Cărțile Anei Blandiana:

Blandiana Ana, Persoana întâia plural, Editura pentru literatură, București, 1964

Blandiana Ana, La cules de îngeri, Editura Litera, Chișinău, 1997

Blandiana Ana, Călcâiul vulnerabil,Editura pentru literatură, București, 1966

Blandiana Ana, A treia taină, Editura Tineretului, București, 1969

Blandiana Ana, Cincizeci de poeme, Editura Eminescu, București, 1978

Blandiana Ana, Octombrie, noiembrie, decembrie, Editura Cartea Românească, București, 1972

Blandiana Ana, Poezii, Editura Cartea Românească, București, 1974

Blandiana Ana, Somnul din somn, Editura Cartea Românească, București, 1977

Blandiana Ana, Ochiul de greier, Editura Albatros, București, 1981

Blandiana Ana, Poeme, Editrua Albatros, București, 1978, prefata Al philippide

Blandiana Ana, Stea de pradă, Editura Cartea Românească, București, 1985

Blandiana Ana, Arhitectura valurilor, Editura Cartea Românească, București, 1990

BIBLIOGRAFIA CRITICĂ

Academia Română, Dicționarul general al literaturii române, vol. I: A-B, Editura Univers Enciclopedic, București, 2004

Boldea Iulian, Ana Blandiana – monografie, ura Aula, Brașov, 2000

Cristea Valeriu, Modestie și orgoliu, ura Eminescu, București, 1984

Ivașcu George, Confruntări literare, III, ura Eminescu, București, 1988

Martin Mirecea, Generație și creație, ura Pentru Literatură, București, 1969

Micu Dumitru, Scurtă istorie a literaturii române, II, ura Iriana, București, 1995

Micu Dumitru în revista România Literară, 1982

Piru Al., „Poezia romanească contemporană” 1950-1975, Editura Eminescu, București, 1975.

Pop Ion, Poezia unei generații, ura Dacia, Cluj, 1973

Raicu Lucian, Printre contemporani, ura Cartea Românească, București, 1979

Regman Cornel, „De la imperfect la mai puțin ca perfect”, Editura Eminescu, Galați, 1987

Simion Eugen, Scriitori Români de azi, Volumul III, ura David & Litera, București, Chișinău, 1998

Ștefănescu Alex., Între da și nu, ura Cartea Românească, București, 1982

Tâlvâc Diana, „Ana Blandiana. În căutarea unui limbaj poetic original”, Teza de doctorat,Oradea, 2010

Tomuș Mircea, Carnet critic, Editura pentru literatura, București, 1969

ZACIU Mircea, PAPAHAGI Marian, SASU Aurel (coordonatori), Dicționarul esențial al scriitorilor români, Editura Albatros, Bucuresti, 2000